S-a scris și opinat mult în această vară despre estetica trupului feminin, plecând de la părerea jignitoare a unui influencer român cu privire la imperfecțiunile trupești pe care doamne și domnișoare le expun la plajă, dezamăgind ochiul desfrânatului lacom de "frumos." Reacția majorității a fost de sancționare a acestei gafe imense, de încurajare a femeilor să nu se demoralizeze și să se accepte așa cum sunt, s-au făcut evaluari de ordin psihologic. Cu adevărat dureros însă, este faptul că mai nimeni nu sesizează PĂCATUL din spatele acestui gen de mesaje și de atitudini. Atât de mult a dispărut dintre oameni rușinea aceea bună, înfrânarea de la gânduri și pofte, atât de mult este dezgolit trupul încă de la vârste mici, atât de numeroase postări pe social media sunt de tip lasciv, încât s-a insinuat perfid în societate obișnuința cu răul și cu păcatul până la acceptarea lui tacită sau până la a mai fi incapabili să îl sesizăm. DAR, "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu preacurveşti.” Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui." (Evanghelia după Matei 5:27-28)

Cu smerenie, atenți fiecare la noi înșine, fără a ne transforma în niște moraliști fără credibilitate, luând aminte tot la cuvintele Mântuitorului: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra asupra ei!” (Ioan 8:7) – cu privire la uciderea prin lapidare a unei evreice surprinse în adulter - , să nu închidem totuși ochii concesiv la astfel de derapaje generalizate, fiindcă ne vom face complici la consecințe negative pe care nici nu ni le putem imagina. Putem reacționa într-o mulțime de feluri care să aibă o înrâurire bună asupra întregului nostru neam: prin spovedanie la părintele duhovnic și propria luptă cu asemenea ispite, prin rugăciunea cu durere și dragoste pentru aproapele nostru, prin educarea copiilor și tinerilor în spiritul decenței și al acelei frici de Dumnezeu ca început al înțelepciunii, mai ales cu privire la păstrarea castității până la căsătorie, la rezistența în fața tentației de a experia relații de așa-zisă dragoste, care îi expun la traume fizice și psihice, care degenerază adeseori în abuzuri, violuri și avorturi. Ca o paranteză, trebuie menționat că societatea însăși este conștientă de aceste dazastre, însă propune o soluționare secularizată, departe de învățătura Bisericii, și anume includerea orelor de educație sexuală în școală, promovarea mijloacelor contraceptive la adolescenți, paralel cu politici agresive de susținere a minorităților sexuale și a perversiunilor sub umbrela drepturilor transformate în dictatură. Putem influența cursul și abordarea vieții chiar și prin propriile noastre alegeri de zi cu zi (de atitudine, vestimentare etc.), ca model și exemplu pentru tânăra generație, căreia trebuie să îi fim alături cu empatie și iubire, discutând toate fațetele problemelor fățiș, fără asprime, dar cu adecvată severitate, petrecând timp sfințit împreună cu copiii noștri din frageda lor pruncie.

Doamnelor și domnișoarelor din Biserică, ce vă străduiți să urmați frumuseții sufletești și curăției Maicii Domnului, rămâneți dârze în lupta cu provocările înnăbușitoare ale lumii, cu ochii îndreptați la modele de sfinți care sâvârșind lupta cea bună au primit cununa mântuirii. Sunteți soții, mame, fiice, surori, în fiecare dintre aceste posturi sau în toate laolaltă și nu vă poate fi indiferent cum soțul, fiul sau fratele vostru privește alte fete și femei, și nici cu ce ochi sunteți privite dumneavoastră. Voi, soți, tați, fii, păstrați-vă demnitatea, înălțimea și noblețea sufletească, fiți modele de bună cuviință și în tot ce faceti, rămâneți oamenii lui Dumnezeu!

"Vai lumii, din pricina smintelilor!

 Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât,

având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic.

Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului." (Matei 18, 7-9)

Concret, ce este de făcut? Să trăim în izolare, să renunțăm la evenimente sociale, la concediu, de teama de a nu păcătui? Poate o familie creștină să supraviețuiască social? Dar o familie de preot? Mântuitorul ne îndeamnă să fim desăvârșiți asemenea Tatălui Ceresc: "Fiţi deci desăvârşiţi, aşa cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit!” (Matei 5:48), prin care înțelegem că putem trăi în lume, dar să nu aparținem lumii, să fim firești, dar nu animalici, să ne ridicăm după fiecare cădere în păcat, cu luare aminte și pocăință, nu cu amânarea curățirii sufletești. Să nu ne păcălim crezând că avem acum vreme să trăim clipa oricum, iar că la bătrânețe ne vom așeza pe calea bisericii, fiindcă nu avem nicio garanție că vom mai apuca senectutea, nici că povara din cârca sufletului nu va atârna așa de greu încât nu ne va orbi sufletește cu totul, pierzându-ne pentru Cer. Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: „Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. „M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul. „Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou...! Clipa finală trebuie să te găsească, fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”. (Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 19)

Discernământul ne ajută să știm când suntem în pericolul dublului standard. De exemplu, dacă la Sfânta Liturghie participăm noi, doamnele, cu fusta lungă, batic, fără machiaj, iar la un eveniment precum nuntă, botez etc., avem o apariție cu totul diferită, aplicând machiaj strident, haine strâmte, scurte, tocuri excesive, sau dacă la plajă purtăm un costum de baie minimalist și decoltat, cu siguranță greșim. Da, casa Domnului, biserica, trebuie cinstită cu o vestimentație decentă, însă puritatea din suflet trebuie asumată, mărturisită și dovedită și în afara bisericii, în TOATE celelalte circumstanțe ale vieții, într-o constanță care să ne dea o notă personală de feminitate, de candoare, de lumină. De asemenea, dacă fiind în concediu vom sta de exemplu la plajă sau la restaurant în zi de sărbătoare, în timpul liturghiei, iarăși  greșim, suspendând temporar în mod artificial vocația și responsabilitatea noastră de ortodocși practicanți. Cu alte cuvinte, să nu fim asemenea fariseilor: "Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!" (Matei 23, 23)

Este greu și este frustrant acest lucru în societatea contemporană. Bunul simț, calmul asumat (nu bleg), modestia ținutei (care nu înseamnă neîngrijire sau neglijență), neepatarea luxului și abundenței sunt contra curenți care fac greu față valurilor învolburate ale mării vieții. Riscăm ca noi, dar mai dureros, copiii noștri să gasească greu prieteni, să sufere răutăți, jigniri, excludere din grup. Tentația este să facem compromisuri, să cedăm, să "împăcăm și capra și varza" pentru a îndulci suferința și disonanța cognitivă. Avem însă cel mai motivant îndemn să rezistăm totuși pe linia noastră, căci Mântuitorul Hristos a spus: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Spunând aceste lucruri, El arată că a depăşit lumea nu atât ca Dumnezeu, cât mai ales ca Om, fiindcă S-a făcut om cu adevărat. Viaţa autentic creştină este trăită în "duh şi adevăr” (In 4,23), şi ca atare ea poate fi continuată în tot locul şi în toată vremea, întrucât poruncile dumnezeieşti ale lui Hristos au un caracter absolut. Cu alte cuvinte, nu există şi nu pot exista nicăieri pe pământ împrejurări care să facă cu neputinţă păzirea poruncilor. În esenţa ei veşnică, viaţa creştină e duh şi adevăr dumnezeiesc, şi de aceea ea transcende toate formele exterioare. (Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 23)

Revenind la aspectul fizic, corporal, la el ar trebui pur și simplu să nu se facă nicio referire, nici bună, nici rea, căci trupul nostru este Templu al Duhului Sfânt și nicio trăsătură a lui nu ne poate nici ajuta, nici împiedica să ne sfințim, dar poate fi o piatră de poticnire dacă intervenim abuziv și brutal asupra lui, schimonosindu-l pentru a încăpea în acest "pat al lui Procust", care este dat de standardele lumii contemporane. Sănătatea este un dar care trebuie prețuit și cultivat prin cumpătare și echilibru, evitând excesele (mai ales că sunt forme ale unor patimi precum: lăcomia, deznădejdea, mândria, invidia, slava deșartă etc.). "Cel mai cumplit păcat al nostru stă în iubirea noastră de plăceri, în dragostea de trup şi de poftele lui, despre care în Apostolul de astăzi se spune: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi? Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Corinteni 6, 19, 20). Dar noi nu-L proslăvim cu trupul nostru pe Dumnezeu, ci Îl mâniem; nu facem din trupul nostru biserică, ci îl stricăm îmbuibându-l, împodobindu-l, făcându-i prea mult pe plac şi, în primul rând, îl stricăm prin curvie şi îl spurcăm prin gânduri de curvie. (Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 25)

În cartea 10 Sfaturi pentru o mamă fericită, dr. Meg Meeker distruge câteva mituri și dictonuri noi ale societății de azi, adresate mai ales femeilor, mamelor:

Slăbește! Oamenii te vor admira mai mult și vei fi o persoană mai bună. Iar dacă ești admirat(ă) mai mult îți cresc meritele. Cu feminismul suflându-ne în pânze, ai fi crezut că mamele mature au depășit obsesia slăbitului. Dar studiile arată că în mod surpinzător 71% dintre femeile cu vârsta cuprinsă între 30 și 74 de ani își doresc să fie mai slabe, deși 73% dintre femeile cuprinse în studiu aveau o greutate corporală normală.

Fii ocupată, fă mai multe! Femeile importante (ni se spune) sunt foarte ocupate. Sunt productive. Mamele casnice își duc copiii peste tot pentru că sunt conștiincioase și devotate. Mamele care sunt angajate se epuizează făcând slalom între muncă și viața de familie, iar epuizarea e semn al succesului. Femeile ocupate nu au timp de prietene...

Câștigă mai mulți bani! Oricât de mare ar fi salariul fă așa încât să crească. Credem că banii ne dau libertate, putere, idependență totală. Fals..

Să arăți trăznet! Mamele care au totul sub control o demonstrează prin felul în care arată. Trebuie să fim sexy (chiar și în haine de casă) și nu trebuie să ne arătăm vârsta. Vârsta de mijloc este pentru generațiile trecute, noi trebuie să semănăm mai degrabă cu fiicele, decât cu mamele noastre. Trebuie să aspirăm să îmbrăcăm blugii fiicei adolescente și să fim mândre de noi dacă reusim  asta.

Fii de gașcă! Mamele bune îi ascultă pe copii, le înțeleg dificultățile, își concentrează viața pe ei și, lucrul cel mai important, nu își impun autoritatea asupra vieții copiilor (deși în oricare alta parte este în regulă să o facă). Stabilirea de reguli pentru copii este de neacceptat din partea unei mame de gașcă, deoarece regulile împiedică dezvoltarea copilului și îl vor face să fie ofensat de instinctul nostru de a controla totul. Prin urmare, nu impune copilului propriile principii și crezuri, nu stabili limite  și nu te aștepta să fie o persoană disiplinată. Va învăța toate acestea dacă îi permiți să își croiască singur(ă) drumul.

Ei bine, după ani în care am fost bombardate cu asemena mesaje, spune Dr. Meeker, cum am mai putea să fim bine cu noi așa cum suntem? Concepțiile noastre despre noi înșine ca mame și femei sunt deformate și pervertite. Ne trezim copleșite și mereu convinse că nu facem destul. Auzim de presiunea socială exercitată asupra copiilor noștri, despre mesajele din filme, muzică, reviste, glume grosolane, care le schimbă percepția de sine și comportamentul. Dacă suntem cinstite vom recunoaște că și noi suntem la fel de vulnerabile. Tocmai de aceea TREBUIE SĂ RESPINGEM ASEMENEA MESAJE și să învățăm să reducem la tăcere vocile care le repetă în mintea noastră. Trebuie să le demolăm unul câte unul și să ne raportăm la viață mai simplu și mai sănătos. Trăim prea superficial. Simplitatea interioaraă începe atunci când scăpăm de sub influența lor. Pentru a putea lupta cu agresivitatea și omiprezența acestor mesaje, trebuie să stăpânim teama și grijile. Grijile apar din teamă, afirmă dr. Meerker. Iar teama răbufnește atunci când simțim că vom fi afectați fizic sau emoțional. Teama vine dintr-o zonă a creirerului care are rolul de a ne proteja de pericol. Dar oricât ne-am îngrijora și teme, amenințările nu dispar și teama ne epuizează. Așadar, să ne agățăm cu credință și cu nădejde de ajutorul lui Dumnezeu și de promisiunea Lui:

"Nu vă temeţi… căci, iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului acestuia!“ (Matei 28, 10; 20).

"Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric,

dar întunericul cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Matei 6, 22-34)

Ca o concluzie și încurajare pentru fiecare, amintim: "Petru Damaschinul observa cum mintea “se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea.“ (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.) Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale, că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte!” Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. Arhimandritul Sofronie Saharov scrie că “...felul cum ne reprezentăm men­tal Întâia Fiinţă, pe Dum­nezeu cel Fără de Început, se răs­frânge în toate manifestări­le vieţii noastre“ (Naş­terea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Re­în­tregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19). Fiecare mod de în­ţelegere şi de mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum şi nega­rea sau ignoranţa în raport cu a­de­vărul de cre­dinţă şi cu exis­ten­­ţa Lui, se imprimă adânc în celelalte aspec­­te ale vieţii: în expresii­le cul­tu­­rale, în maniera în ca­re ne ra­­portăm la lumea înconjurătoare, în felul în care înţelegem să folosim timpul li­ber, în tăria şi expresiile con­cre­te pe care le pri­meşte ata­şa­mentul faţă de va­lorile mora­le, în angajamentul rela­ţii­lor interpersonale şi, de­sigur, în lucrarea cultivării vir­tu­ţi­lor. Aşa­dar, o bună parte din edificarea de sine, şi, până la urmă, întreg conţinutul vieţii noas­­tre interioare, deodată cu lo­­cul pe care îl acordăm lumii şi o­­fertelor ei, ajung toate să de­­pin­dă de felul cum Îl înţele­gem pe Dum­nezeu. (Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”, Editura Trinitas, București, 2017)

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj de condoleanțe în urma decesului părintelui profesor Gheorghe I. Drăgulin (14 aprilie 1929 – 15 august 2022), pe care l-a numit „pedagog erudit și mărturisitor al lui Hristos în timpul regimului comunist”.

Mesajul Patriarhului României a fost citit miercuri, 17 august 2022, la slujba de înmormântare oficiată la capela Cimitirului Mănăstirii Cernica, județul Ilfov.

Am aflat cu întristare de trecerea din această viață, în ziua în care Biserica dreptmăritoare prăznuiește Adormirea Maicii Domnului, luni, 15 august 2022, la venerabila vârsta de 93 de ani, a Părintelui Profesor Gheorghe Drăgulin, preot pensionar, îmbisericit pe seama Parohiei Hagiu, Protoieria Sector II Capitală, renumit profesor de Teologie, istoric și publicist.

Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin s-a născut la data de 14 aprilie 1929, în localitatea Scutelnici, satul Meteleu, județul Buzău, în familia binecredincioșilor creștini Ion și Dumitra. Între anii 1942-1948, a frecventat cursurile Seminarului Teologic Chesarie Episcopul din Buzău, iar între anii 1948-1950, ale Liceului B.P. Hașdeu din aceeași localitate.

În anul 1950 a fost declarat admis la Facultatea de Litere din București. Tot în același an, a obținut o bursă de studii la Institutul Teologic Universitar din București, din partea Episcopiei Buzăului.

Între anii 1952 – 1954 a fost deținut politic anticomunist. În anul 1956 devine licențiat în Teologie. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din București ca șef de promoție, a obținut și un doctorat strălucit (1979), sub coordonarea pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae.

A fost căsătorit cu doamna Mariana Drăgulin, cadru didactic și medical și au avut 2 copii, Paul, teolog, trecut la vârsta de 33 de ani la cele veșnice, și Augustina, cadru didactic.

A primit hirotonia în treptele preoțești în anul 1963 (diacon la 3 martie și preot la 10 martie). Sfânta Taină a Preoției a fost săvârșită de către vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina, în biserica Domnița Bălașa din București.

Odată cu hirotonia întru preot, a primit și numirea la Parohia Ceauș Radu din București, pe care a păstorit-o până în anul 1977, când a fost transferat la Parohia Hagiu din Capitală.

Părintele Gheorghe Drăgulin a slujit vreme de 33 de ani, la această biserică bucureșteană – monument istoric – cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în care a desfășurat o bogată activitate pastoral-misionară și administrativ-gospodărească.

A contribuit la intensificarea vieții duhovnicești a comunității parohiale și a înfrumusețat sfintele slujbe, în concordanță cu rânduielile bisericești.

Slujitor neobosit al lui Hristos, Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin a fost înzestrat, concomitent cu activitatea pastoral-misionară și cu o chemare deosebită pentru activitatea învățătorească și publicistică.

În anul 1990, a obținut, prin concurs, postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul din București. În  anul  1991 a devenit lector universitar, iar din anul 1994, conferențiar. În anul 1998 a ocupat postul de profesor universitar titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea 1 Decembrie din Alba – Iulia.

Activitatea sa editorial-publicistică cuprinde 17 cărți de autor, zeci de studii, sute de articole, predici, recenzii, reportaje și interviuri, în care a dezvoltat învățături prețioase ale istoriei bisericești.

Preocupat de transmiterea unor trainice cunoștințe la disciplinele pe care le-a predat, Părintele profesor a fost un model pentru multe generații de elevi și studenți.

S-a distins în timpul activității pastoral-misionare și catehetico-liturgice printr-o aplecare deosebită spre săvârșirea sfintelor slujbe, potrivit rânduielilor bisericești, cu preocupări multiple în cercetarea teologică și istorică.

În decursul celor aproape 6 decenii de slujire neîntreruptă, din tinda bisericii și de la catedră, Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin a format generații întregi de ucenici sau fii duhovnicești, viitori slujitori ai Bisericii lui Hristos, din diferite trepte clericale sau didactice, cărora le-a fost, deopotrivă, duhovnic ascultător și iertător și profesor cu o ținută academică integră.

A fost un dârz mărturisitor al lui Hristos și un exemplar apărător al dreptei credințe, fiind întemnițat în zece închisori, în timpul regimului comunist.

Viața sa este caracterizată de lucrarea neobosită în slujirea Bisericii, mărturisită de ucenicii săi. S-a remarcat prin activitatea liturgică și învățătorească, fiind un model de implicare jertfelnică pentru toți cei care i-au fost elevi, studenți, ucenici, fii duhovnicești sau colegi de detenție și suferință.

Părintele Profesor Gheorghe Drăgulin a fost și va rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut, un dascăl și un păstor luminos care a slujit Biserica cu timp și fără timp și care poate inspira orice slujitor al lui Hristos în purtarea unei ținute demne, în iubirea de slujire a lui Dumnezeu și a semenilor.

Sunt multe generații de preoți, colegi și fii duhovnicești ai părintelui care mărturisesc faptul că au învățat de la el să prețuiască iertarea și dreptatea lui Dumnezeu, prin care au dobândit starea de liniște și de armonie pe care o căutau, indiferent de suferințele nedrepte pătimite.

În aceste momente grele, adresăm familiei Părintelui Profesor Gheorghe Drăgulin, ucenicilor și tuturor celor care l-au cunoscut, un gând părintesc de mângâiere, rugându-ne Preasfintei Treimi să dăruiască odihnă veșnică sufletului său și să îl așeze în ceata drepților Săi slujitori din Ceruri, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără sfârșit.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

Cu părintești condoleanțe și binecuvântări pentru cei îndoliați,

†Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhul Daniel transmite un mesaj cu ocazia Duminicii migranților români, 21 august 2022. Preafericirea Sa îi îndeamnă pe cei plecați departe de țară să rămână uniţi prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, și, în același timp cu cei dragi rămași în România.

„Românii migranți în diferite zone ale lumii sunt chemaţi să prețuiască și să cultive rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie, rugăciunea fiind izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni”, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Totodată, Patriarhul îi îndeamnă pe slujitorii Sfintelor Altare ortodoxe românești din afara României să înmulțească rugăciunea şi să multiplice activităţile misionar-pastorale, de păstrare și cultivare a credinței creștine ortodoxe și a valorilor spirituale și culturale românești.

Mesajul integral:

Rugăciunea – prezenţă şi lucrare a Sfântului Duh în om

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. De asemenea, în contextul împlinirii a 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022) și a 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț († 1722), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de prezența lui Dumnezeu Cel Atotmilostiv.

Sfânta Scriptură este bogată în nenumărate îndemnuri pentru a ne ruga. În Vechiul Testament, în cartea Ecleziasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Ecleziasticul 39, 6-7).

În Noul Testament, Îl vedem pe Domnul Iisus Hristos participând atât la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), cât și rugându-Se în singurătate (cf. Luca 5, 16). Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii Săi rugăciunea Tatăl nostru, izvorul de inspirație al tuturor celorlalte rugăciuni. În epistolele pauline, pot fi întâlnite numeroase sfaturi și cereri pentru înmulțirea rugăciunii. Astfel, Sfântul Apostol Pavel îndemna comunitatea creștină din Efes: „Rugați-vă și pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efeseni 6, 19), în timp ce creștinilor din Tesalonic le scria: „Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toți și vă pomenim în rugăciunile noastre” (1 Tesaloniceni 1, 2).

Rugăciunea, ca prezenţă şi lucrare a Sfântului Duh în om, aduce mângâiere, pace şi bucurie; ea ne uneşte cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei şi vieţii veşnice, precum şi cu Biserica lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. Fără rugăciune nu este Biserică şi nici viaţă creştină. Când pierdem bucuria şi pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Creştinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult fiindcă rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii şi să pregustăm încă din lumea aceasta tăria şi bucuria Învierii şi a vieţii veşnice. Rugăciunea este biruinţa asupra înstrăinării omului de Dumnezeu, de sine însuşi şi de semeni, este izvor de comuniune şi devine viaţa vieţii noastre.

În contextul restricțiilor cauzate de situația pandemică mondială din ultimii ani, precum și a problemelor create ca urmare a războiului din Ucraina, s-a constatat necesitatea accentuării practicii rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor și a intensificării împlinirii faptelor bune.

Credincioșii, ca membre ale Trupului tainic al lui Hristos, sunt uniţi prin har întreolaltă, suferinţa unuia fiind purtată de întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2), precum şi potrivit sfatului duhovnicesc: „Să vă rugaţi unul pentru altul” (Iacov 5, 16). În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că rugăciunea „poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere, sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu”.[1]

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sub călăuzirea Sfântului Duh și prin practica duhovnicească a Sfinților Părinți, rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, denumită atât „rugăciunea minții”, cât și „rugăciunea inimii”, a devenit calea cea mai bună pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii creştinului.

De asemenea, prin practicarea rugăciunii neîncetate s-a născut în Biserică isihasmul, dorul de liniște și trezvie, sau starea de pace şi bucurie duhovnicească în contrast cu lumea agitată.[2]

De aceea, cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe toți românii care trăiesc departe de țară să rămână uniţi prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, și, în același timp cu cei dragi rămași în România.

Românii migranți în diferite zone ale lumii sunt chemaţi să prețuiască și să cultive rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie, rugăciunea fiind izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni.

Totodată, îi îndemnăm părintește pe slujitorii Sfintelor Altare ortodoxe românești din afara României să înmulțească rugăciunea şi să multiplice activităţile misionar-pastorale, de păstrare și cultivare a credinței creștine ortodoxe și a valorilor spirituale și culturale românești.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din România și din afara ei, și să le dăruiască pace și sănătate, ajutor și bucurie, întru mulți și fericiți ani!

Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 2004, p. 9.

[2] Vezi: André Scrima, Despre isihasm, trad. de Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea și Sorana Corneanu, București, Ed. Humanitas, 2003, pp. 74-75.

Gică Hagi va juca în meciul caritabil organizat de Asociația Liga Legendelor pe Stadionul „1 Mai” din  Slobozia în data de 7 septembrie. Scopul acțiunii este strângerea de fonduri pentru dotarea Secției de Oncohematologie Pediatrică a Institutului Clinic Fundeni cu aparatură care permite va permite servicii la cele mai înalte standarde internaționale în tratarea copiilor. Iulian Mihăilă, Președintele Asociației Liga Legendelor, s-a întâlnit sâmbătă cu „Regele Fotbalului”, care a fost de acord să se implice în acțiunea caritabilă. Clinica beneficiară este cea unde este tratată și Irene Ecaterina, fetița Arhidiaconului Mihail Bucă. Inițial, Liga Legendelor a propus o strângere de fonduri în beneficiul exclusiv al fetiței, dar părinții au sugerat să se facă mai bine în beneficiul clinicii, pentru a ajuta cât mai mulți copii, mai ales că tratamentul Irenei Ecaterina merge bine și deocamdată medicii cred că nu va fi nevoie de transplant de măduvă. Secția de Oncohematologie Pediatrică a Institutului Clinic Fundeni, este cea mai importantă clinică de hematologie cu specific pediatric și transplant de celule hematopoietice din România. „Rezultatele noastre sunt comparabile cu cele ale altor clinici, motiv pentru care permanent avem nevoie să investim, să ne adaptăm condițiilor europene, ceea ce facem zilnic, doar că ritmul nostru este lent fără un ajutor financiar important”, a declarat dr. Andreea Șerbănică, reprezentanta clinicii. Un bilet la meci reprezintă o donație pentru campania caritabilă, de aceea, numărul de bilete care se pot achiziționa este nelimitat. Biletele au fost puse în vânzare pe platforma online Bilete.ro.

Patriarhul Daniel a transmis condoleanțe Patriarhului Ecumenic Bartolomeu miercuri, după plecarea la Domnul a Înaltpreasfințitului Părinte Kallistos, Mitropolit de Diokleia, pe care Patriarhul României îl numește „un prieten vechi al Bisericii noastre și al nostru personal”.

Text integral:

București, 24 august 2022 

Sanctității Sale BARTOLOMEU,
Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă,
Patriarh Ecumenic

Sanctitatea Voastră,

Am aflat cu tristețe de trecerea din această viață, în ziua de 24 august 2022, a Înaltpreasfințitului Părinte Kallistos, Mitropolit de Diokleia, un prieten vechi al Bisericii noastre și al nostru personal, un promotor neobosit al valorilor Ortodoxiei în Occident, unind teologia cu viaţa liturgică şi cu activitatea pastorală.

În special, ne aducem aminte de Înaltpreasfinția Sa ca de ierarhul erudit si profesorul de teologie ortodoxă la prestigioasa Universitate din Oxford si Preşedinte al Institutului pentru Studii Creştin-Ortodoxe din Cambridge pentru mulţi ani.

În aceste momente de întristare, adresăm Sanctității Voastre și Sfintei Biserici a Constantinopolului gândurile noastre fraterne de consolare și ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel înviat din morți, să dăruiască sufletului fratelui nostru ierarh Kallistos odihnă în pacea, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi!

Pomenirea sa să fie veșnică din neam în neam!

Cu aleasă prețuire și frățească dragoste în Hristos Domnul,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

ISRAEL: Sfântul Ioan Iacob, sărbătorit la Hozeva

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț a fost sărbătorit miercuri, 10 august, în mănăstirea unde a trăit ultimii opt ani din viață, pe Valea Hozevei, în Deșertul Wadi Qelt, la mică distanță de Ierusalim. La Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul” a slujit cu această ocazie Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Preafericirea Sa a oficiat Slujba Privegherii de toată noaptea (marți spre miercuri), cu Vecernie, Utrenie şi Sfânta Liturghie. Din soborul slujitor au făcut parte Protosinghelul Ioan Meiu și Ieromonahul Avram Mintat, slujitori la Așezămintele Românești din Țara Sfântă. La predică, Patriarhul Ierusalimului a spus că Sfântul Ioan Iacob a devenit prin trăirea sa ascetică în pustie, dar și prin propovăduirea în scris, „un lucrător sincer și desăvârșit al Evangheliei lui Hristos”, asemenea Sfinților Apostoli. Preafericirea Sa a subliniat că nestricăciunea moaștelor cuviosului român și minunile care se fac prin ele sunt un răspuns la rugăciunea psalmistului care spune: „Arătă-ne, Doamne, mila Ta, și dă-ne nouă mântuirea Ta” (Psalmul 84:7). La rândul său, starețul mănăstirii a adăugat că „vremurile în care trăim sunt dure și nevoia de inspirație și de prototipuri spirituale este imperativă”. „Și un astfel de prototip este Sfântul Ioan Noul Hozevit, care de-a lungul vieții s-a remarcat prin virtutea de bază a călugărilor: Smerenia care se ridică spre înălțimi”, a spus Arhimandritul Constantin, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, i-a conferit Patriarhului Teofil al Ierusalimului, în 22 decembrie 2021, Ordinul „Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit”. - basilica

DIASPORA: Tot mai mulți români cer cursuri de limba română pentru copiii lor

Ministerul Educației Naționale a obținut miercuri aprobarea unui protocol care permite de acum și participarea copiilor români din Germania la ore de limba română predate de profesori români în școlile publice. Cererea pentru aceste cursuri crește într-un ritm alert de la an la an, transmite Digi 24. Astfel, Germania se alătură listei de șase țări UE cu care ministerul are deja încheiat un protocol de colaborare în acest sens. Este vorba de țările cu cea mai numeroasă diaspora românească: Belgia, Franța, Irlanda, Italia, Portugalia și Spania. Proiectul de Limbă, Cultură și Civilizație Românească (LCCR) se desfășoară din 2007 prin intermediul Institutului Limbii Române (ILR). Este destinat copiilor români din afara granițelor și care frecventează învățământul preuniversitar din țările europene de adopție. Cursurile se desfășoară gratuit, în școlile din țările partenere, cu profesori români selectați prin concurs. Ministerul își dorește să rezolve problemele de bugetare, pentru ca proiectul să ajungă în toate comunitățile din diaspora.

Cifre făcute publice recent de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni arătau că în afara granițelor țării ar trăi aproximativ 9,7 milioane de români, din care 5,6 în diaspora, iar restul în comunitățile istorice din jurul României (Basarabia – Rep. Moldova; Bucovina de Nord, Transcarpatia și Bugeac – Ucraina; Voivodina și Timoc – Serbia, Bulgaria) sau din Balcani (aromâni, macedo-români, megleno-români din Albania și Grecia). Un studiu G4media de anul trecut estimează că aproape un sfert din totalul rezidenților străini din Italia sunt români (1,13 milioane), iar în Spania românii sunt cea mai mare minoritate (peste 1 milion). Și în Marea Britanie românii au depășit 1 milion de rezidenți, iar în Germania se apropie de 800 de mii. Iar acestea sunt doar cifrele oficiale. - basilica

GERMANIA: Consiliul Mondial al Bisericilor dorește să mobilizeze acțiuni imediate pentru mediu 

Consiliul Mondial al Bisericilor dorește să mobilizeze acțiuni imediate pentru mediu la Adunarea Generală care începe la finalul lunii august în Karlsruhe, Germania. „Dacă nu ne schimbăm comportamentul, în 50 de ani planeta noastră va fi nelocuibilă”, a declarat Preotul Ioan Sauca, Secretar General interimar la Consiliul Mondial al Bisericilor (World Council of Churches – WCC). „Trebuie să acționăm acum”, a declarat părintele Sauca într-un interviu pentru revista WCC. Peste 4.500 de participanți sunt așteptați la cea de-a 11-a Adunare Generală a WCC, care se deschide la Karlsruhe în data de 31 august și se desfășoară până pe 8 septembrie în jurul temei „Iubirea lui Hristos mișcă lumea către reconciliere și unitate”. Biserica Ortodoxă Română va avea o delegație la Karlsruhe. La întrunire, a spus Pr. Ioan Sauca, „li se va cere liderilor să acționeze acum pentru a avea grijă de planeta noastră comună, Pământul”. Prima reuniune tematică va avea loc în data de 1 septembrie, Ziua de Rugăciune pentru Mediu, și în discuții va fi pus accentul pe creație. „Este o problemă teologică”, a explicat liderul WCC. „Planul lui Dumnezeu în Hristos a fost atât împăcarea, cât și vindecarea întregii creații”. Pr. Sauca a amintit că WCC a fost de mult timp în fruntea eforturilor care vizează justiția climatică. „WCC tratează creația nu ca pe o problemă la modă a timpului nostru, ci ca pe un element de bază al identității sale”, a spus Pr. Ioan Sauca. - basilica

Linkuri la știri

Entuziasmul tinereții, gândirea armonioasă și bucuria curată sunt binevenite în Biserică și în societate - Basilica

Se vorbește și se consemnează permanent istorii mai vechi sau mai noi despre Muntele Tabor, amintit în scrierile scripturistice, în Tradiția Bisericii din primele veacuri, în special datorită evenimentului Schimbării la Față a Mântuitorului Iisus Hristos, dar și în numeroasele evocări ale pelerinilor care au străbătut drumurile Țării Sfinte din dorința de a călca pe urmele pașilor Mântuitorului și de a trăi Evanghelia „din interior”.

Pelerinii celebri care au poposit în Țara Sfântă și au scris despre Muntele Tabor, din primele veacuri până în vremea noastră, l-au descris în forme diferite, numindu-l piatră kilometrică a creației, altar al ținutului care este Templu al lui Dumnezeu și altele, asemenea.

Muntele a intrat în istoria Bisericii pentru minunatul eveniment descris de Sfinții Evangheliști Matei (capitolul 17), Marcu (capitolul 9, 2-13). De asemenea, în Evanghelia după Luca (capitolul 9, 28-36), se fac următoarele precizări: Iar la vreo opt zile după cuvintele acestea i-a luat pe Petru și pe Ioan și pe Iacob și S-a suit în munte ca să Se roage. Și a fost că pe când Se ruga, înfățișarea feței Sale a devenit alta și îmbrăcămintea Lui albă, strălucind. Și iată, doi bărbați vorbeau cu El; aceștia erau Moise și Ilie care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Său pe care avea să-l împlinească în Ierusalim. Iar Petru și cei împreună cu El erau în­greuiați de somn; și când s-au deș­teptat, I-au văzut slava și pe cei doi bărbați stând cu El. Și a fost că pe când aceștia se despărțeau de El, Petru I-a zis lui Iisus: „Învăţătorule, bine ne este să fim aici; să facem trei colibe: Ție una, lui Moise una și una lui Ilie”; - el neștiind ce spune. Și pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor și i-a umbrit; și s-au înspăimântat când au intrat în nor. Și glas s-a făcut din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El să ascultați!”. Și când glasul a trecut, Iisus S-a aflat singur. Și ei au tăcut; și în acele zile n-au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră.

Călătorul care va ajunge în Galileea, după ce a poposit câteva ceasuri pe valurile Mării Tiberiadei, sau pe malurile ei, va observa, de departe, Muntele Taborului, care, deși nu este foarte înalt (aproximativ 600 de metri), se vede de departe, fiind cel mai reprezentativ din zonă.

Cei care au călătorit spre Tabor își amintesc mulțimea arborilor pitici, a tufișurilor, a unor plante specifice zonei care adăpostesc în frunzișul lor mulțime de păsări, dar și animale sălbatice. Altădată, pe potecile muntelui, mistreții, urșii și leii strigau către Dumnezeu, ziua și noaptea, încât ținutul întreg răsuna, glasurile lor fiind asimilate strigătelor unei femei în durerile nașterii, așa cum afirma un pelerin care a poposit la Tabor.

Fericitul Ieronim numește muntele Veniat lux, care se tălmăcește Muntele luminii, după cum îl numesc și arabii care locuiesc în apropiere.

Dintotdeauna, deasupra muntelui s-a aflat un altar de jertfă, cum a fost și cel din vremea canaaniților. O parte din stânca pe care o foloseau la arderile de tot se află sub pardoseala actualei biserici de pe Tabor.

Şi atingea Taborul, Şahaţima şi Bet-Şemeş şi hotarul lor se termina la Iordan: șaisprezece cetăți cu satele lor  (Iosua 19, 22). Versetul fixează Ta­borul ca semn de hotar, pentru triburile care se aflau în apropiere, în jurul muntelui desfășurându-se lupte cu fapte de vitejie remarcabile.

Profetul Osea vorbește despre Muntele Tabor: Ascultați acestea voi, preoților, şi luați aminte voi cei din casa lui Israel, şi plecaţi urechea, voi cei din casa regelui, căci către voi se îndreaptă hotărârea, fiindcă aţi fost un laţ la Miţpe şi o cursă întinsă pe Tabor (Osea 5, 1), iar profetul Ieremia spune: Taborul între munți. Viu sunt Eu, zice Împăratul, al Cărui nume este Domnul Savaot, pe cât e de adevărat că Taborul este în rândul munţilor şi Carmelul lângă mare, tot atât e de adevărat că el va veni (Ieremia 46, 18).

Profetul David, inspirat de Dumnezeu, grăiește și el: Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit; Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura. Braţul Tău este cu putere (Psalmul 88, 13).

Evanghelia după Sfântul Matei vorbește despre ce s-a întâmplat pe Tabor, când Mântuitorul S-a schimbat la față și a arătat ucenicilor, pe cât au putut înțelege, slava dumnezeirii Sale: Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atin­gându-i, le-a zis: Sculați-vă şi nu vă temeți. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți (Matei 17, 2-9).

Deși nu este amintit, dintru început, ucenicii Mântuitorului au păstrat amintirea Schimbării la Față pe acest munte, și nu pe altul, încă din primele veacuri adunându-se și rugându-se în acest loc.

Mai târziu, o mulțime de călugări nevoitori s-au așezat în spațiul muntelui, experimentând isihia și rugăciunea tocmai în locul în care Dumnezeu S-a descoperit ucenicilor și i-a pregătit pentru zilele mântuitoarelor Sale pătimiri.

În diferitele tradiții și interpretări, Muntele Tabor a fost adeseori mențio­nat. Într-o astfel de relatare rabinică, pomenind despre momentul oferirii legii poporului iudeu, se spune că munții ar fi vorbit asemenea oamenilor, iar Taborul ar fi spus că este cel mai înalt, atât de înalt încât nici apele din vremea lui Noe, când potopul, cu tot cu valurile lui, acoperea ceilalți munți, nu i-au ajuns nici la capul, nici la umerii săi...

Într-o vreme, la prima revoltă împotriva romanilor, Muntele Tabor, conform scrierilor lui Iosif Flaviu, a fost fortificat, reprezentând un punct de rezistență inexpugnabil, până când, foarte târziu, romanii au reușit să-l cucerească.

Deși Origen spune că în vremea lui creștinii sărbătoreau Schimbarea la Față pe acest munte, descoperirile arheologice vorbesc de prezența creș­tină doar într-o perioadă mai târzie, începând cu veacul al IV-lea, când evlavioasa Împărăteasă Elena a construit, pe vârful muntelui, o preafrumoasă bazilică în cinstea Mântuitorului și a apostolilor care s-au aflat împreună cu El.

De asemenea, s-au găsit urmele mai multor trepte, se pare peste 4.000 la număr, din piatră, care urcau de la poale până spre vârf, și reprezentau un drum al pelerinajului creștin în Antichitate.

Pelerinii din veacul al VI-lea, călători pe Muntele Taborului, au remarcat bisericuțele construite în perioada bizantină, una pentru Mântuitorul, alta pentru Moise și alta pentru Ilie, după cum sugerase, în nevinovăția lui, Apostolul Petru.

În perioada bizantină, și apoi a cruciaților, mulți călugări ortodocși, apoi benedictini, s-au aflat pe munte, în rugăciune și lucrare sfântă, unii dintre ei rezistând împotriva atacurilor trupelor arabe care au devastat mănăstirile din Țara Sfântă și i-au masacrat pe mulți dintre călugării nevoitori acolo.

O vreme, muntele a rămas pustiu, după mărturiile unor pelerini, care au găsit acolo ruine, vechile chilii și biserici de pe înălțimea Taborului devenind adăpost pentru fiarele sălbatice.

În apropierea bisericii grecești de pe Muntele Tabor se află și grota lui Melchisedec, regele care a ieșit de demult în întâmpinarea lui Avram, oferindu-i pâine și vin. Și-n timp ce el se întorcea după înfrângerea lui Kedarlaomer și a regilor uniți cu acela, regele Sodomei l-a întâmpinat în valea Șave, care astăzi se cheamă Valea Regelui. Și Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin; el însă era preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt. (Facerea 14, 17-18).

Diferite tradiții vorbesc despre faptul că Melchisedec a locuit în acest loc, iar pelerina Egeria consemna că a văzut la Salem, pe Valea Iordanului, ruinele Palatului lui Melchisedec.

Despre el ne vorbește și Sfântul Apostol Pavel la Evrei 7, 2-3, unde ni se spune că Melchisedec a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu.

Despre legătura lui Melchisedec cu Taborul a scris și Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, în Historia Melchisedec.

O legătură specială au avut-o și românii cu Muntele Tabor, nu doar prin numeroasele pelerinaje pe care le-au întreprins în diferite vremuri, călătorind cu greu către Țara Sfântă, dar mai ales prin faptul că doi călugări din Moldova, arhimandriții Ermoghen Buhuș și Irinarh Rosetti, au plecat de la Mănăstirea Neamț cu dorința de a înălța pe Muntele Taborului o biserică românească și chilii pentru pelerinii care ajungeau acolo.

Cu mari sacrificii, cei doi misionari români au început construcția bisericii de pe Muntele Tabor, nereușind să o finalizeze.

Slava dumnezeirii, întâlnirea pro­feților Vechiului Testament, Moise și Ilie, cu ucenicii Domnului, descoperirea Preasfintei Treimi prin glasul Părintelui, prin Fiul îmbrăcat în slavă și prin norul care reprezintă pe Duhul Sfânt, e o chemare constantă, adresată tuturor ucenicilor lui Hristos, indiferent de epocă, de a-și schimba și lumina inima, interiorul și gândurile proprii, pentru a înțelege, măcar în parte, taina dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos.

Ziarul Lumina

De la 1 august creştinii ortodocşi au păşit pentru două săptămâni într-o frumoasă şi binecuvântată perioadă din cursul anului bisericesc, Postul Adormirii Maicii Domnului, un timp sfânt al pregătirii duhovniceşti de curăţire a sufletului prin pocăinţă, prin abţinerea de la alimente de origine animală, prin rugăciuni mai intense, în special adresate Maicii Domnului (Acatistul şi Paraclisele Maicii Domnului), dar şi prin practicarea virtuţilor, cu precădere a milosteniei.

Postul Adormirii Maicii Domnului este un bun prilej de întărire în credinţă şi în fapte bune. Acesta a fost stabilit de Biserică pentru a ne reaminti de virtuţile şi darurile Sfintei Fecioare Maria şi de postul cu care ea însăşi s-a pregătit înainte de trecerea sa din această viaţă. Totodată, Postul Sfintei Marii, cum mai este denumit în popor, îi pregăteşte pe credincioşi pentru cele trei mari sărbători din luna august: Schimbarea la Faţă (6 august), Adormirea Maicii Domnului (15 august) şi Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (29 august).

Originea acestui post a fost fixată în secolul al 5-lea, la Ierusalim, după care practica de a posti în cinstea Maicii Domnului s-a generalizat în tot Imperiul Bizantin. De fapt, era un lucru firesc acela de a se generaliza în Biserică o perioadă dedicată Maicii Domnului, în care creştinii să postească şi să se roage mai intens, deoarece în acest fel este exprimată concret evla­via Bisericii faţă de Fecioara Maria, cea din care S-a întrupat Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu şi S-a făcut Om pentru mântuirea noastră. Aşadar, postind în cinstea Maicii Domnului o venerăm pe ea şi îi aducem slavă Fiului ei, Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Maica Domnului este persoana cea mai însemnată dintre toţi sfinţii, pentru că a acceptat ca Fiul lui Dumnezeu să ia trup din ea şi să Se nască din ea. Aşadar, zămislirea şi naşterea Fiului este un act care pune în valoare voinţa Fecioarei Maria de a se face ascultătoare voinţei divine. De aceea, răspunsul ei oferit Arhanghelului Gavriil, „Fie mie după cuvântul tău!”, este socotit consimţământul întregii firi omeneşti exprimat prin consimţământul personal al Maicii Domnului.

La început, Postul Adormirii Maicii Domnului nu se ţinea peste tot la fel, însă, data şi durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia în secolul al 12-lea când, Patriarhul Ecumenic Luca Crysoverghi a hotărât în cadrul unui sinod local ţinut în anul 1166 la Constantinopol ca postul să înceapă la 1 august şi să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august). Postul Adormirii Maicii Domnului este un post mai aspru, care se ţine după rânduielile Postului Mare. Tipicul cel mare și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare recomandă ca lunea, miercurea şi vinerea să ajunăm până la ceasul al 9-lea (ora 15:00), când se poate consuma mâncare uscată. Marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin.

Postul este strâns legat de rugăciune şi de pocăinţă. Prin practicarea rugăciunii ne încredinţăm, de fapt, viaţa lui Dumnezeu, iar truda zilei şi hrana însăşi sunt sfinţite. Prin pocăinţă ne întoarcem de la starea „împotriva firii” la cea „după fire” sau conformă cu firea, ne lepădăm de păcat şi perseverăm în virtute. În acest sens, profesorul Georgios I. Mantzaridis sublinia faptul că pocăinţa „nu este în ultimă analiză un fapt moral, ci existenţial. Nu aparţine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieţii duhovniceşti. Precum păcatul nu constă, simplu, în încălcarea poruncilor morale, ci în îndepărtarea de Izvorul vieţii, de Dumnezeu, tot aşa şi pocăinţa nu constă simplu în îndreptarea morală, ci în întoarcerea la Dumnezeu şi în sălăşluirea în lăuntrul vieţii celei îndumnezeite. Pocăinţa rupe mintea de păcat şi o lipeşte de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea după har şi împreună-petrecerea cu Dumnezeu, ce se săvârşeşte tainic în inima omului, pe «tronul harului» (expresie aparţinând Sfântului Grigorie Palama, n.a.), şi îl unifică pe om” (G.I. Mantzaridis, Morala creştină, p. 101).

Fiind mort din punct de vedere duhovnicesc, omul nu mai are putinţa de a privi în interiorul său, de aceea se poate afirma că vederea păcatului este un mare dar al lui Dumnezeu făcut omului. De fiecare dată când rostim rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele” a Sfântului Efrem Sirul Îl rugăm pe Dumnezeu: „Dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele”. Rostul postului este, aşadar, spre folosul sufletului şi al trupului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă ne înfrânăm de la mâncare şi postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, ne încredinţăm celor ale sufletului”.

La finalul celor două săptămâni de post, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, întreaga Românie, care este numită şi „Grădina Maicii Domnului”, va îmbrăca haine luminoase şi aceasta atât pentru mulţimea lăcaşurilor de cult care o au ca ocrotitoare pe Maica Domnului, cât şi pentru mulţimea românilor (aproximativ 2,2 milioane) care îşi serbează onomastica pe 15 august.

Ziarul Lumina

Se împlinesc 30 de ani de când Biserica Ortodoxă Română l‑a trecut în rândul sfinților pe Cuviosul Ioan Iacob, monah cu metania la Mănăstirea Neamț și nevoitor în Țara Sfântă jumătate din viața sa. Născut în anul 1913, la Horodiștea Păltiniș, din judeţul Botoşani, în zona graniței de nord a României, Cuviosul Ioan Iacob a devenit, în anul 1936, monah la Mănăstirea Neamț la vârsta de 23 de ani.

Ceilalți 24 de ani dăruiți de Dumnezeu i‑a petrecut în Țara Sfântă, mai întâi sihăstrind pe Valea Iordanului, apoi închinoviindu‑se în cunoscuta mănăstire a Sfântului Sava. Ulterior, a ajuns egumen la schitul românesc ocrotit de Sfântul Ioan Botezătorul de la râul Iordan (1947‑1952) și pustnic pe Valea Hozevei, nu departe de Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, până la trecerea sa la Domnul, la 5 august 1960.

Bucuria de a cunoaște viața sfinților monahi o datorăm unor călugări sau pelerini care i‑au cunoscut pe acești mari viețuitori. Este destul să afirm că dacă nu ar fi fost Chiril de Skitopolis nu am fi avut viața Sfântului Cuvios Sava din pustiul Betleemului, nici a sfinților Eftimie, Chiriac sau Teodosie, precum nici a altor nevoitori din acele locuri. Acești oameni, adevărați prieteni ai sfinților, sunt cei care ne împrietenesc și pe noi cu sfinții, zugrăvindu‑le viața în duh de lumină și ridicându‑i în sinaxare.

În aceste lucrări întâlnim biografi care au fost, pe de o parte, înțelepțiți de Dumnezeu și, pe de altă parte, neuitători față de cei care s‑au nevoit în acele vremuri, cu care au fost contemporani.

Amănuntele pe care inspirații călugări ni le‑au lăsat sunt deosebit de prețioase, fiind cele mai apropiate de noi. Tot unor astfel de scriitori datorăm scrierea vieții Cuviosului Ioan Iacob, pe lângă poeziile proprii pe care ni le‑a lăsat, în care se oglindește dragostea față de Hristos, arătată prin aspra nevoință și prin slujirea aproapelui.

Merită să poposim, câteva momente, în compania celor care au scris despre Sfântul Ioan Iacob. Cel dintâi dintre ei este prietenul și fratele său de mănăstire, arhimandritul de mai târziu, Claudiu Derevlean, din lavra Neamțului. Venit în același timp cu el la Mănăstirea Neamț, Claudiu Derevlean i‑a fost apropiat și singurul din mănăstire care a scris despre el, cu date biografice, unele dintre ele consemnate în Registrul monahal, în care erau pomeniţi toți viețuitorii mănăstirii, mai ales cei care depuneau voturile.

Paginile scrise de părintele arhimandrit Claudiu Derevlean le‑am văzut și eu, în original. Octogenarul călugăr le păstra ca pe un odor de preț în chilia sa, pe vremea când l‑am cunoscut, în anii ’80. Paginile lui au fost deosebit de căutate îndată după anul 1980, când a avut loc minunata aflare a trupului neputrezit al Cuviosului Ioan Iacob. Atunci s‑au cerut amănunte despre viața sa aleasă, altele decât cele lăsate de Cuviosul Ioan Iacob în Țara Sfântă. El a oferit informații prețioase Patriarhiei Române, părintelui ieromonah (pe atunci) Ioanichie Bălan și soborului Mănăstirii Neamț. Arhimandritul Claudiu Derevlean a fost călugărul cel mai apropiat și îndreptăţit să vorbească despre Sfântul Ioan Iacob.

Cuviosul Ioan Iacob îi trimitea uneori scrisori în versuri, unele dintre ele păstrate, altele confiscate de agenții regimului comunist, întrucât constituiau, în opinia lor, surse subversive, de la persoane care ar fi fost împotriva statului român și se aflau dincolo de granițele țării.

Un alt document important care vorbește despre Sfântul Ioan Iacob îl datorăm arhimandritului Victorin Ursache, reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, mai târziu arhiepiscop al românilor ortodocși din cele două Americi. Acesta i‑a scris Patriarhului Nicodim, amintindu‑i de călugărul nemțean, stabilit în Țara Sfântă, și cerându‑i binecuvântarea și intervenția pentru a fi hirotonit. Îndată după cerere, Patriarhul Nicodim i‑a scris personal Patriarhului Timotei al Ierusalimului, care a aprobat hirotonia monahului Ioan Iacob în treapta de ierodiacon și ieromonah, hirotoniile fiind săvârșite la Biserica Sfântului Mormânt, respectiv la Altarul de pe Golgota.

Între călugării români de la Ierusalim care s‑au apropiat sufletește de Cuviosul Ioan Iacob s‑a aflat și monahul Ioanichie Pârâială, care i‑a fost ucenic și ajutător mai ales în ultimii ani ai vieții mult nevoitorului sihastru.

De la monahul Ioanichie Pârâială (†28 septembrie 1992) avem numeroase mărturii despre nevoința și perioada de sfârșit a vieții Cuviosului Ioan Iacob, el fiind și unul dintre participanții la slujba de prohod, săvârșită chiar în ziua morții cuviosului, la 5 august 1960, în Peștera Sfintei Ana de pe valea pârâului Hozeva.

Un alt biograf, nu prea cunoscut, al Sfântului Ioan Iacob a fost arhimandritul Lucian Florea. În slujirea sa pe lângă Patriarhia Ierusalimului din partea Patriarhiei Române, arhimandritul Lucian Florea, mai târziu episcop și arhiepiscop (†2004), îi scria, în anii ’70, Patriarhului Justinian despre apariția unei broșuri, de mici dimensiuni, cu versurile Sfântului Ioan Iacob. Cu acest prilej, îi făcea autorului o caracterizare succintă și îi propunea Patriarhului Justinian publicarea în România a versurilor marelui sihastru, care trecuse la Domnul în anul 1960. Nu s‑a putut tipări atunci, dar parte dintre poeziile cuviosului au fost publicate în foaia editată periodic de Reprezentanța Patriarhiei Române la Ierusalim, Învierea, și în diferite publicații, almanahuri și reviste din diaspora românească.

Ucenicul său, Ioanichie Pârâială, trecuse la Domnul înainte de a avea posibilitatea să îl cunosc, fiind înmormântat în cimitirul monahilor de la Hozeva.

Arhimandritul Antimos de la Mănăstirea Arătării Mântuitorului după Înviere, de pe Muntele Eleonului, în locul numit Mica Galilee, ajunsese la vârsta de 90 de ani, din care 70 de ani de slujire la Ierusalim. De multe ori amintea de Sfântul Ioan Iacob și de câteva călugărițe pe care le prezenta având viață sfântă, care îl ajutaseră în vremea când a fost egumen la Mănăstirea Ispitirii de pe Muntele Carantaniei ori când a fost stareț la Mănăstirea Dudului lui Zaheu din cetatea Ierihonului și, apoi, pe Muntele Eleonului, la Mica Galilee.

Am avut ocazia să o cunosc pe sora părintelui Ioanichie Pârâială, schimonahia Maria Magdalena, care locuia într‑o mănăstire din Sfânta Cetate a Ierusalimului. Nu tocmai binevoitoare și oarecum refractară la dialog, schimonahia Magdalena Pârâială obișnuia uneori să vorbească despre Sfântul Ioan Iacob, pe care îl cunoscuse îndeaproape.

Am întâlnit, de asemenea, câțiva ierarhi care l‑au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob în tinerețea lor.

Unul dintre ei, cu care am discutat adesea, a fost Mitropolitul Ambrozie al Neapolisului și Samariei, trecut la Domnul în anul 2022. L‑a cunoscut în tinerețe pe Sfântul Ioan Iacob și a slujit cu el, cum s‑a întâmplat și cu Mitropolitul Chiriac al Nazaretului, ori cu fostul Patriarh al Ierusalimului, Irineu, care, înainte de a cârmui Apostolica Patriarhie, a fost Arhiepiscop de Neapolis. Aceștia, dimpreună cu alți ierarhi, între care Vasile al Diocezareei sau Benedict al Philadelphiei, vorbeau cu venerație de Cuviosul Ioan Iacob.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, am intrat în posesia unei scrisori, trimisă cu puțin timp înainte de moartea Sfântului Ioan Iacob din peștera de la Hozeva către familia Samoilă, Constantin și Elena, din Ierihon, care îi erau apropiați, de când cuviosul fusese egumen la Schitul `Sfântul Ioan Botezătorul~ de la Iordan.

Frumusețea cuvintelor atent alese, delicatețea exprimată și realismul duhovnicesc vădeau dragostea și bucuria cuviosului sihastru față de românii care‑i arătau o deosebită prețuire și‑l ajutau.

Am constatat, așadar, că toți cei pe care i‑am amintit au ostenit la scrierea vieții Sfântului Ioan Iacob, fiecare cu detalii inedite, au avut o relație specială cu sihastrul român, reușind să scrie capitole ori părți din viața sa.

Am fost plăcut impresionat că la Mănăstirea `Sfântul Sava~ din pustia Betleemului, călugării savaiți păstrează amintirea chiliei în care s‑a nevoit Sfântul Ioan Iacob. De altfel, după cum mi‑a spus starețul Evdochim arhimandritul, membru al Sinodului Patriarhiei din Ierusalim, prezența Sfântului Ioan Iacob din anii războiului, perioadă de instabilitate politică pronunțată, a însemnat foarte mult pentru obștea de aici.

Mănăstirea avea atunci mulți călugări bătrâni și bolnavi, cărora li se adăugau oamenii răniţi în urma războiului ori săraci din partea locului. Pe toți i‑a îngrijit Cuviosul Ioan Iacob, cu mijloacele de atunci, dar mai ales cu răbdarea și dragostea de monah râvnitor, pe care le deprinsese în ascultarea de îngrijitor al bolnavilor de la Mănăstirea Neamț și în ascultarea de bibliotecar.

Minunată potrivire între iubirea de cărți, de cuvinte înțelepte, și dragostea jertfelnică față de omul suferind în care se ascunde întotdeauna Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu!

Nu pot uita mărturia pe care am auzit‑o, în mod direct, de multe ori, din partea părintelui arhimandrit Cleopa Ilie. În vremea uceniciei sale la stâna mănăstirii, în cea mai smerită ascultare pe care o poate avea un novice, fratele Constantin, viitorul duhovnic Cleopa, a poposit de multe ori în biblioteca Mănăstirii Neamț, împrumutând cărți. Părintele Cleopa nu ascundea faptul că a fost supus ascultător față de bibliotecarul de la Neamț, care‑i recomandase mai multe titluri, din care părintele Cleopa a studiat şi lecturat, ca într‑o înaltă școală de teologie, poate chiar mai mult.

Arhimandritul Cleopa Ilie, care a călătorit în anul 1977 la Ierusalim, avea să mărturisească de multe ori despre prietenia cu Sfântul Ioan Iacob, când s‑a întâlnit cu locurile sihastre în care monahul nemțean și‑a încheiat viața.

Aceste mărturii păstrate în memoria Bisericii constituie norul de mărturii ale vieții Sfântului Ioan Iacob.

Ne aducem aminte de el când se împlinesc 30 de ani de la canonizarea lui de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul Teoctist, care a proclamat canonizarea, îl cunoscuse la Mănăstirea Neamț, în tinerețea lui. La fel și părintele Petroniu Tănase, care a mărturisit peste timp despre râvna tinereții lor în lavra de la Neamț. Acestora li s‑a adăugat actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fericitul primitor al unor daruri duhovnicești deosebite, pe care, așa cum mărturisea ucenicul Sfântului Ioan Iacob, cuviosul însuși le‑a dorit trimise, prin descoperire, către Moldova și către Mitropolitul ei, Daniel.

Așa a ajuns atunci, odată cu canonizarea Cuviosului Ioan Iacob, un fragment din moaștele sale, adus de o delegație a Patriarhiei Ierusalimului, prezentă la proclamarea solemnă din 14 octombrie 1992, după ce la Mănăstirea Neamț, în data de 5 august a aceluiași an, se săvârșise o altă slujbă închinată cuviosului nevoitor, rugător, poet și luminos exemplu pentru frații săi români.

S‑au adăugat, mai apoi, Ceaslovul personal, metaniile și părți ale veșmintelor sau hainelor sale, care au fost aduse la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, în locul unde i‑a fost înălțată Sfântului Ioan Iacob cea mai frumoasă biserică din câte s‑au construit până acum, aflată sub ocrotirea lui.

În vremea slujirii mele în Țara Sfântă sau cu alte ocazii înainte și după șederea mea la Ierusalim, am fost, de multe ori, să mă închin sfintelor sale moaște. Mărturisirea mea, care se sprijină pe ale multor pelerini, este aceea că locul său de odihnă aduce bucurie tainică celor care merg la Locurile Sfinte. Mulți dintre ei mi‑au mărturisit că au avut trăiri speciale lângă racla ce adăpostește moaștele sale. E drept că și locul ajută la asemenea înalte trăiri, unde s‑au rugat demult profetul cel curajos, Ilie Tesviteanul, Dreptul Ioachim și, în apropiere, soția lui, Ana, precum și mulți nevoitori care au ținut mereu aprinsă flacăra credinței.

Sfântul Ioan Iacob este pentru români nu doar exemplu și îndrumător în păstrarea credinței și dragostei față de acest pământ, ci mai ales un rugător fierbinte. De rugăciune avem mereu atât de mare nevoie! Să ne lăsăm și noi rostiți și rostuiți în rugăciunea Sfântului Ioan Iacob.

Ziarul Lumina

Condacul 1 

Noi, credincioşii robii tăi, stând cu mustrare de inimă înaintea icoanei tale celei noi arătate, te cântăm cu laude, o, Împărăteasă a Toate! Trimite de sus vindecarea ta peste robii tăi care acum aleargă la tine, ca să putem să-ţi cântăm cu bucurie: Bucură-te, o, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Icosul 1

Arhanghelul a venit din Cer, ca să-i spună Împărătesei a toate: Bucură-te! Văzându-Te pe Tine, Doamne, luând trup omenesc, cu dumnezeiască vestire a strigat către ea lucruri ca acestea:
Bucură-te, începătoarea mântuirii noastre
Bucură-te, împlinirea iertărilor noastre de către Creator
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu a devenit Trup
Bucura-te, că în tine Cel Nevăzut Se arată
Bucură-te, ceea ce ai primit mila păcii
Bucură-te, că în tine s-a ţesut haina de carne a Cuvântului
Bucură-te, slava ridicată dincolo de înţelegerea minţii
Bucură-te, mană cerească prin care inimile sunt chemate la viaţă
Bucură-te, stea strălucită de har
Bucură-te, izvor care izvorăşti Apa cea Vie
Bucură-te, Maică a lui Dumnezeu, binecuvântată între femei
Bucură-te, Fecioară neîntinată, care ai născut pe Mântuitorul lumii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 2

Cuvântul cel Nenăscut încape într-un prunc, prin tine, Fecioară, aducând tămăduire tuturor celor care cinstesc Naşterea din tine, cea nefurată de nuntă, cântând: Aliluia!

Icosul 2

Căutând să cunoască ceea ce este necunoscut, a strigat Fecioara către îngerul cel vestitor: „Arată-mi cum eu, Fecioară fără pată, pot fi maică a Celui Preaînalt?”. Iar Gavriil cu frică i-a răspuns, strigând unele ca acestea:
Bucură-te, cea aleasă de Sfatul Cel Preaînalt
Bucură-te, cea repede auzitoare a celor ce se roagă ţie
Bucură-te, comoara de pace a lui Hristos
Bucură-te, nădejdea şi puterea poporului tău
Bucură-te, minunată nimicitoare a blestemului cancerului
Bucură-te, vindecătoarea neputinţelor
Bucură-te, apărătoarea lumii
Bucură-te, izbăvitoare de griji
Bucură-te, alinătoarea plânsului şi a lacrimilor
Bucură-te, care deschizi porţile mântuirii tuturor
Bucură-te, sceptru şi putere a celor ce locuiesc în Sfântul Munte
Bucură-te, toiagul călugărilor şi al laicilor
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 3

Puterea celui Preaînalt te-a umbrit, Fecioară, şi Cel Neatins S-a făcut trup, arătându-te pe tine poiană dulce a celor ce voiesc să culeagă mântuirea atunci când cântă: Aliluia!

Icosul 3

Icoana ta „Împărăteasă a toate” a fost slăvită, o, Maică a lui Dumnezeu, atunci când vindecările au prins a curge din chipul tău. Tu dai vindecare celor care cântă înaintea ei cu credinţă, înmulţind cântările astfel:
Bucură-te, Maică a Luminii Nestinse
Bucură-te, biruinţa celor care rabdă până la sfârşit
Bucură-te, doctor adevărat al celor ce bolesc şi sunt în necaz
Bucură-te, zid apărător al văduvelor şi orfanilor
Bucură-te, deschizătoare a uşilor Raiului
Bucură-te, apărătoare a celor ce trudesc şi duc sarcini grele
Bucură-te, mijlocitoare pentru mântuirea credincioşilor
Bucură-te, ceea ce te rogi pentru neamul creştinesc
Bucură-te, scară cerească prin care ne ridicăm de pe pământ la Cer
Bucură-te, apă vie care speli păcatele noastre de moarte
Bucură-te, mieluşeaua care păzeşti inimile celor neprihăniţi
Bucură-te, văl apărător care adăposteşti copiii Bisericii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 4

Vrând să dea viaţă lumii, Stăpânul tuturor S-a sălăşluit în pântecele tău, fără să ştii de bărbat, arătându-te pe tine Maică a credincioşilor, învăţându-i să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Slăvite lucruri ne-au înconjurat de la tine, o, Cetate a lui Dumnezeu, prin vindecările pe care le reverşi, şi primind izvoare răcoritoare de vindecare, îţi strigăm cu mulţumire unele ca acestea, o, Împărăteasă a toate:
Bucură-te, iarbă vindecătoare care uşurezi suferinţa
Bucură-te, răcoreală care potoleşti fierbinţeala bolii
Bucură-te, flacără care arzi blestemul cancerului
Bucură-te, cea care ridici din patul durerii pe cei pe care doctorii nu-i mai pot ridica
Bucură-te, cea care îţi arăţi faţa ta cea preacurată celor aleşi ai tăi
Bucură-te, cea care ne scoţi din cătuşele păcatelor
Bucură-te, căci prin tine ne-a fost dată scoaterea din moarte
Bucură-te, că prin tine mulţime de credincioşi au fost mântuiţi
Bucură-te, înălţime curată, neatinsă de gândul omenesc
Bucură-te, adâncime trăită de lume
Bucură-te, cea care ai fost profeţită de Patriarhii Vechiului Testament
Bucură-te, călăuzitoarea ierarhilor care se roagă ţie
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 5

Te-ai arătat a fi, o, Fecioară, templul cel preacurat al Mântuitorului. De aceea, cădem înaintea ta, Preacurată, şi cerem să ne faci şi pe noi fii ai lui Dumnezeu, ca să strigăm către tine: Aliluia!

Icosul 5

Cetele îngerilor, văzând în mâinile tale pe Cel Ce a făcut cu mâna pe om, şi cunoscându-te a fi Doamnă şi Stăpână, deşi singură te-ai numit „Roaba Domnului”, Preacurată, cu grabă slujesc ţie, una binecuvântată, cu cântări ca acestea:
Bucură-te, cea pe care Dumnezeu te-a pus mai presus decât oştile cereşti
Bucură-te, cea care umpli lumea cu vindecări minunate
Bucură-te, cea care auzi slava şi laudele Cerurilor
Bucură-te, cea care primeşti mulţumirile pământului
Bucură-te, cea care arzi sămânţa putreziciunii din inimile noastre
Bucură-te, zeloasă biruitoare a vicleniilor diavolului
Bucură-te, ceea ce umpli valea acestei vieţi cu lacrimi de bucurie
Bucură-te, ceea ce prefaci grijile în dulceaţă cerească
Bucură-te, miros de bună mireasmă, primit de Dumnezeu
Bucură-te, nemăsurată bucurie a păcătoşilor care se pocăiesc
Bucură-te, armura adevărului împotriva ispitelor
Bucură-te, scut de apărare împotriva duşmăniei şi a distrugerii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 6

Binevestitorii Cuvântului lui Dumnezeu, Apostoli ai Mântuitorului, minunat au fost aduşi de faţă, Fecioară, când ai fost ridicată de la pământ la Cer, ca să-I poată cânta cu o inimă şi cu o gură lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Har minunat s-a arătat din icoana ta, Împărăteasă a toate, când tânărul cel întunecat de învăţături satanice a căzut ţeapăn la pământ înaintea ei şi, slobozit din legăturile întunericului, cu frică şi cu bucurie a strigat către tine acestea:
Bucură-te, îndreptătoarea vieţii păcătoase
Bucură-te, mângâierea celor chinuiţi
Bucură-te, alungătoarea hoardelor de demoni din Biserică
Bucură-te, risipitoarea norilor întunecaţi ai păcatului
Bucură-te, distrugătoarea capcanelor celor nevăzute
Bucură-te, atotputernica biruitoare a vrăjilor sataniceşti
Bucură-te, far care luminezi calea celor rătăciţi
Bucură-te, nor care aperi pe cei nevinovaţi de rele
Bucură-te, munte care ne hrăneşti pe noi cu mană cerească
Bucură-te, vale a acestei vieţi, care ne saturi cu umilinţa lui Hristos
Bucură-te, piatră scumpă a Împărăţiei Cerurilor
Bucură-te, rază a luminii celei veşnice
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 7

Voind să Te dai pe Tine Însuţi hrană celor credincioşi, Te-ai întrupat din Sfânta Fecioară, ca primind Preacuratul Tău Trup şi Sfântul Tău Sânge, să Te cunoaştem pe Tine, Dumnezeul cel Adevărat. De aceea, minunându-ne de această neatinsă înţelepciune, strigăm către tine: Aliluia!

Icosul 7

Făcătorul a toate ne-a mai descoperit o taină, când împreună cu Apostolii Săi a mâncat Cina cea de Taină. Iar noi, care ne rugăm Împărătesei a toate să ne facă părtaşi Sfintelor Daruri, îi aducem cântări ca acestea:
Bucură-te, dătătoare a Pâinii Cereşti
Bucură-te, purtătoarea vieţii celei veşnice
Bucură-te, potir din care ne împărtăşim cu Hristos
Bucură-te, ceea ce te uneşti suflet şi trup cu Hristos
Bucură-te, linguriţă de aur, plină cu Tainele Cereşti
Bucură-te, chivot nepreţuit în care se află Sfintele Daruri
Bucură-te, cea care ne arăţi Sfânta Împărtăşanie
Bucură-te, masă binecuvântată, care ne dai hrana cea sfântă
Bucură-te, cea care îi aşezi de-a dreapta ta pe cei care se împărtăşesc cu cinste
Bucură-te, cea care scoţi din iad pe apărătorii Sfintei Liturghii
Bucură-te, călăuzitoarea celor morţi spre fântâna nemuririi
Bucură-te, tare adăpost de pace pentru copiii tăi
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 8

Privind la minunata Naştere a lui Hristos şi părăsind grijile cele lumeşti, să ne înălţăm inimile, căci pentru aceasta S-a întrupat Cel Preaînalt, ca să ne tragă la Sine pe cei ce-I cântăm: Aliluia!

Icosul 8

Fiind dintotdeauna în sânul Tatălui, Cuvântul cel Necuprins S-a făcut Trup pe pământ. Dumnezeu Cel Mare a slăvit-o pe Fecioara şi a căutat spre smerenia Maicii Sale, care aude de la noi cuvinte ca acestea:
Bucură-te, chivot al necuprinsului Dumnezeu
Bucură-te, cea care arăţi lumii pe Creatorul Cel mai presus de lume
Bucură-te, cutremurătoare a puterii morţii
Bucură-te, vindecătoarea rănii lui Adam
Bucură-te, leac vindecător al rănilor sufleteşti
Bucură-te, untdelemn sfânt care ungi rănile trupeşti
Bucură-te, uşurătoarea durerilor celor care nasc
Bucură-te, cea care biruieşti iadul
Bucură-te, cea care toceşti boldul morţii
Bucură-te, nădejdea învierii de obşte
Bucură-te, cea care aduci adevărată mântuire ortodocşilor
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 9

Toată firea cea îngerească şi cea omenească s-a uimit de slăvita şi neînţeleasa Ta întrupare, Cuvântule al lui Dumnezeu. Luând aminte cu minunare la această taină a smereniei, cu frică şi cutremur, noi cei mulţumitori strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul 9

Răniţi fiind cu multe boli, am primit vindecări peste măsură de la icoana ta, o, Împărăteasă a toate şi, prin credinţă, îmbogăţindu-ne cu har, cu glas mare strigăm către tine:
Bucură-te, statornică păstrătoare a sănătății pruncilor
Bucură-te, aducătoare de sănătate celor bolnavi
Bucură-te, vindecătoarea copiilor bolnavi
Bucură-te, mama tinerilor în suferinţă
Bucură-te, cea care ridici pe cei ce zac pe patul bolii
Bucură-te, întărirea celor stăpâniţi de frica morţii
Bucură-te, cea care iei seama la plânsul bărbaţilor
Bucură-te, cea care asculţi suspinul nostru
Bucură-te, cea care îneci durerea pământească în bucuria cerească
Bucură-te, răbdare cerească în faţa furtunilor devastatoare
Bucură-te, cea care aduci bucurie celor ce plâng
Bucură-te, ceea ce aduci îmblânzirea relelor, pe aripile rugăciunii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 10

Vrând să mântuiască firea omenească stricată prin păcat, Creatorul tuturor a pogorât peste tine ca roua peste lâna lui Ghedeon, şi te-a făcut rug aprins. Dumnezeu fiind, El S-a făcut Om, pentru care pururea Îi cântăm: Aliluia!

Icosul 10

Zid apărător eşti fecioarelor, Preacurată, şi celor care se luptă pentru curăţire. Dumnezeu S-a sălăşluit întru tine, curăţind întreaga fire cugetătoare, eliberând-o de toată întinăciunea, pentru care îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, cea care vorbeşti cu cei care caută tăcerea
Bucură-te, coroană a celor care îşi păstrează neatinsă fecioria
Bucură-te, început şi sfârşit al desăvârşirii duhovniceşti
Bucură-te, tezaur al revelaţiei divine
Bucură-te, cunoscătoare a sfatului Sfintei Treimi
Bucură-te, izvor al mântuirii bărbaţilor virtuoşi
Bucură-te, înălţime neatinsă de minţile trufaşe
Bucură-te, adăpost deschis pentru inimile umile
Bucură-te, Preacurată, mai imaculată decât Cerurile
Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi serafimii
Bucură-te, cea plină de veselie, căreia Arhanghelul ţi-a spus: „Bucură-te!”
Bucură-te, cea mângâiată, care ai atins cu mâna pe Hristos Cel Înviat
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 11

Străduindu-ne cu mintea să aducem o cântare Mântuitorului, noi şi eu nevrednicul, Stăpână şi Doamnă, rămânem robii tăi; căci cine poate fi vrednic să aducă imnuri lui Dumnezeu, al Cărui nume este ca mirul curat; de aceea Îi cântăm: Aliluia!

Icosul 11

Ca o mare lumină – Răsăritul Cel de Sus – Fiul tău şi Dumnezeu a strălucit peste noi, cei ce locuim întru întuneric. Ci vino şi la noi, Fecioară! Tu eşti lumânare într-un sfeşnic, un copil purtător de lumină al Bisericii, care ne îndemni să-ţi aducem cântări ca acestea:
Bucură-te, zori ai Soarelui cunoaşterii
Bucură-te, lăcaş al firii dumnezeieşti
Bucură-te, lumina din care se ţese haina sfinţilor
Bucură-te, torţă care înlături întunericul demonilor
Bucură-te, luminarea minţilor nepricepute
Bucură-te, lumină pentru inimile păcătoase
Bucură-te, mâna cea dreaptă, care ne scoţi pe noi din marea deşertăciunilor
Bucură-te, rază de lumină, care călăuzeşti spre Împărăţie sufletele celor mântuiţi
Bucură-te, fulger care-i faci să tresară pe cei nepocăiţi
Bucură-te, luminătoarea conştiinţelor nepocăite
Bucură-te, îmblânzirea Judecăţii lui Dumnezeu
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 12

Vrând să ne dea Harul Său, Dătătorul Vechiului Testament ne-a dăruit Testamentul cel Nou. Şi primind astfel Harul – nu prin lucrarea legii, ci prin credinţa cea adevărată – şi aflând astfel mântuirea, Îi cântăm Lui: Aliluia!

Icosul 12

Înălţăm imnuri Naşterii sfinte, aşa cum Israel preamărea cu chimvale tabernacolul legii vechi care era doar umbra ta, Maică şi Fecioară, adevăratul Tabernacol pe care noi, acum, te slăvim cu bărbăţie, ca să auzi de la toţi spuneri ca acestea:
Bucură-te, cântec cântat de înălţimi
Bucură-te, psalm răsunând jos
Bucură-te, vrednică roabă a Unuia Dumnezeu
Bucură-te, cea plăcută Sfintei Treimi pentru smerenia ta
Bucură-te, cea care porţi în tine pe Cel Care a făcut veacurile
Bucură-te, tron al Celui Care ţine universul în mâinile Sale
Bucură-te, taină neînţeleasă a vârstelor şi a timpurilor
Bucură-te, nădejde tare a popoarelor şi a neamurilor
Bucură-te, adevărată bucurie a preoţilor cucernici
Bucură-te, repede auzitoare a rugăciunilor din biserici şi din chilii
Bucură-te, vas al milei, ales de Dumnezeu
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 13

O, Maică, Împărăteasă a toate, care ai purtat pe Cuvântul Cel mai Sfânt decât toţi sfinţii, primeşte această cântare a noastră, vindecă-ne de bolile de moarte şi scoate-ne din judecata ce va să vie, pe noi cei ce-ţi cântăm: Aliluia! Aliluia! Aliluia! (acest Condac se repetă de trei ori)

Apoi se citesc Icosul 1 și Condacul 1:

Icosul 1

Arhanghelul a venit din Cer, ca să-i spună Împărătesei a toate: Bucură-te! Văzându-Te pe Tine, Doamne, luând trup omenesc, cu dumnezeiască vestire a strigat către ea lucruri ca acestea:
Bucură-te, începătoarea mântuirii noastre
Bucură-te, împlinirea iertărilor noastre de către Creator
Bucură-te, că prin tine Dumnezeu a devenit Trup
Bucura-te, că în tine Cel Nevăzut Se arată
Bucură-te, ceea ce ai primit mila păcii
Bucură-te, că în tine s-a ţesut haina de carne a Cuvântului
Bucură-te, slava ridicată dincolo de înţelegerea minţii
Bucură-te, mană cerească prin care inimile sunt chemate la viaţă
Bucură-te, stea strălucită de har
Bucură-te, izvor care izvorăşti Apa cea Vie
Bucură-te, Maică a lui Dumnezeu, binecuvântată între femei
Bucură-te, Fecioară neîntinată, care ai născut pe Mântuitorul lumii
Bucură-te, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Condacul 1 

Noi, credincioşii robii tăi, stând cu mustrare de inimă înaintea icoanei tale celei noi arătate, te cântăm cu laude, o, Împărăteasă a Toate! Trimite de sus vindecarea ta peste robii tăi care acum aleargă la tine, ca să putem să-ţi cântăm cu bucurie: Bucură-te, o, Împărăteasă a toate, care vindeci neputinţele noastre, cu harul tău!

Tropar (Glas 4)

Stăpână şi Doamnă, prin dătătoarea de bucurie și preacinstită icoana ta „Împărăteasă a toate”, mântuieşte pe cei care cu fierbinţeală cer mila ta; slobozeşte-i din toate durerile pe cei care aleargă la tine, din toate necazurile scapă turma ta, care cere de la tine mijlocirea ta.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900), în Die fröhliche Wissenschaft, a făcut un anunț: Dumnezeu este mort („Gott ist tot”) – exprimând ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Cu alte cuvinte suntem orfani.

Pe măsură ce societatea este bântuită de tot felul de crize, iar cultura occidentală pătrunde din ce în ce mai adânc fie în ceea ce istoricul Christopher Henry Dawson (1889 – 1970) numea „creștinătate secularizată”, fie în secularism „progresist”, domeniul interdisciplinar, care din 1970 poartă numele de bioetică, poate fi înțeles doar ca un microcosmos al întregului. De aici întrebarea: ce fel de bioetică este acceptabilă într-o lume orfană de Dumnezeu?

1.Context cultural-istoric

Cunoașterea este întotdeauna încorporata în anumite perspective condiționate din punct de vedere cultural și istoric. 

În ultima sa carte, After God: Morality & Bioethics in a Secular Age/ După Dumnezeu: morală și bioetică într-o epocă seculară (2017), scrisă pe patul de spital, în timp ce urma un tratament pentru cancer, H. Tristam Engelhardt Jr.(1941-2018) a arătat implicațiile morale și epistemice ale trăirii într-o cultură, care a ajuns să-L respingă pe Dumnezeu. Este o lucrare profetică, strălucitoare și serioasă, scrisă știind că timpul îi era limitat. Engelhart ne atrage atenția asupra unei realități de necontestat – hipersecularizarea societății și consecințele acesteia.

Trebuie să acceptăm, vrem, nu vrem, că, până în secolul al XVIII-lea, întreaga istorie a civilizației europene s-a desfășurat sub semnul credinței creștine. Odată cu apariția Iluminismului are loc o schimbare semnificativă ale cărei urmări le simțim și în prezent.

Filozofii iluminiști nu constituiau un grup omogen în ceea ce privește credința: unii, precum Diderot, pun la îndoială existența lui Dumnezeu și se declară atei, alții, ca Voltaire, se proclamă deiști, dar anticlericali – refuzând riturile și dogmele religiei, și, în fine, cei precum Jean Jacques Rousseau, pentru care religia era esențială. Ce-i aduna la un loc erau ideologia și scopurile comune.

Filosofia Iluminismului afirmă primatul rațiunii asupra credinței. Creștinismul este redus la principiile sale etice. Scopul Iluminismului este de a lupta împotriva „superstițiilor” legate de practicile religioase și de aceea a fost atacată și ridiculizată Biserica Creștină. Această secularizare a gândirii constituie începutul decreștinarii Europei vestice.

Revoluția Franceză din 1789 a preluat ideile iluminiștilor, transformând anticlericismul violent în anticreștinism. Biserica Creștină a fost interzisă (la fel și alte religii), iar creștinismul a fost înlocuit cu o nouă religie de stat – Cultul „Rațiunii” cu „Temple ale Rațiunii”. În această perioadă, mii de credincioși au fost ghilotinați, toate mănăstirile au fost distruse, 30.000 de preoți au fost executați sau exilați. În secolul XX, bolșevicii, în Rusia, au făcut din ateism „religie de stat”. În scurta perioadă în care a existat cea de-a Doua Republică Spaniolă (1931 – 1936), precum și în timpul Războiului civil spaniol (1936-1939), Biserica a fost una dintre principalele ținte ale propagandei republicane. „Extazul” republican din primele luni ale conflictului a produs cea mai mare parte din pagubele Bisericii înregistrate de-a lungul războiului. S-a estimat că mii de preoți, călugări, maici și alți slujbași ai Bisericii și-au pierdut viața în urma execuțiilor republicane, iar acțiunile de incendiere a lăcașurilor de cult și de profanare a cimitirelor au distrus aproape în totalitate posesiunile bisericii din teritoriile controlate de republicani. Numărul victimelor „Terorii Roșii” din Spania este estimat a fi între 38.000 și 72.000.

Peste Ocean, Statele Unite ale Americii au fost timp de un secol mai puțin influențate de iluminismul anticreștin. Aceasta deoarece Părinții Fondatori erau profund religioși. În anii ’30 ai secolului XX, din cauza persecuțiilor, intelectualii europeni (mulți fiind atei, agnostici, anticreștini, afiliați curentelor de stânga etc.) și-au găsit adapost în universitățile americane unde au putut să-și propage ideile. În decurs de șase decenii universitățile mari americane s-au transformat în bastioane ale ideologiei de stânga și instrumente ale decreștinizării. Tot felul de „progresisme” elaborate în aceste creuzete s-au răspândit (prin intermediul politicenilor, a unor mișcări civice și a mass-mediei) în societatea americană și, apoi, au fost exportate în Europa. Nu fără a exista o rezistență din partea majorității oamenilor religioși.

În anumite privințe definitorii, impactul iluminismului din secolul al XVIII-lea a fost resimțit în mod unic în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, având efecte bune și rele. Alungarea din mediul academic și ștergerea discursului religios din dezbatera publică însoțite de fragmentarea constantă a profesiilor sub presiunile reducționiste ale forțelor economice și ale altor forțe sociale, arată acest impact întârziat care a diminuat radical posibilitatea exprimării unei viziuni creștine în cultura occidentală. Dacă religia este îndepărtată din metafora dezbaterilor publice, atunci pierde orice oportunitate de a modela instituțiile publice și implicit pe cele ale culturii.

În această dorință de a exclude discursul religios din „piața publică” și de a-l anula pe Dumnezeu, toate mijloacele au fost utilizate inclusiv știința.

Studiu de caz – Neuroteologia

Filozoful Ludwig Andreas von Feuerbach (1804 – 1872), susținator al ateismului și materialismul antropologic, în cartea sa, Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului), publicată în 1841, afirma că omul l-a creat pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este nimic altceva decât om: el este, ca să spunem așa, proiecția exterioară a naturii interioare a omului. Această proiecție este numită himeră de Feuerbach. Afirmația centrală a lui Feuerbach, în Esența creștinismului, este că religia constituie o formă alienată a conștiinței de sine umană în măsura în care implică relația ființelor umane cu propria lor esență, ca și cum ar fi cu o ființă distinctă de ei înșiși.

Termenul de neuroteologie a fost folosit pentru prima dată de scriitorul și filozoful mistic Aldous Huxley (1894-1963) în romanul utopic Island (1962) – o reluare peste ani și într-un alt context a înfricoșătoarei distopii Brave New World (1932). Huxley l-a folosit într-un context filosofic.

Termenul a fost preluat de Laurence O. McKinney în cartea „Neurotheology: Virtual Religion in the 21st Century”(1994). Potrivit lui McKinney, dezvoltarea pre-frontală, la oameni, creează o iluzie a timpului cronologic ca parte fundamentală a cunoașterii normale a adulților după vârsta de trei ani. Incapacitatea creierului adult de a recupera imaginile anterioare experimentate de un creier infantil creează întrebări precum „de unde am venit” și „unde se duce totul”, despre care McKinney sugerează că a dus la crearea diferitelor forme și explicații religioase.

Există un interes considerabil pentru neuroteologie la nivel mondial. O căutare în decembrie 2021 în Thompson ISI arată 86 de articole, iar în Google Scholar, peste 152 pagini de referințe, atât de cărți, cât și de articole științifice.

În esență, adepții neuroteologiei, utilizând mai ales tehnologiile de imagistică a creierului, sugerează următoarele:

– contemplarea spirituală intens concentrată declanșează o alterare a activității creierului care ne conduce la perceperea experiențelor religioase transcendente ca realitate solidă, tangibilă;

– exista o baza neurobiologică a sistemului de credințe uman în care sunt implicate rețele cerebrale bine caracterizate; zonele esențiale ale creierului pentru această funcție se află în partea frontală a creierului, iar sentimentele spirituale au fost asociate cu cortexul prefrontal medial, care este o regiune complexă, activată de sarcini care implică evaluare, judecată și raționament moral; sentimentele spirituale au activat și regiuni ale creierului asociate cu atenția concentrată;

– sentimentele spirituale puternice au fost asociate reproductibil cu activarea în nucleul accumbens, o regiune esențială a creierului pentru procesarea recompensei;

– explicațiile supranaturale pot fi întărite de rețele neuronale antice din punct de vedere evolutiv, care codifică recompense și pedepse; într-o lume încărcată de pericole, o teorie coerentă a lumii, care presupunea existența unei ființe sau a unor ființe supranaturale ar avea valoare de supraviețuire la nivel individual;

– implicarea în practici spirituale crește nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul „fericirii” și de endorfine; se sugerează că experiența religioasă activează aceleași circuite ale creierului ca sexul și drogurile; vă aduceți aminte de lozinca marxistă: Religia opiu pentru popor?

Rezultatele cercetării neuroteologice trebuie privite și interpretate cu precauție.

Interpretate tendețios de curentul progresist – scientist și de presa avidă de senzațional se induce în opinia publică ideea că religia este o creație constructivă a creierului, iar Dumnezeu o iluzie, o halucinație, o percepție fără obiect (care poate fi creată artificial prin stimularea anumitor regiuni ale creierului) sau cum spune întemeietorul curentului The new atheism, Richard Dawkins: „Religia este, în primul rând, o greșeală patologică făcută de creier”.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă neuroteologia, este problema capacității de a determina starea subiectivă a subiectului. La urma urmei, nu se poate ști niciodată exact ce gândește un subiect de cercetare în momentul exact al imagisticii. Când se iau în considerare stările spirituale, abilitatea de a măsura astfel de stări empiric, fără a le perturba, este aproape imposibilă.

Apoi, toate cercetările au examinat influiența practicilor religioase asupra creierului și nu a creierului asupra acestora. A extrapola rezultatele în domeniul teologic, nu este numai un materialism vulgar, dar și neștiințific. Cercetările arată, de fapt, că arhitectura creierului uman este astfel construită încât face posibil accesul la expierența spirituală. Așa cum declara Andrew Newberg în 2019 „Religia satisface nevoile pentru care creierul nostru este creat a le avea. Aș susține că până când creierul nostru nu va suferi o schimbare fundamentală, religia și spiritualitatea vor fi cu noi pentru mult, mult timp.”

In 2014, Tristam Engelhardt scria că evaluările unui număr dintre cei mai proeminenți și venerați intelectuali creștini din ultima jumătate de secol, cum ar fi papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea arată o decreștinare a lumii. Ioan Paul al II-lea a recunoscut decreștinarea radicală a Occidentului, o „decreștinare, care atinge foarte multe popoare și comunități întregi cândva bogate în credință și viață creștină, [și care] implică nu numai pierderea credinței sau a oricărui eveniment religios care devine irelevant pentru viața de zi cu zi, dar, de asemenea, și în mod necesar, un declin sau o întunecare a simțului moral” (Ioan Paul al II-lea, 1993). Dar spune Engelhardt „nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea nu au apreciat în mod adecvat că ceea ce s-a întâmplat a fost, cel puțin parțial, un rezultat al încercării romano-catolicismului post-Vatican II de a vorbi și gândi într-un idiom laic sau filosofic deschis tuturor. Printre altele, această concentrare asupra filosofiei a ridicat întrebarea de ce ar trebui să se acorde atenție argumentelor teologilor, care au scris ca filosofi morali, când aceleași argumente filozofice erau adesea (de obicei) făcute mai clare și mai bine de către filozofi laici”. De aceea, deși diagnosticul a fost corect, terapia recomandată a fost la fel de greșită. „Atât Ioan Paul al II-lea, cât și cardinalul Josef Ratzinger au cerut ajutor nu spre Ierusalim, ci spre Atena. Ei au reafirmat credința în rațiune care a condus dialectica credinței, rațiune care a contribuit la modelarea creștinismului occidental. Ioan Paul al II-lea a văzut că remediul pentru decreștinizarea Occidentului se află într-o filozofie mai bună”. Altfel spus, apelul lor s-a adresat filozofilor și profesorilor de filozofie pentru recuperarea adevărului metafizic, dezvoltând o etică rațională (care să apropie etica seculară de etica religioasă) și nu către teologi pentru a explica adevărurile credinței (H. T. Engelhardt, The Recent History of Christian Bioethics Critically Reassessed, Christian Bioethics 20 (2):146-167 -2014).

Exista însă și un revers.

A fost suficient ca în societatea orfană de Dumnezeu, în universul biotic să-și facă simțită prezența în 2020, un nou membru (microscopic) pentru ca viața să se schimbe fundamental. De la senzația că omul a devenit stăpân al gândirii și al naturii, de la confortul individual și imaginea de maximă securitate (induse de progresul științific și de tehnologiile moderne) a trecut brusc la sentimente de neputință și frică irațională. Atunci când s-a aflat în fața unui nou dușman pentru care nu era pregătit omul contemporan, lipsit de credință, a ales să fugă și să se izoleze social. Aceasta deoarece omul contemporan a ales să înlocuiască spiritualitatea și sacralitatea vieții cu un idol nou: știința. În momentul în care a constat că idolul este fals, omul s-a simțit dezarmat și vulnerabil (mai ales cel fără o viață religioasă). Speriați, oamenii par să se fi resemnat și cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor. Filozoful Peter Sloterdijk găsește explicația acestui derapaj în fragilitatea nevrotică a omului contemporan, care duce la o adevărată psihopatologie determinată de frică. Cu mii de ani în urmă, înțeleptul Solomon scria „Pentru toți cei vii este o speranță” (Eclesiastul, 9:4). Omul credincios are aceasta speranță. Omul lipsit de credință, care L-a ucis pe Dumnezeu, vrea să fie zeu în loc să fie om. Și-a pierdut speranța.

P.S.1 Afirmația completă a lui Nietzsche: Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort. Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și mai puternic dintre tot ce a deținut lumea până acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge acest sânge de pe noi? Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu pentru a părea demni de asta?

P.S.2 „Creștinismul secularizat” a pătruns și în România. Este suficient să le vezi pe „amazoanele creștine” Gabriela Firea și Alina Gorghiu în fruntea celor care luptă pentru dreptul la avort (pe care de altfel nu l-a luat nimeni) sau să citești declarațiile ambigue ale lui Vasile Bănescu și a altor intelectuali declarați creștini, pentru a constata asta. Îmi vine în minte o epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu – „Ia te uită mangafaua/ Când cu crucea când cu steaua/ Parc-ar fi popa Burducea/ Când cu steaua când cu crucea” – Preotul Burducea a fost ministru în guvernul Petru Groza.

Sursa: activenews

Prezentare TEMPLUL LUI SOLOMON:

Ierusalimul este probabil cel mai cunoscut oraș de pe pământ, datorită maximei importanțe religioase pe care o are pentru mai mult de jumătate din omenire. Iudaismul, creștinismul și islamul își au aici leagănul pământesc. Punctul central al acestui leagăn este Templul, ridicat inițial de regele Solomon, considerat un reper spațial esențial în calitatea lui de Casă a lui Dumnezeu pe pământ.

Volumul de față ne prezintă povestea acestui loc „unde s-a pus Temelia lumii”. Aflăm cum a fost construit templul, ce obiecte se aflau în el și ce simbolizau, ce jertfe se aduceau acolo, ce înseamnă Templul pentru iudei, creștini și musul- mani, dar și rolul lui în francmasonerie, distrugerile prin care a trecut și încercările de reconstruire, precum și conflictele locale și profețiile.

Prezentare Te plac asa cum esti. Povesti terapeutice:

Ilustrații: Alexandra Rotariu

Acest volum reunește povești dedicate în special adolescenților, copiilor, dar și adulților. Cuvintele au forță vindecătoare atunci când sunt folosite adecvat. În cuprinsul volumului cititorii vor călători în lumea acceptării, a înțelegerii celorlalți, vor sta față în față cu tot felul de conflicte, frici, anxietate sau diverse provocări. 

Subiectele poveștilor sunt inspirate din realitate, conțin mesaje directe sau metaforice și deschid porți spre cunoaștere și explorare. Adolescența este cunoscută ca fiind perioada în care sunt experimentate diverse roluri și identități, iar grupul de prieteni ocupă un rol central în auto-definire. Conflictele și emoțiile intense nu lipsesc, iar poveștile deschid un dialog interior cu copilul, adolescentul sau adultul, pe care încearcă să-l determine să privească problema din alt unghi.

Textul este ușor de înțeles, iar conținutul oferă spațiu de gândire și de exprimare. Identificarea cu situații sau personaje aduce cu sine sentimentul de a fi înțeles și validat, fără critică sau etichetare. După experimentarea conflictului interior sau exterior, personajele își dau voie să simtă tot ceea ce simt, se "împrietenesc" cu emoțiile care le produc stări mai puțin plăcute, le acceptă și găsesc modalități proprii de a le gestiona. 

Prezentare Staretul Haralambie - Dascalul rugaciunii mintii:

Staretul Haralambie, fratele meu duhovnicesc, a fost unul dintre ucenicii batranului Iosif isihastul.  Prin rugaciunea sfantului nostru staret, Paintele Haralambie s-a invrednicit de mult har si de multe binecuvantari ale Sfantului Duh. Era simplu din fire si fara de rautate, lucru care l-a ajutat sa faca ascultare desavarsita, iar aceasta l-a umplut de har. Marele nostru batran Iosif il iubea foarte mult pentru simplitatea sufletului sau si de aceea i-a daruit rugaciunea neincetata si ravna duhovniceasca in toate. Pentru aceasta, eu, cel din urma in viata duhovniceasca si cel mai mic frate cu varsta din sinodia noastra, il respectam, ma minunam si il iubeam mult pentru grabnica lui sporire in cele duhovnicesti. Sufletul lui stralucea de harul cu care era inzestrat.

Arhim. Efrem, Sfanta Manastire "Sfantul Antonie", Arizona

CUPRINS

Prezentare Despre Rugaciunea lui Iisus. Partea a doua (speciala) 1973:

Ambele volume ale cărții de față(primul terminat în 1972, al doilea în 1973) trădează efortul disperat al părintelui Marcu de a descoperi „prezența reală a lui Dumnezeu” în „rugăciunea lui Iisus”, pe care el nu s-a mulțumit doar s-o teoretizeze, cum ar părea la prima vedere, cât mai ales s-o trăiască, ca metodă de echilibrare sufletească într-o lume profund tulburată de presiunea politică, socială și psihologică masivă exercitată de propaganda materialist-vulgară a momentului; un materialism care, spre marea durere a autorului cărții de față, pătrunsese adânc și în mediile bisericești, în special în rândurile clerului mediu și înalt, punând în umbră (dacă nu chiar aruncând în dispreț și în uitare) marea temă a „rugăciunii”.

CUPRINS

Prezentare Adevarul, Calea si viata:

CUPRINS

Prezentare Cuvintele unui apostol al iubirii:

Ediție alcătuită de Alpetri Sorin

În această carte învățăturile părintelui Arsenie Papacioc au fost organizate pe diferite teme.
Vei întâlni cuvântul adevărului, cuvântul inimii, cuvântul vibrant, cuvântul îndrumător, cuvântul dătător de nădejde, cuvântul...
Sunt sigur că și tu, cititorule, vei găsi cuvântul de care ai nevoie.

Sorin Alpetri

„Dacă poți acum și nu vei vrea, va veni vremea când vei vrea și nu vei mai putea.
Să știți că, după ce veți ajunge la capătul vieții, mai este un drumeț care merge mai departe: sufletul.”
„Acum ascultați: pentru toate păcatele omului Dumnezeu a rânduit două judecăți. Ori aici, cu lacrimi la duhovnic, care te înțelege, și păcatele de care te pocăiești nu se mai au in vedere la judecata cea mare, unde nu te va mai judeca mila Lui, ci dreptatea Lui.
Deci, vă pun înainte apă și foc; alegeți pe care voiți”
„Mai ales nu vă descurajați. Aici sunt toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea și îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun: în ordinea cea mai duhovnicească nici nu mai există cădere, există numai ridicare.”

Părintele Arsenie Papacioc

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Starile multiple ale fiintei:

CUPRINS

Facand parte din trilogia doctrinara alaturi de Simbolismul Crucii (1931) si de Omul si devenirea sa dupa Vedanta (1925), cartea de fata expune si expliciteaza doctrina starilor multiple ale Fiintei, distinctia intre posibil si real, sensul universal al Posibilitatii (care include atat Posibilitatea de nemanifestare, cat si pe cea de manifestare), al Infinitului si al Totului ca expresii ale Absolutului; vorbeste despre Fiinta si NeFiinta, Vid, Tacere, Zero metafizic, eliberarea de forma sau de conditia individuala, despre ierarhii spirituale si diversele stari pe care ele le comporta

*

„Restrangand prezentarea doctrinei starilor multiple la lumile manifestate, trebuie spus ca in orice manifestare exista indefinite stari sau trepte (degrés, grade) de existenta, fiecare stare comportand diferite modalitati, care la randul lor pot avea nenumarate aspecte. Prima treapta sau stare a manifestarii este starea informala, nesupusa conditionarilor de timp si spatiu, cum este lumea ingerilor in religiile personale sau lumea zeilor in religiile mitologice (in care formele nu sunt decat expresii simbolice ale unor atribute divine). Sub lumea informala (sau spirituala) exista multiple lumi formale, unele manifestate prin forme subtile (sau psihice), prezentand ca suport modalitati grosiere (corporale).

Toata aceasta structura de stari este bine ordonata si ierarhizata, omul putand sa-si dea seama de ea datorita constiintei sale, care e o oglinda a spiritului universal (chipul divin in crestinism sau jīvātmā in hinduism) si prin care devine centrul lumii in care exista. Asadar, daca lumea informala este lumea spirituala (pneuma), lumea formala subtila (psihica) devine sensibila datorita modalitatii ei corporale (soma), formand individualitatea umana, in care se regasesc cele trei stari (spiritus, anima, corpus).

Omul este singura fiinta din aceasta lume care are nu doar capacitatea de a cunoaste aceasta structura a universului, ci si capacitatea de a realiza efectiv starile sale superioare, daca nu chiar in Principiul ei, datorita facultatii sale intelectuale. Si nu e vorba aici numai de o cunoastere teoretica mentala (ratiune si imaginatie), ci de o adevarata intuitie intelectuala prin care a cunoaste inseamna a fi, caci, asa cum spune Guénon: «nu poate exista metafizica veritabila pentru cel care nu intelege cu adevarat ca Fiinta se realizeaza prin cunoastere».”

Florin Mihaescu

„Orice lucru exista pentru ca Infinitul se poate manifesta ramanand in sine transcendent.”

„Se poate spune ca orice fiinta isi poarta in sine destinul, fie intr-un mod relativ (destinul individual), daca e vorba doar de fiinta considerata in interio-rul unei anumite stari conditionate, fie intr-un mod absolut, daca e vorba de fiinta in tota-litatea sa, deoarece «cuvantul destin desemneaza adevarata ratiune de a fi a lucrurilor».”

„Starile fiintei sunt intr-adevar in multitudine indefinita, si asta prin chiar natura lor, care este (pentru starile manifestate) aceea de a corespunde tuturor treptelor Existentei universale.”

„In starea noastra actuala, nu ne putem situa intr-un alt punct de vedere decat acesta, care este al nostru in masura in care apartinem noi insine, ca fiinte conditionate si individuale, domeniului manifestarii, pe care nu-l putem depasi decat eliberandu-ne cu totul, prin realizarea metafizica, de conditiile limitative ale existentei individuale.”

„Posibilitatea universala, care cuprinde totul, nu poate fi cuprinsa de nimic, decat de ea insasi.”

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Viata sfanta a pustnicului Ioan David:

"Fratele Ioan e unicat în ortodoxie!" 

Arhimandritul Ioanichie Bălan

"Fratele Ioan e sfânt înaintea multor călugări și preoți. Postea foarte mult și pot să spun că era un om al lui Dumnezeu, un trăitor. Dacă trăia, nu permitea să se scrie despre el. NU se lăuda, nu se arăta, vorbea foarte puțin și trebuia să înțelegi bine ce voia să spună. Mai rar ca el. De la el încoace nu am mai găsit pe nimeni ca el și ca părintele Arsenie. A fost un sfânt al Râmețului! "  

Stavrofora Ierusalima Ghibu, prinstareța Mănăstirii Râmeț

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Doamne, sa ajunga toti in Rai! Cuvinte de folos: