În vremea aceea trecea ­Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am ne­dreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Mulțimea de oameni adunată la un eveniment anu­me este înăl­ță­toare, dar poate fi și înșe­lă­toare. De multe ori mulțimea poate să impresioneze, să aclame și să apere valorile și viața. Alteori poate să încurce, să limiteze sau chiar să blocheze perspectivele, așa cum a pățit și Zaheu vameșul. El voia să-L vadă pe Iisus, dar „nu putea de mulțime” (Luca 19, 3). Nu putea pentru că era mic de statură, iar mulțimea de curioși se îmbulzea prea tare. 

Până astăzi situația tot așa a rămas. Numărul oamenilor par­ticipanți la o manifestare anume poate fi un lucru impresionant și folositor. Să ne gândim numai la rolul pozitiv al publicului la un spectacol, sau la suporterii unui meci, sau la participanții la un maraton cu scop caritativ.

La fel e situația și în cazul unor manifestări religioase. Cu cât pelerinii sunt mai mulți, cu atât pelerinajul este mai emo­ționant. Să ne gândim numai la slujbele de Paști sau de Bobotează, care strâng atât de mulți credincioși, dornici de cuvântul lui Dumnezeu. Modelul vine din Sfânta Scriptură, unde ni se relatează că Iisus era urmat de „mulțime multă de popor”.

Dar să nu ignorăm și reversul. Mulțimile de oameni, de gură-cască, pot îngreuna lucrurile. Vulgul, de multe ori, ne împiedică serios în a-L întâlni pe Hristos. Ca să-L întâlnești pe Iisus trebuie să lupți cu mulțimea celor care sunt ca bolovanii în calea ta. Gloata, gura-lumii, moda, vedetismul, distracțiile, toate acestea alcătuiesc „tirania” mulțimilor care taie calea către Dumnezeu. De aceea, nu de puține ori, Hristos a fugit de popor, ca să se retragă în liniște și în rugăciune.

Mai nou, mulțimile de oameni se manifestă prin mass-media, prin internet, prin toate mijloacele de socializare, dar atitudinile exprimate nu sunt totdeauna de bun augur. Așa-zisa „socializare” se poate transforma din mumă în ciumă, într-un puhoi nimicitor, precum un râu cu apă cristalină se poate transforma într-o viitură, care face prăpăd în calea ei. Din aceste motive, mulți se feresc de publicitate, care în loc să înalțe doboară și cele mai sănătoase credințe și principii. 

Zaheu învinge mulțimea, înălțându-se

Zaheu s-a lovit și el de mul­țime. Dar prin istețime, nu prin forță, el a depășit mulțimea, suindu-se într-un smochin. Aici a fost reușita lui: de la înălțime L-a văzut pe Hristos. Pe Dumnezeu Îl afli numai înălțându-te deasupra vulgarității lumii acesteia. De aceea, atunci când mulțimea încurcă, trebuie găsite modalități de ridicare deasupra ei, ca să ajungem la Hristos.

În felul acesta Zaheu a avut succes. Nu numai fiindcă a de­pășit blocajul mulțimii, ci mai ales pentru că Hristos l-a văzut pe el. Hristos ne vede pe toți, dar ne vede, îndeosebi, pe cei care Îl căutăm de la înălțimi duhov­nicești. Dacă noi nu vrem să ne ridicăm, nici Hristos nu ne ridică cu forța. Toată spiritualitatea ortodoxă nu înseamnă altceva decât înălțarea noastră continuă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru ca astfel și Dumnezeu să ne cunoască pe noi.

Ceea ce a urmat a fost rezultatul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Mântuitorul, văzându-l, Se autoinvită în casa lui. Un lucru neașteptat. Zaheu răspunde imediat, plin de bucurie, fără să se eschiveze, semn că vizita a fost pe sufletul lui și pregătește cele cuvenite oaspeților deosebiți. Nu știm ce dialog a purtat Iisus cu Zaheu, Evanghelia ne relatează numai rezultatul acestei convorbiri, și anume faptul convertirii lui Zaheu într-un mare binefăcător: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit” (Luca 19, 8). Văzând aceasta, Mântuitorul a răspuns îndată: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Luca 19, 9).

Dumnezeu ne caută acasă

De atunci Dumnezeu ne caută acasă. Hristos a venit să ne sfin­țească viața, întemeind Biserica mare şi totodată ne mân­tuiește casa, familia, care este Biserica mică. Cele două Biserici, mare și mică, sunt într-o continuă întrepătrundere și inter­dependen­ță. Cred că Mântuitorul, atunci când a zis că cine crede în mult, crede și în puțin, a vrut să spună că cine crede în Biserica mare crede și în Biserica mică. De aici și concluzia că nimeni nu se poate mântui în Biserica mare, dacă nu se preocupă de mântuirea casei lui, a familiei lui, a Bisericii mici.

Acest lucru l-a știut foarte bine, mai ales, părintele Arsenie Boca. De aceea toate învăță­mintele lui aveau referire directă la familie, cu toate aspectele ei, inclusiv la viața intimă. „Feciorie pân’ la Cununie și fidelitate pân’ la moarte” a fost una dintre cele mai cunoscute apoftegme ale lui. Ca să ne mântuim în Biserica mare, nu putem să ignorăm cele mai intime aspecte din Biserica mică, nici apoftegma părintelui Arsenie Boca.

Astfel, în familie se vede cel mai bine cum ne lucrăm mântuirea și câtă importanță acordăm Bisericii. Cu casa noastră începe desăvârșirea noastră. Pentru că în familie se perpetuează actul creator, iar în Biserica mare se dăruiește actul recreator, adică mântuirea.

Cu Hristos, la masă

Pentru aceasta Hristos a poposit la Zaheu și a adus mântuire nu numai lui, ci și casei lui. El vrea să fie cu noi, să stea la masă și să mâncăm împreună. O rugăciune populară spune: „Cruce-n masă, Cruce-n casă/ Dumnezeu cu noi la masă”. Aceasta este esența, rostul Liturghiei cosmice, care începe cu Liturghia din Biserică și cu împărtășirea noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, așa cum mama își strânge copilul la sân și-l hrănește cu lapte, tot așa Hristos ne strânge pe toți în Biserică și ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui. Și așa cum pruncii nu pot crește dacă, în Biserica de acasă, nu se hrănesc de părinții lor, tot așa și creștinii, din Biserica mare, nu pot crește duhovnicește dacă nu se hrănesc cu Sfânta Euharistie. Fiecare Liturghie este o chemare la împărtășire, așa cum în fiecare zi ne hrănim cu cele pământești.

Casa lui Zaheu trebuie să fie și casa noastră. Pocăința lui Zaheu trebuie să fie și pocăința noastră. Iar bucuria lui Zaheu care stă la masă cu Hristos trebuie să fie și bucuria noastră, a celor care participăm la Sfânta Liturghie. Nu prin asistare, ci prin mâncare, nu prin uitătură, ci prin băutură, iar mâncarea și băutura noastră sunt Trupul și Sângele Lui Hristos.

Nu înălțime de brad, ci un suflet curat

Zaheu ne-a arătat că mulți­mea poate fi biruită atunci când sufletul dorește cu ardoare să-L vadă pe Hristos. El ne-a mai arătat că întâlnirea cu Hristos cere înălțare, nimeni nu-L poate coborî pe Dumnezeu din cer, dacă nu urcă spre El. Bunătatea lui Dumnezeu este așa de mare, încât El se coboară spre noi, chiar și atunci când mișcăm numai un deget spre El.

Zaheu Îl primește pe Mesia în casa lui, Îl pune la masă și Îl hrănește cu cele pământești. Dar Hristos ne invită la masă, în Biserica Lui, și ne hrănește cu „ale Sale, dintru ale Sale”, adică cele cerești, Trupul și Sângele Lui.

Zaheu era mic de statură, dar de o mărinimie mântuitoare. Hristos era Dumnezeul Cel mare Care, smerindu-Se pe Sine, S-a făcut mic asemenea nouă. Așa a avut loc marea întâlnire din ­Ierihon. De aceea, dacă și noi vrem să stăm la masă cu Hristos, acasă, trebuie să știm că nu avem nevoie de-o înălțime de brad, ci de un suflet curat. Iar Dumnezeul cel mare se face pentru noi mâncare.

Ziarul Lumina

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, duminică, 1 ianuarie 2023. 

Text integral:

Prețuirea și ajutorarea vârstnicilor sunt expresii ale maturității spirituale și sociale în viața comunității

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești.

Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor. Din acest punct de vedere, ne preocupă, în mod deosebit, starea de abandon social și dezinteresul față de bătrâni (părinţi şi bunici), pe care le constatăm, adesea, în societatea de astăzi.

Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare şi înţelepciune, dar și de iubire milostivă, prin participarea lor laeducaţia copiilor şi a tinerilor.

Astfel, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre respectul pe care comunitatea evreiască îl arăta bătrânilor. În Vechiul Testament, respectul pentru bătrâni a fost transformat într-o poruncă pe care toți aveau datoria să o împlinească: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşire 20, 12), sau: „Înaintea celui cărunt să te ridici, să cinstești fața bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19, 32).

Cel care nu-și respecta părinții vârstnici era văzut ca un blasfemiator: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Eccleziasticul 3, 16).

Noul Testament ne arată lămurit că înțelepciunea celor vârstnici ține de apropierea lor de Dumnezeu prin rugăciune și de viața virtuoasă pe care aceștia o trăiesc. Astfel, Dreptul Simeon nu era doar un om învățat, ci și un permanent rugător, luminat de Duhul Sfânt pentru a-L recunoaște pe Mesia în Pruncul Iisus: „omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).

Dreptul Simeon Îl va putea purta în brațele sale pe Cuvântul lui Dumnezeu înomenit și Îl prezintă ca fiind „Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32).

Înțelegem, în acest sens, de ce Dreptul Simeon devine model şi ocrotitor al persoanelor vârstnice: era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde.

Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăţia cunoașterii, de frumuseţea blândeții şi a bunătăţii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Slăbiciunea trupului nu vatămă cu nimic tăria credinţei. Podoabă a Bisericii e cărunteţea gârbovă unită cu credinţa întraripată. De ea se bucură în mod deosebit Biserica”[1]. Bătrânețea trebuie înțeleasă şi ca fiind vârsta la care ne apropiem de sfârșitul călătoriei pământești, când Domnul Iisus Hristos ne conduce la casa Tatălui ceresc (cf. Ioan 14, 2).

Din nefericire, astăzi, sunt foarte mulți bătrâni care trăiesc în multă însingurare, înizolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde.

De aceea, Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți. Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor.

Vârstnicii, prin maturitatea lor duhovnicească, pot ajuta mult la păstrarea valorilor creștine în cultura noastră, pentru armonia societății și a familiei. Prin urmare, Biserica va ajuta persoanele vârstnice să depășească lipsa de încredere, tristețea și izolarea, care îi împiedică pe bătrâni să participe activ și cu speranță la viața comunității.

Desigur, pe lângă pastoraţia bătrânilor, Biserica Ortodoxă Română face deja eforturi importante pentru ajutorarea vârstnicilor, prin diverse centre sociale, acțiuni şi programe filantropice.

În prezent, funcționează la nivelul Patriarhiei Române 21 de centre de zi, 54 de așezăminte rezidențiale și 52 de servicii de îngrijire la domiciliu, toate destinate persoanelor vârstnice.

*

De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești. Dacă anul 2022 a fost consacrat rugăciunii și isihasmului, ca lucrare duhovnicească de propovăduire a rugăciunii neîncetate a minții și a inimii, anul acesta, 2023, privim rugăciunea, însoțită sau susținută de cântarea bisericească, psalmodierea însăși devenind rugăciune comunitară.

Aceasta își are obârșia în Psalmii Vechiului Testament, așa cum afirmă și Sfântul Andrei Criteanul, unul dintre marii imnografi ai Bisericii, zicând: „David, oarecând, a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană”[2].

Cântările cuprinse în cărțile de cult ale Bisericii noastre sunt creații ale unor imnografi inspirați de Duhul Sfânt și ne ajută în înțelegerea textului scripturistic, ca parte a Sfintei Tradiții. Textele imnurilor care se cântă în slujbele Bisericii Ortodoxe aprofundează și explică bogăția teologică a Cuvântului lui Dumnezeu. Muzica bisericească este Evanghelia cântată.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre limbajul imnografic că: „Dumnezeu este atât de mare, că singură poezia poate încerca să-L exprime”[3]. Profunzimea teologică și spirituală a textelor liturgice este dată de  adăparea lor permanentă din Sfintele Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii care au meditat îndelung și profund la Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia exprimată în imnografia bisericească este una dintre cele mai bogate în sensuri și, în același timp, lămuritoare pentru credincioșii Bisericii noastre, de aceea trebuie valorificată mai mult în predicile și catehezele din zilele noastre.

Imnografi precum Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma de Maiuma, Teofan Mărturisitorul și Iosif Imnograful, Casiana și alții sunt alcătuitori de cântări bisericești de o mare frumusețe, din punctul de vedere al formei, dar și de o mare profunzime teologică.

Imnurile liturgice au fost cântate pe teritoriul țării noastre încă de la începuturile creștinismului, iar arta sau meșteșugul cântării a fost predat de către mari dascăli și compozitori atât în școlile domnești, precum școala Sfântul Sava de la București, sau în școli mănăstirești, așa cum a fost școala de la Mănăstirea Putna.

Nu putem să trecem cu vederea nici psalții sau alcătuitorii cântărilor liturgice ale Bisericii noastre, care nu au fost simpli compozitori sau interpreți, ci adevărați creatori de culturăși limbă națională, precum: Filothei Sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ștefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea și alții.

Anul comemorativ al imnografilorși cântăreților bisericești devine, astfel, un prilej de comemorare a celor ce s-au ostenit prin munca lor, inspirați de Dumnezeu, să compună cântări bisericești și să le interpreteze, spre înaintarea noastră în cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice ne îndeamnă să înmulţim activitățile noastre pentru ajutorarea bunicilor, oferindu-le un sprijin concret ca semn al prețuirii lor și al comuniunii între generații, între tineri și părinți sau între nepoți și bunici.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. din lb. greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 559
[2]„Canonul Sfântului Andrei Criteanul”, Cântarea a 7-a, Joi, în Săptămâna a V-a a Postului Mare, în: Triodul, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2020, p. 427.
[3]Pr. Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Ed. Deisis, 1995, p. 143.

Legea care prevede ca 2023 să fie „Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu” a fost adoptată de Parlamentul României în decembrie și urmează să fie promulgată de Președintele țării. Anul cultural a fost instituit pentru a comemora cele două personalități și operele lor. Ciprian Porumbescu s-a născut în 1853 și a trecut la viața veșnică în 1883. În 2023 se împlinesc 170 de ani de la nașterea compozitorului și 140 de la moartea sa. Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei, un mare cărturar și istoric. S-a născut în anul 1673 și a trecut la Domnul în 1723, la vârsta de 50 de ani. Anul acesta se împlinesc 350 de ani de la nașterea cărturarului și 300 de la moartea lui. „Se instituie anul 2023 ca «Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu», pentru celebrarea vieții și operei cărturarului Dimitrie Cantemir și a operei compozitorului Ciprian Porumbescu”, se arată în primul articol al legii votate de Parlament. Articolul 2 prevede că instituțiile centrale și locale pot organiza activități culturale pentru a celebra anul cultural. - basilica

Purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu a oferit luni o declarație către presă în care explică situația ecleziastică a comunităților de români ortodocși din Ucraina. „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / Biserica Ortodoxă Română, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă”, a subliniat Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a explicat că la nivel local persistă încă o ambiguitate privind structurile ecleziastice din Ucraina care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. El a menționat că Biserica Ortodoxă Română a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale).

„Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta”.

Vasile Bănescu a spus că „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă”.

„Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”, a mai precizat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

În situația ecleziastică din Ucraina, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a menționat, încă din 2019, că va ține seama cu prioritate de cele peste 120 de parohii ortodoxe românești, aflate în Ucraina, în special în zona Bucovinei de Nord. S-a precizat atunci că este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român.

Citiți și: Golgota românilor ortodocși din Ucraina - V. Astărătoae

Autoritățile israeliene au prezentat recent una dintre cele mai impresionante grote funerare descoperite vreodată pe teritoriul țării, cu o vechime de aproximativ două milenii. Situl, identificat drept mormântul moașei Salomeea din Betleem, va fi deschis publicului. Potrivit Tradiției, moașa Salomeea din Betleem L-a vizitat pe Pruncul Iisus și pe Maica Sa în peștera din Betleem, dar nu a putut să creadă că Pruncul a fost născut de o fecioară, de aceea, mâna i s-a uscat și nu s-a vindecat decât după ce a atins leagănul micului Iisus. Situl arheologic a fost descoperit în urmă cu 40 de ani de jefuitorii de antichități în pădurea Lachish, situată între Ierusalim și Fâșia Gaza, iar săpăturile arheologice care au scos la iveală un perimetru imens care atestă, potrivit arheologilor, importanța acestuia. S-au găsit nișe și osuare sparte datând din perioada celui de al Doilea Templu (sec. VI î.Hr. – I d.Hr.) , ceea ce atestă că grota a fost inițial cripta „unei familii evreiești înstărite, care a consacrat numeroase eforturi amenajării grotei”, conform arheologilor. A devenit apoi capelă creștină dedicată Salomeei, după cum atestă prezența crucii și a zeci de inscripții gravate pe ziduri și care fac referire la ea. Camerele interioare datează din perioada bizantină (sec. IV-V d.Hr.). Aici s-au găsit și opaițe (lămpi cu ulei făcute din lut) datând din sec. VIII-IX d.Hr. Cultul Salomeei și utilizarea sitului au continuat până în secolul al IX-lea, după cucerirea musulmană. În grotă au mai fost găsite și artefacte religioase de la pelerinii creștini veniți să se roage la fața locului, chiar dacă grota nu este în mod oficial deschisă publicului. Se lucrează la deschiderea grotei pentru public ca parte din Calea Regilor Iudei, un traseu cultural de 100 de kilometri care străbate Israelul de la Beer Șeva la Beit Guvrin, legând între ele zeci de situri arheologice importante. - basilica

ISRAEL: A trecut la Domnul fostul Patriarh al Ierusalimului

Fostul Patriarh al Ierusalimului, Preafericitul Părinte Irineu, a trecut la cele veșnice. nunțul a fost făcut marți dimineață de arhimandritul Timotei Iliakis și preluat de mai multe publicații grecești. Fostul Patriarh al Ierusalimului se confrunta de ani de zile cu probleme grave de sănătate și era internat la spitalul Henry Dunant din Atena. Născut Emanuil Skopelitis în aprilie 1939, Preafericirea Sa a fost ales patriarh în data de 13 august 2001 și a condus Biserica Ierusalimului până în iunie 2005. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a oficiat marți un Trisaghion pentru pomenirea Preafericitului Părinte Irineu. O slujbă de pomenire a avut loc și la Biserica de pe Golgota. Sursa: basilica.ro

Linkuri la știri:

Mitropolia Germaniei va deschide prima grădiniță ortodoxă în Leipzig - Basilica

Biserica în conștiința ei plenară și în pedagogia ei iubitoare a rânduit ca în imediata apropiere a zilei, când a fost celebrat un eveniment major din istoria mântuirii lumii, să pună în lumină în ziua următoare sau într-o vecinătate apropiată persoana sau persoanele prin care s-a împlinit în lume lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. În acest sens, se cuvine a înțelege și pomenirea Soborului Sfântului Ioan Botezătorul, în ziua următoare Epifaniei sau Arătării Domnului la Iordan. De aceea, Sfântul Ioan are un loc inconfundabil în viața Bisericii și a credincioșilor.

Acest nume de profet îl poartă mulți credincioși și credincioase, nu numai ca un omagiu adus Înainte­mergătorului și Botezătorului Domnului, ci și ca o încercare de a împlini și ei în viața lor ceea ce el a făcut din iubire pentru Dumnezeu și pentru Cel Care a fost trimis în lume pentru mântuirea acesteia din păcat și moarte, adică de a fi fiecare om o mărturie a iubirii, înțelepciunii și mântuirii lui Iisus Hristos.

Pomenirea soborului său ne duce cu gândul la personalitatea sa religios-morală copleșitoare, la învățătura sau mesajul său curajos, smerit și înalt, dar, nu în ultimul rând, la propovăduirea pocăinței și la vestirea apropierii venirii Împărăției lui Dumnezeu. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împă­răția cerurilor” (Matei 3, 2)! Cu alte cuvinte, această sfântă sărbătoare ne oferă spre medi­tație, spre învățătură și spre înălțare duhovnicească luminile vieții și învățăturii sale. Dar el a împlinit un asemenea rol în istoria spirituală a umanității, deoarece el a fost vestitorul, propovăduitorul și mărturisitorul lui Iisus Hristos. 

Misiunea sa de a fi o mărturie a lui Dumnezeu în fața lumii se arată încă din Vechiul Testament, când prin gura profetului Isaia, Sfântul Ioan este anticipat ca fiind „un glas strigă: În pustiu gătiți ­calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40, 3). Sfântul Evanghelist Matei identifică acest „glas al pustiei” cu Sfântul Ioan Botezătorul. „El este acela despre care a zis prorocul Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie…” (cf. Matei 3, 3). Iar profetul Maleahi îl anticipează pe Sfântul Ioan astfel: „Iată, eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele...” (Maleahi 3, 1). Acest înger ves­titor sau mărturisitor al Domnului a fost Sfântul Ioan Botezătorul.

În ce a constat lucrarea sa de a fi o mărturie sau o mărturisire pentru Dumnezeu, pentru Fiul Său întrupat în istorie - Iisus Hristos? Mărturia Sfântului Ioan a însemnat mai multe lucruri și a ilustrat mai multe aspecte.

În primul rând, așa cum mărturisesc profeții Vechiului Testament, mărturia lui a fost aceea de a fi un Înaintemergător al lui Mesia, unul care pregătește din punct de vedere spiritual sufletele oamenilor pentru a putea să primească vestea cea mare a mântuirii tuturor, prin Iisus Hristos. Într-adevăr, Sfântul Ioan a avut o lucrare pedagogică, de desțe­lenire a sufletelor oamenilor, pentru ca în ele să poată încolți și rodi cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Smerenia prorocului

În al doilea rând, misiunea aceasta de a fi o mărturie pentru Fiul lui Dumnezeu întrupat în fața lumii a primit-o Sfântul Ioan de sus, de la Dumnezeu, așa cum mărturisește Scriptura: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (Ioan 1, 6). Aceasta a însemnat, de fapt, și puterea lui, și forța duhovnicească extraordinară a sa, precum și impactul profund al predicii sale în fața oamenilor. Această confirmare a alegerii de sus a Sfântului Ioan este ilustrată prin faptul că, încă înainte de a se naște, acesta a fost o mărturie a Mântuitorului, când în pântecele Elisabetei, la vizita Fecioarei Maria în casa Elisabetei, mama Sfântului Ioan, aflată ea însăși cu Pruncul Iisus în pântece, ni se arată cum s-a bucurat de această întâlnire ­
Cel aflat în pântecele Fecioarei, de întâlnirea cu Sfântul Ioan, aflat în pântecele Elisabetei. Fecioara Maria spune că „iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44).

În al treilea rând, mărturia Sfântului Ioan pentru Iisus Hristos a fost aceea că el L-a recomandat pe Hristos lui Israel, și prin aceasta lumii întregi. Mai mult decât atât, când Sfântul Ioan a fost întrebat de trimișii cărturarilor și fariseilor de ce botează dacă nu este el Hristosul, el a răspuns, mărturisind: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încăl­țămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Luca 3, 16). Altfel spus, Sfântul Ioan avea pe deplin conștiința misiunii lui, simțind și mărturisind locul și rolul lui de pregătire pentru lucrarea mesianică mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Punctul culminant al mărturiei Sfântului Ioan a fost acela prin care L-a mărturisit pe Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, spre încredințare pentru întreg neamul omenesc, precum și rolul Acestuia, de a fi Mielul lui Dumnezeu, Care va ridica păcatele lumii. „Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). A doua zi, după ce a evidențiat legătura lui cu Hristos și, mai ales, distincția esențială dintre botezul practicat de Ioan Botezătorul și cel pe care îl va institui Iisus Hristos, cu Duhul Sfânt și cu foc, moment ce a avut loc în Betabara, „a văzut Ioan pe Iisus venind către el și a zis: Iată, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Mai mult decât atât, Sfântul Ioan arată în ce a constat lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, prezentându-L pe Acesta ca Lumină. Sfântul Ioan a fost trimis în lume „ca să mărturisească despre Lumină. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 7-9). Din această Lumină s-a împărtășit și Sfântul Ioan Botezătorul și în ­puterea ei a desfășurat întreaga sa misiune pregătitoare pentru Mântuitorul lumii. 

Ioan, pildă convingătoare pentru viața oricărui creștin

Această conștiință mărturisitoare a Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan a fost transmisă și celor care au crezut și vor crede în Cel pe Care L-a mărturisit Sfântul Ioan. Aceasta se poate vedea din porunca și îndemnul lui Iisus Hristos, adresat Apostolilor: „Și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). După pilda dată de Sfinții Apostoli, fiecare creștin trebuie să fie o mărturie în lume pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Nu există o cinste, o misiune mai înaltă pentru fiecare om, dar, mai ales, pentru fiecare creștin decât aceea de a fi un mărturisitor, prin cuvinte și fapte, al lui Iisus Hristos, Fiul veșnic al Tatălui, dar și Om desăvârșit. El a ridicat umanitatea noastră la cea mai înaltă treaptă a desă­vârșirii ei, iar a fi martor al Lui sau a da mărturie despre El înseamnă a interioriza chipul desă­vârșirii lui Hristos și a tinde mereu spre El, „până vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Sfântul Ioan Botezătorul este un Înaintemergător și pentru noi, arătând calea mărturiei adevărate despre Iisus Hristos, fiind o pildă convingătoare pentru fiecare creștin. De modul în care fiecare om devine o mărturie pentru Hristos depinde mântuirea personală a fiecăruia. Pe bună dreptate, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt unanimi în a sublinia faptul că nici un om nu poate dobândi mântuirea lui Iisus Hristos decât dacă devine un martor sau un mărturisitor al Lui. Faptul că Apostolii Domnului au ajuns în slava dumnezeiască se datorează modului în care ei au fost martorii Domnului răstignit și înviat, cu toată convingerea, puterea și lucrarea lor, duse de multe ori până la jertfă.

După pilda Sfântului Ioan, dar și a Apostolilor Domnului, toți sfinții Bisericii au urcat scara desăvârșirii și a sfințeniei pentru că L-au mărturisit pe Iisus Hristos. Nici un obstacol din lumea aceasta nu poate fi atât de mare, încât să ne împiedice de a fi sau a deveni martorii lui Hristos în lumea aceasta. De aceea, și astăzi, Hristos dorește ca ucenicii Lui, adică toți creștinii, să se transforme în adevărați ucenici mărturisitori ai Lui. Dar chiar dacă nu ar exista obstacole majore în calea mărturiei creștine, și în vremuri liniștite, creștinii sunt chemați să devină martori și mărturisitori ai Domnului, cu întreaga lor viață, adică prin cuvântul și faptele lor bune, ca văzând necre­dincioșii lumina vieții creștinilor, să-L preamărească pe Dumnezeu. Mântuitorul îndeamnă peste veacuri astfel: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Mai ales în contextul lumii de astăzi, marcată de fenomenul secularizării, al necredinței și al indiferentismului față de valorile spirituale, mesajul mărturisitor al Sfântului Ioan Botezătorul este unul care încurajează și inspiră viața oamenilor. În contextul întunecat din punct de vedere spiritual, social și politic, marcat de multă încrâncenare între oameni și popoare, violență și chiar războaie, a recurge la modelele religioase, cum este cel reprezentat de Înaintemergătorul Domnului, este unul reconfortant și dătător de energie spirituală și de spe­ranță. Sfântul Ioan Botezătorul este nu numai un exemplu pilduitor, ci și unul care însoțește pe cei credincioși, cu rugăciunile, îndemnurile și iubirea sa.

Să ne rugăm Sfântului Ioan Botezătorul cu un gând și cu o inimă: Sfinte Ioane, Prorocule și Înaintemergătorule și Botezătorule al Domnului nostru Iisus Hristos, roagă-te pentru noi, ca să dobândim și noi râvna ta cea sfântă și, împreună cu tine, să-L mărturisim și să-L preamărim pe Iisus Hristos în toată viața noastră. Amin!

Ziarul Lumina

Încă din primele veacuri creștine a existat credința că prin venirea Mântuitorului Hristos în apele Iordanului s‑a sfințit întreaga fire a apelor. Harul Duhului Sfânt prezent în firea umană a Mântuitorului Hristos a sfințit și apele, nu doar apele Iordanului, ci apele întregii lumi, știut fiind că apa reprezintă un simbol al vieții. Sfințirea apei simbolizează sfințirea vieții, pe care Mântuitorul Hristos vrea să o întoarcă spre Dumnezeu, precum Iordanul, care în mod firesc curgea spre Marea Moartă, se întoarce spre izvor. Așa și viața omului, prin Hristos, nu mai curge spre moarte, ci spre izvorul vieții, care este Dumnezeu”, a spus arhim. asist. dr. Chiril Lovin în cel mai recent interviu despre Agheasma Mare şi importanţa sărbătorii Botezului Domnului.

Preacuvioase părinte arhimandrit, suntem în perioada de după sărbătoarea Botezului Domnului, atunci când credincioșii au venit și au luat apa sfințită, Agheasma. De când consumă credin­cioșii aceasta apă sfințită și cum a intrat ea în cultul Bisericii?

Agheasma Mare sau Sfințirea cea mare a apei este slujba specifică praznicului Botezului Mântuitorului Hristos. În stadiul actual al cultului ortodox, Sfințirea mare a apei se săvârșește de două ori, în ajunul praznicului, dar în timpul Vecerniei și în ziua praznicului, după Sfânta Liturghie. Practic, ambele sfințiri ale apei se săvârșesc în cadrul zilei liturgice, pentru că și cea din ajun se săvârșește după Vecernie. Scopul pentru care Sfinții Părinți au rânduit să se săvârșească de două ori această sfințire este ca, în ajun, Agheasma să fie folosită pentru sfințirea caselor, pentru binecuvântarea credincioșilor, iar cea din ziua praznicului să fie pentru amintirea Botezului Mântuitorului Hristos. Alți comentatori liturgici spun că Agheasma din ajun amintește de botezul Sfântului Ioan Botezătorul, iar cea din ziua praznicului, de însuși Botezul Mântuitorului Hristos, care pregătea Botezul creștin.

Cântările praznicului ne spun, mai ales cele de la slujba Aghesmei, că firea apelor se sfințește și se întoarce Iordanul. De aceea, încă din primele veacuri creștine a existat această credință că prin venirea Mântuitorului Hristos în apele Iordanului s-a sfințit întreaga fire a apelor. Harul Duhului Sfânt prezent în firea umană a Mântuitorului Hristos a sfințit și apele, nu doar apele Iordanului, ci apele întregii lumii, știut fiind că apa reprezintă un simbol al vieții. De aceea, sfințirea apei simbolizează sfințirea vieții, pe care Mântuitorul Hristos vrea să o întoarcă spre Dumnezeu, precum Iordanul, care în mod firesc curgea spre Marea Moartă, se întoarce spre izvor. Așa și viața omului, prin Hristos, nu mai curge spre moarte, ci spre izvorul vieții, care este Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, spre sfârșitul veacului al 4-lea, scria că, încă din vremea lui, creștinii mergeau la miezul nopții în ziua Bobotezei și luau apă, care se păstra nestricată un an, doi, trei și mai mult. Deci, exista încă de atunci credința aceasta că în ziua Bobotezei se sfințesc apele și ele au o putere deosebită, o putere specială dată de Harul Duhului Sfânt.

Se pare că aceasta este prima mărturie despre Agheasma Mare, despre puterea apei de la Bobotează. De asemenea, cunoaștem că în Ierusalim, în amintirea Botezului Mântuitorului Hristos, anual se săvârșea o procesiune la Iordan. Această procesiune a avut și ea influență asupra cultului ortodox pentru că rânduiala procesiunii de la Iordan a fost apoi preluată de Constantinopol, de Antiohia, de creștinii din Asia Mică și s-a răspândit în întreaga lume creștină. Pe de o parte, avem tradiția aceasta a sfințirii apelor prin venirea Mântuitorului Hristos în Iordan, avem tradiția Bisericii Ierusalimului, care făcea anual această procesiune la locul în care Mântuitorul Hristos S-a botezat și, de asemenea, avem practica botezului catehumenilor, care în primele 4-5 secole se săvârșea mai ales la marile praznice. În ajunul Bobotezei, în mod special, erau creștini care se pregăteau pentru botez. De aceea, la sărbătoarea Botezului Domnului, la Sfânta Liturghie, în loc de „Sfinte Dumnezeule” se cântă „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”, ca și la alte mari praznice, în Sâmbăta Mare, în ajunul Paștilor, la Rusalii, la Nașterea Domnului, atunci când sărbătoarea s-a despărțit de Bobotează în veacul al 4-lea.

Botezul catehumenilor a avut și el influență prin faptul că rânduiala Aghesmei Mari urmează rânduiala sfințirii apei Botezului. Așa cum la orice botez, până astăzi, sfințim apa înainte de a boteza pruncul, cu aceeași rânduială, cu lecturi biblice, cu exclamația „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrările Tale!”, cu rugăciunea de sfințire a apei, tot așa și la Bobotează păstrăm aceeași rânduială ca la Sfințirea apei Botezului. De aceea, Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea că la Botezul Mântuitorului Hristos nu ne amintim doar de Botezul Mântuitorului Hristos, ci reînnoim și harul propriului botez. Apa sfințită la Bobotează ne amintește și de apa botezului nostru. În momentul în care noi o primim, stropim cu ea, o bem, nu facem altceva decât să ne curățim, să revenim la curăția pe care am primit-o în botez. De aceea, în Tipicul cel Mare se spune acest îndemn, ca toți cei botezați să primească sfânta apă, adică Agheasma Mare, cu credință și să o ia fără îndoială în toate aceste zile.

Există tradiția consemnată în Tipicul cel Mare, în tipicul Muntelui Athos și în alte lucrări de rânduială bisericească, aceea de a lua Agheasma Mare pe nemâncate în toate zilele începând de la ajunul Bobotezei până în ultima zi a praznicului, adică 14 ianuarie, până la Odovania praznicului. Prima zi în care se ia Agheasmă Mare este ajunul Bobotezei, atunci când de obicei noi postim aspru, ajunăm. La sfârșitul acestui ajun, adică în seara ajunului, după ce am postit toată ziua, primim Agheasmă Mare. Apoi, în ziua praznicului luăm apa sfințită în fiecare zi până la 14 ianuarie inclusiv. În restul anului primesc Agheasmă Mare cei care din anumite pricini nu primesc dezlegare de a se împărtăși. Se spovedesc, dar pentru anumite greșeli nu primesc dezlegare să se împărtășească, dar în schimb, ca mângâiere, primesc Agheasmă Mare. Exista şi tradiţia în unele locuri din Moldova, la duhovnici cu experienţă, de a da Agheasmă Mare celor care urmau să se împărtăşească în ziua dinainte, ca pregătire şi, de asemenea, există tradiţia de a lua Agheasmă Mare în timpul anului, cu binecuvântarea duhovnicului, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă, când avem nevoie mai mult de ajutorul lui Dumnezeu sau când suntem încercaţi de o boală grea.

Ce înseamnă cuvântul „agheasmă”? De unde provine?

Este un cuvânt grecesc şi înseamnă „sfinţire” sau „sfinţenie”. „Aghiasma” înseamnă „sfinţenie” sau „sfinţire”. „Aghiasmos”, verbul „aghiazo” înseamnă „a sfinţi”. „Aghios” înseamnă „sfânt”. De aici avem cuvântul „Aghiasmatar” care desemnează vasul în care se pune agheasma, carte din care se face slujba Aghesmei şi chiar edificiul unde se păstrează agheasma.

De unde diferenţa dintre „Agheasmă Mare” şi „Agheasmă mică”?

Agheasma Mare îşi are temeiul în Taina Botezului şi în semnificaţiile praznicului Botezului Mântuitorului Hristos. Agheasma mică are o cu totul altă semnificaţie. Ea se săvârşea cu scopul vindecării de boli. În sensul acesta, mărturii despre Agheasma mică avem încă din „Constituţiile apostolice” şi din „Evhologhionul” lui Serapion din secolul al 4-lea, chiar din tradiţia lui Ipolit Romanul din secolul al 3-lea, în care ni se spune că, la sfârşitul Liturghiei, credincioşii aduceau apă sau ulei, pe care preotul le binecuvânta spre sănătatea celor bolnavi.

Și Agheasma Mare are rol tămăduitor, dar scopul ei este acela de a ne reaminti de curăţia Botezului, iar Agheasma mică se sfinţeşte pentru sănătate şi pentru alungarea duhurilor necurate. Sigur, acestea sunt lucrări comune ale Aghesmei Mari şi Aghesmei mici, dar Agheasma Mare este legată de Taina Botezului şi de praznicul Botezului Mântuitorului Hristos. De aceea, fiind legată de apa botezului nostru, i se acordă o atenţie mai mare şi se ia pe nemâncate, înainte de anafură, spre deosebire de Agheasma mică, ce se ia după anafură, în timpul anului. Pentru că anafura are prioritate, întrucât ea se binecuvântează în cadrul Sfintei Liturghii, ca o rămăşiţă de la ospăţul Stăpânului Hristos şi, potrivit canoanelor Bisericii – pentru anafură avem canoane -, rămăşiţele care rămân de la Sfânta Proscomidie, adică Sfânta Anafură care se sfinţeşte, se ia pe nemâncate. Are prioritate anafura în timpul anului pentru că există canoanele Bisericii care reglementează modul cum se ia anafura. Agheasma mică se ia după aceea. Însă Agheasma Mare are prioritate când se ia în perioada praznicului sau chiar şi în afara praznicului, pentru că ea ne aminteşte de
botezul nostru.

Părinte arhimandrit, sunt opt zile în care putem lua Agheasmă Mare după Bobotează. De ce Biserica a hotărât odovania la opt zile după praznic?

Este o tradiţie pe care o vedem încă din Vechiul Testament. Dumnezeu, prin Moise, a dat această rânduială a serbării înnoirilor şi a unui praznic timp de şapte zile. Fiecare praznic dura opt zile. Şi sărbătoarea Paştilor, la fel, sau sărbătoarea Azimelor, precum şi alte sărbători din Vechiul Testament care durau o săptămână. Acest lucru arată înveşnicirea acelui eveniment pentru că cifra „8” în interpretarea Sfinţilor Părinţi este simbolul veşniciei, al veacului viitor. Dacă Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi într-a şaptea S-a odihnit, din punct de vedere simbolic, noi ne aflăm acum în această zi, a şaptea, în care Dumnezeu nu mai creează, ci doar proniază creaţia, urmând ca a opta zi să fie după a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, adică Eshatonul, vremurile Împărăţiei veşnice a Mântuitorului. De aceea, în Biserică folosim des cifra „8”. Avem opt glasuri în slujba Bisericii, avem opt săptămâni între Paşti şi Rusalii, fiecare praznic durează opt zile, ziua a opta, care e şi ziua întâi, adică Duminica. De asemenea, în cult, credincioşii care sunt botezaţi a opta zi veneau la Biserică, în vechime, pentru a lăsa veşmântul alb şi pentru a se spăla de Sfântul şi Marele Mir. Acum lucrul acesta se face îndată după Botez. A opta zi după cununie, mirii veneau pentru a depune cununile. A rămas acest obicei până astăzi. În Biserica sfinţită trebuia să se slujească timp de opt zile. Preotul nou hirotonit trebuia să slujească timp de opt zile. Iată, această odovanie se făcea la persoane, la lucruri şi la praznice, arătând înveşnicirea acelei lucrări sau sensul ei din timp spre veşnicie. Dacă timp de opt zile sărbătorim Boboteaza, toate aceste zile sunt pline de lumina şi de harul praznicului de care ne împărtăşim, îndeosebi, prin apa sfinţită.

La final, vă rugăm să adresați un îndemn pentru cre­din­cioşii care consumă în această perioadă Agheasma.

Să fie cu luare aminte şi cu toată credinţa şi fără îndoială să primim Agheasma Mare în toate aceste zile ale praznicului Bobotezei pentru a ne sfinţi pe noi, să sfinţim casele noastre, să ne sfinţim cugetele şi, în felul acesta, să urmăm Mântuitorului Hristos, Care, în apele Iordanului, a sfinţit firea noastră omenească. Şi noi, prin primirea acestei ape, să ne sfinţim ca şi viaţa noastră să devină sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Aurel Nicula pentru Radio TRINITAS. Text redactat de Andrei Butu şi Vasile Robert Nechifor)

Sursa: http://ziarullumina.ro

După părerea noastră este starea cel mai greu de definit!

Fericirea reprezintă clipele/ ceasurile/ zilele sau anii în care sufletul nostru se simte desprins de tot ce este material, greu, apăsător, negativ, rău sau urât.

Este starea care reunește în ea liniștea, pacea, bucuria, siguranța, împlinirea dorințelor/ viselor unui om. Evident că fericirea este o stare mai greu de realizat, tocmai pentru că depinde de atâtea alte stări ale sufletului.

Nu toți știm ce înseamnă fericirea. De multe ori credem că suntem fericiți, dar după foarte puțin timp realizăm că ne-am înșelat, că nu am trăit niciun moment de împlinire sufletească! Pentru că, fiind materie, omul așteaptă, de cele mai multe ori să își mulțumească trupul, simțurile și dorințele acestuia, trăiri atât de trecătoare… În toate aceste cazuri, fericirea poate fi o stare îndoielnică, iluzorie, care dispare ca un fum, iar omul rămâne de cele mai multe ori trist, decepționat, chiar disperat.

Zeci de întrebări se perindă prin mintea lui, toate conținând în ele „DE CE”?

Din păcate, neliniștea sufletului, dorința lui de a-și trăi în bucurii viața aceasta, faptul că, fiind materie, ne putem lega mai greu de darul eternității, ne face să căutăm fericirea iar și iar… în lucruri trecătoare.

Nu le enumerăm căci acestea se știu: de la mâncare, băutură, clipe de plăcere, funcții și câte altele! Dar, în loc să aflăm fericirea dorită / visată, ne simțim dezamăgiți, triști, din cauza atâtor lucruri ale vieții pământești în care am crezut de nenumărate ori…

ATUNCI…

Nu se cuvine oare să căutăm un tip de fericire durabilă, echilibrată, neschimbătoare și dătătoare de stări pline de liniște, siguranță și multă pace? Dacă da, unde putem găsi această fericire calmă, fără convulsii? O fericire plină de înțelepciune, care ne ajută să ne găsim sensul întregii vieți? Care ne învață și cum să ne trăim clipele de fericire ale existenței zilnice? Unde oare, dacă nu la Dumnezeu, care este Același, care nu se schimbă niciodată! Acela care este alfa și omega, echilibrul stabil al existenței, legătura dintre Trecutul, Prezentul și Viitorul omenirii, deci și al nostru, al fiecăruia!

IATĂ CARE SUNT SURSELE FERICIRII DUMNEZEIEȘTI:

Minunate cuvinte care se cer explicate!

Iisus, Domnul vieții veșnice, a trăit 33 de ani pe Pământ și a cunoscut bine faptul că aici, pe Pământ, fericirea este iluzorie, trecătoare, fără să-i lase omului nimic durabil / etern în suflet. Tocmai de aceea, fiind Om și Dumnezeu, ne-a chemat pe toți, în Numele Tatălui Ceresc, la fericirea care nu se va termina: aceea din eternitate, alături de Dumnezeu- Tată, Fiu și Duh!

Din versetele de mai sus nu trebuie să înțelegem că omul nu trăiește și pe acest pământ fericiri! Acestea fac parte din viața noastră. Doar că, ele fiind de scurtă durată și trecătoare, Dumnezeu ne pune în față felul în care putem să câștigăm fericirea supremă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu știa foarte bine ce se va întâmpla cu oamenii care vor decide să caute fericirea de la Dumnezeu,  aceea veșnică.

Se cuvine să înțelegem că este vorba despre opoziția dintre trecător/ amăgitor față de trainic/ frumos. Sunt trăiri care te fac să uiți necazurile vieții și să dorești să atingi această stare unică a fericirii venită de sus, de la Dumnezeu!

Numai cine alege fericirile hristice înțelege valoarea lor, semnificația și puterea acestora. Căci cuvântul lui Dumnezeu ne-a spus întotdeauna: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 33)

Și, cu siguranță, cine tinde spre fericirea veșnică primește și fericiri pământești!

Iar aceia care duc deja o viață împreună cu Tatăl și Fiul, știu acest lucru.  

Așadar, fericirea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu va număra sufletele acelora care acum, în această viață vor fi:

- „săraci în duh”, așadar, cu un suflet smerit, mulțumitor, fără expansiuni de glorie/ mândrie/ extravaganță față de ofertele acestei lumi (unii explică sintagma și prin starea de copilărie/ infantilism la care poate rămâne uneori un om)

 - „cei ce plâng”, așadar care vor trece prin suferințe, care vor avea necazuri, când poate credeau că îi așteaptă bucurii. Dar, Hristos ne-a spus: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

-„cei blânzi”, așadar, tocmai aceia care nu se revoltă, ci au înțelepciunea să primească de la Dumnezeu tot ceea ce li se dă, acționând precum „dreptul Iov” în credința sa.

 - „cei milostivi”, adică aceia care respectă sfaturile Domnului nostru de a ajuta pe cei care sunt în nevoi, de a cinsti părinții și copiii, după mila pe care Tatăl ne-a arătat-o nouă.

- „cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate”, adică sufletele care Îl caută pe Dumnezeu, adevărul și dreptatea Sa.

- „cei curați cu inima”, așadar, sufletele acelora care sunt sinceri, care nu au gânduri ascunse în fața lui Dumnezeu, dar nici față de semeni.

- „făcătorii de pace”, așadar, acei oameni care nu iubesc certurile, care nu urăsc, ci dimpotrivă au un duh de pace, prin care se străduiesc să împace omul cu Dumnezeu, dar și să facă pace între semenii săi.

- „ cei care vor fi ocărâți şi prigoniți din pricina neprihănirii”, reprezintă o stare pe care oamenii devotați lui Hristos și Lucrării sale o pot întâlni în calea lor.

Dar, aceștia nu trebuie să se teamă, ci să urmeze cu încredere drumul deschis de Mântuitor. El le va fi ajutorul și biruința!

Versetele care încheie fericirile sunt pline de înțelesuri duhovnicești!

Cei care se încred, fără urmă de îndoială, în cuvântul lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al omenirii au primit asigurarea de la Dumnezeu că vor fi răsplătiți prin bucurie și mare veselie în Ceruri. În același timp, ei sunt numiți de Scriptură „SAREA PĂMÂNTULUI”.

E lesne de înțeles de ce!

Ajută-ne, Doamne, să fim cu Tine acum și în veșnicie! Amin!

- fragment din cartea „Terapia prin credință- Psihologie după modelul lui Iisus Hristos”, editura ePublishers, București, 2022.

Părintele Serafim Man, blând și smerit slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, a rămas adânc în memoria noastră. Despre personalitatea sfinției sale ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul Mănăstirii Rohia: „Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă”.

Părinte arhimandrit Macarie Motogna, ce a reprezentat pentru Rohia prezența statornică a părintelui Serafim Man în acest așezământ monahal?

Părintele Serafim s-a format la școala uceniciei starețului Justinian Chira și a urmat în scaunul stăre­țesc după acesta, continuând linia duhovnicească creată de înaintașul său, dar pe lângă activitățile administrative a dinamizat și înmulțit programul liturgic. Astfel, a introdus slujba Miezonopticii, a rânduit ca în fiecare vineri să se oficieze Taina Sfântului Maslu și în fiecare sâmbătă dimineața Parastasul pentru cei adormiți. A introdus ca în fiecare seară peste săptămână din Postul Mare să se săvârșească Liturghia Darurilor înainte sfințite. Cu multă dragoste și evlavie slujea Sfânta Liturghie și era nelipsit de la Taina Sfântului Maslu.

O activitate social-filantropică pe care a inițiat-o părintele Serafim a fost ca la fiecare sărbătoare mai importantă, de la Buna Vestire și până la Înălțarea Sfintei Cruci, credincioșii din parohiile învecinate mănăstirii și cele în care a slujit el ca preot paroh să ofere tuturor celor prezenți la slujba din ziua respectivă câte o masă caldă. Această frumoasă rânduială se păstrează până în prezent.

În perioada cât a stărețit părintele Serafim și până în anii ʼ90, autoritățile ateo-comuniste nu acceptau să intre tineri în mănăstire. Cu toate acestea, starețul Serafim Man a primit mulți tineri care munceau la mănăstire în vacanțe și pe care îi susținea la studii, și astăzi unii dintre ei sunt profesori universitari, preoți de vocație în parohii și care au dus duhul Rohiei mai departe. Cu toate interdicțiile, părintele Serafim s-a îngrijit ca mănăstirea să aibă viețuitori buni și pregătiți. L-a primit în obștea mănăstirii pe omul de cultură Nicolae Steinhardt și a avut curajul să-l tundă în monahism. Un alt ucenic al părintelui Serafim este actualul Episcop al Maramu­re­șu­lui și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Iustin, pe care l-a primit în obștea mănăstirii în anul 1976 și s-a îngrijit să urmeze școlile teologice. Părintele a avut mulți ucenici care s-au format la Rohia și care, în prezent, se află la diferite mănăstiri din întreaga țară și chiar în Muntele Athos.

Care au fost valorile pe care s-a axat și pe care le-a promovat părintele Serafim Man?

Una dintre virtuțile cele mai importante ale unui monah este smerenia, calitate ce l-a caracterizat și pe starețul Serafim Man. A realizat importante lucrări atât în plan administrativ-gospodăresc, cât și duhovnicesc. Era tot timpul prezent în mijlocul credincioșilor, primul la biserică, cel dintâi la muncă și la rugăciune, și-a iubit mănăstirea mai mult decât orice altceva. Pentru toate realizările materiale și duhovnicești, la propunerea Arhi­episcopului Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului și Clujului și a Episcopului-vicar Justinian Chira, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat la rangul de arhimandrit în anul 1982.

Părintele Serafim a primit și supranumele de „stâlpul de foc al Rohiei“. Care au fost argumentele pentru care oamenii l-au numit astfel?

Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a dat pe bună dreptate acest supranume. Pentru că, cel puțin în ultimii 30 de ani de viață, a fost ca o lumânare ce ardea permanent, ca o flacără prin rugăciune se înălța către Dumnezeu. Programul de rugăciune al părintelui Serafim începea dimineața la ora 4:30 și se termina pe la ora 12 noaptea. Rugăciunea părintelui Serafim a fost atât de pătrunzătoare și expresivă, încât îi contamina pe cei din jur și-L făcea milostiv pe Dumnezeu și Maica Domnului pentru cererile sale. Bucuros, cu fața veselă și cu brațele deschise, te primea la orice oră. Niciodată nu spunea că este obosit, că n-are timp. Răspundea prezent întotdeauna când era rugat să predice, să stea de vorbă cu credin­cio­șii la birou, să mărturisească, să înlocuiască pe cineva la Sfântul Altar. A slujit lui Dumnezeu și oamenilor prin cuvânt, faptă, viețui­re și mărturisire cu multă râvnă și iubire, dar tăcut și liniștit, smerit și blând.

Râvna pentru ajutorarea tuturor celor care-i călcau pragul, dragostea și înflăcărarea cu care le vorbea despre mântuirea sufletului și Dumnezeu arătau că într-adevăr părintele își merită numele Serafim. Multe suflete și-au găsit în chilia părintelui liman de mângâiere, mulți L-au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin vorbele și trăirea părintelui. Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă, chiar dacă nu erai la scaunul de spovedanie. Oameni de toate categoriile sociale, de la președintele țării până la un simplu credincios, îl căutau pentru sfat și pentru a-i încredința un pomelnic.

Cu multă râvnă era primul la biserică, chiar la bătrânețe, se închina cu multă evlavie și bucurie la toate icoanele, apoi intra în Sfântul Altar și ajuta la citirea pomelnicelor. Rugăciunea din chilia plină de icoane a fost o altă dragoste a părintelui, mult îndeletnicindu-se cu ea ziua și noaptea. Încă nu am văzut până acum un monah rugându-se atât de mult, având atâta evlavie și încredere în ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului. Psaltirea și Acatistierul erau nelipsite de lângă el. Un mod normal de viețuire pentru un monah, dar la el rugăciunea și credința erau impregnate în ființa sa și iradiau spre folosul tuturor.

Ce relație a avut cu credincioșii cât timp a fost slujitor la parohii din zona Lăpușului?

Părintele Serafim Man era numit duhovnicul credincioșilor, pentru că timp de 12 ani a trăit ca preot la parohie. Din cauza Decretului 410/1959, prin care monahii au fost alungați din mănăstiri, părintele Serafim Man a fost numit preot la Parohia Cupșeni, Protopopiatul Lăpuș. Înțelegând timpurile în care trăiește, el s-a îngrijit pe mai departe de îndeplinirea pravilei călugărești și de împlinirea voturilor monahale asumate până la moarte. La parohie a început să slujească Sfânta Liturghie și peste săptămână (luni, miercuri și vineri), precum și Vecernia. Și nu este puțin lucru ceea ce a realizat părintele la o parohie nu foarte mare cum e Cupșeniul. Datorită lucrării duhovnicești și misionare a Mănăstirii Rohia, prin vrednicul de pomenire Justinian Arhiepiscopul, pe când era starețul mănăstirii, a părintelui Serafim și a celor de după, în toată Țara Lăpușului, în perioada Postului Mare se simte o atmosferă de mănăstire prin slujbele ce se fac.

Ca paroh, părintele a fost și un bun administrator?

Pe lângă zidirile sufletești, părintele Serafim s-a îngrijit și de buna chivernisire a bisericii de zid pe care a restaurat-o în totalitate, a pictat-o și a construit o casă parohială. Începând cu data de 1 iulie 1967 a fost transferat ca preot paroh la Băiuț, având și filie Poiana Botizii. Deloc ușoară i-a fost misiunea în această localitate în care mare parte a localnicilor erau maghiari. Părintele și-a înțeles pe deplin misiunea preoțească și aici a aplicat același program liturgic ca în parohia anterioară, încât și credin­cioșii romano-catolici, văzând slujirea și atitudinea pe care a avut-o, veneau și participau la sfintele slujbe. Timp de doi ani cât a păstorit la Băiuț, până la 1 martie 1969, a sporit mult patrimoniul material și liturgic al acestei parohii. De la Băiuț, ieromonahul Serafim a fost mutat la Parohia Costeni având filie Dobricul Lăpușului, începând cu data de 1 martie 1969. Fiind un părinte harnic și cu dăruire, a fost mutat în această parohie deoarece starea bisericilor și a cimitirelor era jalnică și acum el avea să se ocupe de toate, punându-le în bună rânduială. Toată dăruirea cu care a lucrat pentru casa lui Dumnezeu, dar și pentru buna sporire a credin­cioșilor în cele du­hovnicești, i-a făcut pe sătenii din Costeni și Dobric să-l îndrăgească, să-l vadă ca pe un trimis de sus pentru salvarea parohiei. Bucuria credincioșilor însă nu a ținut decât până în 1 februarie 1971, când prin decizia nr. 189/1971 a Arhiepiscopiei Clujului, părintele ieromonah Serafim Man a fost transferat, de fapt a revenit ca viețuitor al mănăstirii de metanie - Rohia. A muncit și a trăit pentru Biserică și credincioși! Dar și după ce a fost chemat la mănăstirea de metanie a știut să fie duhovnicul și părintele monahilor și al credin­cioșilor.

A ajutat părintele Serafim și alte mănăstiri din zona Lăpu­șu­lui?

Până în anul 1990, părintele Serafim și-a desfășurat activitatea duhovnicească numai în interiorul Mănăstirii Rohia. După anul 1990, când a fost reînființată Episcopia Maramureșului și Sătmarului, au fost înființate mai multe mănăstiri și schituri în zonă. Atunci părintele Serafim, cu binecuvântarea părintelui stareț Iustin Hodea, între 1991 şi 1992, a slujit la Mănăstirea Cășiel la toate praznicele mari și de patru-cinci ori pe an. Apoi, în anii 1993-1994, a slujit frecvent la Mănăstirea Breaza după care, în anul 1994, rectitorindu-se din temelii Mănăstirea Lăpușul Românesc sau „Ruoaia”, a început slujirea acolo ca duhovnic al obștii și slujitor la Sfântul Altar. A avut un rol important pentru obștea de la Lăpuș, unde a contribuit și financiar foarte mult pentru dezvoltarea acestei mănăstiri. El a ajutat financiar mai multe mănăstiri: Lă­puș, Dealul Mare sau Rohița, fiindcă erau la început de drum. Părintele Serafim Man de la Rohia la un moment dat era duhovnicul pentru foarte multe obști monahale, mai ales cele de maici, cum ar fi: Lăpuș, Breaza, Cășiel, Bârsana, Habra, Lunca Apei, Dobric, dar și pentru mulți monahi de la Rohița și Nicula. A fost și duhovnicul vrednicului de pomenire Justinian Arhiepiscopul și al zecilor de mii de credincioși.

În ce a constat puterea cuvântului rostit de părintele Serafim?

Dragostea și râvna pentru mântuirea și buna sporire în virtute a monahilor și credincioșilor, rugăciunile de zi și de noapte, precum și munca efectivă depuse de părintele Serafim l-au făcut cu adevărat un părinte duhovnicesc și misionar, mai ales după trecerea prin sufe­rință și boală. Predicile lui nu erau cu graiuri meșteșugite, ci porneau din inimă, pe înțelesul tuturor, pentru catehizarea și adâncirea lor în învățătura și trăirea Bisericii. Cuvântul părintelui întotdeauna era bine argumentat biblic, cu citate din Sfinții Părinți, dar și cu multe exemple din natură sau din viața de zi cu zi. Dar a mai avut o calitate, și anume aceea a scrisului. A publicat mai multe cărți: Mănăstirea Rohia (prima ediție în 1982 și cea de-a doua în 1989), Livada duhovnicească (prima ediție în 1990, iar ediţia a doua în 2010), Adevăruri trăite, Învăţături folositoare (1993), Un buchet de pilde şi învăţături creştine pentru tineri (1995), Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei (1996), Meditaţii duhovniceşti (2002), Viaţa şi Acatistul Sfântului Serafim de Sarov (2004), Rugăciunea domnească Tatăl nostru - tâlcuire (2007). De asemenea, a publicat multe predici și omilii în reviste teologice.
 
Cum au fost ultimii ani din viața părintelui?

Părintele Serafim a fost un monah smerit care nu a căutat niciodată onoruri și ranguri. Drept recu­noștință pentru întreaga activitate pusă în slujba oamenilor și a so­cie­tății, la propunerea noastră, la 27 noiembrie 2010, când părintele Serafim a împlinit 75 de ani de via­ță, a primit din partea primăriei ora­șului Târgu Lăpuș titlul de cetățean de onoare. La 27 decembrie 2012, Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a acordat, în semn de pre­țuire și respect, „Crucea Voievodală Mara­mu­reșea­nă”. Această zi de 27 decembrie 2012, când este prăznuit Sfân­tului Mucenic și Arhidiacon Ște­fan, ocrotitorul pe care l-a primit la Botez, a reprezentat pentru părintele Serafim slujirea ultimei Sfinte Liturghii, fiind împărtășit de către Preasfințitul Părinte Episcop Iustin, ucenicul său.

Viața Părintelui Serafim a curs lin, a trăit pentru Hristos și oameni, a ars neîncetat ca o lumânare. La vârsta de 45 de ani, lumânarea era pe terminate și aproape să se stingă, dar pentru că a umplut candela vie­ții cu multă credință, rugăciune și nădejde Dumnezeu a completat-o cu untdelemnul faptelor sale de curaj, hărnicie și de toate zidirile materiale și sufletești pe care le-a făcut și astfel s-a reaprins lumina vieții sale. Trăirea părintelui nu a fost una tumultuoasă, de aceea și sfâr­șitul vieții pământești a fost lin, fără durere și trăind conștient până ce și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 12 februarie 2013.

Ziarul Lumina

Una dintre cele mai largi și cuprinzătoare caracterizări ale rugăciunii, din întreaga spiritualitate ortodoxă, este dată de către Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara dumnezeiescului urcuș”: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțitoarea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susțină­toarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiin­țelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnalul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat ­tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. În această caracterizare a rugăciunii, tot sufletul rugător își gă­sește sprijin și întărire, ajutor și confirmare, nădejde și răsplată. 

Meșteșugul, știința și arta rugăciunii

Adevărații lucrători ai rugăciunii o consideră a fi un adevărat „meșteșug”, o „știință” și o „artă”, pe care creștinul însetat de desă­vârșire trebuie să o dobândească. Acestuia, rugăciunea i se face hrană și respirație a sufletului. Ab­sența ei este moarte spirituală, iar slăbirea ei - cădere morală. Asemenea oricărui meș­teșug și oricărei profesii, ea solicită efort și stăruință în lucrarea ei, prin care rugătorul parcurge treptele sale: rugăciunea orală sau vocală, rugăciunea mintală și rugăciunea inimii, conducând către starea de rugăciune mai presus de rugăciune, care, asemenea respirației tru­pești, devine o respirație spirituală, ce se lipește de sufletul ­însetat de a se odihni în dragostea lui Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul, reflectând „cu durere și dragoste” asupra frământărilor lumii contemporane și ale sufletului omului de azi, considera că dușmanul cel mai puternic al unei vieți duhov­nicești înalte îl constituie „duhul lumii”. Prin „înlesnirile” pe care el le promite, prin iluzia confortului și a plăcerilor, acesta încearcă să atragă și să cuprindă sufletul omului, scufundându-l în întunericul păcatelor și al patimilor. Împotriva acestuia se poate lupta printr-o lucrare de asceză a trupului și a sufletului, pocăința și rugăciunea având locurile esențiale.

Sfinții Părinți vorbesc, în scrierile lor, despre „încredin­țarea în rugăciune”, adică despre condițiile în care rugăciunea noastră este ascultată. Ea trebuie înălțată dintr-o inimă curată și smerită și trebuie să ceară lucruri spirituale, necesare mântuirii, și nicidecum, așa cum o facem noi atât de des, bunuri materiale. Chiar și atunci când primirea lor întârzie, aceasta nu este o dovadă a „tăcerii” lui Dumnezeu, ci un semn că trebuie să insistăm în dobândirea lor, prin mai multă curățire sufletească și prin mai intensă detașare de grijile și bunurile lumești. Explicând acest lucru, Sfântul Ioan Scărarul spune că lucrurile care se dobândesc ușor, ușor se și pierd, în timp ce acelea pentru care ne-am ostenit cu insistență se păstrează îndelung.

În acest duh săvârșind rugăciunea, creștinul ajunge să înțe­leagă efemeritatea lumii prezente și a „comorilor” care o alcătuiesc și profunzimea darurilor spirituale. Chiar dacă nu dăruiește automat sau magic și cu îndestulare lucrurile de care viața trupească are nevoie, ea îi dăruiește celui care se roagă mintea cea duhovnicească, înțelegerea adevărului potrivit căruia „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adevăratul rugător înțelege că lumea spirituală și realitățile ei sunt infinit superioare și aducătoare de înaltă bucurie, față de un strict material necesar vieții în trup. În ciuda sărăciei materiale, minunea pe care o face rugăciunea este dobândirea bogăției spirituale. Am putea spune că omul care se roagă sincer și curat pășește pe pământ, dar trăiește deja în cer.

Așadar, în fața tuturor lipsurilor materiale, rugăciunea îi oferă omului conștiința bogăției spirituale, convingerea că, săraci material fiind, putem deveni bogați spiritual ori bogățiile sufletești sunt mult mai înalte decât cele ale trupului, oferite de lumea prezentă. Astfel, toate problemele lumii și ale omului s-ar rezolva dacă acesta ar înțelege valoarea rugăciunii și ar practica-o.

Ce poți să faci când nu se mai poate face nimic? Roagă-te!

Rugăciunea nu ne ajută doar să înțelegem relația dintre trup și suflet, dintre bunurile materiale și comorile sau valorile spirituale, ci armonizează și puterile, lucrările sau facultățile noastre lăuntrice. Același Cuvios Paisie Aghioritul considera că lumea prezentă se aseamănă unui spital sau unei clinici de nebuni, în care oamenii nu mai au răbdare unii cu alții. Părinții și copiii, soții și soțiile, frații și surorile, prietenii și colegii, toți sunt într-o goană nebună după bunuri și plăceri materiale, trupești și efemere. Nu mai au timp unul pentru altul și nu mai fac răbdare unul cu altul. Chiar și soții, spunea cuviosul părinte, sunt ca niște artificii sau petarde aprinse. Nici nu intră bine în casă, după o zi de muncă și alergare pentru dobândirea celor materiale, că încep discuțiile, neîn­țelegerile, reproșurile, nepotrivirile, certurile și despărțirile. Nu mai reușesc să își ofere, cum atât de frumos spunea Cuviosul ­Paisie, „odihnă” unul altuia. Ne­li­niștile personale lăuntrice se manifestă și în afară, în familie, în societate și în lume, producând tulburare și frământare. Într-un astfel de cadru, într-o „eră a izolării sociale”, produsă de o „adevărată industrie a singu­rătății”, din cauza îndepărtării omului de Părintele său ceresc și de izvoarele duhovnicești ale vieții sale, nu mai este de mirare faptul că anxietatea sau fobia socială, teama de celălalt și depresia au devenit cele mai mari temeri și cele mai răspândite boli și suferințe ale omului actual.

Răspunsul și rezolvarea acestor probleme se află tot în practicarea rugăciunii curate. Același Sfânt Ioan Scărarul numește rugăciunea a fi „secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii”, arma cea mai puternică de înfruntare a anxietății și a tristeții. Cel care se roagă curat și înalt, statornic și în ascultare de un părinte duhovnicesc, nu este niciodată singur și neajutorat, uitat și ignorat, pentru că rugăciunea îi oferă certitudinea că alături de el, în momentele de părăsire din partea tuturor, îi rămâne un singur sprijin adevărat - Dumnezeu, pe Care l-a chemat prin rugăciunea sa. El îi este rugătorului și tată și mamă, și frate și soră, și duhovnic și medic, și prieten și sfetnic. Îi înfrumusețează, îi umple și îi înnobilează viața cu prezența minunată a unui Dumnezeu Bun și Iubitor, Care, ca un Părinte, veghează asupra copiilor Săi mult iubiți.

Rugăciunea îl deranjează teribil pe diavol fiindcă îi face inofensivă lucrarea

Dacă rugăciunea „umple” sufletul și viața celui care se roagă, dându-i sens profund și semni­ficație înaltă, legate de dobândirea mântuirii, tot ea este și armă puternică, „secure” împotriva tris­teții sau a depresiei. În sufletul celui care se roagă, ea dezvoltă sentimentul că toate cele lumești, bune sau rele, ușoare sau grele, sunt trecătoare și că în planul mântuirii, cu adevărat importantă este lucrarea duhovnicească de îmbunătățire a vieții. Îl ajută pe rugător să descopere, în evenimentele și experiențele dureroase, folosul lor spiritual și bucuria de la capătul purtării crucii acestora. Omul duhovnicesc știe și înțelege că nimic din ceea ce i se întâmplă în viață nu este coincidență, ci providență. Că, așa cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, atât prin cele bune și plăcute, cât și prin cele grele și dureroase, ne vorbește același Părinte Iubitor, Care vrea să ne conducă spre fericirea veșnică și, atunci când nu Îl descoperim prin darurile și binecuvântările pe care le revarsă asupra noastră, sau în exprimarea Sfântului Maxim Mărturisitorul - prin „Pronie”, ni se revelează în încercările și pătimirile noastre, adică „prin Judecată”, dar și aceasta o judecată iubitoare și mântuitoare.

Ca orice lucrare înaltă, ca orice meserie și meșteșug, știință și artă, rugăciunea adevărată cere efort și osteneală, voință și putere. Roadele ei binefăcătoare pentru sufletul omenesc și pentru lumea întreagă se vădesc doar prin asceză trupească și nevoință spirituală. Definind rugăciunea „urcu­șul minții către Dumnezeu” și „vorbirea” ei cu Dumnezeu, Evagrie Monahul consideră că dobândirea ei este cea mai dificilă lucrare a minții, căci tot războiul ce se aprinde între noi și duhurile cele rele nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească, lor fiindu-le foarte potrivnică și urâtă, iar nouă, oamenilor, plăcută și mântuitoare.

Referindu-se la osteneala în rugăciune sau la efortul de dobândire a rugăciunii curate, Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex ne încurajează și ne întărește, spunând: „Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și, nu în ultimă instanță, este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii, mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului care creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie - chiar și a teologilor de pro­fesie care-și propun învăță­turile lor - nu poate fi comparată cu cea a omului de rugăciune ajuns în față cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm 10 sau 12 ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune și, iată, suntem deja epuizați. Rugăciunea poate împlini toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate să obțină și obține prin rugăciune daruri suprafirești”.

Oglindă a conștiinței noastre, a progresului sau a regresului nostru spiritual, rugăciunea este, precum ne încredințează Sfântul Ioan Scărarul, „tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. Din acest motiv, absența rugăciunii în viața noastră este iad, iar orice clipă de rugăciune este o clipă a mântuirii noastre.

Ziarul Lumina

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2023 să fie Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice. Proclamarea solemnă a avut loc duminică, iar evenimentul s-a încheiat cu prezentarea icoanei reprezentative a tematicii omagiale.

În icoană apar „două personaje din Vechiul Testament care s-au învrednicit să trăiască peste o sută de ani și să-L vadă pe Pruncul Iisus”, a precizat Părintele Patriarh. Este vorba de Sfântul și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și de Sfânta Prorociță Ana.

Cei doi sfinți sunt cinstiți în aceeași zi, pe 3 februarie, imediat după praznicul Întâmpinării Domnului.

Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul şi Dreptul Simeon a fost unul dintre cei 70 de înţelepţi care au tradus din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, la porunca regelui Ptolemeu al Egiptului.

Când a ajuns cu traducerea la capitolul 7, versetul 14 din cartea Prorocului Isaia, unde scrie „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuil”, bătrânul Simeon s-a îndoit în inima sa, zicând că nu este cu putinţă ca o fecioară să nască neştiind de bărbat şi a vrut să modifice aceste cuvinte. A fost însă oprit de un înger care i-a spus: „Nu fi necredincios în cele scrise, a căror împlinire tu însuţi o vei vedea, pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Despre această făgăduinţă scrie și Sfântul Evanghelist Luca: „Şi era făgăduit lui de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până ce va vedea pe Hristosul Domnului!” (Luca 2:26). Simeon a dat crezare cuvintelor îngereşti și a aşteptat venirea lui Hristos în lume.

La patruzeci de zile după naştere, când Pruncul Iisus a fost adus la Templul din Ierusalim, Sfântul Simeon a luat în mâini pe Domnul şi a rostit cuvintele: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Dreptul a prorocit  atunci despre pătimirile lui Hristos şi răstignirea Lui, spunând că prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu va trece sabia mâhnirii şi a necazului.

Tradiţia spune că dreptul Simeon a murit la vârsta de 360 de ani.

Sfânta Prorociţă Ana

Sfânta Ana prorocița era fiica lui Fanuel, din neamul lui Așer și avea 84 de ani la Întâmpinarea Domnului.

Ea rămăsese văduvă după numai șapte ani de căsătorie și a trăit restul vieții la Templul din Ierusalim în post și rugăciune.

Sfânta Ana s-a învrednicit a fi de față la primirea pruncului Iisus de către Dreptul Simeon. „Lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim”, relatează Sf. Ev. Luca.

Ocrotitori și modele pentru vârstnici

Acești doi sfinți au fost aleși ca ocrotitori spirituali și modele pentru vârstnici în Anul omagial 2023. Din acest motiv, și Calendarul Ortodox editat de Arhiepiscopia Bucureștilor este ilustrat cu icoana Întâmpinării Domnului de la Catedrala Națională.

„Dreptul Simeon devine model şi ocrotitor al persoanelor vârstnice pentru că era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde”, a detaliat Patriarhul României în prima zi a anului.

„Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăţia cunoașterii, de frumuseţea blândeții şi a bunătăţii”, a spus Preafericirea Sa.

Prin proclamarea acestui an omagial, Patriarhia Română dorește să tragă și un semnal de alarmă asupra faptului că în prezent foarte mulți bătrâni trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde.

„Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți. Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor”, a explicat Patriarhul Daniel. - basilica

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) a fost unul dintre cei mai mari povățuitori duhovniceşti ai veacului trecut. De la Panaguda, chilia sa din Sfântul Munte Athos, sau din Mănăstirea Suroti, din apropierea Tesalonicului, pe care a ctitorit-o și de unde povățuia maicile și mul­țimile nenumărate de creștini, a reflectat profund și a oferit răspunsuri practice frământărilor lumii actuale și sufletului omului contemporan.

Una din scrierile sale, de profundă reflecție asupra „duhului” vremurilor noastre, se intitulează „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”. Însă lectura oricărui volum sau meditația asupra fiecărei „ziceri” a Cuviosului Paisie Aghioritul prilejuiește întâlnirea cu gândirea sa inspirată de Dumnezeu și izvorâtă din dragoste de aproapele, pe care s-a nevoit întreaga sa viața ascetică să „îl odihnească” sufletește. Pentru că, spunea duhovnicescul Părinte, el căuta să facă „înseninarea” sau „însorirea” sufletelor neliniștite de şomaj și depresie, divorț și cancer, care îl cercetau. Nu există provocare sau frământare căreia Cuviosul Părinte să nu îi fi căutat, prin nevoință și rugăciune, cu dragoste și „mărinimie” sau „noblețe de suflet”, ușurare și alinare. În rugăciunea și în sfaturile sale un rol esențial a acordat soluționării încercărilor din viața de familie și educației în duh creștin a copiilor.

Toți cei care l-au întâlnit în persoană și-au schimbat viața, rupându-se din legăturile păcatelor și îndreptându-se spre o viață virtuoasă. Între aceștia s-au aflat mulți tineri rockeri, yoghini, drogați, frământați și tulburați. După întâlnirea cu Părintele și înmuiați de dragostea și harisma lui, s-au convertit, unii dintre ei ajungând chiar monahi în Sfântul Munte.

La întrebarea: „Cum poate cineva să se apropie de tinerii care au apucat-o pe un drum greșit?”, el a răspuns: „Cu dragoste. Dacă există dragoste adevărată, nobilă, îndată tinerii sunt încre­dințați lăuntric și sunt dezar­mați. Vin la colibă tot felul de ­tineri cu diferite probleme. Îi întâmpin, îi cinstesc, le vorbesc și peste puțin devenim prieteni. Își deschid inimile și primesc dragostea mea. Unii, sărmanii de ei, sunt atât de lipsiți! Însetează de dragoste. Se vede îndată că n-au simțit dragoste nici de la mama, nici de la tatăl lor; nu se mai satură. Dacă îi com­pătimești, dacă-i iubești, uită și problemele lor, chiar și de droguri, se depărtează bolile, își lasă neorânduielile și vin după aceea ca închinători evlavioși în Sfântul Munte. Pentru că, într-un anumit fel, ei simt dragostea lui Dumnezeu”.

Altă dată, unui duhovnic, preocupat de îmbunătățirea vieții tinerilor pe care îi spovedea, Cuviosul Părinte i-a răspuns: „Să ai noblețe duhovnicească. Adică atunci când vorbești cu tinerii, să nu-i constrângi. Aceasta este noblețea duhovnicească: să-l res­pecți pe aproapele, fără să-l silești”.

„Educația sanitară” – modelul părintesc

Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda începerea educației „sanitare” a copilului încă din pântecele mamei sale, pe care o îndemna să își poarte sarcina în înfrânare și rugăciune stăruitoare. Astfel de copii se nasc, spunea el, sfințiți, încă din pântecele mamei lor. Sfânta Împărtășanie, pe care viitoarea mamă este chemată să o primească tot mai des, este hrană sau merinde duhovnicească, atât pentru ea, cât și pentru copilul căruia îi va da viață. În perioada cât este însărcinată, „trebuie să fie liniștită, să citească Evanghelia, să se roage, să rostească Rugăciunea lui Iisus. Astfel se sfințește și copilul. Încă de acum începe educația copilului”. Soțului îi recomandă: „Să fii atent să nu mâhnești pe cea însărcinată sub niciun motiv”.

Pentru a da naștere unor copii dispuși spre viață cumpătată și curată, el recomanda înfrânarea viitorilor părinți în perioada sarcinii, pentru ca pruncii care se vor naște să nu poarte în ei moștenită flacăra aprinderii trupești: „Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bun lucru este să înceteze imediat contactele sau dacă nu poate, să le reducă cât se poate de mult. Dar cel puțin din luna a opta trebuie să înceteze de a mai avea contacte, pentru că, în afară de pericolul ce există ca pruncul să pătimească ceva (avort și altele), se pricinuiește pagubă duhovnicească.

Embrionul participă și el de nevoie la plăcerea pe care o simte mama lui și astfel încă din pântece dobândește patima. Există prunci care sug și care se aprind trupește. În timp ce există tineri de 18-20 de ani care au nepătimire și nu sunt răz­boiți de trupul lor. Cui se datorează această diferență? Stării duhovnicești a părinților. Este moștenirea duhovnicească. Vezi, părinții nu lasă moștenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă moștenire și patimile sau virtuțile lor”.

În casa părintească, pruncul trebuie deprins cu ascultarea, cumințenia, cumpătarea și rugăciunea. Dacă rugăciunea mamei străbate cerurile, rugăciunea copiilor mici, datorită curăției lor, poate face minuni, căci „orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruiește pentru că au multă nevoință și de aceea Dumnezeu le ascultă rugăciunea lor curată”.

Părinții trebuie să le răspundă la întrebările și frământările care apar odată cu vârsta, inclusiv despre dezvoltarea fizică și biologică, ori legate de viața intimă. În toate acestea, ei trebuie să aibă în vedere oferirea de explicații adaptate vârstei și capacității lor de a înțelege, fără a-i ispiti sau provoca, ci arătându-le frumusețile unei prietenii curate și ale vieții de familie binecuvântate.

Odată cu intrarea copiilor în școală, aceștia pot primi in­fluențe variate care, în lipsa atenției părinților, pot fi păgubitoare pentru sufletul lor, din lipsă de experiență și discernământ. Sau, cum spunea tot Cuviosul Paisie, „mediul lumesc și părinții lumești distrug copiii”. Referindu-se la ispitele prin care trec tinerii, el observă că „vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra și aprinderea trupească, încercând să-i distragă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă, există o mare lipsă de experiență, iar depunerile duhovnicești deloc. De aceea, la această vârstă critică tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnișului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de neliniște și-l va depărta veșnic de Dumnezeu”. Iar, alături de vicleanul diavol, „duhul lumii” acesteia are o înrâurire puternică asupra sufletului tinerilor. O lume în care, observa Cuviosul Paisie, păcatele sunt la modă, în timp ce virtuțile, între care și curăția sau castitatea, sunt ironizate și umilite, considerate îna­poiere și rușine. Din acest motiv, învăța el, tinerii de astăzi primesc mai mult ajutor, dacă cer și colaborează cu el. Și tot din acest motiv, Dumnezeu va ține cont la judecata fiecăruia dintre ei de ispitele mult mai crâncene din vremurile de acum și de apoi și va avea mult mai multă milă decât față de tinerii și oamenii din vremurile trecute, în care credința și Evanghelia erau respectate și împlinite.

După naștere și mai ales la vârste fragede, copiii sunt ca niște „casete goale”, ei înregistrează ceea ce văd la părinți, iar mai apoi la colegi, prieteni și în mod deosebit la educatori. Părinții sunt primii lor educatori și tot ceea ce ce le este folos în viață și spre mântuire trebuie să învețe de la aceștia, inclusiv noțiunile legate de viața lor trupească sau intimă, cu răspundere și deli­catețe sufletească, adaptat vârstei acestora și cu o finalitate morală, adică nu în scopul de a trezi în mintea și în viața lor ispite, ci în sensul cunoașterii lor, spre cultivarea unei vieți morale. „De aceea, spunea el, părinții, pe cât pot, să ajute copiii atunci când sunt mici. Copiii sunt casete goale. Dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte ușor să rătăcească atunci când vor fi mari“. Încă din leagăn, arăta Cuviosul Paisie, copiii îi copiază pe părinții lor, imitând ceea ce văd la aceștia și înregistrându-le pe toate în „caseta” lor goală, dar din care vor reda mai târziu, prin cuvinte și fapte, ceea ce au primit. 

Răspunderea mamei în educaţia copilului

Mama, consideră Cuviosul Paisie, are răspunderea cea mai mare pentru educația copiilor și, în funcție de aceasta, ei vor deveni mai târziu un „om sfințit și va ajuta societatea” sau, dimpotrivă, un om „fără de lege”, aducând mâhnire și pedeapsă pă­rinților săi, pentru lipsa de grijă față de educația lui.

Sfaturile trebuie date cu dragoste, cu delicateţe și nobleţe, pentru a nu brusca libertatea și sensibilitatea copiilor care, la rândul lor, trebuie să le primească pe acestea nu ca pe o necesitate, ci ca dovezi ale iubirii și respon­sabilității părinților și educatorilor față de dezvoltarea lor fizică și sufletească armonioasă.

Bătrânul și experimentatul duhovnic considera că tinerii care își păstrează castitatea până la căsătorie vor primi mare ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu pentru această reală mucenicie a conștiinței: „Astăzi, tinerii care reușesc să se păstreze curați până la căsătoria lor vor fi socotiți Mucenici. Tot astfel vor fi socotiți și tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra și ei curați, până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc ca să se păstreze curați, sunt consi­derați mucenici ai conștiinței, din pricina războiului conștiinței pe care îl rabdă și al disprețului celorlalți. Mucenicia conștiinței uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui”.

Contrar părerilor actuale, Cuviosul Paisie considera mai potrivită protejarea copiilor de discuții și întâlniri care au ca subiect viața intimă. Despre aceasta este mai potrivit ca tânărul să primească sfaturi de la părinți și de la duhovnic. Recomandarea sa era de a întemeia familii binecuvântate prin Sfânta Taină a Cununiei, familii în care să se nască și să fie educați copii mulți, spre dăinuirea ­neamului și mângâierea părin­ților. Duhovnicescul părinte arăta că „Dumnezeu iubește și poartă de grijă mai mult de perechile care au mulți copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atât timp cât părinții le dau o educație bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic etc. Există sentimentul de dăruire și trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine și dragoste. Cel mic îl și iubește, dar îl și respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulți copii acestea toate se cultivă în chip firesc”.

Educație teocentrică, dascăli responsabili

Referindu-se la educația pe care elevii o primesc în școală, Părintele Paisie considera că programele didactice trebuie să aibă o finalitate morală, nu doar una informațională. Scopul lor nu trebuie să fie acela de a umple mintea elevilor cu noțiuni variate și numeroase, ci să creeze „oameni buni”, caractere, per­so­nalități înalte, odată ce viitorul lumii se va afla în mâinile lor.

Din nefericire, observa Sfântul Paisie, „astăzi îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare și îi zăpăcesc. Îi ghiftuiesc cu de toate, fără compen­sație duhovnicească. În școli copiii trebuie să învețe mai întâi frica de Dumnezeu. Însă acum copiii mici merg să învețe engleza, franceza, germana – și nu greaca veche -, muzica, una și alta… Ce să învețe mai întâi? Numai litere și numere, iar acelea pe care trebuie să le învețe, despre patria lor etc. – nu le învață!”.

Un alt mare Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), considera educația copiilor a fi o adevărată artă. Părinții și pedagogii de vocație, care conduc sufletele copiilor spre mântuire, sunt asemănați de Sfântul Ioan cu niște artiști de geniu, cu niște pictori sau sculptori care, dintr-o materie amorfă, alcătuiesc adevărate capodopere morale, spre frumu­sețea lumii întregi.

Mai mult chiar, Sfântul Părinte învață că părinții care își educă moral pruncii au o demnitate mai înaltă decât împă­rații sau dregătorii. Dacă aceștia din urmă stăpânesc peste supușii lor, părinții trebuie să aibă grijă la simțurile și puterile trupești ale copiilor lor, disciplinându-le și conducându-le spre o viață morală înaltă. Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin educația pe care o oferă copiilor, atât părinții, cât și educatorii se vor mântui sau se vor osândi. Dacă prin informațiile și deprinderile transmise, dar mai ales prin modelul lor personal, i-au condus spre o viață morală înaltă, își vor primi răsplată. Dacă, dimpotrivă, au arătat lipsă de interes și de grijă față de dezvoltarea lor fizică și spirituală, iar aceștia și-au irosit viața în păcate și fărădelegi, vor răspunde și ei, proporțional, în calitatea pe care au avut-o – aceea de părinți sau de educatori, formatori greșiți de suflete.

Același adevăr îl exprimă și Cuviosul Paisie Aghioritul: „Mare lucru este un învățător corect, mai ales în zilele noastre! Copiii sunt casete neînregistrate, care se vor umple cu cântece murdare sau cu muzică bizantină. Lucrarea învățătorului este sfântă. Are mare responsabilitate. Dacă ia aminte, poate lua mare plată de la Dumnezeu. Să se îngrijească să învețe pe copii frica de Dumnezeu. Profesorii trebuie să afle modul prin care să transmită copiilor unele mesaje despre Dumnezeu și patrie. Ei să semene numai sămânța, dar să nu aștepte să răsară imediat. Nimic nu se pierde; cândva ea va prinde rădăcină. Și întotdeauna să se poarte cu bunătate, cu îngă­duință, cu dragoste față de copii. Să încerce să deș­tepte în ei mărinimia de suflet. Copilul are nevoie de dragoste, de căldură sufletească, căci mulți copii, în familie, sunt lipsiți cu desăvârșire de ea. Dacă învă­țătorii îi vor iubi pe copii, atunci și copiii îi vor iubi la rândul lor și astfel își vor îndeplini mai ușor lucrarea”.

Educaţia ca act soteriologic

Așadar, educarea copilului nu are doar o valoare pedagogică și limitată la perioada școla­rității acestuia sau a vieții lui, ci are ecouri în veșnicie. Dar, mai ales, este un act soteriologic. Prin dragostea și grija față de educația pe care le-o oferim, ni se iartă, proporțional, din păcatele pe care le-am săvârșit cu voie sau fără de voie și astfel ne sfințim.

Din acest an școlar va fi introdusă, între materiile de studiu, disciplina „Educația pentru sănătate”. Probabil că unii părinți, ispitiți de „duhul lumii”, vor consimți, în scris, ca pruncii lor să urmeze aceste ore. Părin­ților le recomandăm să demon­streze discernământ și responsabilitate, întrebându-și copiii despre informațiile primite, despre abilitățile, atitudinile și comportamentele recomandate și să sancționeze orice deviere de la morala elementară și de la bunul simț general.

Iar pe educatorii și profesorii care vor preda această disciplină, „cu durere și dragoste” îi îndemnăm să aibă permanent convingerea că elevii pe care îi instruiesc sunt propriii lor copii și că, în calitate de părinți intelectuali și morali ai lor, sunt datori să sădească în cugetele și sufletele acestora ceea ce au mai înalt și mai moral în pregătirea și în viața lor proprie. Să aibă permanent conștiin­ța respon­sabilității educației pe care o oferă. Responsabilitate în fața semenilor, a părinților și a copiilor pe care îi educă. Responsabilitate în fața propriei conștiințe, de a fi răspuns chemării pentru cariera didactică și pe care au urmat-o, aceea de a fi apostoli ai științei, ai culturii și ai mo­ralității. Dar mai ales responsabilitate față de Dumnezeu, de la Care vor primi, pentru fiecare cuvânt și faptă, gest și îndemn, dar mai ales pentru ecourile acestora în sufletele elevilor, împlinire în profesie și binecuvântare în viață sau, dimpotrivă, pedeapsă și osândă, aici și în veșnicie, pentru răul produs, premeditat sau inconștient.

Sursa: http://ziarullumina.ro

În 1941, Simion Mehe­dinți, vorbind despre modul cum Eminescu a purtat în suflet, într-o mă­sură cum nu a mai făcut altcineva, durerea neamului românesc, strivit între marile imperii, avertiza că „numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” Numai strămoşii noştri care l-au urmat pe Eminescu, de la generaţia care a înfăptuit Marea Unire până la martirii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, au iubit cu adevărat România, luptându-se şi jertfindu-se pentru ea, doar aceş­tia i-au cunoscut cu adevărat sufletul, frumuseţea, valoarea ei spirituală şi materială şi au înţeles care sunt primejdiile care îi ameninţă fiinţa.

Doar cei care nu au luat aminte la avertismentele sale i-au cauzat distrugerea. Cunoscând mai bine decât oricine altul realităţile româneşti, marele gazetar a evidenţiat aspecte esenţiale pe care cei aflaţi la conducerea ţării, dacă ar fi iubit România, ar fi trebuit să le aibă la suflet. Fiindcă Eminescu nu a fost tributar vreunui partid sau altuia, vreunei ideologii sau alteia, ci „poporului istoric”, cu a cărui dramă şi cu ale cărui aspiraţii s-a identificat. Astfel, rămânând fidel adevărului neamului său, românul absolut nu a rătăcit calea şi nu s-a lăsat tentat nici de ideile înşelătoare ale vreunei teorii la modă (fie că era vorba de socialism sau de liberalism, faţă de care s-a distanţat critic şi tranşant, în egală măsură), nici de „ispita” puterii sau de interesele de conjunctură, care ajunseseră să domine în politica românească, transformând-o în politicianism şi demagogie.

Sunt câteva mari teme abordate de Eminescu, teme care sunt definitorii pentru realităţile, dar şi nevoile reale ale poporului, pe care l-a iubit până la jertfa de sine, şi ale societăţii româneşti. Îndepărtarea de aceste aspecte, care ţin de fiinţa, drepturile, nevoile şi aspiraţiile neamului românesc, a însemnat alunecarea în servilism, în robie economică şi decadenţă morală, în uitarea de sine şi, în final, în totalitarism. Fiindcă, atunci când un neam nu rămâne loial propriei sale fiinţe şi propriului adevăr, ajunge să se dizolve în abisul unor idei abstracte, importate, ce nu-i sunt potrivite. Pierzându-şi ancora în sine, ajunge să se identifice cu forme şi modele străine, cu preţul propriei falsificări şi al autodistrugerii.

Printre valorile pentru care Eminescu a pledat şi a luptat, esenţiale sunt ridicarea ţăranilor, preţul pus asupra muncii, astfel încât să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor”, reperele identitare şi drepturile românilor din provinciile ocupate, apărarea credinţei, apărarea şi valorificarea tezaurului limbii române, cunoaşterea şi dezvoltarea culturii româneşti ca sursă de identitate, neatârnarea economică. Iar printre pericolele şi tarele asupra cărora a atras atenţia cu intransigenţă şi luciditate sunt demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, împilarea ţăranilor, distrugerea limbii şi a valorilor identitare prin importul şi imitaţia unor forme străine.

Cu privire la ţărani, Eminescu a mărturisit: „Poate e singura chestiune în care am scris cu atâta patimă de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în Orient”. Marele jurnalist a înţeles că, odată cu distrugerea ţăranului şi a lumii sale, şi soarta ţării va fi una fatală: „Ţăranul sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări (sublinierea aparţine lui Eminescu). (…) Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?” (Timpul, 15 ianuarie 1882).

Eminescu s-a dovedit şi un apărător al credinţei şi al Bisericii naţionale, denunţând ireligiozitatea şi decadenţa care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. „Noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului.” De asemenea, el a dez­aprobat ferm intoleranţa religioasă faţă de românii ortodocşi din Transilvania, preluând în articolele sale poziţia Episcopului Melchisedec (un apropiat al Junimii), exprimată în studiul Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, tipărit în 1883: „Domnii, mitropoliţii, episcopii, boierii şi poporul român s-au luptat, au suferit necazuri, exiluri, sărăcie, moarte şi şi-au vărsat sângele pentru ţară şi legea lor; a lor, a naţiunii române, trebuie să rămână onoarea de a o poseda şi pe viitor în toate ramurile existenţei sale în această ţară. Dacă deci voim să rămânem naţiune română, demnă şi respectată în viitor, trebuie să ne păstrăm şi Biserica noastră naţională, ce o am moştenit-o din trecut […], să o apărăm şi să o ridicăm după cum cere demnitatea actuală a naţiunii” (Timpul, 1883).

Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic ne­cruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului. Referitor la progresism şi globalizare, iată ce cuvinte ne adresează marele român parcă nouă, celor de acum: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare” (Timpul, 25 octombrie 1881). „Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată, cu atâta tendența de a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate, orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe” (Timpul, 11 aprilie 1880). „Progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” (Timpul, 24 februarie 1880).

Condeiul marelui gazetar a fost necruţător la adresa demagogiei: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului” (Timpul, 14 ianuarie 1882). „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de îna­intare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie.”

Critica sa aspră s-a îndreptat atât asupra despotismului, cât şi asupra liberalismului moral şi economic dus la extrem, menit să transforme omul într-un individ fără Dumnezeu şi fără patrie, depersonalizat, într-un „instrument de muncă”, distrugând de fapt calitatea muncii unui popor: „Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (elemente neromâneşti, n.n.), lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini.”

Iată de ce poporul român are atâta nevoie să se întoarcă la Eminescu. Pentru a-şi reaminti de sine, a se reancora în adevărul său, în propria realitate şi identitate, a-şi înţelege sufletul şi a-şi recăpăta verticala.

Ziarul Lumina

Prezentare Viata si acatistul sfantului Evmenie, ucenicul sfantului Nichifor cel Lepros:

• Viata
• Acatistul
• Rugaciuni la diferite trebuinte

Prezentare Deprinderi de viata crestina. Despre Taina Spovedaniei:

Îndemn la o viaţă creştină

Creat de Dumnezeu, omul a fost din început chemat la o viață de comuniune și conlucrare cu Ziditorul său. Această menire nobilă, cerească a fost îngreuiată de căderea protopărinților noștri, omenirea trecând prin perioade grele de depărtare, înstrăinare și chiar despărțire de Dumnezeu. De aceea, istoria omenirii în sens religios este istoria nevoinței omului pentru mântuirea sa, revenirea la starea cea dintâi – a omului lui Dumnezeu pe acest pământ, apt de a se întoarce la Tatăl său, în patria lui cerească. „De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce și ajunge Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.” 

Pentru a nu rătăci cărarea și a ajunge Acasă, în Împărăția Tatălui nostru ceresc, suntem chemați de Evanghelia lui Hristos la o viață moral-duhovnicească plăcută Domnului. Numai așa putem redobândi haina cerească de lumină a fiilor pentru sufletul nostru, haină fără de care nu putem intra în Împărăția Cerurilor cea pregătită nouă. Ca să îndeplinim cele propovăduite de Iisus Hristos în Evanghelia Sa, trebuie să devenim creștini nu doar cu numele, ci cu întreaga noastră viață – să practicăm creștinismul, formându-ne aptitudini, priceperi, obișnuințe moral-duhovnicești corespunzătoare învățăturii creștine, adică să ne formăm anumite deprinderi de viață, prin care să adeverim creștinătatea noastră.

Cartea pe care o prezentăm spre lectură cititorului reprezintă, prin conținutul său, îndemnul la un mod de viață creștin. Ca acest îndemn să fie mai convingător, vă propunem spre cercetare cuvântul de învăţătură, rostit de Mitropolitul Antonie al Surojului, la Duminica a 14-a după Rusalii: Pilda nunții fiului de împărat. Prin cuvântul său, Sfântul Antonie cheamă toți creștinii la o cugetare profundă despre lucrarea mântuirii, pe care trebuie s-o facem ca să ne putem întoarce la Dumnezeu și să fim primiți drept fii ai Săi: „Toți suntem chemați de Dumnezeu la viața veșnică, să intrăm în această minunată taină a iubirii pe care o reprezintă în sine Împărăția lui Dumnezeu. Suntem chemați să fim fii ai lui Dumnezeu, înrudiți Lui, și mai mult decât atât ni s-a dat să-L vedem pe Hristos, Care s-a făcut om de dragul nostru, să-L vedem frate după umanitate și Dumnezeu după natura Lui. Iar prin Hristos – să-L vedem în Dumnezeu pe Tatăl nostru și să ne facem «părtași dumnezeirii», după cuvântul minunat spus de Apostolul Pavel.

Pilda nunții fiului de împărat din Evanghelie ne avertizează că nu toți cei chemați vor intra în slava lui Dumnezeu. Oare nu suntem și noi asemenea celor din această pildă? Oare nu zicem noi lui Dumnezeu:
 «Doamne am alte treburi, mi-am cumpărat o parcelă de pământ, acum este a mea și trebuie s-o prelucrez (sunt angajat în ceva, trebuie să plec undeva etc.)» și  astfel pierdem libertatea de a merge la Dumnezeu. Noi ne lipim de lucrurile pământești, lumești și nu ne putem rupe de ele. Cineva dintre noi, cei chemați la sărbătoare, zice Domnului: «Acum am treabă, o să-mi aduc aminte de Tine, Doamne, după… Mă voi ruga Ție altă dată, mai târziu, acum sunt ocupat, trebuie să fac ceva, să zidesc, să mă manifest…» Trec anii și niciodată nu vine.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Rugaciuni pentru sanatate si vindecare de boli:

Atunci când este bolnav, creștinul trebuie să înalțe imediat, fierbinte și din toată suflarea sa, rugă către Hristos, către Maica Domnului și către Sfinții izbăvitori, vindecători, repede ascultători și degrabă ajutători.

Această carte este un buchet duhovnicesc al Sfinților ajutători ai bolnavilor. Sfinți care au pătimit, din dragoste pentru Hristos, în vremea persecuțiilor ordonate de împărații romani, dar și Sfinții tămăduitori din secolul XX, precum Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Luca al Crimeei sau Sfântul Nichifor Leprosul.

Găsim în această carte și cărui Sfânt să ne rugăm în orice boală, nelipsind nici Sfinții izbăvitori la vremea molimelor ori Sfinții Doctori fără de Arginți, de ale căror rugăciuni ne folosim și la slujba Sfântului Maslu.
 Dumnezeului nostru slavă! 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Biblia pentru copii povestita de Parintele Necula:

O carte care aduce Vestea Nașterii lui Iisus mai aproape de sufletele copiilor