E zi de Sabat. În legea veche, zi de stagnare, de oprire totală din orice fel de lucrare. Se identifica odihna lui Dumnezeu după facerea lumii – în ziua a șaptea – cu odihna omului, a comunității și  a cosmosului întreg. Doar învățatul din Scriptură era admis, mersul la sinagogă și trăirea învățăturii: rugăciune, postire ori dialogul duhovnicesc. Oamenii vremii țineau mult la aceste moduri de a se ruga, de a se dărui Dumnezeului celui Viu. Era un soi de Doxologie prin gesturi și bucuria credinței, o credință curată pentru cei simpli cei care-L și entuziasmează pe Hristos Domnul. Pe calea aceea, care apropia pe oameni de sinagogă, pășește femeia gârbovă. O fiică a Evei, nu-i așa, care plătea în oasele ei pedeapsa pentru că Eva cea din coasta lui Adam nu reușise să se țină de partea lui Dumnezeu. Voise mai mult și greșise. Nu ascultase și păcătuise. Păcatul acela se transmisese lui Adam – el însuși total neatent și neascultător – și prin el fiecărui om. Și prin păcat moartea. Dușmanul cel mai mare al omului. Cel care îl limitează în bucurii zi de zi, generație după generație. Consulul diabolicului care ne fură fericirile. Femeia gârbovă era un astfel de monument viu al neputinței umane, al păcătoșeniei asupra căreia Iisus tocmai ne luminează în versetele anterioare Evangheliei noastre de astăzi (Luca 13, 1-9).

Optsprezece ani de suferință avea femeia ce se gârbovise sub greutatea suferinței. O viață. Desigur, cifra aceasta ne leagă de ce spusese Domnul în versetele anterioare: „...cei optsprezece inși peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți, oare, că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca 13, 4-5).  Câți nu gândesc, până astăzi, că atunci când trec pe lângă o persoană cu dizabilități – că tot a fost ziua lor internațională vineri, 3 decembrie și s-a scurs indiferent pe lângă noi – trec pe lângă un sac de păcate pe când ei, sănătoșii și putred de sătuii de bine sunt un soi de culme a virtuților, doar pentru că le este bine. Hristos leagă binele nostru de pocăință. De odihnirea în virtuți. Femeia gârbovă este expresia acestei forțe a Mântuitorului de a vedea în om suferința, nu păcatul. Pune mâinile pe ea – de unde în Biserică gesturile de la Taina Sfântului Maslu – și o slobozește din răceala morții. Pentru că femeia era, asemeni celei cu scurgerea de sânge ori asemeni leproșilor, un mort-viu, un muribund-semn. Pentru mulți va fi fost batjocură. Și numai ea, și alții asemeni ei, știa prin ce trece. Și Dumnezeu-Omul, venit să ridice păcatele lumii. Femeia se vindecă. Nu și gureșii farisei, oamenii care nu mai țineau sabatul din bucurie, ci din obligație. Care transformaseră toate conținuturile în etichetă. Cum des se întâmplă și unora dintre creștini care lesne lipesc eticheta pe aproapele și uită că toți, toți, suntem păcătoși și numai mila lui Dumnezeu ne zvântă de moarte și ne dăruiește viața veșnică.

Mereu m-a frapat teoretizarea sabatului pe care fariseii, mai marele sinagogii însuși (semn că nu era în Capernaum, acolo Iair primise lecția iertării prin învierea fiicei sale) ținând lecția rigorismului acru, lipsit de sens duhovnicesc și bucurie. Vi-i cunoscut tonul? Hai să-l ascultăm: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13, 14). Seamănă teribil cu fanaticii noștri care cred că pentru a fi cu Dumnezeu o poți face numai în condițiile impuse de om, conform regulamentului și ordinii de zi. Or Hristos scapă exact acestor înțepeniri de sens. El este Dumnezeu. Îmi place, de mi-e îngăduit, teribil reacția Sa: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Pare un strigăt de nedreptățit dinaintea celor care cred că dețin dreptatea. Un copil mi-a spus odată: „E supărat tare Iisus aici!”. Nu pot să nu-i dau dreptate, deși știu că Cel Care ne iubește, ne iubește și când uităm ai cui suntem. E Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Său. Un popor de neatenți de cârcotași și farisei, de cărturari cu aere mesianice. Dar uneori, parcă, în ciuda păcatelor noastre, ne oferă căldura dragostei ce ne vindecă de cea mai grea dintre fracturile ce ne depărtează de El: prostia, suficiența arogantă. Cred că dezlegarea femeii celei gârbove în zi de sabat nu este dezlegarea sabatului ci descoperirea, către noi, a adevărului că Dumnezeu nu, nu lucrează după programul iscodit de oameni. Că nu de puține ori lucrează în situațiile de risc, cu osârdia unui Dumnezeu-Iubire.

De ce ne este așezată întâlnirea aceasta vindecătoare la îndemână, în apropierea Praznicului Nașterii? E simplu. Ca să ne vedem. Fără întruparea Lui, eram toți niște femei gârbove. Niște „cocoașe umblătoare”, cu privirea în jos. Dați deoparte și prigoniți. Privind țărâna ca pe ultimul locaș. Ca pe ultima șansă de odihnă. Hristos ne dovedește că e ridicătorul nostru din păcat, Izbăvitorul de moarte. De cea mai dificilă dintre gârboviri. Aceea care ne cheamă fricile din adâncul necredinței. Și care uneori ne transformă în fiare. În fiare mușcătoare din slava lui Dumnezeu. În fiare răutăcioase, arogante, în hiene care smulgem din Hristos puterea Lui în speranța că ne umplem de putere, de putere politică sau pur omenească. Puterea care să-i gârbovească pe ceilalți. Uneori o împachetăm în staniolul bunei intenții și pare că, vai, suntem mai buni decât toți. Hristos Domnul nu se dă bun și nici mai tare ca noi. El este Dumnezeu și asta se simte în tot ce face. O simte și poporul care, văzând rușinați prin propria argumentare pe funcționarii credinței, reacționează: toată mulțimea se bucura de faptele strălucite săvârșite de El! (Luca 13, 17). Oamenii care păreau că nu știu nimic simt adevărul, iar cei care par că știau totul îl ratează...

Nu știm ce s-a ales de femeia gârbovă. Istoria Bisericii o socotește, după unii autori, în ceata femeilor ce-L vor însoți pe Domnul și apoi îl vor vesti printre oameni. Nu cred că după desgârbovire va fi devenit neapărat gospodină, căci nu gospodine a venit Domnul să facă din femei, ci noduri de existență prin care viața merge mai departe, viscolind moartea care troienește peste noi. Atâta lumină se va fi așezat în ochii femeii aceleia când a reînvățat să privească cerul. Sfântul Simeon Noul teolog ne spune că de-acum nu mai căuta la cer chinuindu-și gârbovirea ci curajos, știind Cine este Cerul. Iar Cerul este Hristos. Cerul ce-și deschide Venirea ca să restaureze firea umană. Începând, cum altfel, cu Adam și Eva! Căci omul întreg și deplin este restaurat de Hristos. Omul, bărbat și femeie. Iar Dumnezeu, da, în ciuda programului ce i-l stabilim câteodată, lucrează și Duminica. Ziua care ne-a vindecat de înțepenire și, uneori, proastă înțelegere a Sabatului.

Sursa: tribuna.ro

 

Niște monahi care tăiau tufișurile în pădurea unei mănăstiri athonite au descoperit la începutul lunii ceea ce ar putea fi primul loc de sihăstrie în Sf. Munte al Sfântului Paisie de la Neamț (Velicicovschi). Serghei Șumilo, directorul Institutului Internațional al Moștenirii Athonite din Ucraina, a evaluat descoperirea și a ajuns la concluzia că Sfântul Paisie a reconstruit coliba cu propriile mâini și a sihăstrit acolo între 1746 și 1750. Cândva cunoscută sub numele de Chilia Kipari, coliba a fost folosită ca locuință pentru grădinarul mănăstirii, apoi a fost uitată. Anul acesta, în 21 decembrie, se împlinesc 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie (Velicicovschi) de la Neamț. Născut la Poltava, în Ucraina, și dornic de a deveni monah, el s-a stabilit o scurtă perioadă în Moldova, apoi plecat în Sf. Munte Athos. După tunderea în monahism în Sf. Munte de către Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie a fondat acolo o obște la Schitul Sf. Ilie. Între 1763 și 1775, Starețul Paisie s-a întors pe meleagurile noastre și s-a stabilit la Mănăstirea Dragomirna, unde obștea, ajunsă la 350 de membri, urma rânduiala athonită. Odată cu ocuparea Bucovinei de către austrieci, o parte din obște, în frunte cu starețul, s-a mutat la Mănăstirea Secu și apoi la Mănăstirea Neamț. Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareţ al celor două mânăstiri unificate, Neamţ şi Secu, Sfântul Paisie a păstrat cu sfinţenie aceeaşi rânduială. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamţ o academie patristică şi duhovnicească unică în Ortodoxie. Sf. Paisie de la Neamț este unul dintre cei trei ocrotitori ai Anului omagial și comemorativ 2022, dedicat de Patriarhia Română temei rugăciunii și sfinților isihaști. - basilica

 

S-au împlinit 74 de ani de când Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Pentru a marca data adoptării ei, ONU a instituit Ziua Internațională a Drepturilor Omului. În această zi este oportun să ne amintim că oricărui drept de care ne bucurăm îi corespunde și o îndatorire: dreptul la libertate implică îndatorirea de a folosi libertatea în mod responsabil, dreptul la demnitate implică îndatorirea de a trăi conform celor mai înalte idealuri ale firii umane, iar dreptul la viață implică și datoria de a nu încălca dreptul la viață al altui om, oricât de vulnerabil și lipsit de apărare ar fi acesta. Tema din acest an a Zilei este „Demnitate, libertate și justiție pentru toți”. Totuși, în acest „toți”, multe state semnatare ale Declarației și care o sărbătoresc astăzi nu includ copiii nenăscuți, care adesea sunt privați de primul drept înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului: dreptul la viață. Aceasta arată că drepturile teoretice nu se impun de la sine, ci atitudinea față de semeni determină interpretarea lor. Un studiu publicat în 2017 în Journal of American Physicians and Surgeons arată că aproape trei sferturi din femeile care fac avort la cerere au fost presate să ia această decizie, fiind vorba de un pas pe care l-au făcut foarte greu și împotriva propriei conștiințe. Așadar, nerespectarea dreptului la viață al copiilor nenăscuți nu este în primul rând generat de legalitatea avortului, ci de realitatea că nu există în societate o dorință suficient de mare pentru sprijinirea femeilor însărcinate, astfel încât acestea să nu mai fie împinse spre avort de factori exteriori. Drumul și spre protejarea vieții copiilor nenăscuți prin sprijinirea celor care îi poartă în pântece: ei și ele sunt în apropierea noastră și iubirea aproapelui duce la sprijinirea lui în situațiile dificile. În România sunt mai multe centre pentru criza de sarcină. Datele lor de contact pot fi găsite la site-ul sursă: basilica

GERMANIA: Preoții din Arhiepiscopia Germaniei sunt îndemnați să cultive tradiția colindatului în parohii 

O circulară transmisă în data de 1 Decembrie clerului Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului adresează slujitorilor îndemnul de a cultiva tradiția colindatului în parohii și de a conștientiza dimensiunea comunitară a obiceiului. „Vă îndemnăm să cultivaţi tradiţia colindatului în parohiile pe care le păstoriţi! Formaţi grupe de colindători, care să poată cânta atât în biserici, însoţind şi înfrumuseţând sfintele slujbe din această perioadă, cât şi să meargă la casele celor însinguraţi, pentru a le vesti bucuria Naşterii Domnului şi a le dărui căldura comuniunii umane!”.  Colindele sunt o coloană puternică a identităţii noastre, mai subliniază mesajul. Ele sunt şi „un extraordinar mijloc de misiune, de transmitere a conţinutului credinţei într-o formă plăcută, uşor accesibilă, îndrăgită, care îi aduce pe oameni laolaltă şi le mijloceşte atât bucuria comuniunii umane şi a trăirii împreună a credinţei, cât şi dorinţa ieşirii din sine spre celălalt, respectiv bucuria împlinirii prin dăruire de sine, prin binefacere milostivă”. Circulara este semnată de Mitropolitul Serafim împreună cu Episcopul vicar Sofian Braşoveanul. - basilica

ISRAEL: Patriarhul Ierusalimului, felicitat de Patriarhia Română la aniversarea întronizării

Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Aşezămintelor Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, a participat la evenimentul aniversar organizat la împlinirea a 17 ani de la întronizarea Patriarhului Teofil al Ierusalimului. Părintele Teofil Anăstăsoaie a fost prezent la slujba de Te Deum oficiată în Biserica Învierii din Ierusalim, iar apoi, în cadrul evenimentului festiv de la Palatul Patriarhal, a transmis un mesaj de felicitare din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În mesaj au fost exprimate bunele relații dintre Biserica Ortodoxă Română și Patriarhia Ierusalimului și mai ales colaborarea privind organizarea de pelerinaje pentru români la Locurile Sfinte. „A fost totodată și un mesaj de mulțumire pentru faptul că Patriarhul Ierusalimului primește, în această perioadă de după pandemie, tot mai multe grupuri de pelerini români care reușesc să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Sunt primiți cu dragoste și binecuvântați, participând la slujbele săvârșite în bisericile ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Ierusalimului”, a transmis arhimandritul Teofil Anăstăsoaie. La eveniment a fost prezent și Preotul Ioan Sauca, secretarul general interimar al Consiliului Mondial al Bisericilor, care l-a felicitat, de asemenea, pe Patriarhul Teofil. - basilica

 

Linkuri la știri

O bazilică descoperită la Marea Galileei ar putea indica locul casei natale a Apostolilor Petru și Andrei - Doxologia

 

 

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la ­iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâm­betei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.

În Duminica a 27-a după Rusalii ascultăm în sfintele biserici lectura evanghelică despre vindecarea sau îndreptarea femeii gârbove. Această binefacere a Mântuitorului Iisus Hristos ne arată încă o dată, acum, cu doar câteva săptămâni înainte de sărbătoarea Nașterii Sale, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l ridice cât mai mult pe om de la cele pământești la cele cerești.

Minunea s-a petrecut într-o zi de Sabat, în care cei credincioși se aflau la sfintele slujbe, în lăcașul lui Dumnezeu. Domnul Iisus era nelipsit de la aceste întruniri, unde întotdeauna predica și era ascultat cu mare evlavie, ca Unul care avea cuvânt cu putere multă. De fapt, așa își petrecea El zilele de sărbătoare: se îndeletnicea cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și apoi făcea binefaceri oamenilor. Fie că erau bolnavi trupește sau sufletește, lipsiți de cele necesare traiului sau împovărați de mul­țimea păcatelor, cei care se aflau în preajma Mântuitorului găseau în El un mare sprijin și o icoană a toată filosofia, adică a celui care unește cuvântul frumos cu fapta cea bună.

Mântuitorul Hristos cunoaşte înnoirea lăuntrică a femeii gârbove

La slujbă a venit și o femeie gârbovă, cu o gravă afecțiune a coloanei vertebrale, încât avea spatele încovoiat și era nevoită să privească tot timpul în jos. De 18 ani avea ea această boală, și totuși nu se îndura să rămână acasă, la odihnă, ci se silea să fie prezentă sâmbăta la sinagogă. Numărul acesta de 18 nu este menționat la întâmplare. El înseamnă o înmul­țire de trei ori a cifrei șase, care știm că are unele conotații negative în Sfânta Scriptură. Poate că Sfântul Evanghelist Luca a dorit să arate că se adunase mult rău, multă suferință în ființa acelei biete femei. Și totuși ea răbda. În tăcere și discreție își ducea povara greutăților, fără să se revolte în vreun fel. Domnului Iisus i-a plăcut această atitudine, i-a apreciat smerenia, precum și dragostea pe care o avea pentru casa lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că „un duh de neputință” însoțea această gârbovire. Se pare că duhul respectiv era o influență demonică sau, altfel spus, „un ghimpe în trup, un înger al satanei” (II Corinteni 12, 7), așa cum vorbea Sfântul Apostol Pavel, refe­rindu-se la boala pe care o avea el însuși. Faptul că suferința femeii gârbove era pricinuită și de diavol este sugerat și de fragmentul citit astăzi din Epistola către Efeseni a aceluiași Sfânt Pavel, în care el ne sfătuiește să stăm tari împotriva uneltirilor diavolului, luând armele lui Dumnezeu. Acest vrăjmaș învechit în răutăți, care nu știe să ne cruțe, pândește mereu ca să ne tragă în jos, dorind să ne facă hrană pentru nesățiosul iad. Împotriva acestuia ne întrarmăm cu armele lui Dumnezeu, care sunt, după Apostolul: adevărul, dreptatea, credința, mântuirea și cuvântul lui Dumnezeu. Cine iubește adevărul nu poate fi prieten și cu demonul, care este tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Cine caută dreptatea se aseamănă cu Dumnezeu, care este drept întru toate (Cântarea celor trei tineri 1, 3). Cine are credință are putere de a călca peste șerpi și peste scorpii, adică peste puterile potrivnicului (Luca 10, 19). Cine are dorință pentru mântuire aleargă cu râvnă la această țintă și, în sfârșit, cine se hrănește din cuvântul lui Dumnezeu își înnoiește permanent ființa sa lăuntrică.

Chiar dacă în afară era gârbovită, femeia din Evanghelia de astăzi era înnoită lăuntric. Disponibilitatea ei deosebită pentru cele sufletești I-a atras atenția Mântuitorului Care, printr-un cuvânt de dezlegare și apoi printr-un gest de binecuvântare, punându-și mâinile peste ea, îi ridică ne­putința și odată cu aceasta îi ridică și privirea. Aici vedem, iară și iară, adâncul bunătății lui Dumnezeu! Cum a căutat El să-l ridice mereu pe om, să-l înalțe, să-l înnobileze! Mai întâi l-a plăsmuit din tină, apoi l-a pus deasupra creației Sale, făcându-l stăpân peste făpturile de pe pământ. După căderea lui, iarăși i-a dat făgăduința ridicării și aceasta a făcut-o mai întâi prin coborârea Sa la noi, oamenii, adică prin întrupare sau chenoză, și apoi desăvârșit la pogorârea la iad, când a ridicat pe Adam cel vechi și, odată cu Sfânta Sa Înviere, a ridicat tot neamul omenesc din robia păcatului și a morții. Și iarăși, înmulțind noianul milei, ne ridică pururea din căderile noastre cu mâna Sa cea preaputernică și cu brațul Său cel înalt.

Minunea s-a petrecut, femeia s-a îndreptat și de acum Îl slăvea și mai mult pe Dumnezeu. Atitudinea ei mulțumitoare a fost apreciată de Mântuitorul, iar Sfântul Evanghelist Luca a ținut să o menționeze în relatarea minunii. Ea devine astfel o întruchipare a omului demn și sănătos, care știe să Îl laude pe Dumnezeu pentru fiecare minut al vieții lui, „căci în El trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). Cu siguranță cei din sinagogă, care o știau de atâția ani, s-au mirat și ei, s-au bucurat pentru ea și au căpătat o deosebită evlavie pentru Domnul Hristos, învățătorul și binefăcătorul lor.

Din păcate, mai marele sinagogii, conducătorul serviciului religios, a fost deranjat de această întâmplare. Minunea nu făcea parte din tipicul slujbei și a pricinuit o rumoare în sinagogă. Lecturile sfinte au fost abandonate pentru câteva minute, oamenii au început să vorbească între ei, rostind rugăciuni și exclamații spontane, iar emoția sfântă care s-a așternut în sinagogă era neobiș­nuită pentru întâlnirile de fiecare sâmbătă, unde, în afară de rânduiala de slujbă împlinită la literă, se pare că nu erau trăiri mai înalte care să-i apropie pe oameni de Dumnezeu într-un chip tainic și totuși simțitor. Formalismul și rutina se împământeniseră, litera legii era absolutizată și mai toți se complăceau în această stare. Și mai trist era că însuși conducătorul slujbei, mai marele sinagogii, era primul dintre ei.

Invidia - Omul invidios le vede strâmbe pe cele drepte

Ne dăm seama despre aceasta din atitudinea lui neprietenească, dar și din faptul că nu a fost în asentimentul celor din sinagogă, neștiind să se bucure cu cei care se bucură (Romani 12, 15). Pentru că, după săvârșirea minunii, a ridicat glasul și a spus că nu se cuvine vindecarea oamenilor în ziua de Sabat, făcând și un recurs defectuos la legea iudaică, unde existau într-adevăr prescripții care interziceau lucrări și multe mișcări în ziua sâmbetei. Dar ce mare lucrare fizică a fost vindecarea femeii? Domnul a tămăduit-o prin cuvânt și prin punerea mâinilor, nu a pus-o să facă vreun efort fizic, nici să meargă în vreun alt loc. Și chiar dacă ar fi fost mai multe mișcări, oare nu era mai important că s-a vindecat o făptură a lui Dumnezeu, care suferea de atâția ani, decât păzirea neroditoare a unor pre­scripții? Dar omul de rea credință oricum nu ia seama la acestea, pentru că „invidia nu știe să cinstească lucrul cel de folos” (stihiră la Laudele  Utreniei din Sfânta și Marea Miercuri). Invidia față de Domnul Iisus l-a făcut pe învățătorul de lege să recurgă la o atitudine așa de nepotrivită. La invidie s-a adăugat și ipocrizia, cea atât de neplăcută lui Dumnezeu. Se știe că cuvintele cele mai aspre ale lui Iisus au fost adresate tocmai fățarnicilor din vremea Sa, dar și de după El. Cred că mulți dintre noi ne cutremurăm și astăzi când auzim citindu-se uneori la Sfintele Liturghii din timpul săptămânii pasajul din capitolul 23 al Evangheliei după Matei, unde Domnul face un rechizitoriu dur și detaliat al comportării ipocrite. Încă și acum, cu prilejul acestei minuni, El amendează raportarea greșită a conducătorilor sinagogii, când le spune că o mai mare atenție acordă animalelor domestice decât omului, în sensul că acceptă gestul dezlegării din staul a boilor și a asinilor, pentru a-i duce ca să-i adape în ziua sâmbetei, dar nu acceptă o dezlegare spirituală asupra unei persoane umane care poartă chipul Creatorului și care nu a fost legată de om, ci de satana, iată, de 18 ani. Dar ce să mai spui? Se potrivesc aici cuvintele părintelui Arsenie Boca: „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Mai marele sinagogii avea o minte strâmbată și a strâmbat și ceea ce a făcut bine Domnul Hristos, căutând tot felul de pretexte. Așa face omul, absolutizează regulile și apoi și le sub­ordonează. E bine să cugetăm la această atitudine și să ne corectăm atunci când suntem tentați să nu vedem cu ochi buni lucrurile pozitive din jurul nostru. Părintele ­Sofian Boghiu spunea că simțea o imensă mulțumire când el se retrăgea, rămânând în umbră și în schimb îl punea pe celălalt în lumină, bucurându-se de succesul lui, de faptul că este apreciat și iubit. Mai marele sinagogii n-a avut această atitudine nobilă și cu totul superioară. Colbul autosuficienței i-a acoperit vederea duhovnicească, iar litera legii l-a îngropat în formalism și răceală. Și ce păcat era că acești învățători de lege nu înţelegeau ce înseamnă trăirea religioasă sănătoasă, în timp ce mulțimea poporului se bucura de faptele strălucite săvârșite de Iisus.

Lectura evanghelică de astăzi rămâne o provocare și la adresa noastră, a celor care slujim la Sfintele Altare. Este o provocare și pentru conducătorii de orice fel, dar și pentru noi toți, care încercăm să trăim după învățătura lui Hristos. Femeia gârbovă s-a arătat un dascăl al credinței, al recu­noștinței, al discreției. Ea ne arată că răbdarea împreunată cu rugăciunea fac minuni. Ea ne arată cum se ­cuvine a petrece zilele de sărbătoare, mergând la biserica lui Dumnezeu, iar vindecarea săvârșită de către Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că binele trebuie lucrat oricând, mai ales în zilele de sărbătoare. Îndeosebi în această frumoasă perioadă de așteptare a venirii Domnului pe pământ, suntem chemați să să­vârșim binele cât mai mult. O mulțime de oameni buni și darnici, împreună cu asociații caritabile de tot felul se silesc în această lună a cadourilor să facă bine celor din jur. Să ne silim și noi, măcar puțin, și atunci bucuria păstorilor de la Betleem va cerceta și smeritul nostru suflet.

 

Ziarul Lumina

 

               «Nu, eu nu vreau să-mi ghicească! le-am spus eu, asta, foarte hotărâtă!» I-a ghicit, în schimb, Oarii... I-a spus că băiatul ei a fost omorât, că i-au pus unii sau i-au luat ceva de la mașină ca să i se strice mașina pe drum... Le-a ghicit și celorlalți. Le-a spus fel de fel de grozăvii!” (Aurica Talpoș)

 

---

 

În unele biserici sau la procesiuni, mulți credincioși, din pioșenie, obiș­nuiesc să se atingă de veșmintele preo­ților slujitori, de Sfânta Evanghelie ori de alte obiecte liturgice, având bune nădejdi în primirea milei Dumnezeului Celui Preaînalt. Am observat situații delicate, când o bătrână l-a oprit pe preot din cădit: înșfăcându-i epitrahilul, s-a șters cu el pe față, confundându-l probabil cu un ștergar. Ba uneori, la Taina Sfântului Maslu, epitrahilul sau felonul preotului sunt atât de solicitate, încât cu greu ajung să scape din mâinile insistente ale credincio­șilor. Sigur, există explicații plauzibile ale situațiilor cu pricina: evlavia, dorința oamenilor de a se simți mai aproape de cele sfințite. Da, așa-i, căci veșmintele preoțești amintesc de cele ale Mântuitorului Hristos de care se atingeau suferinzii, vindecându-se. Dar de la atingere până la a le mototoli sau a-ți șterge transpirația este o distanță mare. Să nu uităm că Sfânta Liturghie reproduce şi actualizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la Naştere până la Înălţarea Sa la cer. Trebuie să luăm parte cu grijă şi cu multă cuviinţă la Dumnezeiasca Liturghie, fără să exagerăm cu astfel de obiceiuri, ca să nu tulburăm desfășurarea slujbei ori chiar să șifonăm veșmintele sfințite. Acestea au o semnificație liturgică bine definită, încât, cunoscându-le mai bine, vom aborda o atitudine corectă față de ele, iar în timpul prezenței la Sfânta Liturghie - mijlocul dumnezeiesc prin care ni se împrospătează de fiecare dată lucrarea mântuitoare a lui Iisus - vom acorda toată atenția cuvenită participării la sfânta slujbă.

Așadar, caracterul sacru al veşmintelor sfinţiţilor slujitori îl subliniază însuşi ritualul îmbrăcării cu ele: la luarea fiecăruia, se rosteşte o anumită rugăciune, aflată în concordanţă cu simbolismul veşmântului respectiv. Veşmintele liturgice capătă semnificaţie nu prin ele însele, ci prin ceea ce reprezintă în cultul divin ortodox. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregătirii pentru slujire. În primul caz, veşmintele fiecărei trepte a preoţiei sacramentale trimit la taina lui Hristos, întrucât diaconia, preoţia şi episcopatul reprezintă o anumită latură a slujirii Mântuitorului. În al doilea înțeles, veşmintele, prin simbolismul lor, ne arată responsabilitatea şi pregătirea pe care trebuie s-o aibă slujitorul, în funcţie de treapta lui sacramentală. Ne vom opri doar la veșmintele preotului, specificând că unele elemente sunt comune cu ale diaconului (stihar și mânecuțe) sau chiar a episcopului (epitrahil și brâu). Astfel, stiharul, cămașa albă, lungă până-n pământ, închipuie dumnezeiasca strălucire pe care preotul o slujeşte prin Evanghelie şi îmbrăcămintea cea mai curată a slavei lui Dumnezeu. Albul mai semnifică sfinţenia şi curăţenia naturii umane luate de Hristos, amintind, de asemenea, de Schimbarea la Faţă, când hainele Sale „s-au făcut strălucitoare şi albe precum zăpada”, precum şi de giulgiul cu care a fost înfășurat la înmormântare.

În timpul posturilor se îmbracă și culoarea roşie sau nea­gră, amintind de sângele lui Hristos, de hlamida roşie purtată în timpul Pătimirilor. Râurile cusute pe stihar, de obicei aplicate printr-un galon - o fâșie frumos împodobită cu cruci sau alte simboluri creștine -, reprezintă învăţătura pe care preotul trebuie să o dea, după cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 38). Stiharul cu râuri albe şi roşii simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului pentru viaţa lumii (Sfântul Simeon al Tesalonicului). Epitrahilul sugerează fâşia cu care Hristos era dus legat de către farisei la patimă; partea sa dreaptă ne trimite cu gândul la trestia dată Domnului de către ostaşi în mâna dreaptă, iar partea stângă simbolizează povara crucii, purtată pe umerii Săi (Sfântul Gherman al Constantinopolului). Aşezat pe după gât, epitrahilul închipuie atât jugul preoţiei lui Hristos, cât şi puterea harului dumnezeiesc ce se pogoară asupra preotului, iar franjurile cu care se termină închipuiesc sufletele încredinţate acestuia spre mântuire. Brâul amintește datoria slujirii preotului, căci face trimitere la ştergarul cu care Mântuitorul S-a încins la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor. Mânecuţele reprezintă puterea lui Dumnezeu, întărindu-l pe omul ce lucrează cele sfinte, dar şi legăturile ce au strâns mâinile Domnului când Îl duceau la patima cea de bunăvoie. Felonul sau veșmântul de dea­supra simbolizează curăţia, sfinţenia, bucuria cu care se cuvine să se împodobească sufleteşte preoţii săvârșitori ai Sfintei Liturghii; de asemenea, reprezintă mantia purtată de Mântuitorul în timpul Sfintelor Sale Pătimiri (Sfântul Simeon al Tesalonicului).

Și ce facem, până la urmă… e corect sau nu să atingem veșmintele preoților? Dar preoții cum să se comporte? Să se tulbure din această pricină? Când femeia cea bolnavă de 12 ani, suferind de hemoragie, s-a atins de veșmintele Lui, Hristos, cu bunăvoință, i-a zis: „Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit”. Așadar, Domnul a văzut la ea credința, participarea interioară la actul primirii harului dumnezeiesc tămăduitor. Este foarte important să avem în vedere acest lucru și în cazul obiceiului de a atinge veșmintele sfințiților slujitori ai Bisericii. Când omul face astfel de gesturi în încercarea de a dobândi ajutor dumnezeiesc din afară, fără participarea lui, fără rugăciune sau evlavie, fără să se implice cu toată ființa, adică inclusiv cu sufletul și cu mintea, nu se recomandă aşa ceva, căci veșmintele nu au putere intrinsecă, ci fiind simboluri, tot Hristos, Desăvârșitul Taumaturg, dă binecuvântarea, mila și bucuria. Prin urmare, credincioșii să nu se rezume doar la asemenea gesturi participând la Sfânta Liturghie, la procesiuni sau alte sfinte oficieri ale Bisericii, pierzând din vedere importanța slujbelor religioase, dar mai ales faptul că harul dumnezeiesc coboară peste cei prezenți prin rugăciune.

Ziarul Lumina

 

Bunatatea

Freamătul sărbătorilor de iarnă a început. Ne pregătim pentru marea întâlnire cu Sfântul Prunc Dumnezeiesc. Bucurie, alai de colindători, brazi împodobiți cu milioane de luminițe sclipitoare în bezna nopții, daruri, dăruitori, cântece de stea și urători pe la casele gospodarilor. Tablou obișnuit de sfârșit de an, totuși mereu proaspăt, așteptat cu nerăbdare, mai ales dacă din Cer se va slobozi omătul mult dorit de cei aflați la vârsta neprihănirii, transformând această perioadă într-o admirabilă poveste. Sărbătorile sfinte ale Crăciunului debutează practic cu ziua de cinstire a Sfântului Ierarh Nicolae, când copiii îl primesc pe darnicul Sfânt numit de o cântare bisericească chipul blândeților. Era bun și blând Sfântul; o generozitate necondiționată, ar zice unii. Alții ar considera-o dusă până în pragul naivității. Oare chiar așa să fie? Sfântul Ierarh făcea binele așa, doar de dragul de a-l face? Cercetând cu atenție viața și lucrarea sa, ne dăm seama că el nu oferă daruri din dorința de a căpăta popularitate, de a-și câștiga capital de imagine, cum se spune astăzi. Bunătatea Sfântului Nicolae, personificat de tradiția populară în „Moșul”, nu este una naivă. Biruitorul de popor, căci aceasta înseamnă numele său, vrea să arate astfel atotbunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. În viața sa pământească, venind în sprijinul nevoiașilor, rămânea întotdeauna un anonim. De ce? Fiindcă se considera mâna lui Dumnezeu, Preamilostivul, Care îi ajuta prin intermediul lui. De aceea Biserica l-a considerat pe Sfântul Nicolae un chip al bunătății Cerescului Părinte. Poate că astfel se explică de ce tradiția a evidențiat amănuntul tainicei lucrări a „Moșului” atunci când aduce cadouri. Spre deosebire de Moș Crăciun, pe care cei mici îl văd, căruia îi scriu scrisori expunându-și dorințele, „Moșul” Nicolae sosește misterios, lăsând daruri în încălțămintea copiilor. Nu se arată tocmai ca să ne învețe că mărinimia lui este, de fapt, generozitatea lui Dumnezeu Tatăl, Care în scurt timp ne va oferi Darul cel mai de preț: pe Fiul Său, Mântuitorul lumii.

Cum rămâne cu atitudinea ierarhului față de sărmanii zilelor noastre? Dar săracilor închipuiți le-ar strecura cu aceeași disponibilitate punguțe cu aur, găsindu-i la colț de stradă, cu o mână întinsă și în cealaltă ținând o țigară sau o sticlă cu alcool? În primul caz, iubitorul de Dumnezeu Nicolae ne-ar învăța că bucuria de a da milostenie nu trebuie să fie înăbușită nici măcar de actuala criză economică prelungită, când buzunarele multora aproape s-au golit. Ne-ar povățui ca, nici dacă noi înșine nu dispunem de posibilități decente de trai, să nu abdicăm de la porunca divină: „Fiți milostivi!” Privind în jur, zări-vom semeni care au mai puțin decât noi, se luptă cu suferințe mai mari, iar nori mai învolburați decât ai noștri le umbresc viața. Deci porunca de a fi milostivi nu se adresează numaidecât celor bogați. Cu toții trebuie să fim atenți la suferința, singurătatea și nevoia aproapelui nostru. Realitatea din societatea românească arată că Sfântul Nicolae a sădit dragostea sa față de cei aflați în grele încercări în sufletele multor români care, prin faptele lor, au dovedit că dragostea biruiește criza, solidaritatea înfrânge austeritatea, iar bucuria de a oferi învinge orice neajuns.

Cum ar proceda, însă, prietenul lui Dumnezeu, Nicolae, cu cei care și-au făcut din cerșetorie un modus vivendi, refuzând să muncească, să-și câștige prin trudă bucata de pâine, sau cu cei care cheltuiesc puținele resurse financiare pe droguri, jocuri de noroc, tutun ori alcool? Cred că la fel ca și cu Arie la Sinodul I Ecumenic: i-ar dojeni cu fermitate pentru rătăcirea lor, iar pe noi ne-ar sfătui să nu aruncăm cu indiferență - nici măcar cu satisfacția că am săvârșit un bine - bani celor ce ne șantajează pe la colțuri de străzi, prin curțile bisericilor, ale mănăstirilor, în mijloace de transport sau prin alte locuri, fiind manipulatori de Hristos, transformând cerșitul într-o profitabilă profesie. În atare situație, ar fi o discriminare să-i selectăm pe destinatarii actelor caritabile? Iată o adevărată provocare! Unii duhovnici ne-ar îndemna la săvârșirea necondiționată a binelui. Alții, să nu căutăm la fața omului, nici la etnie, nici la vicleșugul folosit spre a ne sensibiliza. Așa s-ar cuveni! Bine ar fi să dăruim din puținul nostru fără să intervină o serie de întrebări, care parcă ne împiedică. Totuși, se cuvine să ne împăcăm și conștiința, fiindcă observăm adeseori cum semeni apți de muncă fizic și psihic cerșesc din lene, întrebuințând obolul primit la alimentarea unei serii de patimi. După ce-și fac plinul din mila oamenilor, la scurt timp îi întâlnești cu țigara în gură sau îmbibați în alcool. În asemenea situații, milostenia se preschimbă într-un rău, deoarece prin ea le întreținem năravurile, încurajându-i la trândăvie și viclenie. Vă gândiți cu câtă batjocură privesc astfel de cerșetori pe milostivii trecători din banii cărora ei vor bea sau fuma?

Milostenia

Oare cum ne-ar povățui milostivul Nicolae în atare împrejurări? Cred că ne-ar îndemna să analizăm cui dăm milostenie. Să discernem dacă ea folosește supraviețuirii sau alinării unor suferințe, lipsuri ori boli. Pe săracii și infirmii închipuiți să-i ajutăm să descopere utilitatea muncii, a unei vieți cinstite. Dacă nu le oferim nimic, nici nu trebuie să-i judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, să-i povățuim, să-i îndemnăm să caute Calea, Adevărul și Viața. Peste toate, Sfântul Nicolae ne-ar reaminti că postul și rugăciunea fără milostenie sunt lipsite de putere, căci facerea de bine ne dă aripi ca să ajungem la cer.

 

Ziarul Lumina

 

 

Avem datoria de a pomeni și de a scrie, după priceperea fiecăruia, despre oamenii minunați, dar și despre cei obișnuiți, pe care-i întâlnim în viața noastră. Departe de a fi un moft sau o îndeletnicire singulară, acest demers reprezintă împlinirea cuvintelor scripturistice și a unei îndelungate tradiții, după cum ne arată și unul dintre prietenii lui Iov, Bildad din Șuah: „Întreabă pe cei care au fost înaintea noastră şi ia aminte la cele trăite şi păţite de părinţi” (Iov 8, 8).

Din scrierea lui Chiril de Schitopolis, cu titlul Viețile pustnicilor Palestinei, aflăm cât de mult a fost aghiograful preocupat să consemneze ce a văzut și auzit.

Vorbind despre măreția sufletului Cuviosului Eftimie, marele sihastru mărturisea că nu a putut afla prea multe, întrucât se împliniseră deja 80 de ani de la plecarea lui către Dumnezeu și se considera responsabil să aștearnă în scris faptele de suflet folositoare și povățuirile acestuia, spre a nu se pierde odată cu trecerea timpului.

Și despre vestitul părinte Sava a scris, adunând cu trudă și grijă mărturii de la bărbați vrednici de crezare și cuvioși, care i-au fost ucenici și împreună-viețuitori, urmându-i pilda vieții.

Chiril de Schitopolis scria aceste cuvinte întrucât se temea de amenințarea înfricoșătoare a Stăpânului: Slugă vicleană și leneșă, trebuia să dai argintul meu la cămătari! Cu alte cuvinte, nu dorea să îngroape talantul primit (cf. Matei  25, 26-27).

Cuviosul Sava avea ca obârșie țara capadocienilor, satul Moutalasca, care aparținea de Mitropolia Cezareei. Locul lui de obârșie era necunoscut până atunci, dar prin cel odrăslit acolo avea să fie cunoscut în toată lumea. Părinții lui erau creștini de neam bun, Ioan și Sofia. S-a născut probabil în anul 439. Tatăl său a plecat, fiind chemat la oaste, în Alexandria, în Regimentul Isaurienilor, iar Sava a rămas cu toată averea părintească la un unchi din partea mamei, Hermias, care avea o soție foarte rea.

Din pricina răutății întâlnite, copilul a plecat la un alt unchi din partea tatălui, la câteva stadii depărtare. Disprețuind cele ale vieții pământești, s-a dus într-o mănăstire numită a flavienilor, care se afla la vreo 20 de stadii depărtare de localitatea sa natală. Acolo a învățat asprimea vieții monahale, rugându-se mult și, pe zi ce trecea, devenea un luptător tot mai râvnitor. Rudeniile lui au venit de mai multe ori, încercând să-l scoată din mănăstire, punând ochii pe averea părintească pe care Sava o avea, însă el înțelesese că mai degrabă ar fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât să se dedea zarvei lumești.

Pe când lucra în grădina mănăstirii, înainte de ora mesei, a văzut un măr copt și foarte frumos și, deși l-a cules din pom, și-a stăpânit pornirea, spunând: Frumos era la vedere și bun la gust rodul care m-a omorât (Facere 3, 6). După ce a biruit pofta, printr-un gând mai bun, strivind mărul, a zdrobit împreună cu el și pofta, rugându-se să nu mai mănânce mere până la moarte.

Deși în mănăstire mai erau vreo 60 de monahi, i-a întrecut prin smerita cugetare, osteneală și nevoințele mona­hicești. A călătorit către Ierusalim, dorind să se liniștească în pustia dimprejurul lui. L-a rugat pe stareț să-i dea binecuvântare şi, întrucât a re­fuzat, i s-a descoperit aceluia prin dum­nezeiască vedere: Dă-i drumul lui Sava să-Mi slujească în pustie. Atunci sta­rețul l-a chemat și i-a spus: O dumnezeiască vedenie mi-a poruncit. Așadar, pleacă în pace, fără să știe nimeni din obște și Domnul să fie cu tine.

Când avea 18 ani, a ajuns la Ierusalim. Acolo l-a vizitat pe Cuviosul Eftimie și l-a rugat cu lacrimi să-l numere dimpreună cu monahii lui. Marele sihastru însă i-a spus: Fiule, nu socotesc, fiind tânăr, să locuiești în Lavră, pentru că nici Lavra nu are folos să aibă un tânăr în ea, nici tânărul să petreacă în mijlocul pustnicilor. Du-te la Teoctist și te vei folosi mult. Așa a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teoctist, unde s-a lăsat pe sine în seama lui Dumnezeu. Călătorind la Alexandria, a fost recunoscut de mama sa, Sofia, și de Ioan, tatăl său, care-și schimbase numele în Conon și conducea Regimentul Isaurienilor. După rugămintea lor de a intra în oaste, a spus: Eu m-am făcut ostaș al lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, și nu pot să lepăd oastea Lui, iar pe cei care încearcă să mă îndepărteze de ea nu primesc să-i numesc părinți...

Nici galbenii oferiți de părinți nu i-a primit, în afară de trei monede, ca să nu-i întristeze peste măsură. Când Sava a împlinit 10 ani de petrecere în chinovie, Fericitul Teoctist s-a săvârșit din viață, la 3 septembrie 466. Eftimie a îngropat trupul și l-a rânduit ca urmaș pe un anume Marinus, un bărbat minunat.

La vârsta de 30 de ani, după ce îi întrecuse pe toți cu postul și cu privegherea, Sava l-a rugat pe Avva Longhin să-i îngăduie să se liniștească într-o peșteră nu prea departe de chinovie, îngăduindu-i ca acolo să petreacă cinci zile pe săptămână.

Marele Eftimie l-a luat împreună cu sine pe Sava și pe Fericitul Dometian în pustiul Ruva, după ce primise înștiințare de sus, numindu-l pe el copil bătrân.

Călătorind prin pustie, în locuri fără apă, într-o zi cu arșiță mare, Fericitul Sa­va a fost cuprins de o sete atât de chi­nuitoare, încât a căzut, nemaiputând să umble. Bătrânul, făcân­du-i-se milă, s-a depărtat de el și a căzut cu fa­ța la pământ, rugându-se: Doamne, Dumnezeule, dă apă în pământ înse­to­­șat, ca să mângâi pe tânăr în setea lui.

După moartea lui Eftimie, s-a retras în pustia de la răsărit, unde strălucea atunci Sfântul Gherasim și semănase semințele evlaviei în pustia de la Iordan.

Sava s-a întâlnit cu patru saracini, care, de foame, erau aproape morți. Făcându-i-se milă de ei, şi-a golit de­saga înaintea lor, nimic având altceva decât rădăcini de melagrie și măduvă de trestie. Barbarii, după ce au mâncat și s-au săturat, au iscodit să vadă în ce peșteră din Ruva locuiește cuviosul și au plecat, iar după câteva zile i-au adus pâini, brânză și finice. Uimit de recunoștința păgânilor, a spus cu lacrimi: Vai de sufletul meu! Câtă râvnă au arătat barbarii ca să răsplătească o slujire neînsemnată! Ce vom face noi, care ne desfătăm zi de zi de atâtea haruri dumnezeiești și daruri ale lui Dumnezeu? Ne trecem viața prin nepurtare de grijă, fără să ne silim a-I mulțumi lui Dumnezeu.

Au năvălit de multe ori saracinii, dar nu s-au înfricoșat când au văzut primejdia, rugându-se stăruitor să fie izbăviți de uneltirea barbarilor ucigași. Au văzut cum dintr-odată s-a deschis pământul și l-a înghițit pe barbarul care voia să-i supere. Ceilalți, văzând minunea, au fost cuprinși de groază.

După ce a petrecut în acele pustie­tăți, Sava a mers într-un munte înalt. Rugându-se lui Dumnezeu, i s-a înfă­țișat un înger cu chip de fulger care i-a spus: Dacă vrei cu adevărat ca aceas­tă pustie să fie locuită, atunci stai aici și suie-te pe latura de miazăzi a văii, de unde vei vedea o peșteră singuratică. Locuiește în ea, iar cel ce dă dobitoacelor hrană și puilor de corbi care-L cheamă pe El îți va purta de grijă (Psalmul 146, 9).

Când s-a suit în acea peșteră, Sava avea 40 de ani. În valea aceea a petrecut cinci ani singur, grăind numai cu Dumnezeu. S-a luptat mult, iar abia în al 45-lea an al vieții i s-a încredințat de Dumnezeu purtarea de grijă a ucenicilor. În scurt timp, soborul din preajma lui a crescut, prima dată până la numărul celor 70 de apostoli. Au început să zidească lavra cu ajutorul Duhului, care-i povățuia. Au construit o biserică, iar când primeau pe cineva care era preot, îl rugau să săvârșească Liturghia. El nu primea să fie hirotonit.

S-a învrednicit, prin minune dumnezeiască, și de apă în mijlocul pustiului. Izvorul Sfântului Sava curge și astăzi, aducând mângâiere, atunci și acum, monahilor. Autorul scrierii ne spune că apa nici iarna nu prisosește, nici vara nu scade, chiar dacă mai toți își iau apa din acel loc.

Cuviosul Sava s-a învrednicit de mari daruri. A văzut un stâlp de foc sprijinit pe pământ, al cărui capăt ajungea până la cer.

Pentru că obștea sporise, a construit multe chilii de o parte și de alta, încât tot mai mulți doreau să se retragă departe de tulburarea lumii. Unii veneau către el pentru sfat sau rugăciune, alții îi aduceau daruri pe care le folosea întru înălțarea mănăstirii sale și pentru ceea ce socotea că este bineplăcut lui Dumnezeu. A avut și multe mâhniri, dintre care amintim răzmerița unor monahi care l-au grăit de rău. Arhiepiscopul Ierusalimului, auzind cuvintele tulburătoare, i-a întrebat: Voi l-ați primit pe el în acel loc, sau el pe voi? El ne-a primit, dar nu ne poate chivernisi acum că ne-am înmulțit. Dacă el v-a adunat în acel loc, după cum spuneți, și mai mult decât atât va putea să chivernisească și locul și pe voi, pe care v-a adunat împreună, pentru că Dumnezeu, Care a lucrat împreună cu el, cu atât mai mult va lucra și la chivernisirea acestora. Au trimis atunci după Cuviosul Sava și l-a hirotonit preot înaintea ochilor pârâșilor săi, spunându-le: Pe acesta l-a ales Dumnezeu din cer, și nu vreun om.

Un isihast și episcop, cu numele Ioan, mărturisea că părintele Sava avea multă râvnă să urmeze viețuirea marelui Eftimie, care, cu mult înainte de Postul Mare, se adâncea în pustiu ca să petreacă acolo timpul ascetic. Sava a schimbat acest obicei. Pleca după praznicul Sfântului Antonie și al Sfântului Cuvios Eftimie și petrecea în pus­tie, ferindu-se de întâlnirea cu oamenii, până la praznicul Stâlpărilor, la sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului.

Multe încercări a întâlnit în pustie din pricina ispitirilor diavolului! Odată, aflându-se în pustie, pe când se ruga, a venit un leu să-l adulmece pe Agapit, monahul. Leul a fost izgonit de rugăciunea bătrânului ca de un bici...

După ce tatăl lui Sava a murit în Alexandria, mama lui, Sofia, deși îna­intată în zile, a vândut totul și a venit la Ierusalim, aducând cu ea aur din destul. Fericitul, după ce a primit-o și a îndemânat-o să se lepede de cele ale lumii, la trecerea ei la Domnul a îngropat-o într-un mormânt cuvios, iar averea a dăruit-o în lavră. Din aceasta a construit casa de oaspeți din Ierihon, împreună cu grădinile, îngrijindu-se să aibă și apă, iar în lavră a construit casa de oaspeți pentru trebuințele părinților și alte multe lucrări care erau de folos.

Părintele Sava nu primea în obștea povățuită de el pe nimeni căruia nu-i crescuse încă barba, din pricina smintelilor celui viclean. Iar dacă primea un tânăr fără barbă, îl trimitea la Avva Teodosie, care locuia la depărtare de 35 de stadii, unde se întemeiase o chinovie vestită.

Înainte de a-și încheia viața, Arhiepiscopul Saustie le-a încredințat lui Sava și prietenului său, Teodosie, rangul de arhimandrit, fiind deosebit de cinstită această înaintare în slujire.

Sava a mărit în anii aceia, cu ajutorul lui Dumnezeu, lavra, iar obștea sporea. Construise o altă mănăstire, la Castelion, conducând celelalte lavre și pe pustnici, până și pe pârâșii săi. Unii dintre ei, sfătuiți de cel viclean, făceau adunări împotriva lui. În fața acestor atitudini, Sava s-a retras în pustiu și a rămas pentru puțină vreme într-o peșteră, unde obișnuia să se adăpostească un leu foarte mare. Când leul a venit, l-a apucat cu gura de haina zdrențuroasă și dorea să-l scoată din peșteră. Peștera e încăpătoare și ne poate primi cu ușurință pe amândoi, pentru că unul este și Făcătorul amândurora. Dacă vrei, rămâi aici, dacă nu pleacă, pentru că eu am fost făcut de mâna lui Dumnezeu și cu Chipul Lui am fost cinstit. Așa leul a plecat din peșteră.

Avva a ajuns și în Pustiul Gadarenilor, făcând și acolo nenumărate minuni. Când patriarhul a venit în lavră și a găsit pe cei care erau împotriva cuviosului, a plâns pentru vătămarea și tulburarea făcută și s-a mirat de răutatea care-i atrage după ea pe cei înșelați.

Aceștia au împrăștiat și zvonuri neadevărate, spunând că starețul lor, pustnicind în pustia din jurul Mării Moarte, a fost mâncat de lei și doreau un alt egumen. La ziua înnoirii Bisericii, Sava a mers în Sfânta Cetate împreună cu niște frați. Patriarhul, văzându-l, s-a bucurat și i-a cerut să se întoarcă în lavra lui. Atunci, patriarhul a scris o scrisoare împotriva celor care se ridicaseră împotriva lui, spunându-le: „Eu l-am îndemnat să se întoarcă, să nu-și părăsească ob­ștea pe care a zidit-o cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, pri­miți-l și supu­neți-vă lui întru toate!”. După ce Sava a luat scrisorile patriarhului, a mers în lavră, unde era mare tulburare.

Multe alte mănăstiri cu monahi râvnitori, dar și cu unii împietriți la inimă, avea să cunoască Sava în vremea viețuirii sale. De aceea, el a și rămas unul dintre marii povățuitori ai călugărilor din toate vremurile.

Cuviosul Sava a fost chemat și la curtea împărătească. Când au ajuns monahii în Palatul imperial, cei care păzeau ușile i-au primit, dar pe Sava, marele luminător al pustiei, l-au îmbrâncit ca pe un oarecare, fiind neînsemnat la înfățișare, și nu i-au îngăduit să pătrundă în interior, din pricina îmbrăcămintei smerite.

Împăratul Anastasie i-a primit cu bunăvoință pe părinți și se uita după Sava. Ieșind și căutându-l, l-au găsit stând într-un colț, spunând psalmii lui David. Atunci l-au dus înaintea împăratului.

Când trecea pragul, împăratul a văzut un chip de înger care mergea îna­intea lui. L-a primit cu cinstea cuvenită și a poruncit tuturor să se așeze pentru discuții. În timpul acestora, egumenii au cerut pământuri sau anumite privilegii, dar împăratul a zis către Sava: De vreme ce vrei să nu ceri nimic, pentru ce ai răbdat asemenea chin al călătoriei? Am venit aici mai întâi să mă închin și să vă rog pentru sfânta cetate a Ierusalimului, ca să încununați cu pace sfintele biserici, iar slujitorii sfințiți să rămână netulburați în ele. Atunci împăratul i-a dat 1.000 de monede, zicând: Ia-le și roagă-te pentru noi, întrucât am auzit că ai multe mănăstiri în pustie.

A iernat acolo, le-a dat drumul celorlalți egumeni să meargă în Palestina, iar lui i-a îngăduit să intre fără vreo împiedicare în Palatul împărătesc. În discuţiile cu bazileul s-a arătat apărător al dreptei credințe, căci împăratul, pricepând înțelep­ciunea duhovnicească a bătrânului, a spus: Cu adevărat bine s-a spus de dum­nezeiasca Scriptură: cel ce călă­-to­rește cu simplitate călătorește cu încredere. Sava s-a întâlnit și cu marii aristocrați ai Curții, rugându-i să apere credința Împăratului adevărat.

A construit în satul natal, din casa părintească, o biserică a Sfinților Cosma și Damian.

Mult s-a ostenit ca Biserica să rămână în pace. Sava a trăit fapte minunate, ca în Scriptura altor vremi. După ce Arhiepiscopul Ilie a fost exilat, cerul s-a închis. Nu a mai plouat pe pământ cinci ani și s-au adăugat lăcuste multe care au nimicit toată fața pământului, s-a făcut foamete mare și mureau mulți, iar ierusalimitenii spuneau că acelea au venit din pricina păcatului săvârșit asupra Arhiepiscopului Ilie. După încercare, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, așa cum trimisese altădată în vremea lui Ilie prorocul.

Minunatele fapte ale Cuviosului Sava au continuat cu ajungerea lui la curtea împăratului Iustinian. A cerut ajutor pentru Biserica Ierusalimului și toate cele ale lui Sava au fost împlinite fără zăbavă. Bisericile care fuseseră arse aveau să fie refăcute. S-a străduit mult marele nevoitor ca Sfânta Biserică a Ierusalimului să nu fie încercată mai mult decât se îngăduia.

Întors în Palestina, și-a continuat râvna cunoscută de toți. După ce și-a împlinit slujirea pentru creștini, s-a întors la Ierusalim și a fost primit cu bucurie. Venind în Marea Lavră, a căzut bolnav. Deși a fost îngrijit de Episcopul Petru cu propriile sale mâini, Sfântul Cuvios Sava a primit descoperire că se va muta către Domnul. La începutul lunii decembrie, în anul 524, i-a chemat pe părinții lavrei și le-a poruncit să păzească predaniile date mănăstirilor, lăsate acestora și în scris de el.

 Doamne, în mâinile Tale îmi încre­dințez duhul meu, a spus, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, și a trecut către Domnul sâmbătă noaptea, când se lumina de ziua duminicii, 5 decembrie 524.

 

Ziarul Lumina

 

Rugăciunea schimbă cursul vieții omului și al istoriei

„ […] Îmbrăcămintea omului,

dezvelirea dinţilor, când râde,

şi călcătura vestesc ce este în el”

(Sir., XIX, 26-27) .

 

---

            Simplitatea și frumusețea gândului constă în complexitatea ideii exprimată în concentrația cuvântului. Propunem cititorului câteva valoroase și profunde cugetări sau maxime filosofice și teologice  ale unor sfinți părinți, teologi, filosofi, savanți însoțite uneori de modestele noastre reflecții (în margine), cu scopul de a ne încredința că putem și noi realiza în viața de zi cu zi cele trei reguli ale fericirii de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut; Cineva de iubit; Ceva în care să speri„.

            Cugetările prezentate sunt desprinse din cărțile, articolele și studiile autorilor citați.           Ordinea de prezentare nu este sistematizată după criterii editoriale. Singurul criteriu pe care l-am avut în vedere este valoarea și frumusețea gândului exprimat în simplitatea și adâncimea  cuvântului, ceea  ce înseamnă echivalența valorică a tuturor cugetărilor pe care ți le oferim, iubite cititorule, spre întărirea sufletului și a trupului și pentru a-ți oferi bucurie spirituală.

           Există și câteva modeste reflecții personale notate cu inițialele M.A.

 

1 „Realul, să nu uităm, este desigur rațiunea ultimă, temeiul întrebărilor, dar ideile filozofice despre acest real sunt ontologia, adică rațiunea temeiului”

                         Constantin Noica

 

         (în margine)

       Onticul se poate identifica cu realul, iar ideile cu rațiunea. Platon afirma că ideile nu reflectă realul, ci sunt însăși realul. „Onto-logicul” este deosebit de ontic, de realitatea materială pentru că are în cuprinsul său ideea rațională. Logosul este sensul (temeiul) sau altfel spus rațiunea temeiului. Logosul poate fi sensul pe care omul îl dă realului sau rațiunea umană în limitele ei. Dar mai poate fi „Logosul întrupat”; în acest caz, sensul, rațiunea temeiului, este însuși Adevărul la care și noi trebuie să ajungem pentru a fi în sensul autentic al vieții noastre. „Trebuie să luptăm pentru un sens al vieții. – Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae, iar acest sens este viața veșnică”.

 

2.     Cum este posibil echilibrul ființei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăși ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru ființă, de care vorbea Constantin Noica. Precaritățile ființei sunt reale și reprezintă, în esență, drumul infinit al ființei către sine.

       Totuși, echilibrul ființei este posibil chiar și în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc și permanent în ființă, harul care transpare în devenirea ființei.

      Remarcabilă este și ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp și echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în ființa noastră încă fiind în trup: este Împărăția cerurilor. Echilibrul eternității nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemișcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie și de iubire la care suntem chemați a ne adânci și noi, acum și în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârșirea„ spune Sfântul Isaac Sirul.

        M.A.

 

 3.    Modelele umane sunt întotdeauna în precaritate, chiar dacă, așa cum este cazul sfinților, au semnul desăvârșirii. Aceasta pentru că firea creată se poate depăși pe sine, se poate tăgădui pentru firea mai presus de fire, dar nu se poate nega ontologic. Orice model uman este, în fapt, împlinirea creației, dar în mărginirea și finitatea omului, e adevărat deschise spre infinitatea desăvârșirii.

       Există însă un Model al Omului (nu uman), desăvârșit, fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvioșii Varsanufie și Ioan remarcau: ”Așa cum Fiul Omului s-a făcut Om pentru tine, fă-te și tu dumnezeu pentru El”. Acesta nu este un simplu deziderat, ci o poruncă: Porunca desăvârșirii.

         M.A.

 

 4. Filozofia nu poate rupe ontologia de rațiune (logos), deoarece numai prin rațiune, adică în conștiința conștientă de sine, se identifică ființa cu sinele său mai adânc spiritual. În ființa umană concretă, care prin lucrarea sa și prin har devine persoană spirituală liberă, se odihnește Logosul întrupat și umanitatea, prin simțirea rațională a iubirii milostive de Dumnezeu, de semeni și pentru tot universul. ”Curățirea este o inimă miloasă pentru toată firea zidită” spunea Sfântul Isaac Sirul. ”Nu conștiința este făcută pentru natură, ci natura pentru conștiință”, spune Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

       Parafrazând, putem spune: Metafizică teme-te de fizică, dacă filosofia rămâne numai în limitele și sensurile ei, bazate pe dualități fundamentale: ontologic–gnoseologic; subiect-obiect; rațiune–sensibilitate; libertate-necesitate; om-cosmos; sau mai grav: om–Dumnezeu, și nu își găsește unitatea și sensul adevărat în Logosul întrupat, în adevărurile de credință.

         M.A.

 

    5.  Adevărul nu este prea sus/prea înalt/prea jos/prea adânc, ci numai separat de viața aceasta, care este un întreg

                               Constantin Noica

 

       (în margine)

     Adevărul, în sensul ontologic și în dimensiunea sa absolută în Ființa divină a Sfintei Treimi este separat de viață, de existență, dar transparent în om și în toată făptura. Revelația naturală și revelația supranaturală Îl face cunoscut la măsurile noastre de ființe finite, dar chemate nu numai să cunoaștem, dar să ne și împărtășim din Adevăr. Este sensul suprem al existenței noastre nu numai în trup, dar și în veșnicie. Prin cunoaștere și trăirea Adevărului transfigurăm timpul teluric și firea, ne curățim de finitudine și de precaritate. ”Curățirea este tăgăduirea firii [păcătoase] mai presus de fire„ spunea Sfântul Ioan Scărarul. Iar speranța pe care ne-o dă Mântuitorul aceasta este: „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi„ (Ioan,8,32).

 

6.   Viața merge mai departe, firește, și se reazemă și pe adevărurile existente, dar ciuntite. Dar cunoașterea și cunoașterea filozofică trebuie să includă în ele că aceste adevăruri sunt ciuntite și că trebuie să le depășească. Această hotărâre în sine nu este garanția unui adevăr mai deschis întregului, dar este o condiție necesară pentru aceasta.

                                Constantin Noica

 

     (în margine)

 Aceasta înseamnă ca rațiunea cunoscătoare umană să-și cunoască și recunoască limitele, pe care apoi să le depășească prin conștiința că adevărurile raționale trebuie întregite cu adevărurile existențiale și adevărurile umane au un temei care este Adevărul Suprem, iar rațiunea cunoscătoare depinde de acest Adevăr și, mai mult decât atât, își găsește sensul în infinitatea contemplării ce depășește cunoașterea firească rațională.

 

   7. „Adâncimea este domeniul implicației universale al coincidenței contrariilor, al unității multiplului”-

                                            Tudor Vianu

 

     (în margine)

    Trebuie să mai adăugăm la această enumerare că adâncimea este și domeniul Unu-lui din care provine multiplul, ci nu numai al „unității” pe care o conferă rațiunea în sensurile ei finite și prin principiile regulatoare la care se referea Kant. Pentru că așa cum spuneau cuvioșii Calist și Ignatie „Nu Unul provine din cele multe, ci cele multe provin din Unul” Acesta este sensul ontologic al ”adâncimii„ care în acest fel nu este numai un simplu concept filosofic.

 

   8.  Statul și omul. Există diferență în a gândi și a spune „eu sunt statul” și, respectiv, „statul sunt eu”. În prima variantă omul își asumă o autoritate deplină prin eu-l său și printr-o falsă supremație asupra realului, inclusiv asupra realului social. În această mărginire a eu-lui te afli în slava deșartă a omului ca individ, lipsit de libertate și mărginit în iluzia autorității slavei pe care o primești de la oameni. ”Unde nu este libertate este număr”, spunea Constantin Noica. Este cazul omului care caută slava de la oameni și nu slava de la Dumnezeu așa cum spunea Mântuitorul

         Atunci când afirmi că „statul sunt eu” dai expresie unui sens democratic existențial, prin aceea că în persoana umană se regăsește umanitatea și socialul, altfel spus nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Omul a devenit persoană spirituală liberă, și prin libertatea și spiritualitatea sa care provine din conștiința că este stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine însuși, spiritualizează întreaga existență, iar statul nu este numai unul democratic, ci este un stat liber, nu numai garant al libertăților juridice. Acest „statul sunt eu” este premisa depășirii unei dualități fundamentale cum ar fi aceea dintre guvernanți și guvernați. Este adevărat, în plan juridic și a realităților sociale, indiferent cât de mult avansează democrația această dualitate nu va dispărea, dar în planul realităților profunde ale persoanei înzestrată cu autoritate temporară care trăiește și lucrează „cu frica de Dumnezeu„ această dualitate poate fi depășită.

          Este o dialectică profundă neconceptualizată juridic, care marchează drumul devenirii de la realitatea oricărei stări juridice a omului și societății inclusiv în cazul societăților considerate pe planuri superioare ale democrației (eu sunt statul) la realitatea spirituală a omului ca persoană liberă, în frica de Dumnezeu și care cuprinde în ființa sa toată umanitatea pentru că se știe pe sine cuprins în Dumnezeu (statul sunt eu). Este drumul marcat de formele democrației tipice stării juridice a omului: centralismul democratic, democrația maselor, individualismul democratic, în toate acestea omul fiind sub legea juridică sau morală, la „democrația persoanei”, în care supremația nu o mai are legea, ci libertatea. Aceasta pentru că, la nivelul unei astfel de realități profund spiritualizate nu persoana este pentru democrație, ci democrația pentru persoană. Este un ideal, dar merită să crezi în idealuri, pentru a ieși din cotidianul contradicțiilor, limitelor și mai ales al legilor repetitive, fie ele chiar juridice, lipsite de sens, pentru că le lipsește idealul de libertate și dreptate și mai ales de iubire. Noi nu vedem și nici nu înfăptuim partea mai grea a Legii la care se referea Mântuitorul: mila, judecata și credința

        De altfel, acest raport dialectic a fost bine caracterizat încă de teologul Toma din Aquino, care spunea că individul aparține statului, statul persoanei, iar persoana lui Dumnezeu.

                                    M.A.

                              

             9.  În condițiile laicizării accentuate a societății și a statului  mulți consideră că  viața, legile sociale și juridice, inclusiv Constituția, drepturile fundamentale, într-un cuvânt starea juridică a omului  sunt unica și ultima realitate. Se uită  că toate acestea au un fundament mult mai adânc.  Existența în general, viața în toate formele ei de manifestare, inclusiv viața omului, chiar și societatea sunt daruri ale lui Dumnezeu. De acea rezolvarea  crizelor sociale  prevenirea sau după caz înlăturarea consecințelor  tragice ale unei calamități naturale  sau sociale, inclusiv  pandemia actuală, nu pot fi înlăturate numai  cu puterea omului  fie aceasta și puterea statului. Oamenii de astăzi inclusiv  guvernanții nu  cunosc  sau nu iau în seamă dreapta credință  ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o  limiteze  considerând-o  o formă desuetă și neavenită  de manifestare socială. Sunt desconsiderate  cuvintele Mântuitorului nostru  Domnul Iisus Hristos:’’ Fără Mine nu puteți face nimic’’(Ioan,15,5).

   Noi considerăm că  opera de interpretare și aplicare a Constituției  poate fi ridicată la  înălțimea valorilor  ortodoxe milenare a poporului român fără ca prin aceasta  caracterul laic  al statului și dreptului să fie știrbit.

  Este posibilă și o ridicare a conținutului normativ al Constituției  la înălțimea acestor valori, ci nu o coborâre  a  creștinismului  la  sensurile  laice ale  dreptului  și ale legii, așa cum se întâmplă astăzi.

                             M.A.

 

  10.   Înțelesuri teleologice ale justiției:

       Dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant.

      Dacă scopul actului de justiție este omul atunci justiția înfăptuită este morală iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea care nu mai este limitată de constrângerile legii pozitive.

     Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale în sensul celor afirmate de Constantin Noica: Legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea nu poate contrazice legea.

      M.A.

 

      11. Smerenia judecătorului

    Este o întrebare legitimă a rațiunii dar și a bunului simț: Cum poate fi smerit, în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului?

    Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eu-lui determinată de precaritățile și slava acestei lumi și se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea dar și drept.

    Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu i-a încredințat omului puterea de a ierta nu și puterea de a judeca. Plecând de la acest gând se poate spune că există un ideal pentru judecător investit cu putere temporară: „Să ai și să faci judecată dreaptă întru iubire milostivă în numele lui Dumnezeu și nu a legii omenești, fără să judeci pe nimeni„.

       M.A.

 

     12. Contradicția dintre justiție și „lume”, înțelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa  cât și societatea în ansamblul său. Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiției și pus la loc de  cinste dictonul „Fiat  justiția et pereat mundus” ( Să trăiască justiția chiar de ar fi să piară lumea).  Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiției  constând în  legitimarea neautentică a separației justiției de om  și de lume. Justiția nu poate să trăiască, să triumfe, să fie  dacă lumea moare. Între lume și justiție există o contradicție unilaterală: justiția poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiția, deoarece  lumea  este mediul, elementul ce justifică  manifestările  justiției.  Dreptatea  prin justiție  implică omul atât ca realizator  al actului de justiție cât și ca beneficiar.

          În manifestările sale contemporane, justiția aflată în criză  realizează tot mai mult dictonul „Fiat justiția et pereat mundus”, încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuși, iar în unele cazuri chiar mai grav îndreptat  împotriva omului  singurul beneficiar al actului de justiție, negând astfel propria rațiune de a fi. Criza justiției, prin această maladie, se regăsește și în retorica  lipsită de conținut  a proclamării „omului abstract „prin drepturi tot atât de abstracte, cu intenția de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existențial al justiției și finalitatea acesteia totodată este  omul  considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separației dintre justiție și lume în favoarea omului abstract, impersonal are manifestări evidente.  În fața instanței sau într-o hotărâre judecătorească, omul mai este în concretul demnității sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.

          Ruptura  existențială  dintre justiție și lume, mai mult încercarea  justiției de a-și nega propriu mediu  care îi justifică rațiunea de a fi, nu poate  confirma ordinea firească, dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună așezare  a justiției în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum nonsensul, justiția ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă dreptatea, libertatea și  demnitatea omului.

          Justiția și înfăptuirea ei, considerate ca valori,  nu pot   exista în sine și pentru sine,  ci numai dacă se raportează la Dumnezeu și la om.

  M.A.

 

13.    Marele filosof Kant are două afirmații prea puțin  cunoscute și luate  în considerație  astăzi

 ’’Atunci când  justiția dispare, nu mai există nici o valoare  pentru care să trăiască oamenii pe pământ’’ și  ’’Justiția încetează atunci când se oferă pentru un preț oarecare’’ (Metafizica moravurilor, Editura IRI, București, 2010, pp. 146 și 147).

       Când  dispare justiția? -atunci  când nu se mai raportează  la Dumnezeu și la dreptatea Lui, atunci  când legea scrisă  este mai presus  decât dreptatea și demnitatea omului. Mult prea  des astăzi, justiția  ’’se vinde’’  material  sau pentru  satisfacerea intereselor obscure contrare dreptății și  binelui public,  ale  guvernanților, renunțând astfel la  existența sa ca valoare.

  M.A.

 

14.  Nu este suficient să știi, trebuie să ai și credință, spune Părintele Teofil Părăian, iar Părintele Arsenie Boca  afirmă că ’’ceea mai lungă cale este de la  urechi la inimă’’, adică de la  informațiile  cunoașterii raționale la certitudinea de conștiință a adevărurilor de credință ortodoxe. Certitudinea  realității și adevărurilor mai presus de această lume și de firea omenească  le putem avea numai prin dreapta credință ortodoxă.

         Dreapta credință este o  stare de conștiință  pe care o au de cele mai multe ori  oamenii simpli, și mai puțin  savanții sau filosofii. Este firesc să fie așa pentru că în simplitatea  și puritatea inimii, a sufletului oamenii credincioși cunosc pe Dumnezeu și se raportează existențial la El.

        Bunul simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri fundamentale: această lume nu este unica realitate și al doilea,  lumea nu își are cauza în ea însăși.

         Realitatea lui Dumnezeu ca Persoană, unic în ființă  și întreit în ipostasuri, Întruparea și Învierea Mântuitorului nostru  nemurirea sufletului, învierea și viața  eternă pe care toți le vom cunoaște, nu pot fi  dovedite rațional prin demonstrație  științifică, deoarece  realitatea transcendentală  nu poate fi cunoscută prin mijloacele  rațiunii   ci numai prin dreapta credință ortodoxă. Filosoful german Kant a conștientizat limitele rațiunii umane  deoarece, existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului  dar și libertate omului, nu pot fi înțelese prin categoriile cunoașterii raționale. 

       În același sens mitropolitul Antonie Plămădeală afirmă: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. Dar  pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate!   Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta” (Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed., Sofia București, 2016, p. 41).

       Adevărurile existențiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului și puritatea inimii.

                               M.A.

 

       15.  Toate  curentele  filosofice  operează cu dualități precum  obiectiv-subiectiv, ființă-neființă, mișcare-stabilitate, ideal-material, sensibilitate-rațiune, finit-infinit etc, dar nici o doctrină filosofică și nici chiar hermeneutica științifică  nu  cuprind și nu pot explica  sensurile și semnificațiile  dualității ontologice fundamentale  creat-necreat.

        Explicarea acestei dualități este mai presus de puterile rațiunii umane, este o taină care se revelează nouă din mila, iubirea nemărginită și puterea lui Dumnezeu. Existența este creată de Dumnezeu din iubire, iar raționalitate lumii create, atât cât poate fi cunoscută de om,  mărturisește  despre Dumnezeu.

                               M.A.

 

       16.  Devenirea  a fost și este o temă de reflecție  pentru știință și filosofie. „Cum este posibil ceva nou ?’’- iată o întrebare existențială  la care știința și filosofia  încearcă să răspundă, dar fără a putea  găsi  răspunsuri convingătoare.

          Devenirea, noutatea și progresul existențial  au  fost  concepute  în mod diferit  în gândirea  filosofică:  devenirea întru idee ca la Platon  sau întru spirit ca la Hegel; devenirea întru devenire, cum susține Goethe; devenirea materiei, la Marx și în materialismul dialectic; sau devenirea întru ființă teoretizată de Constantin Noica.

         Adevărata devenire la care suntem chemați toți în această viață și în eternitate  este devenirea  în Hristos, prin Hristos  și spre Hristos. Este devenirea întru smerenie și iubire. ’’Adâncul smereniei este desăvârșirea’’, spune Sfântul Issac Siriul

                               M.A.

 

    17.   Uneori, prin propriile puteri poți ajunge  la conștiința datoriei împlinite, dar la conștiința  iubirii împlinite după poruncă, mai presus de  fire (Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul - Ioan 13,34) nu poți ajunge prin propriile puteri, ci numai prin lucrarea teandrică a  harului lui Dumnezeu și a ta, dacă împlinești cu inimă curată și minte senină, cu iubire deplină toate poruncile  Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

        M.A.

 

    18. Fariseul a pus înainte faptele dreptății, vameșul a grăit cuvintele smereniei și cuvintele au biruit faptele; astfel că bogăția atât de mare s-a risipit și prea multa sărăcie s-a prefăcut în bogăție.

                    Sfântul Ioan Gură de Aur

 

     19. Ești drept? Să nu-l umilești pe fratele tău! Ai biruințe de prisos? Să nu-l batjocorești pe aproapele tău și să nu împuținezi cinstea laudei lui! Și să iei aminte la cuvintele tale iubite frate!

                     Sfântul Ioan Gură de Aur

 

    20. Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te smerești pe tine însuți!

                      Sfântul Ioan Gură de Aur

 

    21. Cugetul smerit este maica filosofiei, și dacă cineva l-a dobândit le are pe toate celelalte!

                       Sfântul Ioan Gură de Aur

 

 

    22. Cum vom fi miluiți? Cum vom fi mântuiți? Eu spun că doar așa putem: Dacă avem în sufletul nostru rugăciunea și roadele ei, adică smerenia și blândețea... Pentru că și Dumnezeu nu primește și nu iubești nimic mai mult, cât sufletul blând, smerit și mulțumitor.

                       Sfântul Ioan Gură de Aur

 

 

    23. Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi.

                        Sfântul Apostol Pavel

 

 

    24. Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.

                         Sfântul Apostol Pavel 

 

 

    25. La sârguință, nu pregetați; cu duhul fiți fierbinți; Domnului slujiți.

                        Sfântul Apostol Pavel

 

    26. Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul.

                        Sfântul Apostol Pavel

    27. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.

                       Sfântul Apostol Pavel

    28. Rugăciunea este după însușirea ei însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu, iar după lucrare susținătoarea lumii.

                 Sfântul Ioan Scărarul

     29. Virtutea are marginea nemărginită

                  Sfântul Ioan Scărarul

     30. Curățirea este tăgăduirea firii [păcătoase], mai presus de fire

                  Sfântul Ioan Scărarul

      31 Smerenia este învățătura gândită a lui Hristos adunată în chip înțelegător în visteria sufletului celui care s-a învrednicit de ea.

                   Sfântul Ioan Scărarul

    32. Încredințarea împlinirii oricărei cereri se ivește chiar în rugăciune. Iar încredințarea este izbăvirea de îndoială. Încredințarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

                    Sfântul Ioan Scărarul

    33.  Rugăciunea este, celui ce se roagă cu adevărat, tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare

                     Sfântul Ioan Scărarul

 

    34. În spiritualitatea ortodoxă, totul este dătător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu. Viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie.

         Mitropolitul Antonie Plămădeală

 

(în margine)

         Totul este bucurie, dar numai întru Hristos. Viețuirea și trăirea în Dumnezeu, ca mulțumire și închinare adusă de om pentru darul vieții.

 

    35. A fi liber înseamnă a nu fi o jucărie mecanică. De aceea omul are suflet și minte și libertate, și e capabil de cele mai ingenioase și neașteptate inițiative, creații, șimțiri, care îi fac viața frumoasă, interesantă, iubită.

         Mitropolitul Antonie Plămădeală

 

 36. Dumnezeu nu vrea în nici un caz  să fie urmat de oameni lipsiți de personalitate, de oameni lipsiți de identitate. Dimpotrivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă personalitatea lor, să aibă demnitatea lor, să știe ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism.

               Mitropolitul  Antonie Plămădeală

 

 37. În cel mai nevrednic  lucru o precaritate a ființei își face încercarea.

 

                               Constantin Noica

 

 38. Trebuie  să ai îndurare ca să vezi însemnătatea celor  neînsemnate.

                               Constantin  Noica

 

 39. La început a fost iubirea  și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem.

                               Dumitru Stăniloae

 

 40. Întâlnirea dintre persoană și o altă persoană este lumină.  

                              Dumitru Stăniloae

 

  41. Taina Bisericii este legătura unei bisericuțe dintr-un munte și Universul întreg

                               Dumitru Stăniloae

 

 

  42. Numai cine este liber de toate este stăpân peste toate

                              Dumitru Stăniloae

 

  43. Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiu al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu.

                              Dumitru Stăniloae

 

  44. Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată.

               Sfântul Ciprian  al Alexandriei

 

  45. Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puțini a fost înlocuită cu a celor mulți, ci doar în măsura în are cei puțini nu mai pot face acum (în democrație) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democrației e de deschidere, de circulație liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democrație, ca domnie a numărului, e deci prin însăși ideea de democrație sortită să fie depășită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu și prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoricește spre a corecta tendința de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democrației de-a pieri ca democrație de turmă? Cine este cu adevărat democrat ar trebui să se teamă tocmai pentru că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.

                         Constantin Noica

 

  46. Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți. Cam la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: așa cum o teorie - oricâte alte calități ar avea ea - va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu este adevărată, tot așa legile si instituțiile dintr-o societate - oricâte calități ar avea ele - vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte.

                              John Rawls

  47. Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întreaga umanitate și creație.

                            Dumitru Stăniloae

  48. Aceasta arată cât de strâns e legată Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, de biserica în calitate de lăcaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în lăcașurile bisericești pentru a se împărtăși toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopi aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii.

                             Dumitru Stăniloae

  49. Căci într-adevăr, un lăcaș de slăvire a lui Dumnezeu în care nu se mai adună credincioși nu mai e un lăcaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu.

 

                               Dumitru Stăniloae

   50. O societate care prețuiește credința, care are dragoste de Dumnezeu și de oameni, o societate care poartă în suflet candela speranței, nu se va îmbolnăvi de tristețe niciodată!

                    Arhiepiscopul  Justinian Chira

   51. Numai cine este liber de toate este stăpân peste toate.

                                  Dumitru Stăniloae

   52. Fii infidel eului în drumul către  sine

                                    Constantin Noica

   53. Individul este pentru stat, statul este pentru om și omul este pentru Dumnezeu

                                    Toma din  Aquino    

                           

54.    În condițiile laicizării accentuate a societății și a statului mulți consideră că viața, legile sociale și juridice, inclusiv Constituția, drepturile fundamentale, într-un cuvânt starea juridică a omului sunt unica și ultima realitate. Se uită că toate acestea au un fundament mult mai adânc. Existența în general, viața în toate formele ei de manifestare, inclusiv viața omului, chiar și societatea sunt daruri ale lui Dumnezeu.

       De acea rezolvarea crizelor sociale prevenirea sau după caz înlăturarea consecințelor tragice ale unei calamități naturale sau sociale, inclusiv pandemia actuală, nu pot fi înlăturate numai cu puterea omului fie aceasta și puterea statului. Oamenii de astăzi, inclusiv guvernanții, nu cunosc sau nu iau în seamă dreapta credință ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o limiteze, considerând-o o formă desuetă și neavenită de manifestare socială. Sunt desconsiderate cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:’’ Fără Mine nu puteți face nimic’’(Ioan,15,5).
        Noi considerăm că opera de interpretare și aplicare a Constituției poate fi ridicată la înălțimea valorilor ortodoxe milenare a poporului român fără ca prin aceasta caracterul laic al statului și dreptului să fie știrbit.

   M.A,

 

55.   Statul și guvernanții niciodată în istorie nu au fost doriți și nici măcar acceptați întotdeauna de marea masă a poporului. Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este acea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa, ca de altfel nici în prezent.

      Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, trebuie să fie cât mai puțin necesar. Este viziunea unor gânditori precum Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville.

      De altfel, nici Mântuitorul nu a desconsiderat autoritatea statului, spunând „Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu” (Marcu,12-17). La fel și Sfântul Apostol Pavel a recomandat supunere față de stăpânire. Domnul Iisus Hristos a spus de multe ori că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Nu a venit să făurească o revoluție socială împotriva statului așa cum doreau evreii, ci exclusiv o revoluție morală, o schimbare morală a omului.

   M.A.

 

56. Depărtarea omului de stat, implică apropierea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, de Biserică, de viața în comuniune. Numai astfel omul se poate regăsi pe sine și parcurge calea de la eul exterior la sinele mai adânc.

   M.A.

 

57. Acționează numai conform acelei maxime prin care poți vrea totodată ca ea să devine o lege universală.

      Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc.

      Ființa rațională trebuie să se considere întotdeauna ca legislatoare într-un imperiu al scopurilor.

                                  Immanuel Kant

 

58. Cine suntem noi, oamenii... pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?!

     La acest semn de mirare și nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel:

      Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.

                              Marin Mihalache

 

59. Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos...

      La baza concepției despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupului și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane.

                              Dumitru Stăniloae

 

60. A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice.

      

                                    Windelband

 

 61. Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva.

      Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta.

             Mitropolitul Nicolae Plămădeală

 

 62. Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu înseamnă ca pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei care, ca niște lipitori îți sug vlaga, să le cedezi viața și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață rațională cu toate ale ei.

              Patriarhul Miron Cristea

 

 63. Prin iubire temporarul dobândește valoarea  eternității.

              Dumitru Stăniloae

 

  64. Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspământându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie.

        Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va  simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită, și pe toate acestea oamenii le vor găsi în Biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Hristos.

              Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 65. Să-ți cucerești libertatea în fiecare zi. Să-ți cucerești un gând bun în fiecare zi.

                                     Goethe

 

                ( În margine)

     Libertatea și gândul bun sunt realități ontologice care se condiționează reciproc, sunt unice și unificatoare pentru fiecare persoană și trebuie afirmate, înmulțite, înnobilate, înnoite în fiecare zi. Libertatea și gândul bun sunt personale, ci numai astfel pot fi și sociale. Progresul în conștiința libertății, a credinței lucrătoare în iubire, a binelui este  chemarea și vocația fiecărui om. Depinde dacă noi rămânem în  această vocație și chemare în fiecare zi, dacă în fiecare zi înaintăm în viață întru Hristos  

 

 66. Pomul libertății trebuie reîmprospătat din când în când.

                        Thomas Jefferson

 

( în margine)

      Libertatea este un dar dumnezeiesc ci nu un dat. Existența și sensurile libertății se înnoiesc pentru fiecare om pentru ca libertatea  să fie o realitate continuă, mereu nouă și niciodată epuizată. Este nevoie de lucrarea  teandrică a Duhului Sfânt și a omului pentru a progresa în conștiința libertății, pentru a reîmprospăta pomul libertății.

 

67. Prezența obiectivă a lui Hristos e în toate, dar subiectiv ea se sesizează prin credință care e produsă de cuvântul lui Hristos sau despre Hristos.

      Deși transcendent pentru conștiință, Hristos este prezent pentru credință.

                       Dumitru Stăniloae

(în margine)

      Subiectivitatea credinței, fapt  personal, al conștiinței își are temeiul în obiectivitatea prezenței lui Hristos. Credința nu ne-o dăm noi, ci este un dar al lui Dumnezeu.

 

68. Nu sentimentul trebuie să fie răcit de gândire, ci gândirea trebuie încălzită de sentimentul inimii, în contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dând astfel acestui sentiment un conținut precis.

                          Dumitru Stăniloae

 

69. Conștiința este personală, unică, unitară și unificatoare pentru că este o însușire a sufletului uman nemuritor creat de Dumnezeu.

      Știința nu poate explica  după regulile cunoașterii sensibile și raționale nici sufletul și nici conștiința. Evoluționismul  nu poate explica și nici înțelege creația.

                                          M.A.

 

70. Păcatul nu este greșeală juridică sau faptă juridică. Orice infracțiune este un păcat dar nu orice păcat este o infracțiune. Păcatul este o înfrângere morală a conștiinței, cum spune părintele Arsenie Boca, a legilor firii instituite de Dumnezeu.

                                           M.A.

 

71. Tot așa se spune și despre credința ortodoxă. Este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertate.

       Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce  vrei, dar dă libertate tocmai prin faptul că nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine  propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe.

               Părintele Teofil Părăian

 

72.  Robii culturii sunt fii libertății.

                            Marin  Voiculescu

 

73.  Adevărata sfințenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută.

                            Mircea Vulcănescu

 

( în margine)

        În delicatețea sfințeniei sălășluiește puterea deplină a Duhului Sfânt.

 

73.   Doamne, eu sunt unica ființă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei. În fața mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele, ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau își părăsesc bunurile lor. La semnul meu, ușile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate. Sentința mea poate schimba sărăcia în belșug, iar bogăția în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieți. Înțelepți sau ignoranți, bogați sau săraci, bărbați sau femei, cei care se vor naște, copiii, tinerii, nebunii și muribunzii, toți sunt supuși, de la naștere și până la moarte, legii pe care eu o reprezint și justiției pe care eu o simbolizez.

      Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreția acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte și măririle deșarte să nu mă încurajeze. Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptății, pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor. Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care rănește, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiției. Ajuta-mă, Doamne!

       Fă-mă să fiu drept și hotărât, cinstit și curat, moderat și blând, deschis și umilit. Să fiu necruțător față de greșeli, dar înțelegător cu cei care greșesc. Prieten al Adevărului și ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlinește. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în fața nevinovăției și nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de rușine. Să nu mă tem de Cezar, de împărat, și nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus? Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânța care încolțește, floarea care trăsnește din amărăciunea unei inimi umane. Sentința mea să poată aduce ușurare celui mâhnit și curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei și să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin fața scaunului de judecată, pe care eu șed, zdrențăroșii, mizerabilii, dezmoșteniții, fără credință și fără nici o speranță în oameni, călcații în picioare, alungații, chinuiții, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror față se spală cu lacrimi de durere, de umilință și de dispreț, ajută-mă, Doamne, să alin foamea și să astâmpăr setea lor după dreptate. 

       Când momente din viața mea vor fi umbrite, când spini și pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde și pumnul se va ridica să lovească; când fariseismul și înșelăciunea se vor introduce în locul Binelui și vor răsturna legile rațiunii; când ispita va întuneca gândirea mea și va tulbura simțurile mele, ajută-mă, Doamne ! Când mă voi frământa în nesiguranță, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însuflețește-mă; când voi cădea, ridică-mă!

        Şi, în sfârșit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în față Ta, pentru ultima judecată, privește cu milă spre mine,

        Pronunță, Doamne, Sentința Ta! Judecă-mă ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om.

 

 Rugăciunea unui judecător

                                                                           În Codex Justinianus, sec. al  VI-lea

 

74. Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac 2x2. Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

     Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei.

                           Herman Hesse

75. Fericirea, în orice vreme este data mai întâi de dreapta credință și apoi de cultură, pentru că nu cultura ne mântuiește, ci dreapta credință în Dumnezeu. Cultura personală și cultura unui popor există, are valoare, în vremurile noastre numai dacă este întemeiată pe dreapta credință și dacă scopul ei sunt adevărurile revelate de Dumnezeu. În afară de aceasta este incultura, neantul spiritual, în care astăzi atât de mulți, voit aleg să existe.

     În acest context, prima condiție a salvării noastre ca persoane libere, a demnității noastre dar și a vieții, este întoarcerea la Dumnezeu la dreapta credință ortodoxă. Dumnezeu este Ființa Supremă, Creatorul, Viața și Învierea noastră. Trebuie să avem conștiința faptului că această lume cu tot ce este lumesc în ea, material, lipsit de valorile virtuții și ale credinței este supusă finitudinii și determinismului material și temporal. Nu pentru lumescul din lume s-a rugat Mântuitorul, ci pentru oameni, care sunt valori eterne dacă rămân în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei.

                                       M.A.

 

76. Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Și, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Și totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…).

       Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om.

                           Teofil Părăian

 

77. Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu.

                            Dumitru Stăniloae

 

78. Şi demonii pot face minuni - afirmă Părintele Adrian Agachi. Şi ateii pot fi binevoitori față de cei din jur și le pot arăta o dragoste reală [N.red.spre deosebire de demoni]. Totodată, sunt o mulțime de persoane necredincioase care au răbdat necazuri imense și nu s-au revoltat împotriva cursului evenimentelor.

      Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să considerăm nici una dintre aceste categorii menționate anterior ca fiind apropiată de Dumnezeu doar din pricina faptelor pe care le-a lucrat. Frumusețea acestor fapte pălește în fața lipsei de credință, a despărțirii inimii noastre de cele sfinte, a lipsei de unire a sufletului nostru cu Dumnezeul Cel adevărat. Orice minune și orice faptă lucrate fără de Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât un nou prilej de mândrie, un nou moment în care poți spune: „N-am făcut rău la nimeni, ci bine tuturor“, cu toate că ție însuți îți faci continuu cel mai mare rău: te desparți de Hristos.

                               Adrian Agachi

 

79. Apreciază John Locke că „oamenii fiind liberi de la natură, egali și independenți, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuși puterii politice a altuia fără propriul lor consimțământ prin care ei pot conveni cu alți oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranța lor mutuală, pentru liniștea vieții lor, pentru a profita în liniște de ceea ce le aparține în mod propriu și pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”.

                                       John Locke

 

80. Prima sursă a răului este inegalitatea, deoarece din inegalitate provin bogățiile; cuvintele sărac și bogat sunt relative și pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogați, nici săraci. Bogățiile dau naștere la lux; luxul provine din artele frumoase și din lenevia provenită de la știință.

                                        J.J. Rousseau

 

81. Referindu-se la cultură și societate, Rousseau afirmă: „Ce am câștigat cu acesta? Multă flecăreală, bogății și discuții inutile, cu alte cuvinte dușmani ai virtuții și ai bunului simț comun. În schimb, am pierdut inocența și moravurile. Mulțimea se târăște în mizerie, toți sunt sclavii viciilor.

                                          J.J. Rousseau

 

82. Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitate noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri.

       Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă, însăși, esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa.

                                     Dumitru Stăniloae

 

83. Înțelepciunea lui Dumnezeu a despărțit pe omul inițial unul în două și, pentru a arăta că și după despărțire este tot unul, nu a permis doar unuia să fie capabil a naște copii. Căci singur nici unul nu este om întreg, ci doar jumătate. Ai văzut Taina Căsătoriei? A făcut din unul încă unul. Şi, de vreme ce i-a unit pe aceștia doi, mai zidește în acest fel încă unul, așa încât din unul se naște omul, deoarece femeia și bărbatul nu sunt doi, ci unul.

      Faptul că este doar unul se arată și din plăsmuirea trupului femeii, deoarece ea s-a făcut din coasta bărbatului și astfel avem două jumătăți. De aceea o și numește ajutor, pentru a arăta că sunt de fapt unul. De aceea și preferă să se însoțească cu aceasta mai mult decât cu tatăl și cu mama lui.

                         Sfântul Ioan Gură de Aur

 

84. Familia tradițional ortodoxă românească nu a fost și nu este numai o simplă instituție juridică. Biserica Ortodoxa și majoritatea poporului român drept credincios nu și-au schimbat și nu își vor schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi si icoana Familiei Sfinte, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut «cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni» (Luca 2, 52). Rolul său este acela de a susține și afirma valorile familiei și a întări poziția acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. „Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsura și pentru biserica mica, se aplică și reciproca. De aceea, responsabilitatea și grija pe care statul, toate celelalte instituții și fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestam față de ea constituie o necesitate ce se impune de urgență în zilele noastre’’ spune  Stelian Gomboș.

                                    M.A.  

 

85. Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu: ”La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

        Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?).

        Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate.

                          Ovidiu Hurduzeu

 

86. Filosoful Benedict Spinosa a explicat destul de convingător că dacă noi nu cunoaștem cauzele unui efect, asta nu înseamnă că ele nu există și a dat un exemplu (care a rămas celebru) cu o piatră care se rostogolește din vârful muntelui: “Eu numesc liber un lucru care există și lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe și să lucreze într-un fel numit și determinat. […]

       De exemplu, o piatră primește de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mișcare, datorită căreia continua să se miște în mod necesar și după ce a încetat impulsul cauzei externe; piatra este constrânsă să continue să se miște nu din necesitate, ci prin impulsul cauzei externe. […] Mai departe, gîndiți-vă, dacă vreți, că piatra, în timp ce continua să se miște, cugetă și știe că tinde, pe cât poate, să continue mișcarea sa. De bună seamă ca această piatră, fiind conștientă numai de tendința ei și nefiind deloc indiferentă va crede că este cât se poate de liberă si că ea continuă să se miște numai fiindcă vrea așa.

       Aceasta e libertatea umană pe care toți se fălesc că o au și care constă numai în faptul că oamenii sunt conștienți de faptele lor și nu cunosc cauzele care îi determină.

                             Benedict Spinosa

 

87. Dreptul nu poate fi conceput în afara ideii de libertate. Sistemul normativ, aspectul cel mai important al dreptului, își are sensurile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având ca dat ființial libertatea.

                                           M.A.

 

88. Există deosebiri fundamentale între libertatea originară existențială a omului și libertățile juridice. Temeiul libertăți omului ca dar a lui Dumnezeu este iubirea, care nu poate fi exprimată în concepte sau norme juridice. Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților și normele juridice.

                                          M.A.

89. Doar legea devenirii explică în mod real permanența existenței, făcând-o inteligibilă conform legilor empirice.

                                 Immanuel Kant

90. Viața trăită cu mintea este o viață mecanică. Devii un robot – poate unul eficient; roboții sunt foarte eficienți – mașinile sunt mult mai eficiente ca și oamenii. Când ești condus de minte poți câștiga mai bine și mai mult, dar nu vei fi mai viu. Poate vei avea un standard de trai mai bun dar viața ta va fi seacă. Viața este vie doar când o trăiești cu inima.

                                 Nae Ionescu

 91. „Eroismul e arta de a sluji neamul prin sacrificarea ta’’.

 ’’Dacă fericirea nu ar putea fi atinsă sub nici o formă, oamenii nu ar mai căuta-o’’.

 ’’A fi naționalist in Romania, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâta, nimic mai prigonită si mai lovită decât dragostea supremă de românism’’.

 ’’În viața prezentă oamenii nu pot fi fericiți’’.

 ’’Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca niște rămași pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existență, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiția mizeriei terestre, în care ne simțim exilați; și că, în sfârșit, tot ceea ce în ființa noastră rimează în chip tainic cu veșnicia ne împinge la depășirea modului actual de existență și la cucerirea unui mod superior și desăvârșit, conceput în antinomie cu cel de acum și de aici.’’

                     Nichifor Crainic

 

92.’’Fără religia și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!’’

 ’’Cea mai adâncă și mai deplin creștinească reacție în fața vieții moderne este lepădarea de ea’’.

 ’’Nu trebuie să ne înșelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creștinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci, ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de încercare. O vreme în care se vor număra oile de capre, însă nu se vor despărți, cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor’’.

 ’’Creștinismul nu e un drum cu stâlpi pe care să scrie "la dreapta" sau "la stânga". Creștinismul e libertate lăuntrică, fără indicatoare vopsite’’.

 ’’ Nu cred că se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor’’.

 ’’Când omul pierde nădejdea mântuirii, politica rămâne singura armă de mântuire socială, aci, pe pământ. Supremația politicului – semn al pierderii orientării creștine’’.

 ’’Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfințenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută’’.

 ’’ Statul neutru e statul burghez. Statul român nu poate fi neutru, când 80% din populația acestui stat – chiar dacă n-ar fi vorba decât de cea de la sate, credincioșii creștini în orașe (fiind) o mică comunitate față de indiferenți -, trăiește într-o ierarhie de valori care-și găsește integrarea în Biserică.’’

                     Mircea Vulcănescu

 

93. Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite.’’

                    Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

94. Creștinismul nu este o simplă credință formală instaurată și propovăduită de un om care uneori se autointitulează profet. Creștinismul este instaurat și propovăduit de însuși Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a noastră mântuire și a răscumpărat toată creația. Creștinismul nu este un ritual formal sau „o afacere de duminică”, așa cum ne atrage atenția Părintele Arsenie Boca, ci este însăși concepția de viață a Domnului Iisus Hristos și care trebuie să fie și a noastră.

                            Arsenie Boca

 

95. Când ajungem la cunoștința a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuiește chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepții de viață de care să ne ținem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela și luminează toată viața noastră cu concepția creștină despre lume și viață.

                            Arsenie Boca

 

96. Viața aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veșniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus din tine, să alungi Sensul și să rămâi cu nonsensul (diavolul). A trăi așa înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate îți sunt date Ție, afară de mine, eu m-am dat altuia...

                           Arsenie Boca

97. De la cârma minții atârnă încotro pornim și unde ajungem.

                           Arsenie Boca

98. Legătura existențială dintre gândire, credință și viață o găsim exprimată în cuvintele Părintelui duhovnic Teofil Părăian:

 „Toată viața omului trebuie să fie o rugăciune.

 Mintea trebuie să fie sfințită. Dacă e sfințită mintea, e sfințită toată viața omului. E sfințită toată ființa omului prin minte. De aceea gândirea noastră trebuie să ne fie la minte, să avem o minte binecuvântată de Dumnezeu, o minte în care lucrează Dumnezeu.

 Să ne trăim viața în așa fel încât să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu, ca o rugăciune, ca o Liturghie, ca un cult pe care îl aducem Mântuitorului nostru Iisus.

 Cum ți-e viața, așa ți-e credința! Deci, dacă vrei să-ți arăți credința înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, trăiește în așa fel, încât să se vadă din faptele tale că tu ai credință în Dumnezeu.

 Măsura vieții este măsura credinței… Măsura credinței este măsura iubirii.

 Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură.

 Să gândim frumos ca să trăim frumos”

                          Teofil Părăian

 

99. Felul în care omul drept stă în viață și în fața morții este exprimat încă înainte de Hristos de filosoful atenian Socrate, care fiind condamnat la moarte, pe nedrept pentru ideile sale mărturisite celor care-l ascultau, spune atenienilor:

     „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii, înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu cumva este cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că este cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreț - de a crede că știi ceea ce nu știi?

     Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta și în acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privință sunt mai înțelept decât altul), și anume că, dacă nu știu mare lucru despre cele din Hades, îmi dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, știu că aceste sunt fapte rele și rușinoase. Așadar de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele…

      Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui…

     Dar acum e timpul să plecăm, eu ca să mor, iar voi ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decât Zeul.

                                Platon

                    ’’ Apărarea lui Socrate’’

 

100. La întrebarea pe care o pune filosoful Socrate, răspunde peste veacuri Sfântul Apostol Pavel: Căci, dacă trăim pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim fie că murim, noi suntem ai Domnului.” (Romani,14,8)

                         Sfântul Apostol Pavel

 

101. Marele filozof german Kant, în celebra sa lucrare Critica rațiunii pure, consideră că metafizica și știința trebuie să răspundă la trei întrebări fundamentale ale omului: ce pot ști? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper?

      Omul este singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.

      Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii.

                     M.A.

 

102. Cunoașterea existențială nu se bazează pe mijloacele demonstrative și experimentale ale rațiunii. Este o cunoaștere revelată, a harului la care omul este chemat să participe cu viața și cu trăirea sa profundă și autentică. Este cunoașterea care se bazează pe iubirea milostivă creștină. Iubesc deci exist, spunea Arhimandritul Sofronie Saharov. Prin urmare nu îndoiala și rațiunea, ci iubirea oferă certitudinea existenței și a vieții.

                          M.A.

 

103. Nu omul există pentru natură, ci natura există pentru om.

                                     Dumitru Stăniloae

 

104. Într-un fel, începutul universului este ascuns în viitorul nostru, tot așa cum, din perspectivă teologică, începuturile noastre se vor dezvălui în eshatologie (viața veșnică n.n.).

                       Adrian Sorin Mihalache

 

105. Oamenii de știință care s-au aplecat în cunoștința adevărului asupra lumii create au recunoscut limitele firești ale posibilității omului de a cunoaște prin demonstrație și raționament realitatea în toată complexitatea și adevărul ei. Nu sunt suficiente teoriile și experimentele științei pentru a explica și înțelege existența. Cunoașterea științifică trebuie să se sprijine pentru a fi adevărată pe dreapta credință și pe recunoașterea evidenței că lumea are un Creator prin care toate câte există au sens, iar prin credință cunoștința rațională se întregește în mod fericit.

     Celebrul fizician Heisenberg, laureat al premiului Nobel, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu iar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”. În același sens Einstein afirma că: „Știința fără religie este neconvingătoare.”

                                            M.A.

 

106. Iertarea înseamnă vindecare. O spunem aceasta cu stăruință, căci iată după cei unsprezece ani de schimbare a vremurilor (mișcarea socială din decembrie 1989 n.n.), noi cerem mereu iertare să fie. Dar cum? În vindecare. Numai așa se înnoiește Hristos, Domnul nostru, timpul și lumea: din unirea dintre iertare și vindecare. Aceasta înseamnă în Evanghelie: iertarea vindecarea de tot răul.

                         Constantin Galeriu

 

107 Cugetați toți: a putut fi vreo vreme când aceste atribute dumnezeiești să nu existe? Nu simțim că iubirea e mai bătrână decât noi, și că are ceva dumnezeiesc? Când eu dăruiesc ceva creat -o bucată de pâine, un veșmânt, un ban, acele bunuri, pe care le dau, scad la mine, nu mai sunt la mine, dar când dăruim cuiva iubire, scade în noi? Nu scade, ea crește! Scade bunătatea când o dăruim? Scade cuvântul dumnezeiesc când îl împărtășim? Dimpotrivă, cresc. Și, crescând, nu simțim în ele nemuritorul, dumnezeiescul din ele?

       Asemenea daruri, asemenea lumină, așa le mărturisea Sfântul Grigorie Palama. Și  prin această lumină, prin aceste daruri dumnezeiești, a arătat el, se împărtășesc credincioșii.

                         Constantin Galeriu 

 

108. Important este nu că alții se pleacă ție, ci tu să te pleci lor și să te împărtășești cu lumina și iubirea divină cerească, singura care dă viață.

                         Constantin Galeriu

 

109. Dacă nu este Cale nu este mergere, dacă nu este Adevăr nu este cunoaștere, dacă nu este viață nu este trăire.

                          Arsenie Papacioc

 

 110. Toată filosofia vieții poate fi concentrată în acest epitaf pe care l-am citit pe stela unui mormânt roman la Constanța: ’’Trecătorule, ce ești am fost, ce sunt vei fi.’’

                               M.A.

 

111. Orice clipă este un timp; și orice suspin poate fi o rugăciune.

                            Arsenie Papacioc

 

112. Cel mai mare dar al omului este să fie prieten cu Dumnezeu.

         Sfântul Ioan Gură de Aur

 

113. Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație, cu cât mai des mă gândesc la ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.

           Immanuel Kant

 

114. Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea.

     Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul.

           Constantin Noica

 

 115. Adâncul smereniei este desăvârșirea... Săvârșirea întregului drum stă în acestea trei: pocăința, curățirea și desăvârșirea... Și când ai ajuns la iubire, ai ajuns la Dumnezeu.

           Sfântul Issac Siriul

 

116. Justiția ar trebui să fie un sistem armonios pentru a fi în adevărul și realitatea ei. „Adevărul este real numai ca sistem” spunea Hegel și confirmând acest enunț, justiția este în adevărul ei numai în măsura în care îndeplinește această condiție. Sistemul înseamnă ordine coerentă, funcționalitate, adecvare la real și la scopul său, dar mai ales unitate în diversitatea sa, un universal concret în care fiecare parte să exprime întregul, iar acesta să legitimeze prin ordinea creată părțile componente.

      Sistemul, inclusiv cel de justiție, se manifestă dialectic, se transformă, devine, are ființă istorică, fără a pierde armonia și coerența. Gânditorul de la Jena sublinia că „adevărul este întregul. Întregul este numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa”. Ca orice sistem, justiția are componente sau subsisteme:

- ideale, valorice (n.ed.: dreptatea);

- subsistemul normativ (n.ed.: juridic), jurisprudențial (actul de justiție), instituțional și,

- poate cea mai importantă componentă, omul, ca realizator dar și ca beneficiar al actului de justiție.

        Adevărul sistemului judiciar presupune realizarea în întregul său, dar și de către fiecare componentă, a scopului existențial propriu, care este totodată și ființa sa și anume dreptatea ca ideal valoric, dar transpusă în concretul realității.

                                      M.A.

 

117. Câtă vreme cauți ești viu. De aceea se spune despre Adam că a suflat Dumnezeu suflare de viață și s-a făcut Adam suflet viu. Deci păstrezi în adânc puritatea originară a sufletului viu, nevătămat și căutător.

                                                                                                            Constantin Galeriu

 

118. Judecătorul trebuie să se raporteze la omul concret și nu abstract, acesta din urmă înțeles de Goethe ca fiind dat prin totalitatea oamenilor. Trebuie să își apropie de ființa sa vorbele lui Eminescu: ”în fiecare om o lume își face încercarea”, descoperind și înțelegând această lume în fiecare om care vine înaintea scaunului de judecată. În însingurarea sa, bucuria judecătorului trebuie să fie aceea la care se referă Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine„.

         Desigur, judecătorul privește în pământ (sau la pământ), precum arată mâna lui Aristotel din tabloul lui Rafael. Numai așa poate să își asume realul, concretul, existentul, pentru ca, împreună cu Platon, să se ridice la idee. Judecătorul privește la pământ, firește, pentru a putea simți și cunoaște nu numai raționalul din real, dar și realul ca rațiune, dar și pentru a conștientiza sensurile smereniei: ”Mai mare este omul în genunchi decât în picioare„ - părintele Arsenie Boca.

          Intransigența nu poate fi proprie ființei unui judecător, deoarece implică autoritatea impersonală, manifestată în numele legii și al dreptății, dar în fapt fără om și fără dreptate. Intransigența înseamnă situarea în planul exclusiv a logicii formale cu a sa distincție categorică între adevăr și fals între „da” și „nu”. Dar câte nuanțe, câtă bogăție de sensuri oferă viața între aceste valori extreme în care trebuie identificat și juridicul.

          Nu intransigența, ci smerenia, îndurarea, trebuie să caracterizeze judecătorul, deoarece numai astfel poate să vadă și să înțeleagă câte ceva din omenescul fiecărui om. Spunea Noica: „trebuie să ai îndurare pentru cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor”. Smerenia judecătorului este smerenia justiției. 

                M.A.

 

119. Ce bine exprima, la 1919, ființa și menirea justiției marele jurist Matei Cantacuzino și cât de mult ne depărtăm noi astăzi de adevărul justiției pentru a ne cufunda în neautenticul „celeilalte justiții”, a crizei:

    „Într-o bisericuță din Roma am văzut tabloul unei femei care ținea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrățișa cu căldură; expresia ei arăta că este o mamă, care cu ochii întorși spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă așteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiția! Justiția nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o mână și în cealaltă ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre”.

                                   Matei Cantacuzino

 

120. Este în noi ceva mai adânc decât noi înșine... Iubește și fă ce vrei.

                                   Fericitul Augustin 

 

 121. În constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificație și nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „ fiecare popor își are constituția care se potrivește și care i se cuvine”.

         Valoarea, conținutul și semnificațiile constituției ca ideal al unei societăți  democratice au fost clar exprimate în actele constituționale și constituțiile care au deschis drumul procesului constituțional. Astfel, Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție.”

           Prima constituție scrisă din lume, Constituția americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiției, asigurării liniștei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale și asigurării binefacerilor libertății, pentru noi și urmașii noștri poruncim și stabilim prezenta constituție.” Așa cum spun chiar juriștii americani în constituția americană și-a găsit punctul culminant spiritul constituționalismului.

           Astăzi, toate statele lumii au constituții. Dar, cât constituționalism, cât spirit al constituției și al libertății mai există astăzi în lume?

                                         M.A.

 

122. Nu contează câți ani ai în viață, ci câtă viață ai în ani.

                    Abraham Lincoln

 

123. Principiul proporționalității reconfigurează întreaga sferă a justiției și implicit a activității judecătorului  din perspectiva teologiei și filosofiei prin cel puțin trei idei: justă măsură, raport echitabil și raport adecvat, între realități concrete și nu abstracte. 

      În acest fel, prin recurgerea la acest principiu, judecătorul urmărește nu numai aplicarea și respectarea legii (principiul legalității), dar și legitimitatea deciziei prin necesara adecvare la un scop urmărit, acesta din urmă putând fi chiar idealurile valorice ale moralei  creștine.

      În esență, rolul principiului proporționalității este de a scoate justiția din abstractul impersonal al normei juridice  și de a o apropia de om, destinatarul oricărui act al dreptului. Se vorbește astfel de "umanizarea a justiției."

                                           M.A.

 

124. Ascultarea față de stăpânire merge întru toate lucrurile pe care le cere afară de lepădarea credinței.

                             Arsenie Boca

 

 125. Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor.

                             Arsenie Boca

 

 126. Acela ce a înviat în sufletul și inima sa cunoștința și iubirea de Dumnezeu pe când era pe pământ, a înviat pentru veșnicie.

                              Arsenie Boca

 

 126. Să găsești în sufletul și inima ta pe Hristos Cel cu Cruce, temelia ta duhovnicească, să clădești viața ta pe această temelie, să dezvolți în tine viața lui Hristos, aceasta este învierea ta din morți mai înainte de învierea cea de obște.

                               Arsenie Boca

 

127. Un om care se roagă este un om liber.

    Arsenie Boca

 

128. Cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

    Dumitru Stăniloae

 

Într-o metaanaliză asupra studiilor privind efectele religiei asupra sănătății, s-a constatat că aceasta este benefică vindecării în 81% din cazuri, neutră în 15% din cazuri și dăunătoare doar în 4% din situații.

O altă sinteză a celor mai importante studii indică faptul că practica religioasă ar avea un efect protector împotriva deceselor cauzate de cancere, boli cardiace și respiratorii, ca și împotriva sinuciderilor. Mersul la biserică și participarea la sfintele slujbe, arată cercetările actuale, au efecte benefice asupra sănătății și longevității. Dacă persoanele care participă săptămânal la slujbe au un risc cu 30-35% mai mic al mortalității, lungindu-și viața cu cel puțin doi ani, la persoanele care participă de mai multe ori pe săptămână la slujbe, efectul este sporit, acestea prelungindu-și viața cu șapte ani. Prin urmare, religiozitatea a fost asociată cu o prelungire a existenței în 80% din studiile care au căutat o corelație între cei doi factori.

Neuroplasticitatea și neurogeneza cerebrală

Deceniul 1990-1999 a fost considerat „deceniul creierului”. Dezvoltarea tehnicilor de imagistică cerebrală, în mod deosebit a tomografiei computerizate și a celei de rezonanță magnetică funcțională (RMNf), a adus un plus imens în cunoașterea ființei umane.

Creierul este un univers fascinant. El are între 85 și 100 de miliarde de neuroni, care, dacă ar face sinapsă, s-ar crea un lanț neuronal de o asemenea lungime, încât ar putea înconjura Pământul pe la Ecuator, de patru ori. În plus, dacă oamenii ar muri din cauza morții neuronale, chiar și pierzând 15.000-20.000 pe zi, ar putea trăi până la aproape 145-150 de ani.

Unul dintre miturile demontate de știința contemporană, în baza acestor descoperiri, a fost cel potrivit căruia moartea neuronală este ireversibilă.

Oamenii de știință vorbesc, astăzi, despre „neurogeneză” și despre „neuroplasticitatea cerebrală”, în sensul că locul neuronilor ce dispar poate fi luat de alții, care pot crea noi rețele și magistrale neuronale, ce le înlocuiesc pe cele vechi sau dispărute. Prin dezvoltarea de noi abilități și prin susținerea lor consecventă, o persoană poate învăța și efectua, până la vârste înaintate, activități necunoscute anterior, precum o meserie, o limbă străină, un instrument. Prin cultivarea unor noi deprinderi, viața activă a creierului și performanțele sale pot fi îmbunătățite și păstrate până la vârste înaintate. 

Efectele rugăciunii asupra neuroplasticității cerebrale 

În ultimii 30 de ani, au fost efectuate ample cercetări privind relația dintre credință și rugăciune, de pe o parte, și asumarea bolii, pe de altă parte. Într-o astfel de cercetare, derulată în SUA, persoanele în vârstă de 80 de ani dintr-un azil de bătrâni au fost împărțite în trei grupuri cărora li s-a recomandat să practice ședințe de relaxare, jocuri de cărți sau meditație și rugăciune. După trei ani, cercetătorii au constatat că în timp ce în primele două grupuri, o treime din subiecții studiați erau decedați, toate persoanele inițiate în meditație și practica rugăciunii erau încă în viață.

Într-o altă cercetare, au fost implicați 990 de pacienți care beneficiau de îngrijiri intensive de cardiologie. Ei au fost repartizați în două grupuri egale ca număr. Prenumele membrilor primului grup au fost transmise unor persoane aflate la distanță, cu obligația de a se ruga zilnic, timp de 28 de zile, pentru „o vindecare rapidă și fără complicații” a lor. Al doilea grup a beneficiat de o îngrijire medicală normală. Nici pacienții, nici cei care se rugau nu au fost informați despre protocol. La capătul acestei anchete, s-a constatat că bolnavii care profitaseră de pe urma rugăciunii la distanță au avut pe timpul spitalizării cu 10% mai puține complicații cardiace decât grupul-martor.

În mod deosebit, în cazul persoanelor în vârstă sau al celor suferind de boli grave, mai ales cancer, când schemele de tratament devin ineficiente, bolnavii care au avut o credință puternică au simțit o ameliorare a durerilor și o amplificare a capacității de a suporta suferința, cu nădejde și optimism. Dr. Dean Ornish a constatat că bolnavii de cancer care nu aveau un grup de sprijin și nici credință, după o intervenție chirurgicală, erau de șapte ori mai predispuși de deces, în următoarea jumătate de an, după operație.

Dr. Andrew Newberg este un cunoscut cadru didactic universitar, neurolog și pionier în studierea experiențelor religioase, din perspectiva neuroteologiei. În lucrarea sa „Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”, el împărtășește publicului larg unele dintre cele mai importante rezultate ale cercetărilor sale științifice referitoare la efectele credinței, religiozității și ale spiritualității în viața omului.

Astfel, dr. Andrew Newberg, pe baza cercetărilor efectuate pe parcursul a peste 30 de ani asupra modului în care credința, meditația și rugăciunea pot modifica funcțio­narea creierului, conchide: „Contemplarea religioasă și spirituală vă schimbă creierul într-un mod profund diferit deoarece întărește un unic circuit neuronal care intensifică în mod special conștiința și empatia socială în timp ce dizolvă sentimente și emoții distructive”. Prestigiosul neurolog a observat că practicarea timp de opt săptămâni, cel puțin 12 minute pe zi a medi­tației, dar mai ales a rugăciunii, ca formă concentrată a acesteia, transformă creierul, în baza neuro­plasticității lui. El a observat că la persoanele care se roagă astfel „s-a produs o creștere semnificativă de activitate neuronală în cortexul prefrontal, o zonă puternic implicată în a ajuta individul să își mențină atenția limpede, concentrată, asupra unei sarcini. A fost activat și cingulatul anterior, structura care este implicată în reglarea emoțională, învățare și memorie și este deosebit de vulnerabilă la procesul de îmbătrânire. Cingulatul anterior joacă un rol major în scăderea anxietății și iritabilității și sporește conștiința socială, o trăsătură care tinde să se deterioreze cu vârsta (...). Rugăciunea, prin reducerea activității în lobul prefrontal și în cingulatul anterior, îmbu­nă­tățește memoria și cogniția, stopează efectele depresiei, anxietății, comportamentului obsesiv-compulsiv, schizofreniei, bolii Parkinson și Alzheimer”. Ea întărește un circuit specific, ce implică lobul prefrontal și orbito-frontal, cingulatul anterior, ganglionul bazal și talamusul, care se deteriorează odată cu vârsta și guvernează o multitudine de activități legate de con­știință, claritatea minții, percepția realității, eroarea de detecție, empatia și compasiunea, echilibrul emoțional și temperarea furiei și a fricii. Rugăciunea stăruitoare, chiar și după numai două săptămâni de practică a ei și timp de minimum 12 minute zilnic, intensifică activitatea în ganglionul bazal, situat în centrul creierului, care influen­țează benefic controlul mișcărilor voluntare, postura, memoria, flexibilitatea cognitivă, controlul comportamentului, amânând îmbătrânirea biologică, tulburările de mișcare, bolile Parkinson, Alzheimer, Tourette și Huntington. În puține cuvinte, rugăciunea este un izvor de sănătate trupească și sufletească, amânând îmbătrânirea și adăugând ani vieții celui care se odihnește în lucrarea ei binefăcătoare.

Nu doar practica rugăciunii, ci și cuvintele ei îmbunătățesc starea de sănătate fizică și spirituală. Dr. Andrew Newberg subliniază faptul că „felul în care alegem să folosim cuvintele ne poate îmbunătăți funcționarea neuronală a creierului, deoarece un singur cuvânt are puterea de a influența manifestarea genelor ce reglează stresul fizic și emoțional”.

Efectul unui singur cuvânt negativ este observabil cu ajutorul unui aparat de RMNf în mai puțin de o secundă, și anume, o creștere a activității în amigdală și eliberarea a zeci de hormoni și neuro­transmițători producători de stres, care întrerup imediat funcționarea normală a creierului, în special în cazul funcțiilor legate de logică, rațiune, procesare a limbajului și comunicare, de reglarea emoțiilor și a sentimentelor, a memoriei, a apetitului și a somnului.

Cuvintele pozitive, ziditoare și duhovnicești, „acționează benefic funcțiile lobului parietal, modificând în bine percepția asupra propriei persoane și asupra semenilor, văzuți într-un mod pozitiv, prin compasiune. Ele au putere asupra talamusului, iar prin eliberarea de dopamină și stimularea sistemului de recompensă al creierului, diminuează neîncrederea și anxietatea, contribuind la perceperea luminoasă a realității. Mai mult chiar, efortul de a cultiva o gândire și un limbaj duhovnicesc duce la creșterea dimensiunilor neocortexului și la micșorarea amigdalei, aceasta din urmă fiind responsabilă de reacțiile noastre limbice, instinctive. Cuvintele și gândurile pozitive pun în mișcare centrii de motivație ai creierului și ne ajută să devenim rezistenți în fața problemelor vieții și, precum arată studiile recente, lungesc viața cu doi ani.

Adevărații rugători cunosc roadele pe care atât rugăciunea, ca practică, dar și cuvintele rugăciunii le sădesc în sufletele lor. Alese cu discernământ de sfinții lor autori, rânduielile și cuvintele rugăciunii potolesc marea agitată a gândurilor, împrăștie furtuna neliniștii și alungă frământările, așezând în minte și în suflet pace și mângâiere și dăruind mântuire.

În acest mod, cercetările știin­țifice tot mai numeroase și riguros desfășurate confirmă adevărul pe care spiritualitatea ortodoxă l-a afirmat dintotdeauna: credința și asceza, rugăciunea și nevoința sunt izvoare de sănătate trupească și sufletească, și de mântuire.

De aici și îndemnul comun al teo­logiei și, mai nou, al neuro­științelor, de a trăi o viață profundă, plină de sens religios și de sem­ni­ficație autentică, în centrul cărora, alături de respectarea virtuților și împlinirea faptelor de iubire și compasiune, să se afle practica rugăciunii stăruitoare, curate și înalte.

 

Ziarul Lumina

 

„Știți cum era Ecaterina? Era extraordinară. Era creativă. Era mereu veselă, mereu foarte curioasă!”, a explicat miercuri seară tatăl ei, Părintele Nicolae Dima, coleg de slujire cu Părintele Vasile Ioana la biserica bucureșteană „Sf. Nicolae Dintr-o Zi”. „Și știți ce s-a-ntâmplat? A trecut printr-o criză de hidrocefalie, apoi prin două stopuri cardiace, mai târziu a fost operată și i s-a extras un chist, care nu era mare, dar era localizat exact în mijlocul creierului. Și acum, după toate acestea, este într-un fel de comă. Nu este conștientă. Are, deci, nevoie, să fie ajutată să se trezească din comă.”

Adolescenta, în vârstă de 12 ani, are urgentă nevoie de recuperare neurologică după manifestarea subită a acestei probleme de sănătate. „Are nevoie, după aceea, de tot ce înseamnă recuperare, adică musculatură, vorbit, toate celelalte abilități.” Ecaterina Dima are 12 ani, a trecut printr-o operație grea pe creier și are nevoie de recuperare neurologică urgentă. 

Toate acestea nu se pot realiza urgent la noi în țară, de aceea, familia a lansat o campanie de strângere de fonduri. Firmele pot dona sub formă de sponsorizare către Fundația SERA România, care s-a implicat pentru a oferi sprijin familiei.

„Orice sumă pe care o puteți dona pentru ea este importantă. Știm că vine din inimă”, a spus Părintele Nicolae Dima.

„Vă mulțumesc din inimă pentru toată susținerea, pentru toată rugăciunea din ultimele săptămâni. Acum vă rog să ne ajutați să o trezim pe Ecaterina din comă și să ducem vindecarea ei până la capăt – tot cu rugăciune, bineînțeles! O să fie un drum lung, dar mergem pe el împreună, cu credință în Dumnezeu”, a mai transmis tatăl Ecaterinei.

Donează

RO23INGB0000999913157577 (Lei)
RO20INGB0000999911593506 (Euro)
Banca: INGB CENTRALA
Cod SWIFT/BIC: INGBROBU
Titular conturi: Nicolae Dima

Pentru sponsorizări prin firmă și alte detalii: impreunapentruecaterina@gmail.com

 

 

Prezentare Cersetorii de miracole:

Cerșetorii de miracole se constituie într‑un proces al implacabilului spirit al secolului nostru – tulburător de frumos, dar atât de crud și oprimant pentru individ. Răul universal este denunțat în chipul blestemului de care suferă rasa neagră din Statele Unite și din Africa. Istoria este atroce și e nevoie de gândirea elevată a lui Gheorghiu, sunt solicitate întregul său talent, întreaga lui artă pentru a o face suportabilă. 
Puțini autori au știut mai bine decât autorul Cerșe­to­rilor de miracole să prezinte complicatele realități eco­no­mice, politice, morale ori de altă natură ale lumii de astăzi, nespus de greu de cuprins de mintea omenească, sursă a unei imen­­se dispu­te, a unui uriaș conflict, ce terorizează și devas­tează sărmana noastră umanitate.
André Billy (Academia Goncourt)

***
Drama Cerșetorilor de miracole se împletește, sub con­­­deiul de aur al lui Gheorghiu, cu drama unui exilat român, Zeno Valahul – personaj de primă mărime al cărții, cu alese însușiri creștine –, aflat pururea în cău­tarea Adevărului și dreptății, jinduind în fiecare clipă după țara sa pierdută din Carpați și de la Dunăre...

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Puterea mea este Dumnezeu:

În noua serie de antologii pe care v-o propunem, ­cuvântul plin de har al Sfântului Ioan din Kronstadt devine mai apropiat și mai de folos, feluritele lui cugetări duhovnicești fiind reunite și organizate aici spre o mult mai ușoară și rodnică însușire de către cititori.

„Sărac sunt și neputincios, iar puterea mea este Dumnezeu. Această credință este cea mai înaltă înțelepciune a mea, care mă face fericit.
Înțelepciunea, bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu se vădesc mai vârtos prin faptul că Domnul ne așază pe fiecare într‐un loc în care, de am voi, I‐am putea aduce lui Dumnezeu bogate roade de fapte bune, mântuindu‐ne pe noi și mântuind și pe alții, precum și prin faptul că Dumnezeu face drepți chiar și din cei mai mari păcătoși, învrednicindu‐i de harul Său, care ne îndreptează către mântuire, ne izbăvește în chip minunat din împrejurările cele anevoioase ale vieții, mântuindu‐ne chiar și atunci când ne aflăm în primejdia de a pieri..”
Sfântul Ioan din Kronstadt

Cartea de faţă reprezintă o selecție tematică din volumul Viața mea în Hristos, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2005. 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Dincolo de parenting si teorii:

„Această carte este despre o mamă ca toate mamele din România. Care a făcut aproximativ aceleași greșeli pe care le facem toți și faţă de părinții noştri, și faţă de copiii noştri. Care a lăsat deoparte orice urmă de ridicol, orice frică de judecata lumii și și-a pus pe masa discuțiilor fragmente din viaţă.” – Mirela Retegan, creatoarea proiectului Gașca Zurli

 „Plină de întrebări și la fel de multe răspunsuri, cartea nu se vrea a fi un ghid de bune practici. Este mai cu seamă o invitație la dialog! Unul în care doi oameni, cu propriile povești de viață, îi invită pe mulți alți oameni să privească existența umană din alte perspective.” - Gáspár György, psiholog, autor al cărților Copilul invizibil și Suflete de sticlă
Vrei să fii părintele perfect? Renunță! Fii părintele de care are nevoie copilul TĂU. 
Nu suntem la fel. Dincolo de teorii și de recomandări generale se află părinți și copii cu probleme reale, fiecare cu propriile sale emoții, speranțe și frici. De aceea, în dialogurile dintre Mirela Retegan și Gáspár György incluse în această carte nu vei găsi discuții generice despre părinți perfecți și scenarii ipotetice, ci răspunsuri la întrebări reale trimise de părinți imperfecți care, în ciuda tuturor obstacolelor, își doresc să le ofere aripi copiilor lor și să învețe să zboare alături de ei. 
Această carte este pentru tine dacă îți dorești: 
·      Să nu îi transmiți mai departe copilului tău mesajele și obiceiurile negative pe care le-ai moștenit și tu de la părinții tăi. ·      Să înveți să privești dincolo de teorii generale despre parenting, părinți și copii, și să devii părintele de care are nevoie copilul tău. ·      Să-ți descoperi și să-ți vindeci propriile răni pentru a fi un exemplu bun pentru copilul tău. ·      Să găsești răspunsuri simple pentru întrebările copilului tău despre viață și lume.·      Să îți ajuți copilul să devină un om bine integrat în societate, fericit și productiv, nu doar să aibă note bune la școală. 
Mirela Retegan și Gáspár György răspund întrebărilor primite de la părinți: 
·      Libertate sau disciplină? Cum ne creștem copiii?·      Ce valori le transmitem mai departe copiilor noștri? ·      Ce am vrea să transformăm la noi, ca părinți, de dragul nostru și al copiilor?·      Cum facem să nu ne pierdem răbdarea de care au nevoie copiii noștri?·      Cum povestim copiilor despre război? ·      Ce înseamnă să petrecem timp de calitate împreună cu copilul nostru? ·      Cum ne purtăm în familie când pierdem pe cineva drag? 
Această carte scrisă pornind de la întrebările unor părinți ca tine te va ajuta să te înțelegi mai bine și să găsești soluții pentru provocările pe care trebuie să le depășești alături de copilul tău. 
Un proiect susținut de Europa FM

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Marturia harului si a comuniunii - in Ortodoxie, protestantism si catolicism:

Cartonată

 

Prezentare Unitate, Cincizecime, Biserica - Argumentul teologic al unitatii in identitate:

Cartonată

 

Prezentare Asa cum ne vorbeste Dumnezeu:

În mijlocul crizelor succesive ale vremurilor noastre mulți cred că Dumnezeu ne‑a părăsit. Dar oare așa e? Nicidecum! Și asta ne‑o arată destui oameni care au reușit să audă glasul lui Dumnezeu, să‑I dea ascultare și să‑și schimbe decisiv viața. 

Istorisirile din volumul Așa cum ne vorbește Dumnezeu nu sunt altceva decât spovedaniile unor oameni care s‑au străduit din răsputeri să răspundă invitației primite din partea Însuși Dumnezeului Treimic – singurul Dumnezeu adevărat. 
Neîndoielnic, mărturiile acestor oameni aleși se vor arăta ziditoare de suflet și vor aduce mult folos duhovnicesc cititorilor cu inima pregătită să primească binecuvântarea Domnului!
* * *
„«Binecuvântaţi», zic monahii în locul oricărui alt salut. «Domnul» e răspunsul cuvenit. Altfel spus, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeul și Mântuitorul nostru să te binecuvânteze și să vină între noi! Și când Preadulcele Iisus Hristos vine în mijlocul a doi oameni, atunci își fac loc în sufletele lor iubirea, pacea, smerenia, mila. Să vă amintiți că binecuvântarea Domnului este aceea care te duce în Rai. Ca să fim binecuvântați suntem datori să învățăm a cultiva și a trăi neîntrerupt binecuvântarea lui Dumnezeu.”

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sa ma intorc Acasa:

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. 

O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”.

O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”. Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“

Detalii despre carte / COMANDA

 

 

Prezentare Explicarea Sfintei Liturghii pentru copii. Calatorie catre Imparatia Cerurilor:

Cât de mult ne plac călătoriile, nu‑i așa? Putem să călătorim peste mări și țări, sau să ne încumetăm la o expediție în adâncul pământului, ori să ne avântăm cu un submarin până pe fundul oceanului. Mai nou, putem să zburăm cu racheta printre stele și planete sau să ne învârtim cu un satelit în jurul pământului, până amețim. Sau poate vrem să călătorim cu un nanoroboțel în minunata lume a celulei. Ce mai, universul ne este deschis!

Te‑ai gândit însă vreodată că putem călători înlăuntrul inimii? Și nu, nu este nicidecum o călătorie imaginară sau fan­tastică, ci una cât se poate de reală, te asigur! Inima ta este un tărâm adânc, adânc și foarte întins. Îți trebuie o viață ca să‑l cutreieri. Aici însă nu te poți orienta decât cu alt fel de hărți și alt fel de busole și, neapărat, ai nevoie de o călăuză cu experiență, căci altfel te poți rătăci.
Încotro ne îndreptăm? Vei afla însoțindu‑i pe vechii noștri prieteni, Andrei și Teo, pe care îi cunoaștem din poveștile despre cum și‑au petrecut Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza împreună cu Sfântul Vasilie cel Mare.

Tatiana Petrache

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Batranetea – varsta luminarii:

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din prea-plinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor.

În ciuda faptului că „suntem ai celor de ieri,” ne disprețuim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulți dintre puternicii clipei, bătrânețea este înfricoșătoare, nu din pricina dinților căzuți sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoșătoare anume prin faptul că este un vestitor, un mesager venit din veșnicie care ne spune: „E timpul! Pregătește-te!”.
Și cu toate acestea, dincolo de totala noastră nepregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereții veșnice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrânețea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, așezând  pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, întreaga raportare la noi înșine, la cei dragi, la sensuri ce se vor redefini în lumina apropierii de... marea trecere. „Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe, vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”; afirma Mihai Eminescu în celebra-i Glossă.
Bătrânețea ne apare astfel absolut necesară ca timp al pocăinței, al lacrimilor, al rugăciunii și al transmiterii de experiență. O punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie căci singurul lucru pe care știința nu-l poate face este să lupte cu moartea și să o învingă. Sunt încercări, dar aceste încercări sunt cu totul inutile, pentru că moartea râde de puterea celui puternic, de mintea celui inteligent, de nobilimea nobilului, de bogăția celui bogat. Numai de Hristos nu râde moartea. El nu este un om de știință, El nu este un comandant, El nu este un conducător în sensul modern al acestui cuvânt, care comandă oștile. Nu este un milionar, dar este mai puternic decât moartea. El – Singurul Care ne poate izbăvi de frica morții, transformând-o în binecuvântarea întâlnirii cu El!

CUPRINS

 

Prezentare Leacuri contra evlaviei. Raspunsuri scurte la intrebari nesfarsite:

CUPRINS

Fiind încercarea Maximului în minimum, omul mi se pare mersul lui Dumnezeu pe un fir de păr. 
Nu știu cât de bun sau cât de rău poate fi omul, dar cred că de multe ori Dumnezeu a strigat: Doamne, ce-am făcut?!

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Gusturi din copilarie:

O carte cu peste 300 de rețete transmise din mama în fiică

Cartea de bucate a Elenei Nane cuprinde peste 300 de rețete transmise din mamă în fiică, care te vor învăța, pas cu pas, cum să prepari mâncărurile savuroase, prin intermediul cărora te vei întoarce puțin în timp, în cea mai frumoasă perioadă a vieții tale – copilăria. Cum să rămâi, adult fiind, indiferent în fața unei felii pufoase de cozonac, pe care o furai de pe masă cu atâta năzdrăvănie când erai mic? Sau cum să nu-ți amintești cu drag de ciorba de perișoare, din care nu te puteai abține să mai ceri o farfurie? Acum îți va fi mai ușor ca oricând să gătești toate acele preparate cu gust de copilărie, dar și să descoperi alte mâncăruri gustoase, de odinioară.
Ce vei găsi în carte? Rețete de post, rețete de plăcinte, mâncăruri pentru prânz și cină, dar și deserturi care îți vor alina dorul de copilărie. 
Un mesaj din suflet de la Daniela Nane pentru mama sa, Elena Nane
 “Mama a gătit excelent de când o știu. Colegii mei de la teatru își amintesc si acum, după douăzeci de ani, de sarmalele cu mămăliguță și smântână pe care le-au mâncat după un spectacol al Teatrului Bulandra. Colegele mele o sună chiar și acum pe mama de sărbători ca să le spună cum să facă un cozonac la fel de bun, dulceață de cireșe amare sau de gutui, checuri cu ciocolată sau alte bunătăți pe care le-au gustat în toți acești ani. Îți mulțumesc, mamă, pentru generozitatea de a împărtăși secretele tale cu toți cei care își doresc această bucurie!” – Daniela Nane

CUPRINS