Prima zi a Simpozionului Internațional de Teologie s-a încheiat luni, 10 octombrie, la Palatul Patriarhiei cu prezentarea unei ediții bilingve a Noului Testament apărută cu susținerea financiară a Mănăstirii Vatoped. Textul în greacă este însoțit de traducerea făcută de o echipă de teologi români coordonată de Părintele Profesor Constantin Coman. Au participat Părintele Patriarh Daniel, ierarhi români, monahi de la Mănăstirea Vatoped, în frunte cu Starețul Efrem, alți monahi și monahii, profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, studenți teologi.

Patriarhul României și-a început cuvântul mulțumind Starețului Efrem Vatopedinul. „Vedem lucrarea lui Dumnezeu prin tot ceea ce a spus și a făcut pentru Biserica noastră Părintele Stareț Efrem. Este cunoscut faptul că o mulțime de monahi români sunt prezenți în Mănăstirea Vatoped, dar este cunoscută și generozitatea și bunătatea sufletească a Părintelui Stareț Efrem”, a spus Preafericirea Sa.

Noul Testament bilingv apărut cu susținerea financiară a Mănăstirii Vatoped a fost prezentat luni, 10 octombrie 202, la Palatul Patriarhiei. „El este foarte popular în România, fiindcă a venit de mai multe ori, dar și prin multe videoconferințe, prin care a îndemnat poporul român să păstreze dreapta credință și să intensifice viața duhovnicească.”

„Este o șansă de a cunoaște și versiunea bizantină a Noului Testament, iar ceea ce a spus Părintele Profesor Constantin Coman în Postfața acestei cărți este foarte important, pentru că înțelegem mai bine care au fost criteriile și care a fost metoda de lucru: apropierea de limbajul liturgic și cel filocalic este foarte necesară, pentru că este același univers spiritual”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

„E foarte important să înțelegem evoluția în timp și, pe lângă cunoașterea metodei istorico-critice occidentale, trebuie să promovăm mai mult legătura dintre Scriptură și viața Bisericii”, a subliniat Preafericirea Sa.

„Este uneori impresia că textul bizantin aduce și puține explicații în plus, față de textul recept. Este viu, în înțelesul că unele mici adaosuri sunt explicative sau încearcă să lămurească o expresie, să o facă mai bine înțeleasă.”

„Este, desigur, o libertate foarte mare în raport cu ceea ce ar fi fost în forma originală. Dar, totuși, este o preocupare în textul bizantin și pentru a transmite în mod mai clar mesajul biblic”, a mai remarcat Patriarhul României.

Preafericirea Sa a adăugat că aceasta a fost și metoda imnografilor, care au compus cântări bisericești preluând idei foarte importante din predicile unor Sfinți Părinți.

„Cei mai calificați interpreți ai Sfintei Scripturi în context eclezial sunt Sfinții Părinți, care au fost păstori de comunități”, a subliniat Părintele Patriarh Daniel.

„Un biblist occidental a spus că nici dacă Sf. Ap. Pavel însuși și-ar fi comentat scrisorile sale, nu le-ar fi explicat mai bine decât Sf. Ioan Gură de Aur.”

Preafericirea Sa a mai vorbit despre misiunea traducătorului textului sacru: este nevoie să fie evitate atât arhaismele, formele prea vechi, cât și neologismele, cuvintele prea noi pentru a fi apucat să se răspândească suficient de bine în popor.

Noul Testament bilingv apărut cu susținerea financiară a Mănăstirii Vatoped a fost prezentat luni, 10 octombrie 202, la Palatul Patriarhiei. Foto: Ziarul Lumina / Mihnea Păduraru

Patriarhul României a dat drept exemplu locuri din slujba Sfintei Liturghii, respectiv din rugăciunea Tatăl nostru, unde traducătorul de limbă română a optat pentru termenii cei mai răspândiți în popor la momentul traducerii: „Se vede că, atunci când s-a făcut traducerea, s-a ținut cont și de textul originar, dar și de limbajul comunității – dacă era pe înțelesul lor sau nu”.

Preafericirea Sa a mai subliniat că „nu originalitatea, ci fidelitatea față de textul sfânt trebuie să fie preocuparea cea mai mare a celui care traduce și a celui care tâlcuiește sau interpretează sau predică”.

La finalul evenimentului, Părintele Patriarh Daniel a acordat Ordinul „Sf. Ioan Gură de Aur” Arhimandritului Efrem Vatopedinul, Părintelui Profesor Constantin Coman, dar și întregii echipe care a lucrat la ediția bilingvă și din care au făcut parte și monahi români de la Mănăstirea Vatoped: Ierod. Siluan Vatopedinul, Monah Daniil Vatopedinul, Monah Ermolae Vatopedinul Diac. Alexandru Mihăilă, lect. dr. Sabin Preda și lect. dr. Octavian Gordon.

Prin generozitatea Starețului Efrem, toți participanții la eveniment au primit câte un exemplar din această ediție deosebită.

---

Evenimentul a făcut parte din programul Simpozionului Internaținal de Teologie care se desfășoară la Palatul Patriarhiei din Capitală în perioada 9-13 octombrie 2022. și are ca temă „Importanța rugăciunii în viața eclezială și personală a credincioșilor”.

Arhimandritul Efrem, Starețul Mănăstirii Vatoped, a vorbit despre „Importanța rugăciunii în viața eclesială și personală a credincioșilor” în cadrul Simpozionului Internațional de Teologie desfășurat la Palatul Patriarhiei între 9 și 13 octombrie.

„Gheronda Iosif Vatopedinul spunea că felurile rugăciunii sunt multe, după cum multe sunt și felurile de a o lucra”, a spus Părintele Efrem Vatopedinul marți la Simpozionul Internațional de Teologie din București.

„De Dumnezeu purtătorii Părinți, mișcați de pilda Domnului, Cel Care ne-a dat în stihuri Rugăciunea domnească «Tatăl nostru», au întocmit și ei felurite rugăciuni în proză sau în poezie pentru slujbele întregii zile”.

„Înțelesurile lor (ale rugăciunilor întocmite de Sfinții Părinți, n. red.) corespund tuturor felurilor de rugăciune, fiind alcătuite mai ales sub formă de rugi, cereri, mijlociri, implorări, mulțumiri și slavoslovii, adică tot ce ar putea să marcheze comunicarea ființelor raționale cu Dumnezeu”, a punctat Starețul Efrem.

Părintele Iosif Vatopedinul îndemna pe ucenicii săi să asculte cu atenție ceea ce se cânta sau citea la strană și să contempleze fiecare cuvânt.

„Ne îndemna ca în timpul citirii să ne silim pe noi înșine, pentru ca mintea să nu se depărteze de la nici un cuvânt. În acest fel vom afla mult folos. Va fi astfel cultivată adevărata adunare în sine (interiorizarea duhovnicească) și vom fi călăuziți la dobândirea permanentă a rugăciunii”.

„Gheronda Iosif Vatopedinul cunoștea din experiență toate etapele rugăciunii prin care poate trece cel care se roagă: cea cu glas, cea cu mintea, cea a inimii și cea de la sine lucrătoare în inima omului”, a mărturisit Starețul.

Bătrânul Iosif Vatopedinul îndemna ca rugăciunea să fie rostită în șoaptă.

Pentru lucrarea rugăciunii „la început trebuie spusă cu stăruință și, dacă se poate și condițiile din jur o îngăduie, rostită încet, în șoaptă, pentru că sunetul cuvintelor rugăciunii lui Iisus ajută mintea să fie ținută mai ușor”. Insista mult să se spună cu glas rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă» la ascultările practice, unde nu este necesară concentrarea minții”.

Experierea harului în rugăciune

Roadele rugăciunii sunt însemnate și se pot recunoaște ușor de cel care o practică: „Gheronda Iosif Isihastul ne spunea că cele dintâi roade pe care credinciosul le gustă în chip deosebit din rugăciunea lui Iisus, din pomenirea Numelui dumnezeiesc, sunt pacea, bucuria, dulceața lăuntrică, plinătatea lăuntrică și trăirea harului dumnezeiesc.” .

„Omul simte cu totul împlinit. Nu are nevoie de nimic, nu vrea nimic, ci vrea doar să se roage. Gustă bucuria Raiului, a veșniciei, are osârdie, râvnă pentru cele duhovnicești, rugăciunea curge cu ușurință, toate cererile rugilor sale i se împlinesc, trupul se face ascultător duhului, patimile se domolesc, simțurile sunt stăpânite lesne, iar inima se îndulcește într-un chip de nedescris. Cu toate acestea, această primă cercetare a harului nu ține mult”, a adăugat Părintele Efrem Vatopedinul.

„Apoi, în a doua etapă, rugăciunea se face cu mare osteneală. Pe când înainte curgea ușor, acum este fără spor. Inima își pierde dulceața, domnește o uscăciune duhovnicească. Harul se retrage, își ascunde prezența simțită. Râvna pălește și lupta devine dură”.

„Părintele nostru Iosif spune despre această a doua etapă a harului, că retragerea lui are loc fără vreo pricină care ține de om, ci după judecățile mântuitoarei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Harul nu-l părăsește niciodată pe om ca lucrare, însă omul pierde simțirea lui. Îndepărtarea harului, părăsirea de către Dumnezeu, este părelnică sau aparentă”, a punctat Arhimandritul Efrem.

Impresia părăsirii omului de către Dumnezeu ține cât să îl întărească pe acesta.

„Când Dumnezeu socotește că este de ajuns prin câte încercări a trecut nevoitorul și vede că a rămas statornic în lupta lui, că nu a trădat și că, în ciuda greșelilor și a căderilor sale, a avut pocăință hotărâtă, omul începe să primească cercetări mai dese și mai puternice ale harului, în așa măsură încât să își însușească harul și să trăiască iarăși toate darurile Lui, însă de acum într-un chip desăvârșit și neîntrerupt”.

Bătrânul Iosif Vatopedinul considera că în a treia etapă a rugăciunii omul primește liniștire gândurilor.

„Gheronda spunea că în această a treia etapă a harului, a redobândirii lui, primul lucru de care luptătorul se desfată în chip simțit este liniștea gândurilor și sporirea credinței. Acest fel de credință, care se numește «credința din vedere», este mai înalt decât obișnuita credință începătoare. Însă, semnul cel mai simțit al acestui răstimp este rugăciunea neîntreruptă și curată, rugăciunea cu durere pentru ceilalți, pentru 

La final, Arhimandritul Efrem de la Vatoped a amintit câteva aspecte din viața lui Iosif Vatopedinul.

„Gheronda a trăit ca un simplu călugăr, deși i s-a propus de multe ori, și, firește, nu avea niciun impediment, să primească preoția. Voia să-l urmeze și în aceasta pe Părintele său duhovnicesc, Sfântul Iosif Isihastul.”

„A trăit ca isihast cu Părintele său, dar și după adormirea lui. Cu toate acestea, de-a lungul vieții sale monahale, a fost cu desăvârșire iubitor de slujbe. Nu concepea să treacă o zi fără Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie. Așa îi fusese predat de Sfântul Iosif, care, la rândul său, primise această dragoste pentru Dumnezeiasca Liturghie de la duhovnicul său, Părintele Daniil Isihastul.”

---

 

 

Aplicația NABU a fost lansată în România. Aceasta facilitează copiilor cititul și fără conexiune la internet întrucât permite descărcarea, în mod gratuit, de cărți și ilustrații. Aplicația funcționează atât pe telefonul mobil cât și pe tabletă, având nevoie de viteză mică de internet, preacizează Edupedu. Conținutul aplicației este adresat copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 10 ani. Utilizatorii au acces la peste 100 de cărți în limba română, dar și bilingve română-engleză. NABU, UiPath Foundation și OvidiuRO sunt companiile care au lansat aplicația. Scopul ei este de a crește gradul de alfabetizare în țara noastră. Creatorii aplicației au anunțat că până la finalul anului aceasta va conține 160 de cărți. Totodată, în aplicație se află și o colecție de 40 de cărți în limba ucraineană care să vină în sprijinul refugiaților ucraineni. Aplicația este gratuită și poate fi descărcată de pe App Store și Google Play.

 

 

 

Pelerinajul anual la fortăreața din Kufstein din munții Tirolului, unde au pătimit Sfinții Mărturisitori Ardeleni, va avea loc sâmbătă, 22 octombrie. Acesta este cel de-al şaptelea pelerinaj efectuat la locul unde au pătimit Cuviosul Visarion, mireanul Nicolae Oprea, preoții Moise din Sibiel și Ioan din Galeș. Între participanţi se va număra Preasfinţitul Părinte Sofian Braşoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei şi Luxemburgului. Celulele care pot fi vizitate la fortăreaţa Kufstein „stau ca mărturie pe de o parte pentru lacrimile vărsate de cei închiși, iar pe de altă parte ne fac să înțelegem argumentele canonizării acestora”. „Se cunoaște că sfântul preot Ioan din Galeș a petrecut aproape 24 ani (1757-1781) de temniță grea acolo, purtând cu greu lanțurile, înfruntând lipsurile (fără tratament medical, mulțumindu-se doar cu pâine și apă uneori), dar având conștiința curată că a întreprins tot ce i-a stat în putință pentru apărarea Ortodoxiei”, se precizează pe site-ul Mitropoliei Germaniei. Cuv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Mc. Oprea Miclăuș au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română în 1955, iar preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, în 1992. 

Episcopii ortodocși din Franța anunță organizarea Zilelor Tineretului Ortodox în 2023 - Basilica

 

De-a lungul vieții funcționăm adesea cu anumite percepții eronate, nedeplin conștientizate, până când ceva se întâmplă și, parcă, ne trezim la realitate. Una dintre acestea, pe care personal o aveam, a fost aceea că Judecata de pe Urmă se va face numai după criteriul faptelor exterioare. Această perspectivă chiar mi s-a părut că, în linii generale, „mă aranjează”. Desigur, ideea în cauză se coagulase în baza capitolului 25 al Evangheliei după Matei, luat în sine, fără alte paralele biblice, și pe care foarte mulți comentatori l-au înfățișat, din comoditate desigur, nu în duh, ci în sensul strict al literei. De fapt, se pare că avem de-a face nu doar cu o superficialitate în înțelegerea textului biblic, ci socot că aici întâlnim expresia clară a unui curent de gândire sectar, care a extras din bogata tradiție a Bisericii doar ceea ce i-a convenit. Aceasta, în ciuda faptului că există o mulțime de locuri în Scriptură și în scrierile patristice unde se vorbește foarte clar despre o judecare mai cuprinzătoare a lucrurilor, care nu se limitează la cele exterioare, ci le include neapărat pe cele lăuntrice, nevăzute. Spre pildă: „Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 16); sau: „De aceea, nu judecați ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (1 Corinteni 4, 5). Dar, cu siguranță, foarte interesant este faptul că judecarea celor lăuntrice nu se va face doar la Judecata Finală, ci va începe, pentru absolut toți oamenii, încă din această viață, după cum afirmă Sfântul Ioan Teologul: „Cel ce crede în El [în Hristos] nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3, 18).

Temeiul judecății

Temeiul judecății noastre lăuntrice încă din viața pământească este faptul că noi ne mișcăm în această lume, fie că ne place acest lucru, fie că nu, raportându-ne totdeauna la dumnezeiasca Lumină, după cum afirmă și Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acum însă, pentru că mergem spre Lumină, cu voia și de buna noastră voință, suntem încercați și judecați, dar tainic și în chip acoperit, în cămara cea lăuntrică a sufletelor noastre, prin mila și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să suferim pentru curățirea și iertarea păcatelor noastre, singur Dumnezeu și noi știind și văzând cele ale noastre” (Catheza 28).

Desigur că această perspectivă a Sfântului Simeon ar putea fi catalogată de mulți drept una prea mistică, aplicabilă spațiului monahal, iar nu omului din lume cu viața lui socială etc. Totuși, această viziune nu reprezintă altceva decât explicarea și aplicarea cuvintelor lui Hristos, adresate întregului neam omenesc. În acest sens, amintim că Mântuitorul a grăit fără echivoc: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (Ioan 3, 19). Prin urmare, reținem că mai întâi se manifestă libera noastră alegere pentru sau împotriva Luminii, după care urmează judecata lăuntrică.

Războiul ascuns vederii

Firea omenească în întregul ei este destinatara cuvintelor evanghelice; de aici și universalitatea valabilității acestor cuvinte care descoperă ascunsul sufletului omenesc. Dar aici se impune o necesară lămurire, legată de sensul judecății, care atât în expresia ei pământească, cât și în cea eshatologică nu are un caracter juridic, ci unul existențial, ontologic să zicem. De pildă, oamenii, pe pământ, nu primesc prin judecata Luminii sentințe, ci stări existențiale. În acest sens, Sfântul Nicolae Velimirovici a sesizat foarte bine cât de mult atârnă în balanță dorințele ascunse ale inimii și cât de puțin aparențele - care se pot constitui chiar în discursuri pacifiste! - în cazul declanșării unui război, atunci când a scris: „Răutatea în inimă și minciuna în gură sunt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale” (Sf. Nicolae Velimirovici, Prorociri despre vremurile noastre). Iată, așadar, că războiul nevăzut este cel care îl declanșează totdeauna pe cel văzut. Așadar, starea de război constituie judecata ce survine în urma „răutății din inimă și a minciunii din gură” ale omenirii.

Vădirea eshatologică

Desigur că toate judecățile pământești sunt doar parțiale și, prin funcționarea lor, o anticipează pe cea eshatologică, deplină, și care va putea arăta, în principal, ceea ce nu s-a văzut vreodată în viața oamenilor: vădirea deplină a celor ascunse, prin dumnezeiasca lumină! Acest fapt este cu siguranță elementul cel mai cutremurător pentru omenire, iar nu sentința Mântuitorului, care nu va face altceva decât să pecetluiască alegerile libere ale omului, potrivit Sfântului Simeon:

„Iar la venirea Domnului (a doua) celor care acum nu voiesc să vină la lumină, lumina care acum este ascunsă se va arăta și toate cele ascunse ale lor se vor vădi [...], așa se va întâmpla cu toți pământenii, când noaptea va fi luminată ca ziua [...], și toți cei ce nu se vor fi îmbrăcat în Hristos, adică nu vor fi primit lumina, despre care am vorbit, și nu se vor afla în ea, ei înșiși fiind lumină, toți vor apărea goi și se vor umple de o negrăită rușine” (Catheza 28).

De aceea, așa cum ține adesea să amintească Sfântul Simeon, timpul prezent este esențial pentru dobândirea unei curății lăuntrice compatibile cu primirea Luminii: „Să ne grăbim, deci, fraților chiar de pe acum să intrăm cu ajutorul pocăinței pe ușa cea strâmtă și să vedem lumina cea dinlăuntru” (Catheza 28). Întrucât aceasta este calea ascultării cuvintelor Domnului și a împlinirii lor, prin care acela ce crede în El „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).

Ziarul Lumina

 

Am revăzut, de curând, un om drag, un tânăr prieten, revenit în țară pentru scurt timp. Chiar în acea zi trecuse din această viață regina Angliei. Discuțiile s-au focalizat asupra monarhiei, a importanței ei istorice care, printre tinerii englezi, s-a demonetizat, opinia publică înclinând către inutilitatea cheltuielilor cu întreținerea Coroanei britanice. Am vorbit despre ierarhie, tradiție, ascultare, importanța elitelor și, în final, despre anarhie, asupra căreia aveam înțelegeri diferite.

Mi-am dat seama cât de greu îi este unui tânăr să nu se lase vrăjit de cân­tecul sirenei sistemului/tărâmului în care intră. Mă uitam la el în timp ce vorbeam. Siguranța, gesturile, surprinzătorul tatuaj apărut pe mână mi-au amintit de pasiunea lui recentă pentru dansul cu flăcări care, departe de a mai fi un joc de copii, are originea în dansul hindus (Isha) al focului la sărbătoarea Mahashivratri organizată de Sadhguru.

În țară fiind, deși nu mergea frecvent la biserică, ajunsese cu timpul să se spovedească, să se împărtășească, avea căutări de natură spirituală, poate și pentru că făcuse parte, împreună cu prietenii săi, din grupul de voluntari al unei fundații ortodoxe. Apoi, a plecat la studii și au început transformările. După cuvântul părintelui Symeon de la Essex: „Poţi spune: Eu sunt creştin şi în acelaşi timp să adopţi o mentalitate proprie New Age-ului... Şi atunci trăim ca într-un fel de supermarket şi fiecare îşi fabrică mica sa religie personală. Iei puţin de aici, puţin de dincolo şi îţi faci salata ta orientală. Aceasta corespunde unei mentalităţi moderne care este, în esenţa ei, refuzul tradiţiei”.

Trei întrebări

Cea mai grea piatră de încercare pentru un profesor de religie o constituie tinerii, care, cu un aer de superioritate, afirmă: „Eu am credința mea”. Mai distructiv decât ateismul, sincretismul specific new-age-ist, cu păruta sa bogăție spirituală, nu lasă loc de întors. Oamenii nu caută adevărul, ci o spiritualitate comodă și fantastică totodată. Dar spune Domnul: „Fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsă 3, 15-17).

Pentru a pune început bun clasei a IX-a obișnuiam să pun două întrebări. Prima era „Cum se numește Dumnezeul creștin?”. Răspunsurile variau: Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul, Duhul Sfânt, Tatăl nostru și foarte rar Sfânta Treime. După precizările de rigoare, citeam ultimul verset din Crez, care arată că nu există reîncarnare, ci înviere și viață de veci. Urmau discuții contradictorii cu elevii cărora, prin multe filme și jocuri fantastice pline de avataruri, le-a fost indusă subtil ideea reîncarnării. Întrebarea a doua era „Cum vom învia, cu sufletul sau cu trupul?”. De obicei, votau pentru suflet, doar doi-trei timizi ridicau mâna la învierea cu trupul. Evident îi felicitam pe acești puțini mărturisitori ai credinței adevărate, precizând relația dintre Învierea Domnului Iisus Hristos și învierea de obște. Dar, în ultimul timp, mi-am dat seama că este necesară a treia întrebare, de o importanță capitală: „Cine este Iisus Hristos?”. Este Cel pe care Îl mărturisim în Crez sau, sub influența new-age-istă, un mare profet, un mare inițiat care a ajuns la iluminare (un bodhisattva), un avatar al lui Vișnu (Krișna) sau altele asemenea?

Un spirit revoluționar, un duh străin

Mii de tineri români, pregătiți științific, dar mai puțin spiritual, pleacă anual să studieze în universități apusene, dar fără o bună cunoaștere și o trăire autentică a Ortodoxiei, nimic nu îi poate apăra de tăvălugul new-age-ist. Mă întorc la tânărul meu prieten și la valorile pe care Anglia le-a imprimat asupra lui. De curând, în cadrul unei discuții pe marginea problemei mărturisirii credinței, părintele Valerian remarca un fapt incredibil: în prima zi, la moartea reginei Angliei, în loc să fie coborâte steagurile în bernă, în semn de doliu național, erau încă arborate steagurile LGBTQIA2S+, un simbol al unei noi ere, „Era androgină”, un alt nume pentru New Age.

Vorbind despre dorința ascunsă a oamenilor de a depăși limitarea impusă de fire, dar nu vizând câștigul spiritual, mântuirea, prin împlinirea căsătoriei sau sublimare (cum se întâmplă în monahism-chipul îngeresc), mișcarea LGBTQIA2S+ afundă oamenii în trup, făcându-i tributari cerințelor altor îngeri, cei căzuți, astfel încât, „zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 22). Și aceasta este numai o fațetă a problemei.

Mișcarea New Age are și alte denumiri, fiecare din acestea arătând măsura în care, sub numele unui ideal nobil, se insinuează cu putere practici și curente spirituale orientale: Era ecologică, a Experiențialității, a principiului Yin, holistică, a Păcii, Unității și Armoniei Universale. Aceste denumiri se înscriu pe un drum, descris de părintele Seraphim Rose. Pornind de la nihilism și relativizarea adevărului, trecând prin realism și vitalismul generat de vidul spiritual, acesta duce, prin anihilarea autorității, către „o categorie cu totul nouă a ordinii, o ordine pe care cei mai înflăcărați apărători ai ei nu ezită să o numească anarhie. Statul nihilist, potrivit mitului marxist, trebuie să spulbere totul, lăsând loc unei noi ordini a lumii cu totul unice în istoria umanității și pe care nu va fi nici o exagerare să o numim mileniu. O nouă ordine guvernată prin anarhie și populată de supraoameni”.

În ceea ce priveşte mărturisirea credinței, părintele Valerian a atras atenția asupra puterii și ideilor revoluționare (sub toate aspectele, inclusiv duhovnicesc) ce au caracterizat generația pașoptistă. Lăsând deoparte beneficiile culturale, economice, politice, lumești într-un cuvânt, ale generației actuale de tineri formați în altă matcă decât cea a neamului nostru, și ei se întorc, dacă se mai întorc, deseori cu un duh străin. Puțini dintre cei care rămân acolo se integrează cu tot sufletul comunităților ortodoxe românești, și aceasta prin lucrarea lui Dumnezeu.

Într-un interviu recent, părintele Ieronim Pătrulescu spunea că „un new-age-ist de aici nici nu știe că e new-age-ist, dar arhitectura, modelul lui de gândire, duhul care îl articulează și îl face să gândească, să vorbească, să acționeze este un duh pe care îl recunoaște în toți ceilalți care sunt în același corp cu el... chiar dacă nu sunt conștienți de lucrul acesta, se simt una cu duhul antihristic, adică diavolul îi articulează într-un trup mistic pe ai lui”. Teribilă afirmație, din care înțelegem că, încercând să imite, în limitele creaturii căzute, modul în care Hristos este cap Bisericii Sale, unindu-se în chip mistic cu toți cei care se împărtășesc cu El, răul, lipsit fiind de ipostas, caută să își creeze o biserică din cei care aderă la propunerile lui. Un nou turn Babel adună popoarele.

Adevăratul criteriu

Dar libertatea oferită în New Age este falsă. Câți dintre tinerii rătăciți prin căutări greșite intră în pseudospiritualitatea acestui curent prin lumile fantastice ale realității virtuale și ale festivalurilor de tip Untold? Cât de greu este să iasă apoi din acest Babilon dirijat de duhuri căzute? Numai harul lui Dumnezeu îi poate lumina să înțeleagă unde sunt și să îi întărească să facă saltul din minciuna poleită în adevăr, după cum mărturisea Sorin Gadola despre întoarcerea sa din practicile orientale când: „După mult timp mi-am pus întrebarea, și cred astăzi că o fost de la Dumnezeu - #Mă, da toate practicile astea te-or făcut să fii mai bun cu bunica ta?»”.

Această întrebare le-aș adresa-o tuturor elevilor care cochetează cu practicile spirituale new-age-iste, inclusiv cu mișcarea LGBTQIA2S+: îi fac acestea mai buni cu bunicile lor sau, dimpotrivă, le aduc acestora o mare durere? Pentru că, după cuvântul Mitropolitului Antonie Plămădeală, „spiritualitatea ortodoxă este, în general, nu o tehnică, nici o filosofie, ci o spiritualitate a modelelor realizate. Modelele ţin aici loc de regule. Ele sunt tradiţie vie, veche şi nouă, adaptată, contemporaneizată”. Regula este sfântul.

Sursa: Ziarul Lumina

Sfânta Parascheva a stat în multe locuri, dar la Iași a poposit cel mai mult. Nădăjduim să rămână la noi pentru totdeauna, cu voia lui Dumnezeu. Sfânta face parte din cultura spirituală a capitalei Moldovei. Prezența ei se împletește de sute de ani cu existența credincioșilor ieșeni, prin rugăciunile ei, prin prietenia ei, prin ajutorul oferit celor în nevoie. Dar, chiar dacă sfânta este la Iași, nu a încetat niciodată să se roage pentru credincioșii din toată România, din Serbia și Bulgaria, care au găzduit-o cu secole în urmă, dar și pentru toți cei care vin la racla ei.

Nu ne putem imagina orașul Iași fără Cuvioasa Parascheva. Sfânta este într-un continuu dialog cu bolnavii din spitale, cu elevii și studenții care sunt în examene, cu cei care au nevoie de un răspuns bun la tribunal, cu cei care sunt în căutarea unui loc de muncă. Cineva spunea că a rămas aici pentru că aici a fost cea mai mare nevoie de ea. Omul sfânt nu-și încheie misiunea odată cu viața aceasta, ci el continuă, mai intens, după trecerea la Ceruri.

Sfânta Cuvioasă Parascheva este misionarul cel mai important al Moldovei. Face misiune fără să predice, fără să scrie tratate teologice, fără să purceadă în călătorii misionare. Îi invită pe oameni către Hristos, în tăcere, fără cuvinte. În fiecare zi se întâlnește cu 2.000-3.000 de credincioși care vin în Catedrala Mitropolitană pentru sfat, pentru încurajare și pentru a prinde putere.

Cu ani în urmă, un părinte tânăr încerca să dea de înțeles că oamenii vin la catedrală pentru el și că meritele lui nu-i sunt îndeajuns recunoscute. Părintele eclesiarh l-a mustrat. „Ce, crezi că noi îi aducem pe credincioși la biserică, prin cuvântările noastre inteligente sau prin rugăciunile noastre?! Nu! Sfânta Parascheva îi invită pe oameni să vină la biserică și să se apropie de Dumnezeu.” 

Misiunea se poate face cu fapta, cu cuvântul, cu rugăciunea, dar și cu exemplul vieții personale

Sfinții sunt generoși; dăruiesc lumii rugăciunea lor, iubirea lor, compasiunea lor, dar și modelul lor de viețuire care-i inspiră pe cei care doresc să fie asemenea lor. Sfinții sunt disponibili. Nu se grăbesc și își acordă tot timpul oamenilor care le cer ajutorul. Nu păstrează nimic pentru ei.

Întâlnirea cu Sfânta Parascheva stârnește întrebări. Cum de a avut curajul și puterea de a renunța, adolescentă fiind, la familie, la un viitor plin de experiențe tentante? Ce rost are toată osteneala pe care o fac pentru a obține bani și bunuri materiale? Aș putea oare să fac și eu ce a făcut ea? Să părăsesc tulburarea lumii și să îmbrățișez o viață dedicată în întregime lui Dumnezeu, liniștii și vindecării sufletești?

Din întâlnirea cu sfinții învățăm că putem trăi o viață fericită, în simplitate

Omul își sufocă viața aglomerând-o cu lucruri materiale și, implicit, cu multe griji. Avem, dar ne dorim să avem și mai mult, să schimbăm mașina, mobila, casa…

Scopul vieții nu mai este căutarea lui Dumnezeu, înnoirea duhovnicească, ci înnoirea materială; schimbarea hainelor, a coafurii, a look-ului. Timpul trece, iar noi, cu sufletul neîngrijit și apăsat, ne apropiem de moarte. Fără Dumnezeu, ne adâncim în confuzie. Am cunoscut oameni înstăriți, care se bucură de condiții materiale excelente și care sunt nemulțumiți de viață, blazați, oameni care au pierdut și sensul și bucuria de a trăi. Căutăm să știm cât mai multe și să ne informăm, dar infor­mația care nu ni-L descoperă pe Hristos și nu ne duce spre El de la o vreme o simțim inutilă și ne devine povară. Sfinții sunt cei care ne îndeamnă și ne încurajează să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.

Sfinții sunt cei care ne arată că se poate, că avem cu toții posibilitatea, dacă ne dorim, să trăim curat, să trăim frumos și să dobândim sfințenia.

Într-o lume nestatornică, sfinții ne învață statornicia

Oamenii își schimbă des locul de muncă, orașul în care locuiesc, divorțează, își schimbă și cre­dința, unii dintre monahi schimbă mănăstirea, căutând perpetuu ceva mai bun. Statornicia oferă omului șansa de a aprofunda, de a se cunoaște, de a nu greși grăbindu-se spre ceva ce pare a fi mai bun, dar care mai târziu poate aduce regrete. Sfinții ne învață răbdarea, cum să nu ne grăbim la judecarea aproapelui, ne învață să fim harnici. Sfinții ne învață că putem câștiga statornicie doar când îl avem pe Hristos în viața noastră, căci statornicia în lucrurile bune vine din comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Întâlnirea cu Sfânta Parascheva trezește sfială. Atunci când viața noastră este umbrită de păcate, simțim rușine și mustrare a conștiinței. Prezența ei ne mustră, fără cuvinte.

Avem nevoie de modelul sfinților într-o perioadă în care trăim frică și neliniște

Este știut că frica vine din necredință. Omul necredincios este veșnic îngrijorat. „Credința neclintită nu primește bântuielile fricii” (Evagrie Ponticul). Am cunoscut părinți sporiți duhovnicește (părintele Cleopa, părintele Arsenie Papacioc, părintele Teofil Pârâian, părintele Iustin Pârvu) și nu i-am văzut niciodată îngrijorați sau arătând teamă. „Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?” (Ps. 26). Avându-i ca model, de multe ori m-am întrebat: Oare ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul meu, în anumite situații?

Avem nevoie de sfinți pentru a învăța pacea. Sfinții dau viață locului unde sunt așezați, dar aduc cu ei și pace.

Un preot de la o parohie din București povestea odată despre viața unei credincioase în vârstă care venea în fiecare zi la biserica unde slujea, se ruga, iar apoi făcea curățenie în biserică, la lumânărar, apoi în curtea bisericii. „Era o femeie modestă, tăcută, dar plină de har. În zilele când se întâmpla să lipsească de la biserică, parcă locul era lipsit de viață. Atunci când revenea, își făcea treaba în liniște, aproape neobservată, dar spațiul prindea viață și se așezau o pace și o stare de siguranță. Când era la biserică ne simțeam în siguranță.”

De la întâlnirea cu sfânta plecăm mai încrezători în faptul că va fi bine, plecăm mai buni și mai iertători. Starea aceasta se transmite apoi și celor cu care ne întâlnim, familiei și prietenilor. Pelerinii devin misionari, împăr­tășind ceea ce au primit, bucurie, speranță și pace, în lume.

Lumea în care trăim este fragilă și, vedem, de multe ori dezbinată.

Sfinții sunt cei care aduc unitate 

Sfânta Cuvioasă Parascheva întărește comuniunea dintre credincioși, dar și cu credincioșii din alte neamuri. Unitatea Bisericii este dată în primul rând de sfințenia ei, exprimată mai ales prin sfinții ei. Anul acesta, Sfânta Cuvioasă Parascheva primește în ospeție pe Sfântul Paisie de la Neamț. Cei doi sfinți, născuți în țări străine, au ales să vină în Moldova, să rămână aici și acum să se întâlnească la Iași, poate și pentru a ne sugera că trebuie să fim și noi mai uniți. „… ce este bun și ce este frumos decât numai a fi frații împreună! ... că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (Ps. 132).

Slujire spre sfințire

„Voluntarii Sfintei Parascheva” sunt și anul acesta alături de pelerini, slujitori atenți ai sfintei, dar și ai celor care vin de departe pentru a o întâlni pe Sfânta Parascheva. Voluntarii, cei mai mulți dintre ei studenți, exersează pentru câteva zile virtuțile ospeției încercând să-i imite pe Sfinții Avraam și Sara. Știu că sfințenia este strâns legată de slujire. „Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte” (Lc. 22, 27). Studenții încep anul universitar cu binecuvântarea Sfintei Parascheva. Cei care sunt în primul an de studii, prinși în bucuria hramului, descoperă Iașiul prin Sfânta Parascheva. Deprind dintru început obișnuința de a o cinsti, de a se închina și de a-i cere ajutorul. Mulți dintre tineri își cunosc viitoarea soție sau viitorul soț în preajma cuvioasei și mărturisesc mai târziu că soțul sau soția a fost un dar oferit de cuvioasa.

În zilele acestea de sărbătoare, pline de har, oamenii vorbesc mai mult despre cele duhov­nicești decât despre cele materiale. Este o perioadă de limpezire a minții și a sufletului, de întâlnire în același gând, de bucurie și de împăcare. Sfânta Parascheva, cel mai cunoscut misionar al Moldovei, este cea care ne întărește în credință, ne inspiră pentru o viață trăită înțelept.

Ziarul Lumina

 

În calendarul creştin ortodox sunt mai mulţi sfinţi cu numele Ciprian, însă doi dintre ei, pomeniţi la date apropiate, au propovăduit credinţa creştină în veacurile al treilea şi al patrulea, în timpuri de aprige persecuţii, au avut slujire episcopală şi au trecut în veşnicie prin mucenicie, iar strălucirea virtuţilor şi minunilor lor a luminat toată creştinătatea: Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei, sărbătorit la 13 septembrie, şi Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, Episcopul Antiohiei Pisidiei, sărbătorit împreună cu fecioara Iustina la 2 octombrie.

Pentru că, uneori, au fost transferate fapte şi virtuţi din viaţa unuia în viaţa celuilalt, încercăm să lămurim, pe baza unor clarificări sinodale şi surse aghiografice, cine sunt cei doi sfinţi.

Sfântul Ciprian al Cartaginei

Născut pe la anul 210, într-o familie bogată din Cartagina, a doua metropolă romană din nordul Africii, după Alexandria, Tascius Caecilius Cyprianus a primit o educaţie aleasă şi a devenit retor renumit în oraşul său. Anul convertirii la creştinism, 245, este pentru el timpul schimbării totale a vieţii. Vinde o bună parte a averii sale şi o împarte la săraci, devine preot în anul 247, iar în 249 este chemat la demnitatea de arhiereu.

Ca episcop al Cartaginei va înfrunta persecuţiile sângeroase din vremea lui Deciu (249-251), apoi foametea și ciuma devastatoare din anii 251-254, persecuţiile din vremea împăratului Valerian (253-260). Păstor înţelept şi curajos, s-a îngrijit de păstoriţii săi prin rugăciune, cuvinte de învățătură şi fapte de milostenie. S-a luptat nu doar cu ostilitatea păgânilor şi a stăpânirii romane, ci şi cu schismele şi neînţelegerile din comunitatea bisericească. Au rămas de la el mai multe scrieri în limba latină, dintre care amintim: tratatul Despre unitatea Bisericii universale (251), Despre cei căzuţi de la credinţă (De lapsi), Că zeii nu sunt dumnezei, Către Demetrianus, Către Donatus, Mărturiile către Quirinius, Despre îmbrăcămintea fecioarelor, Despre rugăciunea domnească, Despre condiţia muritoare a omului (Despre ciumă), Despre fapte şi milostenie, Despre gelozie şi invidie, Către Fortunatus.

Exilat în anul 257, judecat și condamnat cu pedeapsa supremă pentru că nu a vrut să jertfească idolilor, moare martir la 14 septembrie 258, fiind ucis prin tăierea capului cu sabia. Diaconul său Pontius a scris Viaţa lui Ciprian, iar în Actele proconsulare ale martiriului său se păstrează procesele-verbale de interogatoriu şi condamnare la moarte. Pentru că ziua sa de cinstire este diferită în Răsărit şi Apus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât (decizia nr. 4.925/16 iulie 2008) să fie sărbătorit la 13 septembrie, aproape de ziua martiriului, 14 septembrie, când avem în calendar Înălţarea Sfintei Cruci.

Sfântul Ciprian al Antiohiei

Celălalt sfânt Ciprian este originar din Asia Mică. S-a născut în Antiohia Pisidiei pe la anul 250, într-o familie păgână. De la vârsta de 7 ani a fost dat de părinţii săi să înveţe filosofia, magia, vrăjitoria şi astrologia la şcoli renumite din Atena, Muntele Olimp, Memfis-Egipt și Caldeea. La 30 de ani devenise un vrăjitor de temut şi mulţi oameni apelau la el pentru a-şi împlini dorinţele greu de realizat.

Între aceştia, un tânăr bogat, numit Aglaid, care dorea să cucerească inima unei tinere fecioare, Iustina, l-a chemat pe Ciprian în ajutor. Toate vrăjile lui s-au dovedit neputincioase, pentru că Iustina se afla sub ocrotirea Maicii Domnului, se însemna cu semnul Sfintei Cruci şi chema în rugăciune numele Domnului nostru Iisus Hristos. Prin harul lui Dumnezeu, Ciprian a înţeles puterea credinţei şi s-a ridicat din rătăcire. A alergat la episcopul cetăţii, a plâns cu amar pentru greşelile sale şi a cerut botezul creştin. Plin de râvnă în împlinirea poruncilor Domnului, a primit darul preoţiei şi apoi a fost hirotonit episcop. În documente apare în lista episcopilor din Antiohia Pisidiei între Antim şi Sergianus, la cumpăna veacurilor al treilea şi al patrulea. În timpul persecuţiilor din vremea împăratului Diocleţian a refuzat să jertfească idolilor şi a fost judecat şi condamnat. După chinuiri cumplite la Damasc, a primit cununa muceniciei la Nicomidia, în ziua de 2 octombrie 304, împreună cu fecioara Iustina şi un om oarecare, cu numele Teoctist, prin tăierea capetelor cu sabia. Trupurile martirilor au fost luate de străini călători și duse la Roma, unde au fost îngropate cu evlavie de patriciana Rufina. La mormântul lor se săvârșeau multe vindecări minunate.

Cinstirea Sfinților Martiri în Răsărit și în Apus

La Cartagina s-au ridicat trei biserici în memoria Sfântului Ciprian, Episcopul cetății între anii 249 şi 258: una pe locul mormântului, alta pe locul martiriului și a treia în port. Despre relicvele sfântului se spune că au fost dăruite de califul Harun al Rașid împăratului Carol cel Mare. Acesta le-a împărțit la mai multe biserici din Lyon și din alte orașe franceze.

Fragmente din moaștele sfin­ților Ciprian și Iustina au ajuns de la Roma la mai multe lăcaşuri de închinare din Răsărit și Apus (Cipru, Grecia, România, Italia).

De-a lungul secolelor, virtuțile celor doi episcopi martiri au fost elogiate în omilii și cuvinte de sărbătoare (încă din secolul al IV-lea, Sfântul Grigore Teologul, Patriarhul Constantinopolului, în Omilia a XXIV-a, împărăteasa Eudoxia într-un poem epic din secolul al V-lea), iar unele elemente biografice au fost transferate de la unul la celălalt, primind o aură legendară.

Convertirea Sfântului Ciprian de Antiohia, care mai înainte fusese vrăjitor, a circulat în povestirile occidentale despre viețile sfinților din Legenda aurea și a inspirat creații literare cunoscute, între care și celebrul Faust al lui Goethe.

De la episcopul cartaginez ni se păstrează opere teologice care au intrat în tezaurul patristic al Bisericii. Au rămas celebre sentințe precum: „Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Părinte dacă nu are Biserica drept mamă” și „În afara Bisericii nu există mântuire”.

De la Episcopul din Antiohia Pisidiei (Antiohia Mică) avem mai multe rugăciuni de alungare a duhurilor necurate și de pomenire a mar­tirilor. În colecția „Credința or­todoxă”, a Editurii Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, a fost publicată în 2018 o carte intitulată Scrieri despre moarte și înviere. Alături de scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Fericitului Augustin, sunt publicate în traducere românească din latină două rugăciuni numite pseudo-cipriane: Sfânt și Doamne Sfinte. Acestea au fost atribuite Sfântului Ciprian de Cartagina, însă cercetători avizați le consideră alcătuiri ale Sfântului Ciprian al Antiohiei, traduse din greacă în latină.

Asemănări și deosebiri între cei doi sfinți Ciprian

Chiar dacă ipotezele de lucru și rezultatele cercetărilor aghiografice nu concordă întotdeauna, fapt studiat și remarcat de marele profesor de patrologie Ioan G. Coman și de alți teologi, cei doi episcopi martiri din primele veacuri creștine sunt modele de credință rugătoare și de slujire martirică pentru întreaga Biserică. Între ei sunt deosebiri și asemănări, dar îi unesc iubirea pentru Hristos și trăirea întru dreapta credință.

Unul s-a născut în Cartagina, în Africa de Nord, celălalt în Asia Mică, în Antiohia Pisidiei, cetate în care a vestit Sfântul Apostol Pavel Evanghelia mântuirii în Hristos (Faptele Apostolilor, cap. 13). Cartaginezul a trăit în prima parte a veacului al III-lea (210-258), antiohianul în a doua jumătate a acelui veac și la începutul celui următor (250-304). Primul a primit cununa muceniciei în orașul natal, cel de-al doilea a fost martirizat la Nicomidia, împreună cu fecioara Iustina și cu Sfântul Teoctist, pomenit în calendar la 3 octombrie.

Ceea ce îi aseamănă este slujirea episcopală, darul facerii de minuni și moartea martirică prin decapitare.

La Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei din București se află mâna dreaptă a Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian al Antiohiei, sărbătorit în fiecare an la 2 octombrie, împreună cu fecioara Iustina, dar și o icoană a Sfântului Ciprian al Cartaginei, al cărui nume este înscris în calendar la 13 septembrie. Credincioșii îi cinstesc pe amândoi, le citesc scrierile și îi cheamă în rugăciune, pentru că „minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui” (Psalmul 67, 36).

Sursa: Ziarul Lumina

 

Ziua de 18 octombrie este dedicată, la nivel european, luptei împotriva traficului de persoane. Cu acest prilej, ne amintim că lezarea demnității umane, exploatarea sau abuzul nu au lipsit nici din viețile sfinților, oameni desăvâșiți pe care în prezent îi cinstim ca modele de urmat.

Cel mai cunoscut exemplu este al Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Nu la fel de fericită a fost însă viața copilei Teodora, viitoarea soție a împăratului Justinian I.

Teodora s-a născut în jurul anului 500 la Constantinopol, în familia unui paznic de animale, la circul din capitala imperială. Teodora şi cele două surori ale ei au rămas orfane de tată şi au fost nevoite să cerşească în arena circului, pentru a nu muri de foame.

Teodora a devenit apoi dansatoare de circ şi ulterior actriţă, în paralel ducând o viața ușuratică. După câţiva ani, a renunţat la acea viaţă și s-a mutat într-o casă din apropierea palatului imperial, unde îşi câştiga existenţa torcând lână. A intrat în atenția împăratului Justinian și a devenit inițial amanta, apoi soția sa.

Din această poziție, a devenit o apărătoare a moralei creștine și a femeilor exploatate. Teodora l-a influențat pe împărat să emită o lege pentru a combate traficarea de persoane. În urma acestei legi, numeroase fete au fost eliberate în Constantinopol, la inițiativa și prin implicarea directă a împărătesei. Erau în cetate fete chiar și de zece ani sau mai tinere obligate să se prostitueze.

Data de cinstire: 14 noiembrie

În Patara secolului 4 (cetate pe coasta sud-vestică a Turciei) trăia un bărbat de neam bun care sărăcise și nu mai putea face rost de cele necesare traiului. Având trei fiice foarte frumoase, s-a gândit să le vândă pentru prostituție.

Intenția bărbatului ajunsese la urechile Sfântului Nicolae, care pe atunci era un simplu preot. Părintele Nicolae a mers noaptea la casa acestuia și i-a aruncat o legătură cu trei sute de monezi de aur, pe ascuns, pentru a nu se mândri pe sine și ca să nu-l umilească pe tatăl fetelor. Acesta și-a rezolvat de îndată nevoile casnice și apoi și-a logodit fiica cea mare.

Sinaxarele precizează că sfântul l-a ajutat pe tată în acest mod trei zile la rând, pentru a-și căsători cele trei fete. În a treia zi, a fost urmărit și descoperit de bărbat care i-a mulțumit pentru milostenie și pentru că l-a scăpat de intenția cea rea.

Data de cinstire: 6 decembrie

Numele primit la naștere a fost Revula și a trăit în Atena secolului 16.

Revula a fost forțată să se căsătorească de tânără (12-14 ani), mariaj care s-a dovedit a fi unul abuziv și crud pentru că suferea adesea bătăi și abuzuri din partea soțului.

După moartea soțului, a intrat în monahism cu numele Filoteea. A înființat o mănăstire de maici și se preocupa de răscumpărarea tinerelor grecoaice care erau cumpărate ca sclave de otomani. La mănăstirea ei, a oferit refugiu pentru 4 femei sclave care erau forțate să intre în haremuri, fapt pentru care a fost bătută crunt de mercenarii otomani.

Rănile provocate i-au adus imobilizarea la pat și într-un final decesul.

Data de cinstire: 19 februarie

 

Acest Buchet de cântări este alcătuit în vremea petrecerii mele la Schitul Românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, de aceea tot în numele Sf. Ioan le pun la îndemâna celor cari iubesc acest Sf. Lăcaș.

Cu nețărmurită dragoste duhovnicească, eu, cel nevrednic între Ieroschimonahi, Ioan Iacob, sept. 1954.

„IMNUL RELIGIOS” AL SCHITULUI ROMÂNESC DE LA IORDAN

Alcătuit după melodia Troparului Maicii Domnului: „Sub milostivirea ta…”, așa cum se cântă în grecește după toate slujbele în mănăstirile Sf. Sava și Hozeva, pe glasul 2.

„De venirea Ta, Iordane / S-au întors înapoi, Cuvinte / Și plinind Botezul, Mergătorul Tău înainte / Oștirile din cer s-au spăimântat, / Iar cei de jos / Toți au văzut lumină”

TROPARE DE UMILINȚĂ CARE SE ZIC GRECEȘTE „MEGALINARE”

Ele se obișnuiesc a se cânta după Paraclisul Maicii Domnului, iar în unele părți le cântă la Sf. Liturghie, în vremea Chinonicului, pe glasul 2.

Al Maicii Domnului:

Pre mal de prăpastie rătăcind / Ajută-mi, Stăpână, că sunt tare slăbănogit / Și nu mai sunt vrednic la cer a mă uita / Știindu-mi sărăcia și neputința mea”.

Al Sf. Arhangheli și Îngeri:

La Județul groaznic când voi veni / Sârguiți cu ruga pentru mine a mijloci / Arhangheli și îngeri cu toții călduros/ Pentru smeritul suflet al meu neputincios.

Al Sf. Ioan Botezătorul:

Rodul pocăinței, eu neavând / Pașii vieții mele se apropie de mormânt / Ioane Proroace, ajută-mă degrab / Că inima mi-i rece și sufletul mi-i slab.

Al Sf. Slăviților Apostoli:

Ca cei ce din apele „celui rău” / Ați vânat pe oameni prin cuvântul lui Dumnezeu / Slăviților Apostoli soliți pentru norod / Să nu mai fie pradă vicleanului năvod.

Al Sf. Arhidiacon Ștefan:

Apostol, Diacon și Ucenic / Ștefane slăvite, mai întâiule Mucenic / Având îndrăzneală la bunul Dumnezeu / Solește mântuire și sufletului meu.

Al Sf. Trei Ierarhi:

Stâlpii Pravoslavnici prea cinstiți / Voi sunteți în ceruri pe vecie nedespărțiți / Grigorie, Vasilie și Marele Ioan / Păziți norodul vostru de jugul cel viclean.

Al Sf. Ierarh Nicolae:

Ajutorul grabnic celor sărmani / Sprijin și povață pentru văduve și orfani / La tine, credincioșii aflăm necontenit / Prea Sfinte Nicolae cel pururea slăvit.

Al Sf. Spiridon:

Comoară cinstită de bunătăți / Și apărătorul Pravoslaviei te arăți / Prea Sfinte Spiridoane, la Tronul cel ceresc / Solește mântuire celor ce te cinstesc.

Al Sf. Mariei Magdalena:

Dragoste fierbinte lui Dumnezeu / Ai adus Marie, mai curată ca mirul tău / Al vieții alabastru în inimă având / Revarsă-ne din ceruri mireasmă pe pământ.

Al Sfântului Sfințitului Mucenic Ignatie:

Pe Hristos în inimă L-ai purtat / Și ardeai cu râvna către Ignatie mereu / Făclia ce se stinge a sufletului meu.

Al Sfântului Sfințitului Mucenic Haralambie:

Păstorind Biserica luminat / Pentru Domnul sângele, Haralambie, ți-ai vărsat / Acum din ceruri cu dragoste privești / Spre fiii tăi din lume și boalele gonești.

Al Sf. Marelui Mucenic Gheorghe:

Ostaș al credinței nebiruit / Te cunoaștem, Gheorghie, mucenicul preaslăvit / Când vezi că ne împresoară balaurul cel rău / Aleargă fără preget cu darul sfânt al tău.

Al Sf. Marelui Mucenic Ioan de la Suceava:

Trupul la Suceava ți-ai odihnit / Iar la ceruri slava de la Domnul ai dobândit / Ioane, Mucenice, să nu ne părăsești / Pe fiii pravoslavnici ai Țării Românești.

Al Sf. Mucenițe Filofteia:

La Curtea de Argeș te odihnești / Iar la ceruri, Sfântă Filoftee, împărățești / Căci tu prin mucenicie pe Domnul L-ai urmat / Și pe norodul nostru îl mângâi neîncetat.

Al Cuvioasei Mariei Egipteanca:

Părăsind Egiptul, ca din noian / Ai venit, Marie, în pustia de la Iordan, / Pe scara pocăinței suindu-te la cer / Făcut-ai de rușine pe mândrul Lucifer.

Al Cuvioasei Parascheva:

Din fundul pustiei ai alergat / Spre pământul nostru și Moldova te-a îmbrățișat / Avându-te pe tine noian de îndurări / La vremuri de necazuri și grele încercări.

Al Sf. Sava cel Sfințit:

Pre calea cea strâmtă călătorind / Ai aflat la ceruri bucurie fără sfârșit / Iar noi, Sfințite Sava, cu toții într-un gând / A laudei cunună îți împletim cântând.

Al Sf. Ioan Damaschin:

Apărând Biserica pe pământ / Te-ai făcut organul versuind întru Duhul Sfânt / Ioane Damaschine, cu glasul mișcător / Te roagă pentru turma lipsită de păstor.

Al Sf. Teodosie, Începătorul chinoviei:

Viață împreună ai petrecut / Și al chinoviei rânduială ai început / Cărbunii cei de râvnă ai sufletului meu / Aprinde-i, cuvioase, cu darul sfânt al tău.

Al Sf. Gherasim de la Iordan:

Cetățean pustiei te-ai arătat / Și la urmă, Raiul moștenire l-ai câștigat / Părinte Gherasime, te rog să domolești / Pornirea cea de fiară a celor netrupești.

Al Cuviosului Ioan Hozevitul, fost Mitropolit al Chesariei și a toată Palestina:

La tronul Chesariei strălucind / Dorul de pustie te-a adus înapoi la Schit / Acolo de pe stâncă la ceruri ai zburat / De unde pentru lume, te roagă neîncetat.

Al Sf. Gheorghe Hozevitul:

Calea cea pustie o ai lucrat / Însutite roduri la Hozeva ai adunat / La care, Cuvioase, arată-mă părtaș / Pre cei ce vin cu râvnă la sfântul tău Lăcaș.

Al Cuviosului Serafim de la Sarov:

În veacul acesta neroditor / Te arăți Părinte al pustiei locuitor / Că viață și nume având de „serafim” / Tu fii mijlocitorul celor ce te cinstim.

Al tuturor Sfinților:

Întru tot slăviților Ucenici / Cu ceata Ierarhilor și a Sfinților Mucenici / Femei Cuvioase și Sfinților Părinți / Pre Domnul îmblânziți-L cu rugile fierbinți.

Al Maicii Domnului:

Prea Sfântă Stăpână, nădejdea mea / Dă-ne nouă sprijin ca o Maică de-a pururea / Că prea se trufește balaurul cumplit / Voind să amăgească norodul tău iubit.

(Publicate în Nr. 70 al Revistei ATITUDINI)

 

Fiinţa umană este nepreţuită. Totuşi, sunt oameni care pierd sensul norma­lului, nefiind capabili să perceapă importanţa şi valoarea unei persoane, raportându-se la ea ca la un simplu obiect. Aceştia sunt traficanţii de persoane. Ei pri­vează victima de libertate, îi lezează demnitatea de persoană, îi strivesc puterea de a gândi, siluindu-i voinţa şi batjocorindu-i sentimentele prin folosirea forţei, ameninţării, molestării, a terorii psihice şi a altor mijloace violente.

Problema traficului de persoane este inclusiv una de moralitate, exploatarea, abuzul şi constrângerea fiind lucruri de neacceptat de comunitatea creştină.

Spre deosebire de alte infracţiuni, traficul de persoane nu poate fi privit doar din perspectivă infracţională, reprezentând în realitate un fenomen social deosebit de complex, rezultat din cumulul unor aspecte multiple, respectiv: factori sociali, economici, educaţionali, migraţia forţei de muncă, globalizare, lipsa de informare etc.; acţiuni şi etape întreprinse de traficanţi în săvârşirea infracţiunii propriu-zise (recrutare, transport, transfer, adăpostire şi exploatare); mecanismul de piaţă: cerere-ofertă. Din cauza acestui mod de funcţionare şi a dimensiunii economice pe care o presupune, traficul de persoane este considerat a fi o „afacere”, de cele mai multe ori controlată de grupările de crimă organizată, care încearcă să obţină maximum de profit din ceea ce consideră a fi „bunul” acestei „afaceri”, respectiv victimele care ajung să fie tratate ca o „marfă”.

Condiţia de vulnerabilitate, provenită din factori socio-economici (nivelul financiar scăzut, condiţiile precare de trai, dificultăţi în accesarea unui loc de muncă în interiorul ţării, lipsa oportunităţilor de îmbunătăţire a calităţii vieţii etc.), familiali (mediu familial conflictual, lipsa sprijinului moral şi emoţional, violenţa şi abuzurile în familie) şi educaţionali (nivelul scăzut de educaţie şi lipsa oportunităţilor de şcolarizare, de dezvoltare personală şi profesională), ex­pune persoanele în faţa pericolelor traficului, însă nu le transformă automat în victime ale acestui fenomen infracţional.

Cererea pentru servicii şi bunuri furnizate prin exploatarea persoanelor vulnerabile constituie factorul declanşator al traficului, fiind reprezentată de consumatorii de servicii sexuale şi de angajatorii care caută forţă de muncă ief­tină sau neplătită. Abuzurile şi violenţele exercitate de traficanţi asupra victi­melor nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc care facilitează exploatarea. Traficantul nu urmăreşte în mod direct agresarea fizică şi/sau psihică a victimei, ci obţinerea banilor clienţilor, acesta nefiind motivat de „vulnerabilitatea” victi­mei, ci de „generozitatea” clienţilor.

Ce trebuie să facă o persoană pentru a evita să devină o victimă a traficului:

• Să refuze orice propunere, angajament sau compromis care ar putea duce la şantajarea sau manipularea sa (acceptarea unor daruri sau favoruri, implicarea în activităţi ilegale etc.);
• Să aleagă să călătorească şi să muncească legal;
• Să anunţe unde şi cu cine pleacă din ţară;
• Să reţină orice informaţie privind drumul şi locaţia în care se află;
• Să comunice constant cu familia şi apropiaţii şi să stabilească o parolă pentru a anunţa când este în pericol;
• Să nu dea nimănui documentele sau telefonul mobil;
• Să se asigure că are numărul de telefon de la Ambasada sau Consulatul Român din ţara în care se deplasează.

Ce trebuie să facă o persoană dacă este în pericol:

• Să încerce să părăsească locaţia în care este ţinută fără acceptul său;
• Să contacteze Poliţia sau Ambasada/Consulatul României din ţara în care se află;
• Să informeze orice persoană cu care intră în contact despre faptul că este în pericol şi că are nevoie de ajutor.

Nici o persoană nu trebuie să folosească serviciile unei victime a traficantului!

Clientul unei victime a traficului nu plăteşte doar pentru serviciile de care beneficiază, ci şi pentru recrutarea, şantajarea, umilirea, abuzul şi ex­ploatarea acelei persoane. Folosirea serviciilor unei persoane exploatate, despre care beneficiarul cunoaşte faptul că este o victimă a traficului de persoane, constituie o infracţiune şi este pedepsită cu până la 3 ani de închisoare.

Basilica

 

Arhiepiscopul Calinic al Sucevei și Rădăuților a propus de Ziua Europeană de Luptă împotriva Traficului de Persoane, un Decalog pentru prevenția și combaterea acestui fenomen social cu profunde efecte negative asupra copiilor, femeilor, familiilor și comunităților.

„Dumnezeu, astăzi, mai mult ca oricând, are nevoie de leviți și preoți, de oameni credincioși, care să-i protejeze pe bătrâni, pe tineri, pe femei, pe fete și pe copii; are nevoie de oameni de bună credință, care să simtă durerea celui zdrobit și să-l ajute pe cel căzut între tâlhari, asemenea samariteanului milostiv – Hristos. Dumnezeu are nevoie de OAMENI!”, transmite ierarhul, atrăgându-ne astfel atenția că problema ne privește pe toți.

1. Sporiți-vă atenția, pentru că numai astfel veți putea ieși de sub incidența traficului de persoane, care a luat amploarea unei industrii de miliarde de dolari/euro pe plan internațional, bazată pe crimă organizată, a doua ca profitabilitate după traficul de droguri. Această industrie este specializată pe depersonalizarea omului, distrugerea lui fizică, psihică și spirituală, precum și pe metode și practici care-l transformă pe om în marfă.
2. Nu vă amăgiți cu promisiunile deșarte ale unor lideri de clanuri mafiote, specializate în această plagă socială, și nici cu cuvântul îmbietor al celor din anturajul acestora, chiar dacă – din întâmplare, cândva – v-au fost prieteni, vecini, cunoștințe, colegi de serviciu sau de școală, parteneri de cuplu. Poveștile credibile și convingătoare pe care vi le prezintă pot ascunde drama vieții voastre.
3. Nu râvniți cu orice preț la roșcovele unei vieți mai bune, precum fiul risipitor (Luca 15, 11-32), căzând în mreaja unor speranțe false și realizări iluzorii, care vă pot periclita demnitatea și vă pot îngrădi libertatea.
4. Nu vă lăsați, tinerelor și tinerilor, vrăjiți de frumusețea chipului vostru și nu mizați pe atracția trupului vostru, pentru un câștig aparent facil și pentru o putere efemeră, asemenea Dalilei (Judecătorii 16, 4-5), ca nu cumva după iadul prin care veți trece să fiți de nerecunoscut.
5. Nu tolerați tratamentele coercitive degradante, constrângerea prin violență, abuzul verbal, fizic și emoțional, considerând că nu există alternativă, ca nu cumva răul acceptat astăzi să se transforme în mai mult rău mâine și din agresați să deveniți agresori.
6. Manifestați prudență față de cei care nu respectă demnitatea și drepturile fundamentale ale omului, pentru a nu vă transforma în obiect de profit, în marfă, în instrument de escrocare a celor de bună-credință. Nu aderați la astfel de grupări criminale, pentru că, odată căzuți în mreaja acestora, nu veți avea îndreptățire ori vreun fel de protecție, nici măcar din partea celor care ar trebui să vă apere și dintre care mulți, din păcate, au conștiința și mâinile murdare de sângele semenilor care au sfârșit dureros de nedrept.
7. Fiți cu luare aminte, căci negustorii de carne vie lucrează astăzi nestingheriți, pentru că societatea de astăzi nu mai are un Neemia, care să lupte împotriva unor astfel de tendințe de exploatare a semenului (Neemia 5, 1-11) și nici un Amos care să avertizeze că mânia lui Dumnezeu sub diferite forme este asupra noastră, din pricina faptului că l-am vândut „pe cel drept pe argint și pe cel sărac pentru o pereche de încălțăminte” (Amos 2, 6).
8. Cugetați la drama prin care a trecut Iosif, fiul lui Iacov, care a fost vândut de înșiși frații săi în Egipt și ale cărui daruri dumnezeiești au fost folosite pentru profitul stăpânilor lui (Facerea 37, 20-28); trista lui experiență rămâne un memento peste veacuri, care se poate repeta cu fiecare dintre noi, însă poate nu cu același deznodământ fericit.
9. Privegheați și nu fiți nepăsători față de suferința celui neputincios, ca să nu vă mustre conștiința și să vă întrebați ca Dreptul Iov: „Dacă aș fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine, ce mă voi face eu când Dumnezeu se va ridica și ce răspuns Îi voi da când va lua procesul în cercetare? Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele nu l-a făcut și pe robul meu? Nu este, oare, El singur Care ne-a alcătuit în pântece?” (31, 13-15).
10. Rugați-vă ca Dumnezeu să trimită țării acesteia oameni care să elibereze pe cel captiv și asuprit și să rupă orice fel de jug; care să-i ferească și să-i izbăvească pe semenii lor de și din mâna celor răi; care să apere drepturile celui răpit din casa și pământul lui și exploatat pentru interese meschine; care să facă dreptate și judecată tuturor celor asupriți.

---

Patriarhia Română este partener Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP) în Campania națională de prevenire a traficului de persoane „Uniți, oferim libertate! Exploatarea asuprește suflete și distruge destine”.

Duminică, în bisericile din Patriarhia Română a fost citit un mesaj de conștientizare cu privire la fenomenul traficului de persoane.

 

Importanţa simbolică remarcabilă a cetăţii Alba Iuliei pentru istoria poporului român ne cheamă astăzi, când se împlinesc 100 de ani de la Marea Serbare a Încoronării Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria (15 octombrie 1922), să fim prezenţi, în comuniune de rugăciune, de cuget şi de simţire românească, în această cetate pe care istoria a ales-o drept leagăn al conştiinţei unităţii naţionale a românilor.

Este un prilej de a rememora rolul crucial al acestui oraș-simbol la naşterea, cultivarea şi transmiterea conştiinţei unităţii şi identităţii naţionale a poporului român, misiune consfințită prin înfăptuirea aici a primei uniri a celor trei ţări române sub domnitorul Mihai Viteazul, în anul 1600, şi a Marii Uniri a Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

Memoria colectivă, după cum se știe, este scurtă, mai ales atunci când un popor traversează traume colective: războaie, regimuri opresive totalitare, perioade critice, așa cum a fost perioada comunistă, care a manipulat conștiințe prin propaganda ateistă agresivă, încercând demolarea credinţei şi ștergerea adevărului istoric al con­tribuției regilor României la împlinirea idealului libertăţii şi unităţii poporului român.

Românii au puține „locuri ale memoriei”, legate de trecutul istoric, în general, faţă de alte popoare europene. Alba Iulia este unul dintre aceste locuri! Un reper vizibil, tangibil, care are menirea să păstreze vii, în memoria noastră şi a urmașilor noştri, preţuirea şi recunoştinţa faţă de sacrificiul înaintașilor care s-au jertfit pentru împlinirea idealurilor de libertate şi unitate ale poporului român.

În mod fericit, pentru a întregi valoarea simbolică a străvechii cetăți, a fost construită „Catedrala Încoronării” sau „Catedrala Reîntregirii”, cum este cunoscut până astăzi acest Altar al națiunii, înălțat în acest spaţiu pentru a marca marele eveniment al Încoronării, dar şi pentru a aminti de epoca lui Mihai Viteazul, care zidise, în 1597, aici, în Bălgradul medieval, catedrala mitropolitană românească, distrusă ulterior de stăpânirea habsburgică.

Astfel, deşi Catedrala ortodoxă din străvechea cetate a Daciei Romane şi a gloriei Voievodului Mihai Viteazul nu a găzduit efectiv, între zidurile ei, momentul Încoronării Suveranilor României Mari, ea este, totuşi, locul de sfinţire a coroanelor monarhilor României Întregite şi un loc de rugăciune necontenită adusă lui Dumnezeu pentru ocrotirea Sa generoasă oferită românilor.

Mărețul eveniment al Încoronării Regale din 1922 a fost precedat de slujba de Te Deum, rugăciune de mulţumire şi laudă adusă lui Dumnezeu, în cadrul căreia au fost sfințite însemnele regale: coroanele (vechea coroană de oțel a lui Carol I, pentru Regele Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Regina Maria), precum şi mantiile acestora¹. Slujba a fost săvârșită în noua Catedrală ortodoxă, de către Mitropolitul Primat al României Mari, Miron Cristea, împreună cu Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, Arhiepiscopul Basarabiei, Gurie Grosu, şi alţi 13 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, care au asistat așezați în tronurile regale².

La finalul slujbei, Mitropolitul Primat Miron Cristea i-a binecuvântat pe Suverani rostind o rugăciune specială, pe care a compus-o personal şi în care se invoca harul lui Dumnezeu asupra Regelui Ferdinand, pomenit în şirul marilor domnitori români, întemeietori ai Ţărilor Române, dintre care nu lipsea regele Carol I, amintind despre vitejia şi jertfa românilor care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sângele lor vărsat în lupte, au pornit pe un drum nou în istorie, dobândind o ţară întregită şi mult așteptată, spre care au fost conduși de gloriosul Rege Ferdinand I (...), părinte bun pentru toți fiii țării, de orice neam și credință³ . Un loc aparte în ca­drul festivității l-a avut „Imnul de slavă al Încoronării”, interpretat de Societatea Corală „Carmen” (120 de persoane), cel mai important cor românesc din prima jumătate a veacului XX, imn având textul compus de Mitropolitul Primat Miron, inspirat din imnurile de încoronare a marilor împărați bizantini, şi care fusese pus pe note de renumitul compozitor Dumitru Geor­gescu-Kiriac⁴.

În toate bisericile din țară, în ajunul Încoronării, clerul ortodox român a săvârșit slujba Privegherii, iar în ziua Încoronării, Sfânta Liturghie, urmată de slujba de Te Deum, ca „mulțumire adusă lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit a ajunge această zi istorică, pentru îndelungata domnie a Majestăților lor Regelui și Reginei și pentru sănătatea întregii familii domnitoare”⁵.

Prin înțelepciunea și tactul ce îl caracterizau, Mitropolitul Primat Miron Cristea a înțeles situaţia delicată a Regelui Ferdinand, care trebuia să gestioneze în acelaşi timp intransigența Bisericii Romano-Catolice, în care era botezat, şi presiunea partidelor de opoziție, care amenințau cu boicotarea evenimentului.

Sub conducerea Mitropolitului Primat Miron Cristea, Biserica Ortodoxă Română, care trudise de secole la unitatea poporului român, a fost prezentă la Alba Iulia, asigurând solemnitatea şi frumuseţea sărbătorii, pe care prea mulţi doreau să o reducă la un simplu act civil, lipsit de sfinţenie⁶.

În pofida faptului că unii lideri ai partidelor politice nu au avut capacitatea să se ridice la înălțimea unui mare eveniment istoric, solemnitatea Încoronării de la Alba Iulia a rămas în istoria întregii ţări ca o mare sărbătoare, desfășurată într-o atmosferă de bucurie⁷, pentru că românii au ajuns să trăiască acest mare eveniment care consfințea Unirea cea Mare.

În semn de recunoștință pentru toată contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la desfășurarea evenimentelor, cu prilejul vizitei sale la Reședința Mitropolitană din București, în ziua de 16 octombrie 1922, Regele Ferdinand l-a decorat pe Mitropolitul Primat Miron Cristea cu Ordinul „Carol I”, în grad de Cordon cu Mare Cruce, cea mai importantă decorație românească de atunci, prin care erau răsplătite serviciile aduse Statului. Totodată, Regele i-a adresat personal Mitropolitului Primat Miron „mulțumiri din toată inima pentru extraordinara demnitate și modul impunător, cum s-a prezentat Biserica prin slujbele sale cu prilejul Încoronării, atât în fața tuturor fruntașilor țării, cât și în fața celor mai distinși reprezentanți ai țărilor din Europa și din alte continente și a auguștilor membri ai atâtor familii domnitoare care ne-au onorat cu prezența și care și-au exprimat admirația lor față de slujbele la care au asistat”⁸.

Aniversarea a 100 de ani de la Încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari reprezintă un moment de mare sărbătoare şi un prilej de a arăta recunoștință față de Dumnezeu şi față de toţi cei care, prin cuvânt și faptă, au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri a poporului român.

Felicităm și binecuvântăm pe toți cei care în prezent contribuie prin multiplele lor eforturi la cultivarea şi promovarea importanţei unităţii şi demnităţii noastre naţionale în contextul cooperării internaţionale prezente şi viitoare.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

*Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul sărbătoririi Centenarului Încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria la Alba Iulia (15 octombrie 1922).

 

Note:

¹ Elie Miron Cristea, Note ascunse, ediție îngrijită, notă asupra ediției de Maria și Pamfil Bilțiu. Cuvânt-
înainte, note științifice, comentarii de dr. Gheorghe I. Bodea. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 62; 119-120.

² Deschiderea Sfântului Sinod (25 nov. 1922) în Biserica Ortodoxă Română, seria II, anul XLI, nr. 3 (501), decembrie 1922, p. 227.

³ Rânduiala Doxologiei din prilegiul încoronării Majestăților lor Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria întocmită în partea sa bisericească de Înalt Preasfințitul Mitropolit Primat dr. Miron Cristea, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1922, pp. 18-20. Vezi şi „Încoronarea de la Alba Iulia, desăvârșire a unităţii româneşti”, prof. dr. Dorin Stănescu, în Lumina de Duminică, 16 octombrie 2022, nr. 41 (872), anul XVIII, p. 8.

⁴ „Încoronarea Regelui Ferdinand I al României”, în „O rânduială liturgică rară: slujba Încoronării”, pr. Lucian Vasile Petroaia, Lex Orandi - Studii de teologie liturgică, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2021, pp. 325-330.

⁵ Rânduiala Doxologiei din prilegiul încoronării Majestăților lor, p. 9.

⁶ Raymund Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, ediție realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, trad. rom. de George Guțu, vol. I, II, Ed. Academiei Române, București, 2005, p. 1164.

⁷ „Încoronarea de la Alba Iulia”, în Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Ioan Scurtu, vol. II, „Ferdinand I”, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 111-124.

⁸ „Deschiderea Sf. Sinod (25 nov. 1922)”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, seria II, anul XLI, nr. 3 (501), decembrie 1922, p. 227.

 

 

În dezbaterea bioetică, o întrebare apare frecvent: ce loc mai ocupă azi religia?

Apărută în America, în anii ‘70 ai secolului XX, într-un context caracterizat de pluralism moral și idei schimbătoare despre natura autorității morale, bioetica a afirmat necesitatea de a dezvolta un set de principii și o metodă de luare a deciziilor morale acceptabile pentru toți.

De la apariția ei, în Statele Unite, bioetica a fost marcată de angajamentul teologilor sau filosofilor creștini. Toți, absolut toți, cei pe care îi considerăm fondatorii acestei discipline, făceau parte din aceste categorii. Catolicii Richard A. McCormick (1922 – 2000), André Hellegers (1926 – 1979), Edmund Pellegrino (1920 – 2013), Daniel Callahan, (1930 – 2019), H.Tristam Engelhard (convertit la ortodoxie în 1991)și protestanții Joseph Francis Fletcher (1905 – 1991), Robert Paul Ramsey (1913 – 1988), James Gustafson (1925 – 2021) au jucat un rol esențial în apariția discursului savant al bioeticii.

În 1969, Daniel Callahan a fondat Centrul Hastings, iar în 1971, André Hellegers a devenit directorul fondator al Institutului Kennedy de Etică în cadrul Universității Iezuite din Georgetown. Primul Centru de Bioetică din Europa a fost Institutul de Bioetică Borja al iezuiților din Catalonia. De remarcat și că unul dintre documentele fondatoare ale eticii cercetării biomedicale și comportamentale pe subiecți umani – Raportul Belmont – a fost elaborat de bioeticieni creștini.

Pentru a fi acceptată atât de lumea seculară, cât și de cea religioasă, inițial, s-au acceptat drept principii fundamentale respectul vieții și autonomia persoanei. În acest mod se impune un secularism slab, acceptabil și pentru oamenii religioși și pentru atei, agnostici etc.

A existat o majoritate substanțială privind depășirea credinței oarbe iluministe în progres (erau foarte puțini, cel puțin la nivel teoretic, cei care proclamau libertatea absolută a științei și tehnologiei) și de aici necesitatea de a pune „limite” cercetării și aplicării tehno-științifice. Aceeași majoritate nu a putut fi găsită în ceea ce privește alegerea fundamentului moral,care constituie punctul ultim de referință între ceea ce este permis sau nepermis, acceptabil sau inacceptabil, legitim sau ilegitim.

Ulterior, în procesul secularirismului radical și agresiv, bioetica – dependentă de climatul intelectual și epistemic al vremurilor sale – a introdus alte principii la fundamentele ei (calitatea vieții, variabilitatea valorilor morale, diferențele de gen etc.), care au avut drept consecință blocarea accesului discursurilor religioase la deliberări și, prin urmare, renunțarea la unele tradiții morale. S-a adus drept argument faptul că tendința bioeticii spre universalism face imposibilă includerea religiei ca element serios în luarea deciziilor morale. Religia ar avea legitimitate morală limitată, potrivită pentru anumite grupuri și indivizi, dar nu are teorii morale mai largi. În fapt, religia ar atomiza bioetica: în bioetica creștină, bioetica iudaică, bioetica islamică etc..

Argumentul este total eronat. Dacă în ceea ce privește definițiile doctrinare și caracteristicile culturale există diferențe între creștinism, iudaism, islamism, budism etc., în problemele de bioetică, există elemente semnificative de similitudine (deși abordările specifice pentru rezolvarea acestor probleme pot diferi). Un punct comun al confesiunilor religioase principale este conceptul de creație, indicând cu acest termen opera unei (sau mai multor) divinități care, printr-un act de voință, aduc la existență… ceva care nu exista înainte. Aceasta implică consecințe puternice asupra viziunii bioetice. Creatorul este propietarul vieții, iar omul are doar uzufructul acestui bun. Omul trebuie să respecte regulile propietarului pentru ca o acțiune să poata fi considerată ca fiind morală. Cu alte cuvinte, caracteru sacru al vieții trebuie să fie în centrul demersului bioetic.

Bioetica creștină

De-a lungul anilor, bioetica devine o adevărată disciplină și intră din plin în domeniul științei, diversificându-se în funcție de valorile celor care o dezvoltă. Se creează în spațiul euro-atlantic două curente majore: bioetica seculară reprezentată de noțiunea de calitate a vieții ca valoare a existenței umane, și bioetica creștină centrată pe conceptele de demnitatea persoanei și sacralitatea vieții – ca valori fundamentale.

De la început trebuie specificat că în dezbaterile bioetice, Bisericile Ortodoxă și Catolică au avut și au un discurs identic care afirmă că moralitatea și bioetica creștină sunt întemeiate pe revelație.

În Biserica Catolică, principiile, care stau la baza învățăturii etice în biomedicină, au fost formulate în pontificatul Papei Pius al XII-lea și au fost dezvoltate ulterior în Mater et Magistra (1961) – despre inseminarea artificială și avortul provocat, și Pacem in terris (1963) – referitoare la etica socială ale Papei Ioan al XXIII-lea, în „Gaudium et Spes” (1965) a Conciliului Vatican II, în enciclicele „Humanae Vitae” (1968) al Papei Paul al VI-lea, dedicata în principal temelor fertilităţii şi procreării, „Evangelium Vitae” (1995) și „Fides et Ratio” (1998) ale Papei Ioan Paul al II-lea – prin care se afirmă aplicarea deplină în domeniul bioetic a principiilor libertății și egalității etc.

În Biserica Ortodoxă (unde problemele bioetice erau cuprinse până în anii ’90 în teologia morală), numeroase documente programatice au fost elaborate de bisericile naționale. De exemplu,Consiliul jubiliar al episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse a adoptat în 2000 un document „Fundamentele conceptului social al Bisericii Ortodoxe Ruse”, care în două secțiuni – XI „Sănătatea individului și a poporului” și XII „Probleme de bioetică” – formulează poziția Bisericii Ortodoxe Ruse în raport cu principalele probleme etice ale progresului în științele vieții; Comitetul Sinodal de Bioetică al Bisericii Ortodoxe Grece a publicat o serie de documente cu privire la probleme etice ale tehnologiilor biomedicale: „Decifrarea genomului uman” (2000), „Clonarea celulelor embrionare” (2000), „Eutanasia” (2000);Comisia Națională Consultativă a Bisericii Ortodoxe Române pe Probleme de Bioetică a elaborat punctul de vedere a BOR privind transplantul de organe (iunie 2004), avortul (iunie 2005) și eutanasie (iunie 2005) etc.

Examinând aceste documente, precum și opiniile teologilor, putem constata că Bioetica creștină are câteva caracteristici pe care le prezentăm sintetic.

• Biserica creștină folosește învățături etice precum regula de aur, sfințenia vieții, demnitatea umană pentru a-și explica punctele de vedere asupra unor probleme bioetice. Regula de Aur este principiul etic care se gaseste în Matei 7:12 și Luca 6:31: „Deci, în toate, fă altora ceea ce ai vrea să-ți facă vouă, căci aceasta rezumă Legea și Profeții.” (Matei 7:12); „Fă altora așa cum ai vrea să-ți facă ție.” (Luca 6:31). Pe scurt, Regula de Aur cuprinde esența empatică a moralității, este un mod simplu de a spune că ar trebui să recunoaștem demnitatea semenului nostru.

Javier Gafo Fernández (1936 – 2001) ne oferă o enumerare sugestivă cu privire la reperele avute în vedere de bioetica creștină, care pot fi rezumate astfel:

a.Valoarea și demnitatea intrinsecă a fiecărei ființe umane sunt mai presus de circumstanțele externe și personale.

b.Viața umană constituie o valoare fundamentală de care nu se poate elimina în mod arbitrar.

c.Etica lui Iisus este o etică a libertății și constituie o valoare de bază. Ea se bazează pe iubire, pe dăruirea fără a aștepta un răspuns. Are o predilecție marcată pentru cei săraci, pentru cei slabi, pentru cei marginalizați.

d.Mesajul lui Iisus insistă asupra solidarității umane esențiale. Nu este o etică individualistă care se dispensează de repercusiunile sociale ale muncii sale, în căutarea autoperfecțiunii personale.

e.Etica creștină presupune o depășire a spiralei violenței: răul nu este învins cu răul, ci cu binele. (Javier Gafo Fernández, Bioetica teologica, Universitatea Pontificală Comillas, 2003).

• Bioetica creștină are o abordare antropologică

La baza domeniului bioeticii creștine este respectul pentru persoana umană și al naturii sale specific – „modelul personalismului creștin”. Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon, care a însemnat, în teatrul grec din antichitate fie masca actorului, fie rolul acestuia. Acest concept apare pentru prima dată în Biserica Creștină în secolul al IV-lea, pentru a explica atât consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și unicitatea lui Dumnezeu.

Pentru personalismul creștin, toate ființele umane sunt persoane: zigotul, embrionul, fătul, nou-născutul, copilul, adultul, bătrânii, handicapații fizici, nebunii, bolnavii în comă, pacientul terminal etc. Arcul biologic complet al vieții umane (de la concepție până la ultimele ei momente) este o manifestare a vieții umane personale și fiecare manifestare a vieții umane trebuie respectată și protejată. Aceasta deoarece Dumnezeu a creat omul „dupa chipul și asemănarea sa”. De asemenea, înțelegerea corpului uman ca templu al lui Dumnezeu, înțelegerea semnificației suferinței și morții constituie teme esențiale în discursul bioeticii creștine.

• Principiul sacralității vieții umane

În timp ce la baza bioeticii seculare se află calitatea vieții și libertatea individului, în bioetica creștina se află principiul demnității și sacralității vieții umane de la concepție până la moartea naturală. Acesta își are rădăcinile în indisponibilitatea vieții umane, concepută ca un dar a lui Dumnezeu. Viața este un dar pe care ființa umană trebuie doar să-l gestioneze cu grijă și atenție, singurul care poate dispune de el este Dumnezeu. De aceea viața fiecărei persoane este indisponibilă fie în faza inițială (de aici de exemplu prohibirea avortului), fie în cea terminală (de aici de exemplu prohibirea eutanasiei sau a „sinuciderii asistate”).

În „Viața este un dar de la Dumnezeu. Teologie și bioetică” Mitropolitul Christodoulos (1939 – 2008), Arhiepiscopul Atenei și al întregii Hellade afirma:„Omenirea se dezvoltă științific și tehnic, dar tristul adevar este că moral și spiritual nu are un asemenea progres. Este periculos pentru o persoană când dobândește oportunități mari și nu este capabilă să le controleze pe baza valorilor morale eterne. Una dintre aceste valori este respectul pentru viață, din momentul concepției până la exodul sufletului”. În același sens se pronunță și Engelhardt:

„… dacă cineva neagă demnitatea umană și drepturile unui embrion sub pretextul că nu are o conștiință activă, atunci este obligat să nege toate acestea pentru acea persoană care doarme sau în comă. Dacă negați demnitatea umană unui embrion, atunci trebuie să o negați a unui copil mic.”

(H. Tristram Engelhardt „The Foundations of Bioethics”, New York, Oxford University Presss, 1986)

Apărarea vieții umane, asistența bolnavilor și a muribunzilor, demnitatea persoanei încă de la concepție, tendința spre unirea conjugală și procreare, responsabilitatea omului față de creație sunt temele reflecției bioeticii creștine.

Dincolo de aceste caracteristici, spectrul abordărilor diferitelor biserici și confesiuni la problemele bioetice este foarte larg. De exemplu, pentru un protestant clasic principiul fundamental al eticii este principiul autonomiei morale care afirmă dreptul și valoarea libertății spirituale a unei persoane, dreptul de a alege. Se crede că aceasta oprește orice atingere asupra individului, indiferent dacă este dictată de interesele egoiste ale elitei intelectuale științifice sau de motivele „altruiste” ale „fericirii universale”, „sănătății oamenilor”, „intereselor naţiunii”, „logica progresului” etc. În etica biomedicală, principiul autonomiei morale este, în sens pozitiv, principala condiție a respectării drepturilor medicului și pacientului. Punctul negativ al acestui principiu constă în posibilitatea arbitrarului libertății nelimitate a omului. „Etica protestantă se rezumă în principal la o etică a responsabilităţii” (Merril Pauls & Roger C. Hutchinson Bioethics for clinicians: 28. Protestant bioethics, CMAJ. 2002 Feb 5; 166(3): 339–343). În ceea ce privește sfârșitul vieții, de exemplu, anglicanii, valdenzii și luteranii au poziții mai apropiate de cele seculare.

În concluzie, cultura occidentală de azi este din ce în ce mai puternic seculară, nu mai recunoaște existența lui Dumnezeu și este tot mai puțin ghidată de înțelegerile tradiționale creștine despre bine și rău, virtuți și păcat. Acțiunile despre care creștinismul a știut întotdeauna că au o semnificație morală importantă au fost reduse la simple alegeri ale stilului de viață sau ale morții. Bioetica a apărut ca răspuns la cerințele noilor tehnologii biomedicale în contextul unei culturi fragmentate de pluralismul moral. Bioetica seculară a promis că va uni oameni divizați de opinii religioase și valori morale diferite și pentru a îndeplini această promisiune a exclus discursul religios din dezbaterea bioetică. S-a dovedit a fi o utopie. Nu a reușit decât să dezvolte un relativism moral. Rațiunea singură nu poate oferi o îndrumare morală substanțială general acceptată și nici nu poate crea o comunitate morală capabilă să unească toți oamenii. După cum s-a demonstrat, cele mai mari dezacorduri în bioetică sunt între cei care caută să încadreze cultura și alegerea morală în jurul recunoașterii existenței lui Dumnezeu și cei care s-au angajat să reformeze toate instituțiile noastre sociale, morale, științifice și culturale în termeni de bază a paradigmei atee. Ieșirea din criză este doar prin reluarea dialogului și refacerea unității. Bioetica creștină, ca parte a unui mod de viață bazat pe religia autentică, poate oferi o perspectivă, conținut și sens acolo unde bioetica seculară a eșuat.

P.S. Potrivit lui Petre Maican există patru concepții ortodoxe ale persoanei: cea ascetică, cea apofatică, cea relațional-euharistică și cea ipostatică. Pentru detalii citiți aici.

 

Prezentare Treptele raiului:

„Omul între pământ şi cer, dar cu privirea îndreptată spre cer” – aşa ar putea fi formulată tema centrală a cărţii Fratelui Alexandru Mihail Niţă. Un pământ „ce încă poartă frumuseţile începutului edenic”, cum frumos se exprimă autorul, adică în însăşi alcătuirea sa materială. Altfel, viaţa umană nu numai că n-ar mai merita a fi trăită, dar nici n-ar mai fi posibilă. Căci pământul şi viaţa noastră pe acest pământ poartă rănile adânci ale păcatului, ale lucrării nefaste ale puterilor  întunericului, în strânsă sinergie cu o omenire ce pare iremediabil prinsă în vârtejul veşnicei pierzanii.

Totuşi, frumosul titlu al cărţii – Treptele raiului – sugerează deja o perspectivă în care nu răul şi decăderea au ultimul cuvânt. Căci Domnul Hristos a deschis calea mântuirii, a restaurării omului şi a creaţiei, în ansamblul ei.

Cartea se remarcă prin „bogăţia şi superba diversitate a materialului oferit, ca şi înălţimea orizontului la care ea îşi propune să-l ridice pe cititor. Doresc să o recomand călduros cititorilor şi să mărturisesc că mă bucur de ea cu o bucurie pe care numai onoranta prietenie a Domnului Niţă, iubitul meu întru Hristos Frate Alexandru, o egalează.

Pr. Prof. Vasile Mihoc

 

Prezentare Invierea femeii lui Lot (cf. Luca 17, 32):

 

„Gândul-«stâlp de sare» străjuiește întru împietrire Marea Moartă a păcatului, a necredinței, a ignoranței, a lumii și a deșertăciunii, pe când gândul-«stâlp de foc», mijlocitor între rugul aprins din Sinai și carul de foc de dincolo  de Iordan, cade cu fața la pământ pe Tabor, se cuminică la Cina cea de Taină și își odihnește de-a pururi capul pe pieptul Mântuitorului, primind și auzind în tăcere negrăitele șoapte ale Duhului Sfânt” -   † Daniil Stoenescu

„Cine suntem noi toți și ce putem deveni fiecare în parte, «stâlpi de sare» sau «stâlpi de foc», fii ai neascultării sau fii ai luminii, atârnă de asumarea conștientă a păcătoșeniei și schimbarea vieții noastre, care, transfigurată de har, ar mai putea salva omenirea din prăbușirea în care suntem amenințați să ne scufundăm.”  -  Maria Gabor

Pentru ca să nu-ţi aminteşti de răutatea aproapelui tău, ci să-l ierţi din inimă, adu-ţi aminte că nici tu însuţi nu eşti străin de răutate, ca şi de toate celelalte patimi.

Adevărata iubire suportă de bunăvoie greutăţile, necazurile şi truda; rabdă resentimentele, umilinţele, neajunsurile, defectele şi greşelile, dacă nu dăunează celorlalţi; suportă cu răbdare şi blândeţe josniciile şi răutăţile celorlalţi, lăsând totul în seama lui Dumnezeu Cel atoatevăzător, Judecătorul Cel drept, rugându-se ca Dumnezeu să aducă înţelegere celor întunecaţi de patimile nebuneşti. Este neplăcut pentru omul mândru când i se cere să se smerească în faţa celorlalţi; pentru omul invidios când i se cere să arate bunătate faţă de duşmanii săi; pentru omul răzbunător când i se cere să ierte şi să se împace. Să privim la fiecare om cu simplitate şi respect, ca la chipul lui Dumnezeu, şi să nu gândim rău despre el fără motiv.

Când ne rugăm în interior sau în exterior, să avem certitudinea că Domnul este cu noi şi în noi. El aude fiecare cuvânt, chiar dacă îl rostim în gând. Să vorbim din inimă, sincer. Să ne osândim sincer pe noi înşine, fără a admite nici cea mai mică scuză. Să avem credinţă că Domnul se va îndura şi nu vom rămâne neiertaţi. 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Femeia crestina: imaginea si rolul femeilor in crestinism:

Numai Ortodoxia a păstrat adevărata viziune creştină asupra femeii.

 

Prezentare Samanta satanei si dragostea lui Hristos:

Scopul vieţii creştine este de a-L dobândi pe Duhul Sfânt, de a fi în comuniune constantă cu Dumnezeu, de a cunoaşte şi de a face voia lui Dumnezeu. Dacă nu există nicio dorinţă în acest sens, atunci viaţa, din punct de vedere creştin, este lipsită de scop, fără sens şi pustie.

 

Prezentare Desteapta-te cel ce dormi: Trezirea omului din somnul pacatului:

„Viaţa creştină, încă de la primii paşi, întâmpină obstacole de diferite feluri şi, cu cât se înaintează mai mult, cu atât mai numeroase sunt acestea. Oricine intră pe această cale trebuie să se înarmeze cu un curaj neclintit pentru a avansa, astfel încât lupta şi obstacolele care îl aşteaptă să nu-l împingă înapoi. Mai presus de orice este să nu te laşi niciodată copleşit de descurajare; nimic nu este mai periculos”.

 

Prezentare Poezie cu-adieri de vesnicie:

Iată c-a sosit acum
 Şi al cincilea volum,
 Înţesat, ca de-obicei,
 Cu arici şi motănei,
 Cu lame needucate
 Şi ţestoase răsfăţate.
 Morala o ştiţi deja:
 Să vedem de nu cumva
 Avem vreo asemănare,
 Fie mică, fie mare,
 Cu simpaticii eroi
 Şi să ne-ndreptăm pe noi,
 Nu să alergăm senini
 Să dăm cartea la vecini
 Şi, cu un surâs mieros,
 Să le spunem bucuros:
 — Iată, dragii mei amici,
 Despre voi scrie aici! 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Noul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (IX) - Epistolele Sobornicesti:

După seria de tâlcuiri verset cu verset ale cărților Vechiului Testament, continuăm cu cărțile Noului Testament. Preotul Ioan Sorin Usca se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene (fără a o ignora nici pe cea apuseană), dar aduce, de câte ori este cazul, și precizări istorice și filologice de dată recentă. Autorul îmbină rigorile teologiei cu experiențele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariștilor și studenților în Teologie, dar și intelectualității creștine în general.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare De la iadul fricii la bucuria credintei sau De la moarte la viata:

 Lucrarea intitulată De la iadul fricii la bucuria credinței sau de la moarte la viață prezintă o perspectivă diferită asupra societății contemporane, menită să trezească conștiința și să o facă lucrătoare. Autorul demonstrează, în repetate rânduri, că progresul științei și al tehnologiei îl face pe om să piardă sensul vieții. Drept remediu, părintele Ioan Buliga recomandă întoarcerea la credință. Totodată, autorul ne îndeamnă să ne trăim viața în limitele coordonatelor morale. Mai exact, trebuie să ne smerim și să renunțăm la deșertăciunile acestei lumi, să ne lepădăm de idolii ei și să ne retragem în frumusețea credinței. 

 

Prezentare Cum sa urcam Muntele Fericirilor. Indrumar duhovnicesc:

CUPRINS

Cea mai înaltă cale de vieţuire a omului pe ­pământ este învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, iar asta înseamnă că pentru fiecare dintre noi lucrul cel mai de folos este să-­și rânduiască viața potrivit cuvintelor Domnului. Criteriile de tâlcuire a învățăturilor Mântuitorului nu sunt altele decât Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, inima deschisă către Dumnezeu, logica, bunul simț și limpezimea rațiunii – pe care Domnul le-­a dat omului pentru ca el să poată deosebi binele de rău şi înțelege toate lucrurile care îi sunt de trebuinţă în viaţă.
Predica de pe Munte reprezintă temelia învăță­turii Mântuitorului Iisus Hristos – glasul ce vine de la Tronul lui Dumnezeu, lumină cerească ce luminează viețile oamenilor.
Înconjurat de popor, Fiul lui Dumnezeu Şi­-a început Predica de pe Munte arătându­-ne care sunt Fericirile, pentru ca omul să împlinească scopul existenței sale: acela de a fi fericit...

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfantul Mina - Ocrotitorul pagubitilor:

Sfântul Mare Mucenic Mina a fost supranumit Făcătorul de Minuni deoarece a intervenit în nenumărate situații și i-a ajutat pe cei aflați în necaz. A salvat vieți, a vindecat boli, i-a ajutat pe cei păgubiți să își recapete pagubele. El este supranumit și Grabnic Ajutător datorită rapidității cu care cei ce îl cheamă în rugăciune primesc sprijin pentru cererile lor.Drept dovadă pentru minunile Sfântului Mina stau mărturiile recente ale credincioșilor - cuprinse în această carte -  care au primit vindecare sau alinare după ce s-au rugat la Sfântul Mina.

Sfinte Mare Mucenic Mina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Detalii despre carte / COMANDA