Întâmpinarea Domnului 2 Februarie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Febuarie  2023

Sumar:
Nu mai apreciem ce avem si de aici vine nefericirea
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
Incepe Triodul. Treptele spre Postul Mare
STIRI EXTERNE - Februarie 2023
STIRI INTERNE - Februarie 2023
Comunicare si psihologie
Ce este rugaciunea?
Cuvioasa Macaria rusoaica, sfanta cea aleasa din nastere
Scrisoare catre un tanar, de ziua lui
Latura estetica a educatiei
Pentru regenerarea parohiei rurale
Un MUZEU cat o TARA! - Muzeul satului lovistean din Titesti-Valcea
Dieta si stilul de viata influențeaza semnificativ trupul si mintea
TIMPUL (2)
Colecta pentru bisericile afectate de cutremur in din Turcia si Siria
Cuvinte despre cunoasterea si trairea duhovniceasca - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)
Caile lui Dumnezeu si caile lumii - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)
Invieri din morti in zilele noastre. Marturii despre lumea de dincolo - *** (CARTE)
Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei - Nectarie Morozov (CARTE)
Cuvinte alese - Dumitru Constantin - Dulcan (CARTE)
Darurile Invierii. Cuvinte pastorale la praznicul Invierii Domnului - Mitropolitul Laurentiu Streza (CARTE)
Calea pocaintei launtrice in viata si scrierile Cuviosului Parinte Arsenie Boca - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
Noul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (III) - Luca - Pr. Ioan Sorin Usca (CARTE)
Marele razboi si venirea Antihristului - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)



Tema lunii
Nu mai apreciem ce avem si de aici vine nefericirea


ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Incepe Triodul. Treptele spre Postul Mare - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

STIRI EXTERNE - Februarie 2023

STIRI INTERNE - Februarie 2023

A fost hirotonit Arhiereul vicar al Episcopiei Devei: Preasfințitul Părinte Gherontie Hunedoreanul

ORTODOXIA (dreapta credinţă)

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Comunicare si psihologie - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

 

Ce este rugaciunea? - Voichita T. Macovei

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Cuvioasa Macaria rusoaica, sfanta cea aleasa din nastere

 

“Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” (Psalm 117, 22)

Paralizată de la vârsta de trei ani și cu totul neajutorată în ultimii săi ani, schimonahia Macaria a fost unealta tămăduirii prin puterea lui Hristos pentru mii de suflete bolnave și chinuite. Deși slabă trupește, era plină de putere duhovnicească, născută din smerenie și jertfire de sine, și a purtat cu răbdare și dragoste necazurile tuturor celor ce au venit ăa-i ceara ajutorul. Nevăzută și neînsemnată pentru lume, ea este mare în Împărăția Cerurilor, preaiubită pătimitoare a Maicii Domnului și împreună-vorbitoare cu cei aflați în lăcașurile cerești…” .

Naşterea şi botezul

Schimonahia Macaria s-a născut pe 11 iunie 1926, la Odovania Paştilor, când Biserica o pomeneşte pe Fecioara Muceniţă Theodosia şi prăznuieşte icoana Maicii Domnului „Chezăşuitoarea păcătoşilor". Părinţii fetei erau Mihail Artemovici Artiomov şi Theodosia Nikiforovna Artiomova, în vârstă de cincizeci de ani, locuind în satul Karpova, judeţul Viazma, gubernia Smolensk. A doua zi după naşterea sa, la praznicul Înălţării Domnului, s-a hotărât să fie botezată, împreună cu fratele ei geamăn. In ziua când s-au născut, naşa lor, Maica Evdochia (ce trăia în satul Bulgakova, unde fusese mai înainte Mănăstirea „Bucuria tuturor scârbiţilor"), a avut o vedenie prin care i s-a făcut cunoscut că nou-născuţii trebuie botezaţi numai în biserica Marelui Mucenic Gheorghe din satul Kulişi şi că părinţii trebuiau să meargă până acolo pe jos, ducând pruncii în braţe. Biserica Sfântul Gheorghe, cum o numeau cei din partea locului, era mare şi frumoasă, având un paraclis alături, iar pe lângă ea curgea un râu care nu îngheţa niciodată. Parohul bisericii era ieromonahul Vasilie, un om foarte credincios, care avea darul înainte-vederii, fiind vestit printre locuitorii satelor dimprejur ca tămăduitor al bolilor duhovniceşti şi trupeşti. El cunoştea bine familia Artiomov, căci le vizitase casa de mai multe ori. „Când ne-au adus să ne boteze", povestea Matuşka, „fratele meu era foarte slab. Preotul a zis: «întâi băiatul, apoi fata». Părintele Vasilie îl zorea pe paracliser: «Hai, hai, repede; băiatul poate să moară îndată». Şi, într-adevăr, numai ce l-a botezat, că băiatul a şi murit." Apoi Părintele Vasilie a botezat fata şi a numit-o Theodosia, nume ce înseamnă „darul lui Dumnezeu". Ridicând copila din cristelniţă şi aşezând-o pe scutecul ţinut de naşă, a spus: „O fată bună; va trăi, dar nu va umbla."

 Familia

Familia Artiomov era cea mai numeroasă din ţinut: părinţii, patru fii cu nevestele şi copiii, şase fiice, dintre care una măritată - cu totul douăzeci de persoane. Locuiau cu toţii într-o căscioară de serviciu şi nu le era îngăduit s-o lărgească ori s-o refacă. In casă era mare înghesuială şi nici un locşor unde să te aşezi sau să te întinzi. „Nou-născuţii plângeau şi cei ce începeau să umble scânceau. Cei mici nu-i lăsau să doarmă pe cei mari, iar copiii mici plângeau la fel ca şi nou-născuţii. Douăzeci de oameni - dar trăiam ca şi cum am fi fost doar doi. Nu aveam nimic altceva; aveam doar rugăciunea", îşi amintea maica Macaria.

Capul marii familii, Mihail Artemovici, era pe atunci şef de echipă la calea ferată. Dar în tinereţe, când abia se însurase, lucra la cărămidărie, arzând cărămida. în anii 1890, tatăl său, Artemie, lucrase doi ani la construirea unei biserici din satul învecinat, Temkino. Şi Mihail, în ceasurile sale de răgaz, lucrase pe acest şantier, cărând cărămizi şi amestecând lutul. Theodosia Nikiforovna lucra cu soţul ei la calea ferată. Pe lângă aceasta se ocupa şi cu cusutul lenjeriei. Cosea cuverturi şi ţesea pânză şi mulţi oameni veneau la casa ei cu comenzi.

Semne miraculoase

În familiile ruseşti din vechime copiii mici dormeau în leagăne de lemn de forma unor albii, prinse cu sfori la cele patru colţuri şi legate de capetele unui băţ flexibil. Leagănul era acoperit cu un coviltir. Pe când mica Theodosia era încă în leagăn, de la prânz până pe la ora trei în felinar ardea o lumânare. Nimeni nu ştia sau vedea de unde vine. „Fetelor, fetelor, uitaţi-vă, iarăşi arde lumânarea", se minunau nurorile. „Asta înseamnă că nu e o fată ca toate celelalte." „Ceva o să se întâmple cu copila asta", ziceau ele către Theodosia Nikiforovna. „Şi noi avem copii, dar lor nu li se aprind lămpile. La urma urmei, toţi copiii sunt la fel." În vremea asta copila creştea iute, nedespărţindu-se de rudele sale. „M-am ridicat devreme. Eram plină de viaţă şi ţipam tot timpul dacă nu primeam ceea ce voiam. Eram vorbăreaţă, făcând mereu tevatură", îşi amintea Matuşka.

Atât mama, cât şi fiica cea mai mică purtau numele de Theodosia şi, ca să le deosebească, toţi o alintau pe fetiţă cu numele de Theonuşka.

Împlinirea prorociei

Odată a venit o clientă bătrână să i se coasă o cuvertură. Uitându-se la Theonuşka, a zis: „Aşa de mică, şi umblă". Apoi a bătut-o uşor pe spate şi pe cap. Indată genunchii fetiţei s-au îndoit şi a căzut. „De ce nu stai sus, de ce nu umbli ?" a întrebat-o mama sa, văzând-o întinsă pe duşumea. „Cum să umblu, când nici nu pot să-mi dezdoi genunchii ?" a întrebat fetiţa. De atunci încolo picioarele i-au rămas neputincioase. Într-o zi mergea, dar a doua zi era copleşită de boală şi avea crize ce durau până la patru ore. Cădea pe podea şi nu se mai putea ridica. Nefericiţii părinţi au dus copila la doctori, dar tratamentele nu au dat rezultat, iar copila bolnavă a devenit o povară pentru marea familie.

Ocolită de toţi

Toată treaba în familia Artiomov cădea în sarcina nurorilor. Ele ţineau casa curată şi găteau mâncarea. Cele care găteau nu dormeau nicicând îndeajuns. Trebuiau să se scoale la trei şi jumătate dimineaţa ca să-i poată hrăni pe toţi înainte să plece la lucru sau la şcoală. Mâncarea se dădea de trei ori pe zi. Dimineaţa erau două oale mari: una cu supă şi cealaltă cu şei (ciorbă de varză). La micul dejun, la prânz şi la cină oamenii şedeau la masă pe rând: întâi tatăl, cei patru fii şi soţiile lor; apoi mama şi fiicele; apoi, după toţi ceilalţi, erau hrăniţi cei mici. În casă era întotdeauna mâncare din belşug. Pe masă se punea un blid mare cu supă ori cu şei, şi toţi luau din el cu lingurile. Theodosia nu avea nicicând loc la masă şi îşi aduceau aminte de ea doar în ultima clipă. Fetiţa bolnavă şi flămândă se ţâra pe sub masă şi era mulţumită să găsească chiar şi o coajă de pâine scăpată de cineva. „Nu le era milă de mine şi nu voiau să mă hrănească, nădăjduind că voi muri. Mă înfometau aşa de tare, încât abia mă puteam târî. Nu ştiu cum am rămas în viaţă", îşi amintea Matuşka. Pe când nu avea nici doi ani, s-a dus la oală să caute ceva de mâncat, dar a alunecat şi s-a opărit cu apă fierbinte. Altădată a încercat să-şi ia un cartof din oală, băgându-şi mâinile în apa fierbinte şi arzându-şi-le.

Boala incurabilă

Familia sa i-a spus de mai multe ori fetiţei: „De te-ar lua Domnul!" Uneori mama o întreba: „De ce stai în colţ ?" „Mamă, picioarele nu mi se mai îndreaptă deloc", răspundea fetiţa. Până la vârsta de trei ani putea să meargă, deşi chinuit, iar când simţea că nu mai poate sta în picioare, se sprijinea de perete. De la trei ani, după spusele Matuşkăi, „n-a mai putut să meargă nici un deget". Nici următoarele vizite la doctori nu au adus nici un rezultat. Ultima lor nădejde era la doctorii din oraşul de reşedinţă. „Ii întrebam pe doctori: «O să-mi vindecaţi picioarele, ca să pot merge ? De ce nu mi le vindecaţi ?» Ei mă purtau peste tot în braţe şi-mi ziceau cu simpatie: «Theonuşka, ce fată bună eşti tu; numai picioarele nu te ţin.»" După ce au încercat toate, părinţii ei au dus-o la părintele Vasilie, care o botezase şi-i prorocise că nu va putea să umble. „Aţi venit prea târziu", a zis el întristat. „Dacă-mi aduceaţi fetiţa îndată, ar fi putut să se vindece." El vorbea de vindecarea duhovnicească, dar a văzut în această întâmplare pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru Theodosia. De atunci picioarele nu i s-au mai îndreptat defel şi nu a mai stat în picioare tot restul vieţii.

„Zăvorâre" timpurie

Când familia Artiomov se ducea la culcare în aglomerata lor căsuţă, aproape toate paturile erau întinse pe podea, iar locul fetiţei bolnave era sub pat. Nu numai că dormea acolo, ci acolo îşi petrecea şi cea mai mare parte a zilei. „Nu făceam decât să stau sub pat", povestea Matuşka. „Nu mă lăsau să plec niciunde. Mă necăjeau fie cei mici, fie copii mai mari, iar uneori şi mama mă beştelea. «Trage-te din cale», îmi zicea ea. Eram jignită - la urma urmei nu poţi sta sub pat tot timpul."

Vedenii

Viața de dincolo: Maica Macaria a avut multe vedenii si prorocii de-a lungul vieții sale ascetice. La 7 ani are loc o întâmplare minunată: căzu într-o coma adâncă, preț de mai multe zile, încât familia a crezut că a murit. Însă fe­tița era, de fapt, într-o răpire duhovnicească. I s-au arătat Raiul și lăcașurile cerești:  

„Toţi sunt tineri, plini de bucurie şi frumoşi şi nu există oameni bătrâni. Maica Domnului arată ce veşmânt trebuie cusut fiecăruia. Pe veşmintele lor sunt înscrisuri cu litere mari: la stânga este scris rangul lor ceresc iar la dreapta numele. Pe pământ suntem lipsiţi de răbdare, dar acolo, în cer, se revarsă doar bucurie. Frumuseţea de acolo nu se poate asemui cu viaţa noastră. În cer sunt sălaşuri întocmai cum avem noi mănăstiri. Ele sunt zidite toate în şir şi sunt aşa de multe, că este cu neputinţă să le socoteşti. Iar sunetul clopotelor nu încetează niciodată. Ei vieţuiesc acolo în căsuţe cu ferestre de sticlă ce nu au ramă. Sunt aşa de mulţi oameni acolo – nici nu pot spune -aşa de multe clădiri, că rămâi uimit tot mergând. Şi ce strălucire e acolo, ce minunat! Dar cea mai frumoasă dintre toate este Maica Domnului. Uneori este în haine albastru deschis, alteori roz, sau chiar roşu închis. Ea a venit la Macaria, împreună cu Ioan Botezătorul, Prorocul Ilie, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi Sfânta Ecaterina. De câteva ori s-a aflat lângă ea şi Sfântul Tihon din Kaluga. „El ştia de atunci”, explica Macaria, „că voi purta numele de Tihona, şi m-a făcut să mă obişnuiesc cu el.” Dar Maica Domnului rămâne acolo mai puţin decât pe pământ, unde îi ajută pe cei ce i se roagă. Trei îngeri iau sufletul omului care a murit – unul îl spovedeşte, altul îl împărtăşeşte şi al treilea îl poartă către cer. Toţi cei ce merg acolo de pe pământ sunt ţinuţi sub supraveghere, iar îngerii păzitori îi ocrotesc. Ei au grijă de sufletul răposat vreme de patruzeci de zile, ca să nu îl ia nimeni. Apoi vine a patruzecea zi, când se hotărăşte unde se va duce sufletul. „Este interesant cum se ţine judecata”, spunea Macaria zâmbind, „cum se adună ceilalţi îngeri şi se alătură celui ce păzeşte sufletul peste care trebuie să treacă judecata; cum apără îngerii împreună sufletul…” Macaria a văzut câteva vămi. „Cei ce nu se mântuiesc se duc acolo unde trăiesc «întunecaţii»“, explica ea. – Mi-e frică, i-a spus fetiţa îngerului ei păzitor. Dar el a îmbărbătat-o: – Nu ai de ce să-ţi fie frică, eu sunt totdeauna cu tine. Macaria îşi amintea unul dintre locurile de chinuire a păcătoşilor. Era un coridor lung şi întunecat, fără început sau sfârşit, unde în încăperi şi în cotloane nefericiţii oameni zac şi se tânguiesc. A mai văzut şi „ţinuturile morţii”, păcătoşii chinuiţi şi „ţinutul îngheţat de la miazănoapte – o vale pe care nu o poţi cuprinde dintr-o privire”. I s-a spus cum vânzătorii de lapte ce au subţiat cu apă laptele vândut şedeau aici pe gheaţă şi despărţeau laptele de apă. Înainte de a se trezi, fetiţa a văzut cum doi îngeri s-au apropiat de trupul ei neînsufleţit, fiecare cu un căuş de lemn, iar unul dintre ei a întrebat: – Din care apă să-i dăm, vie sau moartă ? – Vie, a răspuns îngerul păzitor. – Şi cum o să-i dai apă vie ? – O să o torn în ea eu însumi. Apoi trupul fetiţei a început să se încălzească şi ea s-a trezit. S-a târât goală până la uşă şi cu mare greutate şi-a croit drum către libertate. Oamenii care o vedeau, se îngrozeau – înviase din morţi!

Maica Domnului: Deși lipsită de bucurii lumești, pentru că trăia o viață curată și placută lui Dumnezeu, harul o adumbrea din belșug. Astfel, după ce s-a rugat mult timp Maicii Domnului să o vindece, Împărăteasa Cerurilor i s-a ară­tat în vis și a mângîiat-o. Altădată, poves­tea Cuvioasa, „nu puteam ține minte rugă­ciunea către îngerul Păzitor, și mult am mai plâns pentru asta. «Am să te învăț eu», mi-a spus Maica Domnului. Iată cum am ținut-o minte: am văzut-o într-un vis, iar ea mi-a zis: «Hai s-o citim. Eu am s-o citesc, iar tu o să ții minte». A repetat-o de două ori și am ținut-o minte. «De acum n-o să o mai uiți nicio­dată», mi-a spus ea”.

„Mă rugam fără încetare”

Deși avea doar 11 ani, fetița se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, primind încă de pe-atunci harisma tămăduirilor. Astfel, cu îngă­duința în duh a Maicii Domnului, oamenii din sat și din vecinătăți au început să-i ceară ajuto­rul. Ea le dădea apă sfințită, se ruga pentru ei, îi învăța cum să se roage lui Hristos și Maicii Sale – și cei ce veneau primeau tămăduire. Dumnezeiasca purtare de grija se vădește a fi cu atât mai mare cu cât acele vremuri erau unele întunecate pentru pământul rusesc, cuprins de turbarea prigoanei bolșevice împotriva Bisericii, ce încerca să nimicească orice urmă de credință creștină. Dar, prin harul revărsat de persoane pre­cum Cuvioasa, mulți se întăreau în credința lor, în loc să și-o piardă, și se apropiau de Dumnezeu.

A urmat apoi, în 1941, al Doilea Război Mondial. Frații și cumnatii ei, în frunte cu tatăl lor, au fost chemați pe front, iar trupele germane au ocupat curând satul. Binecuvântata fetiță a scăpat de la moarte din mila unui ofițer german, apoi s-a refugiat în ținuturile rămase neocupate, silită să se descurce sigură, în ciuda handicapului: „Eram mică și slabă. Mă vâram sub un șopron sau într-un hambar. Când dădeam de oameni, stăteam în apă până la gât. Iarna eram lăsată în frig. Săpam o gaură în zăpadă, mă făceam ghem și așa dormeam. Beam apă murdară, cu o coaja de mesteacan drept căuș. Înșfăcam un pumn de zăpadă și o băgam în gură. Vara mâncam iarbă și flori. Eram îmbră­cată cu te-miri-ce: numai zdrențe, acoperindu-mi doar pieptul. Mă cățăram pe un morman de pamânt sau pe un stog de fân, unde era cald și bine și mă rugam Domnului. Mă rugam foarte tare lui Dumnezeu, mă rugam fără încetare“.

Așa a trăit doi ani, pe drumuri, până ce Maica Domnului a ajutat-o în chip minunat și a adus-o în calea unei monahii, Maica Natalia, care a luat-o în casa sa. Aceasta a îngrijit-o pe mica orfană în anii grei ai foametei de după răz­boi nu doar material, ci și duhovnicește. Nu o lăsa singură nici macar un minut. O vorbă spune că „tinerețea își ia totdeauna partea sa“, dar fata a scăpat de ispite: „N-am avut nici un fel de pri­eteni și nu am stat niciodată la o masă cu alții. Trebuie să te rogi cu putere lui Dumnezeu ca să te ajute să supravietuiești anilor tinereții“.

La 20 de ani a fost tunsă în ascuns rasoforă, primind numele Tihona. A trăit astfel ca multe alte suflete binecinstitoare în acei ani de pri­goană, când mănăstirile erau în marea lor parte închise, nevoindu-se într-o casă de sat, alături de bătrâna Maica Natalia. Deși era analfabetă, căci nimeni nu avusese vreme s-o învețe carte, s-a rugat îndelung și fierbinte Maicii Domnului și iarăși Împărăteasa Cerurilor i s-a arătat și, în chip minunat, a învățat-o pe dinafară mai multe canoane de rugăciune. Din pricina condițiilor grele de viață, suferea de multe boli; până la 20 de ani îi căzusera toți dinții, suferea cu plămânii, iar în 1957 a făcut o raceală la rinichi care a ținut-o în spital jumătate de an. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, niște oameni milostivi au ajutat-o să depună actele de primire a pensiei de urmaș pentru tatăl ei, pierit pe front. Însă cel mai mult suferea că, datorită ne­putinței picioarelor, nu putea ajunge decât tare greu și arareori la biserică, ca să se împărtășească – Maica Natalia îmbătrânise mult, și abia izbutea să-și poarte sieși de grijă. Dumnezeu o miluia pe Cuvioasa prin oamenii care veneau să-i ceara rugăciunile și îi mai lăsau bani și alimente. Așa a putut să întrețină casa și pe bătrâna maică până la ador­mirea acesteia, la 97 de ani, în ajunul Crăciunului. Dupa moartea ei, Maica Natalia i s-a aratat în vis tinerei, îmbrăcată în alb și i-a mulțumit.

„Suferința e ceva la care mă pricep”

Boala picioarelor i se agravase într-atât încât nu mai putea sta nicicum în capul oaselor, așa că în 1976 (după cum îi spusese batrâna sa ocroti­toare) a fost tunsă în schima mică. După călu­garie, Cuvioasa era ca născuta din nou, iar boala i-a disparut. După alte cincisprezece luni, la 49 de ani, la vestirea Maicii Domnului, a primit și schima mare, luând numele Macaria. Atunci Maica Domnului i s-a aratat iarăși și i-a spus că „o alege pentru o nevoință”: de-atunci îna­inte trebuia să ia asupra ei suferințele și bolile tuturor oamenilor ce veneau la ea cu cereri de tămăduire, să facă loc în inima ei întregii dureri și intristari a Rusiei și să poarte pe umerii ei, cu smerenie, această povară. „Maica Domnului, de ce ai ales o oloagă ca mine?“, a întrebat-o. „M-am uitat peste tot și nu am aflat pe nimeni mai vrednic ca tine. Tu ești cea aleasă“. „Dar ce fel de aleasă pot fi eu?”, „Tu ești cea desăvârșită a mea!”, i-a raspuns Preasfânta Maică. „Nu pricep ce înseamnă desăvârșită!”, a zis Cuvioasa, și i-a pus metanie Împărătesei Cerurilor, adăugând: „Am să primesc suferința cu bucurie. Suferința e ceva la care mă pricep.”

Sfaturi duhovnicești

Celui ce venea la ea cu mintea împrăștiată obișnuia să-i spună: Înainte de toate trebuie să vorbești despre sufletul tău, despre inimă… vorbește despre tine”. Pe cel trandav duhovniceste îl mustra astfel: „Nu ai credință, nu postești; îți place să dormi ceasuri multe și nu te rogi lui Dumnezeu – nu ai rugăciune…” Și aăauga cu părere de rău: „Oamenii de azi sunt împietriți, nu mai vor să se roage”. Altuia îi explica: „E o nenorocire că mă rog [numai, n.n.] eu pentru tine. Căci fiecare ar trebui sa se roage pentru sine”.

Sfapt pentru cei ocupați: „Fii credincioasă! Roagă-te Domnului și cere-i: «Doamne, trimite-mi harul Tău!» o povățuia ea odată pe o femeie copleșită de aspra trudă țărănească, neavând deci nici măcar un minut liber: “Spre a dobândi orice lucru de la Domnul prin rugăciune trebuie să te rogi patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. 

Ea mai dădea și urmatorul sfat la vreme de necazuri mari: „Orice s-ar întampla, roagă-te totdeauna Domnului: «Doamne fii cu mine ! Nu mă parasi!» Nu lua în seamă nimic altceva, chiar dacă vin «încornorații» (adică diavolii). Și roa­gă-te Maicii Domnului!”.

Despre locul, timpul și importanța rugăciunii Maica ne învăța: „Trebuie sa te rogi lui Dumnezeu și trebuie să postești. Dacă te trezești noaptea, spune câteva rugăciuni, altfel nu te mântuiești… Poți fi plăcut lui Dumnezeu chiar dacă știi numai o singură rugăciune”. “Nu nădăjdui că se vor ruga alții pentru tine. Roagă-te singur - acesta este cel mai sigur lucru, cel mai curat… Ne putem ruga unii pentru altii. Atunci rugăciunea mea va fi auzită pentru tine, iar rugaciunea ta va fi auzi­tă pentru mine. Deci fiecare trebuie să se roage așa cum poate. Trebuie numai să crezi!”

Celor care nu știu nicio rugăciune, Maica le spunea: „Sculându-te din somn, cere: «Blagoslovește-mă (Miluiește-mă n.n.), Doamne, să vietuiesc în această zi după poruncile Tale». Cand te culci, cere: «Doamne, cer pocaință pentru pacatele mele și blagoslovenie pentru somnul meu», sau «Primește-mă, Doamne, și blagoslovește-mă în somnul ce vine»”.

Rugăciunea pentru cei morți să se facă mai des: „Odihnește, Doamne, sufletelor robilor Tăi adormiți (și zici numele); pentru plăcintele calde, pentru sfințita prescură și pentru masa pomenirii, și le fă lor vesnică pomenire”.

Cum dobândim harul. Oamenii mai înaintați duhovnicește o intrebau pe Matușka lucruri mai complicate, iar ea răspundea fiecăruia dupa statura sa duhovnicească: „Dacă vrei să dobândești harul, trebuie să te pregatești ca să dobândești scânteia dumnezeiască. Oricine poate primi har – roagă-te numai lui Dumnezeu, cere-I lui Hristos: «Doamne, iartă-mă și milostivește-Te de mine». Atunci când va fi nevoie, El va trimite harul Său”.

 „Ce este rugăciunea curată?”: „Rugăciunea curată este rugăciunea fără gânduri”, a răspuns ea.

„Care-mi sunt cărțile cele mai de folos să le citesc?”: „Citește Evangheliile, Psaltirea, cartea de rugăciuni”. 

Matuska era întrebată adesea despre lumea de dincolo de mormânt. „De ce să te temi de ea?” răspundea ea liniștită. „Este un lucru de care nu poate scăpa nimeni – toți trebuie să murim și să dăm răspuns Mântuitorului. Sufletul tău nu trebuie să fie robit nimănui; el se află în mare sfințenie. Domnul păzește sufletul tău ca pe Îngerul Său... ”

De­spre drepții din vremea noastră ce țin întreaga lume cu rugăciunile lor. Ea îi cunoștea prin duhul ei plin de har. „Avem mulți stâlpi (căci așa îi numea ea, n. aut.), foarte mulți, iar ei stăruie către Domnul! Sunt atâția văzători cu duhul! Ei sunt ascunși de ochii străinilor în munți, în colibe micuțe, așa de micuțe că abia de încapi în ele, numai cu o măsuță și o icoană pe perete. Ei sunt stâlpi de la pământ până la cer! Fie ca dumnezeieștii stâlpi să rămână în picioare – căci ei se roagă pentru noi”.

Despre viața clericilor din zilele noastre a spus odată: „În zilele de azi nu mai e nici un preot căruia să-i poata merge toate bine. Daca sunt sănătoși, atunci au vreun necaz acasă”. 

Adesea venea vorba despre viața de azi. „Păi, ce putem să facem”, zicea ea cu resemnare, „am ajuns să tăaim vremuri rele. Am tot mers și am mers, și ne-am izbit de un zid. Astăzi nu mai e decât vai; dulceață nu se mai află nicăieri. Dumnezeu a îngăduit așa. Cerul e întunecat și tună pe pământ. Dumnezeu nu mai dăruiește nici o bucurie. Oamenii sunt îndeobște răi, făcători de rele, care nu se supun defel Domnului Dumne­zeu. Oamenii s-au obișnuit să trăiască dupa voia lor. Cei ce s-au curățit de păcate– aceia sunt cei înțelepți”.

Despre sfinți: „Toți cei buni au murit”, spunea Matușka, „toți sunt în cer. Ei nu au cunoscut această pustiire. S-au rugat lui Dumnezeu și bine le va fi acolo. Dar acum întreg norodul a luat-o razna. Nu mai știu de Dumnezeu, citesc orice le iese în cale și adunș tot ce le cade în mână. Urăsc cele dumnezeiești și iubesc cele păgânești. Oamenii s-au schimbat cu adevărat –nu mai cred în Dumnezeu; iar dacă citesc rugăciuni, le citesc fără băgare de seamă, fără luare-aminte. Ia auzi, femei de șaptezeci de ani joacă și își flutură năframele. Ce vremuri trăim, și ele joacă… Vremurile sunt păcătoase. Cârmuitorii nu mai sunt pentru popor și toate se vor nimici. Nu mai este nici o milă față de oameni”, a spus asta în august 1988. „Nu mai e cu putință ca cineva din noua generație să ajungă cuvios; au ajuns prea târziu”. „Și-au pierdut rădăcinile dumnezeiești. Aceste rădăcini trebuie păstrate cu trudă. Ele se dau la botez o singură dată și sunt aduse de foarte departe – din Rai”.

Victime ale vrăjilor

În ultimii ani Rusia (ca și întreaga omenire n.n.) a fost cuprinsa de o sălbatică revărsare de demonism. Astrologi, ghicitori și vrajitori își fac auzită vocea în mijloacele de comunicare tipărite iar ședințele lor de lucru pot fi văzute la televizor sau auzite la radio. Ideile lor sunt larg raspândite – manuale de magie, vrăjitorie și astrologie se tipăresc în tiraje de masă. Națiunea este prinsă într-o rețea de școli unde oamenii participă activ la aceasta afacere antiteista. Unele mijloace de comunicare în masă scot direct în evidență presupusa valoare a profesiunii de vrăjitor pentru societate, în timp ce vrăjitorii schilodesc milioane de suflete omenești, îndepartandu-le de Dumnezeu. Mulți dintre cei ce au experiat influența nimicitoare a recent-proclamaților “vindecatori” și au suferit grave tulburări psihice și alte tulburări fiziologice însemnate au venit mai apoi la Schimonahia Macaria să ceară ajutor.

Ce nevoințe trebuia să săvârșească Schimonahia Macaria spre a tămădui pe acești nefericiți oameni: câte rugăciuni a trimis ea Domnului și Maicii Domnului pentru ei, spre a le alina suferințele și a-i scăpa de întunecimea acestei stricăciuni! Unora le dădea sfaturi  generale, altora îndrumari directe. „Temeți-vă de vrajitori și de vrăjitorie în viața de aici!” repeta ea neobosită. La inevitabila întrebare cum poți ăa-i cunoști pe acești oameni, ne-a dezvăluit: „Vrăjitorii au ochii roșii și lăcrămoși. Asta fiindca lucrează toată noaptea și nu dorm”. Când schimonahia Macaria era întrebata cum te poti păzi de oamenii răi, sfătuia să se spună rugăciuni și să se țină minte că vrăjitorii își săvârșesc relele la patru după-amiaza și la miezul nopții. Maica Macaria a spus: „Ei – demonii – întind atâtea curse și atâția oameni cad în ele. Am văzut. După ce și-au înhățat slujitorii, stau cu ochii-n patru și așteaptă până când omul devine al lor, apoi îl prind de viu în labele lor. Când un om este la rugăciune sau la muncă, nu-i fac nimic. Dar când bea, suduie sau se bate, sunt îndată acolo”.

 

Sursa: Ghenadie Durasov, Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi (1926-1993) - Editura Sophia

 

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Scrisoare catre un tanar, de ziua lui

Latura estetica a educatiei - Mihai-Alexandru Vladu

 

„Școala însemnează ordine și chibzuință de fiecare clipă.”[1]

Premise

Subiectul este atât de complex și interesant încât îmi va fi  imposibil să încerc o abordare exhaustivă dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi pune câteva gânduri în ordine, în sensul cerut de titlul eseului.

Când fac apel la conceptul de estetică mă refer la ceea ce este frumos, în sensul de bine, de ziditor, de devenire în Adevăr.

Înainte de toate, cred că este deosebit de important a se creiona mediul de școală, căruia i se vor circumscrie diversele laturi ale educației, între care cea estetică joacă un rol, în opinia mea, director și de mare influență asupra celorlalte. Spun aceasta deoarece nu cred că orice mediu școlar este indicat unui copil aflat în creștere, atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual dar, mai ales, sufletește și, implicit, duhovnicește.

Un mediu propice, care să abordeze toate laturile educației, într-un mod firesc, direct proporțional cu sensul ontologic al omului, de mântuire, va pune în valoare toate dimensiunile personale și inter-personale pe când, un mediu în care toate aceste dimensiuni individuale și de grup vor fi abordate, așa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre, în sensul răstălmăcirii valorilor, nu va face altceva decât să creeze false individualități, însemnând abatarea acestora de la drumul lor firesc, anume acela spre mântuirea personală și comunitară.

În ordinea de idei expusă mai sus, se pot evidenția, cu un rol clar și bine definit, în cadrul educației copiilor și nu numai, mai multe laturi ale educației precum cea intelectuală, morală, fizică și estetică. Nu că nu ar exista și altele dar mă voi limita la acestea.

În cadrul acestui eseu, dorind să mă aplec asupra laturii estetice, voi încerca o încadrare a acesteia în sfera vastă a educației, evidențiind influența asupra tuturor factorilor pedagogici implicați în procesul de predare și, implicit, consecința fertilizării abundente a manifestărilor și paradigmelor sub care se dezvoltă, acumulează și se zidesc actorii scenei educaționale: profesorii și elevii.

Ceea ce am expus mai sus are o implicație extraordinară și imediată: cu cât dascălul este mai ancorat în sfera esteticii pedagogiei, cu atât influența manifestată de acesta nu se repercutează numai asupra celor a căror grijă într-ale instruirii o poartă, ci și asupra lui însuși, ordonându-i pe mai departe atât modul de gândire pedagogică, precum și modalitățile de interacție, în sfera educațională, cu elevii săi.

Aflându-mă într-o vreme a vieții mele când studiul m-a purtat pe tărâmul fertil al Teologiei, nu pot lăsa deoparte această baie a ideilor spirituale și spiritualizante în care încerc, fără prea multă consecvență și putință, să botez propriile-mi idei.

Din această perspectivă, voi trata latura estetică ca pe purtătoarea simplității paradigmelor de gândire ale dascălului, simplitate aparentă sub raport intelectual, altoindu-se pe subsumarea ideatică a pedagogului la vastul tezaur al adevărului ontologic atât de prețios pentru devenirea umană individuală și, mai ales, pentru cea comunitară, aflată în duhul comuniunii, și anume Hristos: „A fi simplu înseamnă a fi în viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi și cunoaște sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăiește cu ochii în distanțele mari ale lumii.”[2].

 

Despre valoarea estetică a educației

„Pentru caracterizarea mai departe a valorii estetice, este necesar a distinge între valori și bunuri-mijloace și scopuri.”[3]

Importanța fundamentală a educației constă în dezvoltarea ființei în așa fel încât aceasta să-și înțeleagă rostul pentru sine și pentru ceilalți. Pentru a putea sintetiza, educația ar trebui să ofere fiecărei persoane instrumentele necesare pentru a-și putea răspunde la următoarele întrebări esențiale pentru fiecare dintre noi: Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?

Nu este însă de ajuns să îți găsești răspuns la aceste întrebări în sine-ți sau în cunoștințele primite de la pedagog, ci și modul în care aceste răspunsuri sunt exprimate este extrem de valoros și important. Aici se poate începe discuția de la modul de organizare ideatică a conceptului ce se dorește a fi împărtășit, până la verbalizarea din punct de vedere lingvistic a celor predate.

Latura estetică a educației se circumscrie, în cadrul celui mai simplu sistem de categorisire, în jurul a trei elemente definitorii procesului educațional: reușita pedagogului în a-și ierarhiza propriul sistem de conceptualizare conform unei foarte oneste și concise scări a valorilor, modul de manifestare a cunoștințelor pedagogului și, nu în ultimul rând, potențialul de receptare a detaliilor de ordin estetic al celor cărora li se predă. Pedagogul are nevoie, înainte de toate, să-și întocmească modul de conceptualizare, în duh estetic, conform unei scări a valorilor foarte precisă și ancorată în Adevăr. Pentru a reuși în acest demers extrem de valoros și necesar activității sale pedagogice, este nevoie ca el însuși să-și dumirească răspunsurile la cele trei întrebări esențiale, enumerate mai sus.

Odată lămurite aceste întrebări, conceptualizarea devine, prin însăși orânduirea ei, estetică în perspectivă și în particular, neputând să mai odrăslească, pe tărâmul ideilor și părerilor, decât temeiuri de devenire, atât pentru pedagog, cât și pentru elevii acestuia.

Dacă prima condiție a fost întrunită, modul de manifestare pedagogic nu mai poate sălășlui decât în sfera limbajului estetic și estetizant, dorindu-și să țâșnească, nu atât către mințile dar către și în sufletele elevilor. Lăsând la o parte orice tendință către romantismul poetic, manifestarea pedagogului descrie, din acel moment, o scară pe care împreună-urcă dascălul și elevul, nu mână în mână ci, mai cu seamă, inimă-n inimă.

Totodată, cuvântul se va țese în jurul propriului sâmbure de Adevăr, conținând numai sensurile curate, necesare și ziditoare, al căror temei s-a născut în rodnicia conceptualizării dascălului: „Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea și rodnicia pe care o câștigă omul.”[4].

Bineînțeles că toate aceste pârghii de comunicare și împărtășire a ideilor și sensurilor nu se pot manifesta în lipsa unui auditoriu al cărui organ de receptare să fie pregătit în această direcție. Aici intervine, de altfel, problema esențială a timpului nostru istoric, căreia se adresează și eseul de față.

Lipsind această latură fecundă a educației, elevii nu mai recunosc exprimarea și sensul ziditor al esteticii mesajului unora dintre dascălii contemporani, de altfel foarte puțini la număr.

Această frustrare și neconcordanță de ordin perceptiv are, ca și cauze, numeroase influențe programate și urmărite sistematic de-a lungul ultimelor decenii, cărora nu vreau să le fac referire în lucrarea de față, dar care ar trebui tratate separat, într-un mod extrem de serios, pentru a fi înfierate ca atare și puse la colțul rușinos al istoriei.

Oricare ar fi aceste influențe, rezultatul imediat al acestora s-a săvârșit în sfera înțelegerii și simțirii elevilor, aceștia devenind, în majoritate, pahare nepregătite a fi umplute din tezaurul estetic al unora dintre pedagogi și, mai crunt decât toate consecințele, se observă o mutilare a limbii naționale, a dezvoltării intelectuale și a simțirii inimii, toate acestea încadrându-se în sfera de interes a procesului educațional. Alminteri spus, latura estetică a educației, în opinia mea, poate hotărî, pe de-o parte, devenirea elevilor ca individualități creatoare și simțitoare, iar pe de altă parte, împlinirea sensurilor pedagogice pentru dascălii a căror inimă încă vibrează estetic.

 

Legătura dintre latura estetică a educației și alte laturi ale acesteia

„Printre cele dintâi preocupări ale unui sistem de estetică stă și definiția valorii estetice, în sine însăși și în raport cu celelalte valori cu care se întrunește în unitatea culturii.”[5]

Primele dimensiuni în care educația are efect sunt disciplinarea și introducerea ordinii în viața cotidiană a copilului, într-un sens constructiv, pentru a putea adăuga noi acțiuni pe măsura maturizării educaționale. Ceea ce urmează implicit este acumularea de informații, analiza și sinteza acestora în idei directoare, fundamentale și ordonatoare ale vieții de zi cu zi, fie ea materială sau sufletească.

Celor care trec printr-un sistem de educație conceput și desfășurat după ideile punctate în prima parte a acestui eseu, ar trebui să li se descopere treptat, ținând cont de condițiile de mediu și interes, aptitudinile directoare, native, iar acestea trebuie să fie cultivate, îmbogățite, dezvoltate și rafinate în sensul integrării constructive, practice și eficiente a activității acestora în sânul comunității. În acest fel, persoana devine pregătită și specializată într-un anumit domeniu pentru care are aptitudini native și, totodată, devine util comunității în cadrul căreia își desfășoară viața, aducând o plus valoare prin competențele dezvoltate prin educație.

Nu în ultimul rând, ne asigurăm că persoana va urma să dezvolte o activitate care îi aduce plăcere și satisfacție sufletească, mulându-se pe competențele sale native și nefiind obligat să desfășoare orice tip de activitate care doar să-i satisfacă accesul la resursele necesare nevoilor primare, indiferent dacă acest tip de preocupare intră în sfera sa de interes sau nu.

Indivizii care trec printr-un astfel de sistem de educație vor fi pregătiți pentru nevoile timpului în care trăiesc deoarece deciziile lor de natură profesională și personală vor fi fundamentate într-o serie de principii acumulate și verificate în timpul formării lor educaționale.

În altă ordine de idei, indivizii pregătiți temeinic din punct de vedere educațional, posedă convingeri, principii și idei proprii, puternice, morale și ancorate în timpul în care trăiesc. Cu cât aceștia sunt mai prezenți în domeniile legate de societate, în ansamblul ei, cu atât societatea devine mai puternică și mai stăpână pe destinele proprii, din punct de vedere economic, educațional, intelectual, social, militar, politic etc. Cu alte cuvinte, o educație corectă și concretă produce o societate greu de manipulat, stăpână pe propriile interese și pe drumul său în cartea istoriei.

Toate temeiurile prezentate mai sus, cât și altele, neatinse dar lesne de intuit, permit, în deplină cunoștință de cauză, militarea pentru o educație estetizantă a individului, fără de care acesta nu își poate rotunji asperitățile intelectuale și sufletești pe drumul către devenirea sa personală și a slujirii neamului său.

Din această perspectivă, latura estetică a educației are un aport și o influență decisive asupra celorlalte dimensiuni ale pedagogiei, și anume intelectuală, morală și fizică: „Același obiect poate fi introdus printr-un act de gândire în sfera altor valori, caracterul lui schimbându-se în consecință.”[6].

Din perspectiva influențării exercitate asupra dimensiunii intelectuale, efectele imediate sunt subsumate unei organizări armonioase a întregului sistem de valori intelectuale și posibilității individuale de conceptualizare, fie acestea realiste sau abstractizante. Practic, estetica ajută la punerea bazelor unui temei al gândirii ordonate, urmând a fi transpusă în termeni lingvistici de profundă încărcătură ideatică și cu o nuanțare verbalizantă de mare influență în jur.

Din punct de vedere moral, nimic nu poate dezvolta o persoană mai mult decât aplecarea acesteia asupra conceptelor și metodelor estetice, acest fapt înfrumusețând și dezvoltând bogatul tezaur sufletesc al persoanei respective. Așadar, valoarea morală a conceptelor și acțiunilor celor trecuți printr-un sistem educațional marcat de latura estetică, se găsesc într-o continuă creștere calitativă, de natură a influența timpul lor istoric într-un mod de netăgăduit.

În ceea ce privește influența asupra dimensiunii fizice a sistemului pedagogic, vreau să mă refer într-un mod cu totul excepțional la o anumită categorie de consecințe fizice ale procesului educațional, concretizate prin acțiunile ulterioare ale celor educați în cadrul acestui tip de sistem. Pentru aceasta, vă rog să țineți seamă de cei care au construit un pod peste prăpastia timpului care ne despărțea, din punct de vedere artistic, de evoluția statelor occidentale trecute prin etapele creatoare ale Renașterii. Șerban Cantacuzino înființează la București Academia domnească, urmată de cea de la Iași, instituții care au funcționat aproape pe tot parcursul veacului al XVIII-lea. Eforturile au fost continuate de către Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu și Regele Carol I.

În pofida unor lupte mult mai susținute împotriva cotropitorilor, în comparație cu cele ale Sfântului Domnitor Brâncoveanu și Regelui Carol, realizările artistice ale epocii Sfântului Domnitor Ștefan cel Mare, prelungită până la Petru Rareș, sunt mai consistente și mai profunde; de asemenea, și epoca lui Neagoe Basarab e comparabilă cu cea a Sfântului Domnitor Brâncoveanu. Operele lor în procesul de reconstrucție artistică a neamului românesc sunt fără precedent și fără moștenitori de aceeași talie, din cauza impermeabilității sistemului pedagogic românesc contemporan la factorul estetic.

În acest sens, latura estetică a pedagogiei ar putea anula o lipsă de viziune artistică românească căreia, după părerea mea, chiar ținând cont de marii artiști individualizați de-a lungul istoriei noastre moderne, îi lipsește integralitatea și organicitatea ideilor creatoare subsumate celorlalte categorii de nevoi ale unui neam: sociale, culturale, administrative etc.

Lesne de precizat, influența laturii estetice asupra celorlalte dimensiuni ale procesului educațional este, mai ales, evidentă prin modelul negativ, al lipsei unității de exprimare valoroasă la nivelul omogen al unei generații de intelectuali și artiști, într-un timp istoric dat, față de care momentul istoric contemporan se evidențiază, din păcate, ca un exemplu de decădere majoră, imposibil de depășit fără mila și îndurarea lui Dumnezeu.

 

Reflecții de final

„Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat.”[7]

În această ultimă parte voi încerca să desprind câteva concluzii, în viziunea mea, esențiale pentru buna înțelegere și transmitere a mesajului dezbătut.

Pentru a crea un sistem de educație ancorat în temeiurile ontologice umane trebuie să avem la dispoziție un cadru propice, cu legi și oameni pregătiți să funcționeze într-un sens bine delimitat și care să slujească intereselor umane, atât individuale cât și comunitare.

Rolul educației este de a crea personalități individuale capabile să își atingă potențialul maxim într-un domeniu de specialitate ales, ca grup de comuniune, în sensul slujirii aceluiași ideal comun, acela al mântuirii.

Pentru ca cele două concluzii generice de mai sus să poată deveni lucrătoare în ființa unui neam, premisele care trebuie să stea la baza unui astfel de sistem și de proiect trebuie să fie numai și numai de natură hristocentrică pentru a putea sluji idealul de activitate umană pusă în slujba comunității, prin comuniunea de credință în Dumnezeu.

În acest sens, este de dorit numai un sistem de educație care să respecte premiza ființială a omului și anume mântuirea. Dacă sistemul existent nu corespunde acestei direcții de educare a copiilor, tinerilor și adulților, atunci este de preferat ca aceștia să primească educația în sânul familiei și nu într-un mediu organizat.

De asemenea, profesorii care sunt parte integrantă a acestui sistem trebuie să înțeleagă direcțiile spre care trebuie să îi îndrepte pe cei pentru care sunt pedagogi și, în aceeași măsură, să fie specializați ca atare pentru a-și putea pune amprenta, atât ca profesioniști în domeniul fiecăruia, cât și ca îndrumători de suflete. Din acest punct de vedere, cred că titlul acestui eseu reflectă o realitate de necontestat, aplicabilă educației, cu rezultate pe termen mediu și lung de natură să schimbe structura ființială, intimă, nu numai a unui individ trecut printr-un proces educațional impregnat și ordonat în jurul dimensiunii estetice, ci și al neamului din care individul face parte.

Cu alte cuvinte, dimensiunea estetică a educației poate iradia, în mod direct și nemijlocit, asupra condiției individuale și de neam, într-un timp istoric dat, influențând necesitățile, afectele, voințele și devenirea unui neam, prin punerea ca temelie de nezdruncinat a valorilor perene, absolute, just ierarhizate, în contextul concret ale momentului istoric respectiv.

Și, pentru a concluziona într-un mod care să îndrepte anumite neînțelegeri ce caracterizează timpul istoric actual, vreau să remarc însăși auto-descrierea Mântuitorului Hristos, atunci când îi îndeamnă, pe cei care Îi stăteau aproape, să Îi urmeze în duhul Său pedagogic, exprimat mai ales prin intermediul parabolelor, duh manifestat prin două calități esențiale, cu profunde implicații estetice, de sorginte sufletească dar care presupune o sinergie a tuturor puterilor și virtuților omului, împrejurul frumuseții divine circumscrise lui: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”[8].

Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Pentru regenerarea parohiei rurale - Sebastian Moldovan

 

Rândurile de faţă reprezintă o reflecţie personală asupra contribuţiei pe care o poate avea Biserica în regenerarea comunităţilor rurale în ţara noastră. În acest scop voi încerca să răspund mai întâi la două întrebări simple: ce este un sat? şi ce este o parohie?, iar apoi voi urmări ce ne pot sugera răspunsurile respective în privinţa regenerării dorite, nu doar a satului, ci, aşa cum vom vedea, chiar a parohiei, fie rurală, fie urbană.

Întrucât cititorii cărora le dedic cu prioritate aceste reflecții sunt preoti, studenţii teologi - viitori preoţi, profesori de religie, asistenţi sociali -, dar şi laicii ortodocşi, fără de care trupul eclesial nu poate funcţiona şi nici nu poate fi înţeles, maniera de abordare va fi, pe cât posibil, una elementară, bazată în primul rând pe experienţa personală a satului românesc contemporan, în ipostazele pe care le-am cunoscut de-a lungul ultimei jumătăţi de veac, confruntată rezumativ cu literatura de specialitate. Voi recurge, de asemenea, în partea propriu-zis teologică, doar la explorarea câtorva pasaje nou-testamentare şi patristice pe care le consider apte să ne orienteze spre o înţelegere simplă, însă suficient de acurată a subiectelor discutate.[1]

 

Ce este un sat?

Ştiinţele habitatului uman clasifică aşezările şi comunităţile după dimensiuni, scopuri şi funcţii socio-economice şi culturale. După caracteristici elementare, satul a fost definit, bunăoară, ca tipul de aşezare cel mai integrat cu mediul natural sau comunitatea cu cea mai trainică durabilitate. Mai relevant pentru noi, putem distinge satul printr-o morfologie civilizaţională specifică, adică prin forme de viaţă care includ inter-relaţional lumea fizică, natura vie, populaţia şi activităţile sau practicile acesteia, inclusiv cele spirituale (viziunea asupra lumii, credinţele religioase).[2] O descriere oricât de sumară a formelor de viaţă rurale trebuie să includă cel puţin relaţiile interumane şi relaţiile cu mediul natural. Mă voi opri în acest eseu numai asupra relațiilor interumane, deși relațiile cu mediul sunt indispensabile pentru a înțelege și descrie corespunzător universul civilizației rurale și pentru a identifica mai cuprinzător situația actuală și posibilele remedii.

 

Relaţiile interumane

Ceea ce m-a frapat la început, ca şi copil, în experienţa oraşului a fost lipsa salutului pe stradă între toate persoanele, o situaţie inimaginabilă în sat. Desigur, orăşenii se salută şi ei în anumite contexte, de pildă, dacă se cunosc (deşi, uneori salutul se rezumă aici la o onomatopee („pa”) sau o prescurtare („ciao”), iar pe reţelele digitale de socializare dispare de-a binelea) sau dacă îşi recunosc un anumit rol sau statut (în tranzacţii economice, la locul de muncă, în instituţii publice etc). La sat, salutul nu este doar un gest de recunoaştere, ci o binecuvântare în sensul cel mai propriu, o vorbire doritoare de bine, cel puţin o „bineţe” urmată de o „mulţumire” (provenită din urarea „la mulţi ani”). Însoţită uneori de îmbrăţişare sau chiar sărut, urarea este o oraţie (e.g., cea de la nuntă), adică o rugăciune (precum „Doamne, ajută” sau doxologicul „Lăudat/Mărit să fie Domnul Iisus”) prilejuită de momentul întâlnirii şi/sau al  despărţirii, ca eveniment, cotidian sau festiv, benefic.[3]     

Dintre componentele comportamentului rural, portul sau îmbrăcămintea este unul dintre cele mai impresionante. De la distanţă apare ca o uniformă, prin normele care îl impun după criterii de apartenenţă regională sau locală, de gen, de statut, de eveniment, uneori de profesie.[4] Însă portul nu este doar o etichetă identitară socială, ci şi purtătorul unui semn distinctiv a două virtuţi personale altădată de neseparat, hărnicia şi măiestria estetică (în acest sens „mândria” tradiţională ar putea fi considerată o variantă autohtonă de kalokagathia),[5] probate prin excelenţă prin confecţionarea şi împodobirea veșmintelor în gospodărie. Ca şi vorbirea, cu care trebuie să se acorde, portul este o expresie deopotrivă a respectului de sine şi a respectului faţă de ceilalţi şi, ca atare, o şcoală „la purtător” a demnităţii.

Lumea rurală are exigenţe morale ferme şi înalte. Nu există fapte indiferente, oricât de mărunte ar fi. Corectat îndeobşte prin „povestea vorbii” (Anton Pann) rostită direct sau prin „gura satului”, în diverse genuri gnomice, care laudă înţelepciunea, dojenesc prostia şi sancţionează necuviinţa, comportamentul fiecăruia e privit de toţi şi îi priveşte pe toţi. Orice acţiune umană, fie şi una lăuntrică, antrenează reţeaua cosmică de corespondenţe, legături şi interdependenţe numită „rânduială”, cu consecinţe faste sau nefaste, dar şi acestea din urmă corective.[6] Iar această rânduială nu este atât una orizontală („rândul lumii”), cât una verticală, de Sus în jos, în care împlinirea rosturilor este ceva ce „se cade”, în virtutea unei forţe gravitaţionale providenţiale care atrage spre binele lor toate fiinţele şi mai cu seamă pe om, care se cuvine, ca răspuns, a fi, desigur, „cumsecade”.[7]

În universul rânduielii, ceea ce fac oamenii, activităţile lor, atât cele festive, cât şi cele cotidiene, se desfăşoară permanent sub înrâurirea augurală a unui cadru cosmic anume, fie pozitiv, fie negativ: a unui timp propice/impropriu („soroacele”, „prilejul”, „ceasul bun/rău”) şi a unui spaţiu propice/impropriu („loc bun”, „loc rău”; nu doar acţiunile au loc într-un spaţiu, ci şi spaţiul are un loc în acţiuni: când ia decizii omul se „hotărăște”, iar când decizia este una majoră, omul se află la „răscruce”). Împletite cu sărbătorile bisericeşti şi cele laice (de regulă, ultimele coincid temporal cu primele – bunăoară, în perioadele marilor sărbători sezoniere), activităţile creative au propriile ritualuri şi ceremonii, cel puţin la iniţierea (de exemplu, „prima brazdă”, aşezarea temeliei clădirilor sau a fântânii, pornirea în călătorie, plecarea oilor la munte) şi la finalizarea acestora („cununa”, binecuvântarea roadelor).[8] A numi aceste activităţi muncă – un cuvânt care desemna odinioară nu atât blestemul pan-uman post-lapsarian (Gen 3,17-19), cât pe cel eshatologic, chinurile iadului – este reductiv, devreme ce acestea cuprind simbiotic ritualurile productive (creaţia artefactelor universului material) şi producţiile ritualice (creaţia pieselor universului semantic, simbolic şi noetic). Importante pentru modul de producţie tradiţional rural sunt şi sincronicitatea activităţilor, precum şi caracterul lor comunitar; preponderent agricole, acestea sunt ordonate de ritmurile naturii; preponderent manuale, ele pretind cumularea unei forţe umane semnificative, toţi sau aproape toţi membrii apţi ai familiei şi, în unele cazuri, ai întregii comunităţi.[9]

Întrajutorarea extinsă reprezintă un alt aspect definitoriu al relaţiilor interumane la sat. Orice formă de comunitate umană presupune o minimă încredere între membrii ei (un „capital social”, în termeni ştiinţifici), iar aceasta este rezultatul unor interacţiuni pozitive, mutual benefice, reiterate.[10] Dacă în societăţile avansate întrajutorarea îmbracă mai ales forme mai distante şi mai puţin personale,[11] ea este ubicuă, în schimb, în societatea rurală, de-a lungul vieţii, de la venirea în această lume (ploconul de Botez), până la plecarea din ea (pomana la înmormântare și la parastas, cel familial și cel de obște („Moșii”), ajutorul de înmormântare, pe vecinătăţi,  mai ales în Transilvania), trecând prin evenimentul nupţial (zestrea, „cinstea” de la nuntă), şi de-a latul comunităţii (clăcile, şezătorile, întrajutorarea în caz de nenorociri, dar şi cea cotidiană, dintre vecini), până dincolo de ea, sub forma proverbialei ospitalităţi ţărăneşti (celebrată şi îndemnată, de pildă, în colinde și prin colindat). [12]

Fără îndoială, cel mai semnificativ aspect al relaţiilor umane în sat este înrudirea, care cunoaşte mai multe forme generice: cea biologică, prin filiaţie (cosangvinică, „de sânge”), completată de adopţie (înfiere), cea prin alianţă nupţială (căsătoria, încuscrirea; afină), cea spirituală (năşitul dar şi chiar moşitul la naştere, în unele zone) - aceasta fiind în anumite privinţe cea mai semnificativă dintre toate - şi înrudirea simbolică (înfrăţirea).[13] Ţinând cont de numărul de copii şi de faptul că botezul, mai ales, şi căsătoria erau practic universale, fiecare membru al obştii săteşti se găsea într-o reţea densă de relaţii de rudenie, având în centru constelaţia familiei de origine. Se cuvine menţionată extinderea diacronică a acestei reţele, atât cu generaţiile contemporane, cât şi cu generaţiile celor adormiţi, al căror cult a jucat şi joacă încă un rol atât de pregnant în viaţa satului.[14]

Dacă avem în vedere toate formele de interacţiuni sociale menţionate mai sus, precum şi caracterul sistematic, sincronic şi personal al realţiilor – sau, mai corect spus, al legăturilor -  respective, avem argumente pentru a considera obştea sătească o familie de familii, într-un sens ceva mai mult decât metaforic. Fără a putea pretinde o deplină similaritate funcţională – în sensul că obștea ar juca pentru familie acelaşi rol pe care îl joacă familia pentru membrii ei (sau invers) - densitatea şi intensitatea legăturilor din cadrul obştei şi gradul de dependenţă reciprocă, nu doar dintre indivizi, ci chiar dintre familii, dau un sens şi astfel o justificare expresiei propuse.[15]   

 

Satul de astăzi

Numeroase realităţi ale satului românesc contemporan diferă substanţial de satul reprezentat mai sus. Deşi multe dintre schimbările majore care au alterat formele tradiţionale ale satului pot fi atribuite perioadei comuniste, schimbări semnificative s-au manifestat şi înainte. În ceea ce priveşte perioada post-comunistă, ea le-a generalizat şi, pe alocuri, le-a dus în faza terminală: dispariţia comunităţii.[16] O simplă enumerare a unor alterări este suficientă pentru o imagine a declinului şi crizei: degradarea şi urâţirea mediului natural (starea râurilor este un bun indicator); kitschul arhitectonic (elemente arhaice amestecate inestetic cu cele moderne);  părăsirea practicilor tradiţionale (port, obiceiuri, deprinderi de muncă); reducerea sau lipsa oportunităţilor (locuri de muncă, servicii, educaţie, infrastructură); exodul sau naveta unor profesiuni (preoţi, medici, cadre didactice, ingineri); îmbătrânirea demografică (scăderea natalităţii, migraţia la oraş, migraţia în străinătate); scăderea calităţii vieţii materiale (în comparație cu cea a oraşelor sau a ţărilor occidentale, adesea chiar în raport cu starea din perioade anterioare) şi, mai important, a calității celei comunitare (rărirea şi slăbirea legăturilor de rudenie, a întrajutorării; incompetenţa administrativă şi corupţia); în cele din urmă, înstrăinarea proprietăţilor (casa, pământul, pădurea). Dacă satul este o familie de familii, satul actual este, în multe locuri (mai ales în satele depărtate de oraş şi în cele periferice în raport cu comuna aparţinătoare) şi în multe privinţe, o familie în destrămare.[17] Sunt aceste prefaceri reversibile? Avem speranța că prin conjugarea eforturilor celor care înțeleg și doresc păstrarea și promovarea satului românesc, de la locuitorii acestuia și administrațiile locale, la politicieni, la specialiști și oameni de știință, regenerarea este posibilă și se va dovedi benefică pentru întreaga societate. Biserica Ortodoxă poate avea o contribuție semnificativă în acest sens, dispunând de o structură organizațională care cuprinde practic toate localitățile și bucurându-se de un prestigiu și de o încredere deosebită din partea populației, mai ales a celei rurale. Propuneri concrete pentru o implicare la nivel parohial și eparhial, prin diverse forme de întrajutorare, au fost formulate recent de la cel mai înalt nivel al Bisericii noastre.[18] În continuare, voi încerca o apropiere a subiectului dintr-o perspectivă mai teoretică.

 

Ce este o parohie?

Etimologic, parohie provine din terminologia biblică, unde paroikos (gr. para + oikos, casă, locuință) înseamnă străin, venetic, „locuitor vremelnic” (Fapte 7, 6, 29; Efes 2,19; 1 Petru 2,11), unul care nu are locuință aici, în veacul acesta, ci în cel viitor (Evr 13,14), iar paroikia desemnează astfel o locuire provizorie (Fapte 13,17; 1 Petru 1,17). Prin extensie, parohiile sunt locuiri în tranzit („petrecere”, în sensul arhaic), periferice spiritual – iar în perioade de intoleranță sau prigoană, și social, cultural, politic - în raport cu așezările, aparent durabile, ale vieții acesteia. După dreptul canonic, parohia este cea mai mică unitate administrativă a unei eparhii a Bisericii Ortodoxe, deservită de un oficiu parohial, reprezentat de paroh, și, de regulă, de un lăcaș de cult. Interesant, printre definițiile propuse pentru sat a fost și aceea a celei mai mici comunități care are capacitatea de a include un lăcaș de cult.[19] Nu am evocat până acum decât în trecere religiozitatea țăranilor, or relația cu Dumnezeu este atotprezentă în viața satului, pe al cărui creștet terestru este așezată, ca o punte spre cer, o biserică, oricât de smerită ar fi din pricina vremurilor, chiar și una împletită din nuiele.[20] În trecut dar și astăzi, în cele mai multe cazuri, satul și parohia coincid nu doar teritorial, ci și ca sens al dăinuirii, primul aici, prin succesiunea nașterilor, cea de-a doua, prin trecerea acelora în cealaltă succesiune, a nașterii din Duh, prin Botezul apei și, la urmă, prin cel al țărânei. Petrecător, satul este o parohie. [21] Însă ce este, teologic, o parohie?

Pentru a răspunde la întrebare voi porni de la premisa că parohia este un ipostas al Bisericii ca trup al lui Hristos, într-o ierarhie care cuprinde, descrescător, Biserica universală (după cel de-al treilea atribut, katholikê), bisericile autocefale sau autonome, eparhiile, parohiile, familiile creștine (în sensul hrisostomian de „mică biserică”) și persoanele („temple ale Duhului sfânt” (1 Cor 6,19) și săvârșitoare ale liturghiei minții sau inimii). Aceasta ne permite să aplicăm și parohiei modelul eclesial al trupului formulat de către Sf. Ap. Pavel. Citez numai unul dintre binecunoscutele pasaje pauline: „precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rm 12,4-5; cf. 1 Cor 12,12-27; Efes 4,25; 5,30). Aici, ca și în celelalte locuri, Sf. Pavel se referă la ansamblul Bisericii din momentul acela, dar faptul că aplică aceeași imagine a trupului și pentru Biserica locală din Corint (cap. 12), ca și pentru fiecare creștin în parte (1 Cor 6,15), ne permite să presupunem valabilitatea ei și la „biserica din casa” cuiva, pe care o amintește de mai multe ori (16,19; cf.  Rom 16,5; Col 4,15; Filim 1,2), casa fiind, în contextul epocii, familia extinsă și toți aparținătorii acesteia, inclusiv administratori, servitori și sclavi, unde era cazul (v. Fil 4,22: „casa Cezarului”). Identificăm, astfel, teologia trupului la toate cele patru nivele de integrare eclesială care apar în epistolele pauline (persoană, casă, comunitate locală, comunitate eclesială universală). Nu cred că avem nici un motiv să ezităm să o aplică și la situația Bisericii de astăzi.

Revenind la Sf. Pavel, pentru discuția de față este important să observăm și faptul că prima mențiune a acestei eclesiologii organice, cea din 1 Cor 12, apare în legătură nemijlocită cu harismele fiecăruia dintre membrii comunității creștine. Unirea și viața în Hristos este, în același timp, o comuniune în Duhul și împărtășire de darurile Sale (1 Cor 12,3-11). La fel de important, în această viziune a Bisericii ca și comunitate organică, Sf. Pavel nu face decât să exprime porunca iubirii de semeni (în 1 Cor, după cap. 12 urmează celebrul „imn al dragostei”!) pe care Mântuitorul a ridicat-o la rang de criteriu al identității creștine (v. Ioan 13,34-35) și pe care Apostolul neamurilor a practicat-o el însuși, nu doar față de cei apropiați (v., de pildă, întreaga epistolă către Filimon), ci și pentru membrii mai îndepărtați ai Bisericii. Îl vedem implicat, de pildă, în colecte de bunuri pentru comunitățile din Ierusalim și Iudeea, într-o perioadă de foamete (Fapte 11,28-30), dar și în alte ocazii (1 Cor 16,1-4; 2 Cor 8–9; Rom 15,25-27), foarte probabil, în mod regulat. Pregătirea bunurilor destinate colectei are loc duminica, după rânduiala stabilită de Apostol (1 Cor 16,1), care îi consideră ca beneficiari ai acestor fapte de iubire nu doar pe destinatarii din Ierusalim ai colectei, ci și pe cei care dăruiesc cu sinceritate și generozitate: „Ca întru toate îmbogăţiţi spre toată mărinimia (aplotêta) care aduce prin noi mulţumire (eucharistian) lui Dumnezeu, pentru că slujirea acestei liturghisiri (diakonia tês leitourgias tautês) nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri (eucharistiôn) lui Dumnezeu” (2 Cor 9,11-12). Terminologia liturgică și euharistică la care recurge Sf. Pavel nu este întâmplătoare. Harul dobândit prin multă rugăciune al „slujirii sfinților” în „mărinimia comuniunii” (aplotêti tês koinônias) arată nu numai o legătură de dragoste dintre comunități creștine, ci și continuitatea comunităților pauline cu comunitatea apostolică a Cincizecimii în aceeași tip de experiență eclesială.  

Este notorie importanța pe care autorul Faptelor Apostolilor o acordă unității extraordinare a ucenicilor rezultată în urma evenimentului revelator al Bisericii văzute, o unitate în toate aspectele vieții (cu excepția relațiilor conjugale): „Deci cei ce au primit cuvântul lui [al lui Petru] s-au botezat [...] Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune (koinônia), în frângerea pâinii şi în rugăciuni. […] Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte și îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (Fapte 2,42-45). De asemenea, ceva mai departe citim: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4,32-35). Remarcabil este că în ambele pasaje comuniunea de viață a ucenicilor este afirmată în urma unui eveniment de tip penticostal (2,1-4; 4,31), de comuniune conștientă cu Duhul Sfânt și, în ambele, iarăși, Jertfa și Învierea Domnului este mărturisirea de credință centrală. Legătura intimă și indisolubilă între experiența comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt și comuniunea agapică frățească nu este un specific al Bisericii apostolice, așa cum o cunoaștem din scrierile Noului Testament. Două piese patristice, la o distanță temporală de câteva secole, ne oferă probele necesare. [22]

Mai întâi, Sf. Ioan Gură de Aur, în timpul căruia comunitatea creștină din Antiohia practica filantropia pe scară largă, deși nu chiar atât cât s-ar fi putut, după cum afirmă Sf. Ioan.[23]  Referințele la iubirea de semeni sunt abundente în opera Părintelui antiohian, exeget și predicator extrem de prolific. Textul la care fac apel nu este un comentariu al vreunuia dintre pasajele apostolice discutate mai sus, așa cum ne-am putem aștepta de la un promotor entuziast al modelului Bisericii primare pentru creștinii epocii sale. Cred că mai relevant este ce are de spus marele dascăl atunci când tâlcuiește tocmai Cina cea de Taină (Matei 26), în omilia corespunzătoare la Evanghelia după Matei. După ce insistă că Întruparea Domnului este pentru toți oamenii și că prin Taina Euharistiei Hristos se unește cu fiecare credincios, hrănindu-L cu însuși trupul Său, Sf. Ioan lansează auditoriului un apel fierbinte de a se grăbi către această Taină cu mai multă ardoare decât cea a sugarilor către sânul matern, asigurându-l că Hristos este și acum, ca și odinioară, săvârșitorul real al acesteia. Continuarea acestui apel este cu totul remarcabilă:

„Cu ucenicii Mei vreau să fac Paştele!” a spus Domnul. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos.  N-a făcut-o  pe  aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foișorul acela unde era El cu ucenicii Lui atunci. De  acolo a plecat la Muntele Măslinilor. Să plecăm şi noi de aici spre mâinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul unde sunt săracii. Mulţimea de săraci sunt măslini sădiţi în casa lui Dumnezeu, care picură untdelemnul de care avem nevoie dincolo, pe tărâmul celălalt, untdelemnul  pe  care  l-au  avut  cele  cinci  fecioare  înţelepte,  pe  când celelalte fecioare, pentru că nu l-au luat de aici, au pierit. Acest untdelemn să-l luăm când intrăm aici în biserică, ca să întimpinăm pe Mire cu candelele aprinse. Acest untdelemn să-l luăm şi când ieşim de aici. Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de Sfintele Taine, nici unul care-i crud şi nemilos, nici unul care-i cu totul necurat.”[24]

Interpretarea Muntelui Măslinilor, unde se află grădina Ghetsimani, ca mulțime a săracilor este la îndemână în limba greacă, măslin (elaia), untdelemn (elaion, desigur de măsline) și milostenie (eleêmosunê) având aceeași rădăcină, însă Sf. Ioan – recurgând la pilda fecioarelor din capitolul anterior pasajului comentat (Matei 25), un adevărat topos al parenezei hrisostomiene, interpretat prin cuvântul lui Hristos despre Judecată, din același capitol - schimbă rolurile între personajele unui act de milostenie: aici, beneficiarii acțiunii sunt, de fapt, cei care au milă (eleos) de săraci, în tip ce aceștia – ca niște măslini - sunt furnizorii untdelemnului fără de care creștinii-fecioare nu sunt recunoscuți de Mirele-Hristos și nu au acces la Nunta Acestuia, nu doar la cea eshatologică, dar nici la ospățul euharistic, trecutul evanghelic al Cinei, prezentul sacramental al  Sfintei Liturghii și viitorul eshatologic al dreptei Judecăți fiind unite în Taina lui Hristos. Așadar, pentru Sf. Ioan condiția sine-qua-non a participării la această Taină este practicarea iubirii de semeni, atât înainte, cât și după fiecare adunare euharistică. Vom vedea numaidecât importanța acestei condiții.

Cu două veacuri și jumătate mai târziu, la finalul Mistagogiei, o pe cât de scurtă pe atât de profundă tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii, după o recapitulare a celor spuse pe parcursul comentariului propriu-zis al rânduielii, Sf. Maxim Mărturisitorul îndeamnă: „Să nu lipsim, aşadar, de la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeeştilor simboale ce se săvârşesc. Prin aceasta, ea făcând pe fiecare din nou să-şi poarte viaţa după Hristos, potrivit cu însuşirile sale, scoate la arătare darul înfierii dat prin Sfântul Botez în Duhul Sfânt, într-o viaţă după voia lui Hristos. Ci cu toată puterea şi sârguinţa să ne înfăţişăm pe noi vrednici de darurile dumnezeeşti, făcându-ne bine  plăcuţi lui Dumnezeu prin fapte bune. [...] Căci fapta este dovada dispoziţiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate sau la  îndumnezeire, ca să zic aşa, la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca Dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: „întrucât aţi făcut unuia din aceştia mai mici, Mie aţi făcut” [Mat. 25, 40], iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine şi face, ca fiind cu adevărat Dumnezeu, după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia. Şi dacă e Dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu, Care S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia, vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult Dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu, după analogia Providenţei Lui mântuitoare.”[25]

Am reprodus in extenso acest pasaj pentru importanța sa concluzivă în argumentul de față. Deși teologia nu este geometrie euclidiană, în care sunt suficiente două puncte pentru a trasa o dreaptă (și numai una), cred că patru autorități teologice, dintre care două apostolice, iar două patristice, sunt suficiente pentru a identifica o traiectorie doctrinară semnificativă și incontestabilă. Faptele Apostolilor, Sf. Pavel, Sf. Ioan Hrisostom și Sf. Maxim Mărturisitorul, și în parte și citiți împreună, leagă indisolubil experiența duhovnicească a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt de comuniunea iubirii de semeni, iar această legătură este una constitutivă, nu accidentală sau circumstanțială. În toate instanțele invocate putem identifica succesiunea experiență sacramentală (ES) – experiență agapică (EA), în care cea de a doua apare ca o manifestare vizibilă a unei realități duhovnicești lăuntrice. Ca dovadă a dispoziției lăuntrice a fiecăruia, cum afirmă Sf. Maxim, fapta este prin excelență criteriul veridicității experienței duhovnicești despre care, doxologic, pretindem nici mai mult, nici mai puțin că „am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”.[26] Dacă mai este nevoie, putem aminti aici și binecunoscuta relație dintre credință și fapte din Epistola lui Iacov (cap. 2), ca și relația dintre iubirea pentru Dumnezeu cel nevăzut și iubirea pentru fratele văzut din 1 Ioan (4,20; dar și 3,10,14).

Pe de altă parte, întrucât ES este prilejuită îndeobște de un eveniment sacramental care se repetă într-un ciclu liturgic, cel puțin săptămânal, atunci putem constata existența unei structuri periodice a vieții creștine modelate de șirul {ES –> EA –> ES –> EA –> ES –> EA etc.}, de la intrarea în creștinism prin Tainele de Inițiere, până la ultimul act al existenței pământești care este înmormântarea (enumerată printre Taine în scrierile areopagitice).[27] Această succesiune este, desigur, recunoscută sub denumirea de „Liturghie după Liturghie”, în care primul termen mai este numit și „Liturghia, Taina sau sacramentul fratelui”, sau ca succesiunea adunare euharistică – trimitere la propovăduire/misiune („să ieșim cu pace întru numele Domnului”), dar este cazul să observăm și să subliniem înlănțuirea alternativă a celor două experiențe și dinamica pe care această înlănțuire o creează. Fiindcă vorbim de viața comunității creștine ca a unui trup, nu doar a unor indivizi botezați, putem considera ES ca sistola (adunarea), iar EA ca diastola (trimiterea, realizând o adunare în altă parte, cea a întrajutorării) sistemului circulator sanguin al trupului eclezial. În acest caz, cele două faze se presupun și se susțin reciproc și niciuna nu se poate dispensa de cealaltă. În sensul acesta, parohia ca ipostas al Bisericii este un trup comunitar care trăiește din această comuniune de viață care constă deopotrivă din adunarea sacramentală și din adunarea agapică. O dinamică similară, dar cu aspecte specifice, se poate identifica și la celelalte nivele sau ipostasuri eclesiale, familia, eparhia, mitropolia, patriarhia, ecumena bisericească, însă nu ne va preocupa aici.

Putem exprima această unitate organică recurgând și la terminologia relațiilor duhovnicești din cadrul unui ipostas eclesial, care sunt desemnate ca relații de înrudire spirituală: paternitate, respectiv filiație, între preotul duhovnic (sau ierarh) și enoriași, ca și, în alt sens, între nași și fini, sau frățietate, între membrii comunității, în general. Din această perspectivă foarte familiară, parohia apare, nu e nicio surpriză, ca o familie duhovnicească. Luând în considerare și faptul că fiecare familie este deja un ipostas eclesial, cu propria sa constituție de tip ES –> EA, nu cred că greșim cu nimic dacă facem o completare: parohia ca  familie duhovnicească de familii. Ca intensitate a legăturilor spirituale, așadar, parohia este, la rândul ei, un fel de sat.

Parohia de astăzi

Dacă urmărim ce se întâmplă în general în parohiile noastre - și nu de ieri, de azi – constatăm că accentul pastoral (exomologetic, omiletic, catehetic) se pune cu precădere pe participarea credincioșilor la biserică, la Sfintele slujbe (prezența la biserică fiind, de regulă, criteriul identificării creștinilor „practicanți”), adică pe sistolă, în timp ce diastola, adică manifestarea probatoare a experienței sacramentale, iar nu a actului de prezență, este tratat ca unul recomandabil, lăudabil, dar mai degrabă facultativ, nu obligatoriu. În felul acesta, nu doar că circuitul sanguin eclesial este fragmentat sau chiar întrerupt, actele de cult fiind decupate de eventualele acțiuni agapice, dar sistola însăși poate deveni, dintr-o experiență de comuniune simultan verticală și orizontală, un eveniment aproape privat, lăuntric în ambele sensuri peiorative posibile ale cuvântului: fără o legătură necesară în contextul slujbei cu ceilalți (cu excepția respectării celorlalți prin respectarea bunei cuviințe și a rânduielii liturgice, ori a cântării în comun - când nu este și aceasta estompată sau înlocuită de performanța corului sau a stranei - aspecte importante, desigur) și fără nicio manifestare ulterioară semnificativă în raport cu ei. Dorim să ne împărtășim de Preacinstitele Taine, dar abia – dacă! - îi cunoaștem pe cei care se cuminecă înaintea noastră și pe cei de după noi, cu atât mai puțin să avem în vedere vreo raportare agapică concretă și constantă a unora față de alții. Însă, putem să liturghisim împreună și să nu avem „trebuință” unii de alții (cf. 1 Cor 6,21,25-26)? Putem forma o comunitate de (cvasi)anonimi? Contrasensul cu teologia Trupului și cu eclesiologia patristică nu poate fi mai mare![28] Pentru Sf. Ioan Hrisostom nu numai că experiența sacramentală nu poate fi despărțită de cea agapică, dar cea de a doua chiar condiționează, ante factum, accesul la prima, nu doar o manifestă post factum.[29]

Incontestabil, foarte mulți dintre credincioșii participanți la cult practică în variate forme buna făptuire. Numai că, nu mai puțin evident, rareori aceasta trece dincolo de o practică individuală, mai mult sau mai puțin sporadică (în perioadele de post, marile praznice sau cu ocazia pomenirii celor adormiți) și, adesea, în relație cu beneficiari cu care nu coliturghisim. În această ultimă situație se află și cei angajați în activități de voluntariat, în asociații caritabile sau de asistență socială, inițiative de regulă urbane și al căror numărul de persoane implicate este, după toate evidențele, modest.

Pusă în cauză aici nu este nicidecum relevanța întrajutorării spontane ori a celei prin ONG-uri, ambele forme meritorii de EA, a căror dezvoltare este necesară și meritorie, ci diminuarea până la dispariție a comuniunii parohiale propriu-zise. Un exemplu, cred elocvent, mai frecvent în parohiile urbane, dar nu exclusiv acolo, este necunoașterea reciprocă a fiilor duhovnicești ai aceluiași părinte spiritual, care nici măcar nu liturghisesc împreună regulat, pentru că frecventează, după preferințe, și alte biserici, și care se întâlnesc mai des abia în așteptarea mărturisirii (situația este regula în cazul când duhovnicul este ieromonah). Avem de-a face cu un aspect al unui fenomen mai larg pe care l-am putea numi tele-pastorație, pastorația la distanță, în afara comunității parohiale proprii. Nu este vorba de naveta preoților, ci de una a credincioșilor, de deplasarea acestora pentru „servicii religioase”, în special pentru ierurgii, dar și pentru Tainele Mărturisirii, Împărtășirii și Sfântului Maslu, la aproape orice parohie urbană sau mănăstire doresc respectivii. În afară de faptul că un preot devine responsabil de membri ai altei parohii – deși harul preoției este conferit pentru o turmă cuvântătoare anume, bine precizată în Taina hirotoniei, nu cu o măsură urbi et orbi – această dispersare face dificilă până și identificarea și recunoașterea cu certitudine a membrilor parohiei, cu atât mai problematică fiind practicarea unor relații de comuniune frățească între aceștia. O întrebare simplă este, bunăoară, în ce mod pot fi cei în cauză fii ai aceluiași părinte fără a fi, totodată, și frați întreolaltă, nu doar nominal, ci prin relații concrete? Mai este parohia o familie duhovnicească? În ce sens mai putem vorbi, într-o asemenea situație, despre Biserică drept trup al lui Hristos, iar despre noi ca mădulare unii altora?

Refacerea țesutului comunitar

Aparent ne-am îndepărtat de subiectul inițial. Ce legătură are parohia cu geometrie variabilă din mediul urban contemporan cu situația satului românesc? [30] Răspunsul este acela că, în măsura în care satul tradițional și parohia sunt comunități atât de similare morfologic și atât de simbiotice, criza satului este și criza parohiei. Evident, ca locuitori la sat, credincioșii suferă toate alterările acestuia enumerate mai sus, iar ca membrii ai parohiei rurale, sătenii trăiesc reducerea comunității eclesiale la evenimentele cultice. Nu este ușor de stabilit care dintre destrămările amintite a precedat pe cealaltă. Atât timp cât comunitatea socială, familia de familii, a fost trainică prin relațiile de înrudire și prin întrajutorarea sistematică tradițională, familia duhovnicească de familii nu avea nevoie decât să le afirme pe acelea catehetic și să le confirme sacramental. Însă, de vreme ce emanciparea socială, gravitarea către oraș, colectivizarea, „folclorizarea” și părăsirea obiceiurilor, îmbătrânirea demografică, migrația în străinătate ș.a. au erodat, succesiv sau simultan, timp de aproape un secol, comuniunea de viață tradițională, comunitatea parohială s-a trezit ea însăși lipsită în cea mai mare parte de ceea ce am numit experiență comunitară agapică. Iar fără o practicare acesteia și din motive conștientizate și întărite religios, cei care au migrat la oraș au dus cu ei, într-un context încă și mai puțin propice unor relații dense de înrudire și întrajutorare, doar resturile unor deprinderi comunitare, de care a doua sau a treia generație de urmași abia își mai aduce aminte.

Depopularea și îmbătrânirea accelerată a populației rurale fac perspectivele satului ca familie de familii autonomă și sustenabilă tot mai incerte, pentru simplul motiv că familiile componente sunt tot mai sărace numeric și generațional, mai dispersate, mai concentrate pe propriile dificultăți de supraviețuire sau propășire ale membrilor lor. Această situație afectează în principal pe vârstnici, din ce în ce mai numeroși și mai însingurați,  ale căror nevoi de comunicare și relații apropiate, inclusiv fizic, devin tot mai dificil de împlinit, dar și pe copii, mulți dintre ei crescuți în lipsa părinților, cu nevoi educaționale și de bună socializare imperioase. Recursul la diverse categorii profesionale (de regulă, medicul de familie, preotul paroh, asistentul social) nu poate împlini decât într-o măsură extrem de limitată aceste nevoi, mai ales când acești profesioniști nu mai locuiesc permanent în sat.[31] De asemenea, activitatea asociaților și a voluntariatului filantropic, deși prezentă și meritorie, nu este suficient de răspândită în zona rurală. La rândul lor, inițiativele de dezvoltare comunitară și de economie socială sunt incipiente la nivelul întregii țări și nu par a crește cu repeziciune.[32] Politici sociale adecvate care să mobilizeze resursele financiare și administrative ale statului, a căror necesitate a fost recunoscută și solicitată în mediile științifice de multă vreme, se lasă încă așteptate. În aceste condiții, Biserica pare a fi rămas singura forță capabilă a mobiliza resursele de capital social, atâtea câte mai sunt, pentru a-l regenera, nu prin strategii „de sus în jos”, ci chiar din interior, de la familia comunitară însăși, mai precis de la familia duhovnicească, adică de la parohie, cu condiția ca practica iubirii creștine să fie repusă în locul ei stabilit de Mântuitorul Iisus Hristos, de Sfinții Apostoli și Părinți ai Bisericii, anume drept pereche organică și indelebilă a practicii sacramentale, restabilind astfel integralitatea vieții ca trup al lui Hristos. Vizitarea vârstnicilor, bolnavilor și a altor categorii de frați și surori „întru Domnul” încercați de suferință, poate deveni o practică duminicală nu a preotului, ci a unor grupuri de credincioși, iar aceasta poate fi punctul de plecare pentru o întrajutorare cotidiană, în toate problemele acute sau cronice ale vieții. Claca de odinioară, asumată parohial, diversificată și adaptată condițiilor de astăzi, s-ar putea dovedi un mijloc salutar în criza actuală. Alături sau împreună cu alte inițiative, Biserica poate să contribuie la dăinuirea satului creștin ortodox românesc reafirmând, la adevărata ei valoare soteriologică, comuniunea agapică drept componentă constitutivă și, prin urmare, indispensabilă a oricărei parohii. 

 

Un MUZEU cat o TARA! - Muzeul satului lovistean din Titesti-Valcea - Ing. Ion Talpoş

 

„Țară de legende, împărăție a munților, plai strămoșesc al păstorilor, vechi și curat leagăn al românismului, cronică de viață și de luptă a unor oameni frumoși la suflet, grai și port (...) Mireasă dintotdeauna frumoasă, ale cărei veșminte sunt țesute cu firul de aur al cântecului, cu firele de iarbă ale plaiului, cu frunzele codrului, cu susurul izvoarelor și freamătul brazilor (...) Oricât de multe definiții am da Loviștei, n-am putea reda totul, deoarece frumusețea ei e infinită. Aici este infinit totul. E infinită setea de nou a locuitorilor, hărnicia lor în crearea noului. E infinită înțelepciunea bătrânilor... I-am ascultat cu nesaț și uimire... Câtă istorie nescrisă cunosc bătrânii din Boișoara sau Titești, Ciunget, Malaia sau Voineasa!... Prin ei, istoria fiecărui munte, a fiecărui loc din acest plai mirific e vie și proaspătă ca apa izvoarelor”.[1]

Nu știu dacă aș fi putut prin cuvintele mele să definesc zona Țării Loviștei în cuvinte mai expresive decât a făcut-o Nicolae Ciurea-Genuneni, autorul fragmentului de carte de mai sus.

M-am întrebat adesea: de ce oare, mulți istorici de-ai neamului nostru au considerat de-a lungul timpului meleagurile acestea, de o frumusețe rară, ca fiind ele în sine o „Țară”? O parte din răspunsul la această întrebare poate fi găsit, cred eu, în mărturiile nenumăraților călători care, din vremuri imemoriale, și-au tocit încălțările prin colbul acestor ținuturi minunate.

Pentru că, de-a lungul veacurilor, mulți cărturari, istorici, geografi sau oameni simpli și-au adus, în felul lor, aportul la cunoașterea acestei frumoase zone intracarpatice numită ”Țara Loviștei”. Au făcut-o, în cele mai multe cazuri, fiind impresionați de modul de viață simplu și de hărnicia oamenilor locului, de frumusețea peisajelor de aici, de autenticitatea și modul de conservare a tot ceea ce înseamnă viață spirituală, tradiții culturale, folclor etc.

Ideea amenajării unui muzeu în Titești este una mai veche. A fost susținută de mai multe persoane din Titești (Constanța Ștefan, profesorul Mihail Călinoiu, învățătorul Florea Vlădescu, profesorul universitar Alexandru Stănescu etc.). S-a concretizat, însă, în anul 2012 când consilierul local Constanța Ștefan a propus Consiliului Local Titești înființarea asociației cultural-istorice „Plai Loviștean” care urma să preia inițiativa ocupându-se de amenajarea și acreditarea muzeului. Proiectul a primit girul consilierilor locali, care au aprobat și decontarea de către Primărie a cheltuielilor făcute pentru constituirea și înregistrarea asociației. Ulterior, proiectul de amenajare a muzeului a fost susținut prin contribuții financiare și donații materiale ale Obștilor de moșneni, ale oamenilor locului și ale Primăriei Titești.

După cum mi-a relatat Constanța Ștefan  „...inițial, eu am vrut ca muzeul să fie unul al Țării Loviștei, în care să avem amenajat câte un colț  pentru fiecare comună aparținătoare acestei zone. Pentru că, din punct de vedere geografic, eu văd Titeștiul ca fiind inima Țării Loviștei, datorită  așezării sale în zona centrală a depresiunii”.  Deși au existat discuții pro și contra înființării asociației, după mai bine de trei luni s-a ajuns la un consens. Asociația a fost înregistrată, avându-i membri fondatori pe Constanța Ștefan, Florea Vlădescu și Mihail Călinoiu. Prin efortul comun al consilierilor de atunci, al Asociației Agricole „Țara Loviștei” și al altor persoane din afara comunei, a fost constituit un fond reprezentând patrimoniul asociației. 

Odată așezate pe făgașul lor firesc, evenimentele s-au derulat, oarecum,  în condiții normale:

            „Primăria comunei Titești a pus la dispoziție spațiul necesar amenajării muzeului, în incinta clădirii școlii vechi din localitate. Pornind de la o idee a profesorului Mihail Călinoiu, într-una din sălile mari de clasă a fost amenajată o căsuță tradițională lovișteană, cu „camera bună”, cu pridvor, cu cămară, cu bucătărie, cu tot ce trebuie, pe care să o mobilăm exact ca pe o locuință. Am găsit oameni pricepuți care să o construiască: doi meșteri populari din Boișoara, Doru Popa și Laurențiu Năstase. Trebuiau găsite soluții pentru plata meșterilor populari, asta însemnând decontarea unor cheltuieli de transport, cheltuieli de masă etc. Nu s-au cheltuit bani pentru drepturi salariale, dorința meșterilor  populari fiind aceea de a-și oferi rodul muncii lor ca și contribuție pentru înființarea muzeului. Aceste cheltuieli și altele necesare achiziționării unor materiale necesare amenajării spațiilor muzeului, au fost acoperite cu sprijinul Obștilor de moșneni Titești și Mâzgavu. Profesorul Mihail Călinoiu a fost cel care, folosindu-și priceperea, a sculptat lemnul porților de la intrarea în muzeu. Cătălin Daneș, Primarul comunei, a venit cu ideea construirii stânei  și a gardului de nuiele din incintă. A fost un efort comun, încununat de succes”. (Constanța Ștefan)

O altă pagină  din istoria înființării muzeului a fost scrisă chiar de locuitorii satului care, înțelegând rolul de reprezentare al muzeului pentru localitate și nu numai, scotocind prin gospodăriile proprii, au adunat și donat muzeului tot felul de articole reprezentative pentru categoriile importante de meșteșuguri desfășurate în sat: scule folosite pentru cultivarea pământului, pentru tâmplărie, dogărit, pentru țesutul în război etc.” (Constanța Ștefan)

Lucrările desfășurate în echipă nu au fost lipsite de tensiuni! În general, discuțiile contradictorii se purtau pe tema mijloacelor folosite pentru oglindiriea fidelă a unor obiceiuri locale străvechi... Aceste controverse ar fi trebuit să aibă un caracter progresist dar, din păcate, ele au dus la scindarea echipei și retrragerea din echipă a unuia dintre membrii fondatori ai asociației.

„Nu m-am implicat foarte mult pe partea aceasta de amenajare a spațiilor din interior. Am considerat că profesorul Mihail Călinoiu, fiind un om priceput la prelucrarea și finisarea lemnului, are priceperea necesară coordonării echipei de lucru. M-am ocupat, împreună cu bibliotecara Lenuța Rouă, de amenajarea spațiilor create de echipa de lucru, de distribuirea obiectelor de mobilier și ale celorlalte obiecte de uz gospodăresc în acele spații, în ordinea lor firească”. (Constanța Ștefan)

Muzeul a fost inaugurat pe data de 18 octombrie 2014 și expune o impresionantă colecție de obiecte de uz casnic, artizanat și construcții tradiționale din Țara Loviștei, adunate cu trudă de prin gospodăriile sătenilor lovișteni, de către inițiatorii proiectului.

  Aspecte de la inaugurarea Muzeului satului loviștean din Titești

  

  

    

 Muzeul a fost organizat pe săli tematice:

• o sală a fotografiilor, cărților vechi, documentelor și actelor (unele dintre ele având o vechime de peste cinci sute de ani!);

  

  

  

  

• o zonă reprezentând casa țărănească din secolul al XVII-lea, cu pridvor, odaie, bucătărie, cămară – dotate tradițional: covoare țesute manual, război de țesut, leagăn pentru prunci, lăzi de zestre, lavițe, ștergare, costume tradiționale etc.

  

  

  

  

• o zonă reprezentând stâna tradițională lovișteană, echipată cu toate obiectele și uneltele de păstorit; în aceeași zonă este reprezentată o curte țărănească cu gard din nuiele împletite, căruță, sanie, cazan de țuică, pomar, plug, mese de lucru pentru tâmplari și rotari, unelte agricole, sanie și bob pentru sezonul de iarnă...

Acestea sunt doar o parte dintre exponatele muzeului care și-au găsit aici locul, într-o înșiruire armonioasă.

Vreau să menționez că o mare parte a documentelor și obiectelor de uz gospodăresc expuse la muzeu au fost donate chiar de către membrii fondatori ai asociașiei „Plai Loviștean”. Profesorul Mihail Călinoiu deține o colecție impresionantă de acte vechi de proprietate, moștenite din partea familiei sale care pot lămuri, pentru cei interesați de istoria locală,  multe dintre problemele de genealogie și de proprietate ale familiilor din Titești (înrudite prin căsătorie, cu zestre moștenită ca „dotă”)  sau cu proprietăți transferate între familii prin acte notariale. 

Profesorul Mișu Călinoiu, loviștean get-beget, membru fondator al asociației cultural-istorice „Plai Loviștean”, a preluat și funcția onorifică de custode al muzeului. Ar mai trebui menționat, cred eu, că prin grija custodelui, muzeului i-au fost aduse, continuu, îmbunătățiri în anii care au urmat inaugurării, prin adăugarea de noi exponate și piese noi de mobilier (vitrine).

Sursa: Povestea vorbii, mai 2021

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Dieta si stilul de viata influențeaza semnificativ trupul si mintea

TIMPUL (2) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Omul și timpul

Dimensiunile obiectivă și subiectivă ale timpului

  Există două mari orientări în filosofie și știința privind explicațiile date timpului. Una dintre aceste concepții consideră timpul ca fiind independent de om, o trăsătură a naturii, dependent de materie, în care și omul în existența sa individuală sau socială este integrat. Timpul obiectiv este exprimat prin caracterul său uni-direcțional, aceea săgeată a timpului orientată de la trecut, prin prezent, spre viitor. De aceea ireversibilitatea este o caracteristică a timpului obiectiv cu toate că teoria relativității admite cel puțin teoretic și reversibilitatea timpului. O astfel de concepție este susținută de iluștrii filosofi și fizicieni dintre care amintim pe Aristotel, Leibniz, Newton și Einstein.

  Sunt argumente raționale dar și științifice privind dimensiunea obiectivă a timpului. Cauzalitatea, relația dintre cauză și efect, cauza premerge efectului, dar poate fi și concomitentă cu acesta, teoria cea mai vehiculată a originii Universului, teoria Bing-Bang pentru care timpul este obiectiv și a început să curgă la apariția Universului, în urmă cu aproximativ 14 miliarde de ani. Teoriile evoluționiste privind natura și omul se bazează pe timpul obiectiv uni-direcțional și ireversibil.

  Entropia, degradarea energetică, termodinamică a Universului cu consecința scăderii gradului de stabilitate este o realitate demonstrată. Dacă definim entropia în termeni mai simpli, putem spune că este degradarea materiei și a energiei în univers până la o stare finală de uniformitate inertă. Această stare evolutivă dovedită a sistemelor termodinamice este o dovadă a timpului obiectiv și a săgeții timpului de la trecut spre viitor, dar și a ireversibilității temporare.

  Timpul obiectiv este caracteristic și existenței lumii vii inclusiv pentru om. Viața, pentru orice formă existențială vie are un început marcat de momentul când aceasta începe să viețuiască și unul final, moartea. Între naștere și moartea fiecărei ființe vii este un interval temporal obiectiv, evolutiv, biologic.

  Istoria omenirii este și ea, în concepția unora, supusă obiectivității timpului.

  În accepțiunea tradițională obiectivitatea timpului exclude orice posibilitate a omului de a ieși din săgeata unidirecțională și ireversibilă a temporalității care este marcată întotdeauna de un început și de un sfârșit. Omul poate cunoaște natura și dimensiunea obiectivă a timpului, dar fără să o poată influența.

  Caracterul obiectiv al timpului, cel mai ușor de sesizat la nivelul cunoașterii comune, a determinat din antichitate și până în prezent concepțiile tragice privitoare la om și la existența sa. Așa cum am arătat în studiul precedent, mitologia greacă a personificat timpul în zeul Cronos care își devora copiii. Pesimismul și scepticismul sunt forme particulare ale gândirii tragice care exprimă în esență timpul în dimensiunea sa obiectivă.

  Filosofia existențialistă reprezentată de filosofi importanți precum Nietzsche, Kierkegaard, Camus, Heidegger sau Sartre consideră că omul, aflat permanent sub spectrul timpului obiectiv și al morții inevitabile, este aruncat în lume și în timp, trăiește angoasa finitudinii sale, iar existența nu are niciun sens, este absurdă.

  Omul contemporan trăiește astăzi drama situării exclusive în timpul obiectiv pentru că trăiește aproape în exclusivitate în finitudinea lumii materiale, într-o agitație din ce în ce mai accentuată, considerând că lumea aceasta este singura realitate, iar scopul existenței se rezumă pentru mulți la a avea și a consuma, la a domina totul fiind marcat de exclusivism, individualism, dorința de putere și de a stăpâni. Omul nu numai că se situează în obiectivitatea timpului dar este și stăpânit de timp și de frica scurgerii lui. Tot mai des auzim astăzi expresia „nu-mi mai ajunge timpul”. Există și reversul medaliei omul plictisit, căzut în pesimism și chiar în deznădejde, care nu-și găsește niciun rost în această lume, omul pentru care dreapta credință nu are nicio semnificație, inactiv, într-un cuvânt dominat de scurgerea mult prea lentă, pentru el a timpului, apăsat de povara timpului obiectiv. Cel ce trăiește astfel caută „să-și omoare timpul”, viețuind fără rost.

  Aceste concepții sunt contrazise de dreapta credință ortodoxă de sfinții Părinți, dar și de știință și chiar de raționalismul ontologic filosofic.

  Dimensiunea obiectivă a timpului nu poate fi exclusă și nici ignorată. Timpul este creat, la fel ca și Universul, este finit, are un început și va avea un sfârșit, iar existența omului în această lume ale aceleași caracteristici ale finitudinii timpului marcat de curgerea ireversibilă, prin cele trei momente temporare, trecut, prezent și viitor. Omul măsoară timpul obiectiv cu diferite instrumente și în diferite feluri. Măsurarea timpului obiectiv și sistemele de măsurare au importanță vitală pentru ordinea vieții cotidiene a fiecărui om dar și pentru cunoașterea științifică, creația tehnologică sau artistică, pentru societate, pentru ordinea și armonia vieții în general. Există timpul economic, dar și timpul juridic de care vom discuta cu altă ocazie.

  Obiectivitatea timpului este legată și dovedită de mișcare, transformare, evoluție devenire. De fapt aceste caracteristici ale creației sunt constitutive pentru dimensiunea obiectivă a timpului.

  Timpul subiectiv este și el întâlnită în gândirea filosofică din antichitate și până în prezent. Platon vorbea de timpul trăit, kairos prin care omul poate să depășească tragismul curgerii timpului obiectiv. În epoca modernă concepția subiectivă asupra timpului este dezvoltată de mari filosofi precum Kant sau Bergson. Așa cum am văzut timpul și spațiul sunt categorii ale intelectului uman prin care sunt ordonate percepțiile senzoriale, iar cunoașterea, în forma ei senzorială și rațională, devine posibilă.

  Biologia și psihologia modernă aduc argumente importante asupra subiectivității și relativității timpului existenței umane și importanța stărilor de conștiință a trăirilor fiecărui om asupra curgerii timpului biologic.

  Timpul, care macină lumea, se găsește în majoritatea operelor literare, deoarece exercită o adevărată teroare asupra ființei, convertită în frica de îmbătrânire și de moarte. Fără a insista asupra acestor aspecte, menționăm că problema timpului este prezentă și în creația poetului național Eminescu. Motivul timpului apare și în poezia „Floare albastră”. Aici curgerea timpului nu-l mai poate reîntoarce în clipa care i-ar fi putut aduce fericirea și ea rămâne în veci pierdută („Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”). În poezia sa Scrisoarea I, Eminescu exprimă sensibil și concis trecerea timpului în veșnicie la sfârșitul veacurilor: „Timpul mort îș- 'ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep' eterna pace...”.

  Relația dintre timp, spațiu și lumină, precum și transpunerea acestei relații în trăirile omenești, sunt redate de poetul nostru național în poezia „La Steaua”: „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre... Tot astfel când al nostru dor/Pieri în noapte-adâncă,/Lumina stinsului amor/Ne urmăreşte încă”.

  Soluția pentru criza existențială a omului contemporan constă în schimbarea modului de viață în întoarcerea la Dumnezeu și la dreapta credință ortodoxă. Accentul existențial trebuia pus pe verbul „a fi”, persoană și nu individ, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt și a omului. Astfel existența tragică a timpului obiectiv finit și dominator, angoasa și grija pot fi înlăturate depășite, iar timpul poate fi transfigurat în timp subiectiv trăit, devenind astfel timp pozitiv pentru devenirea omului în această lume și desăvârșirea infinită în eternitate, cu Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Dar omul contemporan este mai mult pentru trup decât pentru suflet, mai mult pentru „a avea”, decât pentru „a fi” și astfel se desparte de Dumnezeu, deși Dumnezeu nu-l părăsește niciodată și, ca individ, rămâne prin propria lui alegere liberă sub teroarea și angoasa timpului finit din această lume, dominată de umbra morții, cum spune poetul.

  Criza existențială legată de dimensiunea finită a timpului poate fi înlăturată, spun sfinții Părinți, dacă omul crede și conștientizează că lumea creată în care trăiește nu este singura realitate și se raportează permanent, inclusiv prin timpul transfigurat subiectiv, la eternitate.

  În acest sens Părintele Sofronie de la Essex ne pune în vedere: „Nu uitați cuvintele acestea Dumnezeu v-a dat vreme spre a vă zidi veșnica mântuire. Să nu o risipiți! Pentru că a fi creștin înseamnă a trăi în două planuri în același timp: prezentul și veșnicia”.

  Viziunea eshatologică asupra timpului asumat ca istorie a mântuirii, raportarea timpului la eternitate impune o atitudine profundă, reflectată în modul cotidian de a fi, presupunând convertirea sau transfigurarea chronos-ului, a timpului obiectiv finit în timp subiectiv, în kairos, a cronologiei înțeleasă ca succesiune de secvențe temporale în timp al lucrării sfințitoare a Adevărului dumnezeiesc.

  Alexandru Mironescu afirmă: „Întreaga istorie, într-un fel, e această luptă lupta între feluritele chipuri de tăgăduire a realității, a creației și afirmarea substanțială a existenței, a lumii prin Hristos. Aceasta este toată Istoria și aceasta e orice istorie ... Ceea ce cred cu putere e ca va veni momentul când mai fiecare om se va întâlni cu problema vieții lui și va fi aproape obligat, de gravitatea situațiilor să ia o atitudine fermă, să opteze între o anarhie dezastruoasă împănată de minciuni, de un soi de negație care împinge spre neant, și calea Adevărului, a ordinii. Evident, asta nu înseamnă că istoria și omul vor înceta să fie în echivoc și în ambivalență, dar tot mai mulți vor dobândi conștiința că opțiunea, nu mai e o glumă, nici gargariseală intelectuală, ci aproape o problemă de viață și de moarte”[1].

  O veche zicală englezească ne arată cum putem transfigura timpul obiectiv în timp trăit și pozitiv, în existența noastră cotidiană:

  Scriitorul Bonnie Clearwater spune: „Învață din trecut. Fii atent să nu ajungi la capătul vieții și să constați că n-ai trăit. Căci mulți sunt aceia care, atunci când trebuie să părăsească viața asta, privind în urmă, abia atunci văd toată bucuria și încântarea pe care și le-au refuzat, din teama de a trăi”[2].

  Conștiința fiecăruia dintre noi este glasul tăcut al existenței noastre, în legătură permanentă cu Dumnezeu, dar și cu lumea și care nu trebuie să ne învinovățească de modul cum am trăit timpul care ni s-a dat în această existență, pentru a nu ajunge a constata la capătul acestei vieți, așa cum o face un personaj dintr-un film românesc: „Nu îmi pare rău că trebuie să mor, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc”.

 

Natura timpului și omul în relație cu timpul, conform dreptei credințe ortodoxe

  Pentru creștinism timpul și tot ce există sunt create de Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă. Timpul obiectiv este finit, dar are un sens pozitiv deoarece este legat de eternitate. Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că: „... dacă ținem seama că timpul este o succesiune de momente schimbătoare și ca atare este propriu existențelor schimbătoare, un timp care ar dura din veci și până în veci, dar care prin aceasta n-ar duce niciodată existențele schimbătoare la desăvârșire, n-ar avea niciun sens. Dacă lumea aceasta ar fi din veci, timpul ei, oricât de veșnic ar fi, nu ar face-o să-și depășească starea schimbătoare și insuficiențele, chiar dacă ar la dispoziție un timp etern, n-o scoate din ceea ce este ea prin fire: rămâne mereu schimbătoare, deci imperfectă. Aceasta înseamnă o nesocotire a sensului istoriei și a existenței la care a ajuns lumea în Vechiul Testament și, mai deplin, în Creștinism, și o recădere în mentalitatea arhaică a religiilor naturaliste, copiate de filosofiile panteiste.

  Timpul nu e dat lumii decât ca un interval trecător spre pregătirea ei pentru desăvârșirea și neschimbarea ei în viața eternă. Dar această situare a lumii în timp, sau dotarea ei cu schimbarea în vederea desăvârșirii, implică faptul că ea nu e din vreo esență fundamentală sau dintr-o altă esență, căci în acest caz n-ar putea înainta spre desăvârșire, ci e creată din nimic de un Creator personal din veci desăvârșit Care i-a sădit aspirația înaintării spre El prin desăvârșirea ei din puterea Lui, sau din tot mai sporită comuniune cu El.”[3].

  Mircea Eliade are meritul de a fi remarcat că religiile naturaliste dau importanță naturii care se repetă, pe când Vechiul și Noul Testament acordă atenție principală timpului și istoriei. După el „... creștinismul este credința omului modern și a omului istoric, a omului care a descoperit totodată libertatea personală și timpul continuu ( în locul celui ciclic)... pe când omul civilizațiilor arhaice suporta cu greu istoria și se silea să o desfacă în perioade. În acelea timpul e privit numai biologic, fără să devină istoric...

  Deosebirea principală între omul comunităților arhaice și omul comunităților moderne, cu o pecete accentuată a iudeo-creștinismului, constă în faptul că primul se simte legat indisolubil de cosmos, pe când ultimul se simte legat numai de istorie... Evrei sunt primii care au descoperit istoria ca manifestare a lui Dumnezeu, în așa fel încât cosmogonia îndreptățește mesianismul și apocalipsa, și acestea pun bazele unei filosofii a istoriei”[4].

  Cartea Facerii, tratând despre crearea lumii, relatează că: "La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Facerea I, 1). Acest început este interpretat de Sfinții Părinți și teologii ortodocși ca fiind nu numai începutul creației, ci, totodată, și începutul timpului. 

 Sfântul Vasile cel Mare exprima astfel această idee: "Precum începutul unui drum nu este încă un drum, nici cel al unei case nu este o casă, la fel începutul timpului nu este un timp, nu este din acesta nici cea mai mica parte"[5].

  Acest început, ca prim moment, nu poate fi gândit de noi. El nu este divizibil, nici chiar infinit de mic, ci este fără măsura după timp, este momentul ca limită, deci fără durată. Existența creată apare într-un "instantaneu" deodată, "etern" și temporal, la limita eternității cu timpul. „Începutul, analog noțiunii geometrice de limită între două planuri, este un fel de instantaneitate atemporală în sine, dar a cărei explozie creatoare naște timpul. Este punctul atingerii voinței divine cu ceea ce de acum înainte devine și durează. Originea însăși a creaturii este deci o schimbare, un început (începutul unei treceri de la neființă la ființă n.n.), și pentru aceasta timpul este o formă a existenței create, în vreme ce eternitatea aparține în mod propriu lui Dumnezeu"[6].

  De aceea, profund sesizează Fericitul Augustin: "lumea nu a fost creată în timp, ci cu timpul", iar înainte de a fi lumea, timp nu era"[7]. Cel prin care s-a făcut lumea (Ioan I, 1) este Acela prin care s-au făcut si veacurile (Evr. I, 2).

  „Dacă-i așa - afirmă Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae -, Dumnezeu hotărându-se prin voința Sa să creeze lumea și timpul, a putut să le cugete dinainte de a le crea, în baza puterii date de ființa Sa, dar nu a fost silit să le cugete și să le aducă la îndeplinire prin lucrare. Limba greacă a putut reda distincția dintre veșnicia ființei lui Dumnezeu și gândirea și voia Lui cu privire la lume și la timp înainte de veacuri folosind pentru cea dintâi termenul de eternitate iar pentru ultimele termenul de veșnicie. Lumea e gândită înainte de toți vecii... Această veșnicie implică o relație a lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, înainte de a fi lumea și timpul fără ca aceasta să-l scoată din eternitatea proprie exclusiv Lui, sau ființei Lui”[8].

  Nu trebuie să cugetăm vreun timp înainte de crearea lumii intercalând vreo distanță temporară între Dumnezeu și creație. Sfinții Apostoli afirmă că Dumnezeu întru El

(Hristos) ne-a ales înainte de veacuri ( Sf. Ap. Pavel, Efeseni 1,19-20). Acest înainte al cugetării nu introduce timpul în ființa lui Dumnezeu, cum nu-l introduce nici cugetarea Lui anterioară cu cele ce se petrec în lume după apariția ei. Dimpotrivă exclude evoluție, schimbarea, timpul din ființa și lucrarea lui Dumnezeu.

  Categoriile gândirii omului nu pot reda decât aproximativ și incomplet taina relației lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, în gândirea și în voia Sa înainte de existența lor reală. Ceea ce știm este că această relație este liberă, iar lumea și timpul create nu sunt o emanație din ființa lui Dumnezeu, ci expresia puterii și voinței Sale creatoare.

  Esența timpului rămâne o taină. Chiar dacă misterul nu poate fi epuizat, pot fi surprinse unele aspecte în legătură cu natura timpului. Începutul lumii fiind o trecere de la neființă la ființă, această mișcare e o trăsătura fundamentală a lumii create, în corelație cu devenirea, care a fost imprimată existenței create ca suport și posibilitate pentru progres, pentru o desăvârșire și mai mare, continuă.

  Fără a fi confundat cu mișcarea, transformarea, devenirea, categoria timpului, în concepția Sfinților Părinți este strâns legată de acestea.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul constată că: "tot ceea ce a primit existența din nimic e în mișcare, fiind purtat numaidecât spre o oarecare cauză"[9]. Mod de existenta al lumii create, timpul este inerent ei și indisolubil legat de ea. "Nici un timp nu poate fi fără creatură" - se exprima Fericitul Augustin[10]. Așa cum îl definea și Sfântul Vasile cel Mare, timpul este "semnul însuși al creaturii"...Există o afinitate naturală între aceasta lume, animalele și plantele care se găsesc în ea și cursul timpului, care totdeauna se grăbește și curge fără a slăbi vreodată elanul sau"[11].

  Timpul fiind modul de existență al lumii create, veșnicia este modul de existență al lui Dumnezeu, dar întruparea Mântuitorului, asumarea umanității de către El, jertfa sa pe Cruce și Învierea sa ne-a fost dăruită și nouă, oamenilor, aflați în această lume sub finitudinea existenței în timp, care prin natura lui este finit. Cele două moduri de existență sunt distincte, dar nu opuse. Ortodoxia n-a definit timpul și eternitatea ca diametral opuse, căci dacă în relație cu timpul, stă inevitabil mișcarea, schimbarea, trecerea de la o stare la alta, eternitatea este mișcarea stabilă, așa cum o caracterizează Sfântul Maxim Mărturisitorul.

  "În Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare" (Iacob I, 17) înțelegem că "Dumnezeirea e nemișcată, ca una ce este plinirea tuturor, e plenitudine de viață care nu mai are spre ce să tindă mai mult. Eternitatea lui Dumnezeu transcende modul nostru de existență și de gândire”[12].

  În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul relevă că: "Dumnezeu nici nu se mișcă, nici nu stă, fiind după fire mai presus de toată mișcarea și starea, și nu se supune în nici un sens modurilor noastre"[13].

  Pentru Ortodoxie, timpul si eternitatea, nefiind în relație de opoziție, deși distincte, ele pot comunica, iar aceasta constituie premisa pentru posibilitatea coborârii lui Dumnezeu în timp și a participării noastre la viața veșnică.

  Așadar timpul nu-L are pe Dumnezeu Cel veșnic numai ca origine și țintă a lui, ci Dumnezeu lucrează în timp. Dumnezeu Însuși Se coboară prin Fiul Său dar și prin Duhul Sfânt la o împreună-lucrarea cu omul în timp.

  Istoria nu este numai a omului, ci și operă a lui Dumnezeu care pune pecetea sa pe timp și pe istorie. Timpul este produsul lucrării lui Dumnezeu ca și lumea, și Dumnezeu pate da un caracter temporal lucrărilor, nu și ființei Sale. Căci pe acestea le poate activa sau opri dar nu și ființa Sa.[14]

  Timpul este legat indisolubil de om, este un dar al lui Dumnezeu pentru ca omul în existența sa individuală și istorică să înainteze în natură, în lumea creată, prin dreapta credință, rugăciune, virtuți, fapte bune, credința lucrătoare în iubire spre desăvârșire, necesară pentru veșnicia fericită. Timpul este dat lumii și omului ca un interval trecător pentru pregătirea lor, prin lucrarea omului și a Duhului Sfânt pentru desăvârșire și neschimbare în viața eternă.

  Omul e temporal și trăiește lumea ca temporală, pentru că e persoană conștientă responsabilă, fașă de el însuși, față de semenii lui față de natură și întreaga creație înaintea lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să fie atent la timp, la cerințele fiecărei clipe, să se roage lui Dumnezeu să-i dăruiască har și putere pentru a nu pierde vremea care i s-a dat, smerenia și fericita viață în veșnicie, așa cum spun Sfinții Părinți.

  Omul își propune mereu scopuri, este ființă istorică, temporală și este destinat prin voia lui Dumnezeu ca prin realizarea acestor scopuri să ajungă prin Hristos și prin har la îndumnezeirea sa acum și pentru eternitate.

  Istoria, așa cum spune și filosoful Hegel, rezultă din acorduri și dezacorduri între scopurile variate urmărite de mulțimea de oameni și de generațiile care se succed. Unii dintre ei vor să ajungă în eternitatea fericită a lor, alții nu cred în aceasta, dar urmăresc totuși alte scopuri. Așa cum subliniază Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae și faptele tuturor au o influență asupra timpului tuturor, sau asupra istoriei generale.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Deci până ce zidirea se află în lume, în chip temporal, este supusă mișcării transformatoare, din pricina stabilității mărginite a lumii și a coruperii prin alterare, în decursul timpului. Dar, ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns, o stabilitate pururea în mișcare și o identică mișcare stabilă, săvârșită etern în jurul Aceluiași Unul și Singur... Taina Cincizecimii este deci unire în care nu se mai arată nici timp, nici devenire”[15].

   Față de concepțiile filosofice și chiar simțul comun care consideră timpul în sens negativ, prin efectul său distructiv asupra vieții omului și asupra oricărei forme de existență, dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă consideră că timpul își pierde rostul său pozitiv numai când este considerat ca formă ultimă și exclusivă a realității, dar are sens pozitiv când e văzut și folosit ca drum spre Dumnezeu.

  Timpul are sens negativ și duce la angoasă, depresie, grijă exagerată pentru corp, pentru parvenire și acumulare de bunuri materiale, într-un cuvânt la existență fără sens, numai pentru acei oameni care în mod liber aleg să-l ignore pe Dumnezeu, să se despartă de Dumnezeu și consideră că aceasta este unică și ultima realitate. Toți cei care sunt adepții sectelor de tot felul sau a unor confesiuni religioase create de om și nu expresie a lucrării Duhului Sfânt, a transmiterii apostolice a harului de la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, ajung să trăiască o viață fără sens și fără un scop transcendent acestei lumi - veșnicia fericită în Împărăția lui Dumnezeu unic în ființă și întreit în Persoane.

  Faptul că timpul nu este folosit de toți oamenii numai spre înaintarea lor spre unirea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har, arată libertatea lor de a alege între Dumnezeu cu fericita viață în eternitate și lumea finită cu cele materiale. Totodată arată că nici crearea și conducerea lumii spre unirea cu Dumnezeu nu sunt impuse de o necesitate a ființei lui, ci sunt fapte ale voinței lui libere, care se cer acceptate cu o libertate corespunzătoare din partea oamenilor.

 Chiar și prin suferință, în care mulți văd sensul negativ, distructiv al timpului, omul poate să transfigureze acest timp al durerii, dacă și-l asumă conștient și liber și nu scade în dreapta credință, nu își pierde cele trei virtuți cardinale pe care le au toți drept măritorii creștini: credința, nădejdea și dragostea. Chiar și prin experiențele dureroase omul poate să crească spiritual în timp. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că timpul ne este de folos când suportăm mai degrabă necazurile legate de el, în loc să alergăm după plăcerile trecătoare pe care ni le poate prilejui. Prin răbdarea încercărilor câștigăm, în timp, eternitatea fericită.

 „Îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor, și a celor din timp și veac... Spre aceasta le era acum tot zborul sfinților, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care cum am zis Scriptura la numit „timp”), așa să fie și slăviți împreună cu El în veacul viitor, devenind într-un chip mai presus de fire, ai lui Dumnezeu după har”[16].

 Dar timpul înseamnă mai întâi de toate viață trăită în bucurie pentru că este drumul nostru spre eternitatea fericită, este „intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru”, așa cum spune Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

 Dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă la care ne-am referit pe scurt leagă timpul de om. Într-o lume fără om timpul n-ar avea niciun rost sau nici o existență reală. Și însăși existența acestei lumi nu ar avea nici un sens. ”Căci un sens nesesizat de o conștiință este un sens acoperit de întuneric”[17].

 Lumea își actualizează în parte sensul prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt și aceasta se arată în folosul pe care-l aduce Universul oamenilor, ca ființe conștiente care înaintează în timp și cu ajutorul creației naturale dincolo de repetiția monotonă a unei existențe în care omul este un individ, ci nu o persoană liberă supus finitudinii timpului.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul omului în înaintarea în timp, de la existența ce li s-a dat de Dumnezeu, la existența fericită în această lume prin credința lucrătoare prin iubire și fapte bune, în această lume, la existența veșnic fericită în eternitate.[18]

  Cele arătate sunt o expresie a principiului antropic, acceptat astăzi de teologi dar și de numeroși oameni de știință, pe care noi l-a prezentat într-un alt studiu.[19]

  

Răscumpărarea timpului. Regăsirea timpului pierdut

  Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil. Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.

 Timpul sacru poate deveni realitate pentru fiecare dintre noi, prin dreapta credință. Este timpul în care poate să se regăsească pe sine, să răscumpere timpul profan pierdut, să se înscrie în devenirea bună în timp, cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

  Regăsirea timpului pierdut în timpul sacru circular este la îndemâna noastră prin, fapte bune, pocăință, iubire și iertare.

  Timpul vieții prezente oferă, prin pocăință, mărturisire și părere de rău pentru păcatele săvârșite dar și ca negare și dezlipire de rău, posibilitatea "răscumpărării" timpului pierdut (Efes. V, 10). Timpul postului și al pocăinței este trăit în Ortodoxie ca o iconomie a iubirii lui Dumnezeu față de slăbiciunea firii umane alterată de păcat. Este timpul când credinciosul se depășește negând firea mai presus de fire, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, și regăsește valoarea sa de om creat după chipul lui Dumnezeu, potențele creatoare care așteaptă să fie actualizate în realizarea binelui.

  Timpul pocăinței devine timpul unei renașteri prin respingerea răului care s-a instituit. Clipa, ca parte inerentă a succesiunii și fracționării în trecerea timpului, poate constitui - când e vorba de timpul pocăinței - o limită între doua moduri de viețuire distincte, ca fiind sfârșitul unuia și începutul celuilalt. Este vorba de acel "început bun" pe care noi îl cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre. Dar acest început bun se multiplică și se intensifică în infinite ca număr "începuturi bune", care, de fapt, constituie treptele trecerii noastre în procesul desăvârșirii, infinit în eshatologie. Adâncul desăvârșirii este smerenia, spune Sfântul Isaac Siriul, iar smerenia include pocăința. În acest context, ne rugăm Domnului ca: "cealaltă vreme a vieții noastre să o petrecem în pace și întru pocăință".

  Iubirea milostivă pe care suntem datori a o împlini, fiind o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, răscumpără timpul pierdut, îl transformă într-un prezent sacru continuu. Iubirea de Dumnezeu, și prin Dumnezeu de aproapele și pentru toată creația, nu are limitele sau granițele acestei lumi. Filosoful Constantin Noica vorbea despre „înfrângerea umană a timpului”, clipa în care devii „contemporan cu cel pe care îl iubești”. Iar Părintele Teofil Părăian spunea că el este prieten și cu viii și cu morții, iubirea neîncetând dacă persoana iubită a trecut în veșnicie.

  Privind timpul din perspectiva mântuirii sufletului, sensul vieții noastre, clipa prezentă se umple de lumină: „Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Romani 13, 11).

  Anii nu se numără după trecerea timpului, ci se socotesc după viața noastră trăită în credință curată, purtând în inimă nădejdea mântuirii întru Hristos, împodobiți fiind cu roadele faptelor iubirii.

  Referitor la tendința noastră de a ne refugia în trecut, sau de a ne îndreptăți pe noi înșine, sau de a deplânge o așa-zisă viață „ratată”, Părintele Arsenie Papacioc spunea că cel care trăiește prezentul în comuniune cu Dumnezeu, nu ca un simplu „prezent istoric”, ci ca un timp liturgic, sub semnul harului, acela „repară trecutul şi cucereşte viitorul”.

  Ar fi „o mare greşeală să-ţi vezi poziţia ta în comparaţie cu ce-a fost sau cu ce visezi să fie. Trăieşte momentul care ţi-e dat, total pentru Dumnezeu”. În felul acesta, o singură clipă trăită împreună cu Domnul Iisus Hristos, prin deșertarea inimii de cele care ne împovărează, e suficientă pentru a șterge anii de întuneric, regretele și neîmplinirile noastre.

  Această clipă trăită împreună cu Dumnezeu înseamnă iubirea milostivă, fapta bună care nu poate fi amânată, chemarea lui Dumnezeu la care nu trebuie să întârziem a răspunde. Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum zice Duhul Sfânt, dacă veți auzi astăzi glasul Lui/ Nu vă învârtoșați inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie” (Evrei, 3, 7,8).

  „După Simeon Metafrastul, oferta și porunca clipei de a face un bine în ea, e un apel al lui Dumnezeu, Care vrea să se valorifice orice clipă istorică. Dimpotrivă, gândul amânării este trimis de un demon, ca să facă pe om să se sustragă de sub chemarea lui Dumnezeu. Demonul face astfel pe om să se obișnuiască cu amânarea continuă a trecerii la faptă, paralizând până la urmă voința lui și făcându-l nesimțitor la apelurile lui Dumnezeu. Demonul îngăduie bune intenții, ca să-l amăgească pe om că nu e rău de tot. „Iadul e pavat cu intenții bune”.

  Despre neputința ce se introduce prin aceasta în suflet a vorbit și Kirkegaard... Acest demon te face să-ți scuzi și ratarea întregii vieți cu gândul „reîncarnărilor viitoare”. Gândul amânării este o ispită de a nu face acum efortul ce ți se cere. E o amăgire perfidă că nu refuzăm în principiu să facem un bine, dar îl vom face mâine, ca în fond să nu-l mai facem niciodată, dar să ne amăgim mereu că îl vom face. Nu numai binele ce ți se cere azi nu-l vei mai putea face mâine, căci mâine nu va mai fi în fața ta omul care avea lipsă de acel bine, ci te vei obișnui să amâni continuu săvârșirea oricărui bine. Simeon Metafrastul zice: „Domnul îți spune azi: de veți auzi glasul Meu, să nu învârtoșați inima voastră. De aceea sârguiește-te spre glasul Mântuitorului și să nu amâni pe mâine. Căci acestea ți le sfătuiește dușmanul, aflându-te ascultător”[20].

   Scriitorul William Penn afirmă: „Doar o singură dată voi trece prin viață. De aceea, dacă voi putea dărui puțină blândețe, ori să fac un bine cât de mic, unei ființe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zăbavă, pentru că altă dată nu voi mai trece pe aici”.[21]

   „ Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.

  Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu – fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărățești veşnic.

Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.

  Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date. Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el – în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze”[22]!

  În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un „moment oportun”, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenţiei Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har. Din acest motiv, „timpul creştin” nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu, devenind El însuși „centrul” istoriei spre care toate „curg” ca împlinire.

   Prin participare la evenimentele din viaţa lui Hristos, trăite în spațiul Sfintei Biserici, pe parcursul unui an liturgic, creștinul înaintează, împreună cu Iisus, spre un viitor eshatologic care ni se descoperă ca o pregustare din bunătățile netrecătoare ale Împărăției Cerurilor.

 

  O scurtă sinteză

Trebuie să reflectăm la cuvintele Eclaziastului: Orice lucru îşi are timpul său

 „Pentru toate există o vreme,
 şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său:
un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
 un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
 un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
 un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
 un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
 un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
 un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
 un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
 un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
 un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
 un timp pentru război şi un timp pentru pace.( Eclaziastul, 3, 1-8)

 

  În loc de orice alte comentarii dorim să încheiem această modestă și insuficientă prezentare a relației dintre om și timp cu spusele Părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae:

 „Cu cât e mai prezent trecutul, cu căința pentru greșelile din decursul lui, cu atât suntem mai preocupați de viitorul veșnic. Și cu cât e preocupat cineva mai puțin de viitorul eshatologic, cu atât se gândește la trecut cu mai puțină căință. Acela se închide în mare măsură în prezentul fără orizont, trăit în mod inconștient asemenea animalului. Acela nu adună tot timpul în prezent și nu e deschis veșniciei…

      Sfinții Părinți precizează ca scop al creării lumii și al conducerii ei spre Sine, dorința de a împărtășii lumii iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul Său, și ca ființele create conștient să-I răspundă cu iubirea lor filială, care le vine  din alipirea la Fiul Său Unul Născut  făcut om.
      Acesta este și rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul  întrupat făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El față de Tată, timpul n-ar avea niciun rost’’ .
       Dumnezeu să ne ajute să ne trăim viața și timpul spre fericita veșnicie după poruncile și învățăturile Mântuitorului, ale Sfinților Părinți !

NOTE

Evenimente. Apeluri. Petitii
Colecta pentru bisericile afectate de cutremur in din Turcia si Siria - Biroul de Presă al Patriarhiei Române


CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Cuvinte despre cunoasterea si trairea duhovniceasca - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)


Caile lui Dumnezeu si caile lumii - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)


Invieri din morti in zilele noastre. Marturii despre lumea de dincolo - *** (CARTE)


Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei - Nectarie Morozov (CARTE)

Prezentare Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei:

În lucrarea de față, ieromonahul Nectarie Morozov ne vorbește despre Taina Pocăinței, despre pregătirea pentru ea și greșelile cele mai importante pe care oamenii le săvârșesc – conștient sau inconștient – în timpul spovedaniei. Autorul ne îndeamnă să ne privim cu sinceritate starea duhovnicească, să înțelegem cauzele pentru care sufletul nostru rămâne bolnav și suferind. 

De ce este rece inima mea și nu se bucură de rugăciune? De ce, trăind de atâția ani în sânul Bisericii, mă asemăn atât de puțin cu Hristos: nu am nici dragoste, nici răbdare, nici blândețe? De ce, spovedindu-mă și împărtășindu-mă cu regularitate, rămân robit acelorași patimi josnice? Cartea ne ajută să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dovedindu-se un îndrumar de spovedanie folositor, în care experiența apropierii de Taina Pocăinței este privită atât din perspectiva preotului duhovnic, cât şi din cea a creştinului care se spovedeşte. 
Cartea părintelui Nectarie este de­spre cum să ră­mânem vii. Nu doar cum să ne spovedim sincer și fără falsitate, ci și cum să ducem o viață creștină autentică, una în care să nu mai fie loc pentru formalism, ci numai pentru Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

Cuvinte alese - Dumitru Constantin - Dulcan (CARTE)


Darurile Invierii. Cuvinte pastorale la praznicul Invierii Domnului - Mitropolitul Laurentiu Streza (CARTE)

 

Prezentare Darurile Invierii. Cuvinte pastorale la praznicul Invierii Domnului:

A devenit deja o frumoasă tradiție sibiană ca în prag de toamnă ÎPS Părinte Mitropolit Laurențiu al Ardealului să facă fiilor săi duhovnicești, profesori de teologie, preoți și credincioși ortodocși, frumoase și ziditoare surprize. Pentru ÎPS Sa și pentru mitropolia Șaguniană a Sibiului toamna e un anotimp fast și bogat, deloc nostalgic, aflat sub semnul împlinirilor și rodniciei. La împlinirea a șaptezeci și cinci de ani de viață închinată din adolescență lui Hristos și Bisericii Lui prin cincizeci și trei de ani de preoție și două zeci și șase de ani de arhierie, ÎPS Sa ne oferă cu acest prilej aniversar un dublu mănunchi de înmiresmate flori duhovnicești. Adună binevenit între copertele a două noi cărți dublul ciclu a câte douăzeci și șase de cuvinte pastorale rostite direct sau prin gurile preoților tuturor credincioșilor din Episcopia Caransebeșului și din Arhiepiscopia Sibiului în sfertul de veac de slujire arhierească cu prilejul momentelor centrale ale ciclului liturgic al Anului Domnului și ne cheamă pe toți să conștientizăm și să fructificăm darurile Nașterii și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr.

Detalii despre carte / COMANDA

Calea pocaintei launtrice in viata si scrierile Cuviosului Parinte Arsenie Boca - Sergiu Ciocârlan (CARTE)


Noul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (III) - Luca - Pr. Ioan Sorin Usca (CARTE)


Marele razboi si venirea Antihristului - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)

 

vezi Cărți noi / Produse noi (cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)
vezi Promoțiile zilei Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la: - 2 edituri - 3 autori - 4 categorii Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).      În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter. Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
Descarca oferta  Editurii Agaton	Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc. Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)
Libraria Agaton Biblioteca ortodoxa Editura Agaton "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)	Revista Porunca Iubirii  apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revistapi@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567