![]() |
![]() |
![]() |
Întâmpinarea Domnului 2 Februarie
|
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
Febuarie 2023 |
Părinte stareț, sfinția voastră păreți întotdeauna un om fericit. Cum reușim să scăpăm de întristarea care ne vatămă?
Aici e vorba de întristarea dinăuntru, când te afectează. Adică, o durere ceva, când suferi pentru cineva, te întristezi, o întristare care se duce înăuntru. Aceia afectează. Depinde cât lași să pătrundă înăuntru; se zice: „care o pui la inimă.”
Și dacă aveți un frate neascultător și vă întristează, cum procedați?
Eu? Știi cum am tratat întotdeauna lucrurile astea? Eu tac! Pot să fie, poate să facă celălalt ce-a face, eu tac și mă duc la chilie. Și peste o oră două, vine acela și-mi zice: „Nu mă iertați? Că nu știu ce..”. Și astfel eu nu am nici o treabă.
Deci eu întotdeauna am tratat în felul ăsta. C-am avut și eu, mai ales la început, am mai avut frați dificili, altul a stat un an, altul doi, plecau… veneau. Și fiecare venea cu ale lui. Și-ntotdeauna încercam lucrul ăsta: indiferent ce-l apuca pe el, eu strângeam din dinți ca să nu scot nici un cuvânt. Și acela normal, zicea ce avea de zis și se încheia. Și eu mă duceam la chilie. Dacă vedeam că nu termină, mă duceam la chilie frumos. Și nu trecea mult și-ncepeau mustrările la acela. Nu știa cum să vină, să caute să vadă dacă-s supărat sau nu.
Tăcerea e de aur! Scurt! Fără alte cuvinte! Vorbirea cuvântului lui Dumnezeu este cuvânt de argint și restul, deșertăciuni. Doar de nevoie. Adică tăcerea e de aur. Tăcerea e mai presus de toate. De ce a spus Părintele Arsenie și mulți alți părinți: „Pacea e de 10 ori mai mare decât dreptatea”? Și-atunci, cum cauți pacea? Tăcând! N-ai altă cale, nu mai pui benzină pe foc.
Și ca stareț nu ești responsabil să îndrepți pe celălalt?
Tăcerea… nu s-a spus pentru cine; pentru toți tăcerea. Deci rămâne tăcerea întotdeauna pe primul loc! Pentru că și ca stareț, te duci și zici la unul ceva și-i în toane rele. S-a rezolvat ceva? Ți-aruncă ăla câteva cuvinte, îi mai zici si tu câteva și se încheie așa. Până la urmă tu, ca stareț, adică, unde-i discernământul tău, ca să echilibrezi tu? Poate ăla-i mai începător, nu are lucrul ăsta. Taci tu atunci! Și acela normal că o să fie mustrat de conștiință mai târziu. Și tu ai câștigat în felul ăsta. Dacă atunci e ciondăneală, iese cu scandal, zici și tu, zice și ăla și rezultatul nu-l vezi nici într-o direcție, nici în alta.
Dacă are și acel om inimioara disponibilă întru a veni să-și ceară iertare…
Mai devreme sau mai târziu, tot îi vine. Pentru că și omul acela vrea să se mântuiască. Indiferent cum o fi, cât de zăpăcit o fi. Sfinții-s numai în cer și în icoane, cum se zice. Dar aici pe pământ toți sunt oameni și supuși păcatului. De aceea și se zice: „Diavolul urmărește clipa de pe urmă la om, nu se uită la început. Urmărește sfârșitul. Dacă atunci reușește el să te trântească, și-a rezolvat treaba.
Dar există să tăcere nefolositoare?
Până la urmă, deci, tăcerea e cea mai bună, dar știi cum? Tăcerea cu folos. Că poți să taci de să-l înjuri pe-ăla de numa în gând. Dar alta e să taci și să te rogi. Aici e, dacă reușești să taci și să te rogi! Deci ție îți vine liniștea sufletească, indiferent cât te-a tulburat celălalt și-ncetul se liniștește și celălalt. Asta-i lupta noastră, n-avem ce face. Nu este altă cale. Care altă cale? „Mă duc și-i trag două, îmi trage și el și vedem ce rezolvăm”. Nu! Deci prin tăcere și rugăciune. Dar nu-i ușor.
Și cum să taci fără să te mâhnești?
Păi te rogi. Și se împrăștie mâhnirea. Dacă nu te rogi și pui la inimă ce ți-a spus, e greu. Dar dacă tu te rogi în momentul ăla, rugăciunea împrăștie ușor totul.
E mai greu într-o comunitate mare, cum avem noi, de pildă, 130 de maici…
Se poate să fie ușor cu 130 și să fie greu cu 10. Deci nu înseamnă că suntem nepăsători dacă tăcem. Dar e calea cea mai ușoară de-a depăși, când nu se mai pune benzină pe foc. Că fiecare are ispitele lui, momentele lui. Și dacă știi atunci să taci la momentele acelea, câștigi. De ce spune: când doi vorbesc cel de-al treilea judecă? Și dacă ești și tu pe acolo și ca să nu te încadrezi în cei care judecă, tu nu adăuga nimic, niciodată. Caută întotdeauna să nu zici: „Da, mă! Da… Stai că să mai spun și eu…”. Taci din gură și roagă-te că atunci se împrăștie oleacă și ceea ce zic ceilalți.
Este judecată când vorbim despre cei care nu sunt de față?
Obligat. Când se discută despre altul, dai în judecată fără să vrei. Vei zice: „Păi nu, că doar discutam despre acela”. Dar el dacă ar fi de față nu ai mai spune lucrurile acestea fiind el de față? Atunci e judecată. Adică poți să discuți despre el când e și el de față. Adică aceleași lucruri fără să te ferești de ceva.
Ne puteți spune un cuvânt de folos și pentru maicile din obștea noastră?
Lasă cuvintele. E plină lumea. Ajunge…
Așa este, însă împărtășirea acestor lucruri practice și concrete ajută foarte mult.
Mila Domnului, ce să facem… Știi cum e? Viața este după cum ne-o facem. Sunt oameni care toată viața au cârtit. Și au fost mereu nefericiți. Și poate sunt oameni mult mai săraci, situațiile lor sunt mult mai grele și sunt fericiți. Și-atunci îți pui întrebarea: „Cine-i de vină acolo?” Că el toată viața a cârtit, în situația în care oameni mult mai rău ca el sau în situația lui sunt fericiți. Deci el nu și-a acceptat niciodată crucea. Crucea înseamnă ca în tot ce-ți vine, să spui: „Măi, așa a îngăduit Dumnezeu”. Și o duci cu bucurie, te lupți cu tine, că te doare – nu-i ușor.
Sau se plâng mulți de sărăcie acum în lume. Zici că ală are, ală n-are… Da, dar trebuie să vezi partea bună a lucrurilor. Nu să te compari cu ceilalți care au mult. Întotdeauna să te uiți: ție ți-a dat Dumnezeu mâini, ți-a dat picioare, ochi, urechi, adică: uite câte poți face! Dar uite că unul nu are mâini, altul nu are picioare, altul n-are ochi. Uite, spunea cineva, o asistentă care lucra pe la oncologie, că avea un caz, o pacientă, care avea cancer la limbă. Și pe lângă faptul că era mâncată limba, mai era foarte umflată în afară. Deci femeia aceea stătea numai cu gura căscată. Nu putea mânca, nu mai simțea gust, nimic, era distrusă limba. Și spunea asistenta aceea: „Și-mi era atât de milă de ea și după ce am plecat de la spital, am ajuns acasă și mă gândeam la ea. Am luat o pară și o mâncam. Și mi se părea atât de bună la gust și am început să plâng și mă gândeam la acea femeie: ea nu mai poate să simtă gustul unei pere. Nu mai poate să se hrănească. Nu mai poate să se bucure de nimic! Și eu, uite, câte am și mă plâng de multe ori că n-am aceea, n-am cealaltă. Dar am tot ce-mi trebuie”. Adică, o dată ce ai trupul întreg, ce ți-a dat Dumnezeu, ce-ți lipsește? Noi uităm să privim pe ceilalți din jur care n-au lucrurile astea. Ce n-ar face un om care poate ani și ani el n-a avut picioare? Cât ar alerga și ar face, să aibă și el picioare sau mâini?! Știi ce? Aș sta degeaba?! Aș căra, aș face cu mâinile, aș lucra. Aș îmbrățișa. Tot! Adică folosesc mâinile.
Văzusem o filmare cu cineva. Plantase cred că vreo 10.000 de copaci. Unul fără picioare, fără picioare până aici sus! Avea doar un suport aici și se mișca cu greu. Și planta copaci – avea o pădure întreagă plantată de el. Om fără picioare! Și nouă ne e greu să ne mutăm de pe un scaun pe altul. „Văleu! Parcă șalele. Parcă…”. Totdeauna găsim când ne doare ceva, să nu ne folosim. Dar știți de unde încep durerile? De când nu mai faci nimic. Și când ai să faci încep să te doară. Ăla care face tot timpul, e într-un exercițiu. I se întăresc mușchii, face treabă. Dar cel care nu mai face nimic, îl dor toate. Eu văd oameni care-s obișnuiți la birou: „Nu, că eu nu pot, că probleme cu spatele…”. Adică asta ca să nu mai zici că-i lene, zici că-s probleme cu spatele. Da! Deci treaba asta ajungem s-o ducem la exagerare. Din cauza comodității. Și atunci nu ne mai bucurăm. Vezi o floare: „Lasă-mă cu florile… Că eu am probleme”. „Uite, omule, ce răsărit frumos!”. „Lasă-mă, am eu timp de răsărit…?”. Bun, dar atunci de ce ai timp? De ce le-a făcut Dumnezeu pe toate astea? Pentru noi, să ne bucurăm de ele! Și noi nu avem timp. Îmi spunea cineva recent, că era un chinez, undeva în țară la noi. Dar nu știu unde era venit și-l vedea toată ziua pierdut. Noaptea pe la 2.00 – 3.00 ieșea afară și se uita la cer. Ce s-a întâmplat? Nevastă-sa, sau nu știu care, zice: „Bă, cred că are probleme!”. Că ăsta se uita la cer de la 2-3 noaptea până dimineața; ieșea afară și stătea blocat la cer. Și-l întreabă. „Băi, dar de ce? Ce vezi?”. Zice: „Eu am trăit toată viața în China. Eu n-am văzut niciodată nici lună, nici stele. Atât e de mare poluarea acolo! Eu nu am văzut cerul, pur și simplu! Și-acum, când văd atâta frumusețe, eu s-o pierd? Să stau să dorm??”. Omul stătea ore întregi și se uita la cer. Nu se mai sătura. A zis: „Toată viața n-am văzut lucrurile astea!”. Și noi… nici nu ai timp să te uiți la cer să spui: „Băăi, ai văzut ce senin a fost aseară?”.
Noi nu mai apreciem ce avem. Și de aici vine nefericirea. Vine starea aia de cârteală, de nemulțumire, că noi nu apreciem ce-avem. Adică, dacă ai un pahar, să zicem, cum e cana asta, are golul ăsta și restu-i plin…tu vezi numai golul. Că: „De ce-i gol?!”. Dar uită-te dom’le la ce e plin. „Nuu, nu.. dar golul ăla…”. Păi, bucură-te de plinul care este! Și o să te saturi! Cum se zice: e suficient să te bucuri, e de-ajuns! Nu tot te uita la partea goală.
Ei, asta facem noi! Și-atunci dăm în nefericire. Totdeauna zic permanent: nu este întâlnire cu cineva întâmplătoare. Eu le spun la toți: chiar de nu te folosești tu, se folosește celălalt. Deci, niciodată nu da cu piciorul la orice om pe care îl întâlnești în față, că acela e într-o rânduială a lui Dumnezeu. Nu degeaba l-ai întâlnit. Ceva este. Un zâmbet, un cuvânt, cu ceva l-ai ajutat sau te-a ajutat fără să-ți dai seama. Nu există întâmplare în viața noastră. Toate-s într-o rânduială. Orișiunde ne-am duce, orice am face, suntem într-o rânduială. Și-atunci nu vreți să ne bucurăm? Noi ne bucurăm! Eu mă bucur. Uite ce ceai bun și cald! Ce aromat! Dacă l-am lăudat mai iau o cană…
Așa este, Părinte. De pildă în zona aceasta a noastră mereu cârtim că este frig și umezeală.
Auzi, duceți-vă și întrebați-i pe ăia din Africa. Ce și-ar dori și ei un pic de aer din acesta curat, de verdeață… apă! Să nu știi ce să faci cu ea.
Exact citeam o carte la cineva, care a trăit prin Somalia, unde umblau – erau un fel de nomazi, și aveau cămile. Toată averea lor erau cămilele. Zice că dacă aveai 2-3 cămile erai bogat. Deoarece cămila avea lapte, cu ea transportai totul și se mutau dintr-o oază în alta, unde găseau apă. Și uneori umblau săptămâni întregi să caute apă și atunci se mutau acolo. Deci nu exista apă decât care o găseau doar de băut. Ce să te mai speli, sau așa?! Și-n momentul când persoana aceea povestește că a ajuns în Anglia și a văzut că ăștia făceau duș și lăsau apa să curgă și-așa… zice: „ Măăi, cum faceți așa ceva?? Nu știți cât e de valoroasă apa??”. Când ei apreciau fiecare picătură de apă acolo și aici vedea că nimeni… curgeau râuri de apă și nimeni nu le băga în seamă. Adică se bucura de orice curgere de apă pentru că vedea că-i din belșug și ei nu aveau acolo așa ceva.
De aceea, noi nu apreciem munții ăștia frumoși. Cum sunt pustiurile acelea, Sahara, acolo unde nu au așa ceva, verdeață, pârâuri. Eu de asta spun mereu: avem una dintre cele mai frumoase țări din lume. Trăim în ea și nu știm s-o apreciem. Oameni buni, oameni de toate felurile. Am călătorit prin țara asta și găsești de toate. Că mulți zic: „Lasă-mă, că m-am săturat!”. „Băi, de ce te-ai săturat? Eu nu mă mai satur!”. Găsesc frumusețe după orice colț, după orice loc.
Maicilor! Bucurați-vă mai mult! Căutați să vă bucurați mai mult! Celelalte, o să fie timp și de ele și de toate celelalte. De ce-a spus: Ajunge zilei răutatea ei? Adică, pe lângă tot ce este în lumea asta, să mai adăugăm și noi cu nemulțumirea noastră?! Pentru ce? Să-nclinăm balanța în partea aialaltă. Să ne bucurăm! Că bucuria în sine nu e un păcat! Vedem că avem acele două cazuri la părinții aceia din pateric: când au fost închiși unul într-o chilie, unul într-o altă chilie, apă la unul, apă la celălalt. Pâine la ăla, pâine la celălalt. Și când i-a scos după câteva luni de acolo, unul era rotund, vesel, luminos, unul slab și uscat, era galben… Și îi întreabă pe fiecare cum au petrecut. Cel slab a zis: „Păi eu plângeam în continuu: Doamne, iartă-mă, Te-am supărat, am greșit, am făcut cutare! Și am plâns. Și vedeam judecata și iadul”.
Bun. Pocăință. E bun. Celălalt a zis: „Eu toată ziua slăveam pe Dumnezeu că m-a scăpat de toate nebuniile lumii și m-a adus aici și slavă Ție, Doamne, cât e de bine și-Ți mulțumesc Doamne!”. Deci el era într-o veselie, cumva îi mulțumea Lui Dumnezeu în bucurie. Și-atunci, au socotit Sf. Părinți că era la fel măsura și la unul și la altul. Acela se uscase, ăstălalt arăta bine de parcă mâncase fripturi, nu pâine cu apă. Pentru că starea de bine, în afară că întărește tot organismul ăsta, sistemul imunitar, îmi explica un medic – produce și fericire, la nivel hormonal, neurologic.
Serotonina.
Da! Se împrăștie în organism, îți dă o stare de nu mai poți de bine și sistemul imunitar lucrează la capacitatea maximă. Nicio boală nu se prinde de tine. Pentru că organismul se blindează. E ca și cu își ia un blindaj puternic și nu mai primește nimic. Orice virus, orice ar fi! Nimic!
Ia să vă spun un lucru: de când a început nebunia asta cu pandemia, da? Sunt peste 2 ani. Deci eu am venit în fiecare an în țară. O lună, două, m-am dus prin toată țara, am îmbrățișat toți oamenii, am luat contact cu toți, fără nicio treabă. Eu am acum 3 ani de zile de când n-am mai răcit niciodată. Deci n-am răcit deloc. Fără nimic altceva. Că mai luam eu vitamina C, ca și orișicare. Și cunosc oameni care au murit de frică! Stăteau de luni de zile în casă fără să iasă. Și au murit de frică. Deci până unde duce starea de panică și frică!
Exact, iar acum unii își fac provizii de teama războiului…
Dacă murim luăm cu noi proviziile? Pentru ce ne trebuie? „Păi, nu, că trebuie să avem!”. „Bun, dar ne spuneți că murim!”. Atunci de ce trebuie proviziile dacă murim? Îi spui la om: „Domnule, o să trăiești o viață lungă, fă-ți provizii că o să mai trăiești 50-100 de ani”. Dar când îi spui la om că moare și-l pui să își facă provizii… Pentru ce să le fac dacă-mi spui că mor? Adică ce rost mai are?? Se contrazic una cu alta.
Probabil aveau nădejde că o să treacă perioada de prigoană, un an-doi și se pregăteau în perioada asta să aibă ce mânca.
Alții și-au făcut buncăre. Când ți-a venit ceasul, știi cum e? Să ai tu toate bogățiile lumii, s-a încheiat.
Unii spun că și Iosif din Vechiul Testament a făcut provizii înainte de foamete.
Da. Dar aia a fost altceva. Dacă noi luăm ad-literam, cum iau mulți, pilda Sf. Maria Egipteanca, vom zice că: „ Maria Egipteanca s-a împărtășit la sfârșitul vieții și s-a mântuit! Nu-i nevoie să vă mai împărtășiți”. Adică luăm exemplele care au fost pentru un anumit timp și pentru o anumită situație. Aici poporul evreu era într-o rânduială a lui Dumnezeu la timpul acela, care era pentru timpul acela potrivit. Acum ce-nseamnă? Că tu dacă îți îngropi două butoaie în pământ, toată lumea o să moară și tu o să te descurci?
N-o să ajungi tu să le folosești. Că dacă vine un război sau ceva, mai ai tu timp să te duci în pădure să-ți dezgropi tu butoiul? Hai să fim serioși acum! Uneori, adică, exagerăm în anumite lucruri. În loc să ne pregătim sufletește, noi pregătim butoaie sub pământ. „Îngropați în pământ! Faceți provizii!”.
Tot auzeam pe mulți cu filmul Sarea Pământului din Rusia, să ascundem sub pământ butoaie etc… Stai un pic! Înseamnă că noi nu mai avem încredere în Dumnezeu, dar avem încredere în butoaiele noastre. Și-atunci când or să vină timpurile grele o să zică Dumnezeu: „Descurcați-vă cu butoaiele voastre! Cei care și-au pus nădejdea în Mine o să-i ajut! Voi, duceți-vă la butoaiele voastre”. Deci eu nu zic ca să nu ai o rezervă, ca orice om, vine iarna, îți pui provizii în beci ca să scoți iarna, da? Orice om are nevoie de așa ceva, dar când treci să ascunzi prin păduri, prin nu știu unde ca să ai tu pe ani, nu știu ce timpuri or să vină… Mai degrabă du-te la niște familii sărace care n-au ce mânca și du butoaiele acelea și aceia or să se roage pentru tine și o să te acopere Dumnezeu la momentele acelea. Nu să le lași să putrezească așa în pământ până vine prigoana.
Adică nu trebuie să fim exagerați! Ne trebuie un discernământ în lucrul ăsta. Adică nu ne ducem în extrema cealaltă. Adică alți oameni n-au ce mânca și eu fac provizii în pământ… Nu! Asta dă în extrema cealaltă. Și-atunci, de multe ori dăm dintr-o extremă în alta. Nu! Să avem discernământ în toate!
La ruși e de înțeles cumva această mentalitate. Pentru că au fost din oamenii aceia care au prins perioada comunistă, nu ca la noi 40 de ani și care a fost mai lejeră. La ei a fost dezastru și-a fost de durată lungă. Și ei au suferit, nu au avut ce mânca.
Exact cum citeam într-o carte că unul a naufragiat și a rămas pe o insulă pustie și nu avea nimic de mâncare. Și după câțiva ani l-a găsit o corabie acolo, slab, uscat numai scheletul. Și l-au luat în corabie cu ei. Iar acela tot cerea de mâncare. Și ei tot îi dădeau că omul nu se mai sătura. Dar nu numai că nu se sătura, ce face, omul? Blindează salteaua pe dedesubt, cu biscuiți, cu toate, că atunci când îl mai scoteau afară, umblau ăștia și făceau curat că era plin tot de mâncare. Deci omul ascundea continuu că i-a rămas starea aia după cât a suferit tot timpul. Că dacă i se mai întâmplă ceva, să aibă rezerve! Parcă dacă se scufunda corabia îl ajuta cu ceva pe el biscuiții ăia ascunși pe sub saltele.
Dar acum nu mai sunt timpurile acelea. În fața la tot modernismul lumii ăsteia, mai apuci tu să ajungi nu știu unde și să faci?! Când vine tăvălugul, vine peste toți! Dacă au cu ce trăi, trăiesc toți! Asta o să fie! Adică sunt timpurile ajunse la un nivel mult mai ridicat, ca tehnologie, ca tot. E urmărire peste tot, sub orice formă. Adică și butoiul este văzut; iți știu și umezeala din jurul butoiului prin satelit!
Și ce ne rămâne de făcut?
Știți ce trebuie acum? Încredere multă în Dumnezeu. Deci încrederea – asta ne mai salvează. Că dacă mulți o iau ca model pe Sf. Maria Egipteanca, că s-a împărtășit o dată în viață, de ce n-o iau ca model că ea și-a pus nădejdea totală în Dumnezeu? Ea nu a avut nimic. S-a dus acolo și toată viața a trăit cu harul Lui Dumnezeu.
Să avem încredere multă în Dumnezeu și în Maica Domnului. Trebuie să încercăm să rămânem un pic statornici. Domnule, suntem ăștia: slabi cum suntem dar îl avem pe Dumnezeu care-i puternic. Și mergem înainte! Ne ținem de rânduiala noastră și ce vrea Dumnezeu. Și Dumnezeu știe ce ne e de folos. Noi, ca oameni, încercăm și noi, dăm și noi ca și copilul ăla care a căzut în apă și dă din mâini. Și-l mai ajută tata, îl mai ajută mama. Deci iese. Așa suntem și noi. Și Dumnezeu ne ajută, dar vrea să vadă că dăm și noi din mâini.
Oamenii se tem acum foarte mult de sărăcie, nu au cu ce să-și plătească chiria, curentul.
Noi zicem că-i sărăcie. Noi dacă ne uităm în istorie, ce vedem? Când veneau turcii tu dădeai foc la casa ta cu mâna ta, aruncai otravă în fântână, dacă aveai o găină, ceva, ce mai apucai – le luai, bine, dacă nu, acolo rămâneau. Și fugeai în pădure. Deci tu nu mai aveai nimic. Și după ce treceau turcii te întorceai toamna acasă, fără nimic. Și trebuia să trăiești, cu familia. Te duceai, tăiai câțiva copaci, înjghebai acolo o cămăruță c-un acoperiș, cu niște paie, cu ce puneai deasupra să nu-ți plouă în cap și scoteai iarna aceea. Deci nu aveai nimic. Acum mulți spun: „Părinte, e sărăcie, nu mai pot!”. Și mă duc la ei și văd apă minerală, văd suc, văd cutare. Dar astea? „Păi le-am cumpărat de la magazin”. Mă, dacă era sărăcie tu aveai apă de fântână aici!! N-aveai și suc și apă minerală și cutare pe masă! Prăjituri, cutare.
Înainte dacă făceai rost de oleacă de făină, făceai o turtă și era destul. Dar noi ne-am învățat în comoditate. Și pentru că acea comoditatea a început să se dărâme, strigăm că-i sărăcie.
De asta eu am o vorbă: Mai binele este dușmanul binelui. Când vrei și mai bine, în momentul acela pierzi și binele pe care-l ai. De aceea trebuie să fim un pic atenți.
(Articol publicat în Revista ATITUDINI NR 77)
Sfântul Sinod l-a ales, prin vot secret, pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gherontie Ciupe ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei. Noul Arhiereu-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Gherontie Hunedoreanul. Hirotonia întru arhiereu va avea loc la Deva în ziua de duminică, 19 februarie 2023.
În cadrul aceleiași ședințe au mai fost luate următoarele hotărâri:
În legătură cu situația parohiilor ortodoxe românești din zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își menține ferm poziția favorabilă respectării drepturilor și libertăților comunităților românești din toată Ucraina, după cum sunt respectați ucrainenii din toată România.
Sfântul Sinod a luat la cunoștință rezultatele activității social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române din anul 2022, acestea indicând suma de 339.925.775 lei (aproximativ 69.000.000 euro), în aceasta fiind cuprinsă și suma de 42.904.050 lei oferită pentru sprijinirea refugiaților din Ucraina.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Duminică, 5 februarie, creștinii ortodocși intră în perioada liturgică prepascală care se numește „Triod”. Este o perioadă caracterizată printr-un puternic caracter de pocăință și de pregătire duhovnicească pentru Praznicul Învierii Domnului.
Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion, format din „tria” – trei, și „odi” – odă, deci cântare în trei ode / strofe. Termenul arată, practic, faptul că în această perioadă, rânduiala canoanelor ce se cântă la strană cuprinde trei strofe.
Numele de „Triod” este atribuit și cărții de cult în care sunt cuprinse textele și cântările specifice perioadei, majoritatea compuse de Sfântul Teodor Studitul și de fratele său, Iosif Studitul, în continuarea operei imnografice a Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul.
Triodul ține de la Duminica Vameșului și Fariseului până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni.
Primele trei săptămâni ale Triodului constituie o perioadă premergătoare și de adaptare în mod treptat a rânduielii liturgice pentru Slujbele Postului Mare. Temele celor patru duminici cuprinse în această perioadă, a Vameșului și a Fariseului, a Întoarcerii Fiului risipitor, a Înfricoșătoarei Judecăți și a Izgonirii lui Adam din Rai, au un rol pedagogic succesiv.
Săptămâna ce urmează Duminicii „Vameșului și a fariseului” se numește „Săptămâna vestirii”, în ea se oferă dispensă totală de la post, asemenea Săptămânii Luminate, perioadei Cincizecimii și în timpul celor douăsprezece zile dintre Nașterea Domnului și Bobotează.
Duminica „Fiului Risipitor” are ca temă principală căința și puterea iertătoare a lui Dumnezeu pentru restaurarea omului.
Duminica „Înfricoșătoarei Judecăți” are un mesaj profund eshatologic și de supunere totală în fața lui Dumnezeu. Această temă este continuată în duminica următoare, a „Izgonirii lui Adam din Rai”. Mesajul final al acestei perioade premergătoare Postului are în prim-plan exemplul lui Adam cel izgonit, care nu se mai poate întoarce în rai fără să se pocăiască și să-și plângă păcatele.
Tema prin care începe Postul Mare definește această perioadă ca timp de întoarcere și restaurare prin Hristos în demnitatea originară a lui Adam
Postul Mare începe în lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză), anul acesta, în data de 27 februarie.
Fiecare Duminică din cadrul Postului Mare are o denumire specifică.
• Duminica Ortodoxiei
• Duminica Sfântului Grigorie Palama
• Duminica Sfintei Cruci
• Duminica Sfântului Ioan Scărarul
• Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Perioada Triodului se încheie în Sâmbăta Mare (înainte de Paști).
Postul Paștelui sau Postul Mare este cel mai lung și cel mai aspru din cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe.
Citește și Factbox: 7 lucruri despre Postul Mare (Păresimile)
După anunțul canonizării, în prezența Înaltpreasfințitul Părinte Pantelimon, Mitropolit de Veria, Naousa şi Kampania, a fost săvârșită rânduiala de deshumare a osemintelor Cuviosului Gherasim. La acest moment au fost prezenți monahi din obștile mai multor chilii, ucenici sau apropiați ai cuviosului aghiorit. La deschiderea mormântului, osemintele Cuviosului Gherasim au fost aflate întregi, cu bună mireasmă și de culoarea chihlimbarului. Preacuviosul imnograf Gherasim Mikraghiananitul (1905-1991) a viețuit la în Sfântul Munte Athos la Schitul Sfintei Ana, mai exact la Sfânta Ana Mică, la Coliba Cinstitului Înaintemergător. Atras de poezia liturgică și manifestând o harismă deosebită în această direcție, părintele Gherasim a compus o operă imnografică de mare anvergură, comparabilă cu cea Sfântului Roman Melodul. Acesta a compus numeroase acatiste, canoane (paraclise), condace, tropare, slujbe întregi ale sfinților și sinaxare complete pentru sfinții recent canonizați. Multe dintre compozițiile sale au fost incluse de către autoritățile bisericești în serviciul liturgic, numeroase alte lucrări inedite rămânând însă în manuscris. A trecut la Domnul în chilia sa în dimineața zilei de sâmbătă, 7 decembrie 1991 și a fost înmormântat în apropierea peșterii Sfinților Dionisie și Mitrofan. - doxologia
BULGARIA: S-au împlinit cinci ani de la plecarea la Domnul a bunicului Dobri Dobrev
S-au împlinit cinci ani de la plecarea la Domnul a Bunicului Dobri Dobrev din Bulgaria. Cunoscut drept „Bunicul Dobri” sau „Sfântul din Bailovo” cerșea în apropierea Catedralei „Alexander Nevsky” cu un pahar de plastic în mână. În acest mod el a strâns sume importante din care a făcut donații și acte de caritate. Patriarhul Neofit a participat la înmormântarea lui, în februarie 2018. Dobri Dimitrov Dobrev s-a născut în 20 iulie 1914. El și-a pierdut auzul în cel de-al Doilea Război Mondial, iar din anul 2000 și-a dedicat viața Bisericii. A donat toate proprietăţile și locuia într-o anexă modestă de lângă biserica din Bailovo; a început să străbată zilnic 25 de kilometri până în Sofia, unde cerșea pe treptele catedralelor pentru a ajuta la construirea și restaurarea bisericilor și mănăstirilor din Bulgaria. Bunicul Dobri ar fi donat în total peste 60.000 de dolari (aproximativ 100.000 leva) pentru: Catedrala „Alexander Nevsky” din Sofia, Biserica „Sfinții Chiril și Metodie” din Satul Bailovo și Mănăstirea Eleshnishki „Adormirea Maicii Domnului” din Estul Sofiei. Dobri Dobrev a primit în 2013 titlul de „Personalitatea anului în știri”. Pe site-ul agenției de știri bulgare novinite.com, în top-ul realizat, el a adunat mai multe voturi decât toți participanții la un loc. De asemenea, el a fost subiectul documentarului „The Silent Angel” („Îngerul Tăcut”) apărut în 2015. - doxologia
Mitropolitul Ioan Zizioulas de Pergam (Patriarhia Ecumenică) a trecut în veşnicie la vârsta de 92 de ani în urma unor probleme de sănătate, joi, 2 februarie, informează Orthodoxia News Agency. Din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, ierarhul era internat într-o clinică din Atena. Date biografice: Mitropolitul Ioan Zizioulas de Pergam s-a născut pe data de 10 ianuarie 1931 la Kataphygion, Grecia. A studiat mai întâi la Școala Teologică a Universității din Salonic timp de doi ani și apoi la Școala Teologică a Universității din Atena, pe care a absolvit-o în 1955. După terminarea studiilor postuniversitare în străinătate, a finalizat o teză de doctorat la Școala Teologică a Universității din Atena. A predat teologie dogmatică la Universitatea din Edinburgh și a fost profesor de teologie sistematică la Universitatea din Glasgow, precum și profesor de teologie dogmatică la Universitatea din Salonic. A fost, de asemenea, profesor invitat al Universităților din Londra, Geneva și Gregorian din Roma, precum și profesor onorific al Școlii Teologice a Universității din Atena. A fost invitat să țină prelegeri la multe universități străine. El a participat la multe conferințe științifice la nivel internațional și a reprezentat timp de mulți ani Patriarhia Ecumenică în instituţii ecleziastice internaționale. A fost membru al Comitetului Central și al Comitetului Credință și Ordine al Consiliului Mondial al Bisericilor, precum și Co-Președintele Ortodox al Comitetului Internațional al Dialogului Teologic Oficial Ortodox-Anglican și al Comitetului similar al Dialogului Teologic dintre ortodocși și romano-catolici și a prezidat a patra și a cincea conferințe panortodoxe ale preconsiliului de la Chambésy, Geneva. Autor a numeroase studii științifice în multe limbi, a fost onorat cu distincții academice. În 1986 a fost ales, de Patriarhia Ecumenică, Mitropolit titular de Pergam.
O biserică bizantină din secolul al VI-lea, cu un mozaic elaborat pe podea, a fost descoperită în zona Ierihonului, cel mai vechi oraș cunoscut din istorie. Administrația civilă din Cisiordania intenționează să mute clădirea și să o expună într-un muzeu de la Ma’ale Adumim, în Deșertul Iudeei. Experții au declarat că biserica era încă folosită în perioada musulmană timpurie. Chiar dacă religia musulmană interzice afișarea de icoane și imagini în locuri publice, pardoselile din mozaic nu prezintă semne de deteriorare din cauza iconoclasmului islamic. Biserica are 250 de metri pătrați și trebuie să fi fost unul dintre cele mai mari lăcașuri de cult creștin din acea perioadă. Naosul s-a păstrat aproape în întregime și este acoperit cu un mozaic cu viță de vie și figuri de animale. O biserică bizantină din secolul al VI-lea, cu un mozaic elaborat pe podea, a fost descoperită în zona Ierihonului, cel mai vechi oraș cunoscut din istorie. La construcție s-au folosit materiale care nu se găseau pe plan local, cum ar fi coloane de marmură și piatră neagră de bitum. Acestea au necesitat un efort mare pentru a fi transportate din alte zone, ceea ce indică bogăția ctitorilor. O inscripție în greacă de trei metri lungime îi menționează pe Georgios și Nonus, aparent ctitorii bisericii. Clădirea a supraviețuit unui cutremur major din 749, deși la acel moment era deja abandonată și sigilată, probabil pentru a evita distrugerea de către musulmanii care ocupaseră zona. - basilica
BELGIA: Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe pe lângă UE vor să coopereze mai strâns
Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe pe lângă UE vor să depășească stadiul discuțiilor și mesajelor și să coopereze mai strâns pentru binele comun. Mesajul a fost transmis la Recepția de Anul Nou 2023 oferită săptămâna trecută de Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU). Evenimentul a avut loc, în 24 ianuarie, la recent inauguratul Centru Ortodox Ambiorix din cartierul UE al orașului Bruxelles. Au participat prieteni și parteneri ai comitetului, diplomați și funcționari care sunt implicați în dezvoltarea dialogului dintre Biserică și instituțiile UE. Înaltpreasfințitul Părinte Athenagora, Mitropolitul Belgiei (Patriarhia Ecumenică), a oferit o scurtă trecere în revistă a istoriei reprezentării ortodoxe pe lângă UE în ultimele două decenii. Ierarhul a subliniat nevoia ca Bisericile să își facă auzită vocea într-un mod coerent și unitar, având în vedere numeroasele provocări cu care se confruntă în prezent Europa și lumea. Părintele George Vâlcu, Secretarul general CROCEU, le-a mulțumit tuturor celor prezenți pentru buna colaborare și și-a exprimat speranța că aceasta va continua să se dezvolte. Reprezentanța Permanentă a Bisericii Ortodoxe Române la Bruxelles este membră a Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă UE (CROCEU). Președintele reprezentanței este Arhiepiscopul Nifon al Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal, iar vicepreședinte este Părintele Mitropolit Iosif al Europei Occidentale. Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană. - basilica
Raport Open Doors: 2022 a fost cel mai rău an pentru creștinii care se confruntă cu persecuții
Unul din șapte creștini este supus la persecuții grave și discriminare pe baza credinței, la nivel mondial. În total, 360 de milioane de creștini au suferit persecuții anul trecut pentru credința lor, conform raportului Open Doors. Deși cifrele nu s-au schimbat substanțial, 2022 a fost cel mai rău an pentru creștini pe fondul intensificării nivelului de violență, discriminare sau excluziune, s-a evidențiat la prezentarea raportului amintit, miercuri, în parlamentul italian de la Roma. Raportul pe 2022 prezintă primele cincizeci de țări în care creștinii sunt cei mai persecutați. Iată situația, pe scurt, a primelor 10 țări din acest clasament tragic: 10. Sudan – Neliniștea s-a agravat după lovitura de stat militară din 2019, iar violența și presiunea asupra creștinilor s-a înrăutățit. 9. Afganistan – După preluarea puterii de către talibani, creștinii care nu și-au părăsit țara sunt forțați să-și ascundă credința foarte bine. Dacă sunt descoperiți, îi așteaptă condamnarea la moarte. 8. Iran – Bisericile creștine sunt văzute ca o amenințare de regimul islamist. Membrii creștini care sunt prinși primesc pedepse mari cu închisoarea. 7. Pakistan – Legile sunt folosite frecvent în mod blasfemiator și infam pentru a ținti credincioșii creștini. Femeile și fetele creștine sunt vulnerabile la răpire și mariaj forțat. 6. Nigeria – În această țară sunt uciși mai mulți creștini decât în toate țările lumii la un loc. Și violențele se înrăutățesc. 5. Libia – În situația anarhică din Libia atât nativii cât și imigranții creștini sunt vizați de persecuții, răpire și chiar ucidere. 4. Eritrea – Creștinii care îndrăznesc să organizeze întâlniri fără autorizație oficială riscă arestul. Peste o mie de credincioși sunt privați de libertate fără alte acuzații. 3. Yemen – Criza umanitară din această țară continuă și oricine este suspectat a fi creștin este privat de ajutoare în mod deliberat și poate fi exclus sau chiar ucis de cei din propriul trib. 2. Somalia – Militanții islamiști și-au intensificat „vânătoarea” de creștini iar atacurile violente sunt în creștere. 1. Coreea de Nord – cel mai periculos loc din lume pentru creștini, potrivit Open Doors. Sunt spioni peste tot iar descoperirea calității de creștin înseamnă moarte fie prin execuție, fie prin condamnare la muncă silnică.
Cifrele diasporei: Mai multe botezuri, cununii și primiri la Ortodoxie în 2022
Raportul de activitate al Patriarhiei Române aduce în atenție și anul acesta cifre îmbucurătoare privind evoluția eparhiilor din afara țării. În afara frontierelor actuale ale României, Patriarhia Română are în jurisdicția sa patru arhiepiscopii şi nouă episcopii, arhiepiscopiile fiind și centre mitropolitane. În aceste eparhii existau, la finalul anului 2022, un total de 1.483 parohii și filii, față de 1.472 parohii şi filii la finalul anului 2021, 71 așezăminte monahale ortodoxe româneşti, față de 67 la finele anului 2021, deservite de 1.379 clerici români, față de 1.311 clerici români la finele anului 2021. De remarcat este creșterea constantă a numărului de botezuri, cununii și de primiri la Ortodoxie. Astfel, în parohiile şi comunităţile din diaspora, în cursul anului 2022 au fost oficiate:
Linkuri la știri:
În data de 9 februarie 2023, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat recunoașterea autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord de către Patriarhia Serbiei prin tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022. În cadrul ședinței sinodale, a fost luată în considerare decizia Patriarhiei Ecumenice din data de 9 mai 2022 de restabilire a comuniunii canonice și euharistice cu Biserica Ortodoxă din Republica Macedonia de Nord, condusă de Arhiepiscopul Ștefan. De asemenea, Patriarhia Ecumenică a încredințat Bisericii Serbiei reglementarea aspectelor administrative care privesc organizarea noii Biserici din Macedonia de Nord. Un alt subiect luat în considerare de ierarhii români a fost tema autocefaliei și a modului său de acordare și recunoaștere, care a fost analizată pe parcursul a mai multor întâlniri de lucru ale Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române privitor la autocefalie, care a fost prezentat și la Întâlnirea Comisiei de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod de la Chambesy (2011), este următorul:
„Sfântul Sinod al Bisericii-mamă este autoritatea canonică ce poate acorda autocefalia unei Biserici-fiică printr-un tomos sinodal semnat de Întâistătătorul Bisericii-mamă împreună cu toți episcopii acelui Sfânt Sinod. Recunoașterea noii autocefalii aparține întregii Biserici Ortodoxe, realizată printr-un tomos de recunoaștere al autocefaliei semnat, fără nicio distincție, de toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale, în ordinea Dipticelor, în cadrul Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe”.
Date fiind aceste informații, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a respectat hotărârile Patriarhiei Ecumenice de a primi în comuniune euharistică ierarhii, clericii, monahii și credincioșii păstoriți de Arhiepiscopul Ștefan și de a lăsa în seama Patriarhiei Serbiei să reglementeze aspectele administrative dintre cele două Biserici. După ce a recunoscut tomosul sinodal inițial, emis în data de 5 iunie 2022 de Patriarhia Serbiei, privind acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Republica Macedonia de Nord, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române așteaptă ca Patriarhia Ecumenică să inițieze (consultări) și să emită un Tomos final de autocefalie pentru a exprima un consens panortodox pe această temă a recunoașterii autocefaliei.
A fost hirotonit Arhiereul vicar al Episcopiei Devei: Preasfințitul Părinte Gherontie Hunedoreanul
La Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Deva a avut loc duminică hirotonia noului Arhiereu vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, Preasfințitul Părinte Gherontie Hunedoreanul. Soborul slujitor la acest moment istoric a fost condus de Mitropolitul Laurenţiu al Ardealului. Alți șaisprezece ierarhi au făcut parte din soborul slujitor. Hirotonia a avut loc, conform rânduielii bisericești, în timpul Sfintei Liturghii, după cântarea „Sfinte Dumnezeule”. La finalul slujbei, a avut loc ceremonia de instalare. Episcopul Andrei al Covasnei și Harghitei a citit Actul patriarhal de confirmare, noul ierarh primind apoi de la Mitropolitul Ardealului toiagul arhieresc. Secretariatul de stat pentru culte a transmis un mesaj la acest eveniment adresându-i PS Gherontie sincere felicitări și asigurându-l de sprijinul institiuției în nobila misiune la care a fost chemat.Arhiereul vicar și-a exprimat în continuare recunoștința față de cei care i-au acordat încrederea pentru demnitatea primită, menționând pe Patriarhul Daniel, Mitropolitul Laurențiu și Episcopul Nestor. Ierarhul le-a mulțumit apoi părinților săi, dar și mentorilor, amintind între aceștia pe Arhimandritul Policarp Sidor precum și pe Mitropoliții Olteniei cu care a colaborat: IPS Nestor, IPS Teofan și IPS Irineu. - basilica
Schitul românesc Prodromu are site web nou
Site-ul web al Schitului românesc Prodromu are o interfaţă nouă, cu un design grafic atractiv şi uşor de navigat. Platforma online oferă informaţii despre cum se obţine permisul de şedere în Sfântul Munte Athos, cum se ajunge în Sfântul Munte sau despre cazarea în camerele din arhondaric. De asemenea, pe site se regăsesc cuvinte ziditoare de suflet de la Părintele Iulian Prodromitul, Părintele Petroniu Tănase şi nu numai. În secţiunile site-ului sunt disponibile istoricul schitului, al icoanei Maicii Domnului – Prodromiţa, al icoanei Sfântului Ioan Botezătorul. Prin intermediul site-ului, se pot susține amplele lucrări de restaurare şi consolidare ale schitului printr-o donație online. După efectuarea donaţiei, se face redirecţionare către un formular în care pot fi trecute numele celor dragi pentru rugăciune. Schitul românesc Prodromu (adică al Înaintemergătorului) este cel mai cunoscut loc de nevoinţă al monahilor români din Sfântul Munte Athos. Aşezământul se află la capătul răsăritean al peninsulei Athos, în zona pustnicească numită Vigla, între Marea Egee, la răsărit, şi vârful Athonului, la apus. Din aceste motive, schitul a luat numele Sfântului Ioan Botezătorul, Prodromu în limba greacă. Începând cu anul 2011, egumenul Schitului românesc Prodromu este Preacuviosul Părinte Atanasie Prodromitul.
Duminică se împlinesc 147 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Această personalitate care a marcat istoria universală a artei a cântat în strana mai multor biserici, ceea ce arată că arta sa nu a fost niciodată desprinsă de credința sa. Când era student de liceu la Craiova, Brâncuși a cântat la Biserica Madona Dudu din oraș. Mai târziu, a făcut parte din corala bisericii bucureștene Mavrogheni: între 1898 și 1902, când studia Sculptura la Școala de Belle Arte. Istoricul V.G. Paleolog spune că sculptorul avea o modulație deosebită a vocii, evidentă mai ales când spunea de 100 de ori „Doamne miluiește” la anumite slujbe. Constantin Brâncuși în straie de ipodiacon. În perioada studenției, sculptorul a locuit într-o casă pe locul unde acum se găsește Grădinița cu program prelungit „Sf. Dumitru” – Mavrogheni, instituție de învățământ preșcolar acreditată, realizată prin eforturile parohiei. „Ni s-a părut potrivit ca acolo unde a locuit cândva marele sculptor să facem un lucru util pentru copii și educația lor”, a declarat Parohul Radu Petre Mureșan, care crede că în aceeași perioadă Brâncuși a fost și ipodiacon la Mavrogheni. La fel avea să fie și mai târziu, la Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din Paris: cântăreț în strană și ipodiacon. - basilica
„Rugăciune/ a (se) ruga ” sunt cuvinte pe care le găsim atât în limbajul de zi cu zi, cât, mai ales, în limbajul religios.
Minunată este rugăciunea ca legătură între om și Tatăl Ceresc, așa cum ne este prezentată în Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
El, Mântuitorul a fost pilda noastră de rostire a rugăciunii, prin felul în care Însuși Și-a îndreptat gândurile, întrebările, dorințele către Dumnezeu Tatăl.
Astfel, cine urmărește atent felul în care Iisus „a vorbit” cu Tatăl prin rugăciune, va observa sentimentele de respect, închinare, smerenie și încredințare în fața lui Dumnezeu, pe care Fiul le-a manifestat în umblarea Sa pe Pământ, fiindu-ne nouă un minunat exemplu (vezi Matei 26- rugăciunea din Ghetsimani; Tatăl Nostru- Matei 6, 9; Ioan 17).
Rostirea rugăciunii față de Dumnezeu –Tatăl, Fiul și Duhul se învață.
Așa cum, de fapt, se învață și viața de credință. Fiecare suflet are felul lui de a se raporta la Dumnezeu, iar aici preotul duhovnic are un mare rol în coordonarea sufletelor noastre.
Biserica Ortodoxă are foarte multe rugăciuni tipărite și transmise din generație în generație de la părinți și bunici, Din păcate, tinerele generații neglijează aceste moșteniri spirituale ale străbunilor. Dar, sunt convinsă că ele se găsesc în fiecare casă, după cum se găsește Sfânta Scriptură și un Acatistier.
Dar pentru că sufletul nostru este foarte vast, și problemele cu care omul se confruntă sunt vaste și extrem de multe și diversificate.
De aceea, vine un timp în care trebuie să învățăm și rugăciuni particulare, care, evident, vor pleca de la cele pe care le știm deja și le rostim. Tocmai de aceea ne spune Hristosul: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. (Sfânta Evanghelie după Matei 6, 6).
Așa este. Căci mare putere are rugăciunea rostită cu sinceritate și credință. Cu siguranță, în intimitatea camerei noaste, în fața propriului altar, omul va rosti rugăciunile care îi vor întări viața, care îi vor da răspunsuri și care îl vor ajuta să înainteze pe cale.
Este bine să rostim rugăciunile noastre, după ce spunem întâi rugăciunea Tatăl Nostru. Apoi, în smerenie, ne vom putea construi rugăciunea dorită. Aproape de fiecare dată, cerem lui Dumnezeu lucrurile de care avem nevoie ca să rămânem în puterea minții, a trupului și a sufletului. Aici, evident trebuie să subliniem faptul că Tatăl nostru cel Ceresc va împlini cererile noastre, doar dacă ele sunt spre folosul nostru duhovnicesc, așadar, în voia Sa pentru noi. Căci, Sfânta Evanghelie ne atenționează: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri„. (Epitsola Sfântului Apostol Iacov, 4, 3)
Adevărat este! Rugăciunea măsoară credința și felul credinței noastre.
Rugarea noastră măsoară, prin urmare, treptele cunoștinței lui Dumnezeu și ale relației noastre cu El. Căci omul trebuie să se lase călăuzit de harul divin, să accepte hotărârile cerești în viața sa, spre a-și înțelege propria existență și rostul pe acest pămnt.
Minunat este să începem orice tip de rugăciune cu mulțumiri aduse Tatălui pentru toate darurile primite, căci toate ale noastre nu sunt decât daruri primite de la Dumnezeu Creatorul și Călăuzitorul nostru.
Rugăciunile de mulțumire sunt speciale.
În egală măsură sunt bineprimite în fața Tronului Ceresc și rugăciunile de iertare. Mare importanță au acestea pentru întărirea vieții de credință. Aceasta deoarece sufletul care știe să își ceară iertare știe și că este un om păcătos, supus greșelilor, că trebuie să fie mereu veghetor. Căci zice Mântuitorul:
„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. ( Epistola Sfântului Apostol Pavel către romani, 6, 23)
Rugăciunea rămâne temelia vieții fiecărui creștin încredințat de faptul că la capătul alergării acestei vieți, ne așteaptă Tatăl, sus în Împărăția cea Sfântă. Așadar, scopul vieții noastre de credință trebuie să fie căpătarea premiului celui mare: mântuirea sufletului.
Legat de acest aspect, este important să subliniem ceva important. Niciodată să nu ne îndoim în credința noastră de faptul că Dumnezeu nu ar primi rugăciunile noastre, oricât de mult ar întârzia răspunsul de împlinire pe care îl așteptăm. Fiindcă tot Hristos ne-a spus, printr-o pildă, că cel credincios nu trebuie să înceteze a se ruga niciodată, ci să insiste cu încredințare în cererile sale, până când va primi rezolvare.
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina. Și era în cetatea aceea o văduvă care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate față de potrivnicul meu. Și un timp n-a voit, dar după aceasta, a zis întru sine: Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez, totuși, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate ca să nu vină mereu să mă supere. Și a zis Domnul: Auziți ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleșilor Săi care strigă către El ziua și noaptea și pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând”.(Sfânta Evanghelie după Luca 12, 2-8)
Minunate îndemnuri la credință și la stăruință în rugăciune!
Alături de rugăciunile personale, o mare importanță pentru formarea credinței noastre, pentru apropierea de Dumnezeu prin harul Său și pentru unitatea Bisericii în Trupul lui Hristos sunt rugăciunile preoților din cadrul Sfintei Liturghii.
Niciodată sfintele rugăciuni din Sfânta Biserică, din Altarul cel Sfânt, nu se pot compara cu acelea rostite în singurătatea casei noastre.
Fiindcă a spus Hristosul: „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. (Sfânta Evanghelie după Matei 18, 20)
Harul (mila/ dragostea), Duhul Sfânt, sunt în Biserică sporite. Pentru că este Lăcașul Sfânt de rugăciune închinat lui Dumnezeu. Aici puterea de unitate a credincioșilor este foarte mare, iar acest lucru ne face să Îl simțim pe Iisus Hristos foarte aproape.
Toate rugăciunile rostite de preoții slujitori sunt rânduite să ne apropie de Cer. Iar când trăim cu atenție și responsabiliate momentele Liturghiei, participând cu mintea și sufletul la rugăciunile făcute de preoți, cu siguranță, sufletele noastre se vor curăța, se vor întări și se vor umple de dragostea Duhului Sfânt.
Rugăciunile ne apropie unii de alții, iar această lucrare vine să ne unească întru bucuria sfântă a Trupului lui Hristos.
Cea mai mare bucurie pe care lucrarea Sfintei Liturghii o face celor credincioși este, cu siguranță, Sfânta Euharistie- sfințirea pâinii și a vinului pentru Sfânta Împărtășanie, transformarea acestora în Sângele și Trupul lui Hristos!
Ferice de cei care cred și se apropie în curățenie de Sfântul Potir, spre a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, Mântuitorul omenirii.
Despre această măreață lucrare, Hristos ne a lăsat un mare cuvânt: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.(Sfânta Evanghelie după Ioan, 6, 52-54)
Minunat este Dumnezeu, iar pentru a comunica cu El, pregătindu-ne pentru Împărăția lui, fiecare trebuie să știm rostul și taina rugăciunii- pentru a ne putea construi conținutul puternic lucrător al cerințelor adresate Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, spre mântuirea sufletelor noastre.
Voichița Tulcan Macovei - Arad
Profesor pensionar de Limba și Literatura Română cu Master în Teologie, scriitor.
CĂRȚI APĂRUTE:
1. ȘI EU AM ALES DRUMUL CEL BUN. CUM AM AJUNS SĂ-L CUNOSC PE DUMNEZEU, Arad, editura Multimedia Internațional, 2006.
2. CODUL LUI DA VINCI- ROMANUL ANTIBIBLIC, Arad, editura Ramira, 2007
3. ASCULTÂND DE DUMNEZEU. MEDITAȚII ASUPRA CREDINȚEI, Arad, editura Tiparnița, 2009.
4. DESTINE ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI, Arad, editura Tiparnița, 2012.
5. CINE SUNT EU ȘI CINE ESTE DUMNEZEU. DIALOGURI INTERRELIGIOASE, vol I, Arad, editura Multimedia Internațional, 2015. - (WHO AM I AND WHO IS GOD. INTERRELIGIOUS DIALOGUES Jan 4, 2019- Amazon)
6. DE LA POLITICĂ LA CREDINȚĂ- MĂRTURISIRI, Arad, editura Tiparnița, 2017.
7. ORIGINI- ROMANUL UNEI LUMI MOARTE, Arad, Editura Multimedia Internațional, 2018 - (ORIGIN - THE NOVEL OF A DEAD WORLD Aug 13, 2018, Amazon)
8. CINE SUNT EU ȘI CINE ESTE DUMNEZEU. DIALOGURI INTERRELIGIOASE, vol II, București, Editura ePUBLISHERS 2020.
9. TERAPIA PRIN CREDINȚĂ. PSIHOLOGIE DUPĂ MODELUL LUI IISUS HRISTOS, București, Editura ePUBLISHERS, 2022.
“Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” (Psalm 117, 22)
Paralizată de la vârsta de trei ani și cu totul neajutorată în ultimii săi ani, schimonahia Macaria a fost unealta tămăduirii prin puterea lui Hristos pentru mii de suflete bolnave și chinuite. Deși slabă trupește, era plină de putere duhovnicească, născută din smerenie și jertfire de sine, și a purtat cu răbdare și dragoste necazurile tuturor celor ce au venit ăa-i ceara ajutorul. Nevăzută și neînsemnată pentru lume, ea este mare în Împărăția Cerurilor, preaiubită pătimitoare a Maicii Domnului și împreună-vorbitoare cu cei aflați în lăcașurile cerești…” .
Naşterea şi botezul
Schimonahia Macaria s-a născut pe 11 iunie 1926, la Odovania Paştilor, când Biserica o pomeneşte pe Fecioara Muceniţă Theodosia şi prăznuieşte icoana Maicii Domnului „Chezăşuitoarea păcătoşilor". Părinţii fetei erau Mihail Artemovici Artiomov şi Theodosia Nikiforovna Artiomova, în vârstă de cincizeci de ani, locuind în satul Karpova, judeţul Viazma, gubernia Smolensk. A doua zi după naşterea sa, la praznicul Înălţării Domnului, s-a hotărât să fie botezată, împreună cu fratele ei geamăn. In ziua când s-au născut, naşa lor, Maica Evdochia (ce trăia în satul Bulgakova, unde fusese mai înainte Mănăstirea „Bucuria tuturor scârbiţilor"), a avut o vedenie prin care i s-a făcut cunoscut că nou-născuţii trebuie botezaţi numai în biserica Marelui Mucenic Gheorghe din satul Kulişi şi că părinţii trebuiau să meargă până acolo pe jos, ducând pruncii în braţe. Biserica Sfântul Gheorghe, cum o numeau cei din partea locului, era mare şi frumoasă, având un paraclis alături, iar pe lângă ea curgea un râu care nu îngheţa niciodată. Parohul bisericii era ieromonahul Vasilie, un om foarte credincios, care avea darul înainte-vederii, fiind vestit printre locuitorii satelor dimprejur ca tămăduitor al bolilor duhovniceşti şi trupeşti. El cunoştea bine familia Artiomov, căci le vizitase casa de mai multe ori. „Când ne-au adus să ne boteze", povestea Matuşka, „fratele meu era foarte slab. Preotul a zis: «întâi băiatul, apoi fata». Părintele Vasilie îl zorea pe paracliser: «Hai, hai, repede; băiatul poate să moară îndată». Şi, într-adevăr, numai ce l-a botezat, că băiatul a şi murit." Apoi Părintele Vasilie a botezat fata şi a numit-o Theodosia, nume ce înseamnă „darul lui Dumnezeu". Ridicând copila din cristelniţă şi aşezând-o pe scutecul ţinut de naşă, a spus: „O fată bună; va trăi, dar nu va umbla."
Familia
Familia Artiomov era cea mai numeroasă din ţinut: părinţii, patru fii cu nevestele şi copiii, şase fiice, dintre care una măritată - cu totul douăzeci de persoane. Locuiau cu toţii într-o căscioară de serviciu şi nu le era îngăduit s-o lărgească ori s-o refacă. In casă era mare înghesuială şi nici un locşor unde să te aşezi sau să te întinzi. „Nou-născuţii plângeau şi cei ce începeau să umble scânceau. Cei mici nu-i lăsau să doarmă pe cei mari, iar copiii mici plângeau la fel ca şi nou-născuţii. Douăzeci de oameni - dar trăiam ca şi cum am fi fost doar doi. Nu aveam nimic altceva; aveam doar rugăciunea", îşi amintea maica Macaria.
Capul marii familii, Mihail Artemovici, era pe atunci şef de echipă la calea ferată. Dar în tinereţe, când abia se însurase, lucra la cărămidărie, arzând cărămida. în anii 1890, tatăl său, Artemie, lucrase doi ani la construirea unei biserici din satul învecinat, Temkino. Şi Mihail, în ceasurile sale de răgaz, lucrase pe acest şantier, cărând cărămizi şi amestecând lutul. Theodosia Nikiforovna lucra cu soţul ei la calea ferată. Pe lângă aceasta se ocupa şi cu cusutul lenjeriei. Cosea cuverturi şi ţesea pânză şi mulţi oameni veneau la casa ei cu comenzi.
Semne miraculoase
În familiile ruseşti din vechime copiii mici dormeau în leagăne de lemn de forma unor albii, prinse cu sfori la cele patru colţuri şi legate de capetele unui băţ flexibil. Leagănul era acoperit cu un coviltir. Pe când mica Theodosia era încă în leagăn, de la prânz până pe la ora trei în felinar ardea o lumânare. Nimeni nu ştia sau vedea de unde vine. „Fetelor, fetelor, uitaţi-vă, iarăşi arde lumânarea", se minunau nurorile. „Asta înseamnă că nu e o fată ca toate celelalte." „Ceva o să se întâmple cu copila asta", ziceau ele către Theodosia Nikiforovna. „Şi noi avem copii, dar lor nu li se aprind lămpile. La urma urmei, toţi copiii sunt la fel." În vremea asta copila creştea iute, nedespărţindu-se de rudele sale. „M-am ridicat devreme. Eram plină de viaţă şi ţipam tot timpul dacă nu primeam ceea ce voiam. Eram vorbăreaţă, făcând mereu tevatură", îşi amintea Matuşka.
Atât mama, cât şi fiica cea mai mică purtau numele de Theodosia şi, ca să le deosebească, toţi o alintau pe fetiţă cu numele de Theonuşka.
Împlinirea prorociei
Odată a venit o clientă bătrână să i se coasă o cuvertură. Uitându-se la Theonuşka, a zis: „Aşa de mică, şi umblă". Apoi a bătut-o uşor pe spate şi pe cap. Indată genunchii fetiţei s-au îndoit şi a căzut. „De ce nu stai sus, de ce nu umbli ?" a întrebat-o mama sa, văzând-o întinsă pe duşumea. „Cum să umblu, când nici nu pot să-mi dezdoi genunchii ?" a întrebat fetiţa. De atunci încolo picioarele i-au rămas neputincioase. Într-o zi mergea, dar a doua zi era copleşită de boală şi avea crize ce durau până la patru ore. Cădea pe podea şi nu se mai putea ridica. Nefericiţii părinţi au dus copila la doctori, dar tratamentele nu au dat rezultat, iar copila bolnavă a devenit o povară pentru marea familie.
Ocolită de toţi
Toată treaba în familia Artiomov cădea în sarcina nurorilor. Ele ţineau casa curată şi găteau mâncarea. Cele care găteau nu dormeau nicicând îndeajuns. Trebuiau să se scoale la trei şi jumătate dimineaţa ca să-i poată hrăni pe toţi înainte să plece la lucru sau la şcoală. Mâncarea se dădea de trei ori pe zi. Dimineaţa erau două oale mari: una cu supă şi cealaltă cu şei (ciorbă de varză). La micul dejun, la prânz şi la cină oamenii şedeau la masă pe rând: întâi tatăl, cei patru fii şi soţiile lor; apoi mama şi fiicele; apoi, după toţi ceilalţi, erau hrăniţi cei mici. În casă era întotdeauna mâncare din belşug. Pe masă se punea un blid mare cu supă ori cu şei, şi toţi luau din el cu lingurile. Theodosia nu avea nicicând loc la masă şi îşi aduceau aminte de ea doar în ultima clipă. Fetiţa bolnavă şi flămândă se ţâra pe sub masă şi era mulţumită să găsească chiar şi o coajă de pâine scăpată de cineva. „Nu le era milă de mine şi nu voiau să mă hrănească, nădăjduind că voi muri. Mă înfometau aşa de tare, încât abia mă puteam târî. Nu ştiu cum am rămas în viaţă", îşi amintea Matuşka. Pe când nu avea nici doi ani, s-a dus la oală să caute ceva de mâncat, dar a alunecat şi s-a opărit cu apă fierbinte. Altădată a încercat să-şi ia un cartof din oală, băgându-şi mâinile în apa fierbinte şi arzându-şi-le.
Boala incurabilă
Familia sa i-a spus de mai multe ori fetiţei: „De te-ar lua Domnul!" Uneori mama o întreba: „De ce stai în colţ ?" „Mamă, picioarele nu mi se mai îndreaptă deloc", răspundea fetiţa. Până la vârsta de trei ani putea să meargă, deşi chinuit, iar când simţea că nu mai poate sta în picioare, se sprijinea de perete. De la trei ani, după spusele Matuşkăi, „n-a mai putut să meargă nici un deget". Nici următoarele vizite la doctori nu au adus nici un rezultat. Ultima lor nădejde era la doctorii din oraşul de reşedinţă. „Ii întrebam pe doctori: «O să-mi vindecaţi picioarele, ca să pot merge ? De ce nu mi le vindecaţi ?» Ei mă purtau peste tot în braţe şi-mi ziceau cu simpatie: «Theonuşka, ce fată bună eşti tu; numai picioarele nu te ţin.»" După ce au încercat toate, părinţii ei au dus-o la părintele Vasilie, care o botezase şi-i prorocise că nu va putea să umble. „Aţi venit prea târziu", a zis el întristat. „Dacă-mi aduceaţi fetiţa îndată, ar fi putut să se vindece." El vorbea de vindecarea duhovnicească, dar a văzut în această întâmplare pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru Theodosia. De atunci picioarele nu i s-au mai îndreptat defel şi nu a mai stat în picioare tot restul vieţii.
„Zăvorâre" timpurie
Când familia Artiomov se ducea la culcare în aglomerata lor căsuţă, aproape toate paturile erau întinse pe podea, iar locul fetiţei bolnave era sub pat. Nu numai că dormea acolo, ci acolo îşi petrecea şi cea mai mare parte a zilei. „Nu făceam decât să stau sub pat", povestea Matuşka. „Nu mă lăsau să plec niciunde. Mă necăjeau fie cei mici, fie copii mai mari, iar uneori şi mama mă beştelea. «Trage-te din cale», îmi zicea ea. Eram jignită - la urma urmei nu poţi sta sub pat tot timpul."
Vedenii
Viața de dincolo: Maica Macaria a avut multe vedenii si prorocii de-a lungul vieții sale ascetice. La 7 ani are loc o întâmplare minunată: căzu într-o coma adâncă, preț de mai multe zile, încât familia a crezut că a murit. Însă fetița era, de fapt, într-o răpire duhovnicească. I s-au arătat Raiul și lăcașurile cerești:
„Toţi sunt tineri, plini de bucurie şi frumoşi şi nu există oameni bătrâni. Maica Domnului arată ce veşmânt trebuie cusut fiecăruia. Pe veşmintele lor sunt înscrisuri cu litere mari: la stânga este scris rangul lor ceresc iar la dreapta numele. Pe pământ suntem lipsiţi de răbdare, dar acolo, în cer, se revarsă doar bucurie. Frumuseţea de acolo nu se poate asemui cu viaţa noastră. În cer sunt sălaşuri întocmai cum avem noi mănăstiri. Ele sunt zidite toate în şir şi sunt aşa de multe, că este cu neputinţă să le socoteşti. Iar sunetul clopotelor nu încetează niciodată. Ei vieţuiesc acolo în căsuţe cu ferestre de sticlă ce nu au ramă. Sunt aşa de mulţi oameni acolo – nici nu pot spune -aşa de multe clădiri, că rămâi uimit tot mergând. Şi ce strălucire e acolo, ce minunat! Dar cea mai frumoasă dintre toate este Maica Domnului. Uneori este în haine albastru deschis, alteori roz, sau chiar roşu închis. Ea a venit la Macaria, împreună cu Ioan Botezătorul, Prorocul Ilie, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi Sfânta Ecaterina. De câteva ori s-a aflat lângă ea şi Sfântul Tihon din Kaluga. „El ştia de atunci”, explica Macaria, „că voi purta numele de Tihona, şi m-a făcut să mă obişnuiesc cu el.” Dar Maica Domnului rămâne acolo mai puţin decât pe pământ, unde îi ajută pe cei ce i se roagă. Trei îngeri iau sufletul omului care a murit – unul îl spovedeşte, altul îl împărtăşeşte şi al treilea îl poartă către cer. Toţi cei ce merg acolo de pe pământ sunt ţinuţi sub supraveghere, iar îngerii păzitori îi ocrotesc. Ei au grijă de sufletul răposat vreme de patruzeci de zile, ca să nu îl ia nimeni. Apoi vine a patruzecea zi, când se hotărăşte unde se va duce sufletul. „Este interesant cum se ţine judecata”, spunea Macaria zâmbind, „cum se adună ceilalţi îngeri şi se alătură celui ce păzeşte sufletul peste care trebuie să treacă judecata; cum apără îngerii împreună sufletul…” Macaria a văzut câteva vămi. „Cei ce nu se mântuiesc se duc acolo unde trăiesc «întunecaţii»“, explica ea. – Mi-e frică, i-a spus fetiţa îngerului ei păzitor. Dar el a îmbărbătat-o: – Nu ai de ce să-ţi fie frică, eu sunt totdeauna cu tine. Macaria îşi amintea unul dintre locurile de chinuire a păcătoşilor. Era un coridor lung şi întunecat, fără început sau sfârşit, unde în încăperi şi în cotloane nefericiţii oameni zac şi se tânguiesc. A mai văzut şi „ţinuturile morţii”, păcătoşii chinuiţi şi „ţinutul îngheţat de la miazănoapte – o vale pe care nu o poţi cuprinde dintr-o privire”. I s-a spus cum vânzătorii de lapte ce au subţiat cu apă laptele vândut şedeau aici pe gheaţă şi despărţeau laptele de apă. Înainte de a se trezi, fetiţa a văzut cum doi îngeri s-au apropiat de trupul ei neînsufleţit, fiecare cu un căuş de lemn, iar unul dintre ei a întrebat: – Din care apă să-i dăm, vie sau moartă ? – Vie, a răspuns îngerul păzitor. – Şi cum o să-i dai apă vie ? – O să o torn în ea eu însumi. Apoi trupul fetiţei a început să se încălzească şi ea s-a trezit. S-a târât goală până la uşă şi cu mare greutate şi-a croit drum către libertate. Oamenii care o vedeau, se îngrozeau – înviase din morţi!
Maica Domnului: Deși lipsită de bucurii lumești, pentru că trăia o viață curată și placută lui Dumnezeu, harul o adumbrea din belșug. Astfel, după ce s-a rugat mult timp Maicii Domnului să o vindece, Împărăteasa Cerurilor i s-a arătat în vis și a mângîiat-o. Altădată, povestea Cuvioasa, „nu puteam ține minte rugăciunea către îngerul Păzitor, și mult am mai plâns pentru asta. «Am să te învăț eu», mi-a spus Maica Domnului. Iată cum am ținut-o minte: am văzut-o într-un vis, iar ea mi-a zis: «Hai s-o citim. Eu am s-o citesc, iar tu o să ții minte». A repetat-o de două ori și am ținut-o minte. «De acum n-o să o mai uiți niciodată», mi-a spus ea”.
„Mă rugam fără încetare”
Deși avea doar 11 ani, fetița se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, primind încă de pe-atunci harisma tămăduirilor. Astfel, cu îngăduința în duh a Maicii Domnului, oamenii din sat și din vecinătăți au început să-i ceară ajutorul. Ea le dădea apă sfințită, se ruga pentru ei, îi învăța cum să se roage lui Hristos și Maicii Sale – și cei ce veneau primeau tămăduire. Dumnezeiasca purtare de grija se vădește a fi cu atât mai mare cu cât acele vremuri erau unele întunecate pentru pământul rusesc, cuprins de turbarea prigoanei bolșevice împotriva Bisericii, ce încerca să nimicească orice urmă de credință creștină. Dar, prin harul revărsat de persoane precum Cuvioasa, mulți se întăreau în credința lor, în loc să și-o piardă, și se apropiau de Dumnezeu.
A urmat apoi, în 1941, al Doilea Război Mondial. Frații și cumnatii ei, în frunte cu tatăl lor, au fost chemați pe front, iar trupele germane au ocupat curând satul. Binecuvântata fetiță a scăpat de la moarte din mila unui ofițer german, apoi s-a refugiat în ținuturile rămase neocupate, silită să se descurce sigură, în ciuda handicapului: „Eram mică și slabă. Mă vâram sub un șopron sau într-un hambar. Când dădeam de oameni, stăteam în apă până la gât. Iarna eram lăsată în frig. Săpam o gaură în zăpadă, mă făceam ghem și așa dormeam. Beam apă murdară, cu o coaja de mesteacan drept căuș. Înșfăcam un pumn de zăpadă și o băgam în gură. Vara mâncam iarbă și flori. Eram îmbrăcată cu te-miri-ce: numai zdrențe, acoperindu-mi doar pieptul. Mă cățăram pe un morman de pamânt sau pe un stog de fân, unde era cald și bine și mă rugam Domnului. Mă rugam foarte tare lui Dumnezeu, mă rugam fără încetare“.
Așa a trăit doi ani, pe drumuri, până ce Maica Domnului a ajutat-o în chip minunat și a adus-o în calea unei monahii, Maica Natalia, care a luat-o în casa sa. Aceasta a îngrijit-o pe mica orfană în anii grei ai foametei de după război nu doar material, ci și duhovnicește. Nu o lăsa singură nici macar un minut. O vorbă spune că „tinerețea își ia totdeauna partea sa“, dar fata a scăpat de ispite: „N-am avut nici un fel de prieteni și nu am stat niciodată la o masă cu alții. Trebuie să te rogi cu putere lui Dumnezeu ca să te ajute să supravietuiești anilor tinereții“.
La 20 de ani a fost tunsă în ascuns rasoforă, primind numele Tihona. A trăit astfel ca multe alte suflete binecinstitoare în acei ani de prigoană, când mănăstirile erau în marea lor parte închise, nevoindu-se într-o casă de sat, alături de bătrâna Maica Natalia. Deși era analfabetă, căci nimeni nu avusese vreme s-o învețe carte, s-a rugat îndelung și fierbinte Maicii Domnului și iarăși Împărăteasa Cerurilor i s-a arătat și, în chip minunat, a învățat-o pe dinafară mai multe canoane de rugăciune. Din pricina condițiilor grele de viață, suferea de multe boli; până la 20 de ani îi căzusera toți dinții, suferea cu plămânii, iar în 1957 a făcut o raceală la rinichi care a ținut-o în spital jumătate de an. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, niște oameni milostivi au ajutat-o să depună actele de primire a pensiei de urmaș pentru tatăl ei, pierit pe front. Însă cel mai mult suferea că, datorită neputinței picioarelor, nu putea ajunge decât tare greu și arareori la biserică, ca să se împărtășească – Maica Natalia îmbătrânise mult, și abia izbutea să-și poarte sieși de grijă. Dumnezeu o miluia pe Cuvioasa prin oamenii care veneau să-i ceara rugăciunile și îi mai lăsau bani și alimente. Așa a putut să întrețină casa și pe bătrâna maică până la adormirea acesteia, la 97 de ani, în ajunul Crăciunului. Dupa moartea ei, Maica Natalia i s-a aratat în vis tinerei, îmbrăcată în alb și i-a mulțumit.
„Suferința e ceva la care mă pricep”
Boala picioarelor i se agravase într-atât încât nu mai putea sta nicicum în capul oaselor, așa că în 1976 (după cum îi spusese batrâna sa ocrotitoare) a fost tunsă în schima mică. După călugarie, Cuvioasa era ca născuta din nou, iar boala i-a disparut. După alte cincisprezece luni, la 49 de ani, la vestirea Maicii Domnului, a primit și schima mare, luând numele Macaria. Atunci Maica Domnului i s-a aratat iarăși și i-a spus că „o alege pentru o nevoință”: de-atunci înainte trebuia să ia asupra ei suferințele și bolile tuturor oamenilor ce veneau la ea cu cereri de tămăduire, să facă loc în inima ei întregii dureri și intristari a Rusiei și să poarte pe umerii ei, cu smerenie, această povară. „Maica Domnului, de ce ai ales o oloagă ca mine?“, a întrebat-o. „M-am uitat peste tot și nu am aflat pe nimeni mai vrednic ca tine. Tu ești cea aleasă“. „Dar ce fel de aleasă pot fi eu?”, „Tu ești cea desăvârșită a mea!”, i-a raspuns Preasfânta Maică. „Nu pricep ce înseamnă desăvârșită!”, a zis Cuvioasa, și i-a pus metanie Împărătesei Cerurilor, adăugând: „Am să primesc suferința cu bucurie. Suferința e ceva la care mă pricep.”
Sfaturi duhovnicești
Celui ce venea la ea cu mintea împrăștiată obișnuia să-i spună: Înainte de toate trebuie să vorbești despre sufletul tău, despre inimă… vorbește despre tine”. Pe cel trandav duhovniceste îl mustra astfel: „Nu ai credință, nu postești; îți place să dormi ceasuri multe și nu te rogi lui Dumnezeu – nu ai rugăciune…” Și aăauga cu părere de rău: „Oamenii de azi sunt împietriți, nu mai vor să se roage”. Altuia îi explica: „E o nenorocire că mă rog [numai, n.n.] eu pentru tine. Căci fiecare ar trebui sa se roage pentru sine”.
Sfapt pentru cei ocupați: „Fii credincioasă! Roagă-te Domnului și cere-i: «Doamne, trimite-mi harul Tău!» o povățuia ea odată pe o femeie copleșită de aspra trudă țărănească, neavând deci nici măcar un minut liber: “Spre a dobândi orice lucru de la Domnul prin rugăciune trebuie să te rogi patruzeci de zile și patruzeci de nopți”.
Ea mai dădea și urmatorul sfat la vreme de necazuri mari: „Orice s-ar întampla, roagă-te totdeauna Domnului: «Doamne fii cu mine ! Nu mă parasi!» Nu lua în seamă nimic altceva, chiar dacă vin «încornorații» (adică diavolii). Și roagă-te Maicii Domnului!”.
Despre locul, timpul și importanța rugăciunii Maica ne învăța: „Trebuie sa te rogi lui Dumnezeu și trebuie să postești. Dacă te trezești noaptea, spune câteva rugăciuni, altfel nu te mântuiești… Poți fi plăcut lui Dumnezeu chiar dacă știi numai o singură rugăciune”. “Nu nădăjdui că se vor ruga alții pentru tine. Roagă-te singur - acesta este cel mai sigur lucru, cel mai curat… Ne putem ruga unii pentru altii. Atunci rugăciunea mea va fi auzită pentru tine, iar rugaciunea ta va fi auzită pentru mine. Deci fiecare trebuie să se roage așa cum poate. Trebuie numai să crezi!”
Celor care nu știu nicio rugăciune, Maica le spunea: „Sculându-te din somn, cere: «Blagoslovește-mă (Miluiește-mă n.n.), Doamne, să vietuiesc în această zi după poruncile Tale». Cand te culci, cere: «Doamne, cer pocaință pentru pacatele mele și blagoslovenie pentru somnul meu», sau «Primește-mă, Doamne, și blagoslovește-mă în somnul ce vine»”.
Rugăciunea pentru cei morți să se facă mai des: „Odihnește, Doamne, sufletelor robilor Tăi adormiți (și zici numele); pentru plăcintele calde, pentru sfințita prescură și pentru masa pomenirii, și le fă lor vesnică pomenire”.
Cum dobândim harul. Oamenii mai înaintați duhovnicește o intrebau pe Matușka lucruri mai complicate, iar ea răspundea fiecăruia dupa statura sa duhovnicească: „Dacă vrei să dobândești harul, trebuie să te pregatești ca să dobândești scânteia dumnezeiască. Oricine poate primi har – roagă-te numai lui Dumnezeu, cere-I lui Hristos: «Doamne, iartă-mă și milostivește-Te de mine». Atunci când va fi nevoie, El va trimite harul Său”.
„Ce este rugăciunea curată?”: „Rugăciunea curată este rugăciunea fără gânduri”, a răspuns ea.
„Care-mi sunt cărțile cele mai de folos să le citesc?”: „Citește Evangheliile, Psaltirea, cartea de rugăciuni”.
Matuska era întrebată adesea despre lumea de dincolo de mormânt. „De ce să te temi de ea?” răspundea ea liniștită. „Este un lucru de care nu poate scăpa nimeni – toți trebuie să murim și să dăm răspuns Mântuitorului. Sufletul tău nu trebuie să fie robit nimănui; el se află în mare sfințenie. Domnul păzește sufletul tău ca pe Îngerul Său... ”
Despre drepții din vremea noastră ce țin întreaga lume cu rugăciunile lor. Ea îi cunoștea prin duhul ei plin de har. „Avem mulți stâlpi (căci așa îi numea ea, n. aut.), foarte mulți, iar ei stăruie către Domnul! Sunt atâția văzători cu duhul! Ei sunt ascunși de ochii străinilor în munți, în colibe micuțe, așa de micuțe că abia de încapi în ele, numai cu o măsuță și o icoană pe perete. Ei sunt stâlpi de la pământ până la cer! Fie ca dumnezeieștii stâlpi să rămână în picioare – căci ei se roagă pentru noi”.
Despre viața clericilor din zilele noastre a spus odată: „În zilele de azi nu mai e nici un preot căruia să-i poata merge toate bine. Daca sunt sănătoși, atunci au vreun necaz acasă”.
Adesea venea vorba despre viața de azi. „Păi, ce putem să facem”, zicea ea cu resemnare, „am ajuns să tăaim vremuri rele. Am tot mers și am mers, și ne-am izbit de un zid. Astăzi nu mai e decât vai; dulceață nu se mai află nicăieri. Dumnezeu a îngăduit așa. Cerul e întunecat și tună pe pământ. Dumnezeu nu mai dăruiește nici o bucurie. Oamenii sunt îndeobște răi, făcători de rele, care nu se supun defel Domnului Dumnezeu. Oamenii s-au obișnuit să trăiască dupa voia lor. Cei ce s-au curățit de păcate– aceia sunt cei înțelepți”.
Despre sfinți: „Toți cei buni au murit”, spunea Matușka, „toți sunt în cer. Ei nu au cunoscut această pustiire. S-au rugat lui Dumnezeu și bine le va fi acolo. Dar acum întreg norodul a luat-o razna. Nu mai știu de Dumnezeu, citesc orice le iese în cale și adunș tot ce le cade în mână. Urăsc cele dumnezeiești și iubesc cele păgânești. Oamenii s-au schimbat cu adevărat –nu mai cred în Dumnezeu; iar dacă citesc rugăciuni, le citesc fără băgare de seamă, fără luare-aminte. Ia auzi, femei de șaptezeci de ani joacă și își flutură năframele. Ce vremuri trăim, și ele joacă… Vremurile sunt păcătoase. Cârmuitorii nu mai sunt pentru popor și toate se vor nimici. Nu mai este nici o milă față de oameni”, a spus asta în august 1988. „Nu mai e cu putință ca cineva din noua generație să ajungă cuvios; au ajuns prea târziu”. „Și-au pierdut rădăcinile dumnezeiești. Aceste rădăcini trebuie păstrate cu trudă. Ele se dau la botez o singură dată și sunt aduse de foarte departe – din Rai”.
Victime ale vrăjilor
În ultimii ani Rusia (ca și întreaga omenire n.n.) a fost cuprinsa de o sălbatică revărsare de demonism. Astrologi, ghicitori și vrajitori își fac auzită vocea în mijloacele de comunicare tipărite iar ședințele lor de lucru pot fi văzute la televizor sau auzite la radio. Ideile lor sunt larg raspândite – manuale de magie, vrăjitorie și astrologie se tipăresc în tiraje de masă. Națiunea este prinsă într-o rețea de școli unde oamenii participă activ la aceasta afacere antiteista. Unele mijloace de comunicare în masă scot direct în evidență presupusa valoare a profesiunii de vrăjitor pentru societate, în timp ce vrăjitorii schilodesc milioane de suflete omenești, îndepartandu-le de Dumnezeu. Mulți dintre cei ce au experiat influența nimicitoare a recent-proclamaților “vindecatori” și au suferit grave tulburări psihice și alte tulburări fiziologice însemnate au venit mai apoi la Schimonahia Macaria să ceară ajutor.
Ce nevoințe trebuia să săvârșească Schimonahia Macaria spre a tămădui pe acești nefericiți oameni: câte rugăciuni a trimis ea Domnului și Maicii Domnului pentru ei, spre a le alina suferințele și a-i scăpa de întunecimea acestei stricăciuni! Unora le dădea sfaturi generale, altora îndrumari directe. „Temeți-vă de vrajitori și de vrăjitorie în viața de aici!” repeta ea neobosită. La inevitabila întrebare cum poți ăa-i cunoști pe acești oameni, ne-a dezvăluit: „Vrăjitorii au ochii roșii și lăcrămoși. Asta fiindca lucrează toată noaptea și nu dorm”. Când schimonahia Macaria era întrebata cum te poti păzi de oamenii răi, sfătuia să se spună rugăciuni și să se țină minte că vrăjitorii își săvârșesc relele la patru după-amiaza și la miezul nopții. Maica Macaria a spus: „Ei – demonii – întind atâtea curse și atâția oameni cad în ele. Am văzut. După ce și-au înhățat slujitorii, stau cu ochii-n patru și așteaptă până când omul devine al lor, apoi îl prind de viu în labele lor. Când un om este la rugăciune sau la muncă, nu-i fac nimic. Dar când bea, suduie sau se bate, sunt îndată acolo”.
Sursa: Ghenadie Durasov, Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi (1926-1993) - Editura Sophia
Basilica.ro l-a invitat pe cel mai tânăr ierarh român să trimită câteva gânduri de Ziua Internațională a Tineretului Ortodox.
Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului se adresează direct tinerilor din Biserică, pe care îi invită împreună cu Preasfinția Sa la o meditație despre darul tinereții.
Redăm în continuare textul integral:
Îți scriu astăzi de ziua ta, când e și sărbătoarea Domnului, întâmpinarea Lui, în templul cel mare din Ierusalim. Despre dăruire era vorba atunci și acolo, despre dăruire este vorba acum și aici, în această scrisoare. Pentru că tinerețea, ea însăși, este despre dăruire. Cu această ocazie, îngăduie-mi să îți pomenesc trei lucruri.
Primul, tinerețea înseamnă resurse, entuziasm, disponibilitate și perspective. Toate acestea cer împreună ca dăruirea ta să fie intensă și totală: din toată inima (simțirea/ experiența afectivă), din tot sufletul (vitalitatea), din toată puterea (voința) și din tot cugetul (rațiunea). Asta o știm de la Domnul Însuși.
Prima concluzie: Iubește și dăruiește-te cu toată ființa ta, implică-te cu toate resursele tale, întocmește-ți proiecte mari și învață să câștigi bucurii durabile!
Dacă tinerețea are astfel de resurse, înseamnă, în continuare, că ți se cere să fii atent pentru ce și cui te dăruiești, de vreme ce cui te dăruiești, aceea te face. Pe cât de mari ofertele, pe atât de serioase alegerile. Nu toate drumurile duc la destinație. Dăruirea se însoțește cu prudența și cu răbdarea, se aliază cu buna sfătuire și se întărește de multa rugăciune, înțelegând că alegerile de acum îți vor determina viața de mai încolo. Cine este bătrân la tinerețe poate fi și tânăr la bătrânețe.
A doua concluzie: nu te dărui cu grabă sau cu ușurință, nu oricui și nu oricând!
Acum îți voi indica pe Cel căruia, dăruindu-te, îți poate potoli dorul, îți poate împlini așteptările și îți poate umple viața de sens. Cred că vorba aceasta poate să ajute: „Neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine!” Domnul este singura „cauză” nemincinoasă și vrednică pentru a te dărui total, sursă de durabilă bucurie, de nesfârșit entuziasm și de inspirație bogată. El este Cel care te cheamă pe nume și se așează lângă tine în orice loc te-ai afla și în ce orice stare ai fi: „Dacă voiești să fii desăvârșit (a se citi „împlinit”), vinde averea ta (lasă-ți orgoliul în urmă, dimpreună cu credințele, obișnuințele și plăcerile tale corupte), dă-o săracilor (darurile tale fă-le lucrătoare pentru cei din jur) și vei avea comoară în cer (caută pe cele de sus, fii curajos, și investește în ctitoriile durabile); iar după aceea, vino și urmează-mi (eliberat de orgolii și de obiceiuri nefolositoare, dar și în stare de slujire a celorlalți, îndrăznește și-I calcă pe urme, de vreme ce El este Cel care te dorește aproape).
A treia concluzie: dăruiește-te, mai întâi, Domnului și El te va odihni și îți va aduce împlinirea.
Domnul și pe TINE te cheamă: „Dă-mi inima ta!” (Pilde 13, 26). Și îți dă o misiune specială printre tineri – să aduci lumină: „Ridică-te și stai pe picioarele tale… te rânduiesc slujitor și martor în popor,… și te trimit să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină” (Fapte 26, 16-18). La timpul prezent, ți se adresează:
Cu îmbrățișare,
Episcopul † BENEDICT Bistrițeanul
„Școala însemnează ordine și chibzuință de fiecare clipă.”[1]
Premise
Subiectul este atât de complex și interesant încât îmi va fi imposibil să încerc o abordare exhaustivă dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi pune câteva gânduri în ordine, în sensul cerut de titlul eseului.
Când fac apel la conceptul de estetică mă refer la ceea ce este frumos, în sensul de bine, de ziditor, de devenire în Adevăr.
Înainte de toate, cred că este deosebit de important a se creiona mediul de școală, căruia i se vor circumscrie diversele laturi ale educației, între care cea estetică joacă un rol, în opinia mea, director și de mare influență asupra celorlalte. Spun aceasta deoarece nu cred că orice mediu școlar este indicat unui copil aflat în creștere, atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual dar, mai ales, sufletește și, implicit, duhovnicește.
Un mediu propice, care să abordeze toate laturile educației, într-un mod firesc, direct proporțional cu sensul ontologic al omului, de mântuire, va pune în valoare toate dimensiunile personale și inter-personale pe când, un mediu în care toate aceste dimensiuni individuale și de grup vor fi abordate, așa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre, în sensul răstălmăcirii valorilor, nu va face altceva decât să creeze false individualități, însemnând abatarea acestora de la drumul lor firesc, anume acela spre mântuirea personală și comunitară.
În ordinea de idei expusă mai sus, se pot evidenția, cu un rol clar și bine definit, în cadrul educației copiilor și nu numai, mai multe laturi ale educației precum cea intelectuală, morală, fizică și estetică. Nu că nu ar exista și altele dar mă voi limita la acestea.
În cadrul acestui eseu, dorind să mă aplec asupra laturii estetice, voi încerca o încadrare a acesteia în sfera vastă a educației, evidențiind influența asupra tuturor factorilor pedagogici implicați în procesul de predare și, implicit, consecința fertilizării abundente a manifestărilor și paradigmelor sub care se dezvoltă, acumulează și se zidesc actorii scenei educaționale: profesorii și elevii.
Ceea ce am expus mai sus are o implicație extraordinară și imediată: cu cât dascălul este mai ancorat în sfera esteticii pedagogiei, cu atât influența manifestată de acesta nu se repercutează numai asupra celor a căror grijă într-ale instruirii o poartă, ci și asupra lui însuși, ordonându-i pe mai departe atât modul de gândire pedagogică, precum și modalitățile de interacție, în sfera educațională, cu elevii săi.
Aflându-mă într-o vreme a vieții mele când studiul m-a purtat pe tărâmul fertil al Teologiei, nu pot lăsa deoparte această baie a ideilor spirituale și spiritualizante în care încerc, fără prea multă consecvență și putință, să botez propriile-mi idei.
Din această perspectivă, voi trata latura estetică ca pe purtătoarea simplității paradigmelor de gândire ale dascălului, simplitate aparentă sub raport intelectual, altoindu-se pe subsumarea ideatică a pedagogului la vastul tezaur al adevărului ontologic atât de prețios pentru devenirea umană individuală și, mai ales, pentru cea comunitară, aflată în duhul comuniunii, și anume Hristos: „A fi simplu înseamnă a fi în viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi și cunoaște sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăiește cu ochii în distanțele mari ale lumii.”[2].
Despre valoarea estetică a educației
„Pentru caracterizarea mai departe a valorii estetice, este necesar a distinge între valori și bunuri-mijloace și scopuri.”[3]
Importanța fundamentală a educației constă în dezvoltarea ființei în așa fel încât aceasta să-și înțeleagă rostul pentru sine și pentru ceilalți. Pentru a putea sintetiza, educația ar trebui să ofere fiecărei persoane instrumentele necesare pentru a-și putea răspunde la următoarele întrebări esențiale pentru fiecare dintre noi: Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?
Nu este însă de ajuns să îți găsești răspuns la aceste întrebări în sine-ți sau în cunoștințele primite de la pedagog, ci și modul în care aceste răspunsuri sunt exprimate este extrem de valoros și important. Aici se poate începe discuția de la modul de organizare ideatică a conceptului ce se dorește a fi împărtășit, până la verbalizarea din punct de vedere lingvistic a celor predate.
Latura estetică a educației se circumscrie, în cadrul celui mai simplu sistem de categorisire, în jurul a trei elemente definitorii procesului educațional: reușita pedagogului în a-și ierarhiza propriul sistem de conceptualizare conform unei foarte oneste și concise scări a valorilor, modul de manifestare a cunoștințelor pedagogului și, nu în ultimul rând, potențialul de receptare a detaliilor de ordin estetic al celor cărora li se predă. Pedagogul are nevoie, înainte de toate, să-și întocmească modul de conceptualizare, în duh estetic, conform unei scări a valorilor foarte precisă și ancorată în Adevăr. Pentru a reuși în acest demers extrem de valoros și necesar activității sale pedagogice, este nevoie ca el însuși să-și dumirească răspunsurile la cele trei întrebări esențiale, enumerate mai sus.
Odată lămurite aceste întrebări, conceptualizarea devine, prin însăși orânduirea ei, estetică în perspectivă și în particular, neputând să mai odrăslească, pe tărâmul ideilor și părerilor, decât temeiuri de devenire, atât pentru pedagog, cât și pentru elevii acestuia.
Dacă prima condiție a fost întrunită, modul de manifestare pedagogic nu mai poate sălășlui decât în sfera limbajului estetic și estetizant, dorindu-și să țâșnească, nu atât către mințile dar către și în sufletele elevilor. Lăsând la o parte orice tendință către romantismul poetic, manifestarea pedagogului descrie, din acel moment, o scară pe care împreună-urcă dascălul și elevul, nu mână în mână ci, mai cu seamă, inimă-n inimă.
Totodată, cuvântul se va țese în jurul propriului sâmbure de Adevăr, conținând numai sensurile curate, necesare și ziditoare, al căror temei s-a născut în rodnicia conceptualizării dascălului: „Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea și rodnicia pe care o câștigă omul.”[4].
Bineînțeles că toate aceste pârghii de comunicare și împărtășire a ideilor și sensurilor nu se pot manifesta în lipsa unui auditoriu al cărui organ de receptare să fie pregătit în această direcție. Aici intervine, de altfel, problema esențială a timpului nostru istoric, căreia se adresează și eseul de față.
Lipsind această latură fecundă a educației, elevii nu mai recunosc exprimarea și sensul ziditor al esteticii mesajului unora dintre dascălii contemporani, de altfel foarte puțini la număr.
Această frustrare și neconcordanță de ordin perceptiv are, ca și cauze, numeroase influențe programate și urmărite sistematic de-a lungul ultimelor decenii, cărora nu vreau să le fac referire în lucrarea de față, dar care ar trebui tratate separat, într-un mod extrem de serios, pentru a fi înfierate ca atare și puse la colțul rușinos al istoriei.
Oricare ar fi aceste influențe, rezultatul imediat al acestora s-a săvârșit în sfera înțelegerii și simțirii elevilor, aceștia devenind, în majoritate, pahare nepregătite a fi umplute din tezaurul estetic al unora dintre pedagogi și, mai crunt decât toate consecințele, se observă o mutilare a limbii naționale, a dezvoltării intelectuale și a simțirii inimii, toate acestea încadrându-se în sfera de interes a procesului educațional. Alminteri spus, latura estetică a educației, în opinia mea, poate hotărî, pe de-o parte, devenirea elevilor ca individualități creatoare și simțitoare, iar pe de altă parte, împlinirea sensurilor pedagogice pentru dascălii a căror inimă încă vibrează estetic.
Legătura dintre latura estetică a educației și alte laturi ale acesteia
„Printre cele dintâi preocupări ale unui sistem de estetică stă și definiția valorii estetice, în sine însăși și în raport cu celelalte valori cu care se întrunește în unitatea culturii.”[5]
Primele dimensiuni în care educația are efect sunt disciplinarea și introducerea ordinii în viața cotidiană a copilului, într-un sens constructiv, pentru a putea adăuga noi acțiuni pe măsura maturizării educaționale. Ceea ce urmează implicit este acumularea de informații, analiza și sinteza acestora în idei directoare, fundamentale și ordonatoare ale vieții de zi cu zi, fie ea materială sau sufletească.
Celor care trec printr-un sistem de educație conceput și desfășurat după ideile punctate în prima parte a acestui eseu, ar trebui să li se descopere treptat, ținând cont de condițiile de mediu și interes, aptitudinile directoare, native, iar acestea trebuie să fie cultivate, îmbogățite, dezvoltate și rafinate în sensul integrării constructive, practice și eficiente a activității acestora în sânul comunității. În acest fel, persoana devine pregătită și specializată într-un anumit domeniu pentru care are aptitudini native și, totodată, devine util comunității în cadrul căreia își desfășoară viața, aducând o plus valoare prin competențele dezvoltate prin educație.
Nu în ultimul rând, ne asigurăm că persoana va urma să dezvolte o activitate care îi aduce plăcere și satisfacție sufletească, mulându-se pe competențele sale native și nefiind obligat să desfășoare orice tip de activitate care doar să-i satisfacă accesul la resursele necesare nevoilor primare, indiferent dacă acest tip de preocupare intră în sfera sa de interes sau nu.
Indivizii care trec printr-un astfel de sistem de educație vor fi pregătiți pentru nevoile timpului în care trăiesc deoarece deciziile lor de natură profesională și personală vor fi fundamentate într-o serie de principii acumulate și verificate în timpul formării lor educaționale.
În altă ordine de idei, indivizii pregătiți temeinic din punct de vedere educațional, posedă convingeri, principii și idei proprii, puternice, morale și ancorate în timpul în care trăiesc. Cu cât aceștia sunt mai prezenți în domeniile legate de societate, în ansamblul ei, cu atât societatea devine mai puternică și mai stăpână pe destinele proprii, din punct de vedere economic, educațional, intelectual, social, militar, politic etc. Cu alte cuvinte, o educație corectă și concretă produce o societate greu de manipulat, stăpână pe propriile interese și pe drumul său în cartea istoriei.
Toate temeiurile prezentate mai sus, cât și altele, neatinse dar lesne de intuit, permit, în deplină cunoștință de cauză, militarea pentru o educație estetizantă a individului, fără de care acesta nu își poate rotunji asperitățile intelectuale și sufletești pe drumul către devenirea sa personală și a slujirii neamului său.
Din această perspectivă, latura estetică a educației are un aport și o influență decisive asupra celorlalte dimensiuni ale pedagogiei, și anume intelectuală, morală și fizică: „Același obiect poate fi introdus printr-un act de gândire în sfera altor valori, caracterul lui schimbându-se în consecință.”[6].
Din perspectiva influențării exercitate asupra dimensiunii intelectuale, efectele imediate sunt subsumate unei organizări armonioase a întregului sistem de valori intelectuale și posibilității individuale de conceptualizare, fie acestea realiste sau abstractizante. Practic, estetica ajută la punerea bazelor unui temei al gândirii ordonate, urmând a fi transpusă în termeni lingvistici de profundă încărcătură ideatică și cu o nuanțare verbalizantă de mare influență în jur.
Din punct de vedere moral, nimic nu poate dezvolta o persoană mai mult decât aplecarea acesteia asupra conceptelor și metodelor estetice, acest fapt înfrumusețând și dezvoltând bogatul tezaur sufletesc al persoanei respective. Așadar, valoarea morală a conceptelor și acțiunilor celor trecuți printr-un sistem educațional marcat de latura estetică, se găsesc într-o continuă creștere calitativă, de natură a influența timpul lor istoric într-un mod de netăgăduit.
În ceea ce privește influența asupra dimensiunii fizice a sistemului pedagogic, vreau să mă refer într-un mod cu totul excepțional la o anumită categorie de consecințe fizice ale procesului educațional, concretizate prin acțiunile ulterioare ale celor educați în cadrul acestui tip de sistem. Pentru aceasta, vă rog să țineți seamă de cei care au construit un pod peste prăpastia timpului care ne despărțea, din punct de vedere artistic, de evoluția statelor occidentale trecute prin etapele creatoare ale Renașterii. Șerban Cantacuzino înființează la București Academia domnească, urmată de cea de la Iași, instituții care au funcționat aproape pe tot parcursul veacului al XVIII-lea. Eforturile au fost continuate de către Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu și Regele Carol I.
În pofida unor lupte mult mai susținute împotriva cotropitorilor, în comparație cu cele ale Sfântului Domnitor Brâncoveanu și Regelui Carol, realizările artistice ale epocii Sfântului Domnitor Ștefan cel Mare, prelungită până la Petru Rareș, sunt mai consistente și mai profunde; de asemenea, și epoca lui Neagoe Basarab e comparabilă cu cea a Sfântului Domnitor Brâncoveanu. Operele lor în procesul de reconstrucție artistică a neamului românesc sunt fără precedent și fără moștenitori de aceeași talie, din cauza impermeabilității sistemului pedagogic românesc contemporan la factorul estetic.
În acest sens, latura estetică a pedagogiei ar putea anula o lipsă de viziune artistică românească căreia, după părerea mea, chiar ținând cont de marii artiști individualizați de-a lungul istoriei noastre moderne, îi lipsește integralitatea și organicitatea ideilor creatoare subsumate celorlalte categorii de nevoi ale unui neam: sociale, culturale, administrative etc.
Lesne de precizat, influența laturii estetice asupra celorlalte dimensiuni ale procesului educațional este, mai ales, evidentă prin modelul negativ, al lipsei unității de exprimare valoroasă la nivelul omogen al unei generații de intelectuali și artiști, într-un timp istoric dat, față de care momentul istoric contemporan se evidențiază, din păcate, ca un exemplu de decădere majoră, imposibil de depășit fără mila și îndurarea lui Dumnezeu.
Reflecții de final
„Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat.”[7]
În această ultimă parte voi încerca să desprind câteva concluzii, în viziunea mea, esențiale pentru buna înțelegere și transmitere a mesajului dezbătut.
Pentru a crea un sistem de educație ancorat în temeiurile ontologice umane trebuie să avem la dispoziție un cadru propice, cu legi și oameni pregătiți să funcționeze într-un sens bine delimitat și care să slujească intereselor umane, atât individuale cât și comunitare.
Rolul educației este de a crea personalități individuale capabile să își atingă potențialul maxim într-un domeniu de specialitate ales, ca grup de comuniune, în sensul slujirii aceluiași ideal comun, acela al mântuirii.
Pentru ca cele două concluzii generice de mai sus să poată deveni lucrătoare în ființa unui neam, premisele care trebuie să stea la baza unui astfel de sistem și de proiect trebuie să fie numai și numai de natură hristocentrică pentru a putea sluji idealul de activitate umană pusă în slujba comunității, prin comuniunea de credință în Dumnezeu.
În acest sens, este de dorit numai un sistem de educație care să respecte premiza ființială a omului și anume mântuirea. Dacă sistemul existent nu corespunde acestei direcții de educare a copiilor, tinerilor și adulților, atunci este de preferat ca aceștia să primească educația în sânul familiei și nu într-un mediu organizat.
De asemenea, profesorii care sunt parte integrantă a acestui sistem trebuie să înțeleagă direcțiile spre care trebuie să îi îndrepte pe cei pentru care sunt pedagogi și, în aceeași măsură, să fie specializați ca atare pentru a-și putea pune amprenta, atât ca profesioniști în domeniul fiecăruia, cât și ca îndrumători de suflete. Din acest punct de vedere, cred că titlul acestui eseu reflectă o realitate de necontestat, aplicabilă educației, cu rezultate pe termen mediu și lung de natură să schimbe structura ființială, intimă, nu numai a unui individ trecut printr-un proces educațional impregnat și ordonat în jurul dimensiunii estetice, ci și al neamului din care individul face parte.
Cu alte cuvinte, dimensiunea estetică a educației poate iradia, în mod direct și nemijlocit, asupra condiției individuale și de neam, într-un timp istoric dat, influențând necesitățile, afectele, voințele și devenirea unui neam, prin punerea ca temelie de nezdruncinat a valorilor perene, absolute, just ierarhizate, în contextul concret ale momentului istoric respectiv.
Și, pentru a concluziona într-un mod care să îndrepte anumite neînțelegeri ce caracterizează timpul istoric actual, vreau să remarc însăși auto-descrierea Mântuitorului Hristos, atunci când îi îndeamnă, pe cei care Îi stăteau aproape, să Îi urmeze în duhul Său pedagogic, exprimat mai ales prin intermediul parabolelor, duh manifestat prin două calități esențiale, cu profunde implicații estetice, de sorginte sufletească dar care presupune o sinergie a tuturor puterilor și virtuților omului, împrejurul frumuseții divine circumscrise lui: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”[8].
Rândurile de faţă reprezintă o reflecţie personală asupra contribuţiei pe care o poate avea Biserica în regenerarea comunităţilor rurale în ţara noastră. În acest scop voi încerca să răspund mai întâi la două întrebări simple: ce este un sat? şi ce este o parohie?, iar apoi voi urmări ce ne pot sugera răspunsurile respective în privinţa regenerării dorite, nu doar a satului, ci, aşa cum vom vedea, chiar a parohiei, fie rurală, fie urbană.
Întrucât cititorii cărora le dedic cu prioritate aceste reflecții sunt preoti, studenţii teologi - viitori preoţi, profesori de religie, asistenţi sociali -, dar şi laicii ortodocşi, fără de care trupul eclesial nu poate funcţiona şi nici nu poate fi înţeles, maniera de abordare va fi, pe cât posibil, una elementară, bazată în primul rând pe experienţa personală a satului românesc contemporan, în ipostazele pe care le-am cunoscut de-a lungul ultimei jumătăţi de veac, confruntată rezumativ cu literatura de specialitate. Voi recurge, de asemenea, în partea propriu-zis teologică, doar la explorarea câtorva pasaje nou-testamentare şi patristice pe care le consider apte să ne orienteze spre o înţelegere simplă, însă suficient de acurată a subiectelor discutate.[1]
Ce este un sat?
Ştiinţele habitatului uman clasifică aşezările şi comunităţile după dimensiuni, scopuri şi funcţii socio-economice şi culturale. După caracteristici elementare, satul a fost definit, bunăoară, ca tipul de aşezare cel mai integrat cu mediul natural sau comunitatea cu cea mai trainică durabilitate. Mai relevant pentru noi, putem distinge satul printr-o morfologie civilizaţională specifică, adică prin forme de viaţă care includ inter-relaţional lumea fizică, natura vie, populaţia şi activităţile sau practicile acesteia, inclusiv cele spirituale (viziunea asupra lumii, credinţele religioase).[2] O descriere oricât de sumară a formelor de viaţă rurale trebuie să includă cel puţin relaţiile interumane şi relaţiile cu mediul natural. Mă voi opri în acest eseu numai asupra relațiilor interumane, deși relațiile cu mediul sunt indispensabile pentru a înțelege și descrie corespunzător universul civilizației rurale și pentru a identifica mai cuprinzător situația actuală și posibilele remedii.
Relaţiile interumane
Ceea ce m-a frapat la început, ca şi copil, în experienţa oraşului a fost lipsa salutului pe stradă între toate persoanele, o situaţie inimaginabilă în sat. Desigur, orăşenii se salută şi ei în anumite contexte, de pildă, dacă se cunosc (deşi, uneori salutul se rezumă aici la o onomatopee („pa”) sau o prescurtare („ciao”), iar pe reţelele digitale de socializare dispare de-a binelea) sau dacă îşi recunosc un anumit rol sau statut (în tranzacţii economice, la locul de muncă, în instituţii publice etc). La sat, salutul nu este doar un gest de recunoaştere, ci o binecuvântare în sensul cel mai propriu, o vorbire doritoare de bine, cel puţin o „bineţe” urmată de o „mulţumire” (provenită din urarea „la mulţi ani”). Însoţită uneori de îmbrăţişare sau chiar sărut, urarea este o oraţie (e.g., cea de la nuntă), adică o rugăciune (precum „Doamne, ajută” sau doxologicul „Lăudat/Mărit să fie Domnul Iisus”) prilejuită de momentul întâlnirii şi/sau al despărţirii, ca eveniment, cotidian sau festiv, benefic.[3]
Dintre componentele comportamentului rural, portul sau îmbrăcămintea este unul dintre cele mai impresionante. De la distanţă apare ca o uniformă, prin normele care îl impun după criterii de apartenenţă regională sau locală, de gen, de statut, de eveniment, uneori de profesie.[4] Însă portul nu este doar o etichetă identitară socială, ci şi purtătorul unui semn distinctiv a două virtuţi personale altădată de neseparat, hărnicia şi măiestria estetică (în acest sens „mândria” tradiţională ar putea fi considerată o variantă autohtonă de kalokagathia),[5] probate prin excelenţă prin confecţionarea şi împodobirea veșmintelor în gospodărie. Ca şi vorbirea, cu care trebuie să se acorde, portul este o expresie deopotrivă a respectului de sine şi a respectului faţă de ceilalţi şi, ca atare, o şcoală „la purtător” a demnităţii.
Lumea rurală are exigenţe morale ferme şi înalte. Nu există fapte indiferente, oricât de mărunte ar fi. Corectat îndeobşte prin „povestea vorbii” (Anton Pann) rostită direct sau prin „gura satului”, în diverse genuri gnomice, care laudă înţelepciunea, dojenesc prostia şi sancţionează necuviinţa, comportamentul fiecăruia e privit de toţi şi îi priveşte pe toţi. Orice acţiune umană, fie şi una lăuntrică, antrenează reţeaua cosmică de corespondenţe, legături şi interdependenţe numită „rânduială”, cu consecinţe faste sau nefaste, dar şi acestea din urmă corective.[6] Iar această rânduială nu este atât una orizontală („rândul lumii”), cât una verticală, de Sus în jos, în care împlinirea rosturilor este ceva ce „se cade”, în virtutea unei forţe gravitaţionale providenţiale care atrage spre binele lor toate fiinţele şi mai cu seamă pe om, care se cuvine, ca răspuns, a fi, desigur, „cumsecade”.[7]
În universul rânduielii, ceea ce fac oamenii, activităţile lor, atât cele festive, cât şi cele cotidiene, se desfăşoară permanent sub înrâurirea augurală a unui cadru cosmic anume, fie pozitiv, fie negativ: a unui timp propice/impropriu („soroacele”, „prilejul”, „ceasul bun/rău”) şi a unui spaţiu propice/impropriu („loc bun”, „loc rău”; nu doar acţiunile au loc într-un spaţiu, ci şi spaţiul are un loc în acţiuni: când ia decizii omul se „hotărăște”, iar când decizia este una majoră, omul se află la „răscruce”). Împletite cu sărbătorile bisericeşti şi cele laice (de regulă, ultimele coincid temporal cu primele – bunăoară, în perioadele marilor sărbători sezoniere), activităţile creative au propriile ritualuri şi ceremonii, cel puţin la iniţierea (de exemplu, „prima brazdă”, aşezarea temeliei clădirilor sau a fântânii, pornirea în călătorie, plecarea oilor la munte) şi la finalizarea acestora („cununa”, binecuvântarea roadelor).[8] A numi aceste activităţi muncă – un cuvânt care desemna odinioară nu atât blestemul pan-uman post-lapsarian (Gen 3,17-19), cât pe cel eshatologic, chinurile iadului – este reductiv, devreme ce acestea cuprind simbiotic ritualurile productive (creaţia artefactelor universului material) şi producţiile ritualice (creaţia pieselor universului semantic, simbolic şi noetic). Importante pentru modul de producţie tradiţional rural sunt şi sincronicitatea activităţilor, precum şi caracterul lor comunitar; preponderent agricole, acestea sunt ordonate de ritmurile naturii; preponderent manuale, ele pretind cumularea unei forţe umane semnificative, toţi sau aproape toţi membrii apţi ai familiei şi, în unele cazuri, ai întregii comunităţi.[9]
Întrajutorarea extinsă reprezintă un alt aspect definitoriu al relaţiilor interumane la sat. Orice formă de comunitate umană presupune o minimă încredere între membrii ei (un „capital social”, în termeni ştiinţifici), iar aceasta este rezultatul unor interacţiuni pozitive, mutual benefice, reiterate.[10] Dacă în societăţile avansate întrajutorarea îmbracă mai ales forme mai distante şi mai puţin personale,[11] ea este ubicuă, în schimb, în societatea rurală, de-a lungul vieţii, de la venirea în această lume (ploconul de Botez), până la plecarea din ea (pomana la înmormântare și la parastas, cel familial și cel de obște („Moșii”), ajutorul de înmormântare, pe vecinătăţi, mai ales în Transilvania), trecând prin evenimentul nupţial (zestrea, „cinstea” de la nuntă), şi de-a latul comunităţii (clăcile, şezătorile, întrajutorarea în caz de nenorociri, dar şi cea cotidiană, dintre vecini), până dincolo de ea, sub forma proverbialei ospitalităţi ţărăneşti (celebrată şi îndemnată, de pildă, în colinde și prin colindat). [12]
Fără îndoială, cel mai semnificativ aspect al relaţiilor umane în sat este înrudirea, care cunoaşte mai multe forme generice: cea biologică, prin filiaţie (cosangvinică, „de sânge”), completată de adopţie (înfiere), cea prin alianţă nupţială (căsătoria, încuscrirea; afină), cea spirituală (năşitul dar şi chiar moşitul la naştere, în unele zone) - aceasta fiind în anumite privinţe cea mai semnificativă dintre toate - şi înrudirea simbolică (înfrăţirea).[13] Ţinând cont de numărul de copii şi de faptul că botezul, mai ales, şi căsătoria erau practic universale, fiecare membru al obştii săteşti se găsea într-o reţea densă de relaţii de rudenie, având în centru constelaţia familiei de origine. Se cuvine menţionată extinderea diacronică a acestei reţele, atât cu generaţiile contemporane, cât şi cu generaţiile celor adormiţi, al căror cult a jucat şi joacă încă un rol atât de pregnant în viaţa satului.[14]
Dacă avem în vedere toate formele de interacţiuni sociale menţionate mai sus, precum şi caracterul sistematic, sincronic şi personal al realţiilor – sau, mai corect spus, al legăturilor - respective, avem argumente pentru a considera obştea sătească o familie de familii, într-un sens ceva mai mult decât metaforic. Fără a putea pretinde o deplină similaritate funcţională – în sensul că obștea ar juca pentru familie acelaşi rol pe care îl joacă familia pentru membrii ei (sau invers) - densitatea şi intensitatea legăturilor din cadrul obştei şi gradul de dependenţă reciprocă, nu doar dintre indivizi, ci chiar dintre familii, dau un sens şi astfel o justificare expresiei propuse.[15]
Satul de astăzi
Numeroase realităţi ale satului românesc contemporan diferă substanţial de satul reprezentat mai sus. Deşi multe dintre schimbările majore care au alterat formele tradiţionale ale satului pot fi atribuite perioadei comuniste, schimbări semnificative s-au manifestat şi înainte. În ceea ce priveşte perioada post-comunistă, ea le-a generalizat şi, pe alocuri, le-a dus în faza terminală: dispariţia comunităţii.[16] O simplă enumerare a unor alterări este suficientă pentru o imagine a declinului şi crizei: degradarea şi urâţirea mediului natural (starea râurilor este un bun indicator); kitschul arhitectonic (elemente arhaice amestecate inestetic cu cele moderne); părăsirea practicilor tradiţionale (port, obiceiuri, deprinderi de muncă); reducerea sau lipsa oportunităţilor (locuri de muncă, servicii, educaţie, infrastructură); exodul sau naveta unor profesiuni (preoţi, medici, cadre didactice, ingineri); îmbătrânirea demografică (scăderea natalităţii, migraţia la oraş, migraţia în străinătate); scăderea calităţii vieţii materiale (în comparație cu cea a oraşelor sau a ţărilor occidentale, adesea chiar în raport cu starea din perioade anterioare) şi, mai important, a calității celei comunitare (rărirea şi slăbirea legăturilor de rudenie, a întrajutorării; incompetenţa administrativă şi corupţia); în cele din urmă, înstrăinarea proprietăţilor (casa, pământul, pădurea). Dacă satul este o familie de familii, satul actual este, în multe locuri (mai ales în satele depărtate de oraş şi în cele periferice în raport cu comuna aparţinătoare) şi în multe privinţe, o familie în destrămare.[17] Sunt aceste prefaceri reversibile? Avem speranța că prin conjugarea eforturilor celor care înțeleg și doresc păstrarea și promovarea satului românesc, de la locuitorii acestuia și administrațiile locale, la politicieni, la specialiști și oameni de știință, regenerarea este posibilă și se va dovedi benefică pentru întreaga societate. Biserica Ortodoxă poate avea o contribuție semnificativă în acest sens, dispunând de o structură organizațională care cuprinde practic toate localitățile și bucurându-se de un prestigiu și de o încredere deosebită din partea populației, mai ales a celei rurale. Propuneri concrete pentru o implicare la nivel parohial și eparhial, prin diverse forme de întrajutorare, au fost formulate recent de la cel mai înalt nivel al Bisericii noastre.[18] În continuare, voi încerca o apropiere a subiectului dintr-o perspectivă mai teoretică.
Ce este o parohie?
Etimologic, parohie provine din terminologia biblică, unde paroikos (gr. para + oikos, casă, locuință) înseamnă străin, venetic, „locuitor vremelnic” (Fapte 7, 6, 29; Efes 2,19; 1 Petru 2,11), unul care nu are locuință aici, în veacul acesta, ci în cel viitor (Evr 13,14), iar paroikia desemnează astfel o locuire provizorie (Fapte 13,17; 1 Petru 1,17). Prin extensie, parohiile sunt locuiri în tranzit („petrecere”, în sensul arhaic), periferice spiritual – iar în perioade de intoleranță sau prigoană, și social, cultural, politic - în raport cu așezările, aparent durabile, ale vieții acesteia. După dreptul canonic, parohia este cea mai mică unitate administrativă a unei eparhii a Bisericii Ortodoxe, deservită de un oficiu parohial, reprezentat de paroh, și, de regulă, de un lăcaș de cult. Interesant, printre definițiile propuse pentru sat a fost și aceea a celei mai mici comunități care are capacitatea de a include un lăcaș de cult.[19] Nu am evocat până acum decât în trecere religiozitatea țăranilor, or relația cu Dumnezeu este atotprezentă în viața satului, pe al cărui creștet terestru este așezată, ca o punte spre cer, o biserică, oricât de smerită ar fi din pricina vremurilor, chiar și una împletită din nuiele.[20] În trecut dar și astăzi, în cele mai multe cazuri, satul și parohia coincid nu doar teritorial, ci și ca sens al dăinuirii, primul aici, prin succesiunea nașterilor, cea de-a doua, prin trecerea acelora în cealaltă succesiune, a nașterii din Duh, prin Botezul apei și, la urmă, prin cel al țărânei. Petrecător, satul este o parohie. [21] Însă ce este, teologic, o parohie?
Pentru a răspunde la întrebare voi porni de la premisa că parohia este un ipostas al Bisericii ca trup al lui Hristos, într-o ierarhie care cuprinde, descrescător, Biserica universală (după cel de-al treilea atribut, katholikê), bisericile autocefale sau autonome, eparhiile, parohiile, familiile creștine (în sensul hrisostomian de „mică biserică”) și persoanele („temple ale Duhului sfânt” (1 Cor 6,19) și săvârșitoare ale liturghiei minții sau inimii). Aceasta ne permite să aplicăm și parohiei modelul eclesial al trupului formulat de către Sf. Ap. Pavel. Citez numai unul dintre binecunoscutele pasaje pauline: „precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rm 12,4-5; cf. 1 Cor 12,12-27; Efes 4,25; 5,30). Aici, ca și în celelalte locuri, Sf. Pavel se referă la ansamblul Bisericii din momentul acela, dar faptul că aplică aceeași imagine a trupului și pentru Biserica locală din Corint (cap. 12), ca și pentru fiecare creștin în parte (1 Cor 6,15), ne permite să presupunem valabilitatea ei și la „biserica din casa” cuiva, pe care o amintește de mai multe ori (16,19; cf. Rom 16,5; Col 4,15; Filim 1,2), casa fiind, în contextul epocii, familia extinsă și toți aparținătorii acesteia, inclusiv administratori, servitori și sclavi, unde era cazul (v. Fil 4,22: „casa Cezarului”). Identificăm, astfel, teologia trupului la toate cele patru nivele de integrare eclesială care apar în epistolele pauline (persoană, casă, comunitate locală, comunitate eclesială universală). Nu cred că avem nici un motiv să ezităm să o aplică și la situația Bisericii de astăzi.
Revenind la Sf. Pavel, pentru discuția de față este important să observăm și faptul că prima mențiune a acestei eclesiologii organice, cea din 1 Cor 12, apare în legătură nemijlocită cu harismele fiecăruia dintre membrii comunității creștine. Unirea și viața în Hristos este, în același timp, o comuniune în Duhul și împărtășire de darurile Sale (1 Cor 12,3-11). La fel de important, în această viziune a Bisericii ca și comunitate organică, Sf. Pavel nu face decât să exprime porunca iubirii de semeni (în 1 Cor, după cap. 12 urmează celebrul „imn al dragostei”!) pe care Mântuitorul a ridicat-o la rang de criteriu al identității creștine (v. Ioan 13,34-35) și pe care Apostolul neamurilor a practicat-o el însuși, nu doar față de cei apropiați (v., de pildă, întreaga epistolă către Filimon), ci și pentru membrii mai îndepărtați ai Bisericii. Îl vedem implicat, de pildă, în colecte de bunuri pentru comunitățile din Ierusalim și Iudeea, într-o perioadă de foamete (Fapte 11,28-30), dar și în alte ocazii (1 Cor 16,1-4; 2 Cor 8–9; Rom 15,25-27), foarte probabil, în mod regulat. Pregătirea bunurilor destinate colectei are loc duminica, după rânduiala stabilită de Apostol (1 Cor 16,1), care îi consideră ca beneficiari ai acestor fapte de iubire nu doar pe destinatarii din Ierusalim ai colectei, ci și pe cei care dăruiesc cu sinceritate și generozitate: „Ca întru toate îmbogăţiţi spre toată mărinimia (aplotêta) care aduce prin noi mulţumire (eucharistian) lui Dumnezeu, pentru că slujirea acestei liturghisiri (diakonia tês leitourgias tautês) nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri (eucharistiôn) lui Dumnezeu” (2 Cor 9,11-12). Terminologia liturgică și euharistică la care recurge Sf. Pavel nu este întâmplătoare. Harul dobândit prin multă rugăciune al „slujirii sfinților” în „mărinimia comuniunii” (aplotêti tês koinônias) arată nu numai o legătură de dragoste dintre comunități creștine, ci și continuitatea comunităților pauline cu comunitatea apostolică a Cincizecimii în aceeași tip de experiență eclesială.
Este notorie importanța pe care autorul Faptelor Apostolilor o acordă unității extraordinare a ucenicilor rezultată în urma evenimentului revelator al Bisericii văzute, o unitate în toate aspectele vieții (cu excepția relațiilor conjugale): „Deci cei ce au primit cuvântul lui [al lui Petru] s-au botezat [...] Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune (koinônia), în frângerea pâinii şi în rugăciuni. […] Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte și îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (Fapte 2,42-45). De asemenea, ceva mai departe citim: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4,32-35). Remarcabil este că în ambele pasaje comuniunea de viață a ucenicilor este afirmată în urma unui eveniment de tip penticostal (2,1-4; 4,31), de comuniune conștientă cu Duhul Sfânt și, în ambele, iarăși, Jertfa și Învierea Domnului este mărturisirea de credință centrală. Legătura intimă și indisolubilă între experiența comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt și comuniunea agapică frățească nu este un specific al Bisericii apostolice, așa cum o cunoaștem din scrierile Noului Testament. Două piese patristice, la o distanță temporală de câteva secole, ne oferă probele necesare. [22]
Mai întâi, Sf. Ioan Gură de Aur, în timpul căruia comunitatea creștină din Antiohia practica filantropia pe scară largă, deși nu chiar atât cât s-ar fi putut, după cum afirmă Sf. Ioan.[23] Referințele la iubirea de semeni sunt abundente în opera Părintelui antiohian, exeget și predicator extrem de prolific. Textul la care fac apel nu este un comentariu al vreunuia dintre pasajele apostolice discutate mai sus, așa cum ne-am putem aștepta de la un promotor entuziast al modelului Bisericii primare pentru creștinii epocii sale. Cred că mai relevant este ce are de spus marele dascăl atunci când tâlcuiește tocmai Cina cea de Taină (Matei 26), în omilia corespunzătoare la Evanghelia după Matei. După ce insistă că Întruparea Domnului este pentru toți oamenii și că prin Taina Euharistiei Hristos se unește cu fiecare credincios, hrănindu-L cu însuși trupul Său, Sf. Ioan lansează auditoriului un apel fierbinte de a se grăbi către această Taină cu mai multă ardoare decât cea a sugarilor către sânul matern, asigurându-l că Hristos este și acum, ca și odinioară, săvârșitorul real al acesteia. Continuarea acestui apel este cu totul remarcabilă:
„Cu ucenicii Mei vreau să fac Paştele!” a spus Domnul. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foișorul acela unde era El cu ucenicii Lui atunci. De acolo a plecat la Muntele Măslinilor. Să plecăm şi noi de aici spre mâinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul unde sunt săracii. Mulţimea de săraci sunt măslini sădiţi în casa lui Dumnezeu, care picură untdelemnul de care avem nevoie dincolo, pe tărâmul celălalt, untdelemnul pe care l-au avut cele cinci fecioare înţelepte, pe când celelalte fecioare, pentru că nu l-au luat de aici, au pierit. Acest untdelemn să-l luăm când intrăm aici în biserică, ca să întimpinăm pe Mire cu candelele aprinse. Acest untdelemn să-l luăm şi când ieşim de aici. Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de Sfintele Taine, nici unul care-i crud şi nemilos, nici unul care-i cu totul necurat.”[24]
Interpretarea Muntelui Măslinilor, unde se află grădina Ghetsimani, ca mulțime a săracilor este la îndemână în limba greacă, măslin (elaia), untdelemn (elaion, desigur de măsline) și milostenie (eleêmosunê) având aceeași rădăcină, însă Sf. Ioan – recurgând la pilda fecioarelor din capitolul anterior pasajului comentat (Matei 25), un adevărat topos al parenezei hrisostomiene, interpretat prin cuvântul lui Hristos despre Judecată, din același capitol - schimbă rolurile între personajele unui act de milostenie: aici, beneficiarii acțiunii sunt, de fapt, cei care au milă (eleos) de săraci, în tip ce aceștia – ca niște măslini - sunt furnizorii untdelemnului fără de care creștinii-fecioare nu sunt recunoscuți de Mirele-Hristos și nu au acces la Nunta Acestuia, nu doar la cea eshatologică, dar nici la ospățul euharistic, trecutul evanghelic al Cinei, prezentul sacramental al Sfintei Liturghii și viitorul eshatologic al dreptei Judecăți fiind unite în Taina lui Hristos. Așadar, pentru Sf. Ioan condiția sine-qua-non a participării la această Taină este practicarea iubirii de semeni, atât înainte, cât și după fiecare adunare euharistică. Vom vedea numaidecât importanța acestei condiții.
Cu două veacuri și jumătate mai târziu, la finalul Mistagogiei, o pe cât de scurtă pe atât de profundă tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii, după o recapitulare a celor spuse pe parcursul comentariului propriu-zis al rânduielii, Sf. Maxim Mărturisitorul îndeamnă: „Să nu lipsim, aşadar, de la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeeştilor simboale ce se săvârşesc. Prin aceasta, ea făcând pe fiecare din nou să-şi poarte viaţa după Hristos, potrivit cu însuşirile sale, scoate la arătare darul înfierii dat prin Sfântul Botez în Duhul Sfânt, într-o viaţă după voia lui Hristos. Ci cu toată puterea şi sârguinţa să ne înfăţişăm pe noi vrednici de darurile dumnezeeşti, făcându-ne bine plăcuţi lui Dumnezeu prin fapte bune. [...] Căci fapta este dovada dispoziţiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate sau la îndumnezeire, ca să zic aşa, la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca Dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: „întrucât aţi făcut unuia din aceştia mai mici, Mie aţi făcut” [Mat. 25, 40], iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine şi face, ca fiind cu adevărat Dumnezeu, după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia. Şi dacă e Dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu, Care S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia, vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult Dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu, după analogia Providenţei Lui mântuitoare.”[25]
Am reprodus in extenso acest pasaj pentru importanța sa concluzivă în argumentul de față. Deși teologia nu este geometrie euclidiană, în care sunt suficiente două puncte pentru a trasa o dreaptă (și numai una), cred că patru autorități teologice, dintre care două apostolice, iar două patristice, sunt suficiente pentru a identifica o traiectorie doctrinară semnificativă și incontestabilă. Faptele Apostolilor, Sf. Pavel, Sf. Ioan Hrisostom și Sf. Maxim Mărturisitorul, și în parte și citiți împreună, leagă indisolubil experiența duhovnicească a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt de comuniunea iubirii de semeni, iar această legătură este una constitutivă, nu accidentală sau circumstanțială. În toate instanțele invocate putem identifica succesiunea experiență sacramentală (ES) – experiență agapică (EA), în care cea de a doua apare ca o manifestare vizibilă a unei realități duhovnicești lăuntrice. Ca dovadă a dispoziției lăuntrice a fiecăruia, cum afirmă Sf. Maxim, fapta este prin excelență criteriul veridicității experienței duhovnicești despre care, doxologic, pretindem nici mai mult, nici mai puțin că „am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”.[26] Dacă mai este nevoie, putem aminti aici și binecunoscuta relație dintre credință și fapte din Epistola lui Iacov (cap. 2), ca și relația dintre iubirea pentru Dumnezeu cel nevăzut și iubirea pentru fratele văzut din 1 Ioan (4,20; dar și 3,10,14).
Pe de altă parte, întrucât ES este prilejuită îndeobște de un eveniment sacramental care se repetă într-un ciclu liturgic, cel puțin săptămânal, atunci putem constata existența unei structuri periodice a vieții creștine modelate de șirul {ES –> EA –> ES –> EA –> ES –> EA etc.}, de la intrarea în creștinism prin Tainele de Inițiere, până la ultimul act al existenței pământești care este înmormântarea (enumerată printre Taine în scrierile areopagitice).[27] Această succesiune este, desigur, recunoscută sub denumirea de „Liturghie după Liturghie”, în care primul termen mai este numit și „Liturghia, Taina sau sacramentul fratelui”, sau ca succesiunea adunare euharistică – trimitere la propovăduire/misiune („să ieșim cu pace întru numele Domnului”), dar este cazul să observăm și să subliniem înlănțuirea alternativă a celor două experiențe și dinamica pe care această înlănțuire o creează. Fiindcă vorbim de viața comunității creștine ca a unui trup, nu doar a unor indivizi botezați, putem considera ES ca sistola (adunarea), iar EA ca diastola (trimiterea, realizând o adunare în altă parte, cea a întrajutorării) sistemului circulator sanguin al trupului eclezial. În acest caz, cele două faze se presupun și se susțin reciproc și niciuna nu se poate dispensa de cealaltă. În sensul acesta, parohia ca ipostas al Bisericii este un trup comunitar care trăiește din această comuniune de viață care constă deopotrivă din adunarea sacramentală și din adunarea agapică. O dinamică similară, dar cu aspecte specifice, se poate identifica și la celelalte nivele sau ipostasuri eclesiale, familia, eparhia, mitropolia, patriarhia, ecumena bisericească, însă nu ne va preocupa aici.
Putem exprima această unitate organică recurgând și la terminologia relațiilor duhovnicești din cadrul unui ipostas eclesial, care sunt desemnate ca relații de înrudire spirituală: paternitate, respectiv filiație, între preotul duhovnic (sau ierarh) și enoriași, ca și, în alt sens, între nași și fini, sau frățietate, între membrii comunității, în general. Din această perspectivă foarte familiară, parohia apare, nu e nicio surpriză, ca o familie duhovnicească. Luând în considerare și faptul că fiecare familie este deja un ipostas eclesial, cu propria sa constituție de tip ES –> EA, nu cred că greșim cu nimic dacă facem o completare: parohia ca familie duhovnicească de familii. Ca intensitate a legăturilor spirituale, așadar, parohia este, la rândul ei, un fel de sat.
Parohia de astăzi
Dacă urmărim ce se întâmplă în general în parohiile noastre - și nu de ieri, de azi – constatăm că accentul pastoral (exomologetic, omiletic, catehetic) se pune cu precădere pe participarea credincioșilor la biserică, la Sfintele slujbe (prezența la biserică fiind, de regulă, criteriul identificării creștinilor „practicanți”), adică pe sistolă, în timp ce diastola, adică manifestarea probatoare a experienței sacramentale, iar nu a actului de prezență, este tratat ca unul recomandabil, lăudabil, dar mai degrabă facultativ, nu obligatoriu. În felul acesta, nu doar că circuitul sanguin eclesial este fragmentat sau chiar întrerupt, actele de cult fiind decupate de eventualele acțiuni agapice, dar sistola însăși poate deveni, dintr-o experiență de comuniune simultan verticală și orizontală, un eveniment aproape privat, lăuntric în ambele sensuri peiorative posibile ale cuvântului: fără o legătură necesară în contextul slujbei cu ceilalți (cu excepția respectării celorlalți prin respectarea bunei cuviințe și a rânduielii liturgice, ori a cântării în comun - când nu este și aceasta estompată sau înlocuită de performanța corului sau a stranei - aspecte importante, desigur) și fără nicio manifestare ulterioară semnificativă în raport cu ei. Dorim să ne împărtășim de Preacinstitele Taine, dar abia – dacă! - îi cunoaștem pe cei care se cuminecă înaintea noastră și pe cei de după noi, cu atât mai puțin să avem în vedere vreo raportare agapică concretă și constantă a unora față de alții. Însă, putem să liturghisim împreună și să nu avem „trebuință” unii de alții (cf. 1 Cor 6,21,25-26)? Putem forma o comunitate de (cvasi)anonimi? Contrasensul cu teologia Trupului și cu eclesiologia patristică nu poate fi mai mare![28] Pentru Sf. Ioan Hrisostom nu numai că experiența sacramentală nu poate fi despărțită de cea agapică, dar cea de a doua chiar condiționează, ante factum, accesul la prima, nu doar o manifestă post factum.[29]
Incontestabil, foarte mulți dintre credincioșii participanți la cult practică în variate forme buna făptuire. Numai că, nu mai puțin evident, rareori aceasta trece dincolo de o practică individuală, mai mult sau mai puțin sporadică (în perioadele de post, marile praznice sau cu ocazia pomenirii celor adormiți) și, adesea, în relație cu beneficiari cu care nu coliturghisim. În această ultimă situație se află și cei angajați în activități de voluntariat, în asociații caritabile sau de asistență socială, inițiative de regulă urbane și al căror numărul de persoane implicate este, după toate evidențele, modest.
Pusă în cauză aici nu este nicidecum relevanța întrajutorării spontane ori a celei prin ONG-uri, ambele forme meritorii de EA, a căror dezvoltare este necesară și meritorie, ci diminuarea până la dispariție a comuniunii parohiale propriu-zise. Un exemplu, cred elocvent, mai frecvent în parohiile urbane, dar nu exclusiv acolo, este necunoașterea reciprocă a fiilor duhovnicești ai aceluiași părinte spiritual, care nici măcar nu liturghisesc împreună regulat, pentru că frecventează, după preferințe, și alte biserici, și care se întâlnesc mai des abia în așteptarea mărturisirii (situația este regula în cazul când duhovnicul este ieromonah). Avem de-a face cu un aspect al unui fenomen mai larg pe care l-am putea numi tele-pastorație, pastorația la distanță, în afara comunității parohiale proprii. Nu este vorba de naveta preoților, ci de una a credincioșilor, de deplasarea acestora pentru „servicii religioase”, în special pentru ierurgii, dar și pentru Tainele Mărturisirii, Împărtășirii și Sfântului Maslu, la aproape orice parohie urbană sau mănăstire doresc respectivii. În afară de faptul că un preot devine responsabil de membri ai altei parohii – deși harul preoției este conferit pentru o turmă cuvântătoare anume, bine precizată în Taina hirotoniei, nu cu o măsură urbi et orbi – această dispersare face dificilă până și identificarea și recunoașterea cu certitudine a membrilor parohiei, cu atât mai problematică fiind practicarea unor relații de comuniune frățească între aceștia. O întrebare simplă este, bunăoară, în ce mod pot fi cei în cauză fii ai aceluiași părinte fără a fi, totodată, și frați întreolaltă, nu doar nominal, ci prin relații concrete? Mai este parohia o familie duhovnicească? În ce sens mai putem vorbi, într-o asemenea situație, despre Biserică drept trup al lui Hristos, iar despre noi ca mădulare unii altora?
Refacerea țesutului comunitar
Aparent ne-am îndepărtat de subiectul inițial. Ce legătură are parohia cu geometrie variabilă din mediul urban contemporan cu situația satului românesc? [30] Răspunsul este acela că, în măsura în care satul tradițional și parohia sunt comunități atât de similare morfologic și atât de simbiotice, criza satului este și criza parohiei. Evident, ca locuitori la sat, credincioșii suferă toate alterările acestuia enumerate mai sus, iar ca membrii ai parohiei rurale, sătenii trăiesc reducerea comunității eclesiale la evenimentele cultice. Nu este ușor de stabilit care dintre destrămările amintite a precedat pe cealaltă. Atât timp cât comunitatea socială, familia de familii, a fost trainică prin relațiile de înrudire și prin întrajutorarea sistematică tradițională, familia duhovnicească de familii nu avea nevoie decât să le afirme pe acelea catehetic și să le confirme sacramental. Însă, de vreme ce emanciparea socială, gravitarea către oraș, colectivizarea, „folclorizarea” și părăsirea obiceiurilor, îmbătrânirea demografică, migrația în străinătate ș.a. au erodat, succesiv sau simultan, timp de aproape un secol, comuniunea de viață tradițională, comunitatea parohială s-a trezit ea însăși lipsită în cea mai mare parte de ceea ce am numit experiență comunitară agapică. Iar fără o practicare acesteia și din motive conștientizate și întărite religios, cei care au migrat la oraș au dus cu ei, într-un context încă și mai puțin propice unor relații dense de înrudire și întrajutorare, doar resturile unor deprinderi comunitare, de care a doua sau a treia generație de urmași abia își mai aduce aminte.
Depopularea și îmbătrânirea accelerată a populației rurale fac perspectivele satului ca familie de familii autonomă și sustenabilă tot mai incerte, pentru simplul motiv că familiile componente sunt tot mai sărace numeric și generațional, mai dispersate, mai concentrate pe propriile dificultăți de supraviețuire sau propășire ale membrilor lor. Această situație afectează în principal pe vârstnici, din ce în ce mai numeroși și mai însingurați, ale căror nevoi de comunicare și relații apropiate, inclusiv fizic, devin tot mai dificil de împlinit, dar și pe copii, mulți dintre ei crescuți în lipsa părinților, cu nevoi educaționale și de bună socializare imperioase. Recursul la diverse categorii profesionale (de regulă, medicul de familie, preotul paroh, asistentul social) nu poate împlini decât într-o măsură extrem de limitată aceste nevoi, mai ales când acești profesioniști nu mai locuiesc permanent în sat.[31] De asemenea, activitatea asociaților și a voluntariatului filantropic, deși prezentă și meritorie, nu este suficient de răspândită în zona rurală. La rândul lor, inițiativele de dezvoltare comunitară și de economie socială sunt incipiente la nivelul întregii țări și nu par a crește cu repeziciune.[32] Politici sociale adecvate care să mobilizeze resursele financiare și administrative ale statului, a căror necesitate a fost recunoscută și solicitată în mediile științifice de multă vreme, se lasă încă așteptate. În aceste condiții, Biserica pare a fi rămas singura forță capabilă a mobiliza resursele de capital social, atâtea câte mai sunt, pentru a-l regenera, nu prin strategii „de sus în jos”, ci chiar din interior, de la familia comunitară însăși, mai precis de la familia duhovnicească, adică de la parohie, cu condiția ca practica iubirii creștine să fie repusă în locul ei stabilit de Mântuitorul Iisus Hristos, de Sfinții Apostoli și Părinți ai Bisericii, anume drept pereche organică și indelebilă a practicii sacramentale, restabilind astfel integralitatea vieții ca trup al lui Hristos. Vizitarea vârstnicilor, bolnavilor și a altor categorii de frați și surori „întru Domnul” încercați de suferință, poate deveni o practică duminicală nu a preotului, ci a unor grupuri de credincioși, iar aceasta poate fi punctul de plecare pentru o întrajutorare cotidiană, în toate problemele acute sau cronice ale vieții. Claca de odinioară, asumată parohial, diversificată și adaptată condițiilor de astăzi, s-ar putea dovedi un mijloc salutar în criza actuală. Alături sau împreună cu alte inițiative, Biserica poate să contribuie la dăinuirea satului creștin ortodox românesc reafirmând, la adevărata ei valoare soteriologică, comuniunea agapică drept componentă constitutivă și, prin urmare, indispensabilă a oricărei parohii.
„Țară de legende, împărăție a munților, plai strămoșesc al păstorilor, vechi și curat leagăn al românismului, cronică de viață și de luptă a unor oameni frumoși la suflet, grai și port (...) Mireasă dintotdeauna frumoasă, ale cărei veșminte sunt țesute cu firul de aur al cântecului, cu firele de iarbă ale plaiului, cu frunzele codrului, cu susurul izvoarelor și freamătul brazilor (...) Oricât de multe definiții am da Loviștei, n-am putea reda totul, deoarece frumusețea ei e infinită. Aici este infinit totul. E infinită setea de nou a locuitorilor, hărnicia lor în crearea noului. E infinită înțelepciunea bătrânilor... I-am ascultat cu nesaț și uimire... Câtă istorie nescrisă cunosc bătrânii din Boișoara sau Titești, Ciunget, Malaia sau Voineasa!... Prin ei, istoria fiecărui munte, a fiecărui loc din acest plai mirific e vie și proaspătă ca apa izvoarelor”.[1]
Nu știu dacă aș fi putut prin cuvintele mele să definesc zona Țării Loviștei în cuvinte mai expresive decât a făcut-o Nicolae Ciurea-Genuneni, autorul fragmentului de carte de mai sus.
M-am întrebat adesea: de ce oare, mulți istorici de-ai neamului nostru au considerat de-a lungul timpului meleagurile acestea, de o frumusețe rară, ca fiind ele în sine o „Țară”? O parte din răspunsul la această întrebare poate fi găsit, cred eu, în mărturiile nenumăraților călători care, din vremuri imemoriale, și-au tocit încălțările prin colbul acestor ținuturi minunate.
Pentru că, de-a lungul veacurilor, mulți cărturari, istorici, geografi sau oameni simpli și-au adus, în felul lor, aportul la cunoașterea acestei frumoase zone intracarpatice numită ”Țara Loviștei”. Au făcut-o, în cele mai multe cazuri, fiind impresionați de modul de viață simplu și de hărnicia oamenilor locului, de frumusețea peisajelor de aici, de autenticitatea și modul de conservare a tot ceea ce înseamnă viață spirituală, tradiții culturale, folclor etc.
Ideea amenajării unui muzeu în Titești este una mai veche. A fost susținută de mai multe persoane din Titești (Constanța Ștefan, profesorul Mihail Călinoiu, învățătorul Florea Vlădescu, profesorul universitar Alexandru Stănescu etc.). S-a concretizat, însă, în anul 2012 când consilierul local Constanța Ștefan a propus Consiliului Local Titești înființarea asociației cultural-istorice „Plai Loviștean” care urma să preia inițiativa ocupându-se de amenajarea și acreditarea muzeului. Proiectul a primit girul consilierilor locali, care au aprobat și decontarea de către Primărie a cheltuielilor făcute pentru constituirea și înregistrarea asociației. Ulterior, proiectul de amenajare a muzeului a fost susținut prin contribuții financiare și donații materiale ale Obștilor de moșneni, ale oamenilor locului și ale Primăriei Titești.
După cum mi-a relatat Constanța Ștefan „...inițial, eu am vrut ca muzeul să fie unul al Țării Loviștei, în care să avem amenajat câte un colț pentru fiecare comună aparținătoare acestei zone. Pentru că, din punct de vedere geografic, eu văd Titeștiul ca fiind inima Țării Loviștei, datorită așezării sale în zona centrală a depresiunii”. Deși au existat discuții pro și contra înființării asociației, după mai bine de trei luni s-a ajuns la un consens. Asociația a fost înregistrată, avându-i membri fondatori pe Constanța Ștefan, Florea Vlădescu și Mihail Călinoiu. Prin efortul comun al consilierilor de atunci, al Asociației Agricole „Țara Loviștei” și al altor persoane din afara comunei, a fost constituit un fond reprezentând patrimoniul asociației.
Odată așezate pe făgașul lor firesc, evenimentele s-au derulat, oarecum, în condiții normale:
„Primăria comunei Titești a pus la dispoziție spațiul necesar amenajării muzeului, în incinta clădirii școlii vechi din localitate. Pornind de la o idee a profesorului Mihail Călinoiu, într-una din sălile mari de clasă a fost amenajată o căsuță tradițională lovișteană, cu „camera bună”, cu pridvor, cu cămară, cu bucătărie, cu tot ce trebuie, pe care să o mobilăm exact ca pe o locuință. Am găsit oameni pricepuți care să o construiască: doi meșteri populari din Boișoara, Doru Popa și Laurențiu Năstase. Trebuiau găsite soluții pentru plata meșterilor populari, asta însemnând decontarea unor cheltuieli de transport, cheltuieli de masă etc. Nu s-au cheltuit bani pentru drepturi salariale, dorința meșterilor populari fiind aceea de a-și oferi rodul muncii lor ca și contribuție pentru înființarea muzeului. Aceste cheltuieli și altele necesare achiziționării unor materiale necesare amenajării spațiilor muzeului, au fost acoperite cu sprijinul Obștilor de moșneni Titești și Mâzgavu. Profesorul Mihail Călinoiu a fost cel care, folosindu-și priceperea, a sculptat lemnul porților de la intrarea în muzeu. Cătălin Daneș, Primarul comunei, a venit cu ideea construirii stânei și a gardului de nuiele din incintă. A fost un efort comun, încununat de succes”. (Constanța Ștefan)
O altă pagină din istoria înființării muzeului a fost scrisă chiar de locuitorii satului care, înțelegând rolul de reprezentare al muzeului pentru localitate și nu numai, scotocind prin gospodăriile proprii, au adunat și donat muzeului tot felul de articole reprezentative pentru categoriile importante de meșteșuguri desfășurate în sat: scule folosite pentru cultivarea pământului, pentru tâmplărie, dogărit, pentru țesutul în război etc.” (Constanța Ștefan)
Lucrările desfășurate în echipă nu au fost lipsite de tensiuni! În general, discuțiile contradictorii se purtau pe tema mijloacelor folosite pentru oglindiriea fidelă a unor obiceiuri locale străvechi... Aceste controverse ar fi trebuit să aibă un caracter progresist dar, din păcate, ele au dus la scindarea echipei și retrragerea din echipă a unuia dintre membrii fondatori ai asociației.
„Nu m-am implicat foarte mult pe partea aceasta de amenajare a spațiilor din interior. Am considerat că profesorul Mihail Călinoiu, fiind un om priceput la prelucrarea și finisarea lemnului, are priceperea necesară coordonării echipei de lucru. M-am ocupat, împreună cu bibliotecara Lenuța Rouă, de amenajarea spațiilor create de echipa de lucru, de distribuirea obiectelor de mobilier și ale celorlalte obiecte de uz gospodăresc în acele spații, în ordinea lor firească”. (Constanța Ștefan)
Muzeul a fost inaugurat pe data de 18 octombrie 2014 și expune o impresionantă colecție de obiecte de uz casnic, artizanat și construcții tradiționale din Țara Loviștei, adunate cu trudă de prin gospodăriile sătenilor lovișteni, de către inițiatorii proiectului.
Aspecte de la inaugurarea Muzeului satului loviștean din Titești
Muzeul a fost organizat pe săli tematice:
Acestea sunt doar o parte dintre exponatele muzeului care și-au găsit aici locul, într-o înșiruire armonioasă.
Vreau să menționez că o mare parte a documentelor și obiectelor de uz gospodăresc expuse la muzeu au fost donate chiar de către membrii fondatori ai asociașiei „Plai Loviștean”. Profesorul Mihail Călinoiu deține o colecție impresionantă de acte vechi de proprietate, moștenite din partea familiei sale care pot lămuri, pentru cei interesați de istoria locală, multe dintre problemele de genealogie și de proprietate ale familiilor din Titești (înrudite prin căsătorie, cu zestre moștenită ca „dotă”) sau cu proprietăți transferate între familii prin acte notariale.
Profesorul Mișu Călinoiu, loviștean get-beget, membru fondator al asociației cultural-istorice „Plai Loviștean”, a preluat și funcția onorifică de custode al muzeului. Ar mai trebui menționat, cred eu, că prin grija custodelui, muzeului i-au fost aduse, continuu, îmbunătățiri în anii care au urmat inaugurării, prin adăugarea de noi exponate și piese noi de mobilier (vitrine).
Sursa: Povestea vorbii, mai 2021
NOTE
[1] Ciurea-Genuneni, Nicolae, Loviște, mirific plai-legende populare, Inspectoratul școlar județean Vâlcea, 19871, p.23-24
Avem cu toţii o preferință înnăscută pentru alimente gustoase, dulci, sărate, grase şi moi, dar, deşi sunt foarte calorice, acestea sunt sărace în nutrienți. Acest dezechilibru stresează organismul, prin inducerea stresului oxidativ implicat în generarea multor boli și în procesele de îmbătrânire. Numeroase studii din ultimii 70 de ani au evidențiat legătura dintre radicalii liberi de oxigen și azot și vătămarea celulelor și țesuturilor odată cu trecerea anilor.
Există un echilibru între producerea acestor substanțe nocive și sistemul antioxidant al corpului, dar când se generează în exces radicali liberi, echilibrul este destabilizat și celulele au de suferit. Deși procentul de radicali liberi care scapă mecanismelor antioxidante ale corpului este de doar 1%, totuși stresul oxidativ este corelat cu toate bolile cronice. De ce? Din pricina stilului de viață, care epuizează organismul și aduce mai mulți compuși nocivi decât poate acesta epura.
Ştiințific, mintea este corelată cu multe dintre funcțiile cerebrale și neuroendocrine: memoria, capacitatea de înțelegere, emoțiile, atenția, concentrarea, gândirea. Alegerile alimentare pe care le facem zilnic pot avea un impact enorm nu doar asupra greutății, a riscului de boli cardiovasculare, cancer și diabet, ci și asupra dispoziției, a acuității mintale și chiar a dezvoltării demenței.
Cauzele afecțiunilor neurologice pot fi multe și complexe. Unele au la bază deficite nutriționale, altele excese, altele interacțiuni dintre genetică și metabolism sau factorii de mediu. Majoritatea bolilor ascund dereglări și dezechilibre în mai multe zone ale corpului și sunt un mix de factori fizici și psihologici. De pildă, atacul de cord este întâlnit mai frecvent la persoanele cu un grad mai înalt de ostilitate, schizofrenia și autismul au fost asociate cu mai mulți factori, inclusiv cu unele sensibilități alimentare.
Stresul oxidativ a fost corelat direct cu bolile neurodegenerative. Toate componentele sistemului nervos sunt afectate de radicalii liberi, dar creierul este extrem de sensibil, pentru că el este format în mare parte din lipide polinesaturate foarte vulnerabile. Pe lângă rolul structural, acizii grași esențiali omega-3 (din pește, ulei și semințe de in, ulei de rapiță, nuci, broccoli) și omega-6 (din uleiul de floarea-soarelui, șofran, porumb, soia, arahide, luminița-serii) sunt implicați și în sinteza și funcțiile neurotransmițătorilor și ale moleculelor sistemului imunitar.
Nutrienții pot influența în mai multe moduri sănătatea creierului și, deci, sănătatea mintală. Pot susține sau interfera cu dezvoltarea normală a creierului și a măduvei spinării; pot fi precursori ai neurotransmițătorilor (serotonina, acetilcolina, dopamina, norepinefrina, epinefrina, glutamatul - molecule prin care neuronii comunică între ei și cu organele interne); aminoacizi ca triptofanul, tirozina și glicina, minerale (ca zincul, fierul, cuprul, seleniul, magneziul), vitaminele B sunt exemple de nutrienți necesari sintezei acestor neurotransmițători.
Glucoza constituie sursa de energie pentru creier. Influențează transcrierea genetică (copierea informației din ADN în vederea producerii de proteine și alte substanțe neuronale); contribuie la dispoziție și starea de bine; influențează neuronii care generează gânduri, emoții, stres.
Fibrele din alimentele integrale susțin microbiota intestinală care influențează starea psihică, prin intermediul sistemului nervos enteric.
Consumul crescut de zahăr produce fluctuații ale glicemiei, care amplifică proasta dispoziție și comportamentele aberante. Atât glicemia crescută, cât și cea scăzută sunt corelate cu mai multe condiții psihiatrice, precum anxietatea, depresia și schizofrenia. Creșterea rapidă a glicemiei declanșează eliberarea rapidă a unei cantități mari de insulină; aceasta determină scăderea bruscă a glicemiei, pe care organismul va încerca să o compenseze cu creșterea nivelului de adrenalină și cortizol - cei doi hormoni de stres care declanșează schimbări de natură emoțională și comportamente dezordonate, nestatornice. În plus, mâncatul dulciurilor pe fond de stres declanșează în creier sistemul de recompensă: aminoacidul triptofan este transportat la creier și utilizat pentru sinteza de serotonină, care generează o stare de bine, de relaxare. Astfel, creierul e „păcălit” cam tot așa cum se întâmplă cu alcoolul. Deși nu dulciurile în sine l-au satisfăcut, el le va căuta din nou, atunci când va experimenta o stare stresantă, supărătoare.
Ziarul Lumina - Elena Blănaru
Omul și timpul
Dimensiunile obiectivă și subiectivă ale timpului
Există două mari orientări în filosofie și știința privind explicațiile date timpului. Una dintre aceste concepții consideră timpul ca fiind independent de om, o trăsătură a naturii, dependent de materie, în care și omul în existența sa individuală sau socială este integrat. Timpul obiectiv este exprimat prin caracterul său uni-direcțional, aceea săgeată a timpului orientată de la trecut, prin prezent, spre viitor. De aceea ireversibilitatea este o caracteristică a timpului obiectiv cu toate că teoria relativității admite cel puțin teoretic și reversibilitatea timpului. O astfel de concepție este susținută de iluștrii filosofi și fizicieni dintre care amintim pe Aristotel, Leibniz, Newton și Einstein.
Sunt argumente raționale dar și științifice privind dimensiunea obiectivă a timpului. Cauzalitatea, relația dintre cauză și efect, cauza premerge efectului, dar poate fi și concomitentă cu acesta, teoria cea mai vehiculată a originii Universului, teoria Bing-Bang pentru care timpul este obiectiv și a început să curgă la apariția Universului, în urmă cu aproximativ 14 miliarde de ani. Teoriile evoluționiste privind natura și omul se bazează pe timpul obiectiv uni-direcțional și ireversibil.
Entropia, degradarea energetică, termodinamică a Universului cu consecința scăderii gradului de stabilitate este o realitate demonstrată. Dacă definim entropia în termeni mai simpli, putem spune că este degradarea materiei și a energiei în univers până la o stare finală de uniformitate inertă. Această stare evolutivă dovedită a sistemelor termodinamice este o dovadă a timpului obiectiv și a săgeții timpului de la trecut spre viitor, dar și a ireversibilității temporare.
Timpul obiectiv este caracteristic și existenței lumii vii inclusiv pentru om. Viața, pentru orice formă existențială vie are un început marcat de momentul când aceasta începe să viețuiască și unul final, moartea. Între naștere și moartea fiecărei ființe vii este un interval temporal obiectiv, evolutiv, biologic.
Istoria omenirii este și ea, în concepția unora, supusă obiectivității timpului.
În accepțiunea tradițională obiectivitatea timpului exclude orice posibilitate a omului de a ieși din săgeata unidirecțională și ireversibilă a temporalității care este marcată întotdeauna de un început și de un sfârșit. Omul poate cunoaște natura și dimensiunea obiectivă a timpului, dar fără să o poată influența.
Caracterul obiectiv al timpului, cel mai ușor de sesizat la nivelul cunoașterii comune, a determinat din antichitate și până în prezent concepțiile tragice privitoare la om și la existența sa. Așa cum am arătat în studiul precedent, mitologia greacă a personificat timpul în zeul Cronos care își devora copiii. Pesimismul și scepticismul sunt forme particulare ale gândirii tragice care exprimă în esență timpul în dimensiunea sa obiectivă.
Filosofia existențialistă reprezentată de filosofi importanți precum Nietzsche, Kierkegaard, Camus, Heidegger sau Sartre consideră că omul, aflat permanent sub spectrul timpului obiectiv și al morții inevitabile, este aruncat în lume și în timp, trăiește angoasa finitudinii sale, iar existența nu are niciun sens, este absurdă.
Omul contemporan trăiește astăzi drama situării exclusive în timpul obiectiv pentru că trăiește aproape în exclusivitate în finitudinea lumii materiale, într-o agitație din ce în ce mai accentuată, considerând că lumea aceasta este singura realitate, iar scopul existenței se rezumă pentru mulți la a avea și a consuma, la a domina totul fiind marcat de exclusivism, individualism, dorința de putere și de a stăpâni. Omul nu numai că se situează în obiectivitatea timpului dar este și stăpânit de timp și de frica scurgerii lui. Tot mai des auzim astăzi expresia „nu-mi mai ajunge timpul”. Există și reversul medaliei omul plictisit, căzut în pesimism și chiar în deznădejde, care nu-și găsește niciun rost în această lume, omul pentru care dreapta credință nu are nicio semnificație, inactiv, într-un cuvânt dominat de scurgerea mult prea lentă, pentru el a timpului, apăsat de povara timpului obiectiv. Cel ce trăiește astfel caută „să-și omoare timpul”, viețuind fără rost.
Aceste concepții sunt contrazise de dreapta credință ortodoxă de sfinții Părinți, dar și de știință și chiar de raționalismul ontologic filosofic.
Dimensiunea obiectivă a timpului nu poate fi exclusă și nici ignorată. Timpul este creat, la fel ca și Universul, este finit, are un început și va avea un sfârșit, iar existența omului în această lume ale aceleași caracteristici ale finitudinii timpului marcat de curgerea ireversibilă, prin cele trei momente temporare, trecut, prezent și viitor. Omul măsoară timpul obiectiv cu diferite instrumente și în diferite feluri. Măsurarea timpului obiectiv și sistemele de măsurare au importanță vitală pentru ordinea vieții cotidiene a fiecărui om dar și pentru cunoașterea științifică, creația tehnologică sau artistică, pentru societate, pentru ordinea și armonia vieții în general. Există timpul economic, dar și timpul juridic de care vom discuta cu altă ocazie.
Obiectivitatea timpului este legată și dovedită de mișcare, transformare, evoluție devenire. De fapt aceste caracteristici ale creației sunt constitutive pentru dimensiunea obiectivă a timpului.
Timpul subiectiv este și el întâlnită în gândirea filosofică din antichitate și până în prezent. Platon vorbea de timpul trăit, kairos prin care omul poate să depășească tragismul curgerii timpului obiectiv. În epoca modernă concepția subiectivă asupra timpului este dezvoltată de mari filosofi precum Kant sau Bergson. Așa cum am văzut timpul și spațiul sunt categorii ale intelectului uman prin care sunt ordonate percepțiile senzoriale, iar cunoașterea, în forma ei senzorială și rațională, devine posibilă.
Biologia și psihologia modernă aduc argumente importante asupra subiectivității și relativității timpului existenței umane și importanța stărilor de conștiință a trăirilor fiecărui om asupra curgerii timpului biologic.
Timpul, care macină lumea, se găsește în majoritatea operelor literare, deoarece exercită o adevărată teroare asupra ființei, convertită în frica de îmbătrânire și de moarte. Fără a insista asupra acestor aspecte, menționăm că problema timpului este prezentă și în creația poetului național Eminescu. Motivul timpului apare și în poezia „Floare albastră”. Aici curgerea timpului nu-l mai poate reîntoarce în clipa care i-ar fi putut aduce fericirea și ea rămâne în veci pierdută („Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”). În poezia sa Scrisoarea I, Eminescu exprimă sensibil și concis trecerea timpului în veșnicie la sfârșitul veacurilor: „Timpul mort îș- 'ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep' eterna pace...”.
Relația dintre timp, spațiu și lumină, precum și transpunerea acestei relații în trăirile omenești, sunt redate de poetul nostru național în poezia „La Steaua”: „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre... Tot astfel când al nostru dor/Pieri în noapte-adâncă,/Lumina stinsului amor/Ne urmăreşte încă”.
Soluția pentru criza existențială a omului contemporan constă în schimbarea modului de viață în întoarcerea la Dumnezeu și la dreapta credință ortodoxă. Accentul existențial trebuia pus pe verbul „a fi”, persoană și nu individ, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt și a omului. Astfel existența tragică a timpului obiectiv finit și dominator, angoasa și grija pot fi înlăturate depășite, iar timpul poate fi transfigurat în timp subiectiv trăit, devenind astfel timp pozitiv pentru devenirea omului în această lume și desăvârșirea infinită în eternitate, cu Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Dar omul contemporan este mai mult pentru trup decât pentru suflet, mai mult pentru „a avea”, decât pentru „a fi” și astfel se desparte de Dumnezeu, deși Dumnezeu nu-l părăsește niciodată și, ca individ, rămâne prin propria lui alegere liberă sub teroarea și angoasa timpului finit din această lume, dominată de umbra morții, cum spune poetul.
Criza existențială legată de dimensiunea finită a timpului poate fi înlăturată, spun sfinții Părinți, dacă omul crede și conștientizează că lumea creată în care trăiește nu este singura realitate și se raportează permanent, inclusiv prin timpul transfigurat subiectiv, la eternitate.
În acest sens Părintele Sofronie de la Essex ne pune în vedere: „Nu uitați cuvintele acestea Dumnezeu v-a dat vreme spre a vă zidi veșnica mântuire. Să nu o risipiți! Pentru că a fi creștin înseamnă a trăi în două planuri în același timp: prezentul și veșnicia”.
Viziunea eshatologică asupra timpului asumat ca istorie a mântuirii, raportarea timpului la eternitate impune o atitudine profundă, reflectată în modul cotidian de a fi, presupunând convertirea sau transfigurarea chronos-ului, a timpului obiectiv finit în timp subiectiv, în kairos, a cronologiei înțeleasă ca succesiune de secvențe temporale în timp al lucrării sfințitoare a Adevărului dumnezeiesc.
Alexandru Mironescu afirmă: „Întreaga istorie, într-un fel, e această luptă lupta între feluritele chipuri de tăgăduire a realității, a creației și afirmarea substanțială a existenței, a lumii prin Hristos. Aceasta este toată Istoria și aceasta e orice istorie ... Ceea ce cred cu putere e ca va veni momentul când mai fiecare om se va întâlni cu problema vieții lui și va fi aproape obligat, de gravitatea situațiilor să ia o atitudine fermă, să opteze între o anarhie dezastruoasă împănată de minciuni, de un soi de negație care împinge spre neant, și calea Adevărului, a ordinii. Evident, asta nu înseamnă că istoria și omul vor înceta să fie în echivoc și în ambivalență, dar tot mai mulți vor dobândi conștiința că opțiunea, nu mai e o glumă, nici gargariseală intelectuală, ci aproape o problemă de viață și de moarte”[1].
O veche zicală englezească ne arată cum putem transfigura timpul obiectiv în timp trăit și pozitiv, în existența noastră cotidiană:
Scriitorul Bonnie Clearwater spune: „Învață din trecut. Fii atent să nu ajungi la capătul vieții și să constați că n-ai trăit. Căci mulți sunt aceia care, atunci când trebuie să părăsească viața asta, privind în urmă, abia atunci văd toată bucuria și încântarea pe care și le-au refuzat, din teama de a trăi”[2].
Conștiința fiecăruia dintre noi este glasul tăcut al existenței noastre, în legătură permanentă cu Dumnezeu, dar și cu lumea și care nu trebuie să ne învinovățească de modul cum am trăit timpul care ni s-a dat în această existență, pentru a nu ajunge a constata la capătul acestei vieți, așa cum o face un personaj dintr-un film românesc: „Nu îmi pare rău că trebuie să mor, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc”.
Natura timpului și omul în relație cu timpul, conform dreptei credințe ortodoxe
Pentru creștinism timpul și tot ce există sunt create de Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă. Timpul obiectiv este finit, dar are un sens pozitiv deoarece este legat de eternitate. Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că: „... dacă ținem seama că timpul este o succesiune de momente schimbătoare și ca atare este propriu existențelor schimbătoare, un timp care ar dura din veci și până în veci, dar care prin aceasta n-ar duce niciodată existențele schimbătoare la desăvârșire, n-ar avea niciun sens. Dacă lumea aceasta ar fi din veci, timpul ei, oricât de veșnic ar fi, nu ar face-o să-și depășească starea schimbătoare și insuficiențele, chiar dacă ar la dispoziție un timp etern, n-o scoate din ceea ce este ea prin fire: rămâne mereu schimbătoare, deci imperfectă. Aceasta înseamnă o nesocotire a sensului istoriei și a existenței la care a ajuns lumea în Vechiul Testament și, mai deplin, în Creștinism, și o recădere în mentalitatea arhaică a religiilor naturaliste, copiate de filosofiile panteiste.
Timpul nu e dat lumii decât ca un interval trecător spre pregătirea ei pentru desăvârșirea și neschimbarea ei în viața eternă. Dar această situare a lumii în timp, sau dotarea ei cu schimbarea în vederea desăvârșirii, implică faptul că ea nu e din vreo esență fundamentală sau dintr-o altă esență, căci în acest caz n-ar putea înainta spre desăvârșire, ci e creată din nimic de un Creator personal din veci desăvârșit Care i-a sădit aspirația înaintării spre El prin desăvârșirea ei din puterea Lui, sau din tot mai sporită comuniune cu El.”[3].
Mircea Eliade are meritul de a fi remarcat că religiile naturaliste dau importanță naturii care se repetă, pe când Vechiul și Noul Testament acordă atenție principală timpului și istoriei. După el „... creștinismul este credința omului modern și a omului istoric, a omului care a descoperit totodată libertatea personală și timpul continuu ( în locul celui ciclic)... pe când omul civilizațiilor arhaice suporta cu greu istoria și se silea să o desfacă în perioade. În acelea timpul e privit numai biologic, fără să devină istoric...
Deosebirea principală între omul comunităților arhaice și omul comunităților moderne, cu o pecete accentuată a iudeo-creștinismului, constă în faptul că primul se simte legat indisolubil de cosmos, pe când ultimul se simte legat numai de istorie... Evrei sunt primii care au descoperit istoria ca manifestare a lui Dumnezeu, în așa fel încât cosmogonia îndreptățește mesianismul și apocalipsa, și acestea pun bazele unei filosofii a istoriei”[4].
Cartea Facerii, tratând despre crearea lumii, relatează că: "La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Facerea I, 1). Acest început este interpretat de Sfinții Părinți și teologii ortodocși ca fiind nu numai începutul creației, ci, totodată, și începutul timpului.
Sfântul Vasile cel Mare exprima astfel această idee: "Precum începutul unui drum nu este încă un drum, nici cel al unei case nu este o casă, la fel începutul timpului nu este un timp, nu este din acesta nici cea mai mica parte"[5].
Acest început, ca prim moment, nu poate fi gândit de noi. El nu este divizibil, nici chiar infinit de mic, ci este fără măsura după timp, este momentul ca limită, deci fără durată. Existența creată apare într-un "instantaneu" deodată, "etern" și temporal, la limita eternității cu timpul. „Începutul, analog noțiunii geometrice de limită între două planuri, este un fel de instantaneitate atemporală în sine, dar a cărei explozie creatoare naște timpul. Este punctul atingerii voinței divine cu ceea ce de acum înainte devine și durează. Originea însăși a creaturii este deci o schimbare, un început (începutul unei treceri de la neființă la ființă n.n.), și pentru aceasta timpul este o formă a existenței create, în vreme ce eternitatea aparține în mod propriu lui Dumnezeu"[6].
De aceea, profund sesizează Fericitul Augustin: "lumea nu a fost creată în timp, ci cu timpul", iar înainte de a fi lumea, timp nu era"[7]. Cel prin care s-a făcut lumea (Ioan I, 1) este Acela prin care s-au făcut si veacurile (Evr. I, 2).
„Dacă-i așa - afirmă Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae -, Dumnezeu hotărându-se prin voința Sa să creeze lumea și timpul, a putut să le cugete dinainte de a le crea, în baza puterii date de ființa Sa, dar nu a fost silit să le cugete și să le aducă la îndeplinire prin lucrare. Limba greacă a putut reda distincția dintre veșnicia ființei lui Dumnezeu și gândirea și voia Lui cu privire la lume și la timp înainte de veacuri folosind pentru cea dintâi termenul de eternitate iar pentru ultimele termenul de veșnicie. Lumea e gândită înainte de toți vecii... Această veșnicie implică o relație a lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, înainte de a fi lumea și timpul fără ca aceasta să-l scoată din eternitatea proprie exclusiv Lui, sau ființei Lui”[8].
Nu trebuie să cugetăm vreun timp înainte de crearea lumii intercalând vreo distanță temporară între Dumnezeu și creație. Sfinții Apostoli afirmă că Dumnezeu întru El
(Hristos) ne-a ales înainte de veacuri ( Sf. Ap. Pavel, Efeseni 1,19-20). Acest înainte al cugetării nu introduce timpul în ființa lui Dumnezeu, cum nu-l introduce nici cugetarea Lui anterioară cu cele ce se petrec în lume după apariția ei. Dimpotrivă exclude evoluție, schimbarea, timpul din ființa și lucrarea lui Dumnezeu.
Categoriile gândirii omului nu pot reda decât aproximativ și incomplet taina relației lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, în gândirea și în voia Sa înainte de existența lor reală. Ceea ce știm este că această relație este liberă, iar lumea și timpul create nu sunt o emanație din ființa lui Dumnezeu, ci expresia puterii și voinței Sale creatoare.
Esența timpului rămâne o taină. Chiar dacă misterul nu poate fi epuizat, pot fi surprinse unele aspecte în legătură cu natura timpului. Începutul lumii fiind o trecere de la neființă la ființă, această mișcare e o trăsătura fundamentală a lumii create, în corelație cu devenirea, care a fost imprimată existenței create ca suport și posibilitate pentru progres, pentru o desăvârșire și mai mare, continuă.
Fără a fi confundat cu mișcarea, transformarea, devenirea, categoria timpului, în concepția Sfinților Părinți este strâns legată de acestea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul constată că: "tot ceea ce a primit existența din nimic e în mișcare, fiind purtat numaidecât spre o oarecare cauză"[9]. Mod de existenta al lumii create, timpul este inerent ei și indisolubil legat de ea. "Nici un timp nu poate fi fără creatură" - se exprima Fericitul Augustin[10]. Așa cum îl definea și Sfântul Vasile cel Mare, timpul este "semnul însuși al creaturii"...Există o afinitate naturală între aceasta lume, animalele și plantele care se găsesc în ea și cursul timpului, care totdeauna se grăbește și curge fără a slăbi vreodată elanul sau"[11].
Timpul fiind modul de existență al lumii create, veșnicia este modul de existență al lui Dumnezeu, dar întruparea Mântuitorului, asumarea umanității de către El, jertfa sa pe Cruce și Învierea sa ne-a fost dăruită și nouă, oamenilor, aflați în această lume sub finitudinea existenței în timp, care prin natura lui este finit. Cele două moduri de existență sunt distincte, dar nu opuse. Ortodoxia n-a definit timpul și eternitatea ca diametral opuse, căci dacă în relație cu timpul, stă inevitabil mișcarea, schimbarea, trecerea de la o stare la alta, eternitatea este mișcarea stabilă, așa cum o caracterizează Sfântul Maxim Mărturisitorul.
"În Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare" (Iacob I, 17) înțelegem că "Dumnezeirea e nemișcată, ca una ce este plinirea tuturor, e plenitudine de viață care nu mai are spre ce să tindă mai mult. Eternitatea lui Dumnezeu transcende modul nostru de existență și de gândire”[12].
În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul relevă că: "Dumnezeu nici nu se mișcă, nici nu stă, fiind după fire mai presus de toată mișcarea și starea, și nu se supune în nici un sens modurilor noastre"[13].
Pentru Ortodoxie, timpul si eternitatea, nefiind în relație de opoziție, deși distincte, ele pot comunica, iar aceasta constituie premisa pentru posibilitatea coborârii lui Dumnezeu în timp și a participării noastre la viața veșnică.
Așadar timpul nu-L are pe Dumnezeu Cel veșnic numai ca origine și țintă a lui, ci Dumnezeu lucrează în timp. Dumnezeu Însuși Se coboară prin Fiul Său dar și prin Duhul Sfânt la o împreună-lucrarea cu omul în timp.
Istoria nu este numai a omului, ci și operă a lui Dumnezeu care pune pecetea sa pe timp și pe istorie. Timpul este produsul lucrării lui Dumnezeu ca și lumea, și Dumnezeu pate da un caracter temporal lucrărilor, nu și ființei Sale. Căci pe acestea le poate activa sau opri dar nu și ființa Sa.[14]
Timpul este legat indisolubil de om, este un dar al lui Dumnezeu pentru ca omul în existența sa individuală și istorică să înainteze în natură, în lumea creată, prin dreapta credință, rugăciune, virtuți, fapte bune, credința lucrătoare în iubire spre desăvârșire, necesară pentru veșnicia fericită. Timpul este dat lumii și omului ca un interval trecător pentru pregătirea lor, prin lucrarea omului și a Duhului Sfânt pentru desăvârșire și neschimbare în viața eternă.
Omul e temporal și trăiește lumea ca temporală, pentru că e persoană conștientă responsabilă, fașă de el însuși, față de semenii lui față de natură și întreaga creație înaintea lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să fie atent la timp, la cerințele fiecărei clipe, să se roage lui Dumnezeu să-i dăruiască har și putere pentru a nu pierde vremea care i s-a dat, smerenia și fericita viață în veșnicie, așa cum spun Sfinții Părinți.
Omul își propune mereu scopuri, este ființă istorică, temporală și este destinat prin voia lui Dumnezeu ca prin realizarea acestor scopuri să ajungă prin Hristos și prin har la îndumnezeirea sa acum și pentru eternitate.
Istoria, așa cum spune și filosoful Hegel, rezultă din acorduri și dezacorduri între scopurile variate urmărite de mulțimea de oameni și de generațiile care se succed. Unii dintre ei vor să ajungă în eternitatea fericită a lor, alții nu cred în aceasta, dar urmăresc totuși alte scopuri. Așa cum subliniază Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae și faptele tuturor au o influență asupra timpului tuturor, sau asupra istoriei generale.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Deci până ce zidirea se află în lume, în chip temporal, este supusă mișcării transformatoare, din pricina stabilității mărginite a lumii și a coruperii prin alterare, în decursul timpului. Dar, ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns, o stabilitate pururea în mișcare și o identică mișcare stabilă, săvârșită etern în jurul Aceluiași Unul și Singur... Taina Cincizecimii este deci unire în care nu se mai arată nici timp, nici devenire”[15].
Față de concepțiile filosofice și chiar simțul comun care consideră timpul în sens negativ, prin efectul său distructiv asupra vieții omului și asupra oricărei forme de existență, dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă consideră că timpul își pierde rostul său pozitiv numai când este considerat ca formă ultimă și exclusivă a realității, dar are sens pozitiv când e văzut și folosit ca drum spre Dumnezeu.
Timpul are sens negativ și duce la angoasă, depresie, grijă exagerată pentru corp, pentru parvenire și acumulare de bunuri materiale, într-un cuvânt la existență fără sens, numai pentru acei oameni care în mod liber aleg să-l ignore pe Dumnezeu, să se despartă de Dumnezeu și consideră că aceasta este unică și ultima realitate. Toți cei care sunt adepții sectelor de tot felul sau a unor confesiuni religioase create de om și nu expresie a lucrării Duhului Sfânt, a transmiterii apostolice a harului de la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, ajung să trăiască o viață fără sens și fără un scop transcendent acestei lumi - veșnicia fericită în Împărăția lui Dumnezeu unic în ființă și întreit în Persoane.
Faptul că timpul nu este folosit de toți oamenii numai spre înaintarea lor spre unirea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har, arată libertatea lor de a alege între Dumnezeu cu fericita viață în eternitate și lumea finită cu cele materiale. Totodată arată că nici crearea și conducerea lumii spre unirea cu Dumnezeu nu sunt impuse de o necesitate a ființei lui, ci sunt fapte ale voinței lui libere, care se cer acceptate cu o libertate corespunzătoare din partea oamenilor.
Chiar și prin suferință, în care mulți văd sensul negativ, distructiv al timpului, omul poate să transfigureze acest timp al durerii, dacă și-l asumă conștient și liber și nu scade în dreapta credință, nu își pierde cele trei virtuți cardinale pe care le au toți drept măritorii creștini: credința, nădejdea și dragostea. Chiar și prin experiențele dureroase omul poate să crească spiritual în timp. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că timpul ne este de folos când suportăm mai degrabă necazurile legate de el, în loc să alergăm după plăcerile trecătoare pe care ni le poate prilejui. Prin răbdarea încercărilor câștigăm, în timp, eternitatea fericită.
„Îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor, și a celor din timp și veac... Spre aceasta le era acum tot zborul sfinților, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care cum am zis Scriptura la numit „timp”), așa să fie și slăviți împreună cu El în veacul viitor, devenind într-un chip mai presus de fire, ai lui Dumnezeu după har”[16].
Dar timpul înseamnă mai întâi de toate viață trăită în bucurie pentru că este drumul nostru spre eternitatea fericită, este „intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru”, așa cum spune Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.
Dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă la care ne-am referit pe scurt leagă timpul de om. Într-o lume fără om timpul n-ar avea niciun rost sau nici o existență reală. Și însăși existența acestei lumi nu ar avea nici un sens. ”Căci un sens nesesizat de o conștiință este un sens acoperit de întuneric”[17].
Lumea își actualizează în parte sensul prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt și aceasta se arată în folosul pe care-l aduce Universul oamenilor, ca ființe conștiente care înaintează în timp și cu ajutorul creației naturale dincolo de repetiția monotonă a unei existențe în care omul este un individ, ci nu o persoană liberă supus finitudinii timpului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul omului în înaintarea în timp, de la existența ce li s-a dat de Dumnezeu, la existența fericită în această lume prin credința lucrătoare prin iubire și fapte bune, în această lume, la existența veșnic fericită în eternitate.[18]
Cele arătate sunt o expresie a principiului antropic, acceptat astăzi de teologi dar și de numeroși oameni de știință, pe care noi l-a prezentat într-un alt studiu.[19]
Răscumpărarea timpului. Regăsirea timpului pierdut
Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil. Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.
Timpul sacru poate deveni realitate pentru fiecare dintre noi, prin dreapta credință. Este timpul în care poate să se regăsească pe sine, să răscumpere timpul profan pierdut, să se înscrie în devenirea bună în timp, cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.
Regăsirea timpului pierdut în timpul sacru circular este la îndemâna noastră prin, fapte bune, pocăință, iubire și iertare.
Timpul vieții prezente oferă, prin pocăință, mărturisire și părere de rău pentru păcatele săvârșite dar și ca negare și dezlipire de rău, posibilitatea "răscumpărării" timpului pierdut (Efes. V, 10). Timpul postului și al pocăinței este trăit în Ortodoxie ca o iconomie a iubirii lui Dumnezeu față de slăbiciunea firii umane alterată de păcat. Este timpul când credinciosul se depășește negând firea mai presus de fire, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, și regăsește valoarea sa de om creat după chipul lui Dumnezeu, potențele creatoare care așteaptă să fie actualizate în realizarea binelui.
Timpul pocăinței devine timpul unei renașteri prin respingerea răului care s-a instituit. Clipa, ca parte inerentă a succesiunii și fracționării în trecerea timpului, poate constitui - când e vorba de timpul pocăinței - o limită între doua moduri de viețuire distincte, ca fiind sfârșitul unuia și începutul celuilalt. Este vorba de acel "început bun" pe care noi îl cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre. Dar acest început bun se multiplică și se intensifică în infinite ca număr "începuturi bune", care, de fapt, constituie treptele trecerii noastre în procesul desăvârșirii, infinit în eshatologie. Adâncul desăvârșirii este smerenia, spune Sfântul Isaac Siriul, iar smerenia include pocăința. În acest context, ne rugăm Domnului ca: "cealaltă vreme a vieții noastre să o petrecem în pace și întru pocăință".
Iubirea milostivă pe care suntem datori a o împlini, fiind o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, răscumpără timpul pierdut, îl transformă într-un prezent sacru continuu. Iubirea de Dumnezeu, și prin Dumnezeu de aproapele și pentru toată creația, nu are limitele sau granițele acestei lumi. Filosoful Constantin Noica vorbea despre „înfrângerea umană a timpului”, clipa în care devii „contemporan cu cel pe care îl iubești”. Iar Părintele Teofil Părăian spunea că el este prieten și cu viii și cu morții, iubirea neîncetând dacă persoana iubită a trecut în veșnicie.
Privind timpul din perspectiva mântuirii sufletului, sensul vieții noastre, clipa prezentă se umple de lumină: „Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Romani 13, 11).
Anii nu se numără după trecerea timpului, ci se socotesc după viața noastră trăită în credință curată, purtând în inimă nădejdea mântuirii întru Hristos, împodobiți fiind cu roadele faptelor iubirii.
Referitor la tendința noastră de a ne refugia în trecut, sau de a ne îndreptăți pe noi înșine, sau de a deplânge o așa-zisă viață „ratată”, Părintele Arsenie Papacioc spunea că cel care trăiește prezentul în comuniune cu Dumnezeu, nu ca un simplu „prezent istoric”, ci ca un timp liturgic, sub semnul harului, acela „repară trecutul şi cucereşte viitorul”.
Ar fi „o mare greşeală să-ţi vezi poziţia ta în comparaţie cu ce-a fost sau cu ce visezi să fie. Trăieşte momentul care ţi-e dat, total pentru Dumnezeu”. În felul acesta, o singură clipă trăită împreună cu Domnul Iisus Hristos, prin deșertarea inimii de cele care ne împovărează, e suficientă pentru a șterge anii de întuneric, regretele și neîmplinirile noastre.
Această clipă trăită împreună cu Dumnezeu înseamnă iubirea milostivă, fapta bună care nu poate fi amânată, chemarea lui Dumnezeu la care nu trebuie să întârziem a răspunde. Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum zice Duhul Sfânt, dacă veți auzi astăzi glasul Lui/ Nu vă învârtoșați inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie” (Evrei, 3, 7,8).
„După Simeon Metafrastul, oferta și porunca clipei de a face un bine în ea, e un apel al lui Dumnezeu, Care vrea să se valorifice orice clipă istorică. Dimpotrivă, gândul amânării este trimis de un demon, ca să facă pe om să se sustragă de sub chemarea lui Dumnezeu. Demonul face astfel pe om să se obișnuiască cu amânarea continuă a trecerii la faptă, paralizând până la urmă voința lui și făcându-l nesimțitor la apelurile lui Dumnezeu. Demonul îngăduie bune intenții, ca să-l amăgească pe om că nu e rău de tot. „Iadul e pavat cu intenții bune”.
Despre neputința ce se introduce prin aceasta în suflet a vorbit și Kirkegaard... Acest demon te face să-ți scuzi și ratarea întregii vieți cu gândul „reîncarnărilor viitoare”. Gândul amânării este o ispită de a nu face acum efortul ce ți se cere. E o amăgire perfidă că nu refuzăm în principiu să facem un bine, dar îl vom face mâine, ca în fond să nu-l mai facem niciodată, dar să ne amăgim mereu că îl vom face. Nu numai binele ce ți se cere azi nu-l vei mai putea face mâine, căci mâine nu va mai fi în fața ta omul care avea lipsă de acel bine, ci te vei obișnui să amâni continuu săvârșirea oricărui bine. Simeon Metafrastul zice: „Domnul îți spune azi: de veți auzi glasul Meu, să nu învârtoșați inima voastră. De aceea sârguiește-te spre glasul Mântuitorului și să nu amâni pe mâine. Căci acestea ți le sfătuiește dușmanul, aflându-te ascultător”[20].
Scriitorul William Penn afirmă: „Doar o singură dată voi trece prin viață. De aceea, dacă voi putea dărui puțină blândețe, ori să fac un bine cât de mic, unei ființe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zăbavă, pentru că altă dată nu voi mai trece pe aici”.[21]
„ Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.
Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu – fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărățești veşnic.
Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.
Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date. Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el – în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze”[22]!
În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un „moment oportun”, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenţiei Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har. Din acest motiv, „timpul creştin” nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu, devenind El însuși „centrul” istoriei spre care toate „curg” ca împlinire.
Prin participare la evenimentele din viaţa lui Hristos, trăite în spațiul Sfintei Biserici, pe parcursul unui an liturgic, creștinul înaintează, împreună cu Iisus, spre un viitor eshatologic care ni se descoperă ca o pregustare din bunătățile netrecătoare ale Împărăției Cerurilor.
O scurtă sinteză
Trebuie să reflectăm la cuvintele Eclaziastului: Orice lucru îşi are timpul său
„Pentru toate există o vreme,
şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său:
un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
un timp pentru război şi un timp pentru pace.( Eclaziastul, 3, 1-8)
În loc de orice alte comentarii dorim să încheiem această modestă și insuficientă prezentare a relației dintre om și timp cu spusele Părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae:
„Cu cât e mai prezent trecutul, cu căința pentru greșelile din decursul lui, cu atât suntem mai preocupați de viitorul veșnic. Și cu cât e preocupat cineva mai puțin de viitorul eshatologic, cu atât se gândește la trecut cu mai puțină căință. Acela se închide în mare măsură în prezentul fără orizont, trăit în mod inconștient asemenea animalului. Acela nu adună tot timpul în prezent și nu e deschis veșniciei…
Sfinții Părinți precizează ca scop al creării lumii și al conducerii ei spre Sine, dorința de a împărtășii lumii iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul Său, și ca ființele create conștient să-I răspundă cu iubirea lor filială, care le vine din alipirea la Fiul Său Unul Născut făcut om.
Acesta este și rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul întrupat făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El față de Tată, timpul n-ar avea niciun rost’’ .
Dumnezeu să ne ajute să ne trăim viața și timpul spre fericita veșnicie după poruncile și învățăturile Mântuitorului, ale Sfinților Părinți !
NOTE
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în prima parte a lunii februarie la București, a decis organizarea unei colecte pentru ajutorarea comunităților ortodoxe din Siria și Turcia, grav afectate de cutremurul devastator care s-a produs la începutul acestei săptămâni.
Seismul a afectat comunitățile Patriarhiei Antiohiei din Alexandretta, Mersin și Antakia din Turcia, precum și comunitățile din Alep, Latakia și Hama din Siria.
Această colectă este organizată de Patriarhia Română prin platforma Ajută cu bucurie, instrument utilizat tot în scop umanitar în perioada pandemiei, dar și pentru gestionarea crizei refugiaților din Ucraina.
Colecta se desfășoară până în data de 4 martie 2023. Persoanele care vor să ajute o pot face direct în platforma ajutacubucurie.ro – începând cu data de 11 februarie – sau prin virament bancar în conturile de mai jos.
Situația din Turcia și Siria
Peste 21.000 de morți s-au produs în urma cutremurului din Siria și Turcia, iar numărul lor ar putea crește până la finalul căutărilor.
Orașele din Turcia sunt în mare parte izolate din cauza cutremurului și încă sunt persoane care nu au fost găsite, fiind prinse sub dărâmături.
Departamentul pentru tineri din cadrul Patriarhiei Antiohiei, condus de Arhimandritul Meletie Shatahi, fost student la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, oferă asistență celor afectați de seism în Siria, în special în orașele Alep, Latakia si Hama.
Mai multe lăcașuri de cult au fost afectate. Două biserici din Antakia au fost distruse de cutremur și va fi nevoie să fie reconstruite; o altă biserică din Iskenderun (Alexandretta) este în parte distrusă; o biserică din Arsuz a fost distrusă.
Catedrala Sf. Ilie din Alep a fost afectată, dar nu distrusă, iar în prezent în catedrala din Alep sunt găzduite mai multe familii care au rămas fără adăpost.
O altă biserică afectată este biserica Sf. Gheorghe din Latakia, port la Marea Mediterană, în Siria.
Credința, în tot ceea ce ține de ea, rupe legăturile legilor cunoașterii. Cunoașterea nu are puterea de a face nimic fără cercetare și investigație. Iar credința cere un mod de gândire curat și simplu, departe de orice inventivitate și căutare de căi. Casa credinței este o înțelegere copilăreascăși o inimă simplă. Cunoașterea întinde capcane simplității inimii și a înțelegerii și se opune acesteia. Cunoașterea este rânduiala firii, în timp ce credința își realizează lucrarea deasupra legilor firii. Cunoașterea este însoțită de frică, iar credința – de nădejde.
În măsura în care o ființă umană este condusă de căile cunoașterii, este legată de frică și nu poate scăpa de ea. Dar Cine urmează credința devine curând liber și autonom și, ca fiu al lui Dumnezeu, se bucură de toate. Aceste moduri de trăire au condus lumea timp de cinci mii de ani, dar omul nu și-a putut ridica capul dinspre pământ și nu a putut înțelege puterea Creatorului său, până când credința noastră nu a strălucit și nu ne-a eliberat din întunericul robiei pământești și al supunerii deșarte, cu o minte stearpă și aburindă. Între timp, chiar și acum, când am găsit o mare netulburatăși o comoară neexploatată, tânjim din nou să ne retragem la izvoarele sărace. Nu există cunoaștere care să nu fie sărăcăcioasă, oricât de mult ar fi îmbogățită, iar comoara credinței nu încape nici pe pământ și nici în cer” (Cuvântul XXV)
Căile lui Dumnezeu sunt tot ceea ce se întâmplă în univers. Tot ceea ce are loc se datorează judecății și hotărârii lui Dumnezeu. Nimic nu este sau nu poate fi realizat în mod ascuns și independent de Dumnezeu. Una se întâmplă după voia lui Dumnezeu, alta prin îngăduința Lui. Totuși, toate lucrurile sunt realizate prin rânduiala și hotărârea lui Dumnezeu. Din acest motiv, căile lui Dumnezeu sunt adesea numite în Scriptură „judecata lui Dumnezeu”. Judecata lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale (Psalmul 118, 137).
Prin voia lui Dumnezeu au fost create lumea văzută și cea nevăzută. Și omul a fost creat și răscumpărat tot prin voia Lui. Toate evenimentele, publice și personale, au fost și sunt împlinite prin bunătatea, omnipotența și înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin voința creaturilor, a apărut răul cu toate consecințele sale. Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin propria voință, îngerii și omul au căzut și L-au respins pe Dumnezeu. Tot prin voia dumnezeiască, oamenii au fost răscumpărați de Dumnezeul întrupat.
Prin îngăduința lui Dumnezeu și prin voința rea a îngerilor și a oamenilor căzuți, pământul a fost corupt de crimele și răutatea lor. Prin voința și judecata lui Dumnezeu, universul va fi și este pedepsit prin diferite suferințe și dezastre. Prin voința și judecata lui Dumnezeu, chinul veșnic în abisul de foc și întuneric al iadului se va abate asupra apostaților, dușmani ai lui Dumnezeu, loc pentru care s-au pregătit singuri.
Căile și lucrările lui Dumnezeu își urmează propriul lor drum. Proiectele umane și demonice își urmează, de asemenea, propriul lor traseu. Crimele și atrocitățile nu încetează să fie crime și atrocități în raport cu cei care le fac, chiar dacă cei care comit răul cu rea intenție devin doar niște instrumente ale voinței lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este o consecință a înțelepciunii neînchipuite a lui Dumnezeu, a puterii nelimitate a lui Dumnezeu, datorită căreia creaturile, acționând conform voinței lor libere, sunt totodată și neîncetat în puterea Creatorului, fără să o înțeleagă, și împlinesc voința Lui, chiar fără să o cunoască.
Căile lui Dumnezeu sunt prezente și active în mijlocul evenimentelor umane și demonice, ca cel mai subtil duh în mijlocul materiei, independent de materie, nefiind constrâns de materie, acționând asupra materiei și nefiind supus acțiunii materiei. Căile lui Dumnezeu sunt intervenția atotputernică a Lui în soarta universului, Singurul Care umple universul și tot ceea ce este dincolo de univers, nefiind închis în univers.
Învierea din morți este un fapt atât de minunat, încât cutremură atât pe cei care s‑au întors „de pe lumea cealaltă”, cât și pe martorii oculari ai unor astfel de întâmplări. Omul era mort, trupul lui era lipsit de viață, rece, gata să fie pogorât în măruntaiele pământului – și acest om, iată, este din nou printre noi! Ateii devin oameni profund iubitori de Biserică, cei credincioși sunt treziți din somnul nepăsării lor, fiind siliți să ia în serios pregătirea pentru trecerea din lumea de aici la cele veșnice. În această pregătire constă, de fapt, sensul existenței noastre pământești.
Cartea de față ne prezintă câteva cazuri legate de întoarcerea minunată la viaţă a unor oameni care muriseră şi mărturiile lor privitoare la petrecerea sufletului în lumea de dincolo. Scopul nu este, desigur, doar relatarea acestor fapte de‑a dreptul incredibile, ci trezirea în cititori a conștiinței că viața aceasta se scurge cu repeziciune și că pregătirea pentru viaţa veşnică este de o însemnătate fundamentală.
În lucrarea de față, ieromonahul Nectarie Morozov ne vorbește despre Taina Pocăinței, despre pregătirea pentru ea și greșelile cele mai importante pe care oamenii le săvârșesc – conștient sau inconștient – în timpul spovedaniei. Autorul ne îndeamnă să ne privim cu sinceritate starea duhovnicească, să înțelegem cauzele pentru care sufletul nostru rămâne bolnav și suferind.
De ce este rece inima mea și nu se bucură de rugăciune? De ce, trăind de atâția ani în sânul Bisericii, mă asemăn atât de puțin cu Hristos: nu am nici dragoste, nici răbdare, nici blândețe? De ce, spovedindu-mă și împărtășindu-mă cu regularitate, rămân robit acelorași patimi josnice? Cartea ne ajută să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dovedindu-se un îndrumar de spovedanie folositor, în care experiența apropierii de Taina Pocăinței este privită atât din perspectiva preotului duhovnic, cât şi din cea a creştinului care se spovedeşte.
Cartea părintelui Nectarie este despre cum să rămânem vii. Nu doar cum să ne spovedim sincer și fără falsitate, ci și cum să ducem o viață creștină autentică, una în care să nu mai fie loc pentru formalism, ci numai pentru Dumnezeu.
Detalii despre carte / COMANDA
Omul nu este pedepsit pentru că gândește, ci pentru ce gândește.
VASILE ANDREICA
A devenit deja o frumoasă tradiție sibiană ca în prag de toamnă ÎPS Părinte Mitropolit Laurențiu al Ardealului să facă fiilor săi duhovnicești, profesori de teologie, preoți și credincioși ortodocși, frumoase și ziditoare surprize. Pentru ÎPS Sa și pentru mitropolia Șaguniană a Sibiului toamna e un anotimp fast și bogat, deloc nostalgic, aflat sub semnul împlinirilor și rodniciei. La împlinirea a șaptezeci și cinci de ani de viață închinată din adolescență lui Hristos și Bisericii Lui prin cincizeci și trei de ani de preoție și două zeci și șase de ani de arhierie, ÎPS Sa ne oferă cu acest prilej aniversar un dublu mănunchi de înmiresmate flori duhovnicești. Adună binevenit între copertele a două noi cărți dublul ciclu a câte douăzeci și șase de cuvinte pastorale rostite direct sau prin gurile preoților tuturor credincioșilor din Episcopia Caransebeșului și din Arhiepiscopia Sibiului în sfertul de veac de slujire arhierească cu prilejul momentelor centrale ale ciclului liturgic al Anului Domnului și ne cheamă pe toți să conștientizăm și să fructificăm darurile Nașterii și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr.
Detalii despre carte / COMANDA
Calea pocăinței lăuntrice în viața și scrierile Cuviosului Părinte Arsenie Boca este o lucrare de restituire a chipului autentic al unuia dintre marii isihaști ai Bisericii Ortodoxe Române și, în general, ai spiritualității răsăritene. Evenimentele la care face referire volumul sunt cele ale biografiei lăuntrice. Ele decupează teme prezente în scrierile Cuviosului, care fac înțeleasă întreaga sa învățătură, notele și însemnările sale reprezentând un adevărat jurnal de front pe calea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.
După seria de tâlcuiri verset cu verset ale ale cărților Vechiului Testament, continuăm cu cărțile Noului Testament. Preotul Ioan Usca se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene (fără a o ignora nici pe cea apuseană), dar aduce, de câte ori este cazul, și precizări istorice și filologice de dată recentă. Autorul îmbină rigorile teologiei cu exisgențele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariștilor și studenților în Teologie, dar și intelectualității creștine în general.
Prin tâlcuirea Apocalipsei verset cu verset, părintele Athanasie reușește să‑și țină cititorii cu sufletul la gură printr‑o adresare directă, oferindu‑le toate cunoștințele necesare înțelegerii acestei cărți profetice a Noului Testament. Explicarea Apocalipsei se află totdeauna în relație cu scrierile Sfinților Părinți, dar și cu științele, cultura și cu tot ce implică existența omului în prezent. Discursul autorului este original și prin capacitatea de a asimila Scriptura în întregul ei, cultura și științele profane, fără să obosească cititorul cu vreun fel de tratat academic.
De asemenea, părintele Athanasie știe să elimine din start orice curiozitate bolnăvicioasă și primejdioasă totodată în abordarea Apocalipsei:
„Analizând cartea Apocalipsei, să nu vă așteptați să vi se înfățișeze diferite elemente apocaliptice, adică ce se va întâmpla în viitor. Cartea Apocalipsei nu este doar o carte profetică, ci și una încurajatoare și, în același timp, teologică. Cartea Apocalipsei are multe laturi, din acest motiv luați seama la câte elemente ne raportăm, alinătoare, ajutătoare și susținătoare ale vieții noastre duhovnicești. Spun aceasta întrucât poate că vor exista frați curioși să afle ce vom spune mai jos, dacă va începe al Treilea Război Mondial, când se va întâmpla... Această curiozitate este una bolnăvicioasă!
Cartea Apocalipsei îl sprijină pe om, îl ajută, îl călăuzește, îi arată evenimentele în hotarele istoriei, dar înainte de orice îl întărește duhovnicește. Din această perspectivă analizăm noi cartea Apocalipsei, și voi ruga dragostea voastră ca în felul acesta să o primiți și voi.”
(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe) |
|
vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
|
|
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
|
|
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |