Iubiți prieteni, ultimile săptămâni ne-au arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că sunt oameni care pretind că provin din medii înalte din perspectiva  performanței educaționale și a pregătirii  intelectuale, care, însă, atacă din păcate valoarea supremă oferită de către Dumnezeu Zidirii Sale, și anume viața. 

După decizia înțeleaptă, justă și extrem de argumentată din toate punctele  de vedere a Curții Supreme a Statelor Unite, care statuiază în adevăr că avortul, adică uciderea pruncilor, nu se poate socoti în rândul drepturilor  pentru că nimeni nu își poate aroga un așa-numit „drept de a ucide”, după această decizie a Curții supreme a SUA spuneam, toate cercurile progresiste și neomarxiste din lumea de astăzi, grupate în structuri cu denumiri  pompoase au sărit să  apere chipurile așa-numita „libertate” a femeii de a face ceea ce dorește cu viața pe care Dumnezeu i-a sălășluit-o în pântece, dăruindu-i marele privilegiu de a se face colaboratoarea  Sa prin  nașterea de prunci.

De altfel, această atitudine de a susține pruncuciderea, poziție de neconceput pentru orice portret rațional și sufletesc sănătos din perspectivă umană, o asemenea  poziție cinică și crudă s-a exacerbat în ultima perioadă pentru că în Statele Unite, de exemplu, state precum New York, dar și altele au legalizat avortul până la naștere, iar dacă pruncul nu moare în urma intervenției, să poată fi lăsat să moară lent.

Nu cu multă vreme în urmă, în statul Virginia, spre exemplu, s-a discutat și posibilitatea ca femeia care a născut să poată decide uciderea copilului până la vârsta de 2 ani pentru că, în mintea îmbolnăvită de păcat a celor cu asfel de abordări, copilul nou-născut nu are până la această vârstă conștiință de sine și este dependent de mamă.

Cine s-ar fi putut gândi dacă ar fi un om cu o reflecție firească la faptul că  se poate ajunge vreodată la o astfel de concepție ucigașă și lipsită de orice fel de substanță umană?

Oricum, această atitudine pro-avort este vârful aisbergului și vine într-o nefericită continuitate  cu o atitudine de ansamblu a societății umane în care trăim,  unde politica decizională a susținerii și implementării păcatului este mai prezentă decât oricând.

Așa-numitele parade ale diversității, de fapt parade ale devianței și ale  păcatelor extrem de grave  precum homosexualitatea sau dorința de a legaliza așa-numitele „căsătorii” între persoane de același sex, astfel de reprezentări ziceam care sfidează conștiința sănătoasă a oamenilor și care vor să promoveze nefirescul în locul normalității și întunericul păcatului ca substitut pentru lumină au devenit preocuparea esențială a secularismului și globalismului progresist, care conduce în multe dintre locurile lumii de azi.

Așa-numita ideologie de gen în care bărbații  se cred femei și invers sau insistența cu care se dorește implementarea  educației  deviante în școli sunt alte puncte de pe agenda LGBT  prin care se dorește negarea Creației lui Dumnezeu, oficializarea și legalizarea păcatelor care  întinează întru totul conduita umană, dorindu-se astfel răsturnarea oricărui sistem de valori sănătoase pentru ca  omul să devină ceea ce doresc cercurile interesate,  adică un personaj dezintegrat din punct de vedere moral, cu identitate  distrusă și care să nu mai aibă legătură cu Dumnezeu în calitate de Creator al său.

Nu mi-am putut imagina că într-o așa-numită Europă unită care vorbea inițial  despre respectarea identității specificului național și a credinței fiecărei națiuni,  se va  veni cu astfel de măsuri care șochează  orice minte întreagă și orice inimă sănătoasă din perspectivă morală. Din nefericire și România este vizată din plin de agresivitatea izvorâtă de la cel rău cu care este atacată fibra celor mai sănătoase principii și prin care se dorește demolarea a tot cea ce avem mai sănătos și mai de preț. 

Credința creștin-ortodoxă este stâlpul pe care s-a sprijinit acest popor de aproape două milenii,  dar iată că se dorește știrbirea valorilor esențiale ale acesteia.

Paradele LGBT, organizate sfidător chiar și în zile de mare însemnătate pentru creștinii ortodocși, ca de exemplu, 14 august - Prohodul Maicii Domnului și 1 octombrie - Acoperământul Maicii Domnului, au sigur menirea de a lovi cu brutalitate ca o manifestare specifică a neobolșevismului în tezaurul valorilor perene ale acestei țări. Iată că  trăim într-o Europă care nu menționează în documentele  sale decizionale niciun cuvânt despre credința în Dumnezeu și valorile creștine, dar  susține pervertirea oricărei valori cu care Creatorul a împodobit Creația Sa.  

Ca o concluzie extrem de tristă la tot cea ce am menționat, mă simt nevoit să spun că din punctul meu de vedere această agresiune flagrantă, violentă, fără precedent susținută pe toate canalele de comunicare și îmbrăcată în haina manipulării și a denaturării adevărului împotriva valorilor creștine, va continua pentru că  toți cei care vor să lupte cu Dumnezeu, nu au liniște dacă nu îi slujesc cu și mai mare putere „tatălui minciunii”, cum foarte bine Mântuitorul Hristos îl numește pe diavol. Sunt convins  că toți cei cu interese majore în această industrie a uciderii pruncilor, a avortului vor face toate eforturile pentru a anula dreptul la viață și a  ocroti legal pe mai departe pruncuciderea atât în Statele Unite, cât și în Europa și dacă s-ar putea în toată lumea pentru că astfel de personaje supuse ateismului și dezumanizării nu mai au nicio remușcare și niciun  fel de scrupule, urmărind doar atingerea propriilor scopuri mai ales în privința îmbogățirii din perspectivă materială și a distrugerii a tot cea ce este mai sfânt și mai scump în om.

Evident că este și vina noastră, a celor care prin pasivitate ne asumăm complicitatea cu răul și riscul de a răspunde la trecerea dincolo ca și cei care implementează elemente abominabile în această lume, pentru că știm bine, conform regulilor esențiale ale dreptului, complicitatea se sancționează la fel ca și săvârșirea propriu-zisă a unui act infracțional.

Pentru păcatul cumplit al avortului, evident că, în primul rând, va răspunde cea care și-l asumă,  dar totodată vor răspunde  și cei care ocrotesc legal uciderea pruncilor,  dar și cei care determină și conving  femeile cărora Dumnezeu dorește să le ofere vocația de mamă, să săvârșească pruncuciderea.

Este sigur faptul că această propagare a răului va continua pentru că într-o lume din ce în ce mai fără Dumnezeu nu ne putem aștepta la altceva, dar avem obligația de a reacționa ferm, de a protesta vehement și de a ne situa hotărât împotriva oricărei inițiative sau decizii care dorește să pună la îndoială opera celui mai mare Filocalic, care este Dumnezeu.

Nu ne mai putem permite să răspundem filosofic și abstract unui atac fără menajamente împotriva vieții și a valorilor sănătoase, pretextând doar că susținem inițiativele frumoase în adevăr, dar fără a avea reacția necesară prin care să cerem anularea răului și a deciziilor care păgubesc extrem de grav viața celor care doresc să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Biserica lui Hristos trebuie să răspundă exigenței întemeiate care reiese din sondajele de opinie,  mai ales din ultima perioadă prin care oamenii doresc să vadă o atitudine mai prezentă în planul comunicării și un răspuns mai decis la toate problemele grave care se ivesc în societatea de azi.

Este limpede că slujitorii bisericii nu au dreptul să rămână pasivi în raport cu problemele oamenilor și pe lângă ceea ce am menționat până acum, probleme precum creșterea extrem de puternică a costului vieții, a facturilor și tendința de sărăcire a populației sunt elemente care trebuie să ne îngrijoreze și să întindem o mână pentru a-i ajuta pe cei nevoiași, dar să  le și spunem celor care conduc aici pe pământ că nu le este îngăduit să facă tot ceea ce vor cu bogăția pe care Dumnezeu a dăruit-o pentru ca fiii Săi să trăiască așa cum se cuvine și nu să fie umiliți.

Așadar, să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască înțelepciune, credință mai puternică și putere pentru a aduce atât în viața noastră, cât și a celor din jur binele, lumina și adevărul.

Protos. Sofian Costea - Activenews

Întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși Supraśl 2022: Concluzii - Basilica

 

Au fost anunțate deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la București în perioada 4-5 iulie 2022. Printre acestea se numără înscrierea în calendarul bisericesc a unei noi sărbători și aprobarea textului rugăciunilor pentru pace care vor fi introduse în cărțile de slujbă.

Text integral:

---

Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 În ziua de marți, 5 iulie 2022, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, în demnitatea de Episcop al Daciei Felix. Acest scaun episcopal a fost vacantat în data de 17 februarie 2022  prin transferarea Preasfințitului Părinte Episcop Daniil Stoenescu în postul de Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu titulatura Densuşeanul.

Episcopia Daciei Felix este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române, cu sediul la Vârşeţ, care are jurisdicţie asupra comunităţilor ortodoxe româneşti din Serbia şi este direct subordonată Patriarhiei Române. Biserica „Înălţarea Domnului” din Vârşeţ este catedrală episcopală.

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

• Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a sărbătorii Aducerea Moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București, în ziua de 13 iulie, începând cu anul 2024;
• Aprobarea textelor Sinaxarului, Acatistului și Slujbei Sfântului Cuvios Varsanufie de la Optina (zi de sărbătorire – 1 aprilie) ;
• Aprobarea textelor Slujbei și Paraclisului Sfântului Ierarh Grigorie Palama (zi de sărbătorire – 14 noiembrie);
• Aprobarea textului rugăciunilor pentru pace, care se va introduce în Liturghier, Molitfelnic și în Cărțile de rugăciune.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Exprimând-și punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica acționează în conformitate cu învățătura ei privind apariția vieții în general și a vieții umane, în special.

Potrivit Revelației și învățăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei 7, 28). Dumnezeu a creat viața sub toate aspectele ei, iar în ceea ce privește viața omenească, Dumnezeu a arătat o grijă deosebită. Viața omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariția ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat și a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire și de suflare de viață. Viața omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci și (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedește faptul că omul nu este simplă ființă biologică („ființă vie” înzestrată cu suflet rațional), ci este deodată suflet viu (Facere 2,7) și trup omenesc (nu orice trup) viu. Așa a apărut primul om (Adam), așa au apărut, apar și vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, așadar, o ființă psiho-fizică ce a fost și este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. Consecința logică a acestei învățături și credințe este aceea că toate ființele omenești sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce privește natura și vocația lor. Ele posedă deodată, actual și potențial, aceeași demnitate și aceeași valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice ființă omenească, oricare ar fi vârsta, situația sau starea sa fizică, deține o demnitate reală și impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva ființei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinței lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuși: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (...), întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 40, 45).

Dacă viața și, mai ales, viața omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieții umane nu este efectul întâmplării și nici exclusiv produsul eforturilor omenești. Viața omului este de la Dumnezeu și se perpetuează prin intermediul ființelor omenești, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viață și de puterea vieții; are dreptul la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață, de a o apăra în orice împrejurare, știind că, în existența istorică în trup omul își pregătește participarea la Împărăția lui Dumnezeu.

Revelația (consemnată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este ființă omenească (nu simplu „produs de concepție”), care nu exclude grija lui Dumnezeu și care trebuie să se bucure de respectul datorat demnității umane. Cum Biserica are o grijă deosebită față de ființele umane neputincioase și fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase ființe omenești, embrionii umani și pruncii nenăscuți.

Psalmistul David spune în acest sens: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele” (Ps. 138, 13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit” (Ieremia 1, 5). Iov a spus: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Iov 10, 8-9). Legislația lui Moise a acordat o grijă deosebită mamei și pruncului (Ieșirea 21, 23-24; 9, 6).

Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatăm două adevăruri foarte importante:

a)   Elisabeta arată un respect deosebit față de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;

b)   Se confirmă faptul că pruncul din pântecele mamei participă, în felul său, la evenimentele la care participă mama; Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Luca 1, 44), ceea ce dovedește că, înainte de naștere, pruncul percepe deja prezența lui Dumnezeu.

Extinzându-se din spațiul ebraic, mesajul creștin s-a confruntat cu o lume și cu o civilizație care avea cu totul alte aspirații și alte coordonate decât cele trasate de Revelație. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicală, fie prin luarea de medicamente, erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoștea lumea greco-romană era noțiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Dumnezeu, adică încălcarea cu știință și liberă voință a voinței lui Dumnezeu, noțiune foarte prezentă în tradiția iudaică și în viața creștină. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, dacă le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). Printre acestea se numără și cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia) – medicamente (avortive).

În legislația romană găsim explicația termenului „pharmakeia”. Legea Corneliană din anul 81 î. Hr. înțelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament (Galateni 5, 20) avem dovada că păcatul uciderii pruncilor este unul dintre cele mai grele, unul dintre cele care ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu.

A fost și a rămas atitudinea Bisericii cu privire la asemenea păcate.

Epistola către Barnaba (scrisă pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubește pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut” (XIX, 5). Același punct de vedere îl va exprima și Didahia celor 12 Apostoli (2, 2; 5, 2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiași îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitenței sufletului și a trupului: unul și celălalt se formează deodată (De anima 27, 210). Același Tertulian va numi avortul crimă (Apologeticum 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena 9, 12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian și Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul 2, 10, 96) și Minucius Felix (Octavius 30, 2). În „Scrisoarea către Diognet”, perlă a literaturii creștine din primele trei secole, se arată că una dintre notele care deosebesc pe creștini de necreștini este aceea că ei nu-și ucid pruncii: „Se căsătoresc precum fac toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți” (III, 6).

În secolul al IV-lea, mai mulți Sfinți Părinți prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceștia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom. op. 29, In Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24, 4), Lactanțiu, Ambrozie, Ieronim și alții. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep. 188, 8; can. 2).

Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăște excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând să se împărtășească decât pe patul de moarte (Canoanele 63, 68). Sinodul Quinisext (692), prin canonul 91, oprește de la Împărtășanie pe o durată de 10 ani femeile care dau și pe cele care primesc medicamente avortive.

Din cele de mai sus reiese că avortul a fost o practică străină creștinismului, cunoscută într-o lume în care nu exista nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieșire 20, 13). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei ființe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Din textele prezentate mai sus reiese că Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, și luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de grave ca și avortul chirurgical sunt barierele mecanice (steriletul și anumite pilule, inclusiv RU 486) prin care se urmărește împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereții uterului (acestea sunt tot practici avortive) și medicamentele contraceptive, care, la rândul lor, au consecințe negative pentru trupul femeii.

Avortul și toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:

a)    prin ele se ucide o ființă umană: copilul;

b)   prin ele sunt afectate vocația și demnitatea femeii;

c)    ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a mamei și a femeii tinere.

Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie desconsiderată și umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea și calitatea de mamă.

Demnitatea și sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundității. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt certe. Fiind substanțe care acționează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt negative. Este impresionantă lista bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe bază de hormoni).

Cu titlu de exemplu, semnalăm că, între anii 1977-1988, în Anglia s-a făcut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticoncepționale pe bază de hormoni. S-a constatat că procentul deceselor cauzate de afecțiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule față de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infecțiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele față de cele care nu le-au folosit; în aceeași proporție a crescut și riscul sterilității.

Din cele prezentate mai sus reiese că avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid ființe umane, împiedică procesul firesc al procreării ființelor omenești, afectează și pun în pericol demnitatea și viața femeii tinere și în cele din urma, ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu spre care năzuiesc creștinii.

Din nefericire, practicile avortive (și contraceptive) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. In numele „ fericirii” imediate și al comodității se ucid generații de oameni și moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la această realitate îngrijorătoare și tragică, întreținută de instituții care se intitulează uneori „caritative”, „umaniste” și chiar „medicale”.

Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori de ordin medical și social. Fiind în lume, Biserica nu este indiferentă și nu poate fi nici derutată cu privire la motivele privind tendințele de justificare a avortului.

Prin urmare,

a) Dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigația genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naște copilul, respectându-i dreptul la viață, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoștință de către medic și de către duhovnic toate implicațiile morale și de întreținere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificației mântuitoare a prezenței unei ființe handicapate în viața fiecărei persoane și în viața comunității.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut și, după caz, înfiat sau adoptat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînțelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravității păcatului avortului (luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluții concrete pentru promovarea vieții în familie. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul iubirii dintre bărbat și femeie. Activitatea pastorală a preotului privind tineretul trebuie intensificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toți factorii care au ca obiect educarea populației sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandrețe și dragoste, trebuie educat să promoveze viața prin naștere de copii și prin creșterea lor în familie.

Factorii de decizie politică și administrativă trebuie sensibilizați să favorizeze crearea condițiilor ca femeia să nu mai fie umilită, ca obiect de plăcere, nici ca ea însăși să se complacă în umilire, considerând această stare ca fiind normală.

patriarhia.ro

În contextul foarte îngrijorător, creat de seceta care afectează masiv agricultura şi alte domenii de activitate, Patriarhia Română adresează un îndemn părintesc către toate Eparhiile sale, pe teritoriile cărora seceta persistă, să oficieze rugăciunile care se rostesc stăruitor „la vreme de secetă”.

Aceste rugăciuni speciale se citesc în biserici sau pe câmp, pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie liniştită, spre buna rodire a pământului. Este, așadar, absolut necesar ca în asemenea împrejurări să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare, deoarece Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).

 

 

Este un obiect material, tangibil, ce ni se adresează. Icoana este apropiată nouă, oamenilor, și poartă cu ea complementar o pondere spirituală deosebită. Ea este o fereastră ce dă într-o ­altă lume, în lumea dulcelui Acasă. În cadrul Bisericii Ortodoxe ocupă un loc central, fiind obiectul de cult fără de care nu poate avea loc actul liturgic. Ea poartă imagistic mesajul evanghelic, îmbogățind vizual atât trăitorul prezent în mijlocul Bisericii, cât și Biserica însăși. ­Astfel, viața creștină capătă sens, întregindu-se în ansamblul ei. Biserica are rolul de a practica, ­fixa și transmite mai departe credincioșilor expresivitatea și spiritualitatea icoanei, dar și minunile ei, ca un prețios dar lăsat de Dumnezeu pe pământ, pentru a împlini lucrarea Sa, de mântuire a omului.

Însă Dumnezeu a lăsat omului libertatea de percepție și de relațio­nare cu icoana. Și nu întâmplător! În primul rând, ea nu se adresează oricărei stări interioare, ci vorbește numai celui care pune ceva de la el. Cu cât mai mult, cu atât mai vie și icoana. Cu cât mai deschisă inima, cu atât mai deschis și canalul de comunicare prin ea cu Dumnezeu și sfinții Lui. Făcând o scurtă paralelă actuală: telecomanda nu ne e de nici un folos dacă în ea nu punem baterii. Așijderea, icoana este un instrument, fără doar și poate, pentru care e nevoie de „baterii” înainte de a o utiliza, iar bateriile în cazul de față sunt: credința, pocăința, smerenia și dragostea. Sau mai simplu spus, evlavia. Percepția ei diferită ne-o impunem singuri sau nu, beneficiind de liberul arbitru - minunatul dar de la Dumnezeu. Așa devine icoana pentru unii dintre noi o simplă bucată de lemn, pentru alții o pictură frumos executată ce înzestrează intelectul, iar pentru ceilalți o imagine a sacrului, propice pentru desăvârșire și comunicarea cu lumile superioare, cu Dumnezeu. Ei bine, pentru aceștia din urmă, icoana se deschide, mișcând lăuntric, chiar și la cel mai scurt contact vizual. Astfel ea își asigură netăgăduit sensul sacru. Purtând în ea capacitatea de a transcende lumea aceasta și de a stabili o comunicare directă sau indirectă cu Dumnezeu, icoana devine un element extrem de important din interiorul Bisericii noastre - locul de întâlnire cu Dumnezeu. În interiorul sfântului lăcaș găsim numeroase bogății: instrumente materiale (printre acestea numărându-se și icoana - imaginea dumnezeirii), precum și trăirile lăuntrice, spirituale, așa cum nu găsim în altă parte. Prin icoană avem către ce ne îndrepta ritualic și lăuntric, palpabil și imaterial deopotrivă. Prin ea ne putem adresa direct Lui: „Ascultă, Doamne, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele” (Ps. 85, 5), atunci când, desigur, avem în față icoana Mântuitorului sau chiar a Sfintei Treimi. Dar și indirect, atunci când avem în față icoana unui mijlocitor, precum a Maicii Domnului, a unui înger sau a unui sfânt.

Rugăciunea și icoana

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1). Așadar, orice relație a noastră cu Dumnezeu nu poate începe decât prin cuvânt sau rugăciune. Este forma primordială de adresare a omului lui Dumnezeu. Rugăciunea purta la început doar lăuntric imaginea Lui, destul de abstractă, adesea îndepărtată și neînțeleasă. Bunăoară, în Vechiul Testament manifestarea concretă a lui Dumnezeu către poporul său se petrecea doar prin sunet, prin cuvânt și rareori prin imagine: în chip de rug aprins, de lumină orbitoare sau ca în cazul apariției de la stejarul Mamvri, în chip de „trei Oameni”. Iar asta extrem de rar și numai unora anterior intens pregătiți spiritual (ex. Moise, Avraam).

Omul a dorit astfel o descărcare în concret. Care să suplinească întrucâtva această opacitate de manifestare a Lui, simțind permanent și negreșit, conștient sau nu, că lipsa accesului la Adevăr îl separă de starea originară. Drumul spre icoană a fost sinuos și nu lipsit de derapaje, dar prin cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic s-a stabilit ca dogmă fundamentală a Bisericii creștine cinstirea icoanelor lui Iisus Hristos, a Fecioarei, ale îngerilor și ale sfinților, ele nefiind altceva decât mărturisirea fără echivoc a întrupării lui Dumnezeu pe pământ. Cu acest moment și omul s-a întărit, având un temei mult mai apropiat de firea lui. Iar icoanele și-au reluat rolul de izvoare nesecate de minuni, sprijinind credința.

După cum spunea Sfântul ­Simeon Noul Teolog: „Toate cuvintele noastre și toată relatarea noastră se face astfel nu despre niște lucruri lipsite de subzis­tență reală sau nearătate, ci despre lucruri deja făcute sau care se vor face și că ele se fac mai degrabă plecând de la vederea și contemplarea lor”. Icoana devine astfel instrument de mijlocire esențial. Văzând și crezând. Și spune iar Sfântul Simeon: „O casă, sau o cetate, sau un palat… are neapărată nevoie să vadă mai întâi și să afle cele care se găsesc în ele și abia apoi să grăiască în chip plauzibil și cu judecată despre cele pe care are să le spună. Căci dacă nu le-a văzut mai întâi, ce ar putea spune de la el? Deci dacă nimeni nu poate spune sau relata ceva despre lucruri văzute și pământești dacă nu s-a făcut mai înainte el însuși văzător al acelui lucru, cum va putea cineva spune sau relata despre Dumnezeu și despre lucrurile dumne­zeiești, despre sfinții și slujitorii lui Dumnezeu și în ce fel este vederea lui Dumnezeu de care aceștia se bucurau în chip negrăit?”. Altfel spus, rugăciunea noastră sprijinită de icoană devine mai completă și concretă, mai întemeiată și încredințată. Căci icoana ne este revelată prin Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Despre apariția și temeiul icoanei

Cinstirea icoanei are ca fundament dogmatic întâia imagine dumnezeiască imprimată sau Sfânta Mahramă. În sânul Bisericii astăzi ne este amintită, pe de o parte prin sărbătoarea Sfintei Fețe, iar pe de alta prin sărbătoarea biruinței Ortodoxiei asupra iconoclasmului, atunci când icoana iese triumfătoare și, odată cu ea, dogma întrupării dumnezeiești. Este suficient să ne amintim despre canonul scris de către Sfântul Teofan „Scrisul”, care a trăit în a doua perioadă iconoclastă, pentru a înțelege importanta relație dintre icoană și întruparea lui Dumnezeu: „Cuvântul Tatălui cel necuprins din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se; Și chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci mărturisim mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”. Vestitul teolog Leonid Uspensky interpretează acest condac în cunoscuta sa lucrare Teologia icoanei în chip lămuritor: „Prima parte… exprimă pogorârea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi și, prin aceasta, temeiul hristologic al icoanei. Cuvintele care urmează dezvăluie sensul întrupării, realizarea planului dumnezeiesc cu privire la om și, prin urmare, la univers. Putem spune că aceste două prime faze explicitează formula patristică: «Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină dumnezeu». Finalul condacului exprimă răspunsul omului către Dumnezeu, mărturisirea de către noi a adevărului mântuitor al întrupării, acceptarea de către om a iconomiei divine și participarea lui la lucrarea lui Dumnezeu, prin urmare, realizarea mântuirii noastre”.

Desigur că teologia din spatele acestei revelații dumnezeiești pe care am primit-o prin grija nețăr­murită a lui Dumnezeu comportă vaste interpretări și elemente dogmatice. Însă icoana este până la urmă un instrument simplu, ce ne aduce negreșit mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de starea noastră inițială. Ea este imaginea edificatoare și mijlocitoare a ceea ce devine omul în „stare de rugăciune sfințită prin har”. Așa putem înțelege dubla ei natură: pe de-o parte a sim­plității, iar pe de alta a măreției. O natură de contrast: apariția ei smerită, ce trimite la lumile superioare. O natură materială, pământească, dar și una spiritualizată, ridicată. Prin urmare, mai rămâne să ne asumăm că icoana aparține tuturor oamenilor și nu numai celor sfinți. Numai să vrem să o experimentăm așa cum se cuvine, fie pictând-o, fie utilizând-o în rugăciune și în actul liturgic.

Ziarul Lumina

 DUMINICA A TREIA DUPĂ CINCIZECIME

         Moto: “Iar dacă iarba câmpului care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?”(Matei, 6:30).

 

         Iubiți frați și surori în Hristos,

Pericopa evanghelică de astăzi este un fragment din Predica de pe Munte. În Predica de pe Munte Mântuitorul Hristos prezintă pentru prima dată felul de viață ce trebuie trăit de către cei care caută Împărăția lui Dumnezeu. El ne învață că trebuie să-i tratăm pe ceilalți așa cum ne tratează Dumnezeu pe noi în orice moment, cu milă și har. Mântuitorul lumii redirecționează impulsurile noastre naturale “controlate” de păcat către scopul lor prim: dreptatea lui Dumnezeu în Împărăția Sa. El ne arată calea prin care putem deveni ceea ce Dumnezeu a intenționat să fim înainte de a fi murdăriți de păcatul strămoșilor.

L-ați auzit pe Hristos spunându-ne astăzi: “Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei, 6:22-23). Noi toți înțelegem valoarea luminii în viețile noastre. Așa precum ochiul este luminătorul trupului tot așa mintea - nouV - este ochiul sufletului, care luminează întreaga noastră ființă interioară. Menținând ochiul nostru spiritual curat este fundamental pentru trăirea unei vieți Creștine autentice!

Gândiți-vă pentru câteva clipe la minerul care-și poartă lampa în jurul căștii de pe cap; înțelegeți că însăși viața lui depinde de acea lampă? Răspunsul este, evident, “Da” pentru că lampa îi arată calea în adâncimea întunecată a minei. În același fel, nu ne trebuie și nouă ochi sănătoși în viața noastră de zi cu zi? Știm cu toții că cei cu vederea slăbită sau cu orbire fizică trebuie să fie foarte atenți când merg înconjurați de întuneric!

Și totuși, Mântuitorul lumii nu ne-a învățat cel mai evident lucru posibil aici – că orbii trăiesc în întuneric! Ce ne-a învățat El este că, ceea ce ochiul este pentru trup, exact același lucru este conștiința pentru suflet! Și așa precum un ochi bun ne ajută să ne ghidăm cu siguranță prin viață, tot așa o conștiință curată ne ghidează cu siguranță în probleme ce țin de viața noastră spirituală. Dar dacă ochiul este orb, întunericul este insuportabil! Dacă conștiința noastră este defectivă sau moartă, întunericul spiritual ne transformă viață într-un iad viu. Hristos vrea ca noi să fim atenți și să păstrăm o conștiință Creștină sănătoasă – acel glas al lui Dumnezeu pe care-l auzim adânc în sufletele noastre!

Vorbind despre conștiința Creștină, există o poveste despre un ghid care arăta către frumusețea Alpilor elvețieni care taie răsuflarea. Un pisălog blazat l-a întrebat pe ghid: “Ce-i așa de minunat la ei?” Întrebare la care ghidul i-a răspuns prompt: “Omule, dacă tu nu simți această frumusețe înlăuntrul tău, niciodată n-o vei vedea în afară!” Ceea ce este în inima noastră este absolut important! Dacă nu-L avem pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, nu-L vom vedea niciodată în natură! Dacă Îl avem înlăuntrul nostru, nu avem cum să nu-L vedem peste tot: într-un apus de soare, în fiecare cântec de pasăre, în orice pârâiaș de munte și, ceea ce este cel mai important, în orice ființă umană însetată și flămândă!

“Nimeni nu poate să slujească la doi domni…Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona!” (Matei, 6:24). Nu, Mântuitorul Hristos nu vorbește aici de bogați sau de săraci, nici despre bolnavi sau sănătoși; mai degrabă, El vorbește aici despre cei care Îl iubesc și-I slujesc lui Dumnezeu și despre cei care iubesc și slujesc aurul. Prin Mamona Hristos vrea ca noi să înțelegem averea, banii. El a arătat clar că fiecare ființă umană fie Îi slujește lui Dumnezeu, fie lumii – adică “valorilor” pieritoare ale acestei lumi! Nimeni nu poate sluji și lui Dumnezeu și lumii! Cei care încearcă cu greu să slujească și lui Dumnezeu și lumii sfârșesc prin a-L sluji pe Dumnezeu doar cu buzele! Nu vă uitați la vecinul vostru când spun acest lucru; uitați-vă la voi înșivă!

Omul secular nu are nevoie de Dumnezeu! El își este sieși dumnezeu! El nu are grijă de viața viitoare; singura lui preocupare este prezentul. Cineva poate interveni spunând că pe el nu-l interesează viitorul și într-un fel el poate fi corect. El poate fi corect pentru că îi este frică de faptul că planurile sale nu se vor realiza, că ceva ce el idolatrizează îi va fi luat, că averea lui va fi pierdută sau că sănătatea i se va șubrezi, așa că el nu se mai bucură de viață. Dacă unele din acestea se întâmplă, el este cel mai mizerabil dintre oameni pentru că până și cele mai de neînsemnate lucruri l-au părăsit.

Totuși, creștinul autentic, adevărat, Îl iubește și Îl slujește pe Dumnezeu. Este adevărat, el acordă atenție lucrurilor trecătoare, dar într-un mod diferit. El se bucură de timpul prezent, dar este concentrat asupra viitorului. El lucrează cinstit într-o zi pentru câștigul unei zile; și se folosește de lucrurile materiale. Singura mare diferență este că inima lui nu este înrobită de aceste lucruri; el este conștient de servilismul absolut, mizerabil pe care-l comandă ele. Dar el face tot ce poate, iar restul este lăsat în grija lui Dumnezeu.

Iarăși, Hristos ne învață: ”Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru” (v. 6:25). El vrea ca noi să nu fim prea preocupați cu ce trebuie să mâncăm sau să bem, sau cu ceea ce trebuie să îmbrăcăm. Oamenii fără Dumnezeu sunt îngrijorați de aceste lucruri. Creșterea fizică și lungimea vieții depind de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de Providență, mai mult decât depind de mâncare, băutură și îmbrăcăminte. Neliniștea persistentă în căutarea acestor lucruri demonstrează lipsă de securitate internă precum și o credință slabă, superficială.    

Permiteți-mi să vă împărtășesc o altă istorioară. În urmă cu câțiva ani un grup de turiști vizita cascada Niagara. Li s-a oferit un tur al unei hidrocentrale de pe fluviul Niagara. Ghidul le-a explicat apoi că existau patru sute de milioane de piese separate în turbinele uriașe care produceau curent electric cu ajutorul apei fluviului. Apoi, ghidul a făcut o declarație uluitoare: “Inginerul rezident știe unde merge fiecare din cele patru sute de milioane de piese și ce trebuie să facă fiecare piesă.” Ei bine, această declarație uimitoare îmi dă prilejul să întreb: Dacă un inginer electric poate ști toate acele lucruri, de ce oare ne îndoim noi că Dumnezeul nostru știe totul despre fiecare din noi, despre fiecare ființă umană?!

Păsările aerului nu se îngrijorează; totuși Dumnezeu are grijă de ele. Florile câmpului nu se îngrijorează; totuși ele sunt îmbrăcate într-un mod mai fin decât era Solomon în toată slava sa. Nu vă amăgiți: Hristos nu vrea să spună că noi nu trebuie să muncim! “Pâinea noastră cea spre ființă” așa cum ar trebui să ne rugăm mai exact în rugăciunea Tatăl nostru, nu poate fi furnizată fără munca care ne-a fost poruncită după căderea strămoșilor noștri; dar Dumnezeu ne-a dat talente și îndemnuri pentru a le folosi. Ca următori ai lui Hristos, trebuie să ne eliberăm de griji și să le înlocuim cu adevărată credință în Dumnezeu! “Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?” (v. 30).

Ca ființe umane trăim la bordul unei “nave spațiale” care se numește Planeta Pământ. Oamenii de știință ne spun că ea aleargă cu viteza uimitoare de aproximativ 40.000 de km pe oră. Cine ar fi visat să se urce într-un avion fără pilot? Nimeni! Nava spațială numită Pământ are un Pilot în control! Prin mila lui Dumnezeu, Pilotul nu sunt nici eu nici voi! Pilotul în control este Însuși Stăpânul acestui infinit Univers! Ca pasageri ai acestei nave spațiale, noi am fost creați de El! El L-a trimis chiar pe Fiul Său în lume pentru a regenera firea noastră coruptă de păcat. Iată de ce noi suntem concepuți să fim în comuniune cu El, să vorbim cu El! Creați după chipul lui Dumnezeu, nouă ni s-a dat mintea pentru a-L cunoaște și inima pentru a-L iubi. Dumnezeu are pregătit pentru noi un destin veșnic!

După ce Fiul Său Și-a desăvârșit opera de răscumpărare a lumii, El ne ia pe noi într-o călătorie care se va sfârși în ceruri. Dar numai dacă Îl acceptăm pe El – și nu pe propriul nostru eu – ca pe Comandantul nostru Suprem, vom reuși să ocupăm un loc cu El! Cei mai mulți dintre contemporanii noștri pierd din vedere faptul că nu noi suntem cei care conducem Planeta Pământ! Nu noi suntem cei care o mișcă pe orbită cu aproape 40.000 de km pe oră. El este!

“Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (v. 27), ne întreabă astăzi pe fiecare dintre noi Mântuitorul Hristos. Un adevărat următor al lui Hristos este o persoană care știe cine este și ce poate face. Dar el are și o umilință dătătoare de pace care-l face să înțeleagă și ceea ce el nu poate face. Și el lasă ceea ce nu poate face în mâinile iubitorului, Atotputernicului Dumnezeu!

“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (v. 33). Hristos, Fiul lui Dumnezeu Atoateștiutor ne promite – dacă noi căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu – că tot ceea ce ne trebuie ne va fi furnizat. Prima noastră datorie și primul nostru scop în viață este de a-I place lui Dumnezeu și de a promova Împărăția Lui între oameni! Acestea vin înainte de toate și înainte de orice altceva! Ca Părintele nostru veșnic, Dumnezeu cere o prioritate în timpul nostru, în talentele noastre, în comorile noastre!

Citim în Studiul Ortodox al Bibliei: “Împărăția lui Dumnezeu este tema centrală a învățăturii lui Iisus și dreptatea Lui este subiectul Predicii de pe Munte. Chemându-ne să ne eliberăm de neliniștile legate de lucrurile pământești Iisus ne cere să privim către ceruri, către această ‘patrie’ mai mare pe care o vom primi în ziua Domnului, asigurați în credință că Dumnezeu ne va furniza necesarele binecuvântări pământești” (p. 21)

Iubiții mei: Voi încheia cu o poveste care ne vine de la misticul german Tauler. Într-o zi, Tauler a întâlnit un cerșetor. “Să-ți dea Dumnezeu o zi bună, prietene!” i-a spus. Cerșetorul i-a răspuns: “Mulțumesc lui Dumnezeu, dar eu niciodată n-am avut o zi rea.” Apoi Tauler a zis: “Să-ți dea Dumnezeu o viață fericită, prietene!” Cerșetorul i-a răspuns: “Mulțumesc lui Dumnezeu. Niciodată nu sunt nefericit!” Complet nedumerit, Tauler l-a întrebat: “Ce vrei să spui?”

“Ei bine” a răspuns cerșetorul, “când este fain Îi mulțumesc lui Dumnezeu; când plouă, Îi mulțumesc lui Dumnezeu; când am destul, Îi mulțumesc lui Dumnezeu; când sunt flămând, Îi mulțumesc lui Dumnezeu; și fiindcă voința lui Dumnezeu este voința mea, și orice Îi place Lui îmi place și mie, de ce trebuie să spun că sunt nefericit când eu nu sunt?”

Tauler s-a uitat la cerșetor cu uimire și i-a mai pus o ultimă întrebare: “Cine ești tu?” “Eu sunt rege” a răspuns cerșetorul. “Atunci, unde este împărăția ta?” l-a întrebat Tauler. Și cerșetorul a răspuns prompt: “În inima mea!” Prietenii mei, dacă voi credeți că acel cerșetor nu știa despre ce vorbește, atunci vă rog să ascultați cuvintele Mântuitorului Hristos: “Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca, 17:21).

Așadar, nu vă îngrijorați! Studiile au arătat că neliniștile pot cauza glaucom, orbire isterică, probleme cu dinții, hipertensiune, colită, diabet, probleme cardiace, boli circulatorii și astmă. Căutați Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul vostru! Rugați-vă! Rugați-vă, pentru a-L face pe Hristos să trăiască și să lucreze în voi! EL este Împărăția! Așadar, rugați-vă lui Dumnezeu să vă facă vrednici să spuneți cu marele Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine!” (Gal., 2:20). Amin.

 

 

Extras din volumul VIAȚA NOASTRĂ - HRISTOS,

Tipărit cu binecuvântarea

Înaltpreasfințitului

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

 

Multă lume crede că a trăi după credinţă şi a împlini voia lui Dumnezeu este foarte greu. De fapt, este foarte uşor. E suficient să dai atenţie la detalii şi să încerci să eviţi răul în cele mai mici lucruri, cele mai triviale. Este mijlocul cel mai simplu şi cel mai sigur pentru a intra în lumea duhului şi a te apropia de Dumnezeu. Omul crede adesea că Ziditorul cere de la el lucruri mari, că Evanghelia insistă asupra jertfei totale de sine, renunţarea la personalitate – ca o condiţie a credinţei. Omul este atât de speriat de aceasta, încât începe să se teamă de a se familiariza cu Dumnezeu, de a se apropia de Dumnezeu. Se ascunde singur de El, nevrând nici măcar să cerceteze dumnezeiescul Cuvânt. „Dacă nu pot face nimic important pentru Dumnezeu, atunci aş face mai bine să rămân departe de cele duhovniceşti, să încetez să mă gândesc la veşnicie şi să trăiesc… normal”.

Există la intrarea în împărăţia duhovnicească o „hipnoză a lucrurilor mari”: ar trebui fie să faci ceva măreţ, fie să nu faci nimic. Şi, astfel, oamenii nu fac absolut nimic pentru Dumnezeu sau pentru sufletul lor! Foarte straniu, niciun om nu se mai consacră lucrurilor mărunte ale vieţii – cu atât mai mult, el nu vrea să fie cinstit, curat sau credincios lui Dumnezeu în aceste lucruri mărunte. Şi, totuşi, trebuie să adoptăm o atitudine corectă faţă de lucrurile mărunte, dacă dorim să ne apropiem de Împărăţia Cerurilor.

Dacă dorim să ne apropiem… În aceste cuvinte sunt rezumate toate dificultăţile vieţii religioase. Adesea vrem să intrăm în Împărăţia Cerurilor dintr-odată, oarecum miraculos şi magic, sau de-a dreptul – printr-un mare act de eroism. Însă nici una, nici cealaltă dintre aceste căi nu reprezintă drumul cel bun pentru a ajunge în lumea cea mai elevată. Nu se intră în prezenţa lui Dumnezeu într-un mod minunat, rămânând în acelaşi timp indiferent pe pământ la nevoile Împărăţiei lui Dumnezeu şi la luminoasa Lui veşnicie, cu atât mai mult cu cât nu putem obţine comorile Împărăţiei lui Dumnezeu printr-un fel de act veşnic. În schimb, faptele bune, sfintele fapte sunt necesare pentru a spori într-o viaţă superioară, o voinţă strălucită, o bună dorire, o psihologie cerească, o inimă care este, în același timp, curată şi dreaptă. „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei10, 42). În acest cuvânt al Domnului este cea mai înaltă expresie a modicităţii binelui. „Un pahar cu apă” nu este mult. În orice raport dintre oameni trebuie să existe, nelipsit, un duh bun. Acest duh este Hristos, în chip deschis arătat sau ascuns. „În nume de ucenic” – este prima etapă în relaţia cu o altă persoană în numele lui Iisus Hristos Însuşi. Mulţi oameni, necunoscându-L încă pe Domnul şi fraternitatea minunată în Numele Lui, au totuşi între ei relaţii umane fraterne, dezinteresate şi pure care-i apropie de Duhul lui Hristos.

De fapt, binele cel mai modest este mai necesar umanităţii decât cel de excepţie. Oamenii pot coexista înţelegându-se fără cel mai mare bine – însă fără cel mai mic nu pot exista. Umanitatea piere nu dintr-o lipsă a binelui celui mai mare, ci dintr-o insuficienţă a acestui simplu bine, care pare mai puţin important. Cel mai mare bine nu este mai mult decât un acoperiş aşezat pe zidurile de cărămidă ale binelui celui mai mic. Cel mai mic bine, cel mai simplu, a fost lăsat pe acest pământ pentru om de către Creatorul Însuşi, Care a luat asupră-Şi tot binele cel mai nobil. Oricine face cel mai mic bine creează el însuşi – şi prin el Creatorul Însuşi creează – cel mai mare bine. Din micul nostru bine, Creatorul face propriul Său bine mare. Căci, aşa cum Domnul nostru este Creatorul Care a format toate din neant, cu atât mai mult este capabil să creeze cel mai mare bine plecând de la cel mai mic!

Printr-o astfel de lucrare mai modestă, uşoară, făcută în cea mai mare simplitate, un om deprinde obiceiul de a face binele şi începe să-i slujească din toată inima, sincer. În felul acesta, intră într-o atmosferă de bunătate, îşi afundă rădăcinile vieţii într-un sol nou, solul binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se acomodează rapid cu acest pământ bun şi, în curând, nu pot trăi fără el... Astfel este mântuit un om: din cel mic provenind cel mare. „A fi credincios în cele mici” se descoperă a fi „credincios în cele mari.”

Să lăsăm deoparte toate consideraţiile teoretice, precum: este interzis să masacrezi milioane de femei, de copii şi de persoane vârstnice. Mulţumiţi-vă să vă manifestaţi sensul moral neucigând în niciun chip demnitatea umană a aproapelui vostru, nici cu cuvântul, nici prin insinuare, nici cu gestul. Nu vă supăraţi „împotriva fratelui vostru în deşert” (Matei 5, 22) pentru nişte fleacuri sau în contactele cotidiene ale vieţii nu vorbiţi fals vecinului vostru. Sunt bagatele, mici schimbări, de mică importanţă, însă încercaţi numai să o faceţi şi veţi observa ce se va întâmpla. Este greu să ne rugăm noaptea. Încercaţi atunci dimineaţa. Dacă nu reuşiţi să vă rugaţi acasă, atunci, când conduceţi până la locul de muncă, recitaţi măcar „Tatăl nostru” cu un duh simplu şi lăsaţi cuvintele acestei scurte rugăciuni să rezoneze în inima voastră. Iar noaptea încredinţaţi-vă cu toată sinceritatea în mâinile Tatălui ceresc. Cu adevărat este foarte uşor!

Şi daţi, daţi un pahar cu apă rece tuturor celor care au nevoie! Daţi un pahar plin ochi cu un duh simplu de camaraderie umană pentru toţi cei care sunt lipsiţi de cea mai simplă dintre camarederii... O, minunată cale a lucrurilor mărunte, îţi cânt un imn! Înconjuraţi-vă, oameni buni, încingeţi-vă cu mărunte fapte bune – cu un lanţ de mici sentimente, simple, uşoare şi bune care nu costă nimic, un lanţ de gânduri radioase, cuvinte şi fapte.

(Înaltpreasfințitul Ioan Şahovskoi, Arhiepiscop de San Francisco - doxologia)

 

Sfânt prin excelenţă este Dumnezeu, ca Cel ce este originea, izvorul sau sursa sfinţeniei, precum şi începutul şi deplinătatea sfinţirii pentru participantul la sfinţenie. Sfinţenia presupune desăvârşirea din toate punctele de vedere. Ea este un dar al lui Dumnezeu pentru creaţie, destinată să se sfinţească în Dumnezeu, prin legătura cu El. Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor Biserica Ortodoxă i-a pomenit pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi din toate timpurile şi din toate locurile, ieri, în Duminica Sfinţilor Români i-a pomenit pe toţi oamenii sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi care, pe de o parte, şi-au închinat viaţa Domnului, iar pe de altă parte au propovăduit sau au trăit Evanghelia slavei lui Hristos pe teritoriul ţării noastre, începând cu Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip.

Între Bisericile Ortodoxe, Biserica Ortodoxă Română ocupă un loc aparte, deoarece este singura care fiinţează în cadrul unei culturi cu amprentă latină. Creştinarea strămoşilor noştri s-a petrecut în perioada apostolică, primele contacte cu Creştinismul de factură latină fiind prin intermediul soldaţilor romani (legiunea 13 Gemina, legiunea 5 Macedonica). Totuşi, influenţa grecească în ţinuturile Dobrogei de astăzi a fost una foarte puternică. În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel preciza faptul că „poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la porunca cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul cu unele popoare vecine (bulgari şi ruşi), ci creştinarea românilor s-a făcut lent, de jos în sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane venite în Dacia, prin cucerirea ei de către împăratul Traian, în anul 106, iar apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină. Creştinismul primit şi cultivat de poporul român, pe când acesta se forma ca popor nou în istorie (din geto-daci şi romani), este un creştinism ortodox răsăritean latin cu rădăcini adânci în sufletul poporului român”¹.

După cucerirea romană, în Dacia au fost aduşi colonişti din toate părţile Imperiului Roman, dar mai ales din Moesia (Bulgaria şi Muntenegru-Serbia, fosta Iugoslavie), din Iliria, Pannonia, Asia Mică şi Siria. Fără îndoială că între aceşti colonişti vor fi fost şi creştini, mai ales că în acele ţinuturi Creştinismul fusese predicat chiar de Sfinţii Apostoli. De asemenea, în timpul stăpânirii romane, în Dacia (106-271) veneau numeroşi negustori din diverse părţi ale Imperiului Roman, dar în special din oraşele greceşti de la Marea Neagră, din Asia Mică şi din insulele greceşti. Şi în cazul negustorilor, istoricii consideră că printre ei cu siguranţă se aflau şi creştini, care au făcut cunoscută Evanghelia celor cu care intrau în contact².

Dintre mărturiile scriitorilor creştini din primele secole privind răspândirea Creştinismului în Dacia, sugestivă este afirmaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (†165) care scria că „nu există nici un neam, fie trăind pe căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos” (lucrarea Dialogul cu iudeul Trifon). Tertulian din Cartagina (c. 160-240) scria că „Hristos stăpâneşte şi în ţinuturile sarmaţilor, dacilor şi germanilor şi sciţilor” (lucrarea Împotriva iudeilor). De asemenea, Origen din Alexandria (c. 185-254) scria că foarte mulţi dintre daci, sarmaţi şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei (Comentariul 39 la Evanghelia de la Matei 24, 14). De aici rezultă că o parte dintre cei amintiţi auziseră de Hristos³.

Vechimea Creştinismului la strămoşii noştri daco-romani este confirmată şi de numeroasele cuvinte cu înţeles bisericesc de origine latină, în special cele privitoare la noţiunile de bază ale credinţei. Terminologia creştină de origine latină din limba română arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create în secolele 2-4. Termenii au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, dar au primit o conotaţie nouă creştină: biserică - de la latinescul basilica; Dumnezeu - din Domines Deus; Crăciun - derivă de la calatio (acuz. calationem), sărbătoare romană la începutul anului; Floriile - de la numele unei sărbători păgâne de primăvară Floralia; Rusaliile - de la o veche sărbătoare păgână Rosalia; sărbătoare - vine de la (dies) servatoria, o prescurtare a cuvântului conservatoria, adică ziua închinată zeilor. Istoricul P. P. Panaitescu, în Introducere la istoria culturii româneşti, precizează că noţiunile de temelie ale Creştinismului sunt redate în limba română prin cuvinte de origine latină, din care sunt fundamentale: biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angellus), lege (lex), păgân (paganus), sînt/sfânt (sanctus), preot (presbiter). „Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină e dovada hotărâtoare a originii credinţei lui Hristos înainte de venirea slavilor...”⁴.

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în fiecare lună sunt pomeniţi unul, doi sau mai mulţi sfinţi români, ei fiind pentru poporul nostru cel binecredincios mijlocitori şi rugători în faţa Sfintei Treimi, pentru ca acesta să poată răzbate toate obstacolele şi greutăţile din această lume marcată de păcat.

Un articol de Pr. Stefan Sfarghie pentru Ziarul Lumina

 

Note:

1. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos: predici la duminicile de peste an, Ed. BASILICA, Bucureşti 2016, p. 99.

2. Pr. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, Sibiu, 1978, p. 16.

3. Ibidem, p. 17.

4. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 103.

 

Troparul Sfintei Muceniţe Hristina, glasul al 4-lea:

Mieluşeaua ta, Iisuse, Hristina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc, şi spre Tine căutând mă chinuiesc, şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu botezul Tău, şi pătimesc pentru Tine, ca să şi împărăţesc întru Tine, şi mor pentru Tine, ca să viez întru Tine, ci ca pe o jertfă fără prihană primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre.

Condacul 1

Mult pătimitoarei, prealăudatei Muceniţe Hristina, celei ce numele Mântuitorului a purtat, crucea suferinţei spre Golgota pătimirilor a ridicat, veniţi să-i împletim cântări de laude, zicând: Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Icosul 1

Născându-te în cetatea Tirului, din părinţi păgâni şi slujitori ai necuraţilor zei, din tinereţe cunoscând pe Dumnezeul Cel Adevărat, numai Aceluia voiai a-I sluji, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, curată mieluşea născută între păgâni;
Bucură-te, că tatăl tău, Urban, avea stăpânirea de guvernator;
Bucură-te, că acesta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ţi-a pus numele Hristina;
Bucură-te, că numele tău însemna mai înainte oarecare proorocie;
Bucură-te, că între fecioarele vremii nu era nici una care să te întreacă în frumuseţe;
Bucură-te, că părinţii, văzându-te crescând, se umpleau de bucurie;
Bucură-te, că aceştia îţi pregăteau un anume fel de vieţuire;
Bucură-te, căci dorinţa lor avea să fie deşartă;
Bucură-te, fecioară blândă şi curată;
Bucură-te, că haina curăţiei ţi-ai păzit-o neîntinată;
Bucură-te, că în credinţă erai nestrămutată;
Bucură-te, cea plină de dragoste nemăsurată;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 2-lea

Vrând tatăl său a o păzi de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea în palatul cel mai înalt, dându-i slugi nenumărate şi zei de aur şi de argint, jertfe zilnice, însă neprihănita fecioară cânta Adevăratului Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Auzind tinerii cei de bun neam despre a ta frumuseţe, voiau a te lua spre însoţire, însă tatăl tău le spunea tuturor că „nu te vei însoţi cu nimeni, ci în feciorie vei petrece, spre a sluji zeilor toată viaţa, căci mult te-au iubit”, iar noi îţi cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, că părintele tău trupesc prooroc a fost;
Bucură-te, că acesta voia să slujeşti zeilor celor neînsufleţiţi;
Bucură-te, că niciodată tu n-ai voit a le aduce jertfe, nici a te închina lor;
Bucură-te, că privind de la fereastră la luminătorii cei cereşti ai cunoscut pe Ziditorul;
Bucură-te, că, rugându-te cu lacrimi, ai cerut Acestuia să ţi Se descopere;
Bucură-te, că, petrecând în post şi rugăciune, Domnul ţi-a trimis pe îngerul Său;
Bucură-te, că îngerul te-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci;
Bucură-te, că „Mireasă a lui Hristos” te-a numit;
Bucură-te, că tainele credinţei ţi-a desluşit;
Bucură-te, că pentru dragostea Sfintei Treimi de trei chinuitori ţi-a prevestit că vei fi muncită;
Bucură-te, ceea ce cu pâine cerească de înger ai fost hrănită;
Bucură-te, că sufleteşte şi trupeşte te-ai simţit întărită;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 3-lea

Umplându-te de râvnă dumnezeiască, ai început a sfărâma idolii cei neînsufleţiţi şi aruncându-i pe fereastră, ţi-ai curăţat odaia, spre a te putea închina Ziditorului şi a-I cânta: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Venind tatăl tău să te cerceteze şi să se închine zeilor săi şi aflând cele săvârşite de tine, s-a umplut de mânie, ucigând cu sabia toate slugile, iar pe tine a început a te bate peste obraz, pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că lovindu-te peste obraz ai mărturisit pe Adevăratul Dumnezeu;
Bucură-te, că pe idolii cei de aur şi argint i-ai numit diavoli;
Bucură-te, că tatăl tău mai tare s-a umplut de mânie;
Bucură-te, că a poruncit să fii bătută fără cruţare;
Bucură-te, că apoi în temniţă te-a aruncat;
Bucură-te, că, înştiinţându-se despre aceasta, maica ta la tine a alergat;
Bucură-te, că prin vorbe bune încerca a te momi;
Bucură-te, că acesteia i-ai spus să nu te mai numească fiică a sa;
Bucură-te, că fiică şi închinătoare a Tatălui Ceresc te-ai numit;
Bucură-te, că maica ta mult s-a mâhnit;
Bucură-te, că aceasta nici prin plângere, nici prin momeli nimic n-a sporit;
Bucură-te, căci credinţa ta era nestrămutată;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 4-lea

Scoţându-te a doua zi la judecată, guvernatorul Urban, uitând dragostea cea firească pentru fiica sa, voia să te judece şi să te muncească ca pe o străină şi făcătoare de rele, iară mulţimea adunată la privelişte, minunându-se de frumuseţea ta, zicea: ,,Dumnezeule al roabei tale, Hristina, ajută-i ei, căci la Tine a alergat”. Iar noi împreună cu muceniţa cântăm: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Stând mieluşeaua lui Hristos înaintea lui Urban, acesta căuta să o înduplece spre închinarea la idoli, însă nesporind, ci mai rău mâniindu-se, a poruncit să fie dată spre muncire, pentru care îţi aducem laude, zicând:
Bucură-te, cea tare în credinţă ca un diamant;
Bucură-te, că fiinţa întreagă Domnului ţi-ai închinat;
Bucură-te, că de stâlp au poruncit să fii legată;
Bucură-te, că ai fost cu fiare ascuţite zdrobită;
Bucură-te, că bucăţi de carne din trupul tău cădeau;
Bucură-te, că spre Mirele Hristos privirile pline de rugăciune îţi ridicai;
Bucură-te, că, dezlegându-te de stâlp, ai luat o bucată de carne şi i-ai aruncat-o lui Urban în obraz;
Bucură-te, că acesta de şi o mai aprigă mânie s-a aprins;
Bucură-te, că ulei încins pe tine au turnat;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 5-lea

Învârtind roata deasupra focului, cu neputinţă este nouă a descrie pătimirile tale, vitează muceniţă, dar Bunul Dumnezeu te ţinea în viaţă, întărindu-te în chinuri, spre slava numelui Său şi spre ruşinarea păgânilor, iar noi împreună cu tine cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Fără de veste ieşind din foc o văpaie, a ars ca la o mie de păgâni ce erau împrejur, iar muceniţa întărită fiind de îngerii ce o înconjurau nevăzuţi de ochii mulţimii se veselea şi mai mult cu duhul în aprigele chinuri, pentru care şi noi îţi aducem laude, zicând:
Bucură-te, nebiruită răbdătoare de chinuri;
Bucură-te, că răbdarea ta pe chinuitori îi nimicea;
Bucură-te, că îngerii în juru-ţi stăteau şi te întăreau;
Bucură-te, că, nemaiştiind cum să te mai muncească, te-au aruncat din nou în temniţă;
Bucură-te, că un înger trimis de Dumnezeu, de răni te-a tămăduit;
Bucură-te, căci cu hrană cerească din nou ai fost hrănită;
Bucură-te, că, asemeni lui Hristos, bătăi peste obraz ai primit;
Bucură-te, că prin chinuri nenumărate cu El te-ai unit;
Bucură-te, că luminoasă ţi-ai adus crucea pe Golgota suferinţei;
Bucură-te, că niciodată n-ai slăbit cu cugetul;
Bucură-te, că uneltirile nevăzuţilor vrăjmaşi ai biruit;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 6-lea

Neştiind tatăl tău cărui chin să te mai supună, a poruncit să fii aruncată în mare. Atunci, slujitorii, luând o corabie, te-au dus în largul mării, unde ţi-au legat o piatră mare de gât şi te-au aruncat în apă, nădăjduind că aşa vor sfârşi cu tine, iar tu cântai Celui ce te-a întărit în chinuri: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Trimis a fost îngerul Domnului spre a te purta pe deasupra apei ca pe uscat, şi plină de bucurie fiind, ai socotit aceasta ca pe o sfântă baie a botezului tău, căci nor luminos umbrindu-te, ai auzit glas dumnezeiesc deasupra ta şi pe Însuşi Hristos L-ai văzut, pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că prin această muncă dorinţa de a fi botezată ţi-a fost împlinită;
Bucură-te, că înger dumnezeiesc te purta pe deasupra apei;
Bucură-te, că de la Însuşi Hristos, Mirele tău, cuvinte de întărire ai primit;
Bucură-te, că Acesta faţă către faţă ţi-a vorbit;
Bucură-te, că de mare dar te-ai învrednicit;
Bucură-te, căci cununa muceniciei mai repede voiai s-o iei;
Bucură-te, că numai spre Cereasca Împărăţie priveai;
Bucură-te, că toate cele trecătoare le-ai socotit gunoaie;
Bucură-te, că pentru Hristos toate cu bucurie le răbdai;
Bucură-te, că şi alte munci mai grabnic voiai a le primi;
Bucură-te, că de la a ta dorinţă nimic nu te putea clinti;
Bucură-te, albină plină de mierea faptelor bune;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 7-lea

Ieşind la uscat şi înfăţişându-te înaintea tatălui tău, acesta s-a înspăimântat, dar n-a vrut să recunoască minunile lui Dumnezeu, ci pe toate le socotea vrăji, fapt pentru care te-a aruncat din nou în temniţă, voind a te scoate a doua zi spre tăiere, iară tu cântai cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Neputându-şi împlini gândul tatăl tău, fiind el însuşi tăiat peste noapte de secera morţii, a venit la conducerea cetăţii alt guvernator, pe nume Dion, care, scoţându-te la judecată, încerca prin înşelăciune a te întoarce de la gândul cel bun, dar neizbutind, a început a te chinui, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, că Dion guvernatorul încerca a te îndupleca spre închinarea zeului Apolon;
Bucură-te, căci cu nimic nu te-a putut clinti;
Bucură-te, că a început a te bate fără milă;
Bucură-te, că strujită cu unghii de fier şi arsă din nou ai fost;
Bucură-te, că încingând o tigaie de fier a poruncit să fii aruncată într-însa;
Bucură-te, că ulei încins a poruncit să toarne peste tine;
Bucură-te, că după toate acestea statornică ai rămas în credinţă;
Bucură-te, că zeul Apolon a fost sfărâmat prin rugăciunea ta;
Bucură-te, că idolul căzând la pământ, a căzut şi slujitorul său Dion, zăcând mort;
Bucură-te, că împreună cu idolul s-a surpat şi capiştea;
Bucură-te, că din nou ai fost aruncată în temniţă;
Bucură-te, trandafir prin răni pururi înflorit;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 8-lea

Pătimirile tale nu au fost fără roade, deoarece poporul văzând nenumăratele minuni săvârşite cu tine, au crezut în Hristos ca la trei mii de suflete, slăvindu-L şi cântându-I cu tine: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Venind la stăpânire un alt guvernator plin de veninul răutăţii, pe nume Iulian, te-a scos din nou în privelişte, pregătindu-ţi nenumărate munci, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, că guvernatorul a poruncit să ardă un cuptor vreme de trei zile;
Bucură-te, că în acesta te-a aruncat pe tine;
Bucură-te, că apoi a stat închis cinci zile;
Bucură-te, că, în cuptor fiind, aduceai slavă lui Dumnezeu, precum tinerii în Babilon oarecând;
Bucură-te, că îngerii erau cu tine răcorind cuptorul;
Bucură-te, că acolo petreceai ca într-o cămară de mult preţ;
Bucură-te, că, deschizând cuptorul după cinci zile, nevătămată te-au aflat;
Bucură-te, că toate acestea păgânii vrăji le-au socotit;
Bucură-te, că cei ce crezuseră în tine lui Dumnezeu Îi aduceau slavă;
Bucură-te, că nesocotitul Iulian mai rău s-a înfuriat;
Bucură-te, că alte chinuri se muncea să-ţi găsească;
Bucură-te, că, orbit de răutate fiind, nu putea cunoaşte minunile lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 9-lea

Chemând păgânul pe toţi vrăjitorii şi fermecătorii care ştiau să farmece şerpii, le-a poruncit acestora să adune mulţime de şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul asupra muceniţei, ca să o omoare prin muşcăturile lor otrăvitoare. Dar mieluşeaua lui Hristos a rămas neînfricată şi a cântat bucurându-se: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Adunându-se mulţime de târâtoare, se încolăceau împrejurul trupului muceniţei, dar nici una n-a muşcat-o pe dânsa, ci din porunca lui Dumnezeu s-au întors asupra fermecătorului ce le întărâta asupra Sfintei. Deci pentru atâta credinţă a minunatei fecioare şi noi îi cântăm:
Bucură-te, că mulţimea şerpilor nu te-a înspăimântat;
Bucură-te, că şi de data asta putere de la Domnul ai luat;
Bucură-te, că, încolăcindu-se împrejurul tău, nu te-au vătămat;
Bucură-te, că asupra fermecătorului s-au năpustit;
Bucură-te, că prin muşcăturile lor otrăvitoare pe loc l-au omorât;
Bucură-te, că, fiindu-ţi milă de cei ce te înconjurau, ai poruncit tuturor şerpilor ca, în numele lui Iisus Hristos, să se retragă în locurile lor fără a vătăma pe cineva;
Bucură-te, că acestea ţi-au ascultat porunca întocmai;
Bucură-te, că, făcând rugăciune, pe fermecător l-ai înviat;
Bucură-te, că acesta s-a încreştinat;
Bucură-te, că mulţimea, văzând minunile, s-a întărit şi mai mult în credinţă;
Bucură-te, că mulţi s-au adăugat celor ce crezuseră în Hristos;
Bucură-te, că pe toţi îi învăţai tainele credinţei cu glas duios;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 10-lea

Văzând guvernatorul minunile săvârşite de tine, mai tare s-a umplut de mânie asupra ta şi a poruncit să ţi se taie feciorelnicul piept, din a cărui răni a curs lapte în loc de sânge, iar poporul, văzând una ca aceasta, cânta: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Neştiind păgânul la ce chin să te mai supună, a poruncit să ţi se taie limba, însă, prin darul lui Dumnezeu, chiar după tăierea limbii vorbeai bine mărturisind adevărata credinţă, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, că nici tăierea limbii nu te-a oprit de la mărturisire;
Bucură-te, că, apucând mădularul cel tăiat, l-ai aruncat în obrazul guvernatorului;
Bucură-te, că păgânul pe dată a orbit;
Bucură-te, că, văzându-se înfruntat şi ruşinat de tine, mai rău se tulbura;
Bucură-te, că, neştiind ce să-ţi mai facă, a poruncit să te dea la moarte;
Bucură-te, că auzind aceasta de nespusă bucurie te-ai umplut;
Bucură-te, că dorinţa de a te număra în ceata muceniţelor acum o simţeai aproape de înfăptuire;
Bucură-te, că împunsă fiind cu fiare ascuţite sfântul tău suflet Domnului l-ai dat;
Bucură-te, că sufletul tău de îngeri pe braţe a fost purtat;
Bucură-te, că cetele muceniceşti cu bucurie te-au întâmpinat;
Bucură-te, că veselie mare s-a făcut în cer şi pe pământ;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 11-lea

Împlinitu-s-a astfel proorocia că de la trei guvernatori vei pătimi până vei fi slobozită din temniţa trupului celui stricăcios, pentru numele Dumnezeului Celui în Treime închinat, Căruia Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Văzându-te mulţimile adunate la pătimirile tale, te slăveau pentru nenumăratele osteneli, crezând în Hristos, Cel ce ţi-a dat putere a trece prin toate, cântând unele ca acestea:
Bucură-te, frumoasă fecioară;
Bucură-te, tânără cu suflet bărbătesc;
Bucură-te, crinule răsărit între mărăcini;
Bucură-te, că bogăţiile lumii le-ai socotit gunoaie;
Bucură-te, că pentru dragostea lui Hristos pe toate le-ai defăimat;
Bucură-te, că numai pe Acela L-ai iubit cu adevărat;
Bucură-te, că de la hotărârea ta cea bună deloc nu te-ai clintit;
Bucură-te, că şi de părinţii cei trupeşti te-ai lepădat;
Bucură-te, că pe guvernatori în faţă i-ai mustrat;
Bucură-te, că nici o muncă nu te-a înfricoşat;
Bucură-te, că spre ceruri ca o porumbiţă ai zburat;
Bucură-te, că acolo odihnă ai aflat;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 12-lea

Un oarecare creştin a luat sfintele rămăşiţe pământeşti ale mult ostenitului tău trup şi le-a îngropat cu cinste la loc curat, cântând cântarea de biruinţă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cine va lăuda îndeajuns dragostea, credinţa şi nădejdea ta neclintită în Mirele Hristos pentru Care ţi-ai ales a pătimi, însă aşa, nevrednici, îndrăznim a-ţi cânta unele ca acestea:
Bucură-te, că asemenea unui miel fără de glas ce merge spre junghiere, aşa spre pătimiri ai mers;
Bucură-te, că rugăciunea ta ca o tămâie cu bună mireasmă spre cer se ridică;
Bucură-te, că şi păgânii de răbdarea ta în pătimiri se minunau;
Bucură-te, că mulţi necredincioşi la credinţă au venit;
Bucură-te, că în staulul Bisericii multe oiţe rătăcite ai adus;
Bucură-te, că în pătimirile tale te bucuri nespus;
Bucură-te, mireasă neprihănită a Mirelui ceresc;
Bucură-te, ceea ce cunună cerească din mâna lui Hristos ai primit;
Bucură-te, caldă rugătoare pentru cei ce năzuiesc în ajutorul tău;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale de multe rele ne izbăvim;
Bucură-te, ajutătoarea noastră în vreme de nevoi;
Bucură-te, mijlocitoarea noastră în ceasul judecăţii;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul al 13-lea

O, prealăudată şi mult pătimitoare Muceniţă Hristina, primeşte această puţină rugăciune a noastră şi mijloceşte la tronul lui Dumnezeu să ne ferească de ispite peste puterea noastră, să ne dăruiască sănătate, înţelepciune, răbdare, iertarea păcatelor şi ajutor în toate cele bune, spre a-I cânta împreună cu tine: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Născându-te în cetatea Tirului, din părinţi păgâni…, Condacul 1: Mult pătimitoarei, prealăudatei Muceniţe Hristina…,

Icosul 1

Născându-te în cetatea Tirului, din părinţi păgâni şi slujitori ai necuraţilor zei, din tinereţe cunoscând pe Dumnezeul Cel Adevărat, numai Aceluia voiai a-I sluji, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, curată mieluşea născută între păgâni;
Bucură-te, că tatăl tău, Urban, avea stăpânirea de guvernator;
Bucură-te, că acesta, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ţi-a pus numele Hristina;
Bucură-te, că numele tău însemna mai înainte oarecare proorocie;
Bucură-te, că între fecioarele vremii nu era nici una care să te întreacă în frumuseţe;
Bucură-te, că părinţii, văzându-te crescând, se umpleau de bucurie;
Bucură-te, că aceştia îţi pregăteau un anume fel de vieţuire;
Bucură-te, căci dorinţa lor avea să fie deşartă;
Bucură-te, fecioară blândă şi curată;
Bucură-te, că haina curăţiei ţi-ai păzit-o neîntinată;
Bucură-te, că în credinţă erai nestrămutată;
Bucură-te, cea plină de dragoste nemăsurată;
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

Condacul 1

Mult pătimitoarei, prealăudatei Muceniţe Hristina, celei ce numele Mântuitorului a purtat, crucea suferinţei spre Golgota pătimirilor a ridicat, veniţi să-i împletim cântări de laude, zicând: Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Hristina, mult pătimitoare!

şi această

Rugăciune către Sfânta Muceniţă Hristina

O, de trei ori fericită Muceniţă Hristina, ceea ce te-ai învrednicit a pătimi pentru Hristos, ajută-ne şi pe noi să primim cu dragoste şi înţelegere ispitele ce vin asupra noastră. Ca ceea ce nu ai cârtit niciodată în timpul chinurilor, ajută-ne să nu cârtim pe cărarea vieţii celei trecătoare asupra întâmplărilor ce se abat asupra noastră. Asemenea ţie, celei ce te-ai rugat cu lacrimi fierbinţi şi cu post spre a ţi se descoperi tainele cele ascunse şi pentru a putea ajunge cu bine la limanurile cereşti, ajută-ne şi pe noi să ne putem ruga şi posti ca să ne simţim şi noi că trăim pentru şi în Dumnezeu şi să nu ne pierdem timpul în deşert. Mijloceşte înaintea lui Hristos, cu îndrăzneala pe care ai dobândit-o, să ne mântuiască cu judecăţile pe care le ştie El, ca ajungând şi noi în cereasca Împărăţie să slăvim pururi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi pe tine, mijlocitoarea noastră. Amin.

 

 

Occidentul pare, în mod special în ultimele veacuri, că a trimis și trimite invitații de imitare către Răsărit. În vechime, când Apusul nu se dezvoltase ca civilizație, se întâmpla exact invers. Apusul împrumuta civilizația din Răsărit. Cât de stranii sunt lucrurile!

Un nou obicei a apărut în ultimii ani în Occident. În dezcreștinatul și consumeristul Apus a început o nouă „tradiție”. Aceasta are numele de petrecerea burlacilor (sau a burlăcițelor) și are loc cu o zi înainte de săvârșirea Tainei Nunții.

Ce este această petrecerea a burlacilor? Este o serbare, am zice noi, în cinstea viitorului mire sau a viitoarei mirese, într-un local de distracție nocturn sau, în unele cazuri, într-una dintre casele prietenilor. O astfel de petrecere nu are nicio legătură cu vreun tip de petrecere decent, cum ar fi de exemplu ziua de naștere, ci are legătură cu o intenție foarte vicleană, de pervertire sexuală. Organizatorii acestor petreceri, gândindu-se în ce mod ar putea distra pe viitorul mire și pe mireasă, îi invită în ultima noapte dinaintea nunții lor să se deconecteze și, pentru ultima oară, să flirteze liber sau poate chiar să desfrâneze cu o altă persoană, având ca circumstanță atenuantă „încătușarea” lor de mâine prin căsătorie.

Desigur că, de multe ori, astfel de petreceri sunt organizate chiar cu scopul ca toți participanții să desfrâneze. Vă dați seama ce pericol sufletesc poate să aibă o astfel de „petrecere”!

Ca și duhovnic, de multe ori am auzit sub epitrahil spovedanii ale unor tineri care au păcătuit grav chiar cu o zi înainte de săvârșirea Tainei Nunții lor.

În fața acestei denaturări, se impune o luare de poziție față de un astfel de obicei împrumutat din Occident, având ca temelie învățătura ortodoxă și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre Ortodoxe.

Sfânta Taină a Nunții este darul lui Dumnezeu. Ca urmare, nu poate cineva să se apropie de ea cu superficialitate și fără pregătire duhovnicească. Așadar, înainte de Taina Nunții trebuie ca mirii să treacă printr-o perioadă de cunoaștere duhovnicească. Aceasta se impune între duhovnic și viitorii miri și, desigur, între mire și mireasă.

În primul caz, este necesar ca viitori miri să dezvolte o relație apropiată cu duhovnicul lor. Acest lucru înseamnă o luptă duhovnicească comună, o practică, o cumpătare, rugăciune, împărtășire comună cu Sfintele Taine.

În al doilea caz, între viitorii miri este nevoie neapărat de răbdare, luptă comună, înțelegere deplină unul față de celălalt, respectarea poruncilor lui Dumnezeu, cunoașterea celuilalt pe teme legate de suflet, de credință, familie, rude și prieteni.

Pentru o foarte bună trăire a Tainei Nunții și a slujbei de Cununie, se impune din partea viitorilor miri o anumită pregătire pentru participarea la Preacuratele Taine. Apropierea de Taina Nunții impune nu doar o curățire exterioară, ci în primul rând una interioară – duhovnicească.

Această pregătire înaintea căsătoriei este primită cu bucurie de Dumnezeu. În caz contrar, diavolul este cel care se bucură când reușește ca membrii botezați ai Bisericii să se abată și să participe la astfel de ospețe demonice, orgii și manifestări deșarte care, în loc să conducă spre o unire trupească și sufletească a viitorilor miri, conduc spre viitoare despărțiri și divorțuri.

În concluzie, Biserica Ortodoxă vede pregătirea pentru căsătorie ca pe un lucru sfânt, mântuitor, ce îi conduce pe viitorii miri la acea dragoste care durează până la moartea lor biologică și mai departe, în veșnicie. Căsătoria nu este o distracție care are dată de expirare! Cu alte cuvinte, odată cu terminarea nunții și a distracției, atenție mare să nu urmeze divorțul și multe alte tulburări.

Din acest motiv, deoarece tradiția petrecerii burlacilor nu are absolut nicio legătură cu gândirea ortodoxă patristică și cu Tradiția Bisericii noastre, pentru că este o greșeală și o iluzie înfrumusețată a păcatului, recomandăm evitarea acesteia, în calitate de tradiție străină și nepotrivită în Biserica noastră Răsăriteană și în cadrul Sfintei Tradiții. De asemenea, povățuim pe tinerii noștri, aceia care iubesc și își pun nădejdea în Sfânta Treime, să nu participe la astfel de petreceri ispititoare.

În plus, notăm aici câteva experiențe personale ale unor ucenici. Unii tineri care au fost părtași la astfel de petreceri, deși erau din timp pregătiți prin Taina Spovedaniei să se împărtășească cu Preacuratele Taine, au ajuns sufletește ca niște „zdrențe” în fața Tainei Nunții lor. Alții iarăși, viitori miri, pocăiți din cauza căderii lor trupești dinainte de căsătorie, au alergat la duhovnicul lor cu puțin timp înainte de săvârșirea Tainei Nunții cu mustrări de conștiință, să-și mărturisească abaterile lor trupești, pierzându-și astfel dispunerea sufletească frumoasă, pe care ar fi vrut să o aibă pentru căsătoria lor. S-a întâmplat ca odată unui mire care, în loc să se bucure de unicul și irepetabilul moment al vieții lui, nunta lui, să-i fie somn în timpul celebrării slujbei, iar ochii lui să se închidă de la distracția nocturnă, de la băutură și de la desfrâul trupesc.

Dar, din păcate, astăzi societatea noastră aprobă tot mai mult astfel de dezmățuri și adoptă fără discernământ obiceiuri din acestea. Părinții, duhovnicii, toți care au frică de Dumnezeu, trebuie să-i sfătuiască pe tineri și să-i îndrume să evite aceste probleme. Justificarea unor astfel de petreceri, în loc să ajute, intensifică problema societății noastre alterate, în care scade alarmant numărul căsătoriilor, crește numărul divorțurilor, dar și numărul legăturilor infidele ale soților cu alți parteneri.

Părintele Themistocle Hristodoulos

Sursa: http://doxologia.ro

 

Filosoful francez politico-religios, diplomatul şi scriitorul francez Joseph de Maistre (1754-1821), un aprig apărător al infailibilităţii papale, afirma în secolul al 19-lea că Bisericile Ortodoxe sunt „cadavre îngheţate, ale căror forme le-a păstrat frigul. Acest frig este ignoranţa” în care se găseşte Orientul creştin¹. El considera că se va alege praful din Bisericile Ortodoxe „fotiene”, mai ales atunci când vântul cald al ştiinţei va sufla peste ele, dizolvând astfel formele vechi ale acestora. Aprecierile pătimaşe ale lui de Maistre, privitoare la viitorul Bisericilor Ortodoxe, s-au dovedit în timp a fi nu doar maliţioase, ci şi lipsite de sens. Este suficient doar să aruncăm o privire retro­spectivă asupra cursului vieţii Bisericilor Răsăritene, care au avut capacitatea, prin puterea Sfântului Duh, să depăşească vremurile tulburi şi chiar să renască, păstrându-şi totodată specificul. Caracteristica esenţială a Bisericilor Răsăritene este păstrarea şi propovăduirea credinţei membrilor ei „în modul cel mai fidel cu Revelaţia dumnezeiască, în continuitate directă şi neîntreruptă cu Tradiţia Apostolică, prin intermediul ethosului teologiei patristice şi neopatristice”².

 

Este adevărat că în fiecare epocă Biserica Ortodoxă a fost nevoită să facă faţă provocărilor timpului respectiv. Odată cu căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, centrul Ortodoxiei, căzut sub ocupaţie necreştină, a fost redus la o existenţă minimală şi astfel Ortodoxia şi-a pierdut influenţa în lucrarea ei de coordonare teologic-misionară în ansamblul ei³. De pildă, începând cu secolul al 16-lea, Bisericile locale au avut marea responsabilitate de a păstra şi afirma Ortodoxia în faţa ofensivei romano-catolice şi protestante prin Mărturisiri de credinţă oficiale, apoi, începând cu secolul al 18-lea, Bisericile Ortodoxe locale, obţinându-şi recunoaşterea autocefaliei din partea Patriarhiei de Constantioopol, deci rangul de patriarhate, vor fi trebuit să facă dovada unităţii şi sobornicităţii în diversitate.

 

Mutilată, izolată adeseori, sleită de puteri şi amorţită, Mireasa lui Hristos a găsit totuşi resursele necesare depăşirii crizelor interne şi externe, chiar atunci când totul părea de nerezolvat. Perseverenţa, rugăciunea, încrederea totală în Hristos Iisus Capul Bisericii, viaţa sfântă a mădularelor ei (ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi credincioşi) au contribuit, pe de o parte, la conştientizarea lipsurilor, iar pe de altă parte, la depăşirea necazurilor. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, ne încurajează Domnul Iisus Hristos (Ioan 16, 33).

 

Biserica Ortodoxă, Biserica dreptei-credinţe, este conştientă de lipsurile ei şi totodată tolerantă cu lipsurile celorlalte Biserici. Nici nu ar putea fi altfel. Părintele profesor Ioan I. Ică jr. semnalează faptul că Ortodoxia se confruntă cu un paradox în ceea ce priveşte personalismul comunitar dialogic ce caracterizează tradiţia ei dogmatică, liturgică şi mistică. Dacă ar fi să ne referim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate romanilor, vom observa că el dorea să îi vadă pe aceştia nu doar pentru întreţinerea unui simplu dialog, ci mai ales pentru a le oferi binecuvântarea lui Hristos, „ca să vă împărtăşesc vreun har duhovnicesc” (Romani 1, 11). De aici, putem deduce faptul că dialogul nu este un simplu schimb de idei sau de cuvinte, ci presupune şi un schimb de daruri menit să facă trecerea de la contradicţie la asociere, de la neînţelegere la reconciliere şi prietenie. Dialogul, care conduce în cele din urmă la parteneriat şi uneori chiar la prietenie, trebuie să se desfăşoare în lumina modestiei şi a smereniei, depăşindu-se orgoliile, autosuficienţa şi iluzia perfecţiunii. Model pentru acest tip de dialog este Însăşi Preasfânta Treime, căci Persoanele Treimice există nu de sine, ci Unele prin Altele şi pentru Altele.

 

Aşadar, paradoxul Ortodoxiei de care aminteşte părintele Ioan I. Ică jr. este acela că tocmai acest personalism comunitar dialogic „n-a reuşit să devină un ferment activ al reformei societăţilor ortodoxe. Închis în structurile verticale ierarhico-mistice imobile şi autosuficiente ale culturii Unului şi epocii constantiniene, bizantine şi postbizantine, personalismul ortodox a rămas total inert şi ineficient în planul orizontal al instituţiilor sociale şi al dinamismului istoric. Dialogul personalist-comunitar, deschiderea şi dinamismul lui infinit au devenit astfel un monolog ierarhic autoidentitar şi autosuficient, blocat în imobilism şi autarhie”⁴.

 

Contextul religios, social şi cultural actual solicită Ortodoxiei să devină fermentul din mijlocul societăţii care să regleze tensiunile şi tulburările care se manifestă în societate. Criza societăţii moderne şi postmoderne, marcată de pluralismul religios, de sincretismul religios, de egoism şi de afirmarea umanismului, poate fi depăşită şi soluţionată printr-un dialog sincer, adecvat exigenţelor noii culturi, depăşindu-se totodată stereotipurile. Dacă accentul ar cădea pe valorile oferite de Creştinism, cu siguranţă că şi ordinea socială ar decurge mai mult din oamenii înşişi, din interiorul lor, care ar asculta liber de principiile moralei creştine, conştienţi că acestea se bazează pe o autoritate transcendentă, care vine din şi de la Dumnezeu.

 

În nici un caz Ortodoxia nu este şi nu se va încadra vreodată în grupul aşa-ziselor religii exotice, străine de identitatea europeană. Şi pentru că nu este nici o rămăşită a trecutului, nu este deci străină de Europa culturii şi civilizaţiei, ci este chiar parte integrantă din identitatea spirituală a bătrânului continent, Ortodoxia trebuie respectată şi în acelaşi timp „studiată”, analizată cu seriozitate de cei ce doresc să aibă o viziune cât mai clară asupra identităţii europene. În mod cert, în vederea menţinerii unui dialog paşnic şi coerent cu creştinii de rit occidental, este necesară renunţarea la acele sentimente antioccidentale, care s-au strecurat de-a lungul timpului în gândirea multor creştini ortodocşi, fenomen ce s-a acutizat în special în secolul al 19-lea, cu celebra opoziţie Orient- Occident propusă de slavofilii ruşi.

 

Ca o scurtă paranteză, slavofilii ruşi nu erau de acord cu aşa-zisa „occidentalizare” a Rusiei, adică cu politica de modernizare a acesteia, propusă încă de pe timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) şi Eca­terina a II-a cea Mare (1762- 1796), acuzând cultura occidentală ca având influenţe negative pentru Rusia. Protagoniştii mişcării slavofile (ce îşi are obârşia în Moscova anilor 1830) ca Aleksei Stepanovici Homiakov şi Ivan Kireevski erau adepţii unei doctrine tradiţionaliste, conservatoare, potrivit căreia Rusia are propriul traseu de urmat şi deci, nu este necesar să copieze instituţiile occidentale pentru a prospera.

 

Bazele Europei creştine şi civilizate includ în egală măsură atât Orientul creştin, cât şi Occidentul creştin. Or, în cazul Ortodoxiei, trebuie să ţinem cont de ceea ce afirma în data de 4 noiembrie 2015 Mitropolitul Ioannis Zizioulas, în cadrul discursului susţinut la festivitatea de decernare a titlului Doctor honoris causa al Universităţii Ludwig-Maximilian din München, Germania: că Părinţii greci au fost pentru mai multe veacuri parte din bazele creştinătăţii occidentale alături de Fericitul Ieronim (†420), Fericitul Augustin (†430), Sfântul Ambrozie al Mediolanului (339- 327) şi alţi Părinţi latini. „Biserica a respirat pentru o mie de ani prin «doi plămâni», Orientul şi Occidentul. Ruptura în materie de Teologie nu este decât un tragic rezultat al Marii Schisme, care a dus Orientul şi Occidentul pe căi independente şi adesea opuse, dar asta nu a putut să le zdruncine, totuşi, fundamentele lor comune. Orientul şi Occidentul nu au dobândit niciodată o identitate separată şi autosuficientă”¹.

 

Vorbind despre sarcinile pe care Teologia Ortodoxă trebuie să le împlinească în Occident, Mitropolitul Ioannis Zizioulas evidenţia că, în primul rând, aceasta trebuie să dea mărturie de moştenirea comună a Bisericii nescindate, nu să prelungească spiritul confesionalist care a rezultat din separarea Orient-Occident din mileniul al doilea. „Teologia Ortodoxă nu ar trebui să opereze ca o altă «confesiune», ci să arate duhul şi ethosul comune atât Orientului, cât şi Occidentului în Biserica nescindată (cea dinainte de Schismă, n.a.). De asemenea, trebuie să asculte vocea Reformei întrucât arată fidelitatea faţă de Tradiţia Bisericii primare, inclusiv faţă de Sfânta Scriptură. Biblia şi Părinţii Bisericii nescindate trebuie să fie terenul pe care Orientul şi Occidentul să-şi refacă unitatea. Acesta va fi un serviciu atât pentru Creştinătate, cât şi pentru Europa”².

 

În al doilea rând, Mitropolitul Zizioulas afirmă că sarcina Teologiei Ortodoxe nu este pur şi simplu de a repeta Tradiţia, ci este aceea de a o interpreta, întrucât interpretarea este angajarea trecutului în dialog cu prezentul sau chiar cu viitorul. „O tradiţie care nu este interpretată în dialog cu prezentul şi viitorul este moartă şi nu poate oferi nimic culturii şi civilizaţiei. Această abordare ermeneutică a Tradiţiei nu este străină de Teologia Ortodoxă. A fost folosită de Părinţii Bisericii şi de Sinoadele Ecumenice şi constituie, după părerea mea, o caracteristică specifică Teologiei Ortodoxe, care accentuează mai mult decât Teologia Occidentală importanţa Pnevmatologiei în Teologie. În timp ce Hristologia leagă prezentul cu istoria, rolul Duhului Sfânt este să aducă «zilele din urmă», viitorul, în prezent (cf. Faptele Apostolilor 2, 18) şi astfel să interpreteze istoria în lumina preocupărilor existenţiale actuale ale lumii. Teologia Ortodoxă trebuie să insiste pe dialogul între Tradiţie şi cultura actuală, pentru că aceasta a făcut şi Teologia Patristică la vremea ei şi acest lucru rezultă din accentul pus pe dimensiunea pnevmatologică a Bisericii”³.

 

Dacă identitatea europeană este o sinteză a trei forţe culturale şi spirituale: greacă, ebraică şi romană, în mod cert, Biserica şi Teologia acesteia reprezintă conducta sau calea prin care s-au transmis Europei de-a lungul istoriei aceste lucruri ce definesc Europa chris­tiana.

 

NOTE

---

 

În primele decenii ale noului mileniu, odată cu generalizarea tehnologiilor de comunicare digitală la nivel global, a crescut şi numărul studiilor, anali­zelor, statisticilor şi son­dajelor privind efectele noilor tehnologii, benefice sau nocive, asupra persoanelor şi societăţii. Sociologi, psihologi, antropologi, ingineri, informaticieni, specialişti în ştiinţele comunicării şi neuroştiinţe, dar şi pedagogi şi teologi formulează perspective despre impactul lumii virtuale asupra comportamentului tinerei generaţii, dar şi asupra tuturor oamenilor.

S-au tradus şi la noi, din limbi de circulaţie internaţională, mai ales în perioada recentă, în care învăţarea online şi digitalizarea administrativă au fost impulsionate de valurile succesive ale pandemiei, mai multe cărţi remarcabile despre impactul noilor tehnologii. Amintim aici doar câteva titluri, de la diferite edituri: Patti M. Walkenburg & Jessica Taylor Piotrowski, Generaţia digitală şi dependenţa de media, Niculescu, 2017, Jean M. Twenge, Generaţia internetului, All, 2018, Jean-Claude Larchet, Captivi în internet, Sophia, 2018, Manfred Spitzer, Demenţa digitală, Humanitas, 2020, Nicholas Carr, Superficialii: efectele internetului asupra creierului uman, Publica, 2012, şi Cuşca de sticlă. Automatizarea şi noi, Publica, 2014, Gary Chapmann şi Arlene Pellicane, Creşterea copiilor în era tehnologiei: Copii sociabili într-o lume a ecranelor, Casa Cărţii, Oradea, 2018.

Dar şi în mediul academic românesc au fost elaborate sinteze, pe baza lecturilor şi a experimentelor pe subiecţi autohtoni, din perspective mono sau pluridisciplinare. Am ales aici două cărţi publicate în timpul perioadei pandemice, în care se întrevăd direcţii de înţelegere şi dominare a fenomenelor, în raport cu viaţa religioasă a oamenilor. Unul dintre autori este preot şi profesor de teologie deschis către universul virtual, celălalt este inginer, profesor la politehnică, preocupat de efectele utilizării noilor tehnologii, în plan uman şi spiritual. Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci de la Cluj-Napoca este autorul volumului Propovăduirea Evangheliei în era digitală. Impactul catehezei şi al predicii asupra generaţiei digitale prin utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării, Presa Universitară Clujeană, 2020, 260 p., iar lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu, de la Universitatea Politehnică Bucureşti, a scris cartea Lumea virtuală între uz şi abuz: computer, internet, smartphone, 5G, AI, QC, publicată la Editura Agaton din Făgăraş, 2020, 400 p.

O perspectivă teologică asupra lumii virtuale a internetului

Cartea pr. prof. Liviu Vidican-Manci este alcătuită din ­două părţi: cea dintâi, de fundamentare teoretică, cealaltă realizată din trei studii practice de analiză a impactului şi a calităţii propovăduirii învăţăturii de credinţă în rândul unui grup de adolescenţi, prin intermediul catehezei clasice şi al celei mijlocite de noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării.

În prima parte sunt prezentate conceptele de bază din domeniul comunicării moderne, universul internetului, se face o analiză diacronică a fenomenului şi sunt schi­ţate coordonatele ge­ne­rale ale cercetărilor la nivel mondial, în deceniul al doilea al secolului nostru. Partea teoretică este o „cateheză” de întâmpinare a cititorului în domeniul comunicării digitale, cu precizări privind terminologia şi caracteristicile noţiunilor definitorii ale universului comunicaţional din zilele noastre, precum: internetul este coloana vertebrală a web, infrastructura tehnică pe care s-a edificat webul. Internetul nu este doar instrument şi ambient, întrucât contribuie la creionarea şi receptarea realităţii exterioare (p. 68).

Există o dinamică socială a relaţiilor dintre „imigranţii digitali” şi „nativii digitali”. Creierele celor din urmă sunt deja structurate altfel şi, de aceea, întrebarea care se pune este dacă îi întoarcem pe tineri la metodele noastre tradiţionale de învăţare sau învăţăm noi să lucrăm cu instrumentele lor. Profesorul clujean vede o complementaritate în relaţia dintre offline şi online. În studierea comunităţilor virtuale şi a „societăţii în reţea” (M. Castells) identifică trei modele de raportare între religie offline şi religie online: a) religia online ca supliment la offline; b) substitut pentru offline; c) religia online ca formă diferită faţă de adunările offline.

Într-o analiză comparată, autorul trasează elementele definitorii ale modalităţilor prin care Bisericile creştine răspund provocării digitale. O atenţie specială este acordată prezenţei ortodoxe, mondiale şi naţionale, în online.

Interes pentru adoptarea noilor tehnologii în propovăduirea Evangheliei

Din lectura primei părţi reiese interesul catehetului pentru noile instrumente de comunicare şi pentru adoptarea acestora în misiunea de propovăduire a Evangheliei la generaţia nativilor ­digitali. Motivaţia este susţinută de observaţia că, peste câţiva ani, actualii copii nativi digital vor fi părinţi, iar noi, ca Biserică, suntem obligaţi de context să ne concentrăm pe o pregătire de specialitate a cateheţilor în domeniul tehnologiilor de comunicare. Dar, pentru a nu fi suspectat de un optimism tehnologic exagerat, scrie, în concluziile părţii teoretice: „Precizăm, încă o dată, do­rința și scopul nostru nu constau în a digitaliza Biserica, de a o tehnologiza, nicidecum, ci de a sensibiliza ­ierarhia că e nevoie de o utilizare, atât cât este ea, corectă și care să adauge valoare la misiunea noastră de reîn­creștinare a lumii. Or, această utilizare nu e posibilă fără înțe­le­gere și fără introducerea unor cursuri speciale la nivel de fa­cultăți de teologie și cursuri de formare a preoților în sistemul Long Life Learning” (p. 147).

Studii aplicative privind impactul catehezei digitale

Cele trei studii științifice din a doua parte a cărții preotului profesor clujean au fost operate pe un eșantion de elevi de la seminarul teologic unde este director și s-au concentrat asupra următoarelor aspecte: cunoștințele și comportamentele adoles­cenților înaintea aplicării programului catehetic, impactul catehezei digitale și clasice asupra cunoș­tințelor și comportamentelor digital natives, propovăduirea prin intermediul noilor medii digitale, cu un studiu de caz asupra catehizării și predicării via YouTube.

Autorul utilizează metoda triangulației sau mixul metodologic în relaționarea dintre teologie, tehnologia informației, comunicare și științele educației. Cateheza este analizată dinamic, prin cele trei dimensiuni esen­țiale: propovăduitorul, procesul de comunicare și învățare, subiectul receptor. La fiecare etapă a studiilor sunt analizate și comentate rezultatele, iar la final sunt formulate concluzii generale (paginile 225-232). Reținem dintre acestea: „Așa cum actul educațional nu se poate împlini fără infrastructură și personal specializat, nici cateheza și predica, în mediul virtual, nu pot avea efecte scontate fără o dezvoltare a unor centre de cercetare și studiere a metodelor de propovăduire în virtual” (p. 230). Om cu spirit practic, tânărul preot profesor ardelean a fondat „Centrul de Cercetare, Inovare, Etică a Discursului Religios în Agora Virtuală” prin care își propune să aducă la aceeași masă cercetători din diferite domenii: teologie, psihologie, sociologie, științele educației, științele comunicării și vastul domeniu IT.

Dar, conştient că orice noutate tehnologică trebuie privită cu prudenţă, adaugă în concluzii: „Credem că utilizarea TIC nu este suficientă sieși, ci, ca orice suită de instrumente, e nevoie de o înțe­legere clară a oportuni­tă­ților și a riscurilor pe care aceasta le presupune și de o pregătire ­temeinică a celor care operează cu ele” (p. 232).

Riscurile dependenţei de internet

Cartea inginerului (lect. dr. ­Andrei Drăgulinescu) se deschide cu trei motto-uri tehno-sceptice, ca o continuare a prudenței arătate de preotul catehet. Unul dintre motto-uri avertizează: „Informatica vrea să obțină calculatoare cu suflet de om, dar reușește să obțină oameni cu suflet de calculator” (Ștefan Mîrzac). Cele 18 capitole ale cărții abordează teme fundamentale asupra impactului noilor tehnologii și sunt redactate matematic-inginerește, după schema ipoteză-concluzie-de­mon­stra­ție. Demonstrația este construită meticulos, pe baza experiențelor proprii și a unei bogate bibliografii, cele mai multe surse fiind extrase din studiile unor cercetători americani. Autorul a publicat articole tematice în revista Familia ortodoxă și este preocupat de perspectiva spirituală asupra noilor tehnologii. Cartea sa poate fi citită în continuitate de gândire cu cărțile fizicianului Virgiliu Gheorghe despre efectele televiziunii și ale mediilor digitale asupra minții umane sau cu volumul teologului francez Jean-Claude Larchet Malades des nouveaux médias (tradus la noi Captivi în internet). De altfel, Virgiliu Gheorghe scrie și prefața cărții.

După ce trece în revistă facilităţile recunoscute ale utilizării noilor tehnologii în toate domeniile vieţii sociale (educaţie, administraţie, mass-media, comerţ, economie, cultură, divertisment şi socializare), dr. ing. Andrei Drăgulinescu atrage atenţia cititorilor asupra unor dezavantaje, vizibile sau ascunse ale lumii digitale, între acestea fiind, la nivelul cel mai ridicat, dependenţa de internet. Larchet scria despre „invazia” noilor tehnologii: „Nici o altă tehnologie nu s-a infiltrat în activitatea noastră zilnică pentru un timp atât de îndelungat, nu a solicitat atenţia şi intervenţia noastră atât de constant, nu a invadat atât de mult viaţa noastră privată, familială şi personală, nu a pătruns atât de profund înlăuntrul vieţii noastre sufleteşti” (citat la p. 15).

Dependenţa de internet (utilizarea necontrolată a noilor tehnologii, conducând la extenuare, dizabilităţi funcţionale şi tulburări psihice) declanşează la nivelul neurotransmiţătorilor din creier aceleaşi procese întâlnite şi în celelalte comportamente adictive (alcool, droguri, jocuri de noroc ş.a.). În capitolul al doilea al cărţii (pp. 22-32), autorul operează un studiu sistematic despre apariţia, cauzele şi efectele dependenţei de internet, realizat pe baza cercetărilor unor psihologi şi sociologi americani.

De la Kimberly Young este citat un chestionar cu 8 întrebări, pentru diagnosticarea stării de dependenţă (p. 22). Sunt detaliate apoi trăsăturile persoanelor adictive, între care subliniem: anterioare suferinţe semnificative de probleme emoţionale sau psihice, dependenţa de alte comportamente sau substanţe, căutarea unui refugiu, lipsa satisfacţiei în viaţă, lipsă de încredere şi siguranţă, absenţa intimităţii şi a conexiunilor puternice cu alţi oameni. În cazul copiilor şi al adolescenţilor, rolul familiei este esenţial în prevenirea, constatarea şi vindecarea adicţiei de internet.

Autorul remarcă, de asemenea, că potrivit unui sondaj Eurostat din 2018, românii se află în topul popoarelor europene dependente de internet, după greci, finlandezi şi polonezi.

Învăţarea online şi performanţele şcolare

Folosirea internetului ca resursă educativă a fost considerată o mare binefacere, mai ales în timpul recentei pandemii, când prezenţa fizică în sălile de curs a fost sistată. Studii mai vechi sau mai noi arată că entuziasmul iniţial a fost temperat de experienţa unor speranţe dovedite exagerate şi de aşteptări neconfirmate. Dezvoltarea cerebrală a copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară este perturbată de folosirea intensă a computerelor. Contactul prematur cu inteligenţa artificială nu ajută la dezvoltare normală, ci duce la gândire superficială, distrage atenţia, are afecte negative asupra memoriei şi concentrării, precum şi efecte secundare nedorite: accesul la conţinuturi neadaptate vârstei, tulburări de vedere, poziţia defectuoasă a corpului, expunerea la radiaţii electromagnetice.

Diminuarea severă a interesului pentru carte şi pentru textul tipărit se generalizează la noua generaţie, odată cu îndreptarea atenţiei către ecrane şi mediile digitale. Dar citirea rapidă, în diagonală şi superficială, risipirea minţii prin link-uri şi imagini sunt contraproductive unei educaţii de calitate. 

Reţelele de socializare şi jocurile pe computer

Optimiştii digitali susţin că internetul şi reţelele sociale pot avea contribuţii pozitive la dezvoltarea creativităţii, competenţelor sociale şi autocontrolului, dar recunosc şi riscurile care pot să apară. În capitolele referitoare la reţelele de socializare, dl Drăgulinescu descrie efectele psihosociale ale acestor forme rapide de comunicare asupra tuturor utilizatorilor, dar în mod special asupra copiilor şi adolescenţilor: singurătate, izolare, surogate de viaţă reală, alimentarea narcisismului, infantilizarea creierului, mecanisme psihologice care conduc la dependenţă. Smartphone-ul şi tableta pot deveni resurse de distragere a atenţiei şi cauzatoare de dependenţă. Psihologul german Manfred Spitzer afirma radical că smartphone-ul este unul dintre cei mai periculoşi ucigaşi din istorie. Sesiunile prelungite de jocuri pe computer, lumea realităţii augmentate, Second ­Life sunt considerate ameninţări serioase la sănătatea mintală, provocând frecvent alienare şi depresie.

Selfie, cyberbullying şi infracţionalitate

Abuzul de selfie (selfitis) a găsit în smartphone partenerul ideal pentru agravarea tulburărilor narcisiste de personalitate şi proiectarea acestora în reţelele sociale. Diagnosticată spiritual ca philautia (iubire de sine), epidemia de selfie poate fi vindecată doar prin temperanţă şi ancorarea în viaţa reală, prin prietenii sincere şi cultivate.

Hărţuirea online (cyberbullying) se dovedeşte a fi, conform statisticilor, un fenomen amplu, nu doar în şcolile de peste Ocean sau în Europa Occidentală, dar şi la noi. De aceea, educatorilor şi părinţilor le revin datorii noi, de cunoaştere a gravităţii fenomenului şi a metodelor de ajutorare a celor aflaţi în dificultate. O patimă amplificată de anonimatul lumii virtuale este pornografia. Fără supraveghere atentă şi comunicare permanentă cu ei, copiii şi adolescenţii pot intra în contact cu site-uri şi pagini de socializare care le pot întina minţile fragede şi îi pot expune unor pericole de nedorit. Din păcate, cybercriminalitatea are forme tot mai diverse nu doar în dark-internet, dar şi în spectrul vizibil al acestuia: phishing, hacking, piraterie muzicală, furtul digital, plagiatul şi încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Efectele tehnologiei asupra sănătăţii oamenilor

Dacă transmiterea rapidă şi masivă de conţinuturi în reţea presupune ameninţări la nivelul mentalului uman, un domeniu special de cercetare are ca obiect investigarea efectelor fizice, directe, ale noilor tehnologii (tele­fon mobil, WiFI, 5G, IA-Inteligenţa artificială, QC-calculatoarele cuan­tice) asupra sănătăţii. Cercetătorii au demonstrat că radiaţiile electromagnetice sunt mai periculoase la copii, întrucât craniile şi ţesuturile moi ale acestora sunt mult mai permeabile decât la adulţi. Expunerea îndelungată la radiaţii poate provoca boli grave: ADHD, atrofierea creierului, declanşarea prematură a bolii Alzheimer. Pe baza unor date statistice şi a experimentelor efectuate de specialişti sunt expuse în detaliu riscurile fiecărei tehnologii şi sunt formulate sfaturi pentru protecţia utilizatorilor (paginile 260-294).

Sindromul deficitului de natură poate fi diminuat printr-o renunţare periodică la ecrane şi de­vice-uri. Contactul cu natura are, pentru toate vârstele, efecte benefice vizibile asupra sănătăţii.

Spaţiul privat şi viaţa spirituală

Spaţiul virtual dublează realitatea şi, prin fluiditatea lui, tinde să o depăşească şi să-i ia locul. Homo sapiens lasă locul său unui homo connecticus sau homo digitalis, pentru care imaginea lumii este mai importantă decât realitatea lumii.

Pe linia cercetărilor lui Virgiliu Gheorghe şi a evaluării teologice a lui Jean-Claude Larchet, profesorul de la Politehnica bucureşteană afirmă că noile tehnologii promovează un cult propriu, o idolatrie a smart­pho­ne-urilor şi a celorlalte dispozitive de comunicare. Acestea invadează spaţiul privat şi deşertifică viaţa lăuntrică. Larchet identifica în analizele sale asupra sărăcirii vieţii spirituale mai multe aspecte: tehnologia poartă în fibrele ei duhul acestei lumi, comunicarea a devenit substitut al comuniunii, verticala a fost înlocuită cu orizontala, apare o conexiune concurentă celei la Dumnezeu. La acestea se adaugă: surse multiforme de ispite, expunerea şi supraexpunerea ego-ului, o sursă inepuizabilă de distracţie şi divertisment, înlocuirea stabilităţii interioare cu un flux de agitaţie neîncetată, înlocuirea reculegerii prin risipire, efecte negative asupra vegherii şi atenţiei, cerinţe fundamentale ale vieţii spirituale.

Cucerit de lumea virtuală, homo digitalis devine consumator avid şi sclav al imaginilor şi informaţiiilor supraabundente.

Terapeutică şi profilaxie

În capitolul final al cărţii sale, dr. ing. Andrei Drăgulinescu oferă soluţii practice pentru utilizarea moderată a noilor tehnologii şi recomandă înfrângerea dependenţei de tabletă şi smartphone, limitarea timpului petrecut în reţelele de socializare, mai ales pentru copii, precum şi beneficiile contactului cu natura.

El observă că programatorii de la marile corporaţii IT îşi supraveghează cu atenţie copiii şi le fac un program riguros de acces la computer, tabletă, telefon. Eliberarea de lanţurile virtuale se face prin utilizarea noilor tehnologii cu moderaţie şi autocontrol. Sunt oferite sfaturi pentru părinţi şi copii, este propus un program de detoxifiere digitală, funcţional deja în unele medii sociale.

Utilizarea cu discernământ a reţelelor sociale este întărită şi prin îndemnurile Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, adresate la 30 iunie 2019, cu prilejul Zilei mondiale a reţelelor sociale: „Utilizarea acestor reţele în lucrarea misionară presupune responsabilitate eclesială şi înţelepciune pastorală, deoarece, deşi o tehnologie nouă oferă noi posibilităţi de dezvoltare, totuşi ea poate aduce şi noi provocări sau pericole în privinţa păstrării valorilor spirituale, culturale şi sociale tradiţionale ale persoanelor şi popoarelor. [...] Relaţia concretă, nu virtuală, cu persoanele fizice şi cu natura înconjurătoare este izvor de sănătate şi bucurie pentru sufletul şi trupul omului, în familie şi în societate” (p. 380).

În paragraful final al cărţii, autorul concluzionează că antidotul ideal pentru combaterea dependenţei de internet rezidă în folosirea judicioasă şi înţeleaptă a dispozitivelor electronice, împreună cu cultivarea acelor activităţi subminate sau substituite de abuzul tehnologic: o bogată viaţă de familie, cultivarea relaţiilor interpersonale în plan real, contactul cu natura, activităţile practice din casă şi din afara casei, exerciţiile fizice, munca şi lectura (p. 381).

În loc de concluzii

De la o zi la alta, noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării se perfecţionează, miniaturizează şi metamorfozează în sisteme tot mai apropiate de minţile oamenilor. În acest univers dinamic, provocarea fundamentală a timpului nostru este echilibrul dintre tehnicizarea accelerată a activităţilor umane şi efectele acesteia asupra vieţii şi sănătăţii generaţiilor viitoare. Perspectivele de cercetare ale celor doi tineri profesori, unul preot, celălalt inginer, sunt complementare şi ilustrative pentru importanţa şi complexitatea unui fenomen în mişcare.

Pentru slujitorii Bisericii şi pentru toţi oamenii credincioşi, cunoaşterea şi utilizarea mediilor virtuale reprezintă o responsabilitate misionară şi pastorală. Dezvoltarea dialogului interdisciplinar cu producătorii şi utilizatorii noilor tehnologii, precum şi cu toate ştiinţele care studiază impactul acestora asupra vieţii oamenilor va avea efecte benefice pentru întreaga societate.

LOCUL: Asociația Ortopraxia (Librăria Fereastra Sâmbetei),

Făgăraș, str. Sf.C.Brâncoveanu 42 (intrarea de pe str. Pe Vale nr.10)

 

Prezentare Misiune printre vrajitorii din Africa:

În Africa vrăjitoria își face de cap terorizând oamenii, iar unicul colac de salvare din mrejele ei este Ortodoxia. Când însă Ortodoxia se va răspândi în Africa? Câți sunt misionarii ce trudesc acolo? Care este ofranda fiecărui creștin ortodox în această vastă activitate ce se numește Misionarism Apostolic? - Monah Damaschin Grigoriatul

CUPRINS

 

Prezentare Sfântul sau Vrăjitorul? Ce model aleg copiii din basme:

 

Prezentare Strigati-ma si va voi ajuta:

Aceasta e calea: iubirea lui Hristos! Cu dragostea Lui te vei smeri. Dacă vrei să sporească iubirea lui Hristos, trebuie să se domolească toate celelalte iubiri, de trup, de sine și, în general, de patimi... N-ai priceput? Să te lași absorbit de Hristos! Cu cât cineva caută a se îngriji de cele duhovnicești, cu atât îi sporește iubirea față de Hristos. Când urcă cele duhovnicești, coboară gândurile trupești, și când coboară cele duhovnicești, urcă pofta trupească și patimile. Cele duhovnicești sunt iubire de Hristos...!!!

"Să munciți repede și bine și să rostiți rugăciunea...! Când nu voi mai fi, să mă strigați și vă voi veni numaidecât în ajutor! Voi fi lângă voi..."

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Corpul slavit. Fenomenologie practica plecand de la Filocalie si Parintii Bisericii:

Natalie Depraz e unul dintre cei mai importanți și creativi gânditori contemporani afiliați direcției fenomenologice a filozofiei contemporane.

 Pentru autoare, vitalitatea fenomenologiei e dată de capacitatea ei de a da seama într‑un mod de gândire și de viață practic și concret de tot ceea ce experiază în fiecare moment subiectul uman și mai ales de toate formele posibile de alteritate.
 Centralitatea temelor întrupării, atenției și inimii în fenomenologia teoretică și practică a Nataliei Depraz rezonează deloc întâmplător cu centralitatea lor în teologia creștină în general și în expresia spirituală a Ortodoxiei răsăritene. Primită de Paștele anului 2004 în Biserica Ortodoxă și devenită astfel un fenomenolog creștin ortodox asumat, Natalie Depraz a prezentat în același an la Universitatea din Poitiers, în dosarul de abilitare, ciclul de studii despre corpul slăvit care face substanța volumului de față. Atentă cititoare a sfinților Părinți, dar și a gânditorilor teologici ortodocși contemporani (Ch. Yannaras, P. Evdokimov, V. Lossky), Natalie Depraz urmărește fenomenologic această experiență intensificată a corpului.
 „Teofenomenologia” propusă nu vrea să fie nici o teologizare a fenomenologiei, nici o fenomenologizare a teologiei, ci o punere în practică a unui model al co-generativității lor, urmărind în concret în descrierea corpului slăvit co-generarea categoriilor experimentale ale ortodoxiei și fenomenologiei. O viziune promițătoare și luminoasă pentru care cititorul ortodox e dator Nataliei Depraz cu recunoștință bucuroasă. 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Dumnezeu si inima omului:

Profesionalismul e chestiune de ucenicie, nu doar de școală; trebuie să vezi oameni făcând perfect ceea ce tu vrei să faci bine, ca să îți iasă și ție, spre bătrânețe, un pic mai bine decât la tinerețe, cam așa... Dar, în general, e imaginea aceasta a omului care-l învață pe om, e ceea ce în teologie se cheamă ucenicie duhovnicească și care este, de fapt, modelul educațional pentru orice fel de altă vocație, care se pune în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor.

Pr. Constantin Necula

Acest volum este o invitație la o lectură relaxată și relaxantă, dar nu lipsită de consistență, căci interlocutorii sunt profesioniști din diverse domenii de activitate – medici, profesori, artiști, actori, jurnaliști – care își împărtășesc din bogata lor experiență de viață, „la un ceai” sau „la o cafea” de vorbă cu părintele Constantin Necula, pornind de la situația sanitară actuală, care a afectat într-un fel sau altul pe fiecare.

Calitatea umană și profesionalismul interlocutorilor din această carte sunt garanția unei bune ucenicii a celor care o vor citi.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare De dragul Evangheliei:

Newton, după descoperirea importantelor legi de mecanică  cerească, afirma: „Am reușit să văd mai departe decât alți oameni, pentru că am stat pe umerii unor uriași”, constatare ce ar putea rezuma, la fel de bine traseul convertirii la Ortodoxie a multor tineri. Ce simbolistică au acești uriași, acești atlanți pe umerii cărora se sprijină mulțime multă?

Când vorbești despre Uriașul uriașilor, Care este Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, temelia și vârful... El, pe Care ne urcăm (la figurat), pentru a-L vedea (la propriu), în cele din urmă...
Cine sunt totuși uriașii? Ați ghicit: profeții, apostolii, mucenicii sfinții părinți, nevoitorii și toți cei care din veac au bine-plăcut Domnului! Ei și faptele lor! Credința, și nădejdea, și dragostea lor! Toți și toate, unite și aduse ca ofrandă la Liturghia cosmică. Ale Sale dintru ale Sale...
Spinii aruncați de diavol printre ei, în loc să rănească, au înmugurit. Și-au înmugurit, și-au înflorit, și-au dat rod. Un rod ce dă roade. Din această horă a unității - metanie umană - a izvorât și această carte, dedicată, în primul rând, tinerilor. Întrebările, neliniștile, frământările și căutările lor se întâlnesc, aici, cu răspunsurile, liniștirile, bucuriile și binecuvântările părintelui Constantin Necula.
În atmosfera ce mustește de divin și dar, să-i fim și noi recunoscători părintelui Necula pentru acest nou rod din „grădina” vieții și activității sale.
„Dumnezeu să-ți țină darul, părinte!”

Colectivul ASCOR Sibiu

CUPRINS

 

Prezentare Acolo vei vedea Raiul intreg:

CUPRINS

Nu există nedreptate mai mare decât avortul. Nu numai față de copilul nevinovat și lipsit de aparare, ci și față de mama care consimte la săvârșirea avortului - sau, mai curând, la distrugerea propriei vieți și la știrbirea bucuriei ei. O femeie ajunsă în această situație este nevoită de fiecare dată să ridice de una singură crucea martiriului și a vinovăției profunde, deși vinovați sunt toți cei cei ce o sfătuiesc și o presează să recurgă la această soluție, doctorul și întreaga echipă părtașă săvârșirii avortului.
Scopul acestei cărți este să ne atenționeze, să ne trezească la realitate ca să încercăm să salvăm măcar o mamă, măcar un copilaș de teroarea acestei ucideri inumane, inventată de om și îndreptată impotriva tainei veșnice și dumnezeiești a vieții și a dragostei.
Consider ca este de datoria mea să fac ceva în această privință, din moment ce și eu am fost salvat de două ori de la o moarte iminentă prin întrerupere de sarcină. În chip minunat, medicul care trebuia să îmi pună capăt zilelor în pântecele mamei a lipsit, inexplicabil, de la ambele programări ale crimei... Maica Domnului mi-a salvat părinții și m-a salvat și pe mine.
Să călătoriți frumos prin taina vieții și a dragostei!

Pr. Dionisios Tampakis

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Cum sa fugim de mandrie:

Cei dintâi oameni au fost alungați din rai prin înșelăciunea și ispitirea diavolului, biruiți fiind de mândrie: "Veți fi a Dumnezeu!" (Facerea 3, 5). Satana însuși fusese aruncat din cer tot din pricina mândriei. Amăgit de slava deșartă și înălțarea de sine, omul a căzut astfel tot mai mult, fiind nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să Se pogoare, din iubire, pe pământ spre a-l răscumpăra.
"Dumnezeu celor mândri" - după cum ne învață Scriptura - "le stă împotrivă" (Iacov 4, 6). Oamenii acestui veac nu doar că nu recunosc mândria ca păcat, ci o socotesc chiar virtute, batjocorind nu înălțarea cea satanică, ci smerenia.
Cartea de față descoperă cititorului zilelor noastre o cale practică de dobândire a evlaviei și a harului dumnezeiesc, prin îndepărtarea de mândrie și prin apropierea - pe care o aduce tocmai smerenia - de Cel ce S-a pogorât din cer pentru a noastră mântuire...

CUPRINS

 

Prezentare Sfintii grabnic ajutatori: Nicolae, Mina si Haralambie:

Îngrijirea ediției: monahul Filoteu Bălan, ieromonahul Iustin Petre și Florin Stuparu

Nici rugăciunea fără cunoștință, nici cunoștința fără rugăciune nu este bună - iar un creștin împlinit le va avea pe amândouă. Cartea de față nu doar că ne propune acatistele și paraclisele unor sfință - de altfel foarte cunoscuți și cinstiți de poporul român - , ci le și completează cu viețile acestora, ample și îmbogățite cu învățături din Scriptură și din Părinți.
Astfel, cunoscând viața și nevoințele, virtutea și jertfa acestor mari sfinți: Nicolae, Mina și Haralambie, străluciți purtători și mărturisitori ai harului lui Dumnezeu, mai vârtos suntem hrăniți sufletește și îndemnați să le cerem, prin rugăciune, mijlocirea înaintea tronului Ziditorului și Stăpânului tuturor. 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Lumina din spatele gratiilor:

Am fost condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil – crimă pe care nu am săvârşit-o. Am suferit peste trei decenii de abuzuri înfricoşătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea menirii originare a omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge. Am suferit enorm până să ajung să învăţ ce înseamnă dragostea adevărată, jertfelnică, şi cum pot să o pun în practică în condiţiile vieţii mele de condamnat la moarte. Am trecut prin mari încercări până să ajung să înţeleg că am fost creaţi nu pentru a ne satisface dorinţele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalţi şi a suferi pentru ei, pentru a-i iubi aşa cum ne iubeşte Iisus Hristos pe fiecare în parte. Iar când spun „ceilalţi”, mă refer şi la vrăjmaşii mei.

Cei mai mulţi suntem preocupaţi de propriile nevoi şi interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară – aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste autentică nici cu ceilalţi. Am căzut într-un individua­lism în care comuniunea cu Hristos nu există şi nici nu are cum să existe. Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanţurile egoismului care-mi ţineau sufletul despărţit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curăţire a fost o încercare disperată de a mă izbăvi de moartea veşnică.

Frank Atwood

Detalii despre carte / COMANDA