![]() |
![]() |
![]() |
Înălțarea Sfintei Cruci
14 Septembrie
|
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
Septembrie 2022 |
Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) a avut loc în perioada 31 august – 8 septembrie 2022 în orașul german Karlsruhe, după o amânare de doi ani cauzată de pandemia de Covid-19. Adunarea precedentă a avut loc în 2013 la Busan, Coreea de Sud. Prima Adunare de acest fel s-a desfășurat în urmă cu 74 de ani în Amsterdam, Olanda. La Adunarea din acest an au participat 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal. Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, vice-moderator al comitetului central, a condus sesiunea plenară în care s-au aprobat comitetele adunării CMB și moderatorii de sesiuni plenare. Lucrările Adunării Generale 2022 s-au desfășurat sub genericul „Dragostea lui Hristos mișcă lumea spre reconciliere și unitate”. Discursurile participanților au făcut referire la marile probleme ale lumii la care creștinii nu pot rămâne impasibili: pandemie, războaie, diverse forme de discriminare, criza de mediu ș.a.
Declarație finală
Adunarea Generală a adoptat în final o Declarație numită Războiul din Ucraina, pace și justiție în Europa, prin care condamnă ferm războiul ilegal și nejustificat, cere încetarea imediată a focului, dialog și negocieri pentru o pace sustenabilă. Declarația face referire la obligativitatea respectării de către toate părțile implicate în conflict a drepturilor internaționale ale omului, cu accent pe protejarea populației civile, a infrastructurii civile și pe tratarea corectă, umanitară, a prizonierilor de război. Cu referire la Parabola Bunului Samaritean și la explicația Mântuitorului privind persoana aproapelui nostru, Adunarea Generală subliniază importanța bunei conviețuiri și întrajutorarea necondiționate de xenofobie, rasism, migrație, religie și se angajează să continue dialogul cu scopul de a mijloci și de a gasi căi pașnice de soluționare. Un al doilea punct important al Declarației se referă la migrație, xenofobie, rasism, care au explodat în ultimii ani din cauza conflictelor regionale, a pandemiei și a schimbărilor economice dinamice, față de care CMB cere implicarea susținută a statelor spre asigurarea unor condiții favorabile fiecărei persoane de a își clădi un viitor demn, fără discriminare, persecuție, marginalizare, stigmatizare, abuz.
„Războiul” declarațiilor contradictorii ale Rusiei și Ucrainei
Biserica Ortodoxă a Rusiei nu a aderat la Declarația finală. Astfel, Mitropolitul Antonie de Volokolamsk, președintele Departamentului pentru Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei și șeful delegației Bisericii Ortodoxe Ruse la cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Karlsruhe, Germania, și-a argumentat astfel poziția cu privire la adoptarea documentului:
Putem concluziona că cele mai importante capitole ale acestei reuniuni a CMB au fost cel administrativ, respectiv alegerea președinților regionali, și cel de conținut, mai puțin dedicat unor chestiuni strict teologice și mai aplicat la contextul istoric prezent, mai pragmatic orientat către provocările concrete ale lumii contemporane, (lucru pe care unele personalități ortodoxe îl critică, considerându-l o îndepărtare de la misiunea prorpiu-zisă a Bisericii. Astfel, există opinia că: Atmosfera profană a acestor adunări este suficientă pentru a înțelege că scopul ei nu este nicidecum unitatea Bisericii, ci o reconciliere strict politică lumească și, mai corect spus, păgână în sensul unei credințe fetișiste și a unei venerări a pământului, naturii și lumii. Practic, țelul declarat nu este cerul, raiul și împărăția lui Dumnezeu, ci viața de aici. Sufletul, Biserica, Dumnezeu, credința, rugăciunea devin tot atâtea noțiuni pervertite și coborâte la un nivel înapoiat și idolatru.... NU totul se reduce la alegerea de noi comitete de conducere și nici la abordarea unor probleme care nici măcar nu țin de sfera religioasă și care evident că nu pot fi rezolvate de Biserică. Indiferența față de suferințele și crizele oamenilor din lume nu trebuie contracarată cu alinierea la programele și strategiile politicii mondiale.
Este normal ca Ortodoxia să aibă legături și să accepte nivelul rudimentar religios al celorlalte erezii și religii, dar fără să-și piardă identitatea proprie și fără să ia parte, coborându-se în această mocirlă. Argumentele unora dintre ortodocși că în mișcarea ecumenică se dă o mărturie despre dreapta credință celorlalți pălesc în fața realității și nu sunt decât o luare în derâdere a Evangheliei lui Hristos).
Au fost delegații care au cerut respingerea participării delegației BORu, dar decizia CMB a fost de a aduce împreună reprezentanții celor două țări aflate în conflict, într-un spațiu liber al dialogului. După cum a subliniat Pr. Ioan Saucă, războiul dintre Rusia și Ucraina a aruncat o ‘umbră’ asupra conferinței. „Există diviziuni politice și există diviziuni ecleziastice. Recunoaștem acest lucru. Dar trebuie să recunoaștem că aici, la CMB, le oferim posibilitatea de a se întâlni… Încă de la începutul celei de-a 11-a Adunări, Consiliul Mondial al Bisericilor a dovedit că rămâne un instrument al uniunii și al medierii, un rol pe care l-a jucat și în trecut, ca de exemplu în perioada apartheidului.”
"mișcarea ecumenică a fost întotdeauna despre chemarea bisericilor una pe alta la unitatea vizibilă, la comuniunea deplină. Astăzi, când din cauza unei pandemii chiar și întâlnirea personală a devenit atât de dificilă, acea vocație este cu atât mai necesară. Bisericile au nevoie acum, împreună, într-o mișcare ecumenica reînnoită de dragul lumii, să găsească o voce mai publică care să spună o speranță mai adevărată decât optimismul gol al oricărei retorici politice șterse: o speranță care ar putea construi o lume mai bună decât una atât de profund modelată de materialism, individualism și consumerism, o lume în care resursele vor fi împărtășite, inegalitățile vor fi abordate și o nouă demnitate găsită printre noi și pentru noi toți. Bisericile care trăiesc și se roagă numai în comunități ascunse, private, separate una de cealaltă, sunt chemate de Hristos cel înviat să fie „trimise” în chiar spațiile publice și deschise ale lumii, pentru a reformula simțul nostru corporativ asupra a ceea ce contează, pentru a face idolii cad și să facă parte din primirea Împărăției lui Dumnezeu în care săracii sunt binecuvântați și robii eliberați. O lume care strigă după iubire profundă, pentru comunitate, pentru dreptate și speranță are nevoie de biserici care să fie vizibil în comuniune, tânjind după unitate acolo unde există dezbinare și găsirea unui nou viitor pentru omenire și pentru întreaga creație, așa cum este exprimat în Apocalipsa 21. Dragostea lui Hristos mută lumea către reconciliere și unitate. Tema celei de-a 11-a Adunări este un cântec de laudă pentru Dumnezeu a cărui iubire, în Hristos, ne mișcă. Este o declarație de credință și încredere că este voința lui Dumnezeu să ne miște prin iubire către reconciliere și unitate. Este un mesaj către lume despre iubirea care este inima credinței creștine. Este o invitație adresată bisericilor și tuturor oamenilor de bunăvoință din întreaga lume de a împărtăși înțelepciunea comună a iubirii pentru a ne îndemna pe toți să fim împăcați și să găsim adevărata noastră unitate ca umanitate."
Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi. Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă. Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. - (Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii, Am iubit pătimirea, Editura Sophia, București, 2006)
În spațiul on-line românesc, au apărut și astfel de comentarii: “Logo-ul (Adunării Generale) a fost format din patru elemente: crucea, porumbelul, cercul (lumea) și calea. În plus față de elementele principale (sigla și motto-ul), caracterul pământesc este și mai clar scos în evidență de ritualurile de rugăciune și dezbaterile organizate. Chiar și la celelalte Adunări din anii precedenți a fost stridentă și greu de digerat pentru un ortodox prezența elementelor păgâne, nici măcar creștine, dar și a diferitelor ritualuri de rugăciune în comun cu eretici protestanți și anticalcedonieni. O scurtă istorie realizată oficial chiar de CMB subliniază protestul participanților ortodocși față de ritualurile religiilor africane și japoneze... Din păcate, aceste manifestări ritualice nu au dispărut cu totul, chiar dacă s-au diminuat, și reprezentanții ortodocși participă la ele. Filmulețul oficial care prezintă o secvență din rugăciunea de deschidere este elocvent pentru un creștin ortodox serios că totul este străin de învățătura apostolilor. Elementele păgâne, voia bună, exaltarea și atmosfera de spectacol artistic sunt puternic contrastante cu interiorizarea, seriozitatea, pocăința, umilința și credința în Dumnezeu cel în Treime, în Hristos și în Evanghelia Lui."
Patriarhul României transmite un mesaj cu ocazia începerii anului școlar 2022-2023. Preafericirea Sa subliniază că astăzi când, sub influența secularizării, valorile spirituale sunt neglijate, iar educația este supusă unor schimbări de paradigmă copiii și tinerii „au nevoie să descopere sensul profund creștin al vieții, importanța rugăciunii, bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii”.
Patriarhul Daniel mai arată că elevii au nevoie „să cultive virtuți esențiale, precum: respectul pentru demnitatea persoanei, prietenia, iubirea sinceră, solidaritatea şi recunoştinţa”.
„De asemenea, copiii și tinerii au nevoie de o educație temeinică pentru viață, care include experiențe personale, trăite în cadrul unei comunități concrete, începând din familie și continuând în școală, în viața Bisericii și a societății”.
Mesajul integral:
La începutul anului şcolar 2022-2023, cu dragoste părintească, îi felicităm şi binecuvântăm pe toţi elevii, părinţii, învățătorii și profesorii români, purtându-i în rugăciunile Bisericii, pentru ca Preamilostivul Dumnezeu să le trimită tuturor „duhul înțelepciunii și al înțelegerii, să le lumineze mintea și cugetul și să le deschidă inima spre primirea învățăturilor celor bune”.[1]
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.
Rugăciunea este prezență şi lucrare a Sfântului Duh în omul credincios, care aduce mângâiere, pace şi bucurie; ea ne unește cu Preasfânta Treime și cu Biserica lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul arată că „rugăciunea, după însușirile ei, este starea de vorbă şi unire a omului cu Dumnezeu, iar după puterea ei, este sprijinitoare a lumii (…), împăcare cu Dumnezeu (…), lucrare îngerească (…), luminătoare a minţii”2.[2] Așadar, ea este temelia viețuirii și a creșterii spirituale a omului, care ne ajută să înfruntăm greutățile, şi să pregustăm încă din lumea aceasta lumina și bucuria învierii și a vieții veşnice.
Rugăciunea este biruința asupra înstrăinării omului de Dumnezeu, de sine însuşi şi de semeni, este izvor de pace, de bucurie şi comuniune. Totodată, rugăciunea comună este semn al prezenței tainice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). De aceea, copiii și tinerii, părinții și profesorii sunt chemaţi să prețuiască și să cultive rugăciunea în comunitatea eclesială, în familie, în școală și în societate, aceasta fiind izvorul iubirii curate față de Dumnezeu și de semeni.
Fără rugăciune nu este Biserică şi nici viaţă creştină. Când pierdem bucuria şi pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie. Astăzi, când, sub influența secularizării, valorile spirituale sunt neglijate, iar educația este supusă unor schimbări de paradigmă, copiii și tinerii au nevoie să descopere sensul profund creștin al vieții, importanța rugăciunii, bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, să cultive virtuți esențiale, precum: respectul pentru demnitatea persoanei, prietenia, iubirea sinceră, solidaritatea şi recunoştinţa. De asemenea, copiii și tinerii au nevoie de o educație temeinică pentru viață, care include experiențe personale, trăite în cadrul unei comunități concrete, începând din familie și continuând în școală, în viața Bisericii și a societății.
Este cunoscut faptul că școala românească a luat ființă în tinda Bisericii și a continuat să se dezvolte în strânsă legătură cu Biserica. Prin prezența orei de Religie în școală și prin cateheza parohială, Biserica oferă copiilor și tinerilor repere esențiale pentru dezvoltarea lor atât în plan personal, cât și comunitar. Pentru a cultiva relația de comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu aproapele prin rugăciune, în contextul Anului omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, în perioada 15 noiembrie 2021 – 21 mai 2022, Patriarhia Română a organizat, în parteneriat cu Ministerul Educației, Concursul Național Catehetic intitulat „Rugăciunea în viaţa mea”. La concurs au participat grupuri catehetice parohiale, formate din copii și tineri atât din țară, cât și din diaspora, câștigătorii fiind premiați în ziua de 21 mai 2022, cu ocazia hramului istoric al Catedralei Patriarhale, Sfinții Mari Împărați, Constantin și mama sa, Elena.
Cu prilejul începutului anului şcolar 2022-2023, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți elevii, părinţii, învățătorii şi profesorii români, dăruindu-le sănătate deplină, bucuria rugăciunii și creștere spirituală, întru mulți și fericiți ani!
Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note
[1] Rânduiala slujbei la începerea anului școlar, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 650.
[2] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, traducere de mitropolit Tit Simedrea, ediţie îngrijită de arhimandrit Benedict Ghiuş, Editura „Cuvântul Vieţii” a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, București, 2020, p. 401.
Mesaj al Patriarhului României
Părintele Patriarh Daniel a transmis sâmbătă, 10 septembrie 2022, un mesaj la împlinirea a 150 de ani de la plecarea la Domnul a Eroului Naţional Avram Iancu.
„Avram Iancu are marele merit de a fi catalizat poporul român din Transilvania în jurul idealurilor sfinte de libertate şi de afirmare a conştiinţei naţionale. Numele său a devenit în curând un simbol puternic al libertăţii naţionale în conştiinţa întregului popor român, încât declararea sa oficială drept Erou al Națiunii Române, în 17 noiembrie 2016, a reprezentat doar validarea unui adevăr incontestabil”, transmite Preafericirea Sa. „Comemorarea Eroului Naţional Avram Iancu la împlinirea a 150 de ani de la moartea sa are rolul de a contribui la promovarea şi completarea cunoaşterii istoriei noastre, cât şi la educarea modului în care ne raportăm la memoria şi istoria naţională”, adaugă Patriarhul României.
Text integral:
Anul acesta comemorăm împlinirea a 150 de ani de la trecerea la Domnul a Eroului Naţional Avram Iancu (†1872), considerat cel mai mare erou naţional al românilor din Transilvania, cu merite excepționale în afirmarea identităţii şi a drepturilor naţionale ale românilor, cel care a condus Revoluția română din Transilvania între anii 1848-1849.
„Primăvara popoarelor”, cum a fost numit valul revoltelor revoluționare împotriva regimurilor absolutiste din anul 1848, a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei. Curentul revoluţionar, care a debutat în Franța, a devenit în scurt timp o amplă mișcare politică şi socială, manifestată la nivelul întregii Europe, cuprinzând şi Ţările Române.
În Moldova şi Ţara Românească, amenințate de intervențiile represive ale două mari imperii absolutiste (Rusia şi Turcia) revoluția din 1848 nu a durat decât câteva zile, fiind repede înăbușită. În Transilvania, însă, aflată sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, revoluția română a avut un caracter preponderent naţional, susţinută fiind şi de fruntaşii români veniți de peste Carpaţi, în Munţii Apuseni. Aici, revoluția română nu a putut fi înfrântă cu forța armelor, ci a durat aproape un an şi jumătate, având ca opoziție partea maghiară, care voia răpirea Transilvaniei şi anexarea ei la Ungaria, şi care nu recunoştea românilor şi sașilor dreptul la existență naţională, la păstrarea limbii şi a credinţei.
Astfel, anul 1848, anul marilor speranțe, n-a produs imediat împlinirile așteptate, mai ales pentru români. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Însă, de fapt, revoluția era marea biruitoare, încât la scurt timp popoare întregi, inclusiv românii, şi-au realizat treptat idealurile unităţii naţionale.
Avram Iancu are marele merit de a fi catalizat poporul român din Transilvania în jurul idealurilor sfinte de libertate şi de afirmare a conştiinţei naţionale. Numele său a devenit în curând un simbol puternic al libertăţii naţionale în conştiinţa întregului popor român, încât declararea sa oficială drept Erou al Națiunii Române, în 17 noiembrie 2016, a reprezentat doar validarea unui adevăr incontestabil.
La scurt timp după moartea sa, poporul român l-a înălţat pe Avram Iancu drept stindard al libertăţii şi al identităţii naţionale, numele său devenind un reper important cu încărcătură simbolică.
Memoria colectivă, după cum se știe, este scurtă; mai ales atunci când un popor traversează traume colective: războaie, regimuri opresive totalitare, perioade critice care manipulează conștiințe prin încercarea ștergerii identității noastre naţionale şi spirituale.
Comemorarea Eroului Naţional Avram Iancu la împlinirea a 150 de ani de la moartea sa are rolul de a contribui la promovarea şi completarea cunoaşterii istoriei noastre, cât şi la educarea modului în care ne raportăm la memoria şi istoria naţională.
Istoria vieţii şi a luptei lui Avram Iancu, dedicate cauzei româneşti, trebuie spuse şi cunoscute pentru a întări astfel legătura noilor generaţii cu trecutul, pentru a păstra şi cultiva în memoria noastră şi a urmașilor noştri preţuirea şi recunoştinţa faţă de sacrificiul înaintașilor care s-au jertfit pentru împlinirea idealurilor de libertate şi unitate ale poporului român.
Evenimentele culturale şi spirituale organizate de Consiliul Județean Hunedoara împreună cu Episcopia Devei şi Hunedoarei, pentru omagierea personalităţii lui Avram Iancu, culminează în această zi cu sfinţirea bisericii cu hramul „Adormirea Macii Domnului”, o nouă poartă a cerului, unde se vor înălța rugăciuni către Milostivul Dumnezeu pentru Eroul Naţional Avram Iancu, cel care odihnește în apropierea acestui sfânt lăcaş, întru nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice.
De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a manifestat o grijă deosebită faţă de eroii neamului românesc, pomenindu-i la fiecare Sfântă Liturghie. Atunci când cinstim eroii neamului românesc, cinstim demnitatea poporului român credincios, jertfelnic şi luptător, iar atunci când îi comemorăm şi îi pomenim din neam în neam, din generaţie în generaţie, afirmăm conştiinţa unităţii naţionale şi conştiinţa continuităţii naţionale.
Avem convingerea că cei care s-au jertfit pentru neamul românesc sunt binecuvântaţi de Dumnezeu pentru iubirea lor smerită și jertfelnică, deoarece libertatea și unitatea unui popor sunt daruri de la Dumnezeu, care trebuie însă cultivate, păstrate şi apărate.
Felicităm pe toți organizatorii acestor evenimente culturale şi bisericeşti, pe ctitorii și binefăcătorii acestui sfânt lăcaş și pe credincioșii prezenți la aceste momente sfinte și solemne de spiritualitate și demnitate naţională.
Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Răstignit şi Înviat, să reverse harul Său, al luminii şi al vieţii veşnice, peste Eroul Naţional Avram Iancu, dăruindu-i odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îl cinstim, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credinţă, să ne iubim poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Rezumat al evenimentelor de la Țebea
Sâmbătă, la împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, a fost sfințită pictura bisericii care veghează la mormântul eroului național de la Țebea, comuna Baia de Criș, județul Hunedoara. Slujba, Sfânta Liturghie și Pomenirea eroului au fost oficiate de cinci ierarhi, în frunte cu Mitropolitul Laurențiu. Mitropolitul Ardealului a slujit împreună cu Episcopul Nicodim al Severinului și Strehaiei, cu Episcopul Andrei al Covasnei și Harghitei, cu Episcopul Nestor al Devei și Hunedoarei și cu Episcopul Siluan al românilor ortodocși din Ungaria. Au participat clerici, parlamentari, reprezentanți ai autorităților județene și locale, oameni de cultură și numeroși credincioși.
„Evenimentul acesta are loc în sâmbăta dinaintea duminicii care pregătește sărbătoarea Sfintei Cruci. Și ne place să constatăm un lucru minunat: că nu e nimic întâmplător”, a subliniat ierarhul, adăugând că eroii au biruit și ei prin jertfa proprie. „Dacă-ți respecți înaintașii, te respecți pe tine și ai dorința ca și urmașii urmașilor noștri să fie și ei demni de ceea ce a împlinit atâta mulțime de eroi care și-au dat viața pentru țara noastră, pentru Biserica noastră, pentru libertatea noastră”, a adăugat Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu. „Cerem mila lui Dumnezeu să ne ocrotească în această zi de prăznuire națională, îl rugăm pe Dumnezeu să-i pomenească pe toți înaintașii noștri, pe toți eroii și luptătorii noștri români. Să ne ajute Dumnezeu să facem și noi un gest de pietate.”
„Dacă biserica am înfrumusețat-o cu podoabele acestea minunate ale picturii, florile recunoștinței noastre se pun pe mormintele eroilor, dar nu o floare luată din grădina noastră, ci să adăugăm și o floare din sufletul fiecăruia dintre noi. Și, dacă în noi arde o candelă a credinței, să aprindem din ea dragostea noastră față de toți înaintașii noștri!” și-a încheiat Mitropolitul Ardealului cuvântul din cadrul Sfintei Liturghii.
La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Andrei a citit mesajul Patriarhului Daniel la 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, cel care a condus Revoluția română din Transilvania între anii 1848-1849. „Avram Iancu are marele merit de a fi catalizat poporul român din Transilvania în jurul idealurilor sfinte de libertate şi de afirmare a conştiinţei naţionale”, a transmis Preafericirea Sa. Momentul a fost urmat scurte ceremonii de ridicare în rang și de oferire de distincții pentru lucrătorii și binefăcătorii bisericii. Părintele Paroh Mirel Petrica a fost hirotesit iconom stavrofor, iar Laurențiu Nistor, președintele Consiliului Județean Hunedoara, Călin Petru Marian, prefectul județului Hunedoara, și Mihaiu Liviu Gorcea, primarul Comunei Baia de Criș, au primit distincții de vrednicie.
Au primit diplome de vrednicie și numeroși alți sprijinitorii ai lucrărilor, printre care dep. Natalia Intotero, Costel Avraam, managerul Consiliului Județean Hunedoara, membrii Consiliului Local al Primăriei Baia de Criș, pictorul Cătălin Cezar Băluț, dar și membrii Consiliului Parohial Țebea.
„Mulțumim tuturor celor care au contribuit la înfrumusețarea acestei biserici și avem certitudinea că Dumnezeu va răsplăti cu răsplată nepieritoare și veșnică tuturor acelora care au arătat dragoste față de Biserica Sa cea sfântă”, a spus Preasfințitul Părinte Nestor.
Episcopul Devei și Hunedoarei le-a dăruit celorlalți ierarhi câte o copie a drapelului așezat pe mormântul lui Avram Iancu după înmormântare. Steagul îl reprezintă pe erou alături de Horea, Cloșca și Crișan. A fost dorința lui Avram Iancu să fie îngropat la Țebea, lângă gorunul de unde a pornit lupta lor pentru drepturile românilor.
După liturghie, Preasfințitul Părinte Andrei a oficiat slujba Parastasului la mormântul lui Avram Iancu. Au susținut alocuțiuni Mihaiu Liviu Gorcea, primarul Comunei Baia de Criș, și Dan Dungaciu, Președintele Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.
„Vă mulțumesc că m-ați invitat aici să vorbesc despre personajul istoric care mă emoționează cel mai puternic”, a spus Dan Dungaciu. „Primul lucru și prima emoție pe care o resimt ține de angajamentul lui total, irevocabil, pentru o cauză.”. „Există în fiecare dintre noi o capacitate de a ne asuma, dincolo de ființa noastră individuală, ființa noastră comunitară”, a continuat sociologul. „Și, uneori, facem asta cu o intensitate atât de mare, încât ființa noastră individuală pur și simplu dispare, devine irelevantă.”
„Atunci când, de pildă, o mamă este gata să se jertfească pentru copiii ei, ea ne transmite mesajul că, fără această comunitate, a familiei, a copiilor ei, ea nu mai are nici un rost.” Tot astfel, destinul fiecăruia dintre noi este profund legat de destinul comunității din care facem parte, a mai explicat cercetătorul.
Ziua de sâmbătă s-a încheiat în comuna Baia de Criș cu dezvelirea unui bust al lui Avram Iancu în localitate.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Țebea a fost construită în stil neoclasic în secolul al XIX-lea în locul unui lăcaș mai vechi și a trecut prin mai multe renovări până în 1990, dar rămăsese nepictată. Actuala pictură a păstrat motivul tricolor, singurul care împodobea biserica înainte de pictare. Festivitățile din acest an de la Țebea continuă duminică. După Sfânta Liturghie, urmează ceremonia de depuneri de flori și momentul rugăciune la statuia eroului, defilarea gărzii de onoare și un concert folcloric organizat și transmis în direct de TVR 1. - basilica
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, transmite luni un mic îndrumar practic despre taina spovedaniei, folositor atât preoților cât și credincioșilor, după cazul duhovnicului Visarion Alexa acuzat de abuzarea sexuală a unor enoriașe în Biserică, în timpul spovedaniei.
Necesara graniță dintre duhovnicie și psihoterapie
Necesitatea igienică spirituală a respectării unor frontiere sufletești în relația cu celălalt ar trebui să fie subînțeleasă de oricine, dar mai ales de cei ce, prin natura misiunii pastorale, au acces la tainele mărturisite ale celor ce ajung în fața lor cu sufletul în genunchi.
Calitatea de duhovnic, copleșitoare prin responsabilitatea încredințată indirect de însuși Hristos, oferă cel mai înalt și teribil privilegiu posibil pentru un om: să primească în inima lui mărturisirea celor mai tainice lucruri din adâncul inimii altui om. Să fie martorul tăcut și compătimitor până la lacrimile care i se amestecă poate cu cele ale persoanei dezgolite sufletește în fața lui.
Rolul său esențial este acela de a asculta, de a primi mărturisirea unui suflet care abia șoptește cu sfială sau rușine arzătoare, purificatoare, lucruri de nespus în niciun alt context omenesc. De a co-pătimi împreună cu cel împătimit, dar dornic de despătimire, de a-l încuraja și întrema sufletește, de a-i șterge lacrimile și strânge părintește mâinile tremurânde, ca semn reflex al deplinei înțelegeri și însoțiri agapice în suferința produsă de rana deschisă a păcatului.
Spovedania e și întâlnirea a două suflete îngemănate prin natura lor căzută din ascultarea de Domnul, suflete care caută împreună, chiar în prezența lui Hristos, consolarea, alinarea, calea dificilă a pocăinței, a schimbării și, desigur, iertarea.
Spovedania ca Taină nu e o ședință de psihoterapie ofensivă, nu e o tiradă mustrător moralizatoare, nu e, mai ales, o anchetă absurdă pe marginea detaliilor din miezul intimității tulburător de adânci a celui îngenuncheat de multe, nu e un asalt verbal armat pentru obținerea unei mărturisiri sub constrângere și șantaj emoțional fragilizant.
Taina Spovedaniei nu vizează extragerea cu cleștele curiozității maladive a unor informații total irelevante din punct de vedere duhovnicesc, legate de nucleul intim al sexualității persoanei penitente cu prețul tulburării acesteia, al închiderii în sine sau al smintirii celui/ celei care caută ușurarea și iertarea, nu stingherirea și rușinarea.
Rolul duhovnicesc al celui care ascultă intens o mărturisire liberă, care însoțește lămuritor o minte asaltată de remușcări și care (de)plânge împreună cu sufletul îngenuncheat fapte care strivesc, copleșesc și sufocă, se poate extinde doar până la frontiera de unde începe vasta libertate a celui venit să (se) mărturisească. Libertatea în care acesta a greșit și în care acum recunoaște greșeala. Nu mai departe de această frontieră, nu depășind un dureros și inviolabil prag de sensibilitate, nu dând cu ușa de pereții sufletului care tânjește după vindecare.
Pentru că doar mărturisirea deplin liberă și nestingherită este roditoare de iertare mântuitoare.
Depășirea graniței dintre duhovnicie și psihoterapie (care are specialiștii săi), intruziunea aberantă în sfera prin excelență intimă a sexualității persoanei, inadmisibila scormonire și eviscerare a ei în actul tainic al spovedaniei creează, sub aprobarea satisfăcută și perversă a diavolului, contextul extrem de periculos și nedrept al vulnerabilizării emoționale, al tulburării trăirilor din registrul cel mai adânc al pulsiunilor omenești, context minat de fantasme și tentații care doar de la Domnul nu vin.
Un om îngenuncheat de povara unor păcate pe care a venit să le mărturisească liber, trezindu-se chestionat abrupt, intruziv și aluziv pe marginea unor detalii ale vieții sale intime, se va simți inevitabil dezgolit cu forța, tulburat și lezat, devenind suspicios, dar și, nu foarte rar, ușor de manipulat și smintit. Un om care, în loc să se întoarcă mai îndreptat la casa sa, va pleca din biserică dezamăgit, revoltat, dezgustat.
Deloc exclus, cineva vulnerabil care traversează o asemenea experiență pseudo-duhovnicească va putea cădea în pânza unui bine camuflat păianjen care, sub masca ospitalității sufletești și a autorității duhovnicești, nu va ezita să captureze suflete, poate chiar și trupuri, care, înaintea lui Dumnezeu sunt și trebuie să rămână eminamente libere. Nu înrobite cuiva, nu dependente de cineva, oricine ar fi acesta și orice grad de suspectă notorietate „duhovnicească", obținută atât de ușor în „evul media”, ar avea.
Mărturisirea noastră liberă înaintea lui Hristos are ca scop ultim iertarea și consolidarea libertății noastre, nu adâncirea în dependența de un „guru duhovnicesc", monah sau nu.
Creștinul real și lucid este hristocentric, nu antropocentric. Nu omului, ci Dumnezeu-Omului trebuie să i se încredințeze pe deplin.
Duhovnicia este școala cea mai înaltă a creștinsimului, în care ne mântuim „ca prin foc". Focul mărturisirii libere, focul lacrimilor, focul nemeritatei iertări care ni se dăruiește totdeauna doar de către Hristos, Cel ce stă nevăzut, dar intens prezent lângă noi și duhovnic, primind, dumnezeiește de înțelegător, mărturisirea noastră.
Duhovnicul e astfel doar martorul necesar al întâlnirii noastre mărturisitoare cu Hristos, nu un anchetator sau un inchizitor cu inițiative și imaginație suspect scormonitoare sau îmbietoare spre vreun alt punct cardinal decât Nordul moral indicat de busola bunului-simț și a discernământului.
Duhovnicul autentic are nesfârșita responsabilitate de a ne ghida cu maximă delicatețe, după puterea și priceperea paternității sale spirituale (asupra căreia meditează smerit interogativ, nu gureș intempestiv), pe calea întâlnirii cu C/celălalt, pe calea spre Adevărul personal întrupat, nu abstract generalizat, pe calea spre rigoare și candoare, nu spre relativizare, pe calea spre echilibru în toate și sobrietate, exersând iar și iar, împreună cu noi, nu arogant pe deasupra noastră, smerenia, noblețea, libertatea, iertarea și bunătatea. Toate, chipuri ale dragostei curate.
Și singurele care, adecvându-ne la realitate și unindu-ne cu ceilalți, ne pot salva înaintea lui Dumnezeu, dar și a oamenilor care au înțeles ce contează cu adevărat”, spune Vasile Bănescu, citat de stiripesurse.ro.
O delegație a Patriarhiei Române condusă de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, s-a întâlnit joi cu Ministrul Sănătății, prof. univ. dr. Alexandru Rafila, pentru a definitiva un protocol de asistență religioasă creștin-ortodoxă în unitățile sanitare. Protocolul, care urmează a fi semnat în perioada imediat următoare are mai multe obiective, printre care:
Început de an universitar: Pe lângă îndrumare intelectuală, tinerii au nevoie și de rugăciune
Patriarhul Daniel a transmis un mesaj cu prilejul începutului de an universitar 2022-2023. Preafericirea Sa îi îndeamnă pe tineri să unească studiul cu rugăciunea, amintindu-le că „au nevoie atât de rugăciune, ca izvor de speranță, cât și de îndrumare în formarea lor intelectuală și spirituală”. Text integral: Rugăciunea luminează mintea, încălzește inima și sporește activitatea
La începutul noului an universitar 2022-2023, adresăm un mesaj de binecuvântare tuturor studenților, rugându-ne lui Dumnezeu ca prin înțelepciune, viață bună și dreaptă credință, să fie ei bucurie și mângâiere părinților și profesorilor și întărire Bisericii noastre Ortodoxe [1]. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2022 drept An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de iubirea lui Dumnezeu Cel atotmilostiv. Creștinul ortodox se roagă mult, știind că rugăciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne unește cu Dumnezeu, ne ajută să vedem în fiecare om un frate și în fiecare frumusețe a creației un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm încă din lumea aceasta bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț decât ea, fiindcă aceasta ne dăruiește inspirație și putere pentru cuvântul frumos și fapta bună. Într-o lume agitată, cu ochii pe ceas, pe agendă sau pe calculator, rugăciunea mai scurtă și mai deasă poate deveni o respirație spirituală a sufletului, un izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. Rugăciunea ritmează ca un orologiu spiritual viața și creșterea duhovnicească a credinciosului. În toată vremea și în tot locul trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu, să-I mulțumim și să-I cerem ajutorul, deoarece binele se săvârșește numai cu ajutorul Lui, după cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Sfânta Evanghelie ne arată că fiecare clipă a vieții creștinului poate fi un timp al mântuirii. Într-o clipă noi putem câștiga mântuirea prin pocăință, ca tâlharul de pe cruce care s-a pocăit (cf. Luca 23, 43). Sfinții Părinți au înțeles timpul vieții ca fiind o carte pe care o scriem și o corectăm până în ziua plecării noastre din această viață, când Dumnezeu judecă sau evaluează timpul vieții omului privind la lumina faptelor săvârșite de el. Timpul este darul cel mai de preț al vieții noastre și avem două moduri de a folosi timpul pentru mântuire: în rugăciune unită cu pocăință pentru greșelile săvârșite, ca răscumpărare a timpului pierdut, și în rugăciune unită cu fapte bune, ca rodire și sfințire a timpului. Tinerii au nevoie atât de rugăciune, ca izvor de speranță, cât și de îndrumare în formarea lor intelectuală și spirituală. De aceea, cooperarea dintre Familie, Biserică și Școală este esențială. Cu prilejul începutului noului an universitar 2022-2023, ne rugăm Milostivului Dumnezeu, Izvorul Iubirii și al Înțelepciunii, să-i binecuvinteze pe toți studenții, profesorii și părinții, dăruindu-le sănătate, fericire și multă bucurie.
Cu deosebită prețuire și părintești binecuvântări,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Conferința Națională a Centrelor de Sprijin pentru Femeile Însărcinate
Conferința Națională a Centrelor de Sprijin pentru Femeile Însărcinate, inițiată și organizată de Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei, ediția a VI-a, Toamnă 2022, se desfășoară în perioada 12-13 septembrie. Prima ediție a fost organizată în 2019. Din 2021, conferința se desfășoară de două ori pe an, primăvara și toamna. Evenimentul aduce împreună specialiști care lucrează sau vor să lucreze în domeniul sprijinirii femeilor în criză de sarcină – psihologi, asistenți sociali, preoți, medici, coordonatori de centre și voluntari – pentru a se forma și a se dezvolta profesional în acest domeniu. Părintele Ciprian Ioniță, consilier la Sectorul Social-Filantropic al Patriarhiei Române, a citit mesajul Patriarhului României.
„Adesea, covârşiţi de lipsurile cu care se confruntă, părinţilor – şi mai ales mamelor singure – nu le este uşor să accepte copilul ca pe un dar de sus. Iar nouă ne revine misiunea de a le restaura încrederea în Dumnezeu, devenind noi înşine braţele Lui milostive şi iubitoare... Pentru creştini, naşterea de copii nu reduce niciodată femeia la o realitate pur biologică, ci îi demonstrează forţa spirituală, care rezidă în capacitatea de a se jertfi din dragoste. Faptele noastre pro-viaţă devin expresia iubirii milostive şi a purtării de grijă a lui Dumnezeu şi îi amintesc femeii că ea are o putere şi o vocaţie unică, aceea de a da viaţă”, a mai transmis Patriarhul Daniel.
Întâlnirea Tinerilor Ortodocși la Braşov
Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Arhiepiscopia Sibiului (ITO) 2022 a început sâmbătă, 10 septembrie, la Braşov, cu un Te Deum săvârşit în Piaţa Unirii. Pr. prof. dr. Constantin Necula, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu, a susţinut o conferinţă. Duminică, 11 septembrie, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, a liturghisit în mijlocul tinerilor. Slujba de Te Deum de la începutul evenimentului a fost săvârşită de un sobor de preoţi şi diaconi sub protia părintelui protopop de Braşov, pr. Dănuţ-Gheorghe Benga. Grupurile de tineri venite din toate cele zece protopopiate ale Arhiepiscopiei Sibiului, la care s-au adăugat grupuri de tineri din Braşov şi voluntarii ITO, s-au adunat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, de unde s-au îndreptat spre Piaţa Unirii, unde a avut loc deschiderea festivă. Duminică, 11 septembrie, cei peste 500 de tineri participanţi la ITO Braşov au primit binecuvântare arhierească de la IPS Mitropolit Laurenţiu, care a săvârşit Sfânta Liturghie în Piaţa Unirii din Braşov. Ierarhul i-a îndemnat pe tineri să-L urmeze pe Hristos: „Încercaţi şi voi să faceţi un exerciţiu de bunătate, căci aveţi în sufletul vostru tot ceea ce vă trebuie!” După Sfânta Liturghie, ierarhul a premiat cei mai buni elevi de liceu din Braşov, care s-au remarcat prin rezultate excepţionale la învăţătură şi la concursurile naţionale şi internaţionale. În aceeaşi zi, tinerii au participat la ateliere meşteşugăreşti tradiţionale, dar şi la un spectacol folcloric şi artistic. - Ziarul Lumina
Jonathan Jackson propovăduiește Ortodoxia la Vaslui
Jonathan Jackson, celebrul actor american câștigător a cinci premii Emmy, si-a început drumul convertirii la Ortodoxie în 2007 în timp ce se afla în România și după cum spune el, a fost impresionat de faptul că oamenii se salutau cu „Hristos a înviat!". În 2012 a primit botezul ortodox împreună cu familia sa. A venit la începutul lunii septembrie iarăși în România, împreună cu familia sa, la Vaslui, unde a participat la Sfânta Liturghie, s-a împrtășit din Sfintele Taine și a vorbit celor 700 de tineri prezenți. Cum e posibil ca o celebritate asemenea lui să aibă un astfel de parcurs spiritual si să ajungă la dreapta credință?
„Am făcut această călătorie împreună cu Elisa.”(soția lui) „Îmi iubesc foarte mult soția. Și nu o iubesc doar teoretic. La fel și Ortodoxia.” „Vorbeam ore întregi noaptea. Cred că prima dată i-am vorbit despre Ortodoxie când am început să citesc despre Marea Schismă. I-am spus: «Știu că sună nebunesc, dar cred că Biserica Ortodoxă este Biserica adevărată, este credința originară!»”. „La fel simt și în legătură cu Sfântul Munte, cu viața în Biserica Ortodoxă, cu cinstirea Maicii Domnului și rugăciunile către ea. Îmi amintesc, desigur, vremea când nu-i ceream ajutorul, dar simt că aceasta a fost în inima mea dintotdeauna.” „Hristos este același ieri, astăzi și mâine, dar duhul acestei lumi se schimbă mereu, aduce mereu cea mai nouă ideologie, cea mai nouă minciună pentru a provoca haos înlăuntrul nostru”. „Acesta este ținutul identității virtuale, tărâmul măștilor, unde foarte puțini oameni sunt sinceri." „Dar azi, criza identității este în toată lumea. Această criză este o ispită, așa cum a fost ispitit și Iisus în pustie, când diavolul i-a atacat identitatea și a spus «Dacă» ești Fiul lui Dumnezeu. Avem atât de multe măști pe care le putem purta, avem atât de multe identități pe care ni le putem asuma, dar există o singură identitate adevărată. De unde vine ea și cum o putem găsi? (…) Avem înlăuntrul nostru resursele de a răspunde”. „Într-o lume care vede oamenii ca pe mărfuri utile? Stă în puterea noastră să fim chipul lui Dumnezeu într-o lume care propovăduiește urâtul și aplaudă nefirescul. Este datoria noastră să ne ridicăm către frumos și către adevăr”. „Într-o lume care cade tot mai mult în disperare, vouă vă revine să trăiți bucuria Învierii. Într-o societate care pare că vrea să-și distrugă toată istoria și rădăcinile rămâne pe voi să duceți lumina a tot ceea ce ați primit frumos de la strămoși prin sângele lor și să reconstruiți ruinele frumosului din lume. Reconstruiți-le mărturisindu-vă tradițiile religioase ca demne de respect, cântând vechile imnuri și cântări atemporale așa cum am auzit mai devreme. Nu lăsați aceste lucruri să piară!”. „Aveți curaj, nu vă fie teamă! Mai mare este El, Cel care este în voi, decât cel care se află în lume. Cu Dumnezeu toate sunt posibile!” Deosebit de valoroase aceste citate nu doar prin prisma autorului lor ci din punct de vedere al modului sănătos și bine ancorat în realitate prin care acesta se raportează la viață. - Activenews
Linkuri la știri:
Ziua satului românesc - Basilica
Trei emisiuni Trinitas TV dedică diasporei ediții speciale, sub genericele „Păstrăm România” și „România Povestită”
Trinitas TV a inaugurat un proiect finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) și dedicat comunităților românești din diaspora. În această toamnă, televiziunea Patriarhiei Române difuzează ediții speciale ale emisiunilor Viața Parohiilor, Bucuria Poveștilor și România de peste granițe, realizate cu sprijinul DRP. Sub genericul „Păstrăm România” și „România Povestită”, acestea prezintă modul în care românii din afara granițelor păstrează vie identitatea românească și o transmit cetățenilor țării în care trăiesc. Sunt programate 40 de ediții, care vor prezenta, sub formă de reportaje, viața românilor stabiliți în diverse țări ale Europei și felul în care aceștia promovează cultura și spiritualitatea poporului român. O atenție deosebită este arătată comunităților religioase și inițiativelor lor de păstrare și de promovare a identități românești prin intermediul Școlilor Duminicale și al altor tipuri de activități. - Basilica
FRANȚA: Brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Kato Xenia va fi dus la Paris
În 30 septembrie, racla cu Brâul Maicii Domnului de la Mănăstirea Kato Xenia din Grecia va fi dusă în Franţa. Mai întâi, Brâul Maicii Domnului va fi aşezat în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” – La Courneuve. Biserica parohiei „Sfinții Trei Ierarhi” – Paris, La Courneuve, va fi deschisă, cât timp va sta racla cu Brâul Maicii Domnului, din 30 septembrie (ora 17:00) până în 2 octombrie (ora 15:00). În aceeaşi zi, de la ora 18:00, racla cu brâul Maicii Domnului va fi dusă spre închinare în Catedrala Mitropolitană din Paris. Potrivit Tradiției Bisericii Ortodoxe, cinstitul Brâu al Maicii Domnului a fost țesut din fire de cămilă, de însăși Fecioara Maria. Conform Sinaxarului zilei de 31 august, cinstitul Brâu a fost mutat din Ierusalim în cetatea Constantinopolului în timpul anilor de domnie ai împăratului Arcadie (395-408), fiul lui Teodosie cel Mare. Cu gândul de a proteja capitala Imperiului și pe locuitorii acesteia, împăratul l-a aşezat într-un sipet pe care l-a numit „racla sfântă”. De atunci, racla n-a mai fost deschisă decât pe vremea împăratului bizantin Leon cel Înţelept (886-912), cu scopul de a o vindeca pe împărăteasa Zoe, care era chinuită de un duh necurat. În semn de recunoştinţă, împărăteasa Zoe a brodat Brâul cu fir de aur. În a doua jumătate a sec. al XII-lea, Brâul a fost împărțit în fragmente, care au fost dăruite mai multor biserici. - Basilica
GERMANIA: Mitropolitul Serafim, apel la donații pentru bursele copiilor din țară
Părintele Mitropolit Serafim și-a reluat joi apelul către credincioși de a susține bursele pentru copii săraci din Moldova. Aceștia provin din familii numeroase și ne oferă prilejul de ne răscumpăra păcatul nenașterii de prunci, afirmă ierarhul. În plus, aceste burse au apropiat copiii de Școală și de Biserică, subliniază Înaltpreasfinția Sa. „La ora actuală, avem un număr de 800 de copii bursieri, provenind din familii cu mulți copii și foarte sărace. Pe lângă aceste burse, oferim o masă caldă pe zi la 50 de copii de la Liceul «Nicolae Iorga» din Negrești care vin, uneori pe jos, din satele învecinate. Anual finanțăm organizarea unui pelerinaj cu 50 de copii la mânăstirile din țară, precum și un festival de colinde la Negrești, susținut de coruri de copii de la parohiile și școlile din județul Vaslui”, transmite Înaltpreasfințitul Părinte Serafim. „Dacă noi ne opunem nașterii de prunci, după planul lui Dumnezeu, atunci să ne răscumpărăm păcatele ajutându-i pe cei care au dat naștere la mulți copii!” „Nimic nu atrage mai mult mila lui Dumnezeu asupra noastră ca milostenia, după cum știm din cuvintele Mântuitorului”, mai scrie ierarhul, care transmite binecuvântarea sa tuturor donatorilor. Donează
Rumänische Orthodoxe Metropolie (KdöR)
IBAN: DE 47 7509 0300 0401 1678 04
BIC: GENODEF1M05
Zweck/Detalii plată: „Spende für arme Kinder in Moldau” / „Donaţie pentru copiii din Moldova”
Pentru donațiile trimise în nume personal, Mitropolia eliberează o adeverință anuală de donație („Spendebescheinigung”), prin care românii din Germania pot obține reducere din impozitul pe venit. - Basilica
DANEMARCA: Tabăra tinerelor familii: Episcopul Europei de Nord a răspuns la întrebările adolescenților
Episcopul Europei de Nord a răspuns la întrebările adolescenților participanți la Tabăra tinerelor familii, desfășurată în perioada 2-4 septembrie la Rødovre-Copenhaga. Tema taberei a fost în concordanță cu tematica „Anului omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului”. Tabăra a fost organizată de Episcopia Europei de Nord împreună cu filialele Centrului pentru tineret „Sfântul Voievod Ștefan Cel Mare”. Deschiderea taberei a avut loc pe 2 septembrie. După cazarea participanților, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord a ținut un cuvânt de bun venit și a prezentat programul taberei. Ziua de sâmbătă a început cu Sfânta Liturghie. După slujbă au avut loc ateliere și activități în funcție de vârsta participaților. Preșcolarii au colorat planșe tematice și au jucat un joc în care trebuiau să găsească anumite comori care conțineau dulciuri. Prin acest joc li s-a arătat copiilor care este bucuria descoperirii lui Dumnezeu în rugăciune. Tinerii împreună cu părinții lor au participat la sceneta cu scop catehetic „Spovedania – Taina împăcării”, prin care au înțeles ce influență au păcatele asupra omului. Școlarii a avut de parcurs un traseu, în zona unde s-a desfășurat tabăra, care a cuprins 40 de întrebări din Sfânta Scriptură și din cult. Echipele care au răspuns la cele mai multe întrebări au ieșit învingătoare. Adolescenții care au participat la atelierul de comunicare, în care Episcopul Europei de Nord le-a răspuns la întrebări, au învățat cât de important este să îl asculte pe aproapele lor. Duminică, după Sfânta Liturghie, participanții au cântat imnul „Deșteaptă-te Române” și au desfășurat un tricolor mare. - Basilica
SUA: Arhid. Sorin Mihalache va susține o serie de conferințe
Părintele Arhidiacon Adrian Sorin Mihalache, Lector al Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași, va susține în lunile septembrie și octombrie o serie de conferințe în Statele Unite ale Americii. Turneul de conferințe și ateliere, al căror invitat este Părintele Mihalache, este organizat de Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, cu binecuvântarea Mitropolitului Nicolae. Cei care doresc să participe sunt rugați să contacteze persoana responsabilă pentru fiecare eveniment, au transmis organizatorii. Programul evenimentelor este disponibil la site-ul sursă: Basilica . Arhid. Lect. Dr. Adrian Sorin Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, având cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică. Din 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi și doctorand al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (neuroștiințe fundamentale), cu teza „Neuroștiințele vieții spirituale”. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”,fiind implicat şi în mai multe proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar.
IRLANDA: Profesor creștin, trimis la închisoare, după ce a refuzat să numească un băiat drept fată
Un profesor creștin din Irlanda a fost încarcerat pentru că a refuzat să se supună unui ordin judecătoresc care contravenea convingerilor sale creștine, transmite Western Journal. RTE a relatat că profesorul de liceu Enoch Burke a fost trimis la închisoarea Mountjoy după ce judecătorul Michael Quinn a stabilit că este vinovat de sfidarea instanței. Școala Wilson's Hospital School din Multyfarnham, comitatul Westmeath, Irlanda, l-a pus pe Burke în concediu administrativ plătit după ce acesta a refuzat să se refere la un elev de sex masculin cu pronumele "ea", a relatat New York Post. La cererea școlii, a fost emis un ordin judecătoresc care îi interzice lui Burke să încerce să predea sau să fie prezent pe proprietatea școlii până la finalizarea procesului disciplinar. Enoch a sfidat ordinul, potrivit poliției, și a fost găsit săptămâna trecută stând într-o sală de clasă goală la școală. Judecătorul a emis un ordin de arestare pentru Burke, vineri, după ce a stabilit că acesta a sfidat ordinul de a sta departe de școală. Profesorul a fost arestat luni și dus în instanță, iar acesta i-a spus judecătorului că nu poate, în cunoștință de cauză, să se conformeze ordinului. "Sunt profesor și nu vreau să merg la închisoare", a spus Burke. "Vreau să fiu în clasa mea astăzi. Acolo eram în această dimineață când am fost arestat". El a spus că este o "nebunie" ca el să fie trimis la închisoare pentru că și-a susținut convingerile biblice. "Transgenderismul este împotriva credinței mele creștine", a spus Burke. "Este potrivnic Scripturilor, potrivnic moralității Bisericii Irlandei și școlii mele". El a spus instanței că, dacă ar respecta ordinul judecătoresc și ar sta departe de școală, ar recunoaște că a comis un fel de abatere atunci când a refuzat să se refere la un elev de sex masculin cu pronumele "ea", a mai relatat RTE. "Îmi iubesc școala, cu motto-ul ei Res Non Verba, "Acțiuni, nu cuvinte", dar mă aflu astăzi aici pentru că am spus că nu voi numi un băiat drept "fată", a declarat el în fața instanței. - Activenews
Linkuri la știri
1 Septembrie, ziua în care lumea ortodoxă se roagă pentru protejarea creației lui Dumnezeu - Basilica
Cea de-a șaptea carte a Scripturii vetero-testamentare, cartea Judecătorilor, pune în lumină mai mulți lideri harismatici ai poporului evreu, conducători militari, „izbăvitori” dăruiți de Dumnezeu și înzestrați de Acesta cu puteri speciale, astfel încât poporul ales să devină complet independent față de popoarele canaanite nebiruite încă (madianiți, filisteni, amoniți). Relatând fapte și evenimente fascinante petrecute pe parcursul a două secole, cuprinse între stabilirea evreilor în Canaan, sub conducerea lui Iosua, și nașterea regalității israelite (cca 1220-1050 î.Hr.), scrierea prezintă istoria tragică a judecătorului Ieftae (Judecători 11-12, 7) care, într-un moment de răscruce pentru poporul evreu, face înaintea lui Dumnezeu o promisiune necugetată prin care va pune în pericol viața iubitei sale fiice.
„Războinic viteaz”, „tare întru vârtute”, potrivit Bibliei de la Blaj („vir fortissimus atque pugnator”, cf. Vulgata), Ieftae Galaaditul era un om de condiție joasă prin naștere, fiul unei desfrânate („mulieris meretricis” cf. Vulgata), pe care textul masoretic o prezintă ca fiind o adevărată „zônâ”, adică o femeie eminamente depravată, coruptă și demnă de disprețul societății. De aceea, tânăr fiind, Ieftae este marginalizat de societate și alungat din casa tatălui său, motiv pentru care se refugiază în ținutul Tob, la est de Iordan, și devine conducătorul unor „oameni fără de căpătâi” care alcătuiau o grupare „teroristă”, specializată în jafuri și alte nelegiuiri. Din fericire, în momentul în care amoniții amenință Galaadul, ținutul din care era originar și Ieftae, bătrânii poporului, neavând conducător, merg să îl roage pe războinic să devină judecător („căpetenie”) peste Israel. Acceptând rugămintea acestora, Ieftae încearcă, pentru început, să rezolve conflictul pe cale diplomatică, însă negocierile pentru pace eșuează, iar conducătorul evreu pregătește riposta împotriva adversarilor, moment în care, mărturisește Scriptura: „Duhul Domnului a fost peste Ieftae”. Ajuns pe câmpul de luptă, aproape de hotarele amoniților, judecătorul face înaintea lui Dumnezeu o făgăduință pripită și bizară, prin care se angajează să aducă, în cazul unei victorii, jertfă de ardere de tot pe „oricine” îi va ieși în întâmpinare din porțile casei sale. Trebuie remarcat faptul că înseși traducerile după textul masoretic al Vechiului Testament întrețin ambiguitatea frapantă a făgăduinței judecătorului israelit, întrucât redau textul folosind atât varianta unui pronume relativ pentru persoane („oricine”, „whoever”), cât și pe cea a unui pronume relativ pentru animale sau obiecte („orice”, „whatever”). În continuare, armata lui Ieftae obține victorii răsunătoare în Transiordania, umilindu-și dușmanii, însă, la întoarcere, bucuria viteazului Ieftae se transformă în tulburare și spaimă teribilă, căci este întâmpinat, „cu timpane și jocuri”, chiar de singura sa fată…
Oare ce s-a întâmplat, cu adevărat, mai departe? Bineînțeles, nu vom putea ști sigur niciodată. Scriptura pare destul de reținută în a oferi detalii semnificative, iar arta aghiografului este desăvârșită. El se rezumă doar la ideea că, după ce fata și-a plâns fecioria (ebr. „bĕtûlay”) timp de două luni în munte, Ieftae „a făcut cu ea cum făgăduise; și ea n-a cunoscut bărbat”. În mod categoric, era imperativ ca promisiunea să fie îndeplinită, însă textul, sărac în detalii semnificative, conturează două ipoteze exegetice: cea a unui dramatic sacrificiu sângeros și cea a unei jertfe simbolice.
Prima interpretare este susținută de majoritatea Părinților și Scriitorilor Bisericești (Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Teodoret al Cirului), precum și de istoricul iudeu Josephus Flavius, care îl condamnă cu fermitate pe Ieftae pentru jertfirea fiicei sale, spunând că acest lucru „nu este nici în spiritul Legii, nici pe placul lui Dumnezeu” (Antichități iudaice V, 6, 10). În completare, Teodoret al Cirului ne învață că Dumnezeu preferă să nu intervină în cazul jertfirii fiicei lui Ieftae pentru a atrage atenția, în mod pedagogic, că oamenii trebuie să fie cumpătați în promisiunile pe care le fac.
Cea de-a doua ipoteză pare mult mai realistă, întrucât nu contrazice spusele naratorului și nu contravine flagrant Legii iudaice. Pentru început, credem că este de la sine înțeles faptul că Ieftae nu s-a gândit nici o clipă că făptura care îl va întâmpina și pe care promisese că o va aduce drept jertfă de ardere de tot va fi chiar singura sa fiică sau vreun alt om. Totuși, pus într-o astfel de situație total nefericită, singura opțiune pe care o puteau accepta atât el, cât și Legea era să își sacrifice fata în chip simbolic, închinând-o lui Dumnezeu. Astfel, prin afierosire, ea era obligată să ducă o viață în deplină sfințenie și să își păstreze fecioria neîntinată, un fapt insolit în societatea iudaică.
Este greu de crezut că preoții timpului ar fi acceptat ca Ieftae să aducă lui Dumnezeu o jertfă umană, fapt interzis complet de prescripțiile Legii. Mai mult, în cazul holocaustului, jertfa adusă trebuia să fie în mod obligatoriu de parte bărbătească, iar, în cadrul ritualului, ea urma să fie jupuită, tăiată în bucăți, spălată și arsă în întregime. Bineînțeles, un asemenea tablou terifiant nu putea fi tolerat de poporul iudeu și, mai târziu, nici de Apostolul Pavel care, cu siguranță, nu l-ar fi inclus pe Ieftae în pleiada selectă de bărbați dreptcredincioși ai lui Israel, care „prin credință au biruit împărații și au făcut dreptate” (Evrei 11, 33), dacă ar fi înfăptuit o asemenea oroare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este singurul dintre Părinții și Scriitorii Bisericești care interpretează minuțios, cu lupa unui teolog erudit, faptele descrise de aghiograf. Trăitor profund al Cuvântului Scripturii, sfântul nu se concentrează asupra tragismului unei eventuale jertfe umane, ci, folosind tipologia, afirmă că Ieftae preînchipuie persoana Fiului lui Dumnezeu, iar fiica lui, a cărei feciorie va rămâne neîntinată, preînchipuie Trupul preacurat al Acestuia. Să nu uităm că, în limba greacă, termenul trup este chiar de genul feminin, fapt care întărește ideea sfântului. Mai mult, Sfântul Maxim explică semnificația numelui „Ieftae”, arătând că el se tâlcuiește „deschizătură a lui Dumnezeu” sau „El deschide”, ceea ce indică faptul că Hristos este antitipul lui Ieftae, iar jertfa de feciorie a fiicei sale este antitipul curăției desăvârșite a Mântuitorului. Așadar, din toate acestea, înțelegem că episodul jertfirii fiicei lui Ieftae trebuie privit dincolo de orice tragism, întrucât el este o veritabilă călăuză spre Hristos, la fel cum întreaga Scriptură a Vechiului Testament trebuie privită ca o solemnă uvertură a operei mântuitoare, împlinită în Persoana Fiului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
Sursa: Ziarul Lumina
Către: Sinodul B.O.R., stareții mănăstirilor din România, cadrele didactice implicate în programele SuperTeach și părinții români
Organizațiile semnatare atrag atenția asupra unui fenomen care tinde să devină o practică curentă: desfășurarea în cadrul unor importante lăcașuri de cult din România a unor activități susținute de persoane și instituții care promovează interese străine de ethosul românesc și de credința ortodoxă.
În ultimii ani a devenit aproape o modă organizarea unor acțiuni contrare moralei creștine chiar în cadrul mănăstirilor ortodoxe. Aceste acțiuni sunt susținute de organizații de orientare progresistă sau de atei declarați, militanți, care atacă în mod sistematic Biserica Ortodoxă.
Intrucât fenomenul este în extindere, considerăm că este necesar ca următoarele informații să ajungă la membrii Sfântului Sinod și în mănăstiri:
Recent a avut loc „trainingul liberal” organizat la Mănăstirea Neamț de Fundația liberală Friedrich Naumann cu participarea deputatului Iulian Bulai (cel care a afirmat că Mântuitorul Iisus provine„dintr-o familie foarte ciudată”,având „o mamă surogat și un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea”), fervent susținător al drepturilor persoanelor LGBTIQ (adică de „orientări sexuale” diverse) 1. Printre prioritățile fundației organizatoare se numără „consolidarea mișcărilor feministe în organizațiile politice și apolitice” și „protejarea drepturilor omului, în special drepturile persoanelor LGBTIQ”. Apoi, o altă vatră monahală de mare spiritualitate a găzduit un eveniment care a produs consternare în rândul credincioșilor ortodocși.
Este vorba despre „teambuilding”-ul susținut în perioada 16 – 21 august la Mănăstirea Sihăstria Putnei de către Asociația SuperTeach, asociație care promovează, potrivit propriilor declarații,„centrarea pe nevoile elevilor și formarea cadrelor didactice după principiile Mentalității Deschise”. Până aici - aparent- nimic îngrijorător. La două zile după activitatea menționată, pe pagina sa de facebook,asociația.2și-a ilustrat viziunea asupra educației cu un citat din Yuval Noah Harari.
Precizări necesare: Yuval Noah Harari este consilier principal în cadrul Forumului Economic Mondial, care pregătește Marea Resetare (guvernarea globală printr-un Guvern Mondial), pe care deja ne-a anunțat-o deschis. Yuval Harari este homosexual declarat („căsătorit” cu un alt bărbat), promotor al ideologiei transhumaniste, susținător al reducerii populației globuluiprin eliminarea „mâncătorilor inutili”, și promotor al supravegherii biometrice totale prin implanturi cu microcip (după cum se știe, în Suedia mii de persoane au deja implantate pe mână microcipuri care pot fi utilizate zilnic pentru diverse operațiuni). 3
„În ultima perioadă, cadourile pe care le facem colegilor din FAN Courier sunt cărți. Le recomand „Scurta istorie a omenirii” de Yuval Noah Harari și „Mentalitatea deschisă” a Institutului Arbinger, o carte de impact pentru a schimba mentalitatea.” 5
Ce poate avea în comun o mănăstire ortodoxă cu o asociație care aderă la viziunea unui personaj ca Yuval Noah Harari, pe care îl promovează în mod deschis?
Legătura dintre Mănăstirea Sihăstria Putnei și Asociația SuperTeach este cu atât mai bizară cu cât între vorbitorii asociației se numără și „specialiști” în educația sexuală, precum Dana Harip.6
Unul dintre „workshop”-urile de educație sexuală organizat de Dana Harip se adresează părinților, cărora „experta” le vine în ajutor cu o serie de răspunsuri la întrebări delicate, răspunsuri care nu au deloc o abordare duhovnicească (așa cum ar fi, spre exemplu, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur):7. Mai exact, Dana Harip le explică părinților români cum să-și educe sexual copiii, începând chiar de la vârsta de 2 ani, așa cum prevăd, de altfel, și recomandările Organizației Mondiale a Sănătății privind educația sexuală8
„Vom petrece împreună 4 ore în care vei afla ce trebuie să știe copilul tău despre propriul corp și sănătatea sexuală în funcție de vârsta pe care o are (2-4 ani, 5-8 ani, 9-12 ani, 13-18 ani). Vei descoperi de ce este importantă educația sexuală pentru asumarea deciziei de începere a vieții sexuale, stima de sine și un raport sănătos în relațiile viitoare.”9
Nu dorim să se înțeleagă că am fi împotriva educării copiilor cu privire la unele aspecte ale vieții intime. Considerăm însă că elevii pot primi suficiente informații - firești și potrivite vârstei - în cadrul orelor de biologie și de educație sanitară. Stim, de asemenea, că „educația sexuală” așa cum este ea prevăzută în documentele OMS și promovatăde așa-zișii „progresiști”, este bazată pe ideologia de gen, ideologie conform căreia omul s-ar naște ca ființă neutră, care poate să-și determine sau să-și schimbe „genul” în cursul vieții, după cum dorește.
Despre importanța acceptării „mentalității deschise” în B.O.R. (!) a scris, în anii trecuți, și un cunoscut preot din Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care a promovat pe site-ul Doxologia cartea „Mentalitate deschisă. Privește dincolo de tine”, lansată în România de Institutul Arbinger, prin Institutul Dezvoltării Personale. Declarându-se „frapat de substratul creștin al celor de la Arbinger”, preotul menționează că „toate conceptele esențiale, întreaga abordare are un miez creștin.”14
Printr-o comparație nefirească între creștinism și economia de piață, autorul articolului identifică „aspecte de sorginte creștină în abordarea de tip «mentalitate deschisă»”. Iată un exemplu:
„Cel ce dorește să iasă din închisoarea „mentalității închise” trebuie să-și asume următorul principiu: „În ceea ce mă privește pe mine, problema sunt eu. Trebuie să încep de la mine” (p. 131). Iar Evanghelia ne învață: „doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Luca 4, 23) sau „scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5).
Incompatibilitatea este evidentă: programele de dezvoltare personală recomandă anumite „ tehnici și strategii [....] folosite pentru a avea grijă de starea de bine” „prin exerciții practice și metode experiențiale”.15
Metodele spiritualității ortodoxe sunt: postul, slujbele, rugăciunile, metaniile, milostenia, spovedania, întrajutorarea etc.
Programele de dezvoltare personalăau drept scop obținerea unei stări de bine imediate, pământești și efemere, în timp ce biserica ne călăuzește spre viața veșnică.
Acest tip de discurs - manipulator, dar aparent rațional, argumentat și acceptabil - promovat de unii reprezentanți ai clerului, poate avea consecințe grave, ducând, treptat, la distrugerea încrederii, respectului și dragostei românilor pentru Ortodoxie și îmbrățișarea altor principii, contrare duhului ortodox și canoanelor Sfinților Părinți.
Într-o lucrare apărută în 2021, Jean-Claude Larchet se referă pe larg la relația dintre Mitropolia Moldovei și Bucovinei și Institutul Arbinger. Precizăm că Jean-Claude Larchet este „teolog ortodox francez, unul dintre cei mai de seamă patrologi ortodocși [....] Este unul din puținii autori contemporani capabili să îmbine cercetarea riguroasă cu o profundă înțelegere și trăire a vieții bisericești și liturgice. Autor prolific, lucrările sale au fost traduse în șaptesprezece limbi”. (OrthodoxWiki). Domnia sa face următoarele remarci:
„Aceste metode sunt în fond incompatibile cu cerințele Ortodoxiei, care nu confundă spiritualitatea cu psihologia, harul cu emoția, instabilitatea și superficialitatea unui sentiment cu stabilitatea și profunzimea unei stări duhovnicești, și care exclude orice formă de manipulare psihologică a publicului, dar face apel la conștiința liberă a fiecăruia și la eforturile lui ascetice consimțite, singurele capabile să realizeze o transformare îndumnezeitoare a persoanei.
De asemenea, în unele Biserici ortodoxe locale, pregătirea pastorală a preoților a fost încredințată unor întreprinderi specializate în „management-ul” grupurilor. Este vorba de institute private cu scop lucrativ care nu au legătură cu Biserica și care intervin în formarea cadrelor din întreprinderile ce aparțin mediului economiei.De exemplu, recent, în Arhiepiscopia Iașilor, în România, responsabilii cu formarea preoților au apelat la o întreprindere americană, Institutul Arbinger, al cărei slogan este „Mentalitatea antrenează comportamentul. Comportamentul determină rezultatele. Noi schimbăm mentalitatea”, și care se prezintă astfel: „Institutul Arbinger este un cabinet internațional de formare și consultanță care ajută indivizii, echipele și organizațiile să obțină rezultate decisive, trecând de la focalizarea implicită - ceea ce numim o mentalitate interiorară – la focalizarea incluzivă a celorlalți”.
Mai multi preoți și-au exprimat în mod legitim îngrijorarea că formarea lor eclesială este încredințată unei instituții nu numai non-eclesiale, ci legate de secta mormonilor și care se inspiră din metodele în vigoare în această sectă. Este de mirare ce concepție despre Biserică pot avea cei care, apelând la un astfel de institut, consideră că Biserica ar trebui administrată ca o întreprindere, clerul ei format precum cadrele unei întreprinderi, iar credincioșii ei, pe cale de consecință, „gestionați” precum personalul unei întreprinderi. Trebuie să ne îngrijoreze, de asemenea, faptul că metodele predate de aceste institute specializate includ adeseori tehnici de manipulare psihică, aplicabile grupurilor sau indivizilor, care nu respectă persoanele ca atare, ci scurtcircuitează reflecția lor și fortează liberul lor arbitru.”16
Într-o notă de subsol, Larchet precizează: „Trebuie notat faptul că în Arhiepiscopia Iașilor, în urma tulburării unei părți a clerului, experimentul a fost oprit și inițiatorul lui însărcinat cu alte responsabilități”.
Deși „formarea” preoților a încetat, experimentul continuă având drept țintă copiii, deoarece „inițiatorul” lui continuă să „formeze” profesori pentru învățământul public din România.
Ne întrebăm și noi, împreună cu istoricul Mircea Platon: „Ce legătură este între gnoza mormonă și învățătura de credință Ortodoxă?”
Credem că o Mănăstire ca Sihăstria Putnei, leagăn al spiritualității ortodoxe unde s-au nevoit de-a lungul secolelor sute sau poate chiar mii de sihaștri, trebuie să manifeste multă precauție și reținere privind orice formă de colaborare cu astfel de „specialiști”.
Ofensa adusă ortodoxiei nu ne miră, dat fiind faptul că vine din partea unei asociații ale cărei programe de formare, ateliere și conferințe sunt certificate de Institutul Arbinger.17, fundație MORMONĂ, specializată în cultură organizațională, traininguri și consultanță în afaceri, prin Institutul Dezvoltării Personale din România18
Ne miră, în schimb, implicarea, ca vorbitori, a unor ieromonahi ai Mănăstirii Sihăstria Putnei, care apare în prezentarea oficială drept „facilitator Arbinger pentru Mentalitatea Deschisă în educație”.19, precum și a altor formatori care au conexiuni directe cu Biserica Ortodoxă, cum ar fi Cristina Gheorghe, directorul executiv al Fundației Varlaam Mitropolitul – fondată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei (în cadrul căreia funcționează și Școala Varlaam) – și președintă, totodată, a Institutului de Dezvoltare Personală. De asemenea, Adrian Timofti, director și profesor de istorie la Liceul Varlaam.
Felix Tătaru a fost strateg al campanilor electorale pentru Traian Băsescu, Klaus Iohannis și PNL - în 2016, când l-a susținut pe Dacian Cioloș. Cioloș conduce în prezent grupul Renew Europe din Parlamentul European, grup care dorește "să reînnoiască” Europa militând pentru promovarea drepturilor homosexualilor în UE.21
Soția lui Felix Tătaru, Nadia, deține radioul pentru copii Itsy Bitsy care a promovat, în anii trecuți, educația sexuală și diversitatea orientărilor sexuale22. De menționat faptul că printre cursurile pe care Nadia Tătaru le menționează în CV-ul dumneaei23 se numără și cele care promovează practici și tehnici de sorginte orientală24, care nu au nimic în comun cu ortodoxia. De menționat, de asemenea, că printre mentori se află specialiști în reiki, hipnoză sau alte practici necreștine, filosofia religioasă care stă la baza acestui sincretism fiind falsă și primejdioasă.25
Dat fiind faptul că toate informațiile de mai sus sunt publice și accesibile oricui le caută, este extrem de dezamăgitor comunicatul dat de Mănăstirea Sihăstria Putnei ca răspuns la reacțiile societății față de această ciudată colaborare. În locul atitudinii autosuficiente și încărcată de reproșuri la adresa celor care și-au permis să-și pună și să pună întrebări, ar fi fost de așteptat o muncă de verificare a informațiilor și a temeiniciei obiecțiilor venite din spațiul public.
Devine tot mai limpede că în asaltul împotriva Bisericii se folosește strategia „calului troian”, iar accesul în mănăstiri este asigurat de oameni considerați apropiați ai Biserici.
Ne-am fi așteptat ca orice asociație care colaborează cu B.O.R. pe teme privind educația să susțină lupta părinților împotrivapătrunderii ideologiei de genîn școală prinproiecte de legi care au fost combătute, în repetate rânduri, de Alianța Părinților din România.26
Constatăm, însă, cu totul altceva: SuperTeach este unul din partenerii Ministerului Educației, care sprijină „reforma” ministrului Cîmpeanu (foto sus). Prezent, în luna iunie a acestui an, la Conferința „Provocările viitorului în educație”, organizată de Asociația SuperTeach la Târgu Jiu, Dragoș Anastasiu (unul din inițiatorii SuperTeach, președinte al Camerei de Comerț Româno-Germane și al Grupului Eurolines România.27), a anunțat lansarea unui memorandum pentru implementarea programului„România educată”, programcare astârnit revolta părinților români ca urmare a promovării ideologiei de gen, a obligativității vaccinării, a susținerii tehnologizării excesive a învățământului și a obligativității școlarizării de la cele mai fragede vârste28
Dragoș Anastasiu este și liderul Alianței „O Voce pentru Educație”, alianță constituită în contextul redactării noului proiect de lege a educației, reunind 30 de organizații non-profit și companii educaționale, 20 de camere de comerț și grupuri de business care„își propun să încurajeze și să susțină demersurile unei ample reforme pentru transformarea educației din România în una de calitate”. Scopurile declarate sunt nobile, dar cele nedeclarate sunt complet diferite.29.
Între cele 10 teme-cheie pentru sistemul românesc de educație, lansate în discuție și salutate de ministrul Cîmpeanu, se numără și digitalizarea învățământului.
Despre efectele negative ale digitizării au scris, între alții, Manfred Spitzer (Demența digitală,Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Amintim aici doar câteva considerații ale lui Manfred Spitzer, unul dintre cei mai faimoși specialiști în neuroștiințe din Germania, implicat în dezbaterile despre tehnologie și educație:
„Un copil are anumite nevoi [...]. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mâna un ecran de sticlă.[...] Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie.”30
Dacă Asociația SuperTeach se numără printre cei 10.000 de „specialiști” consultați de Ministerul Educației în vederea implementării programului „România educată”, viitorul educației în România și, implicit, viitorul copiilor noștri se află în pericol.
Școala românească, o instituție care garanta cândva moralitatea punând bazele unei educații sănătoase, tinde să formeze un om nou. Un om spălat de tot ce e bun, modelat pe principiile unei lumi deformate. Căci, așa cum spunea Eminescu, „prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.”
De-a lungul timpului Biserica a ridicat școli, fundații, spitale, a făcut acte de caritate, a acordat burse, a participat direct la istoria acestui neam, acordând asistență socială, îngrijind suflete și luptând pentru emanciparea națională acolo unde românii au fost oprimați. Dar a făcut toate acestea fără să abdice de la menirea sa.
Prin definiție, „mănăstirea este un așezământ de rugăciune în care viețuieste o obște de călugări sau călugărițe care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu, în cadrul slujbei solemne de intrare în monahism, să-și petreacă viața în înfrânare, în sărăcie de bună voie și ascultare”. (Așezămintele monahale și menirea lor; Art 2)
Organizarea sesiunilor de „teambuilding” nu are nimic în comun cu această definiție. Considerăm periculoasă și inacceptabilă asocierea B.O.R. cu persoane și instituții care promovează interese străine de credința noastră ortodoxă, precum și desfășurarea în mănăstiri a unor activități care nu au nimic în comun cu rosturile unui așezământ monahal. Solicităm ierarhiei B.O.R. să ia măsuri urgente pentru stoparea acestui fenomen.
Cu cât devin mai radicale atacurile care vizează credința, educația, viața și libertățile noastre, cu atât Biserica este mai datoare să intervină, astfel încât copiii noștri să nu devină ținta grupurilor de interese care au drept scop nu binele național, ci destructurarea societății prin ruperea sa de modelele morale, culturale și spirituale care o definesc. (Notele sunt disponibile pe site-ul sursa: Activenews)
Semnatari:
Alianța Părinților, București - prin Președinte Cristian Filip
ASOCIAȚIA pentru APĂRAREA FAMILIEI și COPILULUI, prin Președinte Virgiliu Gheorghe
Asociația Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților - București, prin Președinte avocat Marina-Ioana Alexandru
Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita - prin Președinte, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc
StareaDeLibertate, București - prin Președinte Pompiliu Diplan
Asociația Bucovina Profundă - Suceava,prin Peședinte dr. Mircea Pușcașu
Asociația Familia Românească - prin Vicepreședinte Cătălin Stanciu
Asociația Tradiția Românească - prin PreședinteElena Alexa
ASCIOR - prin Președinte Nicolae Mușat
Liga Pentru IdentitateNațională - prin Președinte Paul Ghițiu
Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni - Constanța, prin Președinte Marcel Bouroș
Asociația Prologos - prin Președinte Ciprian Buzner
Institutul de Cercetări Psihosociale și Bioetice - prin Președinte Gabriela Alexandru.
Forumul Organizațiilor din România - prin Președinte Sorin Berila
Asociația Provita - Filiala Galați - prin Președinte Costache Sabina
Asociația Calea Neamului - prin Președinte dr. Mihai Tarnoveanu
AsociațiaScut Botoșenean - prin Președinte Bogdan Carausu
Frăția Ortodoxă - prin Președinte Dan Grajdeanu
Asociația Young Men’s Club - Bistrița- prin Președinte Radacina Irina-Iuliana
Asociația de Reconstituiri Istorice Ferdinand I - prin Președinte Liviu Burcea
Asociația Straja Carpaților - Buzău, prin Președinte Cătălin Ioniță
Auto Epoca București - prin administrator Viorel Burcea
Asociația Firește - Timișoara, prin Președinte Horea Preja
Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la Cer decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
Puține sărbători din calendarul bisericesc au zile de înainte-prăznuire, dar Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre ele. Acest fapt ne îndreptățește să considerăm că sărbătoarea menționată nu este una obișnuită. Pe de o parte, ea are o însemnătate specială, iar pe de altă parte, ea necesită o reală pregătire pentru a fi înțeleasă la adevărata sa valoare. Când astăzi ne gândim la Cruce, primele sensuri care ne vin în minte sunt suferința, durerea, greutatea, asumarea unei existențe pline de dificultăți și încercări. Cât de departe sunt toate acestea de mesajul societății contemporane...
Nicicând omul nu a fost dispus să își asume cu ușurință suferința și poate astăzi chiar mai puțin decât oricând altcândva. Fuga lumii actuale după plăcere și putere împiedică asumarea suferinței, căreia îi rămâne un sens exclusiv negativ. Și, totuși, Sfântul Apostol Pavel ne avertizează și pe noi prin mesajul pe care îl transmitea corintenilor: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Crucea se descoperă astfel simultan atât ca nebunie a lumii care piere, cât și ca putere a lui Dumnezeu. De aici putem înțelege cât de importantă este percepția personală asupra realităților înconjurătoare. Dar omul cu greu reușește să își formeze un punct de vedere original sau propriu, ci mai degrabă este înclinat la a prelua o perspectivă sau alta asupra lumii. Alături de creștinism și stoicismul, iluminismul, umanismul, capitalismul sau alte curente filosofice au influențat și continuă să influențeze omul și sistemul său valoric. Însă oare câți dintre noi ne gândim la cuvintele pe care Sfântul Ioan Botezătorul le spunea ucenicilor săi: Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor (In. 3, 31)?
Atunci când omul se asumă pe sine ca măsură a lucrurilor, fie în forma sa actuală, fie într-o formă viitoare, evoluată natural din cea prezentă, el nu face altceva decât să încerce a absolutiza relativul și a nemărgini mărginitul. Parafrazându-l pe prorocul Isaia (29, 14), Sfântul Apostol Pavel spunea: scris este: „Pierde-voi înțelepciunea înțelepților şi știința celor învățați voi nimici-o. Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1, 19-20).
Dacă Dumnezeu a venit în lumea aceasta și a suferit, a căuta altă cale de viețuire e greșit
Deși par a oferi răspunsuri fundamentale și pline de valoare, sistemele filosofice laice nu fac altceva decât să mărească distanțele dintre oameni și să surpe podurile dintre ei. Încetând a căuta spre Hristos ca model de devenire personală, omul se adâncește în propria-i umanitate, care însă nu mai păstrează acel statut de bun foarte, ci rămâne știrbit de păcatul adamic. Omul ajunge să creadă că gândește drept, când însăși mintea sa este strâmbă.
Așa se explică divergențele personale, transformate prea adesea în tragedii colective și în războaie mutilante. Când din neștiință sau din nepăsare îmbrățișăm o perspectivă de tip bidimensional, pătratul și triunghiul sau cercul și dreptunghiul sunt incompatibile și de nereconciliat unul cu celălalt. Doar pentru cel dispus la efortul de a-și asuma o perspectivă ce implică o dimensiune suplimentară, același pătrat și același triunghi reprezintă proiecții din unghiuri diferite ale unei piramide, iar cercul și dreptunghiul sunt perspectivele simplificate ale unui cilindru. Confuzia pe care ușor o facem între adevărat și Adevăr ne îndreptățește a fi mulțumiți de noi înșine, de evoluția noastră, de parcursul și destinația pe care ni le stabilim, fără a intui măcar că înțelegerea reală a lumii și a omului necesită întotdeauna o dimensiune suplimentară, care în ultimă instanță este cea duhovnicească.
Universul întreg stă pe iubire. Dar în lumea păcatului iubirea ia chipul jertfei, deci al suferinței
Fericitul Augustin afirma: Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până ce-și va afla odihna întru Tine, dar această căutare nu își poate găsi răspunsul în universul materiei, al gândului autolimitant sau al închipuirilor omenești. Doar Cel coborât din cer are puterea de a ne înălța și pe noi la cer. Acceptarea Lui ca realitate concretă a existenței noastre personale ne umple viața de sens la fel cum privirea spre șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustiu, umplea de zile viața celor mușcați de șerpii veninoși. Cât de reconfortant este să știi că ești iubit, că Cel ce a zidit lumea te-a prețuit în așa măsură, încât S-a jertfit pe Sine pentru tine! Când vom înțelege că în bunătatea Lui nu ne-a creat pentru a-I purta noi Crucea Sa, ci S-a smerit purtându-ne-o El nouă, pentru ca prin pogorârea Sa să facă posibilă înălțarea noastră? De altfel, Apostolul iubirii dumnezeiești ne mărturisea: În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (I In. 4, 10).
Suntem datori să ne purtăm crucea propriei existențe fără cârtire și fără a ne lăsa pradă deznădăjduirii. În bunătatea Sa, Părintele nostru Cel ceresc ne-a hărăzit pe acest pământ o viață cu greutăți doar pe măsura talanților pe care deja i-am primit și a harului pe care îl putem dobândi. Prin Crucea Sa ne-a dat putere și har, dar tot prin cruce, a fiecăruia dintre noi, ne va cântări în ziua înfricoșătoarei judecăți. În orice inerent moment de dificultate, să ne mângâiem cu gândul că omul își poartă crucea sa ajutat de Hristos. Iar El întotdeauna va apuca de capătul cel greu. Nimeni nu cade zdrobit de povara propriei cruci câtă vreme Maica Domnului și toți sfinții aleargă grabnic spre ajutor atunci când îi chemăm. Să ne deschidem mintea și să înțelegem așadar că tăria noastră nu vine din noi sau din această lume, ci se pogoară de la Cel care ne-a iubit mai înainte de a ne fi zidit, de la Cel care ne-a făcut pe noi, nevrednicii, părtași biruinței Sale asupra morții.
Să acceptăm, pentru început prin credință, iar apoi din grabnică și personală încredințare că dimensiunea care împlinește existența noastră o reprezintă relația vie cu Dumnezeu. Cel care înțelege acest lucru capătă o perspectivă nouă asupra lumii și a propriei sale existențe. Atunci Crucea se preschimbă din simbol al suferinței personale în mijloc al ridicării la măsura lui Hristos. Doar din El se revarsă în sufletele noastre apa vieții celei veșnice, care adapă sămânța Împărăției cerurilor, a celei aflate înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Doar atunci vom putea gusta din roadele cele dulci ale asemănării noastre cu Dumnezeu Însuși.
Sursa: Ziarul Lumina
Lipsa durerii, pe care Sfinții Părinți o numesc și împietrire, este, deci, cea care oprește rugăciunea; nu durerea trăită cu simțul pipăitului, cum a filozofat cel dintâi acesta prin cuvinte lipsite de fapte împotriva celor ce le cunosc pe acestea cu lucrul. De aceea sunt unii dintre Părinți care au declarat că postul este oarecum esența rugăciunii. Căci socotesc lipsită de calitate rugăciunea fără străpungere. Rugăciunea este maica și totodată fiica lacrimilor. Ai văzut că durerea trăită cu simțul pipăitului nu numai că se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o? Dar cum sunt aceste lacrimi cărora rugăciunea le este maică și fiică? Nu sunt dureroase și amare și mușcătoare prin fire celor ce au gustat de curând din fericitul plâns, iar celor ce s-au bucurat de el din plin nu li se prefac în dulci și nedureroase? Dacă ai câștigat lacrimi în rugăciunea ta, Dumnezeu S-a atins de ochii inimii tale și ai văzut cu mintea” (Sfântul Grigorie Palama, Despre rugăciune, în Filocalia VII, Ed. Humanitas, București, 2009, pp. 216-217).
În viziunea Sfântului Grigorie Palama, scopul urmărit de cel ce se roagă este să prelungească rugăciunea cât mai mult și să scape cât mai deplin de pornirile pătimașe. Dar aceasta cere o osteneală care își are cauza și efectul în dispozițiile dinlăuntrul omului. De foarte multe ori, suferința în viața omului aduce înmuierea sufletului, iar aceasta, rugăciunea, mai mult chiar, rugăciunea cu lacrimi. Rugăciunea în viziunea teologiei palamite fără această înmuiere este mai mult o meditație filozofică, fără efecte adânci și transformatoare asupra întregii ființe a noastre. Aceasta o umanizează și o face transparentă cu adevărat. De aceea se pune în Biserica de Răsărit atât de mult accentul pe lacrimi. În teologia palamită, din lacrimile de durere și jertfă pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simțirii puternice a micimii și a păcătoșeniei față de Dumnezeu, naște lacrimile. Acestea merg împreună și numai însoțirea lor mărește calitatea rugăciunii și calitatea ființei fiecăruia și scoate sufletul din împietrire: iar tu te bucuri atâta, mișcându-te în cele deșarte, încât, neștiind nimic despre rugăciune, lungești cuvântul într-o vorbărie deșartă până într-atâta încât numești harul duhovnicesc al acesteia arătat în inimă, nălucire, care poartă în ea idolul inimii. Dar cei ce s-au învrednicit de ea cunosc nu ca întipărire a unei năluciri, nici ca atârnând de noi, nici ca acum fiind, acum nemaifiind ci ca o lucrare neobosită, produsă de har, existând împreună cu sufletul și înrădăcinată în el, născând un izvor de sfințită veselie ce atrage la ea mintea și o scoate din nălucirile întinate și de multe feluri, făcând-o să fie fără plăcere față de toată dulceața cu chip trupesc. Dar ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovnicește la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, este duhovnicesc” (Sfântul Grigorie Palama, Despre rugăciune..., p. 217).
Lacrimile, temerea de Dumnezeu, smerenia, postul și celelalte fapte de felul acesta țin atât de mult de rugăciune, căci Sfântul Grigorie Palama le socotește începutul rugăciunii. Lacrimile și străpungerea inimii sunt o fază a rugăciunii în teologia palamită, ea grăiește lui Dumnezeu și simte pe Dumnezeu grăind și lucrând în inimă, fiind și o stare de emoție încărcată din plinătatea ființei în stare de pocăință, de smerenie și de nădejde.
Sfântul Grigorie Palama cunoaște pe lângă pătimirile produse de Duhul Sfânt în trup în vremea rugăciunii curate pe cele naturale ale trupului, dar sfințite de Duhul în cursul rugăciunii, cunoaște pe lângă darul vindecării și o stare de curăție a tuturor mișcărilor naturale din trup, cum sunt bucuria duhovnicească a inimii, plânsul curat, trebuința de hrană ținută în marginea curăției. Ele se sfințesc în timpul rugăciunii de Duhul Sfânt. Lacrimile întraripează rugăciunea pentru că reprezintă o stare de umilință și de pocăință în fața lui Dumnezeu, Care este izvorul rugăciunii (rugăciunea este o manifestare activă a întregii existențe umane care, aprinsă de dorul dumnezeiesc, părăsește orice pentru a-L găsi pe Dumnezeu). Lacrimile în viziunea palamită luminează ochii minții, căci o face să vadă, datorită smereniei și simțirii intense a păcătoșeniei proprii, prezența și măreția dumnezeiască: Lacrima aceasta de Dumnezeu iubitoare și folositoare întraripează rugăciunea, după cuvintele Părinților, luminează ochii minții când este unită cu rugăciunea, păstrează harul din baia dumnezeiască, iar de se pierde, îl readuce și de aceea este și se numește a doua baie a sfintei renașteri și al doilea botez dumnezeiesc, care este mai dureros, dar nu mai mic ca cel dinainte, ba mai degrabă mai mare. Căci așa a declarat careva dintre Părinți, zicând faptul că izvorul lacrimilor de după botez e mai mare decât botezul. Dar lacrima aceasta, care curățește și răpește de la cele pământești, și înalță și unește cu harul nașterii din Dumnezeu și prin acesta îl îndumnezeiește pe cel ce o are, nu e oare, o lucrare comună a trupului și a laturii pătimitoare a sufletului? (Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, în Filocalia VII, p. 230).
Sfântul Grigorie Palama arată că asceza, smerenia și rugăciunea unită cu lacrimile sunt calea pentru a ajunge la vederea luminii taborice și la cunoașterea lui Hristos Domnul față către față, ca vederea prin oglindă. El învață că sfinții isihaști, când Dumnezeu voiește, pentru credința și nevoința lor puternică, dar și pentru rugăciunea lor neîncetată cu lacrimile, pot pregusta încă din această viață pământească slava sau lumina Împărăției cerurilor, care este lumina necreată și netrecătoare în care S-a arătat Apostolilor la Schimbarea la Față Hristos Domnul pe Muntele Tabor, înainte de cunoașterea deplină.
Sfântul Grigorie Palama dezvoltă o teologie a rugăciunii unită cu lacrimile de o rară profunzime, a cărei valoare stă mai ales în faptul că ea este trăită intens. Așadar, cuvintele Sfântului Grigorie despre rugăciunea ca mamă și totodată fiică a lacrimilor izvorăsc dintr-o neîndoielnică și tainică experiere a lor. Teologia rugăciunii unită cu lacrimile este una dintre temele caracteristice spiritualității palamite, despre care găsim scris în toată opera sa. Sfântul Grigorie Palama nu se desparte de linia trasată anterior de Sfinții Părinți isihaști, precum Sfântul Grigorie Sinaitul (1265-1346) și Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) care au trăit și au învățat înaintea lui. Pe aceștia îi evocă adeseori, cu multă evlavie, iar mărturiile lor le aduce înaintea cititorilor și a ucenicilor săi, alături de cele ale sale. O importanță deosebită o acordă Sfântul Grigorie Palama rugăciunii și împărtășirii cu lacrimi. Iar de lipsa lacrimilor, atât de la rugăciune, cât și de la împărtășanie, îi învinuiește pe cei care aduc asta ca argument al neplângerii lor. Teologia palamită afirmă faptul că darul lacrimilor în timpul rugăciunii este dat celor care-l caută cu adevărat și arată că împietrirea inimii și greutatea de a plânge nu reprezintă ceva propriu unor anumite firi, ci provin din nepăsare și din lene duhovnicească. Așadar, după Sfântul Grigorie Palama, capacitatea de a vărsa lacrimi în timpul rugăciunii nu depinde de calitățile firii noastre, ci de buna noastră voință de îndreptare și de cunoaștere a lui Dumnezeu. Este un dar de la Dumnezeu, dat tuturor celor care arată prin fapte o asemenea voință.
Un articol de Pr. dr. florin Ionică Ziarul Lumina
Să presupunem că nu am înțelege intuitiv ce înseamnă cuvântul compasiune. Am da fuga la un dicționar și ne-am lămuri: compasiune = sentiment de înțelegere și de compătimire față de suferințele și nenorocirile cuiva; milă; compătimire; milostenie. Originea latină a cuvântului este cât se poate de sugestivă: co-suferință. Cu alte cuvinte, avem compasiune față de aproapele nostru în măsura în care suferim împreună cu el. Suferințele lui să le faci ale tale. Atunci poți spune că ești plin de compasiune.
Sentimentul compasiunii se opune altor sentimente, toxice în esență: indiferenței, cruzimii, asprimii. Grecii antici foloseau un alt cuvânt pentru compasiune: numeau acest sentiment simpatie. Compasiunea este un sentiment, dar și o virtute, cum arată filosoful André Comte-Sponville în „Mic tratat despre marile virtuți”. Ea este „participarea afectivă la sentimentele altora”. Dar ca „ieșire din închisoarea eului” ea este, deopotrivă, virtute. Compasiunea e o formă de simpatie, ne edifică Comte-Sponville. În psihologia colectivă, „milă” și „compasiune” sunt sinonime; ele desemnează aceeași trăire afectivă.
În istoria gândirii au existat poziții divergente față de sentimentul sau de atributul compasiunii. Filosofii stoici (Epictet, Marcus Aurelius, Seneca) nu considerau compasiunea virtute. Ei gândeau astfel: dacă mă întristez de suferința celui de lângă mine nu îl ajut pe acesta să iasă de sub imperiul ei, să se bucure de viață, să fie fericit. Prin urmare, concluzionau filosofii Porticului, compasiunea sau mila nu face decât să amplifice suferința care a cotropit pământul. Baruch Spinoza avea aceeași atitudine față de milă (commiseratio în limba latină): „Mila la un om condus doar de rațiune este prin ea însăși rea și inutilă”. Din acest motiv, înțeleptul „se străduiește, pe cât se poate, să nu fie atins” de ea. La rândul său, Kant, dimpotrivă, considera compasiunea o virtute și scria că avem datoria „de a cultiva în noi sentimentele naturale de simpatie”. Filosofia kantiană datorează multe religiei creștine.
Se poate spune că întreaga învățătură creștină este o invitație la compasiune. De câtă compasiune dă dovadă Mântuitorul când îi vindecă pe cei leproși, pe ologi, pe orbi, când alungă din cei lunatici duhurile necurate! Când îl plânge pe prietenul său, Lazăr, mort de trei zile! Când se milostivește de vameși, de tâlhari, de prostituate!
Echivalentul creștin al compasiunii este dragostea jertfelnică. Această virtute este prezentă în viețile tuturor sfinților. Am ales să o ilustrez, citând câteva crâmpeie din viața și învățătura Sfântului Paisie Aghioritul. Ucenicul său, ieromonahul Isaac, observă în cartea pe care i-a dedicat-o: „De dimineața până seara starețul primea oameni, îi servea cu obișnuita tratație athonită și jertfea mult timp stând împreună cu ei și ascultându-le problemele. Le ușura crucea, lua asupră-și durerea lor, îi sfătuia, îi dojenea, îi vindeca și chiar îi înveselea cu câte o glumă, fără să țină seama că era nedormit, flămând, însetat, obosit, bolnav. (...) Potrivit cuvintelor starețului, odată, când el era foarte bolnav, cineva trăgea cu insistență clopotul. În momentul când se pregătea să deschidă, l-a văzut la poartă pe fericitul lui stareț, părintele Tihon, care i-a spus: Mă bucur că primești lume!”.
Această însărcinare de a-i sluji pe oamenii îndurerați, Sfântul Paisie a primit-o de la Maica Domnului, care, arătându-i-se într-o vedenie, i-a spus: „Lucrul meu este să păzesc hotarele voastre și îl fac. Așa și tu, să primești oamenii fără să faci deosebire, pentru că au nevoie”.
Starețul cunoștea nevoia arzătoare a oamenilor de a fi ajutați, sprijiniți în încercările vieții. Mărturisea de multe ori: „Să nu credeți că oamenii vin aici ca să-și petreacă timpul, ci pentru că au probleme mari. Iar ceea ce mă face să continui astfel este faptul că sunt ajutate câteva suflete. Eu am pornit pentru a viețui călugărește, neștiut de nimeni, dar lumea nu mă lasă. Un stareț mi-a spus: «Tu, părinte Paisie, ai canon să primești lume și să o odihnești». Dar cum va judeca Dumnezeu, nu știu”.
Sfântul Paisie Aghioritul considera că dragostea pentru aproapele are ca temei dragostea pentru Dumnezeu. El învăța: „Dacă omul îl iubește pe Dumnezeu, apoi își iubește și casa sa, și pe vecinul său, și pe vecinul de dincolo de frontieră, și pe vecinul mai îndepărtat. Dacă nu-L iubește pe Dumnezeu, nu iubește nici pe vecin, nu iubește pe nimeni. Apoi omul începe să se miște din interes și își spune: Voi face legături cu acesta pentru ca să mă ajute în cutare situație; Voi face legături cu cutare, pentru a profita în aceasta sau cealaltă”.
Grija pentru sufletele împovărate de boli și necazuri nu îi dădea pace starețului nici ziua, nici noaptea. Povestea: „Nu rânduiesc nimic pentru mine însumi, programul oamenilor a devenit programul meu. Mai înainte mintea mea se cufunda în rugăciune, acum însă trăiesc problemele oamenilor. De multe ori tresar în somn”.
Cineva l-a întrebat odată când este mai bine primită de Dumnezeu rugăciunea săvârșită pentru semenii noștri. Cuviosul i-a răspuns: „Când o simțim. Și o simțim atunci când ne punem pe noi înșine în locul celorlalți. Dacă ne punem în locul bolnavilor sau al celor adormiți, asta ne va ajuta să ne rugăm cu durere. Durerea coboară în inimă și atunci rugăciunea noastră se face din inimă”.
Darurile suprafirești primite de la Dumnezeu și mărinimia sa sufletească îl îmboldeau să vină, în chip minunat, în ajutorul sufletelor rătăcite. În anul 1982, un tânăr din Atena îi trecuse pragul chiliei, cerându-i ajutorul. Sufletul său era învăluit în duhul deznădejdii: junelui, întreaga sa viață îi părea absurdă și inutilă. Cu toate eforturile starețului, tânărul rămăsese în aceeași stare deplorabilă. Într-o noapte, orbit de gândul sinuciderii, tânărul s-a suit pe motocicletă și a pornit la drum cu viteză mare, vrând să se arunce, cu motor cu tot, într-o prăpastie adâncă. Nu mică i-a fost mirarea când motocicleta i s-a oprit înainte să ajungă la buza prăpastiei. Dinaintea sa l-a văzut, dintr-odată, pe Sfântul Paisie, care îl îndemna: „Ioane, oprește-te! Ce vrei să faci?”. Tânărul a renunțat la planul său sinucigaș, iar mai târziu, ajungând la chilia starețului, i-a mulțumit și le-a povestit călugărilor de la Mănăstirea Cutlumuș minunata întâmplare.
Să îl rugăm pe Sfântul Paisie să ne dăruiască măcar o fărâmă din mărinimia sa sufletească, din dragostea sa jertfitoare pentru semenul nostru.
Minunat lucru este acela de a poposi în preajma unor duhovnici îmbunătățiți, în locuri în care nu e lesne de ajuns, dar care rodesc rugăciune și mângâiere. În astfel de momente parcă îți dorești să oprești timpul, păstrând frumusețea duhovnicească a clipei. Unul dintre sfetnicii apropiați ai sufletului meu este și părintele Valerian Pâslaru, astăzi starețul Mănăstirii „Sfântul Mucenic Filimon”, din cătunul Țânculești, localitatea Golești, judeţul Vâlcea.
Locul în care părintele face să renască o veche vatră ortodoxă este unul de pace și liniște, dar indiferent unde l-aș regăsi, pentru mine rămâne monahul cuminte și trăitor, din zâmbetul căruia coboară o nebănuită rugă de taină. Am ales să înveșmântez acest popas duhovnicesc prin cuvintele impresionante ale actorilor Claudiu Bleonț, Gabriela și Cristi Iacob, Mariana Buruiană, care adesea îl caută pe părintele pentru rugăciune și sfat.
Amintirea unei întâlniri în duhul pustiei
Ori de câte ori îl întâlnesc pe părintele Valerian trăiesc o bucurie nemărginită, iar dincolo de frumusețea clipei duhovnicești stau fără îndoială minunate aduceri aminte. Indiferent care este traiectul unei discuții despre părintele Valerian, inevitabil, gândurile mele ajung pe tărâmul de taină din Munții Builei, acolo unde l-am cunoscut pe monahul care avea să-mi modeleze sufletul și comportamentul creștinesc, acolo unde totul se pliază pe viețuirea ascetică și neîncetată rugăciune.
În timp, cu binecuvântarea duhovnicului, stăteam de vorbă ore în șir. Mă fascina tot ce îmi povestea părintele, dar am promis să păstrez toate acele înregistrări până în ziua în care părintele îmi va da binecuvântarea de a le publica. Până la urmă, trebuie să înțelegem necuvintele. Nu, n-am să scriu despre mineriadă, despre filmele al căror protagonist a fost actorul Dragoș Pâslaru, despre asta au curs râuri de cuvinte, mai mult sau mai puțin adevărate. Am să păstrez doar acele unice întâlniri duhovnicești, în care eram doar eu și pustnicul Valerian, acoperiți de Dumnezeu și de Maica Domnului. Am să păstrez cu sfințenie acele clipe unice, și da, știu că într-o bună zi vor rodi întru cele duhovnicești.
Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. Întotdeauna îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Toate acestea se întâmplau în vremea în care părintele Valerian vieţuia la pustie, departe de cele lumeşti, iar „chilia de la Bulz” era mirific loc de priveghere. Nu cobora în lume, nu împărtăşea cu nimeni taina neîncetatei rugăciuni şi nu dorea să vorbească despre sine. Așa era monahul Valerian de la acea vreme, o infinitate de semne de întrebare.
Părintele Valerian în viziunea actorilor însetați de Dumnezeu
Astăzi, părintele Valerian este starețul Mănăstirii „Sfântul Mucenic Filimon”, undeva la ieșirea din județul Vâlcea. Chiar dacă anii de pustie i-au conturat profilul monastic, duhovnicul actorilor și al credincioșilor de pretutindeni îi primește pe toți cei însetați de sfat și mângâiere, alinând trăiri și tristeți ale tuturor celor care caută vindecarea prin credință.
Vorbind despre actori, trebuie să precizez faptul că Sfântul Filimon este ocrotitorul acestora și, da, actorii vin adesea la părintele Valerian, iar gândurile legate de părintele stareț sunt deosebite. Dacă înainte vreme mă întrebam de ce oare actorii trăiesc atât de intens spiritualitatea, dăruirea, iubirea pentru aproapele, într-o bună zi aveam să surprind o imagine care spune mai mult decât o mie de cuvinte, aș putea-o numi „îmbrățișarea dintre actor și monah”.
Actorii Gabriela și Cristian Iacob sunt ucenicii părintelui, dar cu toate astea, cu greu am reușit să mă strecor în lumea de taină a sufletului lor. Cristi Iacob spune: „E complicat să vorbeşti despre sufletul tău, mai ales atunci când se impune să te întorci în timp şi să te identifici cu trăiri de o acurateţe impecabilă. Despre întâlnirea mea cu actorul Dragoş Pâslaru ce pot să spun, am ars la aceeaşi intensitate, dintru început! Era actorul complet, care se dăruia şi dăruia permanent, era de o generozitate extraordinară şi veşnic însetat de absolut. Peste ani avea să-mi spună un lucru extraordinar: «Dracu’ nu suportă harul, care este de la Dumnezeu. Şi‑atunci îţi dă toate ispitele din lume». Noi doi nu am păstrat o legătură permanentă. Despre părintele Valerian ştiam doar că este la un schit din Munţii Builei. Nu ne-am văzut aproape 15 ani şi nu m-am gândit niciodată să-l caut, până-ntr-o zi. Aveam o stare foarte ciudată. Deşi nu vorbisem niciodată despre el şi nici nu-mi propusesem să-l caut, am trăit momente în care nu ştiam dacă îl visez sau e doar în gândul meu. În mod cu totul inexplicabil, îi simţeam permanent prezenţa. Nu mai exista nici o îndoială că trebuie să-l caut. Ne-am regăsit în contextul unui moment fericit, foarte important în viaţa mea, acela al cununiei cu Gabriela. Am început să mergem la Pătrunsa şi să gustăm din dulceaţa vieţuirii monahale, atât cât Dumnezeu a îngăduit. Pe părintele Valerian l-am regăsit la fel de discret, profund şi cu aceeaşi dorinţă de a dărui şi de a primi, cu aceeaşi măsură”.
Actorul Claudiu Bleonț mi-a mărturisit: „Valerian! Un destin, o trăire, o lucrare, un exemplu! Dedicat căutării, a mărturisit prin teatru destine umane până la final, când amândoi sunt unul, cel ce mărturiseşte şi cel mărturisit. Iar acel Unul este Iubirea! A regăsit şi pentru noi calea, iar pentru cine o caută, precum fiul rătăcitor, Valerian îi stă alături cu puterea exemplului său!”
Mariana Buruiană a renunţat la actorie, urmând calea pe care Dumnezeu a îndrumat-o. Într-o discuție pe care am avut-o într-o chilie din inima pustiei, aceasta mi-a mărturisit: „Noi, actorii, într-o primă fază ne dăruim în exterior, pentru ca abia după aceea, după ce ne limpezim pe noi înşine, să putem dărui tot ceea ce vine din interiorul nostru. Orice om care se dăruieşte lui Dumnezeu se-ntoarce în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu actorul Dragoş Pâslaru, care şi-a iubit enorm meseria şi s-a dăruit cu toată fiinţa lui. Dumnezeu vede efortul omului şi îl îndreaptă doar spre ceea ce este în folosul său. Actorul trăieşte într-o permanentă căutare, regăsindu-se în fiecare rol. Părintele Valerian s-a regăsit pe sine într-o lume a rugăciunii şi a locului cel mai potrivit pentru a-şi plânge păcatele, pentru a se dărui lui Dumnezeu! În clipa în care se zbătea între viaţă şi moarte, Dumnezeu i-a întins mâna şi l-a dus pe calea cea mai potrivită trăirilor sale. Actoria l-a călit, l-a făcut să simtă oamenii, clipa, dăruirea; abia după aceea a înfruntat pustia şi lupta cu gândurile, abia după aceea a biruit şi a putut fi de folos semenilor.
L-am regăsit cu aceeaşi dorinţă de absolut, cu aceeaşi putere de a iubi, pentru că atunci când era actorul Dragoş Pâslaru avea aceeaşi dorinţă de adevăr desăvârşit, refuzând întotdeauna mediocritatea şi compromisul. Şi, dacă în actorie nu a găsit întotdeauna acel ideal la care râvnea, acum l-am regăsit împlinit, împăcat cu sine şi cu semenii săi, buni sau răi”.
Aceste tulburătoare mărturii m-au făcut să înțeleg, iar și iar, că duhul pustiei îngemănat în iubirea necondiționată pentru aproapele rodește dar din darul celei mai autentice iubiri în Hristos.
Un articol de Mariana Borloveanu pentru Ziarul Lumina
Unele dintre cele mai intense rugăciuni consemnate în Sfânta Scriptură sunt cele rostite de Dreapta Ana, mama prorocului Samuel. Și, cu siguranță, constituie exemple de urmat și pentru noi, cei de astăzi. Ceea ce merită semnalat, însă, dincolo de conți-nutul lor foarte bogat din punct de vedere teologic, este și profunzimea duhovnicească a rostirii lor și atitudinea demnă de urmat a Dreptei Ana.
Despre Dreapta Ana, mama prorocului Samuel, ni se spune în debutul primei Cărți a Regilor că nu avea copii. Cu toate că era soția unui om credincios, Elcana, alături de care ducea o viață liniștită, inima ei nu-și afla odihna pentru că pântecele ei rămăsese neroditor. Așadar, într-o seară, după ce familia ei adusese jertfă la Șilo (prima locație sfântă înainte de întemeierea Ierusalimului drept capitală a regatului israelitean), Dreapta Ana a venit înaintea cortului mărturiei și, așa cum mărturisește Scriptura, „s-a rugat Domnului cu sufletul întristat și a plâns amarnic, și a dat făgăduință, zicând: «Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale și-ți vei aduce aminte de mine și de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ție, și nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui»” (1 Regi 1, 10-11).
Rugăciunea Dreptei Ana este foarte îndurerată, nu doar din cauza nerodirii ei. În Israel, faptul de a nu avea copii era considerat drept un efect al unei priviri nefavorabile a lui Dumnezeu asupra familiei respective. Atunci, Dreapta Ana face din rugăciunea sa o făgăduință deschisă: închină înaintea lui Dumnezeu viitorul rod al pântecelui ei, vrea să afierosească pruncul cortului mărturiei, dacă va naște un băiat. Mai mult decât atât, făgăduiește că acesta va posti și își va închina viața slujirii lui Dumnezeu, devenind astfel ceea ce în lumea vechi-testamentară purta numele de nazireu, adică un om care duce o viață fără prihană.
Rugăciunea din inimă
În plus față de rugăciunea specială rostită înaintea cortului mărturiei de Dreapta Ana, Scriptura ne descoperă și modalitatea în care aceasta a fost împlinită. Astfel, Ana a rostit în gând cuvintele, fără a le da glas, mutând accentul asupra simțirii inimii ei, nu a emfazei cu care sunt rostite vorbele. Însă preotul Eli care slujea la vremea respectivă la cortul mărturiei nu a înțeles despre ce este vorba și a criticat-o aspru. „Dar pe când se ruga ea așa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; și fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a și zis Eli: «Până când ai să stai aici beată? Trezește-te și te du de la fața Domnului!» Răspunzând însă Ana a zis: «Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoți pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare și din întristarea mea am vorbit până acum». Atunci Eli i-a răspuns și i-a zis: «Mergi în pace și Dumnezeul lui Israel să-ți plinească cererea pe care I-ai făcut-o!» Iar ea i-a zis: «Să afle roaba ta trecere înaintea ochilor tăi!»” (1 Regi 1, 12-18).
Această modalitate de a ne ruga - rostind cuvintele în gând, cu multă pătrundere și simțire a înțelesului lor - a fost lăudată în scrierile patristice, în special de cele ale Sfinților Vasile cel Mare, Macarie Egipteanul sau Grigorie Palama. Modelul de rugăciune al Anei este lăudat în detrimentul celui de rostire cu voce tare a rugăciunilor, deoarece ajută mai mult la adunarea minții, la concentrarea asupra cuvintelor rugăciunii și, de asemenea, la intensificarea simțirii inimii și a participării acesteia la actul profund al dialogului cu Dumnezeu.
Cântarea Dreptei Ana - model al rugăciunii de mulțumire
Așa cum se întâmplă atunci când împlinim totul în chip bineplăcut lui Dumnezeu și Dreapta Ana a dobândit un copil, pe prorocul Samuel. Și-a împlinit făgăduința rostită înaintea cortului mărturiei și a rostit o nouă rugăciune, de data aceasta de mulțumire. Iar această a doua rugăciune a devenit cunoscută drept cântarea Dreptei Ana, fiind inclusă într-un canon de cântări semnificative din Vechiul Testament, alături de cea a lui Moise sau a celor trei tineri. Textul seamănă cu o altă rugăciune de mulțumire, cea din Noul Testament, atribuită Fecioarei Maria (Luca 1, 46-55).
Pentru frumusețea ei deosebită, o redăm aici în întregime: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălțată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu și gura mea s-a deschis larg asupra vrăjmașilor mei, căci m-am bucurat de izbăvirea Ta. Nimeni nu este sfânt ca Domnul, căci nu e altul afară de Tine; și nimeni nu e puternic ca Dumnezeul nostru. Nu vă lăudați și cuvinte trufașe să nu iasă din gura voastră, căci Domnul este Dumnezeul a toată cunoștința și lucrurile la Dânsul sunt cântărite. Arcul celor puternici s-a frânt, iar cei slabi s-au încins cu putere. Cei sătui vor munci pentru pâine, iar cei flămânzi nu vor mai avea foame. Cea stearpă va naște de șapte ori, iar cea cu copii mulți va fi neputincioasă. Domnul omoară și învie; El coboară la locuința morților și iarăși scoate. Domnul sărăcește pe om și tot El îl îmbogățește; El smerește și El înalță. El ridică pe cel sărac din pulbere și din gunoi pe cel lipsit, punându-i în rând cu cei puternici și dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului și El întemeiază lumea pe ele. Pașii sfinților Săi El îi păzește, iar nelegiuiții vor pieri întru întuneric căci omul nu prin putere este tare. Domnul va zdrobi pe cei ce se împotrivesc Lui; va tuna din cer asupra lor. Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înțelept cu înțelepciunea sa și cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăția sa; ci cel ce voiește să se laude, cu aceea să se laude, că știe și cunoaște pe Domnul și face judecată și dreptate în mijlocul pământului. Domnul din înălțimea cerului va tuna peste vrăjmașii Săi, El va judeca marginile pământului, drept fiind, El va da tărie regilor noștri și fruntea Unsului Său o va înălța” (2 Regi 2, 1-10).
De fiecare dată când împlinim o făgăduință bineplăcută lui Dumnezeu, vom simți nevoia ulterior să rostim și o rugăciune de mulțumire corespunzătoare, atât pentru rezultatul obținut, cât și pentru gândul cel bun trimis de harul dumnezeiesc în inimile noastre. Și una, și cealaltă, adică atât făgăduința, cât și mulțumirea, însă, vor trebui rostite cu pătrundere și simțire, cu însoțirea minții și a inimii noastre, deoarece o rugăciune lipsită de profunzime nu va ajunge niciodată să fie ascultată de bunul Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Dreapta Ana ne slujește ca un model inestimabil, oferindu-ne o cale de a ajunge mai ușor la cunoașterea și trăirea harului dumnezeiesc.
Sursa: Ziarul Lumina
Anul școlar 2022-2023 reprezintă un pas uriaș spre o „Românie educată”, așa cum s-a promis în campania electorală din 2019, în vremuri în care analfabetismul funcțional, întâlnit la elevii români, ne situează pe primul loc în Europa, iar testele Thales, pe ultimul, și în care la examenul maturității, bacalaureatul, anul acesta nu s-au prezentat 40.000 de elevi, aproape 30.000 nu au reușit să îl promoveze, ceea ce înseamnă, împreună, o jumătate din absolvenții clasei a XII-lea. De ce un pas uriaș? Pentru că începând cu clasa a VIII-a, educația sexuală se va preda elevilor sub denumirea de „educația sanitară”, însă numai cu acordul scris al părinților. Așadar, chiar dacă nu avem performanță științifică, să avem măcar pregătire sexuală, că viața nu e doar știință, artă și cultură, ci palpabilă realitate. Sau, mai pe românește, să fie educație sexuală, pardon, sanitară, și să fie din belșug!
În data de 21 iunie 2022, Camera Deputaților, forul decizional al Parlamentului României, a adoptat, cu 224 de voturi „pentru”, unul „contra” și 49 de abțineri, Proiectul de modificare a legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În acest fel, a fost admisă, în parte, cererea preşedintelui Klaus Iohannis de reexaminare a legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004. În cererea de reexaminare se preciza că prin introducerea sintagmei „educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sanitară”, textul de lege se îndepărtează de principiul „promovării educaţiei pentru sănătate”, prevăzut în art. 3, lit. r) din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011.
Deputaţii au reformulat, astfel, textul, stabilind „derularea sistematică în unităţile şcolare, începând cu clasa a VIII-a, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai copiilor, de programe de educaţie pentru sănătate, în vederea prevenirii contractării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor”.
Încercând să „intuim” sensul „educației sanitare”, am aflat de existența unor legiferări europene în domeniu, a unor Standarde pentru educația sexuală în Europa. Un cadru pentru factorii de decizie politică, specialişti și autorităţi din domeniul educaţiei și sănătăţii, elaborate de Biroul Regional OMS pentru Europa și Centrul Federal German de Educaţie pentru Sănătate, BzgA Köln, în anul 2010. El a fost alcătuit în urma inițiativei lansate în anul 2008 de Biroul Regional OMS pentru Europa de către 19 experți cu studii în diverse domenii, de la medicină și sexologie, la psihologie și științe sociale, din nouă țări occidentale. Aceștia s-au întrunit, pe parcursul unui an și jumătate, în patru sesiuni, la finalul cărora au convenit asupra acestor standarde, ce se doresc a fi implementate în toate țările europene ca fiind normative.
Documentul are 68 de pagini și este împărțit în două secțiuni: Introducere și Matricea educației sexuale. Din totalul de 68 de pagini, 17 pagini cuprind bibliografia bogată: Referințe; Literatură științifică privind dezvoltarea psiho-sexuală a copiilor; Programe școlare și cărți educative; Site-uri web.
Prima parte a documentului face un istoric al educației sexuale ca disciplină de studiu în Europa. Aflăm, astfel, că ea a fost introdusă întâi în Suedia (1955), Germania (1968), Austria (1970). Chiar și Irlanda, o țară conservatoare, a procedat la studierea ei, în anul 2003. Țările est-europene, considerate conservatoare și decalate față de Europa Occidentală, au rețineri în studierea ei.
În privința vârstei la care ar trebui să înceapă să se predea educația sexuală, autorii propun vârsta de 4 ani!!, remarcând întârzierile reale: ea începe la 5 ani, în Portugalia; la 14 ani, în Spania, Italia și Cipru.
Constatarea pozitivă pentru experții menționați este aceea că „în ultimele decenii, în Europa s-a înregistrat o tendință de atribuire a statutului de obligativitate educației sexuale în școli, fără clauze «opționale» care ar permite părinților să-și retragă copiii de la orele respective, în cazul în care au obiecții serioase față de conținutul programei școlare” (p. 14). De aici și recomandarea lor: „Totuși, ca să obțină suficientă atenție, este necesar ca educația sexuală să fie promovată prin examen” (p. 14).
În vederea derulării orelor de educație sexuală cu succes, se pledează pentru transformarea ei „într-o disciplină multidisciplinară”. Astfel, în fiecare școală, ar trebui să existe un profesor responsabil care să colaboreze cu medici, asistenți medicali, moașe, tineri lucrători și psihologi, special instruiți în domeniul educației sexuale.
Cu referire la programele de studiu, din diversele țări europene, este menționat faptul că nu există, încă, un consens. În unele țări, precum Suedia, programele sunt aprobate la nivel central. În alte țări (Danemarca și Olanda) - la nivel local sau chiar al fiecărei școli.
Experții care au alcătuit prezentele standarde au observat existența a trei tipuri de programe pentru educația sexuală: cel în care este promovată abstinența sexuală până la căsătorie (Tipul 1); cel în care abstinența este o opțiune, acordându-se atenție practicilor de contracepție și de sex protejat (Tip 2) și programele care includ elemente din Tipul 2, dar sunt axate pe „rezultate tangibile”, concentrându-se pe elemente de „creștere și de dezvoltare personală și sexuală” (Tip 3). Acest program este considerat unul de „educație sexuală holistică”.
Programele de Tipul 1 sunt specifice Statelor Unite ale Americii și vizează prevenirea și soluționarea problemelor. Cele de Tip 2 și Tip 3 sunt întâlnite în Europa de Vest, unde sexualitatea nu este privită ca o problemă ce trebuie soluționată sau ca o amenințare, ci este considerată a fi „o sursă valoroasă pentru îmbogățirea persoanei”.
Procedând la detalierea noțiunilor de „sex”, „sexualitate”, „sănătate sexuală”, „drepturi sexuale”, „bunăstare sexuală”, „cetățenie intimă”, documentul definește educația sexuală a presupune „învățarea despre aspectele cognitive, emoționale, sociale, interactive și fizice ale sexualității” (p. 20). Prin definiție, ea „pune accentul principal pe sexualitate ca element pozitiv al potențialului uman și ca sursă de satisfacție și plăcere. Cunoștințele și abilitățile, ferm recunoscute, de care este nevoie pentru a preveni bolile sexuale sunt pe al doilea loc în toată această abordare pozitivă” (p. 20).
În privința modalității în care trebuie să se desfășoare educația sexuală, Standardele fac referire la șapte caracteristici: „Calitatea educației sexuale este îmbunătățită prin participarea tinerilor. Elevii nu sunt beneficiari pasivi ai educației sexuale, ci dimpotrivă, ei joacă un rol activ în organizarea, furnizarea și evaluarea educației sexuale; Educația sexuală ar trebui predată într-un mod interactiv; Educația sexuală este predată continuu și se bazează pe înţelegerea faptului că dezvoltarea sexualității este un proces care durează toată viața; Continuitatea educației sexuale de-a lungul timpului este completată de cadrul multisectorial. Educația sexuală în școală este conectată de alte sectoare prin stabilirea relațiilor de cooperare cu partenerii din școală și din exterior, de exemplu, cu centrele de sănătate și centrele de consiliere, ca să cităm doar două dintre ele; Educația sexuală nu se desfășoară în vid, dar este strâns legată de mediul elevului și experiențele specifice ale grupurilor-țintă; Educația sexuală stabilește o cooperare strânsă cu părinții și comunitatea pentru a construi un mediu favorabil”, încheind apoteotic: „Educația sexuală se bazează pe receptivitatea la aspectele de gen” (p. 30).
Cu referire la competența profesorilor, pe lângă instruirea în domeniul educației sexuale cerută, ei trebuie să demonstreze „loialitate față de subiect și motivația înaltă în predare: ei trebuie să creadă cu fermitate în principiile educației sexuale”. Ei trebuie să fundamenteze „cu fermitate educația sexuală pe drepturile omului și pe acceptarea diversității - prin urmare, ei consideră că sexualitatea este și educație privind drepturile omului și diversitatea” (p. 30). Astfel de cadre didactice, se subliniază în document, „trebuie stimulate și susținute” de către administrațiile școlilor. „Trebuie” „loialitate”, „fermitate”, „diversitate”, „stimulare”, „susținere” etc. îndreaptă către un limbaj ideologizant mobilizator.
Partea a doua a documentului vizează, în mod concret, matricea educației sexuale și categoriile tematice principale. Matricea poate fi adaptată în funcție de necesitățile specifice ale persoanelor sau grupurilor „instruite sexual” și cuprinde „un cadru din care formatorul/educatorul poate alege subiecte de interes special pentru grupul pe care el/ea îl abordează” (p. 33).
Toate subiectele propuse au fost sumarizate în opt teme generale pentru toate vârstele: „Corpul uman și dezvoltarea umană”, „Fertilitatea și reproducerea”, „Sexualitatea”, „Emoțiile”, „Relațiile și stilurile de viață”, „Sexualitatea, sănătatea și bunăstarea”, „Sexualitatea și drepturile” și „Factorii determinanţi sociali și culturali ai sexualității”. Cele trei secțiuni ale proiectelor de programe vizează trei aspecte fundamentale: „Informații”, „Abilități”, „Atitudini”.
Grupele de vârstă identificate și cărora Standardele pentru educația sexuală în Europa se adresează sunt: 0-4 ani; 4-6 ani; 6-9 ani; 9-12 ani; 12-15 ani și peste 15 ani.
În primul interval de vârstă: 0-4 ani, se arată în matricea-cadru, copilul trebuie să descopere bucuria și plăcerea de a atinge propriul corp, despre masturbarea timpurie. Ba chiar mai mult, să afle despre prietenie și dragoste față de persoanele de același sex. Iar la secțiunea „Atitudini”, i se cere copilului ceea ce se dorește la un adult: „sentimentul că poate lua decizii independent”, odată ce discernământul sau capacitatea de a lua decizii raționale, obiective, se dobândește, precum arată psihologia, după mai bine de 20 de ani.
Între 4-6 ani, aceeași programă îl ajută pe copil să dezvolte alte abilități importante și îl informează despre gelozie, furie, agresiune, dezamăgire; prietenie și dragoste față de persoanele de același sex și urmăresc, ca abilitate pentru acesta, să își stăpânească dezamăgirile, probabil ca urmare a sentimentelor de gelozie, furie, agresiune sexuală. Iar ca și atitudine urmărită: acceptarea diversității.
Deja la copiii cu vârsta cuprinsă între 6-9 ani se înmulțesc informațiile, dar și așteptările. Ei trebuie să afle despre: schimbările corpului, menstruație, ejaculare, diferenţiere individuală în ceea ce privește dezvoltarea în timp; diferențele (biologice) dintre bărbați și femei (exterior, interior), diferența dintre prietenie, dragoste și plăcere, drepturile sexuale ale copiilor (la informaţii, educație sexuală, integritate corporală).
Dar tot acestor copii, mult prea fragezi la trup și la suflet, și tot acum, mult prea devreme, se intenționează a li se da informații privind: alegerile ce țin de calitatea de părinți și sarcină, infertilitate, adopție; ideea de bază a contracepţiei (este posibil de planificat și decis cu privire la familia ta); diferite metode de contracepție, bolile legate de sexualitate.
Un copil care va parcurge acest program ar trebui, conform autorilor ei, ca la vârsta de 9-12 ani să obțină și să posede un bagaj larg de informații privind sexul și sexualitatea: igiena corpului (menstruație, ejaculare); schimbările la primele etape ale pubertății (schimbări mentale, fizice, sociale și emoționale și modurile diferite în care se pot manifesta acestea), reproducerea și planificarea familială; simptomele de sarcină; riscurile și consecințele sexului neprotejat (sarcină neplanificată), diferențele dintre prietenie, companie și relații și metodele de întâlnire, simptomele, riscurile și consecințele experiențelor sexuale nesigure, neplăcute și nedorite (infecţii cu transmitere sexuală - ITS, HIV, sarcină neplanificată, consecințe psihologice); prevalența și diferitele tipuri de abuz sexual, cum poate fi evitat și de unde să obții ajutor.
Același copil, fie băiat sau fată, trebuie să dobândească, conform programei, numeroase abilități: să comunice și să înțeleagă diferitele sentimente sexuale și să vorbească despre sexualitate în mod adecvat; să ia decizii conștiente dacă să aibă sau nu experiențe sexuale; să refuze experiențele sexuale nedorite, să își exprime și să recunoască diferitele emoții trăite de sine și de alții; să își exprime necesitățile, dorințele și limitele și să le respecte pe ale altora; să își asume responsabilitatea față de experiențele sexuale sigure și plăcute pentru sine și alții; să își exprime limitele și dorințele și să evite experiențele sexuale nesigure și nedorite; să acționeze în conformitate cu aceste drepturi și responsabilităţi. Iar în privința atitudinilor urmărite de profesorii sexuali, copiii trebuie: să înțeleagă și să accepte schimbările și diferențele între corpuri; ideea că, de fapt, contracepția ține de responsabilitatea ambelor sexe; înțelegerea sexualității ca proces de învățare; acceptarea diferitelor exprimări ale sexualității (sărut, atingere, alint etc.); respectul pentru intimitatea altora.
La fel de exagerat ni se pare, însă, a ține lecții copiilor la această vârstă (9-12 ani) despre lucruri care sunt absolut accidente și excepții: prima experiență sexuală; diferitele tipuri de contracepție și utilizarea lor; mituri despre contracepție. O abilitate esențială pe care trebuie să o dobândească, între altele, este să utilizeze prezervative și contraceptivele în mod eficient pe viitor. La vârsta de doar 9-12 ani!
Iar în privința atitudinilor, laxismul moral pare a-și spune și mai mult cuvântul. Copilul de 9-12 ani trebuie astfel instruit, încât să dobândească „o atitudine pozitivă față de egalitatea de gen în relații și alegerea liberă a partenerului, acceptarea, respectul și înţelegerea diversității în sexualitate și orientare sexuală (sexul trebuie să aibă loc prin acord reciproc, în mod voluntar, egal, corespunzător vârstei și contextului și cu respect față de sine)” (p. 45).
Între 12-15 ani, elevii vor fi informați, la orele de educație sexuală (la noi de „educație sanitară”) despre: imaginea corpului și modificările lui (mutilarea genitală la femei, circumcizia, restabilirea himenului, anorexia, bulimia, piercingul, tatuajele); impactul maternității și paternității (la o vârstă tânără), contracepţia, luarea deciziilor și îngrijirea acordată în cazul unei sarcini neplanificate; informaţiile despre serviciile de contracepție, contracepţia ineficientă și cauzele sale (consumul de alcool, efectele adverse, neglijarea, inegalitatea de gen etc.), influența vârstei, genului, religiei și a culturii; igiena corpului și autoexaminarea. Ca abilități de bază ce se urmăresc a fi dobândite de către elevi, standardele menționează: să descrie modul în care sentimentele oamenilor față de corpurile lor le pot afecta sănătatea, imaginea de sine și comportamentul; să recunoască semnele și simptomele sarcinii; să obțină contracepţia dintr-un loc corespunzător, de ex., vizitând un specialist în sănătate; să ia decizii conștiente dacă să aibă sau nu experiențe sexuale; să dezvolte capacitățile de comunicare și negociere intimă; să abordeze injustiția, discriminarea, inegalitatea; să ia decizii responsabile și să facă alegeri bine informate (aferente comportamentului sexual); să recunoască drepturile sexuale proprii și ale celorlalți; să gestioneze normele și valorile inter(personale) conflictuale în familie și societate.
Atitudinile pe care trebuie să le dobândească elevii presupun: atitudini personale (norme și valori) cu privire la maternitate și paternitate (la o vârstă tânără), contracepţie, avort și adopție; o atitudine pozitivă față de asumarea responsabilității reciproce privind contracepţia; acceptarea faptului că oamenii simt diferit (din cauza genului, culturii, religiei etc. și din cauza modului în care acești oameni le interpretează); aspirația de a crea relații egale și împlinite; o opinie personală față de sexualitate (să fie flexibilă) în cadrul unei societăți sau grup în schimbare.
Deja începând cu vârsta de 15 ani, matricea propune informații legate de: schimbările psihologice în perioada pubertății, schimbarea fertilității odată cu înaintarea în vârstă (mame surogat, reproducere asistată medical); semnificația sexului la diferite vârste, diferențele de gen; sexualitate și dizabilitate, influența bolii asupra sexualității (diabet, cancer etc.); sexul tranzacțional (prostituție, dar și sexul în schimbul unor daruri, hrană/nopți plăcute, mici sume de bani), pornografia, dependența sexuală.
Tânărul sau tânăra de 15 ani și peste trebuie să identifice diferențele între imaginile din media și viața reală; să comunice cu partenerul lor în condiții egale; să discute subiecte dificile cu respectarea opiniilor diferite; să utilizeze competențe de negociere; să ia decizii informate cu privire la contracepţie și sarcini (neplanificate); să discute formele de relații și motivele sexului sau ale lipsei acestuia; să accepte îndrăgostirea, ambivalența, dezamăgirea, furia, gelozia, trădarea, încrederea, vina, teama și nesiguranța; să discute despre emoții, să se opună hărţuirii sexuale; să obţină competențe de autoapărare, să definească valorile și convingerile personale.
Dar, ca și cum ar fi un lucru general, ar trebui să primească informații privind comportamentul, așteptările și neînțelegerile față de rolurile de gen, datorate, probabil, geloziei, violenței sexuale, dezamăgirilor, pe care le-a studiat la vârsta de 4-6 ani.
Ca abilități, trebuie să „dezvăluie orientarea sexuală” altor persoane (să recunoască că este homosexual sau bisexual) (probabil în scopul dezincriminării și acceptării publice - n.n.); să se simtă în drept să revendice drepturile sexuale (probabil prin parade și manifestații - n.n.); să recunoască încălcarea drepturilor și să pledeze împotriva discriminării și violenței bazate pe gen.
Printre atâtea informații, abilități, atitudini și competențe, oferite de „educația sexuală”, propusă de experți a se desfășura standardizat în întreaga Europă, comportamentul denumit: „o atitudine pozitivă față de sexualitate și plăcere” pare a fi „nevinovat”, dar în consens cu hedonismul societății de astăzi, care caută, propune și apreciază plăcerile simțuale, în detrimentul înaltelor bucurii intelectuale, morale sau spirituale.
Cunoștințele, abilitățile și competențele elevului de nota 10 la „educația sanitară”
Recapitulând, sintetic, prin noianul de informații, ce vizează obținerea unor abilități și dobândirea unor atitudini precise, un copil de 0-4 ani trebuie să afle despre masturbarea precoce; la 4-6 ani trebuie să își stăpânească dezamăgirile, datorate sentimentelor de gelozie, furie, agresiune, efecte, poate, ale relațiilor greșite de „prietenie și dragoste față de persoanele de același sex”, odată ce tot la această vârstă de 4-6 ani învață, de la experți, să accepte diversitatea. Bineînțeles că nu ne referim la biodiversitate sau la diversitatea culturală, precum nici documentul nu o face, ci la cea de gen sau sexuală.
La vârsta de 6-9 ani deja devine un fel de mic specialist și el, dobândind cunoștințe temeinice despre ceea ce ține de calitatea de părinți și de sarcină, despre infertilitate, adopție și contracepție, precum și despre bolile legate de sexualitate și planificarea familială. Oare la această vârstă știe bine tabla înmulțirii și a împărțirii, să nu dea cumva cu virgulă, când, în joacă, face calcule de planificare familială?
Mai departe și silitor învățând la „educația sanitară”, copilul cu vârsta între 9-12 ani devine un fel de psihosexolog. Deja a trecut de lecția referitoare la prima experiență sexuală, având abilitatea, sperăm tot teoretică, de a utiliza prezervative și contraceptive „în mod eficient”, că doar a învățat. Iar în raport cu alții, el trebuie să fi dobândit deja „o atitudine pozitivă față de egalitatea de gen în relații și alegerea liberă a partenerului, acceptarea, respectul și înţelegerea diversității în sexualitate și orientarea sexuală”.
La 12-15 ani, deplin flexibil în atitudinea și comportamentul față de identitatea de sex a altora, el învață despre mutilări sexuale, piercing și tatuaje. Documentul nu dă detalii privind zona sau locul acestora.
La vârsta de 15 ani, elevul care nu a absentat la orele de „educație sexuală” poate da lecții părinților. Îi poate spune tatălui sau mamei sale, care probabil nu au făcut „educație sanitară”, că au libido slab din cauza bolilor cronice și trebuie să le trateze. Sau poate, nonșalant, căci standardele de educație sexuală în Europa îl încurajează, să își anunțe părinții, familia sau prietenii că este homosexual sau bisexual (și-a „dezvăluit orientarea sexuală”) și că suferă de depresie, din cauza așteptărilor și neînțelegerile față de rolurile de gen, în raport cu prietenul său din metavers, că e la modă acum să cultivi relații virtuale, la propriu și la figurat.
„Educația sanitară” trebuie să fie și morală
În documentul de 68 de pagini prezentat nu am întâlnit niciodată cuvântul „morală” sau „etică”. Doar „sex”, „sexologie”, „așteptări sexuale”, „bunăstare sexuală”, „drepturi sexuale” etc. Probabil că, așa cum spun părinții duhovnicești, cei care, prin darul discernământului, văd profunzimile sufletului uman și viitorul lumii, în societatea hedonistă în care trăim și în sistemele de educație seculare, morala și virtutea sunt considerate a fi rușine, semne de înapoiere și regres. Păcatul este în trend. El este cultivat și lăudat. Virtuțile, între care castitatea sau abstinența, nu mai au loc. Neprihănirea crinului este sufocată de spinii scailor. O epocă a dezlănțuirii forțelor umane, nu totdeauna superioare și creatoare, ci de multe ori având mai multe lucruri în comun cu pofta, instinctul și plăcerea, pe care standardele menționate ne pregătesc să o căutăm și să o juisăm.
În țările în care s-a introdus, cu mai bine de 50 de ani în urmă, educația sexuală în școli, acum nu s-a constatat o „sublimare” a relațiilor dintre bărbat și femeie sau o consolidare a familiei, ci vulnerabilizarea și volatilizarea lor.
Toate societățile civilizate, în ultimele două secole mai ales și, în unele cazuri, de la Renaștere încoace, s-au îngrijit atent de educația membrilor lor. Educația este un set de teorii și de practici prin care se transmite experiența de viață a generațiilor adulte și cultura către generațiile de copii și tineri, încât aceștia să fie pregătiți pentru integrarea lor în comunitate. Prin urmare, educația nu se confundă cu școala (cu învățământul), deși aceasta (acesta) este o parte fundamentală a educației.
Dincolo de definiții, este clar că educația umanizează ființa umană încă de la naștere, adică îl face pe copil să ajungă om și să poată trăi între oameni. Poate că omul, dacă ar fi o ființă izolată, dacă ar trăi singur, atunci educația ar putea să fie facultativă sau superficială ori să lipsească de tot. Dar omul este o ființă socială și, deci, trăiește numai în comunitate și, câteodată, chiar în comuniune cu alți oameni, fapt pentru care educația este indispensabilă. Lăsăm deoparte aici rolul familiei în educația copiilor, fiindcă tema merită o atenție specială și ne referim, de astă dată, doar la educația prin școală.
Nu degeaba, în fața marasmului educației contemporane, circulă pe mijloacele de difuzare în masă următorul text: „Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Falimentul învățământului este falimentul națiunii” (Motto pe frontispiciul Universității Stellenbosch, Africa de Sud). Textul acesta ar trebui să figureze peste tot, la universitățile din toată lumea și chiar în școlile primare și secundare. Ideea că o națiune sau o comunitate nu se distruge astăzi prin arme sofisticate, ci prin falimentul învățământului, sună ca o lege, ca o teoremă din matematică.
De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. Se fac programe, strategii, propuneri, planuri de scurtă sau de lungă durată - validate sau nu -, dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, sindicatelor, gospodinelor etc. Vorbele au fost urmate chiar de „reforme”, aplicate sub diferite ministeriate, de către oameni care unii nu au predat în viața lor, nu au știut ce este o lecție, nu au avut habar de structura disciplinelor școlare și nici nu au avut idee clară despre rostul sistemelor de învățământ din România și din Europa. Cele mai simple măsuri de după 1989 s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi și pe săptămână (cu o excepție, de anul acesta s-a introdus educația sanitară/sexuală), la desființarea multor discipline sociale sau conținuturi din acest domeniu, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor. Noua lozincă a fost: „Nu memorare mecanică, ci know how!”. Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din moment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teoretice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața de fiecare zi. S-a schimbat și accepțiunea noțiunii de cultură generală, în sensul eliminării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, religioase, clasiciste etc. Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru trecut, de adaptarea la realități, de nevoia de reziliență, de posibilitatea reprofilării rapide etc. Toate aceste motivații sunt viabile, dar ele nu indică de la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas. De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt - după unele opinii - toate vechile discipline școlare, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie ori religie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Renaștere încoace și ar fi timpul - cred anumiți ideologi - ca ele să fie eliminate și nu primenite.
Dacă nu vom face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole, dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine, matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la nivelul minimei rezistențe, nu vom putea să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii interculturale, gândire critică etc. Nu se înțelege de către reformatori că adaptarea la nevoile societății contemporane digitalizate nu se poate face prin materii școlare noi care să le îndepărteze pe cele vechi, ci prin conținuturi adecvate. Nu spune nimeni că elevii nu trebuie să cunoască drepturile copilului, democrația, constituționalismul, igiena, nutriția sănătoasă, relațiile interetnice etc., dar acestea nu au de ce să devină materii școlare, notate și încheiate cu medii semestriale, sau acum, modulare, căci semestrele au dispărut de anul acesta. Toate acestea trebuie să fie teme speciale, conținuturi serios făcute de către profesorii disciplinelor existente. Ce câștigăm dacă îl învățăm pe elev că „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în timpul Marii Revoluții Franceze (la 1789), a revoluționat societatea europeană și pe cea americană, din moment ce elevul nu mai învață nimic despre istoria Franței, a Europei și a lumii? Sau ce avantaj obținem pentru cultura generală a adolescentului dacă îi spunem ce înseamnă un cont curent de economii, fără ca el să știe cadrul general al apariției băncilor, nici istoria monedei, nici rolul bancnotelor în istorie? Degeaba împărțim istoria țării și a lumii pe felii tot mai mici (de genul rolul democrației, istoria comunismului, dictaturile, războaiele mondiale, revoluțiile, crimele contra umanității etc.), fără să ne mai îngrijim ca elevii să vadă și ansamblul. Istoria este a societății, a comunităților mari, a civilizațiilor și trebuie studiată ca atare. Că noi ocolim istoria națională, că ne ferim, la nivelul programelor și manualelor, de numele de România, că blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându-le cu naționalismul excesiv, cu xenofobia, cu șovinismul, este regretabil și condamnabil. Numai cunoașterea istoriei neamului nostru ne ajută să înțelegem istoria celorlalte neamuri.
Mai întâi, toți liderii politici ar trebui să aibă ca îndatorire principală asigurarea obligativității învățământului pentru toți copiii și adolescenții, așa cum este prevăzut în lege. Mai ales primarii de sate nu ar trebui să tolereze analfabetismul real, generat de nefrecventarea școlii și de abandonul școlar. Tolerarea aceasta - petrecută mai peste tot, sub ochii noștri - ar trebui să fie pedepsită, conform legii. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să asigure școlii cel puțin bugetul prevăzut prin lege și să creeze condițiile necesare creșterii valorii sociale a meseriei de dascăl. Țările în care învățământul merge bine au nu numai dascăli bine plătiți, ci și respectați. Iar respectul vine după dovedirea competenței, care, însă, nu se poate naște din nimic. Este vorba despre un angrenaj în care factorii interferă, se completează și se generează unul pe altul. Cu elevi care merg la școală și cu profesori competenți și dăruiți, analfabetismul real devine imposibil, iar cel funcțional este diminuat la niveluri minime. Abia după asigurarea alfabetizării complete vine învățarea temeinică a tainelor cunoașterii. Elevii, în școală, trebuie să ajungă să cunoască nivelul mediu inteligibil pentru ei, în funcție de vârstă, la care a ajuns o disciplină. Abia în facultate, mai ales la masterat și doctorat, studentul învață cum să ducă mai departe, prin cercetare, cunoașterea dintr-un domeniu. Evident, nu toți ajung și nici nu trebuie să ajungă la acest stadiu înalt. Unii, încă din adolescență, învață „arte și meserii” - cum se spunea odată, frumos - și ajung să producă bunuri materiale palpabile (obiecte, hrană), servicii etc. Dar toți, indiferent de stadiul la care ajung, au nevoie de cultură generală, azi mai mult ca oricând. Toți, indiferent că sunt producători de pâine, vânzători, barmani, operatori de calculatoare, medici sau savanți atomiști, trebuie să știe cine a fost Pitagora, ce este un scripete, ce spune legea atracției universale, de ce Voronețul este un loc sfințit construit în stil moldovenesc, cum sună un sonet și o simfonie, de ce substantivele se declină și verbele se conjugă etc. Or, toate acestea se dobândesc prin școală normală, în care se fac matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, religie, muzică etc. Dacă școala aceasta (nu neapărat foarte performantă) este măcar normală, firească, atunci protecția naturii și a mediului locuit, nutriția sănătoasă, începerea unei afaceri, abilitățile digitale, spiritul critic, igiena, buna cuviință și toate celelalte vin aproape de la sine, ca părți (capitole, conținuturi) ale educației existente și nu ca discipline speciale. Pentru aceasta, sigur, școala nu poate să rămână anchilozată în scheme vechi, ci are datoria să se primenească mereu, în cadrul structurilor existente verificate. Blocarea școlii în vechiul proiect ca și experimentarea permanentă - adică extremele - omoară învățământul, îl periferizează, îi anulează setea de performanță. Așa cum este firesc să lăsăm sănătatea pe seama medicilor și a personalului specializat, tot așa, școala trebuie chivernisită, în esență, de dascăli, cu concursul, evident, al întregii societăți (de la părinți până la ONG-urile de specialitate). Prea mulți protagoniști strică întregul edificiu și creează marasm și incertitudine.
O societate viabilă a viitorului - națională, regională, globală sau altminteri - nu poate exista fără educație serioasă și sănătoasă. Sănătatea educației depinde de noi toți, dar este asigurată concret de aceia care iau deciziile și care trebuie să fie culți, educați, performanți. Calitatea înaltă a conducătorilor ar predispune la creșterea calității dascălilor, iar din dascăli buni vor ieși absolvenți buni.
Biserica este o realitate eshatologică și o entitate socială structurată și organizată instituțional, dar caracterul său instituțional este un mijloc de manifestare care îi asigură o receptare într-o lume cu o mentalitate instituțională și juridică. Biserica a trebuit să își creeze un cadru organizatoric juridic, pentru că are un aspect comunitar-văzut și se sprijină pe fundamentele principiilor dreptului, orientată fiind întotdeauna spre misiunea ei harică, de a conduce pe om la mântuire și desăvârșire.
Încă de la debutul existenţei sale, Biserica a resimţit nevoia justiţiei, care se dorea o formă de manifestare a voinței divine, prin mijloacele lui Dumnezeu. În acest sens, Revelaţia divină supranaturală a arătat oamenilor necesitatea onestităţii membrilor Bisericii, dar mai ales a clericilor sau a slujitorilor din diferitele trepte ecleziale. Actul de judecată se înfăptuiește nu doar pentru a se face dreptate, ca în conștiința cavalerilor medievali, în sensul de a fi reparată onoarea lezată a cuiva, ci se are în vedere în primul rând, un aspect duhovnicesc și spiritual, prin îndreptarea celui ce a greșit pentru a reveni pe calea normalității și a mântuirii personale.
Însă, trebuie subliniat faptul că dreptul, ca dar divin oferit omului pentru sine și pentru alții, nu izvorăște din exterior, ci din adâncurile pline de taină ale ființei sale. Totul în Univers şi societate se supune unei ordini necesare, totul ascultă de o lege care se îngrijeşte ca în esența lor lucrurile să rămână la fel cum cere ordinea naturală, dreptatea și armonia. Inclusiv dreptul omenesc, ca sistem de drept și ca știință juridică, este în dependență de Legea divină și veșnică prin care lumea este guvernată cu ajutorul rațiunii dumnezeiești prezentă în raționalitatea lumii, iar libertatea dăruită omului de Creator conlucrează cu voința divină spre împlinirea scopului și rostului său în lume. Omul, prin rațiune, voință, sentiment, libertate și responsabilitate, daruri ale lui Dumnezeu și chip al Său, oscilează și optează în decursul existenței sale între bine și rău, moment în care trebuie să se înfăptuiască dreptatea și îndreptarea omului prin iubire și ajutorul Providenței divine, spre împlinirea scopului soteriologic și eshatologic al creației.
Instanța supremă, veșnică și infailibilă care judecă responsabilitatea și imputabilitatea faptelor omenești este judecata divină, căci „Domnul Savaot este mare prin judecata Sa şi Dumnezeul cel sfânt este sfânt prin dreptatea Sa” (Isaia 5, 16). Dreptul divin și legătura lui cu dreptul uman presupun spiritualizarea legii, a normelor juridice și a sistemului de drept în general. Legătura profundă dintre dreptul divin și dreptul uman, de natură spirituală, ar trebui să fie precedată metodologic de o explicație a legăturii dintre dreptul uman, religiozitate și spiritualitate.
Drept şi teologie
Orice societate omenească, cu organizare și dezvoltare corespunzătoare, trebuie să aibă la bază dreptul și dreptatea. Cu cât statul garantează mai sigur împărțirea dreptății, cu atât este mai solid și bine ancorat în ceea ce constituie democrația și statul de drept, fiind asigurată liniștea și mulțumirea cetățenilor săi. În justiția de stat sau profană s-au creat instanțe de toate gradele și pentru toate categoriile de infracțiuni, dându-se o mare dezvoltare științei dreptului. În Biserica Ortodoxă, încă din vechime, judecata clerului o făcea chiriarhul, iar ulterior, cu noua organizare de judecată bisericească, au apărut și instanțele de judecată numite Consistorii bisericești, auxiliare ale autorității canonice în exercitarea puterii judecătorești.
Pentru îndreptarea greșelilor și neascultării ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor, clericilor pensionari, cântăreților și mirenilor în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare, în Biserică au funcționat și funcționează instanțele disciplinare și de judecată eclezială. Aceste instanțe judecătorești sunt autonome față de sistemul juridic de stat, conform principiului de drept al autonomiei externe a Bisericii, care reprezintă independența acesteia în raport cu orice altă instituție sau organizație din afara ei, precum și principiului constituțional al autonomiei cultelor religioase (art. 29, art. 3 și 5 din Constituția României), statul recunoscând, asigurând și respectând dreptul cultelor de a se organiza conform statutelor și regulamentelor proprii, fără a interveni sau a imixtiona în viața internă a acestora.
La baza sistemului judiciar bisericesc stau următoarele principii fundamentale: apărarea învăţăturii de credinţă şi a unităţii Bisericii, autoritatea ierarhică şi coresponsabilitatea sinodală, autonomia eparhială şi păstrarea comuniunii ecleziale, acrivia şi iconomia, libertatea şi responsabilitatea în Biserică, libertatea religioasă şi autonomia Bisericii faţă de Stat, respectarea prevederilor canonice, statutare şi regulamentare, a hotărârilor autorităţilor canonice bisericeşti competente și îndreptarea persoanelor şi recuperarea prejudiciilor cauzate, acestea fiind în concordanță cu învățătura dogmatică și morală a Bisericii, cu sfintele canoane și cu tradiția, conștiința și practica bisericească bimilenară.
Problemele de disciplină internă eclezială se cercetează și se judecă în fața instanțelor bisericești de judecată, fie în mod direct prin exercitarea puterii judecătorești a autorității canonice, adică a chiriarhului locului sau a sinodului episcopilor. Astfel, autoritatea bisericească nu este o autoritate pur omenească constituită doar prin voinţa omului, după modul în care se constituie autoritatea civilă, ci este, în mod esenţial, o autoritate de natură divină, în sensul că punctul ei central, adică factorul putere pe care se fundamentează şi din care se dezvoltă, nu este derivat din voinţa oamenilor sau constituit de aceştia, ci este un element cu care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a înzestrat Biserica Sa. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, autoritatea canonică în Biserică este reprezentată de: Chiriarh, Sinodul Mitropolitan, Sinodul Patriarhal sau Sfântul Sinod și Sinodul Ecumenic (extras din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române).
Astăzi, la nivelul Bisericii Ortodoxe Române funcționează următoarele Consistorii bisericești: Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul eparhial, Consistoriul eparhial monahal, Consistoriul mitropolitan, Consistoriul mitropolitan monahal, Consistoriul Superior Bisericesc și Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, Consistoriul Arhieresc Prim și Consistoriul Arhieresc Ultim (art. 149, alin. 2 și art. 159, alin. 1 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române). Membrii judecători ai Consistoriului, desemnați și numiți de către autoritatea canonică competentă, judecă potrivit unei proceduri specifice faptele care aduc atingere învățăturii dogmatice, valorilor moral-duhovnicești, rânduielilor liturgice și ordinii canonice ale Bisericii Ortodoxe. Abaterile sunt sancționate disciplinar potrivit reglementărilor bisericești, iar hotărârile judecătorești pronunțate de către consistorii sunt aprobate și puse în executare de către autoritatea canonică jurisdicțională.
Sistemul judiciar bisericesc respectă toate drepturile persoanei, inclusiv dreptul la apărare și dreptul de contestare a sancțiunii primite. Prin urmare, sancțiunea bisericească nu are un caracter coercitiv, punitiv și limitator de drepturi și libertăți de orice natură, ci are menirea de a asigura ordinea și disciplina din interiorul comunității ecleziale. Astfel, hotărârile instanțelor ecleziale au în primul rând un caracter taumaturgic-duhovnicesc și vizează persoana penitentului și mântuirea sufletului său mai mult decât prejudiciul cauzat comunității prin încălcarea sau ofensarea legii și a legiuitorului, edificator în acest sens fiind îndemnul Sfântului Vasile cel Mare (canonul al II-lea): „Vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței”, de unde reiese unitatea și legătura intrinsecă dintre drept și teologie. De aceea, Biserica și dreptul său se fundamentează pe legea iubirii și iertării și nu poate face rabat de la această binecuvântare dumnezeiască; nimeni nu poate abroga, modifica sau schimba această Lege divină, ci trebuie ca totul să se construiască în această lume, pe baza preceptelor evanghelice ale iubirii, împăcării, iertării și dreptății divine. Iertarea este apanajul iubirii infinite a lui Dumnezeu, având în dreptul bisericesc un aspect duhovnicesc și canonic, iar în dreptul penal, un aspect de clemență și bună-voință, sub forma instituției juridice a amnistiei și grațierii.
Așadar, înfăptuirea justiției în societatea contemporană reprezintă un subiect de mare actualitate, dezbătut la toate nivelurile naționale și internaționale, și care suscită discuții, controverse și soluții diverse, cu implicare și aplicare directă și imediată în viața tuturor oamenilor, membri ai societății religioase și civile. Atât principiile generale ale dreptului statal, cât și cele ale dreptului bisericesc reprezintă baza solidă a sistemului general de drept, structură pe care se construiește întregul edificiu arhitectural juridic, menit să asigure o legislație corectă și coerentă, dar și o justiție echilibrată și transparentă, printr-o practică judiciară sau jurisprudență unitară și consecventă.
Sursa: Ziarul Lumina
Am arătat, într-o notă anterioară, contextul în care secularismul (fundamentat pe ideile iluministe) a devenit curentul dominant în Occident. Conform sensului iluminist, secularismul se bazează pe valori esențiale: rațiune, libertate, egalitate. Cum era de așteptat, Bioetica a fost influențată de acest curent.
În Bioetică, întâlnim două moduri distincte de secularism: cel „a-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi străin de Dumnezeu și dimensiunii religioase și cel „anti-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi ostil lui Dumnezeu și religiei.
Laura Palazzani susține că, în bioetică, atunci când vorbim despre secularism „nu ne referim la o etică care pleacă de la negarea lui Dumnezeu, ci mai degrabă la o etică rațională care motivează et si Deus non daretur” (dacă Dumnezeu nu ar exista), afirmând că „procentul majoritar nu este cel a celor care afirmă ipoteza lui Dumnezeu (raționând ca și cum Dumnezeu ar fi) nici a celor care neagă ipoteza lui Dumnezeu (refuzând ipoteza existenței lui Dumnezeu fără a o discuta rațional), ci a celor care raționează de parcă Dumnezeu nu ar fi (adică punând existența sau inexistența lui Dumnezeu între paranteze, nepronunțându-se asupra existenței sau inexistenței lui Dumnezeu)” (Laura Palazzani, Laici e bioetica, Il lessico del secolarismo, Roma, 2007).
Bioetica seculară radicală nu ține cont de existența și voința lui Dumnezeu și, deci, de un plan divin de viață, raționând nu numai „et si Deus non daretur, dar și et si creaturalitas non daretur, adică de parcă omul și lumea nu ar depinde inițial și structural de un Dumnezeu.
O Bioetică sau mai multe Bioetici?
În secolul al XX-lea, ororile celui de-al Doilea Război Mondial și încălcările drepturilor omului predominante în Germania nazistă, Japonia, URSS și în Statele Unite (deși acest lucru adesea nu este la fel de cunoscut), au adus o atenție mai mare asupra reflecțiilor etice în științele vieții. La început, o preocupare specială a fost acordată protecției subiecților în experimentele medicale, care a evoluat în ceea ce numim azi etica cercetării pe subiecți umani.
Termenul „bioetică” a fost folosit pentru prima dată de oncologul American Van Rensselaer Potter în articolul său Bioethics, the Science of Survival publicat în 1970 în revista Perspectives in Biology and Medicine. În anul următor, acel articol a devenit primul capitol al cartii sale, Bioethics: Bridge to the Future (Prentice-Hall, 1971). Potter a crezut că trebuie formată o nouă disciplină, care să reunească atât cunoștințele biologice, cât și valorile morale umane. Bioetica este văzută de Potter ca o știință „particulară” și „necesară”, deoarece doar instinctul de supraviețuire nu mai era suficient și, prin urmare, o nouă știință era indispensabilă pentru a asigura această „supraviețuire”. Această știință, Potter o vede în bioetică. Scopul acestuia din urmă a fost să acționeze ca o „punte” între cunoștințele științifice și cele umaniste, încercând astfel să protejeze viața umană și nu numai.
Apar mai multe bioetici, care se diferențiaza prin două elemente esențiale:
a.paradigma/valoarea promovată;
b.răspunsul la întrebările determinate de progresul științific și tehnologic: tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este acceptabil și din punct de vedere moral? Tot ceea ce „se poate” face, „trebuie” să fie făcut? Prin simplul fapt că o acțiune este fezabilă din punct de vedere faptic, este și legitimă?
Bioetica laică
În cartea sa, La bioéthique et la question de Dieu. Une voie séculière d’intériorité et de spiritualité (Montréal, Médiaspaul, 1996), Dominique Jacquemin afirmă că bioetica se bazează pe o formă de rațiune practică, care ar fi aceea a „raționalității ca o capacitate [a subiecților] de a asuma presupozițiile și finalitățile [lor] dorite prin acțiune”.
Principiul cardinal al bioeticii laice, este exprimat prin formula „ca și cum Dumnezeu nu ar exista”. Secularismul radical merge mai departe și afirmă că "Dumnezeu nu există”. În esență, secularismul nu acceptă existența și cunoașterea lui Dumnezeu, crearea omului și a lumii de către Dumnezeu, nu crede în existența unui plan divin al lucrurilor, în valoarea transcendentă a persoanei, în legea morală naturală.
De aceea au apărut o diversitate de teorii – rezultat al imposibilității de a recunoaște o singură autoritate morală comună:
a.Teoria utilitaristă – derivată din operele lui Jeremy Bentham (1748 – 1832) și John Stuart Mill (1806 – 1873). Utilitarismul, în contrast cu paradigma tradițională a eticii medicale, îndepărtează caracterul sacral al vieții umane din centrul discuției și îl înlocuiește cu paradigma maximizării calității vieții. Afirmă principiul utilității – o acțiune este corectă în măsura în care produce cea mai mare cantitate de fericire pentru cel mai mare număr de oameni. Nu se pune problema fericirii unei persoane particulare, ci a unui număr cât mai mare de persoane. Utilitarismul susține că viața personală coincide cu viața „sensibilă” – ceea ce este util, s-a spus, derivă din calculul cost/beneficiu al acțiunii și postulează astfel capacitatea perceptivă ca o condiție a posibilității de a exprima interese. Principiul utilității justifică impunerea suferinței unui mic număr de oameni în beneficiul unui număr mai mare de persoane. Cu alte cuvinte „scopul scuză mijloacele”.
b.Teoria deontologică are drept fundament „Principii fundamentale ale metafizicii moralei”a lui Immanuel Kant (1724 – 1804). Paradigma o constituie datoria morală și moralitatea mijloacelor. Consecințele unei acțiuni sunt irelevante din punct de vedere moral. O acțiune este corectă atunci când este în concordanță cu o regulă care satisface „imperativul categoric”. Caracterul moral al unei acțiuni este dat de motivația acelei acțiuni și nu de rezultate – este corectă atunci când este făcută ca o datorie. Fiecare creatură rațională are valoare și demnitate date de însăși posesia raționalității și nu de apartenența la un grup social sau specie biologică. Există datorii perfecte, absolute doar față de ființe raționale. Se identifică viața personală cu viața rațională (adică cu prezența funcțiilor raționale, cum ar fi conștientizarea de sine, inteligența și memoria). Rezultă că „nu toate ființele umane sunt oameni” și, în mod paradoxal, că „nu toți oamenii sunt ființe umane”. Față de cei cei care nu prezintă rațiune – cum ar fi embrionul, fătul, nou-născutul cu malformații grave, adulți cu afecțiuni psihice însoțite de abolirea rațiunii etc. există doar o datorie „imperfectă” limitată, relativă.
c. Teoria feministă, critică paradigma dominantă a eticii liberale a autonomiei pentru abstractitatea sa (nu se ocupă de condiționarea socială) și care ascunde discriminarea și oprimarea femeilor în așa-numita „societate patriarhală”. Această teorie susține că justiția socială, grija trebuie să fie un principiu etic alternativ la bioetica impersonală și neîncarnată a tradiției liberale. Primii ani ai bioeticii feministe au fost dominați de un accent pe problemele reproductive, care au fost văzute ca având o importanță deosebită pentru femei și un domeniu al vieții în care femeile sunt în mod obișnuit discriminate și oprimate (avort, reproducere asistată medical, maternitatea surogat). Acestea sunt identificate ca fiind feministe nu doar pentru că abordează probleme care reflectă interesele femeilor, ci și din punct de vedere analitic prin faptul că observă diferențele structurale și interpersonale de putere, care modelează atât experiența, cât și livrarea acestor tehnologii. O perspectivă cheie a bioeticii feministe este că, deoarece femeile suportă o parte disproporționată din riscurile și poverile asociate, noile tehnologii de reproducere nu sunt neutre de gen. Un alt domeniu de interes bioetic feminist este interacțiunea dintre medicină, starea de sănătate și îngrijirea familială și socială. Dincolo de semnalarea unor noi abordări Bioetica feminista găsește puțin sprijin în cazurile reale și pare să depindă mai mult de scheme preconcepute decât de o analiză obiectiva a faptelor.
d. Teoria principiilor elaborata de Tom Beauchamp și James Childress derivată și justificată de teoriile morale mai sus amintite, afirmă că în domeniul biomedical trebuie să acționeze patru principii: autonomia persoanei, non vătămarea (a nu face rău), beneficiența (a face bine) și justiția socială (dreptatea și echitatea) (Beauchamp & Childress Principles of Biomedical Ethics, New York: Oxford University Press, 1979). Așa cum au menționat în repetate rânduri autorii, este un compromis și nu o teorie morală coerentă, iar, în practică, principiile pot intra în conflict până la situații incompatibile, situații în care nu pot fi folosite toate și trebuie să facem o alegere: ce principiu abandonăm?
e. Unii autori, cum ar fi Robert Veatch (1939 – 2020) afirmă că trebuie să existe o relație contractuală între medic și pacient și că, atunci când acest contract se bazează pe cele cinci puncte fundamentale (autonomie, dreptate, respectarea promisiunilor, a spune adevărul și a nu ucide) el este valid/valabil.
Secularismul radical este scientist. Acest lucru îl putem constata dacă examinăm doar două din documente programatice europene lansate în Italia, la Torino: Manifesto di bioetica laica (1996) – redactat de Carlo Flamigni, Armando Massarenti, Maurizio Mori, Angelo Petroni urmat de „Il nuovo manifesto della bioetica laica (2005) redactat de Maurizio Mori; Giovanni Boniolo; Patrizia Borsellino; Gilberto Corbellini et al.
Reținem din acestea că la baza bioeticii seculare se află calitatea vieții și libertatea individului. De aceea calitatea vieții trebuie să fie analizată – viața nu merită întotdeauna trăită. Viața nu este sacră, nici în sens biologic și nici în sens biografic. În anumite situații trebuie să poată fi schimbată sau întreruptă. Pentru garantarea acestui drept trebuie protejat principiul autodeterminării și autonomiei individuale. Trebuie separarată morala de drept – principiile morale se bazează pe adeziunea voluntară a indivizilor, legiuitorul trebuie să intervină numai în cazurile în care există o vătămare a altor indivizi. Bioetica seculară vede „în progresul cunoașterii sursa principală a progresului umanității, pentru că din cunoaștere derivă mai ales reducerea suferinței umane. Orice limitare a cercetării științifice impusă în numele prejudiciilor pe care aceasta le-ar putea antrena pentru om echivalează de fapt cu perpetuarea unor suferințe care ar putea fi evitate” sau „viziunea seculară consideră că avansarea cunoașterii în sine este o valoare etică fundamentală. Dragostea de adevăr este una dintre trăsăturile cele mai profund umane și nu tolerează existența unor autorități superioare care fixează din exterior ceea ce este legal și ceea ce nu este permis să cunoști”. Se scrie: „este nejustificat să se pună limite cercetării științifice în numele unui principiu de precauție generic și greu de cuantificat” și mai departe „recunoaștem valoarea intrinsecă a cercetării științifice care derivă din contribuția acesteia la îmbunătățirea condițiilor umane. Viață”. Pe scurt, știința trebuie respectată și ascultată fără a fi controlată. Dar aceast nu este posibil și textele nu sunt altceva decât o promovarea relativismului moral.
Bioetica seculară de astăzi este mai degrabă un set de pareri diferite, decât un corpus unitar de valori.
Criza bioeticii seculare constă în eșecul rațiunii de a oferi un înlocuitor pentru Dumnezeu. Se dovedește că nu există o raționalitate morală canonică seculară sau o explicație a raționalului care să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Bioetica seculară nu a dorit să-și îmbogățească practica prin integrarea ideilor extrase din tradițiile religioase și din culturi diferite de Occident și astfel ratează ocazia de a-și spori propriile practici morale cu practica morală a celor care nu s-au lăsat prada secularizării.
(va urma)
P.S.1. Originea termenului de bioetică este aparent controversată. S-a aflat după 2000 că, în 1927, pastorul Fritz Jahr (1895 – 1953) din Halle an der Saale, a publicat un articol intitulat „Bio-Ethics: A Review of the Ethical Relationships of Humans to Animals and Plants” și a propus un „imperativ bioetic”, extinzând imperativul moral al lui Kant la toate formele de viață. Trecând în revistă noile cunoștințe fiziologice din vremurile sale și provocările morale asociate cu dezvoltarea societăților seculare și pluraliste, Jahr redefinește obligațiile morale față de formele umane și non-umane de viață, subliniind conceptul de bioetică ca disciplină, principiu și virtute academice (Hans-Martin Sass, Fritz Jahr’s 1927 concept of bioethics,Kennedy Inst Ethics J.,2007 Dec;17/4:279-95). Articolul lui Fahr a rămas aproape necunoscut și termenul a fost uitat (Muzur, A. & I. Rinčić, Two kinds of globality: a comparison of Fritz Jahr and Van Rensselaer Potter’s bioethics, Global Bioethics,Volume 26, 2015).
P.S.2. Edmund Pellegrino (1920 – 2013), unul dintre părinții bioeticii, consilier pe probleme de bioetică al președintelui SUA, George W. Bushși al 11-lea președinte al Universității Catolice din America (CUA)consideră că rădăcina umanistă a medicinei trebuie redescoperită și că această operațiune trece prin redescoperirea nu numai a tradiției hipocratice, dar și a tradiției creștine.
P.S.3. Laura Palazzani estefilozof și bioeticean italian, profesor titular de filozofia dreptului și bio-drept la Libera Università degli Studi Maria Ss. Assunta di Roma (LUMSA). Este vicepreședinte al Comitetului Național de Bioetică din Italia. Am lucrat împreună timp de 4 ani, într-un proiect european – EuroBioethics la care au participat cinci țări comunitare – Franța, Italia, Spania, România, Belgia și două extracomunitare (SUA și Liban).
Unele aspecte despre scop și finalitate în natură
Bazele acestui principiu o formează teoriile teleologice din filosofie, știință și teologie. Conceptul de teleologie în limba greacă înseamnă scop și învățătură, adică știința scopurilor în existență, a finalității în univers Teleologia este o teorie sau o concepție care are în vedere finalitatea lucrurilor și a ființelor în natură.
Termenul „teleologie” a fost folosit pentru prima oară de filosoful german Christian Wolf în lucrarea sa ’’Philosophia rationalis sive logica’’, publicată în 1728. Mai înainte concepția teleologică este întâlnită în diferitele religii și în special în Biblie și scrierile Sfinților Părinți. Lumea și omul au fost create de Dumnezeu din iubirea Sa, sunt conduse de pronia Sa spre un scop anume: desăvârșirea, transfigurarea spirituală a existenței în eshatologie și nu în ultimul rând îndumnezeirea omului .
Scopul este unul din termenii cheie în concepțiile teleologice. Care este scopul existenței omului? Cu ce scop am fost creați?, sunt două posibile întrebări care pot primi un răspuns printr-o teorie teleologică. În religie și filosofie există așa numitul ’’argument teleologic’’ pentru a demonstra rațional existența lui Dumnezeu
Cuvântul teleologie vine de la teleos („scop" sau „țintă"). Este nevoie de un „făuritor de scopuri", de un demiurg ca să avem un scop, așa că, acolo unde vedem lucruri care în mod evident sunt destinate unui scop, putem presupune că acele lucruri au fost făcute pentru un anume motiv. Cu alte cuvinte, o creație implică un Creator. Aceste conexiuni sunt realizate în mod logic dar și dogmatic.
Argumentul teleologic se aplică la întregul Univers. În mod clar, fiecare formă de viață din istoria pământului a fost și este deosebit de complexă. Un singur lanț de ADN echivalează cu un volum al Enciclopediei Britannica. Creierul uman are o capacitate de aproximativ 10 miliarde de gigabiți. Pe lângă lucrurile vii de pe Pământ, întregul Univers pare conceput pentru viață și pentru om. Sute de condiții sunt necesare ca viața pe Pământ să existe – totul, de la densitatea masei Universului, până la activitate seismică, trebuie să fie reglat fin, ca viața să se poată menține. Șansa ca toată creația, universul și omul să apară și să existe în mod întâmplător este pur și simplu inimaginabilă. Matematic, șansele sunt la un ordin de mărime mult mai înalt decât numărul de particule organice din întregul Univers! Având în vedere măsura aceasta a existenței, este dificil să credem că suntem pur și simplu un accident, sau o apariție întâmplătoare.
Pe lângă demonstrarea existenței lui Dumnezeu, argumentul teleologic prezintă limitele și deficiențele din teoriile evoluționiste care încercă să explice viața și existența omului pe această planetă. Chiar știința recunoaște direct sau indirect acest adevăr Astfel, biologia aplică teoria informației la sistemele de viață și arată că șansa, întâmplarea , selecția nici măcar nu se apropie de a explica complexitatea vieții. În fapt, fiecare bacterie unicelulară e atât de complexă, încât dacă toate părțile ei nu ar coopera simultan, nu ar avea niciun potențial de supraviețuire. Aceasta înseamnă că acele părți nu s-ar fi putut dezvolta la întâmplare. Darwin a recunoscut că, într-o zi, aceasta ar putea fi o problemă, prin simpla observare a ochiului uman. Dar nu știa că până și creaturile unicelulare au mult prea multă complexitate pentru a putea fi explicate în lipsa unui Creator!
Concepțiile teleologice pot fi construite pe o bază ideatică subiectivă sau obiectivă. Aristotel distinge patru tipuri de cauze ce caracterizează natura sau existența obiectivă și anume:
Pentru filosof, principiul cauzalității este o lege a naturii pe care noi o putem cunoaște, este un principiu obiectiv. Cauza finală este definită de Aristotel ca rațiunea de a fi a lucrului. Răspunde la întrebarea pentru ce” există. Filosoful consideră că ’’natura nu face nimic în zadar sau de prisos“( Fizica). Scopul este un concept esențial în gândirea lui Aristotel : „Fiecare artă și în mod similar fiecare acțiune și fiecare alegere, tind spre un anumit scop’’( Etica Nicomahică). Pentru marele filosof omul este scopul întregii naturi și este situat în centrul universului Concepția aristotelică asupra cauzei finale se apropie mult de conținutul principiului antropologic actual.
Pentru Kant, scopul și finalitatea în natură sunt concepte regulative ale rațiunii pure prin care se pot explica ordinea și armonia universului, viața, existența omului și existența lui Dumnezeu.
Scopul și finalitatea în filosofia lui Kant au un înțeles aparte în etică sau metafizica morală. ’’Imperiul scopurilor’’ este un concept pe care filosofia morală dezvoltată de Immanuel Kant se axează. Filozoful german pune bazele acestui concept în lucrarea Întemeierea Metafizicii Moravurilor. Acesta propune o lume în care toate ființele umane raționale sunt tratate ca scop în sine și niciodată ca mijloc pentru un scop. Conceptul de ’’imperiu al scopurilor’’ reprezintă o stare de existență morală derivată din imperativul categoric. Imperativul categoric este exprimat prin 3 definiții care se completează reciproc:
Kant își imaginează o societatea în care oamenii să-și ordoneze viața după un imperativ categoric, universal necesar, dat de însăși rațiunea ființelor care alcătuiesc comunitatea. „Omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voință sau alta să se folosească după bunul ei plac, ci în toate acțiunile, atât în cele care-l privesc pe el însuși și în cele care au în vedere alte ființe raționale, omul trebuie considerat întotdeauna în același timp ca scop”[4]. Mai precis, nu ai voie să te folosește de o persoană ca mijloc pentru un anumit scop, nici măcar de tine însuți.
„Conceptul oricărei ființe raționale care trebuie să se considere ca universal legislatoare prin toate maximele ei, pentru a se judeca pe sine însăși și acțiunile ei din acest punct de vedere, duce la un foarte fecund concept dependent de el, anume la acela al unui imperiu al scopurilor”[5]. În acest cadru kantian, toate ființele raționale sunt supuse legii conform căreia fiecare trebuie să nu trateze niciodată persoana sa și persoana celorlalți numai ca mijloc, ci mereu ca scop în sine.
Prin imperiu al scopurilor Kant înțelege „unirea sistematică a unor ființe raționale diferite prin legi comune”[6]. Ființele raționale sunt cele care formează acest imperiu al scopurilor, și ele devin membre numai dacă sunt supuse acelor legi universale. „Astfel se produce o unire sistematică a ființelor raționale prin legi obiective comune, adică un imperiu care, fiindcă aceste legi au ca obiect tocmai relația acestor ființe între ele ca scopuri, poate fi numit un imperiu al scopurilor (care nu este desigur decât un ideal)”[7]. În imperiul scopurilor, datoria revine fiecărui membru în parte, în aceeași măsură, și nu doar conducătorului.
Spre deosebire de concepția marelui filosof, în zilele noastre omul este tratat și considerat de guvernanți, dar chiar și în relațiile dintre noi mai mult ca mijloc decât ca scop. Finalitatea morală specifică omului explică locul omului în societate în raporturile interumane și cu statul. În opinia noastră, cu raportare la concepțiile actuale etice, concepția kantiană este varianta morală a principiului antropic.
În studiile sale de religie, Kant interpretează conceptul de Paradis (Rai) drept un simbol religios pentru realitatea morală a imperiului scopurilor. O astfel de concepție este diferită de dogma revelată a dreptei credințe religioase, deoarece consideră că Dumnezeu, Raiul sunt numai idei ale rațiunii practice, ci nu realități transcendente acestei lumi.
Caracterizând concepția finalistă în filosofia kantiană, Ernst Cassirer consideră că, ’’Ideea de finalitate se distinge de toate celelalte categorii prin faptul că, prin ea, acolo unde apare, se afirmă un nou tip de unitate a diversului, un nou raport al unui întreg cu momentele sale singulare și condițiile sale. Astfel, în conceptul de finalitate formală, suma legilor particulare ale naturii a fost gândită așa încât să nu reprezinte doar un agregat , ci un sistem care se specifică pe sine conform unei anumite reguli’’[8]
Considerăm că această concepție morală despre valoarea și scopul omului poate fi încadrată în conținutul principiului antropic din filosofia și știința contemporană.
Pentru doctrinele filozofice obiective dar și pentru credința și teologia ortodoxă scopul și finalitatea în existența nu sunt simple concepte ale rațiunii, ci realități care afirmă existența lui Dumnezeu, ordinea naturală, sensul existenței, locul omului în univers, destinul universal și individual care este transfigurarea spirituală a existenței, desăvârșirea și îndumnezeirea omului, acum în lumea finită și cu deosebire în eternitate.
Principiul antropic este o sinteză modernă a concepțiilor teleologice din știință, filosofie și teologie. Față de generalitatea concepțiilor teleologice, acest principiu este axat pe explicarea și înțelegerea locului și destinului omului în univers, a scopului și finalității existenței umane.
Omul și Universul
Cine suntem noi, oamenii? Care este legătura noastră cu lumea creată? Care este sensul și scopul existenței? Pentru ce universul și noi existăm așa și nu altfel? Sunt câteva din întrebările la care răspund cu argumente științifice inițiatorii și susținătorii principiului antropic. Principiul antropic implică existența Creatorului, a Persoanei Supreme a lui Dumnezeu și cunoscut de drept măritorii creștini în revelația naturală și mai ales supranaturală.
Dr. Marin Mihalache arată în acest sens: cine suntem noi oamenii... ’’pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel:
Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat’’[9].
Concepțiile privind raportului dinte om și lume, a locului omului în univers au fost diferite în istoria umanității. În Grecia antică omul era conceput ca fiind centrul și scopul universului, la fel și planeta noastră. Această concepție este comună tuturor filosofilor din antichitatea greacă, iar din perspectivă cosmologică a fost expusă de filosoful, matematicianul și astronomul Ptolemeu. Acesta, în secolul I d.Hr.. a elaborat un prim model cosmologic.
După Ptolemeu, Pământul stă fix în centrul Universului. Toate celelalte corpuri cerești (Luna, soarele, planetele, stelele) se mișcă pe traiectorii circulare în jurul acestui corp central. Pentru a pune de acord acest sistem cu observațiile astronomice, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intra în conflict cu datele matematice din acea vreme. Acest model cosmologic a fost acceptat și promovat până spre sfârșitul secolului al XVI-lea și de Biserica creștină. Această teorie o putem considera varianta gândirii științifice antice a ceea ce astăzi considerăm a fi principiul antropic.
La fel și religia acelor vremuri considera omul ca fiind creația supremă a zeilor și îl situa în centrul universului, având capacitatea să se roage și să dialogheze cu zeii. Mai mult, vechii greci și romanii considerau că zei după chipul omului și chiar având pasiuni omenești. De oameni îi deosebea nemurirea, existența și puterea transcendentă acestei lumi și evident atributul de creatori ai universului. În credința unor popoare antice, de exemplu la vechii egipteni și mai târziu la romani, faraonii și împărații erau considerați zei.
Totuși, în viața socială, în acele vremuri omul era considerat individ și nu persoană. Pe primul plan erau cetatea, statul în care individul trebuia să se integreze. Remarcabilă este și filosofia morală, gândirea etică din acele vremuri, care afirmau valori morale ce trebuie să caracterizeze existența omului și prin care omul se deosebea de tot universul și se asemăna zeilor. Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca, Marcus Aurelius, marii tragedieni greci, Eschil, Sofocle și Euripide, și mai târziu Plotin sunt câțiva din gânditorii antici care au descris și teoretizat virtuțile morale și prin aceasta au așezat omul în centrul universului, superiori existențial acestuia fiind numai zeii.
Istoria, știința actuală, filosofia și chiar catolicismul și cultele protestante au înlocuit aceste concepții cu altele conform cărora omul, planeta noastră sunt realități nesemnificative, marginale ale universului. Începutul revoluției științifice în cosmologie care avea să schimbe și concepția științifică despre locul omului în univers este marcat de modelul heliocentric al sistemului solar, care cu timpul a fost acceptat inclusiv de Biserică și a înlocuit model geocentric al lui Ptolemeu. Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism .[21] Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare pentru cunoașterea științifică dar și pentru sensul și destinul omului în univers.
Teoria cosmologică a lui Ptolemeu oficial acceptată inclusiv de Biserică concepea existența unui univers geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului Solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică , deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza elaborată de Aristotel și Ptolemeu asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe,
Pentru tema noastră, revoluția științifică produsă de Copernic are o importanță deosebită deoarece, pentru cunoașterea științifică cu influența puternică de mai târziu asupra filosofiei, teologiei catolice și protestante, omul, lumea și pământul sunt detronate din poziția centrală în univers, mai mult, ființa umană este considerată o realitatea existențială la fel ca oricare alta, supusă legilor universului și determinismului material, cauzal și temporar, o existență finită și precară. Cunoașterea științifică nu mai este preocupată de sensul și finalitatea existenței omului și a universului, ci exclusiv de cunoașterea și descoperirea legilor determinismului temporar și cauzal, de realitățile materiale, omul fiind considerat un rezultat al evoluției naturale, supus exclusiv legilor naturale. Știința încercă să explice conștiința, psihicul și capacitatea cognoscibilă, volitivă și sensibilă a omului numai prin procese și funcții materiale. Pentru oamenii de știință atei, creația universului, forma și evoluția acestuia, apariția vieții și a omului pot fi explicate pe deplin pe baza legilor naturii descoperite de știință, rațiunea umană cunoscătoare este atotputernică și cuprinzătoare, chiar dacă în prezent nu putem cunoaște totul. Este epoca iluminismului și a raționalismului abstract
Știința nu acceptă existența lui Dumnezeu propovăduit de creștinism, iar din explicarea existenței se înlătură orice formă a deismului. Revoluția copernicană și revoluția științifică, pentru unii oameni de știință, cercetători sau filosofi ateiști, dar și pentru unii clerici a însemnat începutul și proliferarea conflictului dintre știință și religie în special negarea dreptei credințe ortodoxe revelate despre Dumnezeu, despre creația universului și a omului, despre om și rostul său în lume și despre sensul existenței. Evoluția de mai târziu, până în vremurile noastre a cunoașterii științifice a accentuat aceste concepții reflectate în filosofie și așa cum spuneam chiar și în teologie.
Potrivit datelor pe care le deținem până acum, Universul este în expansiune. Doar în cuprinsul observabil se apreciază că Universul are în jur de 100 de miliarde de galaxii, multe dintre ele având mai mult de 100 de miliarde de stele, fiind extins într-o sferă de spațiu tridimensional care depășește 150 de miliarde de ani lumină în diametru. Vârsta estimată a Universului conform modelului cosmologic Big Bang este de aproximativ 14 miliarde de ani.
Galaxia noastră are vârsta estimată mai mare de treisprezece miliarde de ani, perioadă în care a trecut prin mai multe faze evolutive până la atingerea formei sale actuale. Este o galaxie spirală cu un diametru între 150.000 și 200.000 de ani-lumină formată din aproximativ 300 de miliarde de stele și peste 100 de miliarde de planete
Sistemul solar este situat pe o distanță de aproximativ 27.000 de ani-lumină de centrul galactic pe marginea interioară a brațului Orion și face o rotație completă a galaxiei în aproximativ 240 de milioane de ani. În centrul galaxiei, există o concentrație mare de stele, și este și o sursă radio intensă cunoscută sub numele de Săgetătorul A, presupusă a fi o gaură neagră supermasivă .
Stelele și gazele aflate la o distanță mare de centrul său galactic se deplasează cu aproximativ 220 km/s față de acest centru. Legile lui Kepler nu pot explica viteza de rotație constantă și s-a sugerat că o mare parte (aproximativ 90%) din masa galaxiei este invizibilă pentru telescoape, deoarece nici nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice. Această masă conjecturală a fost denumită „materie întunecată”, prezentă și în tot Universul. Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză de aproximativ 600 km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice.
Prin urmare, conform datelor de necontestat ale științei nici omul și nici Sistemul Solar nu au poziții privilegiate în cosmos, așa cum se credea în antichitate, ci sunt realități fizice nesemnificative în raport cu mărimea, compoziția și structura Universului. Oamenii de știință contemporani, sau unii dintre ei, afirmă la fel ca și Laplace acum 200 de ani că Dumnezeu este o ipoteză de care nu au nevoie în cunoașterea Universului, a existenței și a omului.
Și Universul la scara microcosmosului, a atomilor, a particulelor elementare și a câmpurilor și interacțiunilor cuantice, cunoscut de știință este la fel de impresionant.
Datele cosmologiei despre Univers, inclusiv teoriile nedemonstrate experimental dar susținute de construcții matematice privind posibilitatea existenței mai multor universuri paralele sau posibilitatea existenței vieții inclusiv a vieții inteligente în alte sisteme solare, precum și teoriile elaborate matematic privind existența spațiului cu mai mult de trei dimensiuni, arată că Sistemul Solar, Pământul, viața și omul sunt departe de a avea un loc privilegiat în Univers, dimpotrivă, conform fizicii și cosmologiei raționaliste sunt existențe efemere, finite, un rezultat întâmplător al legilor materiei și supuse necesității inexorabile a acestor legi.
Unele curente ale filosofiei secolului XX au reflectat concepțiile științifice raționaliste și atee despre Univers și om, cum este de exemplu existențialismul, susținând lipsa de sens a existenței și a vieții, omul fiind aruncat în această lume a necesității materiale și dominat de angoasa conștiinței finitudinii sale, a morții inevitabile și care trăiește în aceste limite iluzia unei libertăți care este mărginită și dominantă de neant, de frică și angoasă.
Scurte considerații despre principiul antropic
Principiul antropic are la baza concepția conform căreia universul și legile sale funcționează într-un anume reglaj astfel încât să permită menținerea vieții.
Martin Heidegger își începea unul din cursurile sale cu o întrebare esențială: de ce există ceea ce există, de ce există totul mai degrabă decât nimic? Mai simplu spus, de ce există Universul, de ce existăm noi?
În contextul specific sceptic şi materialist al vremurilor noastre, această întrebare nu şi-a găsit încă un răspuns în cunoașterea științifică. Dar provocarea fiind lansată, mai mulți cercetători, din diferite domenii, au căutat să dea răspuns unei probleme derivată din întrebarea lui Heidegger: cum se face că existăm? Cum au putut da naștere niște condiții presupuse inițial haotice unui Univers atât de omogen și atât de ordonat la scară mare, așa cum este universul în care trăim noi astăzi?
Raționalismul științific și pragmatic a refuzat să admită răspunsul revelat pe care dreapta credință ortodoxă, l-a dat de mult acestor întrebări. În esență, acest principiu reprezintă o restabilire, în primul rând prin argumentele științei, a locului în Univers și un răspuns formulat de știință la întrebarea care este sensul și scopul existenței. Principiul conferă soluții și răspunsuri nu numai la întrebarea tradițională a cunoașterii ce este, ci mai ales la întrebarea pentru ce existăm în acest Univers și în aceste legi ale naturii. Mai mult decât atât principiul antropic este o soluție științifică cu deosebire cosmologică, la armonizarea științei cu dreapta credință prin acceptarea de către știință a adevărului ontologic și de credință că lumea este creată de un Creator care veghează asupra ei și o conduce, ci nu rezultatul legilor evoluției și în general a naturii.
Limitele cunoașterii raționale, demonstrate de matematică și logică, reprezintă o altă cauză pentru construcția științifică a principiului antropic. Matematicieni precum Godel sau fizicieni de renume precum Planck, Einstein sau Heisenberg au demonstrat că există limite obiective ale cunoașterii și ale rațiunii pe care știința nu le poate depăși. Astfel noi nu putem cunoaște momentul inițial al apariției Universului, nu vom putea cunoaște rațional ce este viața și nici ființa umană mai ales în privința conștiinței, a sufletului sau a capacitaților raționale, volitive sau sensibile cu care este înzestrat. În plus nu va putea exista niciodată un sistem axiomatic, logic sau matematic, complet și suficient lui însuși sau necontradictoriu. Pentru a înțelege aceste taine este nevoie de un alt fel de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință, prin raportare la sensul și scopul existenței, aspecte pe care le are în vedere principiul antropic. De exemplu, s-a demonstrat științific că omul nu poate cunoaște întreaga compoziție atomică și moleculară a unui gram de sare, creierul uman are capacitatea neuronală de a cunoaște numai 10/00 din această compoziție. În schimb poate să cunoască legile după care este structurat un gram de sare, armonia internă a materiei și transformarea ei.
Noi nu putem cunoaște existența în sine, așa cum este ea în mod obiectiv, independent de noi, ci numai aspectul fenomenal al ei. Acest adevăr a fost afirmat și teoretizat inclusiv de Kant, potrivit căruia noi cunoaștem numai fenomenul, ci nu lucrul în sine, iar știința modernă îl demonstrează. Orice formă de cunoaștere, rațională, sensibilă sau experimentală, implică interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut. Acest fapt este evident mai ales pentru cunoașterea microcosmosului, a atomului și a particulelor elementare, sferă existențială în care intervenția cunoscătoare a observatorului influențează obiectul sau sistemul de observat.
Totodată, distanțele imense existente în Univers conduc la o constatare onestă: cosmosul în care trăim nu poate fi cunoscut în totalitate și nu poate fi străbătut fizic de om. Nu suntem chemați să luăm în stăpânire Universul într-un mod concret, așa cum am făcut-o cu înălțimile sau adâncimile Pământului. Nu prin călătoria efectivă sau prin cunoaștere sensibilă, experimentală vom putea cunoaște sau cuceri Universul. Întreg macrocosmosul și microcosmosul pot ’’intra’’ în mintea omului prin construcții matematice și științifice, prin perceperea și înțelegerea armoniei universale a existenței, a scopului omului și a Universului, adică aspecte avute în vedere de principiul antropic. Se dezvăluie astfel puterea extraordinară a rațiunii omenești de a cuprinde simbolic lumea, de a cunoaște și înțelege armonia, sensul și scopul existenței, dar și de a se cunoaște pe sine însuși ca ființă dăruită cu rațiune, conștiință și libertate.
S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific, în mod deosebit de susținătorii principiului antropic.
În situația în care constantele fundamentale ale materiei și energiei ar fi fost altele Universul nu s-ar fi format, sau compoziția și forma acestuia ar fi fost cu totul diferită neprielnică pentru viață. În situația în care Pământul ar fi fost altfel poziționat față de Soare sau Sistemul Solar ar fi avut altă poziție în Galaxie, viața și omul nu puteau exista. Sunt foarte multe dovezi ale științei în acest sens. Cea mai mare parte a experiențelor științifice și a calculelor făcute în ultima vreme, mai ales din domeniul astrofizicii, confirmă faptul că apariția pământului și a omului în univers au fost pregătite cu exactitate și se datorează unei necesități implacabile, ci nu hazardului sau evoluției naturale.
Astfel dacă densitatea universului ar fi fost diferită cu 0,000 000 000 0001% atunci nici stelele, nici galaxiile, nici pământul nu s-ar fi putut forma. Iar dacă în prima secundă de după big bang rata de expansiune a universului ar fi fost mai mică de 1 la o sută de mii de milioane de milioane, universul ar fi fost o nebuloasă de gaz și praf nestructurată, dominat de hazard. Astfel de dovezi științifice dovedesc faptul ca numai o Inteligență Supremă, un Creator ar fi putut crea un univers atât de organizat și inteligibil
S-a creat teoria existenței unei infinități de universuri. Numai că ipoteza infinității de universuri este foarte de greu de demonstrat, chiar și numai sub aspect formal, matematic. Iar dacă ar exista nu un univers, ci o infinitate de universuri, acestea tot ar trebui să fie create de cineva. Deci ipoteza infinitului de universuri nu exclude necesitatea existenței unui Creator. Este greu de înțeles cum intelectuali și oameni de știință de elită preferă să-și imagineze o infinitate de universuri, de galaxii, de legi și de cicluri cosmice fără nici o dovadă științifică numai să nu admită că există un Creator.
Există mai multe rezultate teoretice care arată că nici spațiile cu mai multe dimensiuni decât trei, nici cele cu mai puține dimensiuni nu sunt potrivite pentru existența unor structuri complexe. Una dintre caracteristicile fundamentale ale materiei este stabilitatea elementelor chimice fără de care ar fi imposibilă existența structurilor moleculare complexe. Elementele chimice sunt stabile pentru că atomii lor sunt stabili. Atomii au de regulă un nivel de energie minim, în care componentele acestora rămân într-o configurație stabilă. Această stare se păstrează până la o intervenție exterioară de natură energetică, ce depășește o anumită intensitate de prag. Conform legilor cunoscute, calculele arată că în varianta unui spațiu cu mai mult de trei dimensiuni, nu mai este posibilă existența acestui minim al energiei( starea fundamentală), ceea ce antrenează o mare instabilitate a materiei.[10] S-a demonstrat că transmisia impulsurilor de undă într-un mod lipsit de reverberații în spații cu mai mult de trei dimensiuni, spații teoretizate de geometriile neeuclidiene, dar nedemonstrate experimental, este imposibilă. Prin urmare, viața și sistemele complexe, dependente de transmisia cu mare precizie a informației, nu pot exista în lumi în care spațiu are doua, patru sau mai multe dimensiuni. Toate acestea arată că există o legătură decisivă între configurația tridimensională a spațiului lumii în care trăim, existența vieții și a omului[11]
În fizică și în cosmologie, principiul antropic , este un argument științific și filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă, să facă posibilă existența unui observator-omul. Altfel spus scopul existenței a, Universului este omul, care astfel dobândește un rol privilegiat în creație, contestat atâta vreme de către știința raționalistă și descriptivă. Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a Universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unui Creator, care în dreapta credință ortodoxă este Dumnezeu. Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.
Principiul a fost formulat sub aspectele sale generale teoretice, în anul 1961 de către astronomul Robert Dicke, care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac: "Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți omul nu ar fi existat’’. Sintagma "principiul antropic" a apărut pentru prima dată în contribuția lui Brandon Carter la un simpozion din 1973, dedicat împlinirii a 500 de ani de la nașterea lui Copernic. Carter, un astrofizician, a enunțat Principiul Antropic ca reacție la Principiul Copernican, care afirmă că oamenii nu ocupă o poziție privilegiată în Univers: "Deși situația noastră nu este neapărat centrală, este inevitabil privilegiată într-o oarecare măsură". Mai exact, Carter nu a fost de acord cu utilizarea Principiului Copernican pentru a justifica Principiul Cosmologic Perfect, care prevede că toate regiunile mari și timpurile din univers trebuie să fie identice din punct de vedere statistic, adică Universul este omogen și izotrop, iar viața și omul sunt apariții întâmplătoare. Principiul a fost formulat ca răspuns la o serie de observații conform cărora legile naturii și parametrii universului preiau valori care sunt compatibile cu condițiile de viață pe care le cunoaștem. Principiul antropic afirmă că aceasta este o necesitate, pentru că dacă viața ar fi imposibilă, nici o entitate vie nu ar fi acolo să o observe și astfel nu ar fi cunoscută. Adică trebuie să fie posibil să observăm un anumit Univers și, prin urmare, legile și constantele unui astfel de Univers trebuie să se potrivească cu această posibilitate. [12]
Există trei forme ale Principiului antropic la care se referă John Barrow și Frank Tipler și adepții lor:
Principiul antropic nu este acceptat de toți oamenii de știință. Principala obiecție este că implică existența unui Creator și finalitatea Întregului Univers, care este omul. Cu toate acestea, în ultimele decenii noi dovezi ale științelor astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei, vin să confirme cu realitatea și evidența acest principiu după care atât omul cât și pământul își recapătă o poziție centrală în ordinea, ierarhia și teleologia cosmică.
Miraculos nu este numai faptul că ființa omenească se străduiește să se adapteze la mediu pentru a supraviețui, dar și faptul că mediul însuși, de la adâncurile subatomice până la sistemele de organizare şi funcționare ale galaxiilor sunt adecvate existenței vieții și a omului. Există o finalitate obiectivă a creației care este omul. Dumnezeu a creat un univers atât de complex numai pentru a crea un mediu propice, potrivit și compatibil existenței umane.
’’Faptul că Universul este de fapt cosmos, adică armonie și nu haos, că există un nexus, o legătură între știință și conștiință, că omul poate înțelege și cunoaște, că există inteligență, rațiune, logică, morală, înțelepciune, toate acestea duc la necesitatea existenței unei surse, a unui izvor a tuturor celor știute și neștiute, a unui soare care emană energii care ne încălzesc inima și ne luminează mintea, la existența lui Alfa și Omega, a începutului și sfârșitului transcendental. Însăși conștiința, inteligența, rațiunea omenească, inspirația și creativitatea artistică, filozofică, religioasă, științifică, imaginația, gândirea logică, abstractă și speculativă, toate acesta sunt vocații și virtuți care transcend cu mult simpla necesitate biologică, darvinistă, de adaptare la mediu pentru a supraviețui. Indică existența unei realități dincolo de capacitatea noastră de a observa lumea și a-i înțelege rosturile. Consfințește puterea inteligenței de a crea, distruge și recrea lumi dincolo de necesitate... Principiul Antropic nu dovedește numai că legile fizicii, ale chimiei, ale naturii sau ale cosmosului prin ceea ce sunt au făcut posibilă apariția vieții și a omului, ci că toate acestea, cele văzute și nevăzute, cele înțelese sau neînțelese, au avut ca scop, ca teleologie, direcție, apariția vieții și a omului ca ființă inteligentă și rațională.’’[14].
Principiul antropic nu trebuie identificat cu antropocentrismul raționalist contemporan care consideră că puterea rațiunii umane este nelimitată, cunoașterea de asemenea, iar omul este stăpânitorul deplin al naturii de care poate să dispună cum dorește. Concepțiile antropocentriste nu admit existența lui Dumnezeu și nu își pun întrebări asupra sensului lumii și a scopului existenței omului, considerând această lume finită ca fiind unica posibilă, neacceptând existența vieții omului în eshatologie. Principiul antropic este, conform cuvintelor arhimadritului Teofil Părăian: ’’Întâi este Dumnezeu și pe urmă omul, iar omul numai prin Dumnezeu’’.
Noi propunem aplicarea principiului antropic și la viața socială la raporturile dintre om și societate și mai ales dintre om ca persoană liberă și stat. Societatea de astăzi este dominată de contradicții, paradoxuri și disfuncționalități majore. Globalismul statal contemporan și ceea ce științele juridice numesc regimuri democratice de guvernare nu au rezolvat problemele existenței sociale a omului, nu au asigurat stabilitatea și bunăstarea atât de mult invocate. Cu toate că drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt proclamate formal în constituții, realitățile sociale contemporane demonstrează că nici instrumentele juridice interne sau cele internaționale și nici justiția internă sau internațională nu pot garanta pe deplin aceste drepturi și nici libertatea omului față de manifestările dictatoriale ale guvernanților care pot restrânge sau chiar desființa discreționar exercitarea acestor drepturi.
Totodată rolul social al statului de a garanta și de a realiza în fapt dreptul la un nivel de trai decent pentru toți oamenii, buna funcționare a diferitelor servicii sociale este departe de a fi înfăptuit. În lumea de astăzi , deși poporul este formal proclamat ca fiind deținătorul puterii, omul a devenit un simplu mijloc pentru realizarea intereselor private ale guvernanților, ci nu scopul real al politicilor de guvernare.
Având încredere în forța și viabilitatea dreptului ca sistem normativ și justiției pentru aplicarea principiului antropic în viața socială, valorificând concepția morală kantiană și umanistă, propunem ca în constituții să fie înscris principiul ’’În raporturile cu statul, omul este întotdeauna scop și niciodată mijloc’’.
În acest fel se dă eficiență juridică principiului antropic în viața socială al cărui conținut este prezent și în cuvintele dogmatistului creștin Toma din Aquino:’’ Individul este pentru stat, statul pentru persoană iar persoana pentru Dumnezeu’’
Dreapta credință ortodoxă și principiul antropic
Răspunsurile la întrebările existențiale privind crearea lumii și a omului, sensul existenței și scopul existenței omului, destinul său, legătura dintre om și Univers, sunt conferite cu mult mai înainte de formularea principiului antropic, de către adevărurile de credință ale Ortodoxiei cuprinse în revelația dumnezeiască și înscrise în Vechiul și Noul Testament, în scrierile Sfinților Părinți și în tradiția Bisericii.
Spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” Și tot psalmistul spune atât de patetic și de frumos: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Psalmul 8, 4-6)
După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua.“ [15] El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ [16]
Biserica, pe baza Sfintei Scripturi, dar si a Sfintei Tradiții, învață că omul este creat de Dumnezeu în a șasea zi a creației, când ziua a șasea era spre sfârșite. Potrivit limbajului liturgic, omul a primit existenta în timpul vecerniei zilei a șaptea, adică în seara primei Vineri, după care urmează Sabatul, ziua odihnei. [17] Așadar omul este persoana care trebuie să aducă lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă omul împreuna cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui Dumnezeu. ,,Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea profundă a unirii cu Creatorul…“[18]
Prin urmare, omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat Universul pentru ca acesta să poată face posibilă existența omului. Acest lucru reiese limpede din ,,Facerea“, unde Moise istorisește astfel crearea protopărinților noștri Adam si Eva: ,,si a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră și să stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul Său l-a făcut Dumnezeu, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: ,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul.“ (Facere I, 26-28) Acesta este sensul vieții și rostul omului în lume, pe care mult mai târziu, știința, formulând principiul antropic, avea să-l recunoască.
Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe.
Omul, și cu el întreaga creație, reprezintă darul lui Dumnezeu. Ca o încununare a creației, Dumnezeu, ca Dumnezeu personal creează din iubire omul ca pe un partener de dialog al Său. El nu creează în persoana omului un obiect, o simplă podoabă pentru revelarea atotputerniciei și pentru lauda slavei Sale, ci pe temeiul plenitudinii comuniunii Sale, El aduce la existenta o creatura personala care stă în relație conștientă cu El [19].
Toate însușirile pe care Dumnezeu la are în ființa Sa le-a dăruit, în formă creată, și omului, pentru ca și acesta să poată participa în mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit învățăturii scripturistice și patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost dată prin crearea după chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva unei asemănări infinite, după har cu El. Numai omul este chemat la îndumnezeirea prin har și poartă responsabilitatea transfigurării spirituale a întregii creații prin lucrarea teandrică a lui și a Duhului Sfânt.
’’Omul este creat ca o sinteză a lumii îngerești și a lumii materiale, oglindind și având strâns unite în sine aceste doua lumi’’[20].
Unele concluzii
Sunt adepți ai principiului antropic, oameni de știință care consideră că acest principiu este o confirmare științifică și filosofică a existenței lui Dumnezeu, a faptului că Universul a fost creat de Dumnezeu pentru om.
Nu este chiar așa. Existența lui Dumnezeu nu poate fi nici infirmată și nici demonstrată prin mijloacele cunoașterii științifice. La fel și adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe nu pot fi rezultatul unui algoritm logic și nici supuse experimentului științific. Credința și cunoașterea prin credință sunt de altă natură decât știința și cunoașterea științifică. Cunoașterea prin credință este existențială și se bazează pe trăirea profundă a adevărurilor revelate de credință și pe evidența mai presus de certitudinea logică sau demonstrația științifică pe care le conferă rațiunea umană în limitele ei.
Credința este un dar al Duhului Sfânt. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar atât de prețios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească. Cea mai cuprinzătoare definiție a credinței a lăsat-o, peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credința este adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11. 1).
Importanța principiului antropic este aceea că adecvează cunoașterea științifică dreptei credințe ortodoxe și recunoaște și chiar demonstrează științific poziția privilegiată a omului în Univers și adevărul fundamental al creației și al legăturii dintre om și univers Omul este cununa creației și nu el este creat pentru Univers, ci Universul pentru om.
Suntem de acord cu afirmația: „Principiul Antropic reprezintă în ultima parte a secolului al 20-lea și începutul secolului al 21-lea, ceea ce a reprezentat pentru știință teoria lui Darwin în secolul al 19-lea, teoria relativității a lui Einstein și principiile mecanicii cuantice în prima parte a secolului al 20-lea. Veracitatea acestui principiu fundamental al astrofizicii, științific și matematic verificabil, constituie o explicație cât se poate de plauzibilă și logică a existenței omului, a lui Dumnezeu, dă un sens inteligibil vieții, procesului evoluției speciei și a miracolului conștiinței umane’’[21].
NOTE
Un eveniment cultural de excepție s-a desfășurat recent, în 15 septembrie 2022, în foaierul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, prilejuit de lansarea cărților „Cine sunt eu și Cine este Dumnezeu. Dialoguri interreligioase”, vol II, editura ePublishers, București, 2020 și „Terapia prin credință. Psihologie după modelul lui Iisus Hristos”, editura ePublishers, București, 2022, ale doamnei profesor Voichița Tulcan Macovei, scriitor de factură religioasă.
Autoarea este absolventă a facultății de Filologie, secția română-franceză (1977) din cadrul Universității de Vest Timișoara și a Facultății de Teologie, studii masterale (2009) din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” Arad.
Ca profesor de Limba și Literatura Română va avea o strălucită carieră didactică în câteva unități școlare arădene, mai mulți ani fiind la Liceul „Aurel Vlaicu”, iar între 1993- 2014 fiind profesor al catedrei de Limbă și Literatură Română a Colegiului Național „Vasile Goldiș” din Arad. Pe tot parcursul activității profesionale s-a dovedit un dascăl performant, calitate dovedită și în rezultatele remarcabile obținute de elevii săi la examenele de bacalaureat sau cu prilejul olimpiadelor școlare.
Entuziasmată mânuitoare a condeiului, stăpânind pe deplin arta cuvântului, doamna profesor va fi pasionată de scris, publicând în cunoscute reviste din țară, recenzii, cronici literare și eseuri, fiind recompensată în 2019 de către Liga Națională a Scriitorilor Români, prin medalia „Virtutea Literară ” ca „semn de prețuire pentru întreaga activitate de creație literară, pentru întreaga viață dedicată educației elevilor în spiritul iubirii față de Limba și Literatura Română”.
Odată cu schimbările interioare fundamentale, „schimbări de substanță ale sufletului meu”, cum le numește în cartea „Mărturisiri”, Voichița Tulcan Macovei își va apleca scrisul spre cartea de factură religioasă, reușind, pe parcursul anilor, să îmbogățească această literatură prin cărți care fac parte „din ciclul de cunoaștere a lumii prin perspectiva credinței în Acela care ne-a creat”.
Dintre acestea amintim:
ȘI EU AM ALES DRUMUL CEL BUN- CUM AM AJUNS SĂ-L CUNOSC PE DUMNEZEU, Arad, editura Multimedia Internațional, 2006.
ASCULTÂND DE DUMNEZEU - MEDITAȚII ASUPRA CREDINȚEI, Arad, editura Tiparnița, 2009.
CINE SUNT EU ȘI CINE ESTE DUMNEZEU. DIALOGURI INTERRELIGIOASE, VOL I ȘI II, Editura ePublishers, București, 2020.
TERAPIA PRIN CREDINȚĂ. PSIHOLOGIE DUPĂ MODELUL LUI IISUS HRISTOS, București, editura ePublishers, 2022
Autoarea are în lucru ultima carte din acest ciclu, care se va numi DUMNEZEU ȘI OMUL. BARIERA DINTRE CREATOR ȘI CEL CREAT.
În 15 septembrie, omul de cultură Voichița Tulcan Macovei și-a lansat două cărți: CINE SUNT EU ȘI CINE ESTE DUMNEZEU - VOL II și
TERAPIA PRIN CREDINȚĂ - PSIHOLOGIE DUPĂ MODELUL LUI IISUS HRISTOS.
La lansare au participat personalități arădene din lumea scriitorilor, a preoților, cadre didactice, dintre care mulți foști colegi și prieteni ai scriitoarei, iar întâlnirea a fost una de suflet.
Evenimentul editorial a fost moderat din prezidiu de către PROFESORUL EUGEN BOCĂNICIU, director mulți ani și coleg cu autoarea, la Colegiul „Vasile Goldiș” din Arad.
Acesta a mărturisit că a urmărit cu atenție, dar și cu admirație drumul vieții doamnei Voichița Tulcan Macovei, apropierea treptată a acesteia de Dumnezeu. „Trebuie să ai un drum al Damascului, spunea profesorul Eugen Bocăniciu, care să te călăuzească spre o altă dimensiune spirituală și să-ți deschidă o fereastră spre cer, așa cum i se întâmplase odinioară Sfântului Apostol Pavel”.
Prin cărțile sale, Voichița Tulcan Macovei se face pe deplin „o mărturisitoare a credinței, iar cu fiecare carte se observă o evoluție a cunoașterii adevărate prin descoperirea tainei credinței”.
Domnul Bocăniciu face referire și la volumul II al cărții „Cine sunt eu și Cine este Dumnezeu”, lansat online în 2020 în cenaclul editurii Coresi. Apreciază munca, stăruința omului și credinciosului Voichița Tulcan Macovei de a căuta și demonstra Cine este adevăratul Dumnezeu, așa cum a făcut la începuturi, Sfântul prooroc Ilie.
Cartea „Terapia prin credință”, spune vorbitorul, este structurată pe principiile fundamentale ale creștinismului: curățenia morală, blândețea, înțelepciunea, sinceritatea, răbdarea, dragostea curată. Prin cunoașterea și trăirea autentică a autoarei, cartea realizează un adevărat model psihologic apropiat de cel al lui Iisus Hristos.
În cuvântul său, PĂRINTELE MIRCEA BUPTE arată că prin cartea „Terapia prin credință”, omul, credinciosul și scriitorul Voichița Macovei „a reușit să pună înaintea cititorilor legătura dintre porunca întâi a lui Dumnezeu și fericirea a șasea”. La rândul său, PĂRINTELE ADRIAN HANȚIU, fost elev al scriitoarei, amintește câteva momente emoționante din viața de dascăl a profesoarei Macovei, accentuând dorința de educare a elevilor, prin dragoste și apropiere de Dumnezeu. Dumnealui a comparat „Terapia prin credință ”, prin cele 24 de trăsături ale lui Hristos, exemplificate temeinic în carte, cu „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, care descrie treptele ce trebuie urmate de om spre desăvârșirea spirituală.
PROFESORUL UNIVERSITAR DR. SILVIU SZENTESI consideră cartea „Terapia prin credință” o carte transdisciplinară, normativă, de unde concluzia că „religia este singura care rămâne viabilă într-o lume bulversată de întrebări fără răspunsuri la problemele majore ale vieții.”
Să biruim totul prin iubire, iar soluția tuturor problemelor este Iisus Hristos care este iubire. „Pentru ca lumea să fie mai bună, este nevoie de o resetare a minții la nivelul Mântuitorului Iisus”, a mai spus domnul profesor.
În intervenția sa, ISTORICUL ȘI SCRIITORUL IOAN TULEU, autor al mai multor cărți despre cel de-al Doilea Război Mondial, aduce în dezbatere problema sincerității, argumentând prin exemple din istorie, că sinceritatea poate costa vieți omenești. Legat de exemplele date, profesorul Ioan Tuleu apreciază „Terapia prin credință” ca o carte „ce te provoacă și îți pune întrebări”.
De mare sensibilitate a fost intervenția POETULUI LAZĂR MAGU - cu nume predestinat vieții creștine. Dumnealui crede că ar trebui să închinăm și cărțile Voichiței Tulcan Macovei „registrului trăirii creștine”, acestea situându-se în compartimentul scriitorilor români care și-au mărturisit credința, precum Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Traian Dorz, ori Tudor Arghezi.
Excelent efect asupra celor prezenți l-au avut recitările a două poeme din propria creație.
O intervenție emoționantă a avut-o și PROFESORUL TEOLOG ALRXANDRU LEUCUȚIA, care a făcut o mărturisire sinceră în calitate de coleg mai tânăr al scriitoarei, aducând cuvinte de prețuire și mulțumire scriitorului, profesorului și omului Voichița Tulcan Macovei.
Întâlnirea de suflet a cuprins și cuvintele mărturisitoare ale autoarei.
Aceasta a subliniat, cu emoții, că pregătirea sa profesională de bază este aceea de dascăl de Limba Română și Literatura Universală. Din această cauză, mulți prieteni, colegi, scriitori au întrebat-o ani de-a rândul „de ce nu scrie poezii sau romane”. Căutând răspunsuri, dumneaei a mers până în anul 1995, an când a început munca la lucrarea de gradul I cu tema „Intelectualul lui Camil Petrescu sau Drumul spre cunoașterea absolută”.
Sigur, după cum ne-a mărturisit, în acei ani a contat „absolutul filosofic”.
Dar, în cartea „De la politică la credință - Mărturisiri” (2017) explică motivele schimbării studiilor sale. „Nu știam nimic despre Dumnezeu până la 41 de ani și nici nu încercam să aflu ceva despre . Deci eu nu L-am căutat pe Dumnezeu. El a fost Acela care m-a căutat, așa cum face, de fapt, cu noi toți.”. În argumentul cărții „ Mărturisiri” autoarea spune: „Încerc să transmit și să descriu pentru aceia care vor privi, fără niciun fel de prejudecăți, transformările morale și spirituale prin care am trecut, din momentul în care am acceptat să merg sistematic și continuu pe calea cunoașterii lui Dumnezeu”. (p.3)
În termeni sinceri, Voichița Tulcan Macovei explică motivele care au determinat-o să studieze ani de zile cărțile sfinte ale celor patru religii (creștinismul, iudaismul, hinduismul și islamul), dar și cele două cărți de cunoaștere mai puțin cunoscute „Kabala„ și Zoharul”, încercând să găsească prin cele patru personaje cu nume simbolice: Asher, Cristian, Suresha, Husayn, care dintre cele patru religii ne poate duce mai aproape de adevăratul Dumnezeu.
Cartea „Terapia prin credință - Psihologie după modelul lui Iisus Hristos” mărturisește că a scris-o pentru a contribui la apropierea semenilor, de modelul de viată, de echilibrul existențial și de frumusețea sufletească a Celui care a fost Iisus Hristos, în perioada în care a trăit pe Pământ.
Cei prezenți au felicitat-o pe autoare, care a anunțat că volumele se găsesc în librăriile editurii Coresi și se pot procura online de la acest link: http://www.librariacoresi.ro/shop?&search=macovei
Prof. Virgiliu Bradin - Arad
Trăim fără să avem habar încotro mergem. Suntem ca nişte corăbii necârmuite. Spiritul vremii contemporane vrea ca această călătorie să fie scop în sine. „Trăieşte-ţi viaţa!”, ţi se spune. „Bucură-te fiecare clipă a ei, asta contează”.
Vreau să te gândeşti la o corabie. O corabie care are cele mai bune standarde. O corabie care a fost construită în cel mai bun şantier naval. Are cele mai bune instrumente de navigare şi cele mai corecte hărţi. Dispune de cel mai instruit echipaj. Însă dacă acestei corăbii nu-i dăm o destinaţie, este condamnată să se scufunde.
Nu se poate ca o corabie să nu aibă destinaţie… Destinaţia îi dă siguranţă. Destinaţia îi dă sens. Destinaţia este cea care face diferenţa dintre viaţă şi moarte. E nevoie de destinaţie.
Elefterios G. Elefteriadis, prin exemplele oamenilor contemporani, dar şi prin trăirile lui personale, face împreună cu noi o călătorie de maturizare şi de căutare a adevăratului scop al vieţii.
În loc de prolog
Cu trupul să lucrăm, iar cu sufletul să ne rugăm. Omul nostru din afară să-și împlinească lucrarea din afară, iar cel lăuntric să se afierosească în întregime lui Dumnezeu la slujire și nicicând să nu se lipsească de această lucrare lăuntrică a rugăciunii minții. După cum ne-a rânduit și Dumnezeul-om Iisus, spunând în Evanghelie: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns (Matei 6, 6). Cămara sufletului este trupul, ușile sunt cele cinci simțuri trupești. Sufletul intră în cămara sa, atunci când mintea nu rătăcește încoace și încolo după fapte și lucruri lumești”.
Cuviosul Simeon de Daibabe
Extras
Intentia nu este sa tratam tema spovedaniei, ci motivarea personala a spovedaniei, asumarea personala a demersului, reflectia personala asupra actului spovedaniei, atitudinea fata de spovedanie.
Cultura dominanta a lumii este una centrata pe exterior, pe ceea ce se vede, pe mecanismele vietii materiale, trupesti. Cultura crestina este centrata pe mecanismele vietii launtrice, unde se lucreaza ceea ce se va manifesta in trup. Mecanismele vietii noastre interioare sunt si ele afectate, dereglate, uneori scoase complet din functionare. si lucrul acesta se vede cu ochiul liber, in suferinta si tristete noastra, in depresie si nemultumirea ce pun stapanire pe noi, in blocajele existentiale care distrug vieti, relatii, familii, comunitati etc.. Oamenii trebuie sa stie ca exista posibilitatea restaurarii, a recuperarii, a revenirii la starea buna de dinainte, la buna functionare a mecanismelor vietii noastre launtrice, la buna functionare a fiecaruia dintre noi, prin spovedanie.
Oamenii adunati in biserica constituie chipul cel mai frumos al lumii. Este sentimentul pe care-l am ori de cate ori privesc din fata Sfantului Altar multimea care umple biserica. Chipurile lor adeveresc faptul ca, atunci cand intra in biserica, omul, oricare ar fi el, isi recupereaza starea cea mai buna si mai curata de care este capabil, incercand sa se departeze sau sa se lepede de rautatile si de uraciunile, de resentimentele, de gandurile sau impulsurile urate, de patimile care in afara bisericii il salasluiesc intr-o masura sau alta. Nu vreau sa spun ca oamenii din biserica sunt mai buni ca cei din afara bisericii, ci ca, atunci cand sunt in biserica, aceiasi oameni sunt mai curati si mai buni decat atunci cand sunt in afara bisericii. Cand intra in biserica, toti oamenii, unii mai mult si altii mai putin, simt nevoia sa-si revizuiasca spre pozitiv atitudinea si mai ales starea launtrica. Se imbuneaza la propriu. Motivul este unul singur, constientizat sau mai putin constientizat: simtamantul adanc al intalnirii cu Dumnezeu sau al intrarii intr-un spatiu cat se poate de legat de Dumnezeu, prin ceea ce se intampla in el si prin toate obiectele care-l impodobesc, incepand cu icoanele si terminand cu lumanarile. Asadar, daca fiecare om care intra in biserica aduce cu sine chipul cel mai bun de care este in stare, suma acestor chipuri ne da un chip mai curat decat cel din afara bisericii.
Cartea de faţă, care cuprinde îndrumări pentru monahii, examinează multe dintre lucrurile de bază ale vieţii duhovniceşti: cum se curăţeşte inima, cum trebuie valorificată suferinţa lăuntrică, râvna duhovnicească şi unirea de taină cu Hristos Domnul.
Sfântul Teofan are excepţionalul dar de a-i putea încuraja pe toţi, indiferent de locul unde au ajuns pe calea duhovnicească, să meargă mai departe în lupta lor împotriva patimilor şi în pregătirea lor pentru unirea cu Mirele Hristos. Învăţătura sa insuflată de Dumnezeu este potrivită pentru toţi cei ce caută cu sinceritate Împărăţia cerurilor.
„Angajaţi‐vă într‐o luptă aprigă împotriva patimilor şi gândurilor rele, şi în felul acesta veţi deveni şi una, şi cealaltă – şi vindecător, şi vindecat. Desigur că nu e acelaşi lucru atunci când săvârşeşti fapte păcătoase ca atunci când ai parte doar de gânduri păcătoase, dar înaintea lui Dumnezeu tot ca un păcătos te înfăţişezi. Acordaţi mai mare atenţie gândurilor voastre şi râvnei voastre pentru nevoinţă. Atunci când, prin luptă lăuntrică, vei reuşi să scoţi afară din inimă patimile, vei fi în stare să‐i vindeci şi pe ceilalţi; şi făcând astfel îţi vei împlini chemarea în Sfânta Biserică. Căci care este scopul mănăstirilor de călugăriţe şi de călugări? Scopul lor este să pregătească tămăduitori de suflete, atât bărbaţi cât şi femei. Şi trebuie negreşit să împliniţi acest scop. Biserica aşteaptă aceasta de la voi, şi de asemenea toţi creştinii.”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Cartea de fata reprezinta editia a 2-a a volumului Ravna duhovniceasca, aparut pentru prima data la Editura Sophia on 2008.
CUPRINS
Ljiljana Habjanović Đurović, deja cunoscută micilor cititori români prin "Viața Sfintei Parascheva povestită pentru copii", ne dăruieşte o nouă carte adresată celor mici, de data aceasta inspirată din istoria Mântuirii.
În această scurtă povestire, imaginaţia poetică a autoarei, înaripată de evlavia față de Maica Domnului, zugrăveşte imagini accesibile cu ușurință minţii şi sensibilităţii copilăreşti.
Cei mici vor găsi în atmosfera plină de bunătate şi credinţă a acestor imagini o înrâurire lină şi binefăcătoare.
Părintele Sorin Paul Grecu – mărturisire şi jertfă este o lucrare de restituire a biografiei unui preot dârz, adânc implicat în viaţa cetăţii, în prima parte a vieţii, avându-l ca model de atitudine şi curaj pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care i-a fost diriginte la Seminarul Teologic „Radu Vodă”. Din cealaltă parte a vieţii sale răzbate chipul unui preot care şi-a iubit mult comunitatea parohială. Comunitatea parohială oferă dovada unei jertfelnicii neîntrerupte, a unei părinţimi duhovniceşti autentice. Ea vorbeşte despre chipul evanghelic al păstoririi Părintelui Sorin Paul, chip în care se vede şi se simte că Hristos este în mijlocul oamenilor, purtându-le durerile, frământările, crizele sufleteşti.
Această carte reprezintă o analiză a dezvoltării gândirii eshatologice în primele șapte secole ale creștinismului. Este prima încercare la nivel academic din lume de a oferi o descriere cuprinzătoare a originilor eshatologiei creștine, așa cum s-a dezvoltat ea din rădăcinile evreiești și din învățătura lui Hristos, și cum a fost influențată de noțiunile filosofice și folclorice legate de moarte și viața de apoi pe care le aveau popoarele mediteraneene.
Bazându-și studiul pe textele originale, Brian E. Daley analizează nu doar eshatologia Părinților greci și latini, ci și ceea ce se cunoaște din literatura creștină siriacă, coptă și armeană timpurie.
Concisă și bine concentrată pe subiectele sale variate, această carte oferă o analiză istorică accesibilă asupra unui aspect de importanță majoră al învățăturii creștine timpurii.
CUPRINS
Spaima de necunoscut și neliniștea niciodată ostoită a omului l-au îmboldit să caute neîncetat răspunsul la chinuitoarea întrebare: Ce se întâmplă cu noi după moarte? Poate că s-ar cuveni să păstrăm tăcerea în fața misterului morții; dar dacă am da cuvântul chiar celor care, paradoxal, au trăit-o? Cartea de față este rodul unui studiu sistematic al controversatelor experiențe din vecinătatea morții. Dezbaterile și polemicile țesute în jurul acestor relatări nu par să se încheie prea curând, însă undeva, dincolo de gâlceava dintre neuroștiință și credință, își face loc, timid, speranța.
„Cu toate că din experiența ei Sharon a învățat că Dumnezeu nu judecă, a mai aflat că ne judecăm singuri și că primim înapoi tot ceea ce dăruim universului. Acest lucru dă naștere unei teorii interesante: chiar dacă Dumnezeu nu e judecătorul nostru, poate că există un mecanism prin care judecata e inclusă în țesătura universului. Oare e posibil ca bunătatea și moralitatea să fie mai aproape de niște legi științifice decât credem? E o idee fascinantă.“
JEFFREY LONG, PAUL PERRY
„O carte extraordinară, care ne aduce tot mai aproape de o soluție rațională a misterului vieții de după moarte.“
RAYMOND MOODY, autorul bestsellerului Viață după viață
Doresc să vă fac o propunere, și anume, să ne trezim la viață, la realitate, spunându-vă că nu ne oprește nimeni să fim vii, să fim autentici și să ne îngrijim de salvarea noastră. Încă este vremea când nu doar Antihrist și îngerii lui lucrează; și noi putem lucra! Nu trebuie să așteptăm pasiv noua lui resetare mondială, ci să întâmpinăm noua ordine mondială fiind deja resetați, prin Harul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Căruia I S-a dat toată puterea în Cer și pe Pământ. Este momentul să ne trezim și să lucrăm, adunați în biserici, în comunități eclesiale, în jurul lui Hristos; aici și acum trebuie să înfăptuim și noi lucrarea de căpătâi, adică înnoirea persoanei.
CUPRINS
Romanul "Miresele lui Hristos" este inspirat din fapte reale, fiind dedicat monahilor și monahiilor care au pătimit în anii de prigoană comunistă.
În mijlocul unei lumi atee, aceștia au avut de înfruntat nevoințe grele, răbdând asuprirea autorităților, deportări, lagăre, frig, foame, boli și sărăcie lucie. Pășind pe drumul crucii, trecând uneori prin suferințe cumplite, ei găseau puterea de a se ruga și a‑L slăvi pe Dumnezeu, păstrându‑și credința.
***
„Crucea era la o distanță atât de mică, aproape palpabilă, cuvintele repetate la nesfârșit vreme de mulți ani despre urmarea lui Hristos se împlineau, ca în Evanghelie. Fiecare cuvânt al rugăciunii răsuna în minte parcă pentru prima oară, încolțind din nevoia de a se uni cu Domnul.
Îndată ce inima maicii egumene birui suferința, avu impresia că ucenicele ei, viețuitoarele mănăstirii distruse, împrăștiate prin țara păgână, o rugau din depărtări cu lacrimi să le salveze, să le apere.
Maica începu să se roage, împletind numele lor în cererile sale către Dumnezeu. Se ruga să le ajungă puterile pentru încercări – pentru asupriri, batjocuri, insulte. Să nu se îndoiască, să nu șovăie, să nu‑și piardă curajul! Să nu le lipsească niciodată bărbăția pentru a urca pe crucea suferințelor...”
Volumul ”Căutați și veți afla” este cel de-al treilea volum din seria cărților ”Povești adevărate”, o colecție ziditoare de mărturii extraordinare des-pre tainica lucrare a lui Dumnezeu și mijlocirea Sfinților în viețile oamenilor, mai ales în momente de cumpănă și grea încercare.
Spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Luca: ”Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Cap. 18, verset 27), iar experiențele limită din viețile unor semeni de-ai noștri, așa cum apar relatate în volumul de față, o confirmă iarăși și iarăși.
Când doctorii ridică neputincioși din umeri; când o soluție financiară disperată este pe cale să distrugă o întreagă familie; când căile rătăcite ale unei credințe duc din rău în mai rău, ca într-un marș spre prăpastie; când un teribil accident pare a curma o viață; în fine, când toate luminile artificiale ale acestei lumi par a se stinge, atunci apare ”de niciunde” mâna salvatoare a unui Sfânt, a Maicii Domnului.
Cum spunea și vrednicul de pomenire Arhimandrit Părintele Teofil Părăian: ”Dumnezeu nu ne lasă niciodată! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele împrejurări am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputincioşi, Dumnezeu nu ne lasă.”
Persoanele ale căror mărturii sunt cuprinse în paginile acestei cărți nu își ”caută” cuvintele, nu ”înfloresc” (literar) întâmplările miraculoase din viața lor sau a celor apropiați, familie sau prieteni. Așa cum și-au deschis inima în momentul cel mai ”de jos” al existenței lor, de absolut abis, către mâna salvatoare a lui Hristos, tot așa își aștern și relatările: cu o sinceritate de necontestat, cum ne încredințează și Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex, "cu Dumnezeu nu-i nevoie să fii politicos; pur şi simplu, varsă-ţi inima ta în faţa Lui”.
(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe) |
|
vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
|
|
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
|
|
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |