Descarca Revista
Sfinții Împărați Constantin și Elena
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Mai 2022
Sumar:
Hram inchinat sfintilor din inchisorile comuniste
Patriarhul Daniel: Recensamatul, moment favorabil pentru marturisirea identitatii religioase
Cuvioasa Teofana Basarab a fost canonizata in Patriarhia Romana
Ajutorul oferit de Biserică pentru victimele războiului din Ucraina a depășit 7 milioane de euro
Patriarhul Bartolomeu ii sugereaza Patriarhului Kirill sa renunte la tron
STIRI EXTERNE - Mai 2022
STIRI INTERNE - Mai 2022
Femeile Mironosite si devotamentul lor fata de Mantuitorul Hristos
Mironosite, nu revendicări de… fitze!
Rugaciunea intretine metabolismul spiritual al omului
Patriarhul Daniel, mesaj la Duminica Femeilor crestine
Rugaciunea - scara catre cer
Sfantul Cuvios Irodion si vatra isihasta de la Lainici
Vesnicia incrustata pe pietrele Ierusalimului
Acatistul Sfantului Cuvios Irodion de la Lainici (3 Mai)
Cum vorbim copiilor despre razboi
RUGĂCIUNEA ÎN FAMILIE. Importanţa rugăciunii comune a familiei pentru pacea şi unitatea acesteia
Despărțirea de Dumnezeu
De ce nu au urcat feministele pe Golgota
Omul, societatea și statul (I) - Contractul social
Rugaciunea iti permite sa lasi putin povara mentala si sa te odihnesti
Nevoie de sprijin pentru Irene, fiica Arhidiaconului Mihail Buca
Calea ascetilor - Tito Colliander (CARTE)
Nadejdea mea in deznadejde - Tavita (CARTE)
Tainele cartii cu sapte peceti - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)
Dialogul speranței - Pr. Vasile Ioana (CARTE)
Impacarea cu tine insuti - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
Ingenuncherea - Mitr. Grigorie D. Papathomas (CARTE)
Viata Domnului Iisus Hristos. Cea mai frumoasa povestire pentru copii - Amy Le Feuvre (CARTE)
Fetele tristetii - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
Despre pacatul betiei - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
Minciuna ne face fii ai diavolului - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)



Tema lunii
Hram inchinat sfintilor din inchisorile comuniste
 
 

Motto: „Luptați uniți și în același pas/ Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte/ Pășiți pe calea vieții înainte!” (din „Imnul celor căzuți” de Valeriu Gafencu).

 

SFINȚIREA UNUI PARACLIS ÎNCHINAT SFINȚILOR DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

La Școala Națională de pregătire a agenților de penitenciare din Târgu-Ocna, județul Bacău, s-au desfășurat în 13 și 14 mai a.c., mai multe evenimente religioase și culturale în memoria mărturisitorilor din închisorile comuniste. Manifestările au debutat cu resfințirea de către P.S. Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, a capelei instituției care a primit și cel de-al doilea hram închinat sfinților din închisorile comuniste. Protopopul Protoieriei Onești, pr. Ioan Bârgâoanu a arătat în cuvântul său că „ziua de astăzi tocmai acest lucru dorește să răscumpere într-o perioadă pascală: bucuria sfințirii unei capele, a unui paraclis închinat sfinților mărturisitori și martiri ai neamului nostru românesc”.

La slujba Sfintei Liturghii a participat și Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului care în cuvântul de învățătură a vorbit despre importanța prezenței preoților în capelele penitenciarelor: „Este binefacerea cea mai mare pe care o avem în timpul libertății, faptul că cei care trebuie să ispășească o anumită pedeapsă în penitenciare sunt asistați atât de frumos și chiar comandanții lor sunt cei care invită preoții misionari să meargă în penitenciare”.

SFINȚII ÎNCHISORILOR PICTAȚI PE PEREȚII BISERICII

Pe 14 mai a.c., s-a sfințit biserica martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste construită în incinta instituției. Slujba a fost săvârșită de Î.P.S. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Î.P.S. Teodosie și P.S. Andrei. În cuvântul său, Î.P.S. Ioachim a subliniat că „biserica aceasta a devenit o poartă a cerului și un loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu”. Totodată, preotul capelei, Florin Smarandi a mulțumit celor care au ajutat la ridicarea noului locaș de cult, început în anul 2017: „Vreau să le mulțumesc tuturor celor care au crezut că vom merge pe o linie a echilibrului, a cumpătării și a mărturisirii credinței chiar dacă vorbim despre mărturisitorii din închisorile comuniste”. În Biserică sunt înfățișați, între alții, noul mucenic, Valeriu Gafencu, precum și preoții mărturisitori: Justin Pârvu, Gheorghe Calciu, Arsenie Boca și Daniil Sandu Tudor.

De asemenea, în curtea Școlii Naționale a fost dezvelit un monument închinat Sfântului Voievod, Constantin Brâncoveanu, după care a fost binecuvântat Muzeul dedicat Mărturisitorilor din închisoarea Târgu-Ocna[1].

TÂRGU OCNA – MORMÂNTUL SFINȚILOR DIN ÎNCHISORI

Aidoma temnițelor de la Aiud, Pitești, Gherla, Miercurea-Ciuc, Mislea și închisoarea Târgu-Ocna rămâne înscrisă în filele istoriei neamului nostru drept altarul de jertfă al unei generații de sacrificiu. Între anii 1950-1958, la Târgu-Ocna, „boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasă. Deși purta și numele de sanatoriu, temnița era temniță comunistă, mormânt pentru «dușmanii poporului»”, mărturisea pr. Constantin Voicescu, convins că „aici s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu răbdare, în nădejdea mântuirii. Suferința a fost sublimată în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr: «Suferință, spune-mi, cum să mi te cânt?/ Ți-e urcușul sfânt, ca o rugăciune”. Așa a trăit-o, la Târgu-Ocna, Valeriu Gafencu: «Și cerul deschis se arată / Cu porțile în chipul crucii»”.

UN ISTORIC AL CĂUTĂRII MOAȘTELOR SFÂNTULUI ÎNCHISORILOR – VALERIU GAFENCU

Când spui „penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna”, involuntar gândul te poartă la noblețea sufletească a „sfântului închisorilor”, iar inima ți se aprinde de dorul de a-i săruta sfintele moaște, căutate pentru a fi deshumate încă din anul 2011 când Valentina Gafencu, sora noului mucenic, a cerut de la Părintele Justin Pârvu binecuvântarea să înainteze o cerere către CICCR (Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) în vederea demarării unor cercetări arheologice în cimitirul de la Târgu-Ocna, menite să găsească locul unde fusese îngropat fratele ei, Valeriu Gafencu.

Primele activități de cercetare arheologică au început pe 5 septembrie 2011, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin şi Elena, aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor, cu aprobarea d-lui Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj și sub îndrumarea istoricului, Marius Oprea, pe atunci director al Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Campaniile de săpături de la Târgu-Ocna au continuat în cadrul IICMER și în anul 2013, fiind sistate în 2019.

Ulterior, cu sprijinul financiar al Fundației Doina Cornea, Marius Oprea și Gheorghe Petrov au reluat cercetările arheologice, extinzând zona de escavație de la perimetrul cimitirului parohial unde se descoperiseră osemintele a 20 de foști deținuți politici, la grădina de legume a Spitalului Penitenciar Târgu-Ocna.

S-AU GĂSIT OSEMINTELE SF. VALERIU GAFENCU?

Săpând în infrastructura de piatră a drumului care străbătea odinioară grădina de zarzavaturi, arheologii au descoperit la capătul opus penitenciarului, un mormânt al unui bărbat tânăr așezat creștinește, într-o  ladă confecționată din șipci de brad, bătute între ele cu cuie scurte de fabrică, aidoma celor găsite la Aiud, în care deținuții de drept comun îi duceau pe „politici”. Supozițiile cercetătorilor sunt că în acest mormânt găsit sub latura vechiului drum, odihnesc osemintele noului mucenic, Valeriu Gafencu. Părerea istoricului, Marius Oprea dată publicității în 18 mai a.c., este că „așezarea lui creștinească în groapă poate fi și un semn al considerației pe care chiar și deținuții de drept comun i-o arătau lui Valeriu Gafencu, așa cum se spune în mărturiile despre acesta. Că e un deținut știm sigur: cine altcineva putea fi îngropat fără cruce, în grădina unei închisori? Dacă există sau a existat vreodată vreo cruciuliță de argint sau oricare alt bun de valoare asupra unui deținut politic mort în penitenciarele României comuniste, eu mă îndoiesc că acesta ar fi scăpat mai întâi vigilenței gardienilor și apoi «controlului» groparilor improvizați din deținuții de drept comun. Tocmai, de aceea, niciodată nu am luat în considerare vreun asemenea indiciu, în legătură cu Gafencu. Din punct de vedere arheologic, e o șansă ca la Târgu-Ocna să fi descoperit osemintele lui Valeriu Gafencu. Nu se găsesc morminte sub toate drumurile”[2].

Nădăjduim că, concluziile arheologilor vor fi întărite și de încredințarea venită din partea sfântului mucenic, mai cu seamă că „știm că nicio jertfă nu e zadarnică. Cu siguranță, Târgu-Ocna are un mesaj pentru viața obștei noastre românești. E mesajul creștin al renașterii noastre. Martirii ne cheamă de dincolo la Hristos, la Biserică. Să-i ascultăm!” (Pr. Constantin Voicescu).

 

Referintele sunt disponibile la sursă: Revista Atitudini




ACTUALITATEA religioasă
Patriarhul Daniel: Recensamatul, moment favorabil pentru marturisirea identitatii religioase
 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis, luni, 9 mai 2022, un mesaj în care i-a îndemnat pe credincioși să participe la Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor şi să-şi declare apartenența religioasă.

„Declararea apartenenței religioase este un act personal de mărturisire a credinței în deplină libertate și cu responsabilitate. Să nu considerăm această mărturisire de credință ca fiind neimportantă sau subînțeleasă. Dimpotrivă, această mărturisire este foarte necesară pentru prezentul și viitorul României”.

„Fie că ne autorecenzăm, fie că primim pe recenzorul oficial, nu trebuie să ne rușinăm să mărturisim credința noastră și a străbunilor noștri, identitatea noastră spirituală și etnică”, a subliniat Patriarhul României.

Mesajul integral:


Recensământul din acest an, moment favorabil pentru mărturisirea identității religioase

Organizarea Recensământului Populației și Locuințelor din România în prima jumătate a anului 2022 reprezintă nu doar un proces de actualizare a datelor și statisticilor administrative ale populației și locuinţelor din România (informații pe care autoritățile de stat deja le dețin, în cea mai mare măsură), ci și un prilej pentru fiecare dintre noi să ne declarăm identitatea etnică, lingvistică și religioasă.

Nimeni în afară de noi înșine nu este în măsură să declare aceste elemente identitare, de aceea refuzul sau nepăsarea noastră de a participa la Recensământ pot genera date inexacte sau eronate în ceea ce privește adevărata structură confesională, etnică și lingvistică a României.

Un recensământ nu este doar un act administrativ, străin de credință și de lucrarea lui Dumnezeu în lume. Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a născut în timpul recensământului organizat de Octavian August, împăratul Romei (27 î.Hr. – 4 d.Hr.), iar acel an a devenit anul zero al erei creștine și al calendarului civil de astăzi.

Declararea apartenenței religioase este un act personal de mărturisire a credinței în deplină libertate și cu responsabilitate. Să nu considerăm această mărturisire de credință ca fiind neimportantă sau subînțeleasă. Dimpotrivă, această mărturisire este foarte necesară pentru prezentul și viitorul României.

Fie că ne autorecenzăm, fie că primim pe recenzorul oficial, nu trebuie să ne rușinăm să mărturisim credința noastră și a străbunilor noștri, identitatea noastră spirituală și etnică.

La rubrica intitulată Caracteristici etno-culturale din formularul de recensământ se declară religia (P3c Cărei religii considerați că aparțineți?).

Pe cei care întâmpină dificultăți în a se autorecenza îi îndemnăm să apeleze la personalul calificat din cadrul primăriei de care aparțin, iar pe cei care nu reușesc să se autorecenzeze până la data de 15 mai 2022, îi îndemnăm să-i primească pe recenzori și să răspundă la întrebările din formularul de recenzare.

Nu există nicio justificare pentru a nu participa la Recensământ și de aceea îndemnăm pe toți credincioșii să se organizeze în familie pentru a participa la acest important eveniment.

Recensământul din acest an este cea mai bună ocazie să arătăm că poporul român este un popor credincios și majoritar ortodox.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Cuvioasa Teofana Basarab a fost canonizata in Patriarhia Romana - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

La hramul Catedralei Patriarhale, sâmbătă, 21 mai 2022, a avut loc evenimentul istoric prin care s-a proclamat sfințenia Cuvioasei Teofana Basarab, prima monahie din istorie cunoscută ca fiind de origine română și fiica Domnitorului Basarab I al Țării Românești.

Evenimentul a avut loc în „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț” în Patriarhia Română.

„În cinstea acestor sfinți isihaști, trecem în calendarul Bisericii noastre și pe această femeie sfântă, rugătoare, isihastă din secolul al paisprezecelea”, a spus Patriarhul Daniel înainte de citirea Tomosului sinodal.

Sfânta Teofana a fost contemporană cu Sf. Ier. Grigorie Palama și ucenică a Sf. Cuv. Teodosie Isihastul.

Alături de ierarhii români, la eveniment au fost martori doi mitropoliți din Bulgaria, țara în care a trăit sfânta de origine română: Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Naum de Ruse şi Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Daniil de Vidin.

„Hotărâm ca, de acum înainte și în veci, Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab să fie numărată între sfinții Bisericii și să fie pomenită în cântări de laudă în ziua ei de prăznuire, la 28 octombrie în fiecare an, urmând ca aceasta să fie înscrisă în Sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române”, se precizează în Tomosul sinodal citit la evenimentul solemn de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul.

Canonizarea Cuvioasei Teofana a fost decisă în februarie de Sfântul Sinod. Ziua de cinstire va fi 28 octombrie, când o serbează românii din Timocul bulgăresc și sârbesc.

Citește și Cine a fost Cuvioasa Teofana Basarab



Ajutorul oferit de Biserică pentru victimele războiului din Ucraina a depășit 7 milioane de euro
 

Ajutorul total oferit de Biserica Ortodoxă Română pentru victimele războiului din Ucraina, până în acest moment, este de 35.130.186 lei, transmite Biroul de Presă al Patriarhiei Române care detaliază într-un comunicat de presă bilanțul perioadei 15 aprilie -15 mai 2022:


Ajutorul umanitar al Bisericii Ortodoxe Române pentru victimele războiului din Ucraina în perioada 15 aprilie -15 mai 2022

Pe fondul gravei crize umanitare provocate de războiul din Ucraina, Biserica Ortodoxă Română a continuat acțiunile sale social-filantropice.

În perioada 15 aprilie – 15 mai 2022, pe platforma online ajutăcubucurie.ro a Patriarhiei Române în colaborare cu Federația Filantropia a fost donată suma de 16.888 lei.

La nivelul Patriarhiei Române, în perioada 15 aprilie – 15 mai 2022, s-au adăugat ca participante la acțiuni caritabile 880 persoane din rândul preoților și al voluntarilor.

Sprijinul umanitar acordat în perioada menționată mai sus a însumat 1.374.868 lei, acesta constând în bani și produse (hrană caldă, alimente, hrană pentru bebeluși, produse igienico-sanitare, medicamente, pături, articole de îmbrăcăminte, jucării etc.).

La acest sprijin se adaugă servicii sociale în derulare (de traducere – 2.104 beneficiari, de consiliere și orientare – 2.686 beneficiari, medicale – 139 beneficiari și educaționale – 891 beneficiari, precum și sprijin logistic, constând în spații de adăpost – cort/containere și transport).

În ceea ce privește cazarea refugiaților, locurile pentru aceștia se ridică actualmente la 4.954, dintre care 3.610 cu servicii de masă incluse.

În legătură cu organizarea de transporturi umanitare, în această perioadă au fost realizate încă 160 transporturi în România, 12 transporturi în Ucraina și 2 transporturi în Republica Moldova. Valoarea acestor noi transporturi este de 551.807 lei.

Campania Patriarhiei Române „Donează sânge pentru Ucraina” a continuat și în ultima perioadă, la ea participând 198 de noi persoane donatoare.

În perioada 15 aprilie – 15 mai 2022, ajutorul umanitar oferit de eparhiile Bisericii Ortodoxe Române și Federația Filantropia este în valoare de 2.750.820 lei.

Astfel, ajutorul total oferit de Biserica Ortodoxă Română de la declanșarea războiului din Ucraina până în acest moment este de 35.130.186 lei.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Patriarhul Bartolomeu ii sugereaza Patriarhului Kirill sa renunte la tron
 

Biserica Ortodoxă Rusă i-a dezamăgit pe sfinții părinți ai creștinătății ortodoxe, a declarat marți patriarhul ecumenic Bartolomeu, acesta spunând că patriarhul Kirill al Rusiei ar trebui să își „sacrifice tronul” pentru a se opune războiului din Ucraina, relatează ReutersPatriarhul ecumenic, părintele spiritual al celor aproximativ 260 de milioane de creștini ortodocși din întreaga lume, a făcut comentariile într-un interviu acordat televiziunii publice din Grecia, TV ERT. Bartolomeu a spus că s-a așteptat ca patriarhul Kirill al Rusiei să îl confrunte pe președintele Vladimir Putin în privința deciziei sale de a invada Ucraina și, dacă este cazul, să fie o figură a opoziției. 

„Nu ar fi posibil ca vreo biserică să nu condamne violența, războiul. Biserica rusă ne-a dezamăgit. Nu vreau ca Biserica Ortodoxă Rusă și fratele patriarh Kirill să reprezinte această tragică excepție. Nu știu cum se poate justifica în fața conștiinței sale”, a spus liderul creștinătății ortodoxe.

Patriarhul ecumenic spune că Kirill ar trebui să renunțe la conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse. „M-am așteptat ca patriarhul Kirill să facă un pas înainte în acest moment istoric crucial. Dacă este nevoie, să își sacrifice tronul, să îi spună lui Putin 'Domnule Putin, nu pot fi de acord cu dumneavoastră, demisionez'”, a adăugat el.

Încă din primele zile de la declanșarea „operațiunii militare speciale pe 24 februarie”, patriarhul ecumenic a cerut în mod repetat încetarea ostilităților. Într-un interviu acordat la începutul lunii martie televiziunii CNN Turk, el a afirmat că a devenit o țintă pentru Rusia din cauza poziționării sale anti-război și a recunoașterii Bisericii ucrainene autocefale, independente de Moscova, în 2018.

„Vedem astăzi cât de mare dreptate am avut atunci când am acţionat astfel (...) Ne-ar plăcea totuşi ca statul şi Biserica rusă să nu arate atât de multă animozitate, faţă de mine şi de Patriarhie, şi să accepte această decizie. Dar nu este cazul, Patriarhia şi eu însumi, ca persoană, am devenit o ţintă”, a declarat el.

În jur de 100 de milioane de creștini de rit ortodox trăiesc în Rusia și aproximativ 30 de milioane în Ucraina. Declarațiile patriarhului ecumenic Bartolomeu vin după ce la jumătatea lunii mai Biserica Ortodoxă Rusă și-a exprimat îngrijorările că monahii săi de la muntele Athos, unul dintre cele mai importante locuri din creștinătatea ortodoxă, ar putea fi „evacuați”.

Anunțul a fost făcut de preotul Dimitri Safonov, secretarul pentru relații interreligioase al Departamentului pentru relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei, acesta adăugând că măsura ar putea să fie luată cu ocazia vizitei Patriarhului ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului la muntele Athos la sfârșitul lunii mai.

Oficialul rus a afirmat că puterea politică asupra Athosului aparține autorităților elene, susținând că „Patriarhul Bartolomeu a vizitat recent Grecia și s-a întâlnit cu prim-ministrul, a primit din partea sa, potrivit presei, potrivit unor surse deschise, consimțământul său pentru evacuarea monahismului rus de la Athos”.



STIRI EXTERNE - Mai 2022
 
GRECIA: Sfântul Munte ATHOS se roagă pentru pace în Ucraina 

Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a transmis marți un comunicat referitor la situația din Ucraina. Reprezentanții comunităților monahale din Sfântul Munte își exprimă compasiunea pentru victimele conflictului din această țară și afirmă că se roagă neîncetat pentru pacea lumii, transmite Agenția Basilica. Reprezentanții Sfântului Munte își exprimă „profunda întristare pentru pierderea atâtor frați ai noștri” și își afirmă compasiunea pentru victimele conflictului „care se desfășoară din 2014 între frați care au fost uniți timp de secole prin aceeași credință și aceeași istorie întru Hristos”. „Sfântul Munte, ca societate monastică de peste un mileniu, urmând poruncile date de Domnul nostru Iisus Hristos prin Evanghelie și prin Biserică referitoare la iubirea și fraternitatea dintre oameni, se roagă neîncetat zi și noapte pentru pace în toată lumea și în special pentru zonele care se confruntă cu războaie”, precizează comunicatul. În încheiere, reprezentanții Sfântului Munte Athos invocă sprijinul Maicii Domnului și al tuturor sfinților, ca să mijlocească la Hristos cel Înviat pentru instaurarea păcii mult-dorite.

UCRAINA: Biserica Ortodoxă Ucraineană și-a declarat deplina independență și autonomie față de Patriarhia Rusă

Biserica Ortodoxă ucraineană, subordonată până în prezent Patriarhiei Ruse, a anunțat vineri ruperea de aceasta, după ce Rusia a invadat Ucraina, declarându-și "deplina independență", relatează AFP, citată de ȘtiripeSurse. "Nu suntem de acord cu patriarhul Rusiei, Kirill, în ceea ce privește războiul în Ucraina", a explicat într-un comunicat Biserica Ortodoxă ucraineană, la finalul conciliului consacrat "agresiunii" ruse împotriva țării sale, pronunțând "deplina independență și autonomie a Bisericii Ortodoxe ucrainene". În afară de Biserica Ortodoxă ucraineană, care era până acum subordonată canonic Patriarhiei Ruse, în Ucraina mai există și Biserica Ortodoxă a Ucrainei, care și-a obținut autocefalia în 2019. "Consiliul a adoptat completările și amendamentele corespunzătoare la Carta privind conducerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care atestă autonomia și independența deplină a Bisericii Ortodoxe Ucrainene", se arată în documentul distribuit de UOC. De asemenea, Consiliul și-a exprimat dezacordul cu poziția Patriarhului Kirill al Moscovei și al întregii Rusii cu privire la războiul din Ucraina. Rezoluția notează că o parte semnificativă a refugiaților ucraineni care se află în străinătate se adresează Mitropoliei de la Kiev a UOC cu cereri de a deschide parohii ortodoxe ucrainene în străinătate. "În acest sens, Consiliul își exprimă convingerea profundă că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu-și poate lăsa credincioșii fără tutelă spirituală, ea trebuie să le fie alături în încercările lor și să organizeze comunități bisericești în diaspora. Este necesar să se dezvolte în continuare misiunea în străinătate în rândul ucrainenilor ortodocși pentru a le păstra credința, cultura, limba și identitatea ortodoxă", se arată în document. Biserica Ortodoxă Ucraineană invită Biserica Ortodoxă schismatică din Ucraina (OCU) să reia dialogul. Documentul notează că UOC ar trebui să fie conștientă de faptul că statutul canonic al bisericilor și parohiilor, "așa cum este fixat în Carta UOC, este de fapt neautocefal și este semnificativ inferior libertăților și oportunităților în implementarea activităților bisericești, care sunt prevăzute de Carta privind managementul UOC". O altă condiție pentru dialog în cadrul UOC a fost "soluționarea problemei canonicității ierarhiei OCU, deoarece pentru UOC, precum și pentru majoritatea bisericilor ortodoxe locale, este destul de evident că, pentru a recunoaște canonicitatea ierarhiei OCU, este necesar să se restabilească succesiunea apostolică a episcopilor săi." "Consiliul își exprimă convingerea profundă că cheia succesului dialogului ar trebui să fie nu doar dorința de a restabili unitatea bisericii, ci și dorința sinceră de a-și construi viața pe baza conștiinței creștine și a purității morale", se arată în rezoluție. "Consiliul percepe existența unei schisme [în Ortodoxia ucraineană] ca pe o rană profundă și dureroasă în trupul bisericii. Dar chiar și în astfel de circumstanțe de criză, Consiliul nu-și pierde speranța pentru reluarea dialogului", se arată în rezoluția Consiliului, potrivit surselor citate.

REP. MOLDOVA: Peste 100 de deputați și personalități din Basarabia cer președinților de la București și Chișinău (Re)UNIREA Republicii Moldova cu PATRIA-MAMĂ

Un număr de 92 de foști deputați din Republica Moldova, împreună cu o serie importantă de personalități basarabene, afirmă într-o Scrisoare Deschisă adresată președinților României și Republicii Moldova, Klaus Iohannis și Maia Sandu, că în fața riscului unei invazii ruse reale soluția este reîntoarcerea Basarabiei române la Țara-Mamă, România, respectiv REUNIREA. Între personalitățile basarabene se numără marele compozitor Eugen Doga, eminescologul Mihai Cimpoi, membru al Academiei Române și a celei de la Chișinău, foștii deținuți politic de la Tiraspol Alexandru Leșco, Tudor Popa și Andrei Ivanțoc care au câștigat la CEDO procesul împotriva Federației Ruse, istorici și scriitori. - Activenews

AUSTRIA: Moaștele Sf. Nicolae și ale Sf. Constantin Brâncoveanu au ajuns la trei parohii

 

Moaștele Sf. Ier. Nicolae și ale Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de la Biserica „Sf. Gheorghe-Nou” din București au ajuns, în perioada 20-22 mai, la trei parohii românești din Austria. Racla cu mâna dreaptă a Sfântului Nicolae din tezaurul bisericii bucureștene a călătorit împreună cu icoane în care au fost încrustate fragmente din sfintele moaște ale Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu și care au fost dăruite celor două parohii din Austria aflate sub ocrotirea Sfinților Brâncoveni. Pelerinajul a adus multă bucurie și creștinilor ortodocși de alte naționalități, dar și celor romano-catolici, care îl cinstesc în mod deosebit pe Sfântul Nicolae, al cărui mormânt se află, din 1087, în localitatea Bari din Italia. Cu această ocazie, ei au aflat despre martiriul impresionant al Sfântului Constantin Brâncoveanu și al familiei sale din 15 august 1714.

SCANDINAVIA: Tot mai multe Botezuri de adulți în Episcopia Europei de Nord

În zilele de 21 şi 22 mai 2022, Preasfinţitul Părinte Macarie a oficiat Sfânta Liturghie şi a botezat doi adulţi: un suedez şi o chinezoaică. Duminică, în Biserica Paraclis Episcopal din Copenhaga, Regatul Danemarcei, PS Macarie a botezat-o pe tânăra chinezoaică Utto Xia Wu care a primit la Sfânta Luminare numele Maria. „Atunci când ne botezăm, ne naştem la o viaţă nouă. Ne naştem cu o viaţă pământească, istorică, însă renaştem în Taina Botezului cu o naştere eternă din apă şi din duh. Tocmai de aceea cristelniţa simbolizează pântecele Maicii Bisericii”. „Aşa cum omul se naşte o dată din pântecele mamei sale, aşa renaşte sau se naşte din nou din pântecele Maicii Bisericii. Ne naştem trupeşte, însă ne naştem din nou duhovniceşte în taina Sfântului Botez”, a subliniat la eveniment Episcopul Europei de Nord. Cu referire la tânăra chinezoaică nou botezată, Episcopul a spus: „Cu toate că ea este la maturitate acum, ea chiar s-a născut din nou, s-a îmbrăcat în Hristos şi este fericită şi bucuroasă”. Tânăra a vorbit despre bucuria convertirii la credinţa ortodoxă. „Este o binecuvântare şi totodată o mare bucurie pentru mine să primesc Sfântul Botez în Biserica Ortodoxă. Sunt recunoscătoare Preasfinţitului Părinte Macarie pentru sprijin şi ajutor”, a mărturisit Maria. Sâmbătă, în Biserica Paraclis Episcopal din Göteborg, Regatul Suediei, Episcopul Macarie l-a botezat pe adultul suedez Constantin Zettergren care a primit la Botez numele marelui Împărat Constantin. Preasfinţitul Părinte Macarie a botezat anul acesta 8 adulţi care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă: suedezi, români, o chinezoaică, precum şi un tânăr evreu. - Basilica

ITALIA: Nou proiect mediatic în Episcopia Italiei. Seria „Chipuri Misionare”

Realizate sub formă de interviu, materialele prezintă povestea mai puțin evidentă a realității misionare românești în peninsula italică, se precizează pe site-ul eparhiei. „Serialul Chipuri Misionare vă propune să descoperiți povestea mai puțin evidentă a realității misionare românești în peninsula italică”. „Vă mărturisim că, luând aceste interviuri, am trăit împreună cu fiecare interlocutor experiențe la o intensitate care ne-a surprins: am râs, am plâns și, mai ales, am învățat  multe.  Am descoperit istorii pline de emoție, pilde de jertfelnicie și de o nebănuită frumusețe”. „Vă invităm să cunoașteți 20 de profiluri, 20 de vieți, 20 de Chipuri Misionare, în circa 25 de episoade, ce vor fi difuzate săptămânal, cu publicare în fiecare zi de luni”, au transmis organizatorii. Primul episod al „Chipurilor Misionare” prezintă povestea începuturilor Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei prin cuvintele Preasfințitului Părinte Siluan. Proiectul „Chipuri Misionare” este rodul colaborării dintre Departamentul Cultural și Departamentul Editorial al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Episoadele vor fi difuzate pe canalul YouTube THEOFANIA Media și pe pagina de Facebook a Episcopiei.

GERMANIA: Necesitatea mentoratului, confirmată la întâlnirea preoteselor

Participantele la întâlnirea preoteselor din Arhiepiscopia Germaniei au confirmat necesitatea mentoratului prin colaborarea dintre cele cu experiență și cele aflate la început de misiune. Au fost propuse modalități de schimb de experiență. Întâlnirea a fost coordonată de doamna preoteasă Cristina Benga și s-a desfășurat în paralel cu Adunarea Eparhială, la din Nürnberg, în perioada 29-30 aprilie. În prima zi, preotesele s-au întâlnit cu Părintele Mitropolit Serafim, cu Părintele Episcop-vicar Sofian Brașoveanul și Părintele Episcop Siluan al Italiei. Cu acest prilej, preotesele din Italia și-au prezentat activitățile și modalitățile prin care găsesc sprijinul necesar pentru ca misiunea lor alături de soții lor, preoții, să fie utilă pastorației credincioșilor ortodocși români din diaspora. A fost subliniat și rolul fundamental pe care îl are preoteasa în viața de familie a preotului, dar și în viața comunității parohiale.

În continuare, doamna preoteasă Cristina Benga a prezentat activitatea grupului de preotese Sfânta Nona și misiunea lui. „Întrucât activitatea misionară a preoteselor are un caracter specific, este necesară o abordare diferită a provocărilor cu care se confruntă acestea. Înțelegerea, acceptarea și continuarea lucrării în susținerea și transmiterea credinței ortodoxe presupune o pregătire aparte și o adaptare a nevoilor personale la nevoile comunității la a cărei consolidare sunt chemate.” Pe parcursul discuțiilor au fost propuse noi proiecte care să consolideze legăturile de prietenie și colaborare dintre preotesele din eparhie. În felul acesta comunicarea se îmbunătățește și schimbul de experiență devine mult mai flexibil și mai bogat. A fost subliniată și nevoia unor cursuri de formare teologică și duhovnicească, întrucât multe doamne preotese nu au o pregătire teologică și din punct de vedere administrativ  nu dețin informații cu privire la modalitatea de instituire și funcționare a unei parohii. A fost confirmată ca o necesitate majoră colaborarea dintre preotesele cu experiență și cele aflate la începutul misiunii.

 

Linkuri la știri:

Laleaua „Doamna Maria Brâncoveanu” este expusă pentru prima dată la un eveniment de specialitate din Olanda - Basilica
 
Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Moscovei cere organizarea unui tribunal bisericesc internațional împotriva Patriarhului Kirill - Activenews

 

 



STIRI INTERNE - Mai 2022
 
În ultima duminică din luna mai sărbătorim Ziua Românilor de Pretutindeni

Anterior, până în anul 2014, Ziua Românilor de Pretutindeni a fost marcată la data de 30 noiembrie, concomitent cu sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, potrivit Legii nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial din 21 noiembrie 2007. Articolul 10 din Legea 299/2007 a fost modificat prin Legea 101/2015, astfel modificându-se data la care se sărbătoreşte această zi. În 2009, Patriarhia Română a instituit „Duminica migranţilor români”, celebrată în prima duminică de după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Ziua a început să fie marcată încă din 2006 în Mitropolia Moldovei, la iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Migrația recentă a românilor este un fenomen fără precedent în istoria poporului nostru: numai între 2000 și 2015, România a pierdut o zecime din populație în acest fel (estimarea, bazată doar pe cifre oficiale, este una minimală). Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) pune la dispoziția românilor de pretutindeni un Ghid de Reîntoarcere, elaborat din informațiile furnizate de o serie de instituții ale statului român cu competențe în domenii esențiale procesului de reintegrare. În material sunt cuprinse informații privind reînnoirea actelor de identitate, repatrierea bunurilor, echivalarea studiilor, accesarea serviciilor medicale și sociale, regimul de impozitare precum și posibile oportunități de investiții în România.

27 mai, ziua în care Mihai Viteazul a devenit „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”

Vineri, 27 mai 2022, se împlinesc 422 de ani de la prima unire politică a românilor, iar înfăptuitorul ei este omagiat, în mod oficial, ca martir și erou al națiunii române. Un eveniment comemorativ va avea loc vineri la Mănăstirea Dealu, acolo unde se află îngropat capul lui Mihai Viteazul. Mitropolitul Nifon va oficia slujba de pomenire. Actul de unire din 27 mai 1600 este cel mai important eveniment din istoria domnitorului muntean. După victoria asupra lui Andrei Bathory, îşi făcea intrarea triumfală în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, realizând, astfel, prima unire a Ţărilor Române. Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceleiaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români şi a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Sfântul Ioan de la Prislop. Mihai Viteazul a fost asasinat de cei lângă care luptase în Liga Creştină, în data de 9/19 august 1601, la Câmpia Turzii. Capul său a fost luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea mormântului este scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”. Prima unire a românilor sub Mihai Viteazul s-a făcut și „prin tainica lucrare a preoților”, explică Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române. La Muzeul Municipiului București, îl poți privi în ochi pe Mihai Viteazul, cu ajutorul unui exponat 3D realizat de sculptorul Radu Tudor Panait.

Volum despre viața Cuvioasei Teofana Basarab, lansat la Galați

La câteva zile după proclamarea canonizării Cuvioasei Teofana Basarab, preotul Alexandru Stănciulescu-Bârda a prezentat la Galați rezultatul cercetărilor sale de mai mulți ani privind biografia acestei sfinte. Volumul său, „Viaţa Cuvioasei Teofana Basarab” a apărut la Editura „Cuget Românesc” a Parohiei Malovăţ, judeţul Mehedinţi, în anul 2020. La evenimentul de lansare, derulat joi seară în Aşezământul cultural-filantropic al parohiei „Înălţarea Domnului” din Galaţi, a fost prezent și Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos. Ierarhul a vorbit despre contextul istoric în care a trăit Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab şi despre faptele sale bune izvorâte din credinţa puternică în Dumnezeu şi dragostea faţă de poporul român şi cel bulgar, arătând că faptele sale pilduitoare sunt ca nişte mărgăritare care strălucesc în istoria celor două popoare. IPS Casian a evidenţiat importanţa acestei sfinte în relaţiile româno-bulgare în general şi dintre cele două Biserici, în special. Pe blogul personal, părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda mărturisește că lucrarea sa are la bază îndemnul vrednicului de pomenire Mitropolit Nestor al Olteniei care, cu câteva luni înainte de plecarea la Domnul, i-a oferit mai multe materiale documentare în acest sens.

 

Linkuri la știri:

Federația Filantropia, partener legislativ al dialogului social din România - basilica
Patriarhul la Sinodul Mitropolitan: Anul comemorativ 2022, prilej de a evidenția isihaștii români și vetrele de sihăstrie - basilica



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Femeile Mironosite si devotamentul lor fata de Mantuitorul Hristos - PS Timotei Prahoveanul
 
După Învierea Sa din morți, Mântuitorul S-a arătat întâi Femeilor Mi­ro­nosițe, cărora le-a spus: Bucu­rați-vă și nu vă temeți (Matei 28, 9-10). Aceasta spre a răsplăti fidelitatea lor față de Învățătorul și Dătătorul iertării și cele mai frumoase cuvinte care s-au auzit vreodată. Mironosițele femei au manifestat devoțiunea până la capăt, însoțită de curaj și râvnă, fiind mai puternice și mai curajoase decât ucenicii Mântuitorului, care erau ascunși prin case de frica iudeilor.

Învierea Domnului

Nu există întâietate, primul sau ultimul ucenic, pentru că Învierea Mântuitorului se descoperă tuturor celor care au credință multă și sufletul curat. Râvna Femeilor Miro­no­sițe, în special a Mariei Magdalena, se arată mai ales prin faptul că îndată după ce L-au văzut pe Mântuitorul Înviat, găsind mormântul gol, giulgiurile așezate și mahrama împăturită deoparte, au alergat în cetate să spună și celorlalți ucenici Marea Veste. Era un mesaj plin de bucurie, iar unii dintre ucenici aproape că nu aveau puterea să creadă cele auzite.

Mironosițe

Despre Femeile Mironosițe se menționează că L-au urmat pe Domnul venind cu El din Galileea: Și urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui (Luca 23, 55).

Sfântul Evanghelist Luca amin­tește numele unora dintre Femeile Mironosițe: Maria Magdalena, Maria lui Iacob, Salomeea, Maria lui Cleo­­pa, Ioana, Suzana ș.a., care aveau o iubire sfântă față de Mântuitorul Hristos, greu de egalat în istoria mărturisitoare peste veacuri.

Profesori, cercetători și teologi preo­cupați de cuvintele nou-testamentare spun că numele Mariei apare în Evanghelie de 11 ori, fiind socotită cea dintâi dintre mironosiţe, purtând epitetul Magdalena.

Teofan Kerameus, într-o omilie, spune că Magdalena se tâlcuiește cea mărită. Astfel, vorbim despre măreția chemării la care a ajuns, devenind apostol pentru Apostolii apropiați Domnului.

Unii exegeți spun că între ucenicii Mântuitorului, doi n-au avut absolut nici o reținere față de propovăduirea Evangheliei și a Celui pe care L-au văzut înviat din morți: Maria Magdalena și Apostolul Pavel, căruia Mântuitorul i S-a arătat pe drumul Damascului. Nu s-au înfricoșat de lanțuri, prigoană, închisoare, moarte până când au făcut cunoscut cele văzute şi auzite, dând mărturie tuturor despre Mântuitorul Hristos.

Sfânta Tradiție, completând cuvintele Evangheliei, vorbește despre Maria Magdalena, care, văzând cât erau de prigoniți Mântuitorul și ucenicii Lui, a plecat la Roma, unde s-a prezentat împăratului Tiberiu, vorbindu-i despre adevărul Învierii.

Diferite izvoare dau mărturie despre prezența Mariei Magdalena în capitala imperială, unde, în numele Domnului, a vindecat ochii bolnavi ai împăratului, spunându-i acestuia despre cele petrecute la Ierusalim până la Răstignirea și Învierea Mântuitorului.

Auzind cele întâmplate la Ierusalim, împăratul s-a mâniat și a trimis scrisori, chemându-i la judecată pe Pilat și pe arhierei. Moartea lui Tiberiu însă nu a mai făcut posibile desfășurarea judecății și tragerea la răspundere a celor vinovați, iar Maria Magdalena nu a putut fi răsplătită pentru curajul ei.

Între cei care consemnează despre prezența ei la Roma merită mențio­nat Eusebiu de Cezareea, care ne spune că Pilat a fost înlăturat din funcția ocupată din cauza relei guvernări și, mai ales, a execuțiilor abuzive, între acestea numărân­du-se, fără îndoială, moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. De asemenea, Simeon Metafrastul, sec. X, reia această temă.

Renumit pentru calomnie, acte de violență, judecăți nedrepte, uneltiri și cruzime, dar cunoscut ca dis­pre­țuitor al obiceiurilor iudaice, Pilat a sfârșit cumplit; se pare că s-a sinucis, deși alții vorbesc despre întoarcerea lui și despre regretul manifestat față de cele întâmplate la Răstignirea Mântuitorului Hristos.

Eusebiu de Cezareea amintește de vizita Mariei Magdalena la împăratul Tiberiu, ceea ce înseamnă că tradiția păstra vie amintirea râvnei acesteia. În Epistola către Romani, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe ucenicii săi s-o îmbrățișeze pe Maria, care s-a ostenit mult pentru voi (Romani 16, 6). Poate fi vorba de Maria Magdalena, care avea râvnă multă și se poate să se fi întâlnit cu Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare.

Revenită în Iudeea, Maria Magdalena a avut același curaj al mărturisirii, fiind închisă și mult torturată. Sfântul Modest al Ierusalimului, în prima jumătate a veacului al VII-lea, vorbește despre dârzenia ei și despre călăii care, înfricoșându-se la un moment dat de tăria cu care răbda chinurile, au încetat să o mai tortureze. Așezată într-o corăbioară care nu avea nici vâsle, nici pânze, Maria Magdalena a ajuns în Galia, la Marsilia, cetate întemeiată cu 600 de ani înainte de Hristos, continuând acolo misiunea de propovăduire a Evangheliei.

Maria Magdalena era originară din localitatea Magdala, situată la câțiva kilometri depărtare de Tiberiada și de lacul Ghenizaretului (Marea Galileei). Era acolo un sat care își împrumutase numele de la cuvintele migdal sau turn.

În vremea Mântuitorului, locul era prosper, pentru peștele vândut de pescarii care se osteneau ziua și noaptea, dar și pentru industria postavurilor.

Iosif Flavius vorbește despre acest loc numindu-l Tarichaea, care înseamnă pește sărat. Era, așadar, o zonă unde oamenii trăiau în condiții prospere, fiind la un moment dat considerat cea mai importantă cetate de pe țărmul lacului. Iosif Flavius ne spune că se aflau acolo 40.000 de locuitori, deși proporțiile au fost amplificate. În Magdala existau mai mult de 200 de bărci, ceea ce arată preocuparea oamenilor și realizările pe care le puteau obține de pe urma muncii lor.

Multe consemnări ale pelerinilor din Antichitate vorbesc despre o biserică construită în acest loc pentru a o cinsti pe Maria Magdalena, iar săpăturile arheologice recente pun în lumină multe ziduri și construcții romane, locuinţe, băi, dar mai ales o mare mănăstire bizantină și un turn, de unde cetatea își luase numele.

Foarte aproape de malul mării, într-un sit arheologic cu vestigii și mărturii creștine evidente, s-a zidit îndată după anul 2000 o biserică romano-catolică, cu arhitectură modernă, dar în același timp inspirată, având masa Sfântului Altar în formă de corabie, cum arătau altădată corăbiile din Galileea, parte dintre ele păstrate și restaurate în diferite locuri din apropiere. Peretele dinspre răsărit este din sticlă, oferind posibilitatea celor care participă la slujbe să privească marea, dar mai ales pe Mântuitorul Hristos purtându-Se deasupra valurilor.

În interiorul bisericii se află icoane ortodoxe, mai ales cele ale Apostolilor, şi scene legate de lucrarea misionară din zonă. Pe stâlpii monumentali sunt înscrise cu litere aurite numele Femeilor Mironosițe, iar altarele de la demisol și nivelul principal sunt închinate Mariei Magdalena, Apostolilor și celorlalte Femei Mironosiţe.

Nu prea departe de satul obârșiei Mariei Magdalena se află localitatea Tabga, cum era numită și în epoca bizantină, denumire care se traduce șapte izvoare, arătând că ținutul este mănos și plin de apă. Iosif Flavius, consemnând file din istoria acestui loc, vorbește și despre un izvor abundent, iar pelerina Egeria numește locul septem fontes (șapte izvoare).

Locul amintește de înmulțirea pâinilor, pescuirea minunată și Predica de pe Munte, pelerina Egeria remarcând că acolo se aflau treptele de piatră pe care a urcat Domnul și câmpia unde Mântuitorul a hrănit mulțimile din cinci pâini și doi pești. O tradiție locală ne spune că piatra pe care a șezut Domnul, păstrată cu sfințenie și de împărăteasa Elena, care a zidit acolo o biserică, a fost fo­lo­sită mai târziu pentru Altarul care s-a păstrat și pe care se săvâr­șește Dumnezeiasca Euharistie. - Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Mironosite, nu revendicări de… fitze!
 

Duminica a treia după Sfintele Paști este închinată celor mai discrete și mai fidele prezențe din anturajul Domnului Hristos – Sfintelor Femei Mironosițe. Un fel de 8 martie creștin, dedicat nu numai ucenițelor din evanghelie, dar și tuturor credincioaselor Bisericii noastre, care și-au împlinit și își împlinesc cu aceeași discreție, peste veacuri, misiunea sfântă de urmașe vrednice ale acelora.

Cine sunt cele trei femei mironosițe din evanghelie? Sunt Maria Magdalena, din care Domnul scosese șapte demoni (cf. Mc. 16, 9); Maria, mama fraților Iacob și Iosi; și Salomeea, soția lui Zevedei, mama apostolilor Iacob și Ioan. Acestea au venit în dimineața Învierii la mormânt gândind să desăvârșească ritualul ungerii Trupului Domnului cu miresme, pentru că timpul prea scurt de vineri, după Răstignire, nu mai îngăduise acest lucru.

Așa se face că ele sunt primele persoane care primesc de la Înger vestea cea mare a Învierii și tot ele sunt și primele care s-au încredințat de faptul că mormântul a rămas cu adevărat gol. Mai mult, Domnul chiar i Se arată Mariei Magdalena și o trimite să le vestească și Ucenicilor minunea, învestind-o astfel într-un fel de „apostol al apostolilor” (cf. In 20, 14-18).

De ce am spus că femeile mironosițe se remarcă îndeosebi prin discreția și fidelitatea lor? Pentru că ele urmau permanent ca niște umbre abia vizibile grupul de Ucenici ai Domnului, slujindu-le la nevoile zilnice, și pentru că au fost mai prezente chiar și decât apostolii în timpul Patimilor, Răstignirii și Morții lui Hristos.

Aceste considerente, însă, au creat complexe unora în vremurile de azi, care, apreciind ca o discriminare strana stângă a Bisericii, au stârnit un curent feminist vehement ce pretinde strană egală sau chiar Altar pentru urmașele mironosițelor de altădată. Chiar așa, de ce nu „amestecăm stranele”, hirotonind și femei în Biserica noastră?

Fără a ignora deloc contextul tradițional-istoric și mentalitatea vremii, absolut nefavorabile accederii femeii la preoție, este evident că Domnul nu a încurajat în niciun fel o asemenea practică. Ar fi adoptat-o dacă ar fi considerat-o necesară, învestind ca apostol pe cea mai sfântă ființă de pe pământ – pe Maica Sa: Preasfânta, Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria – sau, iată, pe femeile mironosițe de astăzi, că tot Îi urmaseră ele permanent, asemenea apostolilor. Dar, nu! Consecvent scopului creației, Hristos a fidelizat firile celor două făpturi umane naturii lor diferite, conservând femeii darul maternității, iar bărbatului pe cel al paternității ecleziastice. De vreme ce nici crearea lor nu a fost identică – Adam prin plămadă din lut și suflare dumnezeiască, iar Eva prin desprindere din coasta bărbatului ei (Fac. 2, 7 și 21-23) – nici vocația lor nu putea fi similară. De altfel, însăși structura fiziologică a femeii îi îngrădește acesteia accesul la Altar.

În altă ordine de idei, hirotonia ca revendicare de drept – chiar și în cazul bărbaților, darămite la femei – nu este decât o pretenție pe cât de insolentă, pe atât de inconștientă. Preoția nu poate fi pretinsă, pentru că nu este un drept, ci o chemare sfântă (cf. Evr. 5, 4). Nu este un privilegiu, ci o slujire specială și o responsabilitate pe măsură. Astfel, ea trebuie să survină alegerii de către Dumnezeu, ca în cazul lui Aaron (Ieșire cap. 4), pe care l-a și adeverit vas ales în chip minunat, în timp ce răzvrătirea lui Core și a tovarășilor lui a pedepsit-o năprasnic (cf. Numerii cap. 16-17). Preoția nu este o problemă de democrație, ci de TEOCRAȚIE; nu poate fi revendicată în cadrul drepturilor omului, pentru că e o temă de DREPT DIVIN, și nu poate face obiectul feminismului extravagant, pentru că este o chestiune de elementar bun simț. Preoția necesită vocație, nu perorație; ea responsabilizează, nu discriminează!

De aceea, discreția, sfințenia și modul de receptare a femeilor mironosițe de către Biserică, în istorie, nu numai că nu ar trebui să constituie subiecte de dispută ideologică, ci s-ar cuveni să ne inspire la credință și slujire corespunzătoare, în duh evanghelic și patristic. Să ne cultive, adică, mai degrabă teama sfântă de sacru și conștiința propriei nevrednicii, decât tupeul uzurpării de prerogative divine. Altfel spus, să ne incite la un comportament autentic de mironosițe, nu la revendicări de… fițe!

† SEBASTIAN, Episcopul Slatinei și Romanaților

Sursa: http://episcopiaslatinei.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Rugaciunea intretine metabolismul spiritual al omului - Arhim. Andrei Coroian
 

Părintele Teofil Tia este decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj. S-a născut la 12 noiembrie 1971 în orașul Ocna Mureș din județul Alba. Licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu (anul 1996), cu teza: Teologie și cultură europeană. Identitatea Ortodoxiei românești, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ion Bria de la Geneva, este doctor în teologie, sub îndrumarea aceluiași distins profesor și teolog, în anul 2000. Călugărit, hirotonit și hirotesit arhimandrit, a ajuns lector, conferențiar și profesor universitar. Bogata sa experiență didactică și deopotrivă pastorală-duhovnicească, dobândită în slujirea de preot-duhovnic, la Alba Iulia și Cluj-Napoca, m-au făcut să mă îndrept spre părintele Teofil cu aceste întrebări despre pastorație și duhovnicie, ale căror răspunsuri să fie folositoare nouă, tuturor.

Părinte decan, care este im­portanța rugăciunii per­sonale în viața preotului? Este exemplul său personal o bună metodă pastorală de propovăduire a Evangheliei?

Rugăciunea personală este o condiție a evoluției spirituale. Este obligatorie pentru a atinge o anumită intimitate cu Dumnezeu. O viață duhovnicească fără rugăciune personală, doar cu rugăciune publică, este precum un program cotidian caracterizat doar de interacțiuni publice și lipsit de mo­mente de cultivare a sin­gu­ră­tății. Sistola și diastola din funcțio­narea inimii și a organismului, ins­pirația și expirația specifice sis­temului respirator își au echivalențele lor în plan spiritual. Fără ele se produce moartea organismului viu. Deci rugăciunea individuală este obligatorie pentru metabolismul de zi cu zi al vieții preotului și al familiei sale. Dacă ea nu mai există, viața este marcată de neîmpliniri, eșecuri, frustrări, nevroze. Mai mult, lectura vieții de zi cu zi se va schimba: fără rugăciune, răul care ar fi trecut neobservat pare gigantic, strivitor, ucigător. Pe când, practicând rugăciunea zilnică, răul îl percepi ca fiind minor, nesemnificativ. Fără rugăciune, va suferi cel mai mult lucrarea de proclamare a Evangheliei, căci vor pieri dinamismul preotului, entuziasmul pentru munca sa, bucuria de a trăi a fiecărei zile și se vor instala rutina, plictisul, oboseala cronică.

Recomandați viitorilor preoți și fiilor duhovni­cești să practice „Rugăciunea lui Iisus”? Care este folosul practicării ei?

Desigur! Este rugăciunea regală, calea „imperială” de acces la Dumnezeu. E scurtă, practică și de maxim efect. Propun să fie spusă pe respirație, cu ajutorul metanierului, pentru a se implementa în inconștientul fiecăruia. Ea aduce un calm fără margini, o bucurie interioară permanentă, un echilibru emoțional profund și multă putere de a iubi. Ne scu­tește de seceta afectivă, de tentaculele întristării și chiar ale depresiei. Pentru civilizația noastră frenetică și solicitantă continuu, ­isihasmul e cea mai bună formă de a răspunde provocărilor. Decât să faci observații altora, mai bine roagă-te pentru ei cu Rugăciunea inimii. Isihasmul ne poate introduce într-o lume paralelă, ne poate ridica în alt plan existențial, pur duhovnicesc, ne poate ocroti de toată toxicitatea unei lumi care ne-ar vrea prizonier doar al ei, gustând și inhalând numai chestii pur imanente, trecătoare, perisabile. Universul întreg emoțional poate fi reglat de Rugăciunea inimii.

În Omiliile Sfântului Grigorie Palama, aflăm că sfântul tâlcuia păstoriților săi textele evanghelice într-un mod filocalic, chemându-i la trăire duhovnicească. Cum se poate reinstaura duhovnicia în societatea de astăzi, bântuită de secularism, neo-marxism și alte subtile anormalități, însă setoasă de curăție și normalitate? Cum se pot transmite astăzi învățătura și viața duhovnicească autentică?

Trăirea duhovnicească înseamnă pătrunderea ființei noastre cu dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta am fost creați, pentru fericire în dragoste și nemurire. De aceea trebuie să fim permanent atenți la cei doi vectori: pe de o parte, cel vertical, lucrarea unei intimități cu Dumnezeu, pe de altă parte, cel orizontal, exersarea în dragoste cu semenii, prin fapte concrete, potrivite propriei harisme și propriei vocații din lume. Dacă nu ne-am descoperit vocația și locul, încă nu suntem cu ­adevărat pe traseul mântuirii. Toți avem un loc unic și inconfundabil pe harta de mântuire a lumii, și dacă am alunecat în alt loc, nu „adunăm” împreună cu Mântuitorul, ci risipim. Cuvântul divin e clar: „Cel care nu adună cu Mine, risi­pește!”. Ceea ce nu facem din dra­goste, nu ne va fi de folos cu adevărat. Mai înainte de a restaura duhovnicia în lume să o instaurăm în ființa noastră. Cuvântul părintelui Arsenie Papacioc e concludent: „Vreau să schimb o lume întreagă, schimbând un singur om: pe mine!”. Prioritatea numărul unu este sfințirea mea, și apoi voi avea energie pentru a-i ajuta și pe alții. Dacă încep cu alții, nu voi mai ajunge niciodată la mine. Aceasta este adevărata ordine pe traseul sfințirii de sine.

Enumerați câteva metode de a transmite mesajul evan­ghelic și a-i chema la viață duhovnicească pe tinerii elevi și studenți.

Prima dată trebuie să-i ajutăm să-și creioneze un proiect de viață inteligent. Ce i-ar face pe ei feri­ciți? Care sunt căile prin care pot ajunge împliniți? Pe lângă abordarea pozitivă, trebuie să fim atenți la pericole, la negativul lumii noastre: se pot ei imuniza la falsele valori pe care le propune uneori mass-media? Banii, averea, prestigiul personal, materia sunt zeități care guvernează civilizația consumistă. Umblă și ei după acestea, cu disperare? Ce vor să facă „din” viața lor și „cu” viața lor? Toată bătălia se realizează în jurul unui unic obiectiv: acela de a deveni fericiți! Ce ne va face fericiți: materia, prestigiul, averea, instinctele satisfăcute supraabundent, sau echilibrul, trăirea interioară, accentul pe suflet și sensibilitatea față de religie? Religia vine cu o ofertă de dincolo de lume, transcendentă, eternă. Dacă ei își vor ști vertebra proiectul de viață și din punct de vedere religios, vor avea un câștig enorm. Din păcate, societatea neo-marxistă ar vrea să elimine, să evacueze tot ceea ce este sacru din viața lor. Însă doar în spatele sacrului se ascunde iubirea. Oferta pe care o face lumea este de concurență, agitație și poftă de a beneficia doar de o „satisfacție instantanee”. Religia lucrează cu valori ce acționează pe termen lung și e conștientă că acestea nu se asimilează instantaneu, ci etapizat. Dar ele pot genera apoi o fericire consistentă, durabilă, eternă chiar. Tinerii trebuie deci să fie foarte atenți din ce direcție vine seducția și ce este, cu adevărat, în interesul lor. 

Ce responsabilitate au preoții față de starea generală de decădere (de „co­rup­ție spirituală”) în care se află societatea noastră? Cum ar putea interveni eficient?

Societatea are preoții pe care-i merită. Tot așa cum are și liderii politici pe care-i merită. Așa că nu e duhovnicește să ne prea lamentăm că nu avem lideri vrednici. Sunt dintre noi, pe măsura noastră. Să ne răsune în minte permanent cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „Vreau să schimb o lume întreagă schimbând un singur om: pe mine!”. Deci, să încetăm să criticăm și să ne lamentăm de calitatea slabă a celorlalți și să ne uităm la noi înșine; mai întâi să ne convertim și să ne înnoim pe noi înșine, să exorcizăm răul din ființa noastră, și apoi să-i mai analizăm pe alții. Să practicăm pocăința perpetuă, căci aceasta ne poate sfinți enorm! Fiecare generație are nevoie de lucrare pastorală pentru a se putea mântui. Deci, preoții de astăzi sunt responsabili pentru generațiile de astăzi. Tot răul, de la Adam și Eva până la sfârșitul lumii, nu este decât o picătură de otravă în fața unui ocean de „apă vie”, care este dragostea divină. Deci, ar putea picătura să otrăvească oceanul? Nu! Așa încât, pentru a ne păstra elanul pastoral nu privim la câtă degradare e în jur, ci la cât bine putem noi consolida, răspândi, revărsa în lumea în care trăim. Metodele de intervenție sunt diferite, în funcție de profilul fiecărui preot. Depinde de încli­națiile sale personale: inter­acțiuni constante cu tinerii sau cu cei mici (copiii); sau poate organiza grupuri de dialog creștin cu intelectualii parohiei; sau poate organiza seri de film cu interpretarea creștină a producțiilor cinematografice; sau poate organiza seri biblice cu enoriașii dornici de a cunoaște mai amănunțit Scriptura; sau poate organiza excursii și drumeții pe la mănăstiri, adică pelerinaje; fiecare preot trebuie să se focalizeze pe ceea ce i se pare că va corespunde mai mult profilului său interior.

Cum se formează o personalitate duhovnicească cu influență transformatoare în comunitate și societate? Ce calități duhovnicești trebuie să aibă o comunitate (creștină) pentru a „produce” preoți, teologi și duhovnici de adâncime duhovnicească, cu înrâurire binefăcătoare asupra conștiin­țelor omenești? (Așa cum au fost în secolul trecut părinți ca: Stăniloae, Galeriu, Sofian, Arsenie ­Boca, Cleopa și alții)

O astfel de personalitate se naște prin rugăciune și în sufe­rință. În comoditate și indi­ferență religioasă se nasc doar medio­crități bârfitoare și iubitoare de scandal. Să privim în jur și să constatăm realitatea. Mediul socio-cultural în care trăim naște ființe cu alte interese și tendințe decât cele duhov­nicești. Soluția ar fi să ne separăm parțial, să fim selectivi cu prietenii și grupurile din care acceptăm să facem parte, să filtrăm cu multă atenție mesajele transmise de emisiunile de la televizor. Tot ceea ce pătrunde în intimitatea vieții noastre poate fi terapeutic sau toxic. Noi facem selecția. Cu cât ne vom integra într-un mediu religios autentic și vom ști extrage esențialul pentru viața noastră, se va crea și cadrul pentru nașterea de titani, cu mare adâncime duhovnicească. 

Cum poate realiza un preot comunitate euharistică vie? O comunitate în care să domnească duhul, pacea și iubirea jertfelnică a lui Hristos? Care să devină un mediu terapeutic și restaurator, pentru cei bolnavi, răniți de păcate, răvășiți și slăbiți sufletește?

Aceasta este o preocupare pe termen lung, este o „construcție” de durată, iar ambițiile de a o realiza într-un timp-record demon­strează imaturitate duhovnicească. O viață de om este necesară uneori să-i convingi pe oameni că... „știe Domnul mai bine decât noi regulile fericirii și ale bucuriei”, căci El ne-a creat. Dragostea este molipsitoare și lentă. Doar cele diavolești sunt nerăbdătoare și aprige. Tot ceea ce agită și tulbură nu este de la Domnul. Tot ceea ce liniștește și unge la suflet este duhovnicesc. Oricum, există cercuri concentrice în orice parohie. Contează însă dimensiunile acestor cercuri. De multe ori, cercul prim, din epicentru, care cuprinde credincioșii foarte atașați Bisericii și care se împărtășesc săptămânal este foare firav, iar cercul celor care vin la biserică doar de Paști și de Crăciun este de mari dimensiuni, ­fiind chiar strivitor numeric raportat la celelalte cercuri. De aceea, sarcina prioritară a preotului este să facă mai consistent cercul primar, din epicentru, pe acesta să-l crească în consistență și credibilitate, iar ulterior și celelalte cercuri vor fi afectate pozitiv. Pentru aceasta este nevoie de multă muncă, dăruire, patos, în esență, dragoste multă revărsată între oameni.

Care sunt principalele metode terapeutice pe care preotul-duhovnic le are la îndemână, pentru cei bolnavi, pentru cei singuri, pentru cei care sunt sau se simt marginalizați?

Terapia preotului este una spirituală, să nu cumva să se erijeze în atoateștiutor. El practică o terapie inclusivistă, nu exclusivistă. El e bine să aibă o echipă ­terapeutică, pe care să o dirijeze inteligent, spre binele credin­cioșilor. Din echipă să facă parte și un psiholog, și un medic psihiatru, tocmai pentru a întâmpina cu inte­ligență cazurile grave. Poți să te simți singur fără să fii cu adevărat, tot așa cum poți să nu te simți singur chiar dacă ești (precum pustnicii). Percepția aceasta a singurătății poate fi o chestiune subiectivă. Când ai o relație de intimitate cu Dumnezeu nu te mai simți singur niciodată. Când nu o ai, viața ta este presărată cu nenumărate singurătăți. Organizarea de mici evenimente, invitarea credincioșilor de a participa la anumite slujbe, inter­acțiuni fertile și pline de bucurie după sfintele slujbe sunt toate metode de a alunga singurătatea și sentimentul de excluziune al unor credincioși. De multe ori poți ajunge marginalizat pentru că te autoexcluzi dintr-o comunitate. Apartenența la o comunitate noi o avem deja prin Botez, nu trebuie să o cerșim. Trebuie doar să o cultivăm prin participare la slujbe, și apoi această participare va genera multe bucurii. 

În „Psihologie pastorală", citați pe Constantin Rădulescu Motru, care vorbește despre credință ca despre fondul sentimental omenesc și convingerea că existența are un sens. Vă rog să dezvoltați puțin această afirmație!

 În inconștientul colectiv, care este deasupra timpului, există convingerea că moartea nu pune final existenței noastre. Cu toții știm că vom muri cândva, și cu toate acestea ne ducem viața pe mai departe ca și când aceasta nu se va întâmpla niciodată. Cine este pasionat de acest aspect poate recurge cu mult succes la Victor Frankl și bibliografia propusă de el. După ce a avut experiența maximală a traumei în lagărele naziste, el a descoperit culmile înalte ale trăirii mistice religioase. A ajuns la fericire, precum Nicolae Steinhardt, care în închisoare a scris „Jurnalul fericirii”. Maxima suferință deschide porțile maximei fericiri. Religia este conaturală ființei noastre, căci ea este singura știință care ne deschide ontologic spre transcendent, spre lumea de dincolo, spre eternitate. Biserica proclamă de 2.000 de ani sensul vieții, alte religii au făcut-o și ele dintotdeauna; fiecare pe cont propriu trebuie să se convingă de acest adevăr: ne-am născut pentru a învăța să iubim! Iubirea este de natură divină, este o energie a lui Dumnezeu, și nu toți sunt deprinși să lucreze cu ea. Pentru aceasta e nevoie de „antrenament”, de rugăciune, de perseverență, de voință oțelită.

Care sunt bazele și principalele metode ale psihoterapiei ortodoxe?

Psihoterapia ortodoxă vrea să vindece recurgând și la metodele psihoterapiei laice, nedesconsiderând nimic din ceea ce s-a descoperit spre binele omului. De aceea, ea este o formă de psihoterapie integrativă, care are însă un reper: transcendența. Nu e străină de Dumnezeu și de planul Acestuia cu fiecare dintre noi. Ea este constelată de valorile cre­dinței. Ea urmărește proclamarea sensului de ansamblu al vieții și a sensului vieții fiecăruia dintre noi. Nici unul nu trăiește degeaba. Și viața fiecăruia se integrează unui sens mai amplu, general, de ansamblu.

Lumea postmodernă e bântuită de frici. Dacă începutul secolului trecut era dominat de isterii, începutul secolului nostru e stăpânit de anxietăți: fiecare are câte o frică care îl tiranizează. Să nu uităm însă că fobiile folosesc la distragerea atenției de la temeri mai adânci. E bine să ne analizăm, să identificăm fricile care ne otrăvesc viața și să le găsim antidotul duhovnicesc. Întotdeauna acestea au o conexiune cu întrebările fundamentale: De ce trăiesc? De unde vin? Încotro mă îndrept? Ce va fi cu mine după moarte?

Metodele psihoterapiei ortodoxe sunt toate axate pe comunicarea de dragoste, pe absorbția dragostei: beneficiarul învață să iubească și să se lase iubit, căci aceasta este calea spre vindecare și spre fericire. Unii nu știu să iubească, alții nu știu să se lase iubiți. La acest capitol sunt fragili toți beneficiarii psihoterapiei. Deci, psihoterapia pastorală este vertebrată religios și urmărește includerea beneficiarului în circuitul energiilor iubirii. Aceasta este „hora” Sfintei Treimi, în care suntem chemați cu toții să ne integrăm. Să învățăm să iubim este scopul suprem al vieții, și psihoterapia pastorală are un rol în acest demers.

În cartea sfinției voastre „Preoție misionară și pastorală contextuală” vorbiți despre o pastorație axată pe idealul fericirii omului, dobândibilă prin recreditarea misticii - ca „stea polară” în constelația valorilor postiluministe... Părintele Nicolae Steinhard vorbea și el despre creștinism ca o soluție de descoperire (sau redescoperire) a fericirii. Vă rog să dezvoltați puțin aceste afirmații.

Fericirea este o stare afirmativă, în care simțim că viețile noastre au sens și plăcere. Or, viața preotului este suculentă în „sens” și „bucurie de a trăi”, pentru că lucrează faptele esențiale: revărsarea dragostei lui Dumnezeu între oameni. Dinspre Altar înspre întreaga biserică se revarsă în timpul slujbelor energii pozitive, pe care cei care știu să le absoarbă o fac, spre împlinirea lor. Nu toți știu face aceasta, din păcate. Preotul lucrează cu cel mai prețios lucru de pe pământ, cu harul, care este o energie a lui Dumnezeu dată oamenilor spre fericirea lor, nu spre plictis sau inconfort.

E adevărat, pentru a ști prețui iubirea lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să ai experiența traumatizantă a absenței ei din viața ta, altfel s-ar putea să o respingi, trufaș, crezând că poți fi fericit prin tine însuți. Unii au această convingere, că n-au nevoie de Dumnezeu, adică de dragoste, pentru a fi fericiți. Și vor constata cândva cât de falsă este. Asta a fost și senzația lui Lucifer, când a căzut ca un fulger din cer: că nu mai are nevoie de Dumnezeu, că poate fi fericit fără El. Și s-a „deconectat”. Și, fără „alimentare”, lumina i s-a stins.

Ne putem însă întreba: „Cum poți să fii fericit într-o lume plină de nefericire?” Doar zeilor păgâni din Antichitatea greacă nu le păsa de nefericirea oamenilor. Ce-i pasă fericirii de nefericirea altora? Creștinismul ne învață compasiunea, împreună-compătimirea, căci noi, oamenii, vibrăm lăuntric la suferința altora și ne știm pune în locul lor: știm că am fi putut fi noi în locul celor care suferă acum sau vom fi și noi cândva în situația lor.

La întrebarea „Cum poți să fii fericit într-o lume plină de nefericire?”, mai putem răspunde și altfel: secretul este atenția selectivă. Noi, preoții, avem datoria unei lecturi selective a vieții: să vedem binele din lume și pe acesta să-l consolidăm, și să ignorăm răul, pentru ca acesta să se topească în timp. Dacă îi dăm importanță răului și dorim să-l eradicăm, acesta devine țanțoș, pentru că e băgat în seamă, și atenția noastră îl va stimula să crească. Spunea Anne Franck, o tânără care a murit la 16 ani: „Eu nu mă uit la câtă mizerie există în lume, ci la câtă frumusețe rămâne!”. Lectura selectivă a realității ne ajută să ne păstrăm echilibrul interior.

Fericirea are trei componente: să ai „ceva de făcut”, să ai pe „cineva pe care să-l iubești”; să ai „ceva” în care să speri. Dacă ne articulăm bine în minte acești trei vectori și îi aplicăm la viața preotului, descoperim cel mai mare coeficient de performanță: preotul are de făcut misiunea, cel mai important lucru de pe pământ (să proclami dragostea lui Dumnezeu printre oameni), să ai pe cineva pe care să-l iubești și care, în plus, te și iubește, deci tu te simți iubit de El, și să ai ceva în care să speri, adică Paradisul eshatologic pregătit nouă de Dumnezeu.

 

Ziarul Lumina



Patriarhul Daniel, mesaj la Duminica Femeilor crestine
 

În mesajul adresat cu prilejul Duminicii Femeilor Mironosiţe (8 mai 2022), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel se roagă pentru femeile creştine să primească bucurie și binecuvântare.

Patriarhul a mai menţionat că Sfintele Femei Mironosițe au devenit, prin virtuţile lor, „modele de urmat pentru toate femeile credincioase care, peste veacuri, au purtat în suflete cu sfințenie lumina lui Hristos”.

„Femeile creștine din viața Bisericii au urmat voinței lui Hristos, așa cum i-au urmat Maica Domnului, Femeile Mironosițe, Sfintele Mucenițe, Sfintele Cuvioase și întregul șir al tuturor Sfintelor Femei, înscrise în calendarul Bisericii și cinstite de Biserică”, a subliniat Preafericirea Sa.

Mesajul integral:


Sfintele Femei Mironosițe împreună cu Maica Domnului sunt rugătoare pentru femeile creștine 

Hristos a înviat! 

Biserica Ortodoxă a consacrat o duminică specială Sfintelor Femei Mironosițe, Duminica a treia după Sfintele Paști, prin aceasta recunoscând și prețuind rolul lor de mărturisitoare și vestitoare ale Învierii lui Hristos.

În contrast cu teama manifestată de Ucenicii Lui, care s-au încuiat în casa unde a avut loc Cina cea de Taină, Femeile Mironosițe au manifestat curaj și fidelitate și au mers la mormântul Domnului Iisus Hristos, învrednicindu-se să-L vadă cele dintâi înviat din morți. Viețuind lângă Maica Domnului, Femeile Mironosițe au învățat de la ea, în vremea propovăduirii Evangheliei de către Hristos Domnul, să împlinească „tot ceea ce spune (El)” (Ioan 2, 5).

Prin virtuțile lor alese, Sfintele Femei Mironosițe au devenit modele de urmat pentru toate femeile credincioase care, peste veacuri, au purtat în suflete cu sfințenie lumina lui Hristos, dovedind aceeași putere de jertfire și slujire, de împlinire a legii iubirii milostive, făcătoare de comuniune și bucurie.

Femeile creștine din viața Bisericii au urmat voinței lui Hristos, așa cum i-au urmat Maica Domnului, Femeile Mironosițe, Sfintele Mucenițe, Sfintele Cuvioase și întregul șir al tuturor Sfintelor Femei, înscrise în calendarul Bisericii și cinstite de Biserică.

Pe acest temei binecuvântat, în urmă cu doi ani (2020), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat a treia Duminică după Paști ca fiind Duminica Femeilor creștine (Hot. Nr. 4014/22 iulie 2020). Această inițiativă de prețuire a credinței și a curajului femeilor creștine evidențiază importanța lucrării misionare a femeilor în viața Bisericii și a societății românești.

În contextul anului 2022, proclamat în Patriarhia Română ca An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, ne aducem aminte cu recunoștință de mamele și bunicile noastre, care ne-au învățat primele rugăciuni și care ne-au îndreptat pașii spre Sfânta Biserică, de educatoarele, învățătoarele și profesoarele de Religie, care au insuflat copiilor şi tinerilor credințîn Domnul Hristos, Cel răstignit șînviat, formându-i ca fii dreptcredincioși ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai poporului român.

Rugăciunea către Dumnezeu și către Sfinții Săi a încălzit inimile și a luminat mințile femeilor creștine, încurajându-le în vremuri de restriște și umplându-le sufletele de bucurie și speranță în vremuri de pace, dăruindu-le duh de iubire smerită și jertfelnică în calitate de soții și mame, întărind familia creștină.

Rugându-se cu multă încredere și în orice împrejurare a vieții în mod special Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, femeile creștine s-au asemănat ei în iubirea lor smerită pentru Hristos Domnul și pentru Biserica Sa.

Tot în această lună mai, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește Ziua Națională a Familiei, în ziua de duminică, 15 mai 2022, pentru a prețui și ajuta familiile care odrăslesc, cresc și educă pe toți copiii lor, cu multă credință, nădejde și iubire creștină.

În societatea românească de astăzi, femeile credincioase se străduiesc, în familie sau în mănăstire, în școli, spitale și în alte instituții, să-și împlinească vocația sau misiunea lor „ca pentru Domnul” (Coloseni 3, 17), având timp pentru rugăciune și pentru fapte generoase de milostenie, împărtășind celor din jurul lor bunătate și bucurie creștină, fiind în familie, în Biserică și în societate adevărate lumini, aprinse din lumina lui Hristos Cel înviat.

Cu prilejul Duminicii Mironosițelor și al celorlalte două sărbători închinate Femeilor creștine și Familiei adresăm felicitări și binecuvântări tuturor femeilor care cultivă și mărturisesc, prin rugăciune, prin cuvânt şi faptă, credința în Hristos Cel răstignit și înviat, oferind multă lumină şi bucurie în viața Bisericii, a familiei și a societății.

Ne rugăm lui Dumnezeu să dăruiască tuturor femeilor și familiilor dreptmăritoare, precum le-a dăruit mai întâi Sfintelor Femei Mironosițe, bucurie și binecuvântare în a-L mărturisi pe Domnul Iisus Hristos Cel înviat și a participa activ la viața Bisericii Lui.

Le dorim tuturor sănătate și fericire, pace și bucurie sfântă întru mulţi și binecuvântați ani!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Rugaciunea - scara catre cer - Pr. Adrian Agachi
 

Scara este unul dintre cele mai pu­ternice simboluri creștine. Fie că vorbim de aceasta ca imagine a rugăciunii sau a virtuților creș­tine, ca prefigurare a Maicii Domnului, sau o privim drept o emblemă a creșterii duhovnicești, scara se impune ca una dintre cele mai puternice reprezentări creștine. Primul care ne descoperă simbolismul ei adânc este Dreptul Iacov.

Încă de la început, poporul iudeu a simțit nevoia de a nu fi amestecat în vreun fel cu neamurile păgâne. Iar această grijă aproape puritană se observă din îndemnul pe care Iacov îl primește de la tatăl său Isaac: „Să nu-ți iei femeie din fetele Canaaneilor” (Facerea 28, 1). Pe scurt, Iacov trebuie să împlinească o călătorie amplă în Mesopotamia, pentru a se reuni cu unchiul său Laban, fratele mamei sale, și să-și găsească astfel o mireasă. În timpul acestei călătorii, apropiindu-se de cetatea Luz - în drum spre Haran, ținut în care se născuse bunicul său, Avraam -, Iacov este nevoit să își petreacă noaptea sub cerul liber, fără acoperământ în afara hainelor sale, și să doarmă cu capul pe o piatră. Fără îndoială că, asemenea bunicului și tatălui său, Iacov s-a rugat intens înainte de a se culca, pentru ca Dumnezeu să-i binecuvânteze calea și să-l încununeze dăruindu-i o mireasă care să-l ajute în viața sa. Adormind apoi ostenit, are una dintre cele mai fascinante viziuni, care se regăsește și acum pictată în nenumărate biserici creștine și care va face să curgă multă cerneală pentru a-i explica bogatele sensuri teologice pe care le poartă.

Astfel, ni se spune că: „a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ți-am spus»” (Facerea 28, 12-15). Trezindu-se din somn înspăimântat, Iacov mărturisește cu cutremur: „Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!”, iar apoi adaugă: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facerea, 28, 16-17).

Și totul a pornit de la rugăciunea de seară, rostită cu smerenie și credință sinceră...

Simbolismul scării

„Scara” din viziunea lui Iacov a fost interpretată în multe feluri de Părinții Bisericii și de teologii care și-au îndreptat atenția asupra ei. Cea mai des întâlnită interpretare este ca simbol al Maicii Domnului, cea care a unit cerul și pământul prin faptul că a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos. Însă mai găsim totodată și interpretarea scării ca un chip al ierarhiei îngerești, de vreme ce îngerii suiau și coborau pe ea, păstrând legătura dintre Dumnezeu și oameni - aducând rugăciunile oamenilor la Dumnezeu și învățându-i pe oameni cum să se închine și să slujească lui Dumnezeu. De asemenea, o altă tâlcuire a scării o regăsim la Sfântul Ioan Sinaitul (Scărarul), care transformă acest simbol creștin într-o imagine a virtuților care trebuie lucrate în viața duhovnicească. De altfel, în Prologul monumentalei sale Scări ni se spune: „Ea (scrierea, n.n.) ne înfățișează o scară întărită de la cele pământești la Sfintele Sfintelor și ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei. Această scară socotesc că a văzut-o și Iacov, cel ce a călcat peste patimi, când se odihnea după nevoința lui. Dar să începem, rogu-vă, cu râvnă și credință acest urcuș înțelegător și suitor la cer, al cărui început este lepădarea de cele pământești, iar sfârșit este Dumnezeul iubirii”.

Ulterior viziunii sale, Dreptul Iacov ridică piatra pe care adormise în chip de stâlp și toarnă deasupra ei untdelemn. Acest fapt are și el un simbolism aparte. Pentru că atât piatra, cât și ungerea ei simbolică nu reflectă vreun ritual păgân, ci o prefigurare a Mântuitorului Iisus Hristos - Piatra cea din capul unghiului și „Unsul” lui Dumnezeu. Rugăciunea conduce, așadar, către vederea lui Dumnezeu. Rugăciunea este, cu adevărat, scara care ne deschide drumul de la cele pământești spre cele cerești. De aceea, este important să nu ratăm nici o ocazie de a ne ruga, de a ne sfinți sufletul și de a ne apropia astfel de Mântuitorul Iisus Hristos. Fie că această rugăciune este împlinită acasă, în taină, fie că este împlinită alături de alți credincioși în biserică, ea trebuie să devină o activitate care ne însoțește permanent, care ne ajută să conlucrăm cu harul dumnezeiesc.

Însă trebuie să mai remarcăm un fapt ulterior viziunii lui Iacov: făgăduința lui. „De va fi Domnul Dumnezeu cu mine și mă va povățui în calea aceasta, în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac; și de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu și din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da Ție” (Facerea 28, 20-22). Hristos - Piatra cea din capul unghiului - este și Casă a lui Dumnezeu pentru cel credincios, este locaș plin de viață și lumină care-l primește pe cel ce se roagă Lui cu credință.

Și astfel înțelegem mai bine ce dorea părintele Stăniloae să ne spună când mărturisea astfel: „Urcușul duhovnicesc, chiar dacă duce pe cineva până la imediata apropiere de Dumnezeu în cer, este un urcuș în lăuntrul Bisericii, pe treptele spirituale din Biserica de pe pământ, și pe cele din Biserica din cer. Nu există altă scară spre Dumnezeu decât prin lăuntrul Bisericii! Pentru că de-a lungul acestei scări se întinde plin de atracție harul lui Hristos, puterea lui Hristos, «Calea», și pentru că la capătul de sus al acestei scări și numai acolo, ca vârf al întregii ierarhii, Se află Hristos” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Bucu­rești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 64).

Scara rugăciunii noastre nu poate fi urcată individual. Ea are nevoie să fie urcată de întreaga comunitate. Când aproapele nostru se roagă mai bine, mai smerit, mai intens, și rugăciunea mea are de câștigat. Când, poate, rugăciunea mea este mai concentrată, mai dedicată lui Dumnezeu, atunci și cei din jur simt sprijinul. Și, astfel, cu toții, urcăm scara rugăciunii - scară către cer.

Ziarul Lumina



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Sfantul Cuvios Irodion si vatra isihasta de la Lainici
 

În primăvara aceasta cu limpezimi de cer am poposit în ținutul de poveste al Gorjului, acolo unde vatra de cultură autentic oltenească este întregită de paleta monastică a unor locuri în care pacea și rugăciunea dăinuie de veacuri. Dincolo de fascinantele peisaje pictate parcă de o parte și de alta a Defileului Jiului, am ajuns în locul în care frumusețea sufletului devine altar. Străjuind de secole hotarul dintre Oltenia și Ardeal, Mănăstirea Lainici, lăcașul de închinare al sihaștrilor de altădată, este astăzi vatră monahală de obște și în același timp popas de rugăciune pentru pelerinii din întreaga țară.

Suav miros de smirnă și tămâie înveșmântează interiorul celor două biserici ale mănăstirii, iar racla cu sfintele moaște ale Cuviosului Irodion și Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascul­tătoarea” mângâie și vindecă sufle­tește și trupește pe tot creștinul îngenuncheat în popas de rugăciune.

Parcurgând cu trenul Defileul Jiului, aveam impresia unei călătorii dantelate între noapte și zi, iar fiecare intrare și ieșire dintr-un tunel erau parcă o succesiune de lumi. Incredibil! Ajungând însă pe la jumătatea drumului, la vremea când verdele crud al pădurii se prăvălea peste învolburatele ape ale Jiului, am simțit nevoia să gust din marea aceea de liniște și pace a sufletului, în sfântul lăcaș al Mănăstirii Lainici. M-am oprit dincolo de șosea, chiar în fața mănăstirii, într-un loc în care panorama din fața ochilor era unică, și am lăsat să picure lumină peste privirea însetată de frumusețea liniștitoare a locului.

Înaintea popasului de rugăciune se cuvine însă a parcurge o filă de tradiție și istorie a acestui meleag. Ctitoria de la Lainici este legată de numele Sfântului Nicodim, despre care se spune că după ce a ctitorit mănăstirile de la Vodița și Tismana, ar fi construit și aici un schit din lemn. A doua variantă care atestă ctitorirea Mănăstirii Lainici este legată de schimnicul Atanasie, care ar fi donat o moșie pe care s-a zidit o biserică, iar o a treia variantă este aceea conform căreia mai mulți boieri gorjeni ar fi ctitorit un lăcaș de închinare chiar pe locul actualei mănăstiri.

Din vremurile acelea străvechi și până în anul 1970, sfântul lăcaș de la Lainici a cunoscut nenumărate tulburări, urmând ca după 1975 să se reia slujbele de noapte și toată rânduiala monastică, astfel încât viețuirea monahală să prindă contur. Adevărata rostuire duhovnicească se conturează începând cu anul 1990. Fiind de față la acel eveniment deosebit, am trăit bucuria de a participa la slujba de sfințire a locului noii biserici, alături de vrednicul de pomenire arhiereu Nestor Vornicescu, mitropolitul de la acea vreme al Olteniei.

Cuviosul Irodion devine duhovnicul duhovnicului său

După ce izvoare ale istoriei de veacuri au pus bună rânduială în sălașul ancestral de la Jiu, nu putem păși mai departe în timp fără a desluși taina monahală a locului. Orice om însetat de viețuirea isihastă recunoaște faptul că Mănăstirea Lainici este un rod al vetrei sihaștrilor care au sfințit aceste locuri binecuvântate. Tânărul monah de atunci Irodion Ionescu a adunat în preajma-i mulțime de iubitori de isihie, alături de care a pus temeiul unei alese trăiri în Hristos.

Și aici, asemenea tuturor mănăstirilor isihaste, existau viețuitori cu o trăire duhovnicească înaltă, cu nevoințe aspre și o putere a rugăciunii dincolo de fire. Deprinzând rugăciunea lui Iisus de la stareţul său Calinic şi de la bătrânii cu viețuire ascetică, tânărul monah Irodion a urcat duhovniceşte, treaptă cu treaptă, în post aspru și neîncetată rugăciune. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. În fața acestora avea un singur leac: tăcea și se ruga. Din dorința de a nu-L mâhni pe Dumnezeu nici măcar cu gândul, căpătase deprinderea de a rosti neîncetat rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş­te-mă pe mine, păcătosul”.

În timp, urcând treaptă cu treaptă calea duhovniciei, starețul Irodion devenise un adevărat model pentru călugări și pentru mireni. În scurt timp, monahi de pretutindeni au început să vină la Lainici spre a deprinde rugăciunea isihastă, dar și pentru privegherile de toată noaptea, despre care toată lumea aflase că sunt deosebite.

Dincolo de trăirea întru sfințenie a rugăciunii isihaste, Cuviosul Irodion de la Lainici devenise el însuși un sfânt în viață. Așa se explică faptul că Sfântul Calinic, cel care îl formase duhovnicește pe când era stareț la Mănăstirea Cernica și care îi fusese și duhovnic, îi ceruse acum să-i devină el însuși duhovnic. Fericit lucru: Avva devine ucenic, iar ucenicul avvă! Este ceva unic!

Racla tămăduitoare a „Luceafărului de la Lainici”

Așa cum era de așteptat, Cuviosul Irodion de la Lainici ajunge în scurt timp la măsura duhovnicească a Sfântului Calinic, tămăduind toate suferințele sufletești și trupești ale celor care îi cereau ajutor, domolind patimile și alungând demonii. Acesta este și motivul pentru care sfintele sale moaște au fost îndelung căutate și găsite după stăruință și rugăciune.

De două ori au fost căutate sfintele moaște ale Cuviosului Irodion. Abia a treia oară, după stăruitoare rugăciuni arhierești, Bunul Dumnezeu a îngăduit aflarea osemintelor frumos mirositoare ale sfântului. Mare a fost bucuria celor de față, împăr­tășită apoi tuturor credincioșilor veniți să se închine la racla cu moaștele Sfântului Irodion, așezate cu evlavie în biserica Mănăstirii Lainici. O rugăciune la racla Cuviosului numit de Sfântul Calinic „Luceafărul de la Lainici” este ca o candelă din care se revarsă lumină peste sufletele împovărate.

Numai cine a gustat din mireasma liniștitoare a sfințeniei Cuviosului Irodion poate simți puterea tămăduitoare a sfântului. Am îngenuncheat lângă sfintele moaște și mi-am lipit tâmplele de racla cea aducătoare de liniște și pace a sufletului. Este o senzație unică!

Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”

Alături de racla tămăduitoare a Sfântului Irodion, în biserica Mănăstirii Lainici se află multe alte fragmente cu moaște ale unor sfinți, dar un odor de preț, care a alinat multe suferințe și întristare, este Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”, o copie a icoanei cu același nume de la Mănăstirea Dohiariu din Muntele Athos. Începând din secolul al 17-lea și până astăzi, icoana a făcut și face multe minuni. Maica Domnului este întotdeauna ascultătoare, dar pentru a primi ajutorul trebuie să îngenunchem în rugăciune și lacrimi fierbinți. Lacrimile care se varsă înaintea acestei sfinte icoane se vor transforma în bucurii fără margini şi minunate întâmplări.

În secolul al 19-lea s-au mai făcut două copii ale acestei icoane, dintre care una a ajuns în Rusia, iar alta în Bulgaria. La sfârşitul secolului al 20-lea şi începutul secolului al 21-lea s-au mai făcut cinci copii ale Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”: trei în Grecia, una în Georgia și cea de aici, de la Lainici, în România, în 2006.

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, protectorul familiei creştine, este prăznuit în fiecare an în data de 3 mai.

 

Un articol de Mariana Borloveanu pentru Ziarul Lumina



Vesnicia incrustata pe pietrele Ierusalimului
 
În zilele mărețului praznic al Învierii Domnului, Ierusalimul, ca toate celelalte locuri binecuvântate, este plin de lumină: Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele dedesubt.

Pelerinii veniți de departe pentru a se închina Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din mormântul în care a răsărit Viața, își aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat acum 2.000 de ani și se întâm­plă, de atunci, an de an.

În zilele Slăvitei Învieri, ni se reamintește și faptul că Mântuitorul Înviat S-a arătat Ucenicilor, închiși în casă de frica iudeilor. Locuința acestora se afla undeva pe Muntele Sionului, în același loc unde, înainte de Pătimirea Domnului, Sfinții Apostoli au fost împreună cu El la Cina cea de Taină.

Din grupul acestora lipsea Toma, unul dintre cei 12 Apostoli. În aceeași zi a Învierii, Mântuitorul S-a arătat însă discipolilor și într-un loc de pe Muntele Măslinilor, numit Mica Galilee, ce a apar­­ținut comunității celor din Galileea, care veneau deseori la Ie­ru­salim, mai ales la sărbătorile Templului. Galileenii aveau specificul lor, erau adeseori gălăgioși și revoltați, motiv pentru care nu erau primiți în interiorul Cetății. Cumpăraseră respectiva proprietate, Mica Galilee, unde rămâneau, pentru câteva zile, ori de câte ori veneau la Ierusalim.

Colina nordică a Muntelui Măsli­nilor este cunoscută în tradiția latină cu numele de Viri Galilaei, adică a bărbaților galileeni. În vechime, în această zonă locuia o colonie de galileeni, la care poposeau evreii din Galileea. Termenul de Viri Galilaei este preluat din cartea Faptele Apostolilor (1, 11).

La reședința Patriarhului de la Mica Galilee au avut loc mai multe vizite și întâlniri oficiale ale unor personalități bisericești, dintre care amintim: Patriarhul Constantinopolului, Athenagoras, și Papa Paul al VI-lea, Episcopii Romei Ioan Paul al II-lea, Benedict și Francisc, precum și mulți patriarhi ori episcopi din întreaga lume.

În grădina mănăstirii grecești se află o capelă, numită a Palmierului, cu referire la istorisirea, consemnată de scrierile apocrife, potrivit căreia Arhanghelul Gavriil i-a apărut Sfintei Fecioare Maria și i-a înmânat o ramură de palmier, ca semn prevestitor al despărțirii de această lume și al întoarcerii la Preaiubitul ei Fiu. Potrivit tradi­ției, Evanghelistul Ioan a purtat această ramură de palmier adusă de Marele Arhistrateg, în deschiderea procesiunii de pe Muntele Sionului, până la grădina Ghetsimani, unde a fost așezat trupul Maicii Domnului.

Mântuitorul, în prima zi a Învierii, S-a arătat Ucenicilor în acest loc, deși El putea să ajungă ușor, Dumnezeu fiind, și în Galileea Nea­murilor. Apostolii însă nu ar fi avut timpul necesar pentru a străbate distanța ce separa Galileea de Ieru­salim, locul unde se găseau ei în zilele Pătimirii Domnului.

Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului a dobândit acest loc, unde s-au construit o Biserică și o reședință arhierească, al căror ctitor este Epifanios, Arhiepiscopul Văii Iordanului, folosită ca loc al retragerii și întâlnirilor oficiale ale Patriarhului ierusalimitean. Amplasarea este deosebit de frumoasă și oferă o panoramă impresionantă asupra unei părți a Cetății Ierusalimului. Aici este o livadă mare de măslini, parte integrantă din pei­sajul zonei, la care se adaugă alți pomi mediteraneeni, cu roade bo­gate, iar la demisolul Bisericii ocrotite de Mântuitorul Hristos Cel înviat din morți se află mormintele ultimilor Patriarhi ai Ierusalimului: Timotei (†1955), Benedict (†1980) și Diodor (†2000). Locul era prin excelență un spațiu al culturii și tradițiilor specifice provinciei.

În vremea slujirii mele la Ierusalim, m-am aflat adeseori în acest loc, săvârșind Sfânta Liturghie ori participând la diferite slujbe, între care și pomeniri pentru bunul Patriarh Diodor, prieten și binefăcător al românilor.

Arhimandritul Antimos, unul dintre venerabilii slujitori ai Frăției Sfântului Mormânt, care a ostenit acolo o bună parte a vieții lui, povestea tuturor pelerinilor despre darul iertării pe care Mântuitorul l-a oferit Ucenicilor tocmai în acest loc.

În apropierea Bisericii se află un Altar deschis, care are în centru Icoana întâlnirii Mântuitorului Înviat cu Ucenicii Săi.

În prima zi a Învierii, Hristos S-a arătat la doi dintre Ucenicii care mergeau către Emaus, nu departe de Ierusalim, ca la 60 de stadii. Ei vorbeau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele acelea, cum Iisus Hristos fusese dat morții de către căpeteniile poporului și cărturari. În vremea călătoriei, lângă ei S-a alăturat un Străin, Care le-a tâlcuit, pe cale, Scripturile cu privire la întâmplările ultimelor zile. Mărturiseau, mai târziu, împreună călătorii cu El: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 32).

Când s-au apropiat de locul spre care mergeau, cei doi Ucenici L-au rugat pe Misteriosul Străin să rămână cu ei, iar la frângerea pâinii s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut (Luca 24, 31). Întâlnirea și tâlcuirea Scripturilor vorbesc despre celebrarea euharistică, despre locul central pe care îl ocupă Jertfa euharistică în cultul ortodox. Îndată după acest moment, Ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare și le-au spus celorlalți cele întâmplate.

Unul dintre acei Ucenici, pe nume Cleopa, era rudenie apropiată lui Iosif, din neamul dreptei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu, iar femeia lui, Maria, făcea parte din grupul celor apropiați Mântuitorului, care L-au însoțit pe drumurile Țării Sfinte, fiind prezentă și la Răstignirea de pe Golgota. Celălalt Ucenic era Luca, Evanghe­listul, de asemenea între cei apro­piați Domnului.

Teologii și istoricii vorbesc despre două locuri care ar putea fi iden­tificate cu Emausul din vremea Mântuitorului.

Unul dintre acestea este situat la 30 km depărtare de Ierusalim și s-a numit Nicopolis, unde a avut loc victoria lui Iuda Macabeul, cu un veac și jumătate înainte de Hristos. Credem că distanța mare, mult diferită de cele 60 de stadii amintită în Evanghelie, nu putea fi străbătută de către Ucenicii Mântuitorului într-o jumătate de zi, mai ales sub imperiul unei ostilități generalizate.

În locul pe care unii îl consideră vechiul Emaus se află astăzi localitatea Latrun, iar până în anul 1967 a fost un sat arab palestinian, care se numea Imwas, de unde locuitorii au fost expulzați.

Localitatea, amintită în Cartea întâi a Macabeilor, este bine așe­zată din punct de vedere geografic și strategic, Iosif Flavius relatând multe dintre încercările prin care a trecut în zbuciumata ei istorie.

Iulius Cezar a vândut locuitorii cetății negustorilor de sclavi, întrucât nu plătiseră dările către Imperiul Roman. Îndată după moartea lui Irod cel Mare, cetatea a fost arsă. Înainte de dărâmarea Ierusalimului, Legiunea a V-a și-a campat oștirile acolo, timp de doi ani.

Iuliu Africanul, un cunoscut cărturar și diplomat, când a fost trecut în rezervă, s-a stabilit la Emaus. Era în obiceiul vremii ca oamenii cu realizări remarcabile să primească o moșie (proprietate) importantă, mai cu seamă în noile teritorii anexate imperiului.

Fericitul Ieronim, la sfârșitul vea­cului al IV-lea, precizează că acesta este locul unde Domnul S-a arătat lui Cleopa, frângând pâinea și schimbându-i astfel casa în Biserică.

În anul 330, Eusebiu de Cezareea vorbește despre această cetate ca fiind locul, menționat în Evanghelie, al arătării Mântuitorului către cei doi Ucenici. În Latrun, cru­ciații au construit o nouă Biserică, iar templierii au zidit un castel fortificat.

Întrucât mulți dintre pelerini călătoreau spre Ierusalim, acolo se întâlneau bande de tâlhari care, adeseori, atacau și jefuiau pe cei veniți din diferite locuri. Locul respectiv era cunoscut și pentru desele incursiuni comise de vestiți tâlhari ai vremii asupra pelerinilor care se îndreptau către Ierusalim. Se poate ca doi tâlhari din această rău famată tagmă să fi fost cei răstigniți împreună cu Mântuitorul. Cuvântul latin latro, latronis înseamnă tâlhar, iar castelul de acolo s-a numit Cetatea tâlharului cel bun.

Mănăstirea catolică din Latrun arată deschidere pentru numeroși pelerini, iar în proprietatea ei se află o vie destul de întinsă, cu rod bogat. În apropiere se află satul Ramla, care înseamnă nisip. Tra­diția spune că aceasta este vechea localitate Arimateea, locul de naș­tere al lui Iosif, ucenicul care Îl pre­țuia pe Domnul și renunțase la noul mormânt pe care îl pregătise în Ierusalim pentru a-L oferi spre îngropare Mântuitorului.

În apropiere se află și localitatea natală a lui Gamaliel, alt Ucenic de taină, care prețuia cuvintele Evangheliei. Localitatea este situată nu prea departe de Ierusalim, cale de vreo 20 km, pe o colină unde se înalță mănăstirea călugărilor silesieni, un loc care ne aduce aminte de confruntarea dintre David și Goliat, dar și de faptele pline de bărbăție și curaj ale lui Samson. O veche tradiție ne vorbește despre proprietatea lui Gamaliel, întâlnit în cartea Faptele Apostolilor, care a arătat o deosebită atenție Ucenicilor Domnului, apărându-i în fața Sinedriului.

În primele veacuri, locul se numea Kaphar-Gamala, astăzi Beit Jamal (Beit Gemal), unde, la începutul veacului al V-lea, un preot cu numele Luchian a descoperit moaștele întâiului martir al Bisericii, Arhidiaconul Ștefan, al cărui trup fusese adus aici din porunca lui Gamaliel. În cripta Bisericii s-au descoperit și locurile de veșnică odihnă ale unor membri marcanți ai Sinedriului, Gamaliel și Nicodim, care au devenit, mai apoi, Ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos.

Pe ruinele Bisericii s-a înălțat o altă ctitorie, măreață, cu multe chi­lii și dependințe în apropiere. Locul vorbește despre oameni cu înalte demnități, cum a fost și învă­țatul cărturar Gamaliel, cunoscător al Scripturilor, renumit profesor la Școala rabinică din Ierusalim, care au înțeles adevărurile Evangheliei, urmându-le apoi cu multă dragoste și dăruire.

Cealaltă localitate care poate fi identificată cu Emausul se află la 12 km de Ierusalim, astăzi un sat arab, El-Qubeibeh, destul de ostil comunității creștine. Potrivit dis­tanței amintite în Evanghelie, aceas­tă localitate corespunde cu ve­chiul Emaus, unde s-au descoperit ruinele unei bazilici care are la bază zidurile unei vechi case, pro­babil a lui Cleopa, care se îndrepta spre acel loc în prima zi a Învierii.

Arheologii au făcut numeroase săpături în acest loc, mai ales la începutul veacului al XX-lea, descoperind edificii bizantine și locuin­țe cruciate, fapt ce demonstrează că, încă de timpuriu, locul era în aten­ț­ia creștinilor păstrători ai adevărurilor sfinte.

Mesajul pe care-l transmite acest loc, unde Domnul a călătorit în ziua Învierii Sale, este deosebit de grăitor: Doamne, rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua (Luca 24, 29). Este vorba despre rugăciunea și dorința Ucenicilor de a-L avea pe Mântuitorul în viața lor, de a se bucura de prezența și binecuvântarea Lui în fața încercărilor și provocărilor care au străbătut întreaga istorie creștină.

În apropierea Bisericii recons­truite pe vechiul amplasament se află un drum roman, cu o vechime considerabilă, care poate fi calea străbătută de cei doi Ucenici, profund marcați de cele întâmplate în Ierusalimul acelor zile.

 

Tot în cetatea Ierusalimului se află un loc, pe Muntele Sion, unde Mântuitorul S-a arătat Ucenicilor adunați într-o casă, ușile fiind încuiate de frica iudeilor. De această dată era și Toma împreună cu ei, iar Domnul i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii.

Numeroase mărturii vorbesc, de timpuriu, despre ce s-a întâmplat pe Muntele Sionului în zilele când Domnul Hristos a petrecut cu Uceni­cii înainte de Pătimire, dar și după slăvita Sa Înviere din morți. Știm că acolo se afla casa în care Iisus a sărbătorit Ziua Azimelor, dar și locul unde S-a arătat Ucenicilor îndată după Învierea Sa din morți, Toma nefiind împreună cu ei.

Despre casa în care S-a arătat Hristos Domnul, după Înviere, există două interpretări: prima afirmă că aceasta ar fi fost așezată pe Muntele Eleon (numit și Mica Galilee), unde se află acum Reșe­dința Patriarhului Ierusalimului (despre care însă nu sunt prea multe mărturii). Cea de-a doua interpretare consideră că acea casă se afla pe Muntele Sion, unde au avut loc Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Pogorârea Sfântului Duh și Adormirea Maicii Domnului, casă care era proprietatea Sfântului Marcu Evanghelistul și unde au locuit, mai târziu, Preacurata Fecioară Maria, Evanghelistul Ioan și chiar femeile mironosițe care L-au urmat pe Izbăvitorul lumii către Pătimirile Sale. Aici s-au găsit ruine de la Biserica zidită de Împărăteasa Elena, iar mai târziu de cruciați, și care, în prezent, apar­ține benedictinilor.

Pelerina Egeria, către sfârșitul veacului al IV-lea, vorbea despre amintirea unor fapte minunate petrecute pe Muntele Sion: Cina cea de Taină, predica Mântuitorului și arătarea Sa Ucenicilor după opt zile, de față fiind și Toma, care a fost încredințat de marele adevăr, despre care aflase de la ceilalți discipoli.

La începutul veacului al V-lea, Episcopul Epifanie de Salamina mărturisea că mare parte a Ierusalimului vechi era distrus, mai puțin însă unele Biserici și case creștine, cum erau cele de pe Muntele Sionului, unde se păstra tra­diția întâlnirii Mântuitorului cu Ucenicii Săi.

Cruciații au găsit, în acel loc, ruinele unei Biserici construite, cel mai probabil, de Împărăteasa Elena, ceea ce înseamnă că erau continuatorii unei sfinte tradiții, care s-a dorit a fi distrusă. În veacul al V-lea, pe Muntele Sionului exista o Biserică numită a coloanelor, prezentă în unele documente sau hărți ale vremii, cum este și harta de la Madaba (Biserica ortodoxă greacă „Sfântul Gheorghie“, din secolul al VI-lea), în prezent în Iordania.

Toate acestea mărturisesc despre adevărul Învierii și sunt izvor de lumină duhovnicească și de bucurie sfântă, mai ales în zilele Marelui Praznic, când toată suflarea creștină cântă într-un glas: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum și te bucură, Sioane!…

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro.

 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Sfantului Cuvios Irodion de la Lainici (3 Mai)
 

Troparul Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici, glasul al 5-lea:

Pe luceafărul nostru cel din Oltenia, cu închinare de taină, ca pe un părinte ales să-l slăvim acum noi, ucenicii lui; că înainte-văzător s-a făcut Sfântul Irodion, de boli pe toţi vindecându-i şi duhovnic dumnezeiesc s-a arătat în viaţa sa.

Condacul 1

Pe luceafărul din Lainici, pe Irodion cel cu numele de Apostol, toţi să-l lăudăm; că acesta, ajungând iscusit duhovnic, al Olteniei păstor s-a arătat strălucit, iar în munte a înmulţit pe ucenicii săi, care-i strigă: Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Icosul 1

Marele Ierarh Calinic de la Cernica părinte duhovnic te-a ales pe tine, Cuvioase Irodioane, şi povăţuitor al călugărilor te-a aşezat; că în tinereţea ta a văzut desăvârşirea vieţii tale cuvioase, pentru care îţi strigăm unele ca acestea:
   Bucură-te, luceafărule din Lainici;
   Bucură-te, păstorule cel bun;
   Bucură-te, că te-ai împărtăşit din potirul veşniciei;
   Bucură-te, inimă de părinte şi născător de fii ai luminii;
   Bucură-te, fiu al plaiului oltean, primit ca frate la Cernica;
   Bucură-te, că în Mănăstirea Lainici mare stareţ ai ajuns;
   Bucură-te, că mulţi ucenici ai născut aici în Duhul Sfânt;
   Bucură-te, vas al darului înainte vederii;
   Bucură-te, purtătorule al crucii cu îndelungă răbdare;
   Bucură-te, sprijin al celor neputincioşi;
   Bucură-te, dezlegare prin har a zidirii înrobite;
   Bucură-te, cuvânt cu dumnezeiască rodire;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 2-lea

Adeseori venea la tine Sfântul Calinic să primească sfat şi dezlegare, cu toate că erai mai tânăr decât el, dar sporirea ta duhovnicească, cu preţ de jertfă câştigată, făcea mai mult decât anii cei îndelungaţi. Pentru aceasta cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ajungând ierarh în Oltenia, de Dumnezeu purtătorul Ierarh Calinic te-a chemat, Părinte Irodioane, să slujeşti ca stareţ şi te-a numit „Luceafăr al Lainiciului”. Pentru aceasta, împreună cu el îţi cântăm:
   Bucură-te, desăvârşire în chipul îngeresc;
   Bucură-te, smerenie de om ceresc;
   Bucură-te, luminător al credincioşilor cel cu nume de apostol;
   Bucură-te, prieten al Mirelui îmbrăcat în haina veacului viitor;
   Bucură-te, următor al părinţilor pustiului;
   Bucură-te, podoabă a ieromonahilor cu sfinţenie lucrată;
   Bucură-te, pământ ce rodeşti însutit sămânţa Cuvântului;
   Bucură-te, rod al Pomului Vieţii;
   Bucură-te, înţelegere de taină a tainelor Scripturii;
   Bucură-te, preoţie cuvioasă şi slujire îngerească;
   Bucură-te, jertfă roditoare de înviere;
   Bucură-te, făclia cea luminoasă a sufletelor noastre;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 3-lea

Fiind primit, Cuvioase Irodioane, în obştea Mănăstirii Cernica, stareţul tău, Sfântul Calinic, s-a minunat de viaţa ta îmbunătăţită, căci în osteneli călugăreşti haină de nuntă neîntinată ţi-ai alcătuit şi la Sfânta Liturghie cu cetele îngereşti neîncetat cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Ca la un izvor de apă alergând fraţii în mănăstirea ta, obşte mare s-a întocmit, Cuvioase, iar tu, Sfinte, privind la ei, mulţumeai lui Dumnezeu, zicând: ,,Iată eu şi pruncii daţi mie de Dumnezeu”. Drept aceea, împreună cu ei strigăm unele ca acestea:
   Bucură-te, trâmbiţa Duhului Sfânt;
   Bucură-te, candelă aprinsă din lumina cea neînserată;
   Bucură-te, vas ales al Preasfintei Treimi ce porţi Cuvântul cel necuprins;
   Bucură-te, vieţuire îngerească într-un duh cu Sfântul Ierarh Calinic;
   Bucură-te, chip îndumnezeit de fiu al lui Dumnezeu;
   Bucură-te, că în rugăciune ai văzut lumea în dumnezeiasca lumină;
   Bucură-te, veşmânt al înfrânării pătruns de razele Schimbării la Faţă;
   Bucură-te, liturghisire a prefacerii de taină;
   Bucură-te, canon al sihaştrilor, împreună vieţuitor cu îngerii;
   Bucură-te, paraclis al mângâierii de sus;
   Bucură-te, stăruitor în închinarea duhovnicească;
   Bucură-te, zidirea înnoitoare a sufletelor noastre;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 4-lea

Având darul înaintevederii, n-ai primit, Sfinte Cuvioase, laptele femeii ce dădea celui rău făptura lui Dumnezeu, pentru că darul de jertfă numai cu dragoste şi rugăciune curată se cuvine să-l aducem lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Părinte al călugărilor, îndemn şi lumină te arăţi credincioşilor, Cuvioase, şi tuturor celor care vin la tine cu credinţă. Pentru aceasta, închinându-ne icoanei şi sfintelor tale moaşte, primim luminare minţii şi inimii, pentru care strigăm aşa:
   Bucură-te, iubitorule al liniştirii duhovniceşti;
   Bucură-te, rugătorule neîncetat către Dumnezeu;
   Bucură-te, făclia Duhului Sfânt care luminezi pe cei binecredincioşi;
   Bucură-te, învăţătorule în tainele Scripturii;
   Bucură-te, glăsuitorule al Cuvântului lui Dumnezeu;
   Bucură-te, mărgăritarul din ţarină aşezat în Împărăţia cerurilor;
   Bucură-te, temelie nesurpată de valurile lumii;
   Bucură-te, pace dumnezeiască în vremuri de tulburare;
   Bucură-te, proorocie luminată ce îndemni şi zideşti;
   Bucură-te, lumină a monahilor evlavioşi;
   Bucură-te, bucuria Sfântului Calinic de la Cernica;
   Bucură-te, cel sfinţit de harul Duhului Sfânt;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 5-lea

Săracilor te-ai făcut pâine hrănitoare, Preacuvioase, orfanilor tată, celor rătăciţi călăuzire, sărmanilor mângâiere, bolnavilor alinare şi tuturor părinte de Dumnezeu purtător, fericite, pentru aceasta acum împreună cu cetele cereşti cânţi neîncetat Preasfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Smerit păstor şi dulce povăţuitor te-ai arătat în Biserica slavei lui Dumnezeu, Sfinte Cuvioase, fiind ridicat stareţ al monahilor prin chemare de sus şi aşezat în scaunul întâistătătorilor lavrei tale, de către Sfântul Ierarh Calinic. Pentru aceasta toţi, cunoscând viaţa ta asemenea îngerilor, se bucurau cântând unele ca acestea:
   Bucură-te, lauda Mănăstirii Lainici;
   Bucură-te, slava Olteniei;
   Bucură-te, trup făcut altar de jertfă Domnului;
   Bucură-te, iubitorule de Dumnezeu şi de oameni;
   Bucură-te, iconom al tainelor dumnezeieşti;
   Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu şi părinte al oamenilor;
   Bucură-te, doctor iscusit al bolilor sufleteşti şi trupeşti;
   Bucură-te, ocrotitor neputincioşilor şi săracilor alinare;
   Bucură-te, pom cu luminoasă roadă de mântuire;
   Bucură-te, om ceresc şi înger pământesc;
   Bucură-te, cale nerătăcită spre bucurie veşnică;
   Bucură-te, că rugăciunea ta scară de la pământ la cer s-a făcut;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 6-lea

Mare apărător al celor asupriţi de duhurile necurate te-ai făcut, Sfinte Irodioane, căci prin rugăciunile tale pe diavoli numai cu cuvântul îi alungai şi pe cei cuprinşi de mrejele lor cu binecuvântarea îi dezlegai. Pentru aceasta şi noi, cunoscând puterea rugăciunilor tale, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Binecuvântare şi sfat primind de la tine Sfântul Ierarh Calinic, în drumul spre scaunul episcopal de la Râmnic a văzut mai înainte mutarea stareţului Nicandru. Pentru aceasta, deşi mâhnindu-se de despărţire, se bucura că te avea pe tine blând ajutător, drept aceea şi noi îţi cântăm împreună cu el:
   Bucură-te, întărirea ierarhilor;
   Bucură-te, dezlegătorule al păcătoşilor;
   Bucură-te, mlădiţă a Împărăţiei cerurilor;
   Bucură-te, aleasă alcătuire de pământ şi lumină;
   Bucură-te, bărbatul doririlor dumnezeieşti;
   Bucură-te, pustnic sfânt ce atragi pe oameni la iubirea lui Hristos;
   Bucură-te, că permanent ai unit rugăciunea cu răsuflarea;
   Bucură-te, întâmpinare de părinte a fiului risipitor;
   Bucură-te, inimă în rugăciune, în care se odihneşte Dumnezeu;
   Bucură-te, că sufletul şi inima ţi-au fost cuprinse de lumina negrăită;
   Bucură-te, că prin cruce ai odrăslit floarea nestricăciunii;
   Bucură-te, fiu iubit al Maicii lui Dumnezeu;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 7-lea

De Dumnezeu Născătoarea te-a luminat şi te-a călăuzit în toată viaţa ta, Cuvioase Părinte, că tu pe toate sub Acoperământul ei le aduceai şi, la măsura Părinţilor de demult ajungând, cântai împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

În Biserica din ceruri slujind acum, Sfinte Irodioane, Părinte, şi cu vrednicie locuind împreună cu Sfântul Calinic în lumina neînserată, te rugăm cu căldură, mijloceşte la Tatăl cel ceresc pentru sufletele noastre, să aflăm milă şi har în vremea judecăţii, ca să-ţi cântăm unele ca acestea:
   Bucură-te, ridicarea celor căzuţi;
   Bucură-te, întărirea celor slabi în credinţă;
   Bucură-te, stâlp de foc şi nor luminos pe calea mântuirii;
   Bucură-te, armă asupra duhurilor rele în viaţa sihăstrească;
   Bucură-te, luminarea celor întunecaţi de patimi;
   Bucură-te, curăţirea celor afundaţi în păcate;
   Bucură-te, purtătorule al darurilor tainice;
   Bucură-te, că reverşi daruri dumnezeieşti peste zidire;
   Bucură-te, liman de mântuire al credincioşilor;
   Bucură-te, măslin roditor care miluieşti pe cei ce te cheamă în ajutor;
   Bucură-te, rai al virtuţilor şi călăuză spre Împărăţia cerurilor;
   Bucură-te, cale nerătăcită a celor ce se nevoiesc cu smerenie;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 8-lea

În chip de taină, proorocul David dumnezeiasca lege cu privegheri şi post a primit-o, iar tu, Cuvioase Irodioane, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos împărtăşindu-te, darul proorocesc al Duhului l-ai primit; pentru aceasta cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Viaţa cea îmbunătăţită având din pruncie, Sfinte Cuvioase, duhovnic iscusit te-ai arătat şi cu credinţă şi evlavie Sfântului Calinic ai urmat. Drept aceea, fii nouă ajutător şi mijlocitor către Domnul, ca să aflăm de la El milă şi har şi cu veselie să-ţi cântăm:
   Bucură-te, duhovnic binecuvântat sub candelă aprinsă;
   Bucură-te, Părinte al celor ce caută înfierea dumnezeiască;
   Bucură-te, vedere cu duhul a tainelor Împărăţiei;
   Bucură-te, conştiinţă a descoperirilor minunate;
   Bucură-te, închinare neîncetată, poartă către cer;
   Bucură-te, făclie purtătoare de lumină a Bisericii;
   Bucură-te, ajutător al preoţilor lui Hristos;
   Bucură-te, ocrotitor al monahilor şi monahiilor în ispite şi prigoane;
   Bucură-te, făclie aprinsă pentru cei credincioşi;
   Bucură-te, că în smerenie ai ajuns la asemănarea Mântuitorului Hristos;
   Bucură-te, că în alergarea ta ai ajuns la răsplata chemării de sus;
   Bucură-te, jertfă primită şi bineplăcută lui Dumnezeu;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 9-lea

Vrednic fiind, Părinte, să stai înaintea Tronului dumnezeirii, te rugăm: revarsă har din cer peste noi, ca prin cuvântul tău Însuşi Dumnezeu să vorbească şi cu bucurie să strigăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ca o stea ai luminat pe sihaştri şi cu faptele credinţei ai strălucit pe pământ, petrecând împreună cu îngerii, Părinte. Şi pentru credinţa Evangheliei pe toţi într-un duh i-ai adunat, sfătuindu-i să vieţuiască în chip vrednic, Cuvioase. Pentru aceasta îţi cântăm:
   Bucură-te, floarea ostenelilor sihăstreşti;
   Bucură-te, îmbărbătare spre nevoinţă a mirenilor;
   Bucură-te, priveghere în rugăciune cu cetele călugărilor;
   Bucură-te, mulţumire adusă în numele Domnului cu soborul preoţilor;
   Bucură-te, cunoaştere a iubirii lui Dumnezeu cea mai presus de cunoştinţă;
   Bucură-te, ascultare de ucenic înaintea arhiereilor;
   Bucură-te, că ţi-ai răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele;
   Bucură-te, că te-ai asemănat în Duhul cu marii Părinţi ai Bisericii;
   Bucură-te, că împreună cu ei ai dobândit răsplata vieţii cereşti;
   Bucură-te, fiu şi moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu;
   Bucură-te, Părinte, prin care Hristos ia chip în cei chemaţi de El;
   Bucură-te, primire prin credinţă a făgăduinţei Duhului Sfânt;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 10-lea

Prin post şi rugăciune ai alungat, Părinte, lucrarea vrăjmaşă din sufletul şi din trupul tău, luând de la Dumnezeu cuvânt cu putere multă. Drept aceea, mulţimile de oameni, primind vindecare de la harul tău, cu mulţumire strigau: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Înger în trup arătându-te, ai primit să trăieşti ca sihastru în Mănăstirea Lainici, fericite Părinte. Şi cu puterea credinţei biruind patimile, mulţime de credincioşi ai adunat în jurul tău, care slăveau pe Dumnezeu, cântând:
   Bucură-te, cuvântătorule cu putere Duhului Sfânt;
   Bucură-te, mângâiere a dragostei şi păcii celei de Sus;
   Bucură-te, că îmbrăţişezi pe toţi cu îmbrăţişare sfântă;
   Bucură-te, gând roditor spre ascultarea lui Hristos;
   Bucură-te, că te-ai îmbogăţit cu sărăcia Fiului lui Dumnezeu înomenit;
   Bucură-te, pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău;
   Bucură-te, făptură nouă în Domnul;
   Bucură-te, curăţie a dragostei duhovniceşti;
   Bucură-te, purtătorule în trup a răstignirii lui Hristos;
   Bucură-te, trup în care s-a arătat viaţa Mântuitorului Hristos;
   Bucură-te, suflet stăpânit de dragostea Preasfintei Treimi;
   Bucură-te, că te-ai înnoit duhovniceşte, urcând din treaptă în treaptă;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 11-lea

Simţindu-ţi sfârşitul aproape, fraţii s-au strâns să asculte îndemnul tău cel din urmă. Deci văzând în duh cele de pe urmă ale lor, le-ai zis: „Să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte la sfânta jertfă, pe care în pace să o aducem, cântând: Aliluia!”.

Icosul al 11-lea

Fericite Irodioane, sufletul tău suindu-se la cer împreună cu îngerii, trupul însă ni l-ai lăsat comoară nestricată în veac, pentru tămăduirea sufletelor şi trupurilor noastre. Drept aceea toţi credincioşii îţi cântă:
   Bucură-te, văzătorule al tainelor lui Dumnezeu;
   Bucură-te, mângâiere a monahilor şi a creştinilor;
   Bucură-te, tăiere împrejur a inimii, în duh;
   Bucură-te, roadă spre sfinţire;
   Bucură-te, slujire întru înnoirea Duhului;
   Bucură-te, împreună pătimire cu Hristos;
   Bucură-te, preamărire împreună cu El;
   Bucură-te, altar al numelui lui Iisus;
   Bucură-te, biruitorule împotriva răului cu faptele bune;
   Bucură-te, că te-ai liniştit în împlinirea voii dumnezeieşti;
   Bucură-te, cuvântătorule în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt;
   Bucură-te, împreună lucrător cu Dumnezeu;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 12-lea

Maicii Domnului rugându-te, ai ţinut la piept Crucea Mântuitorului Hristos şi duhul ţi-ai dat în mâinile Stăpânului, iar nouă ne-ai lăsat trupul tău plin de sfinţenie care tămăduieşte bolile şi dezleagă legăturile nedezlegate, spre împărtăşirea celor ce cântă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Astăzi, toată obştea sihaştrilor la harul de sus se adună şi la ospăţul Stăpânului pe Sfântul Irodion prăznuieşte, mărind cinstită adormirea sa şi cu veselie cântând:
   Bucură-te, intrare întru bucuria Domnului;
   Bucură-te, lăcaş al Preasfintei Treimi;
   Bucură-te, trup îmbrăcat în nemurire;
   Bucură-te, prefacere din slavă în slavă;
   Bucură-te, iubire desăvârşită care alungi frica;
   Bucură-te, părtaş al dumnezeieştii firi;
   Bucură-te, împărtăşire din sfinţenia Mântuitorului Hristos;
   Bucură-te, păzire fără de prihană întru venirea Domnului;
   Bucură-te, milostivire spre lumea deznădăjduită;
   Bucură-te, nume scris în cartea vieţii;
   Bucură-te, fericită odihnire în duh de isihie;
   Bucură-te, chip făcut icoană, de pururi închinare;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul al 13-lea

O, Cuvioase Părinte Irodioane, mare slujitor al harului lui Dumnezeu, primeşte de la noi această puţină rugăciune şi o du la Tronul Preasfintei Treimi, ca izbăvindu-ne din toate necazurile şi suferinţele să-ţi cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul I şi Condacul 1:

Icosul 1

Marele Ierarh Calinic de la Cernica părinte duhovnic te-a ales pe tine, Cuvioase Irodioane, şi povăţuitor al călugărilor te-a aşezat; că în tinereţea ta a văzut desăvârşirea vieţii tale cuvioase, pentru care îţi strigăm unele ca acestea:
   Bucură-te, luceafărule din Lainici;
   Bucură-te, păstorule cel bun;
   Bucură-te, că te-ai împărtăşit din potirul veşniciei;
   Bucură-te, inimă de părinte şi născător de fii ai luminii;
   Bucură-te, fiu al plaiului oltean, primit ca frate la Cernica;
   Bucură-te, că în Mănăstirea Lainici mare stareţ ai ajuns;
   Bucură-te, că mulţi ucenici ai născut aici în Duhul Sfânt;
   Bucură-te, vas al darului înainte vederii;
   Bucură-te, purtătorule al crucii cu îndelungă răbdare;
   Bucură-te, sprijin al celor neputincioşi;
   Bucură-te, dezlegare prin har a zidirii înrobite;
   Bucură-te, cuvânt cu dumnezeiască rodire;
   Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul 1

Pe luceafărul din Lainici, pe Irodion cel cu numele de Apostol, toţi să-l lăudăm; că acesta, ajungând iscusit duhovnic, al Olteniei păstor s-a arătat strălucit, iar în munte a înmulţit pe ucenicii săi, care-i strigă: Bucură-te, Sfinte Părinte Irodioane, de Dumnezeu înţelepţite!




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Cum vorbim copiilor despre razboi - A. Alina Rotaru
 

Aș fi vrut să știu despre o situație de conflict armat doar din poveștile pe care tata le spunea seara, mie și fraților mei, istorii pe care le știa la rândul său de la tatăl și bunicul lui. Din păcate, trăim zilele acestea în preajma unui război şi vedem dramele, suferinţa celor afectaţi direct. Ce să spunem, ce să nu spunem, cum facem față emoțiilor provocatoare și cum gestionăm anxietatea copiilor legată de război - iată câteva provocări actuale, la care nu mi-aș fi dorit să mă gândesc vreodată. 

Am fost atrasă în copilărie de subiectul războaielor, genocidelor și conflictelor dintre națiuni și generații. Am citit cărți celebre pe această temă, începând cu cele privind Holocaustul și terminând cu opera Svetlanei Aleksievici, jurnalistă de origine belarusă, care a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2015, ca recunoaștere pentru că a făcut auzite vocile tăcute și durerile mute, dar prezente în fiecare căutătură a privirii, ale celor care au trecut prin războiul ruso-afgan, al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl și ororile regimului comunist. După ce am terminat facultatea, cu o cercetare despre sindromul de stres posttraumatic, nu am mai căutat să citesc despre aceste subiecte grele în adevăratul sens al cuvântului, iar interesele profesionale le-am canalizat spre alte subiecte și domenii de cercetare. Am acceptat această față a monedei, pe care nu am cunoscut-o personal, și anume faptul că în multe părți ale globului au loc conflicte armate. Ele au existat mereu în lume. 

Încurajează copilul să-şi exprime emoţiile

Ce să spunem, ce să nu spunem, cum facem față emoțiilor provocatoare și cum gestionăm anxietatea copiilor legată de război - iată câteva provocări actuale, la care, recunosc, aș fi dorit să nu mă gândesc vreodată.

Copiii se reglează emoțional cu ajutorul unui adult de referință, prin urmare, este firesc ca dacă noi, adulții, simțim teamă sau anxietate, aceste emoții să se vadă și în copiii noștri, prin accentuarea fricilor lor: teama de propria moarte, moartea părinților, pierderea casei, separarea familiei, moartea animalului de companie etc.

Soluția este să normalizăm ce simt copiii și să fim un factor de reglare pentru ei, deoarece reprezentăm punctul principal de echilibru pentru ei, oricâte conflicte ar fi în exterior. Ceea ce nu înseamnă să minimalizăm, suprimăm sau negăm sentimentele copilului. Ele sunt acolo, au nevoie de spațiu să existe, să se exprime, se vor regla, dacă își găsesc în adult un punct de echilibru.

Putem tolera emoțiile negative, atât timp cât cineva ne ajută să le conținem. Încurajează copilul să-și exprime emoțiile și fii (mai) prezent în viața lui în aceste momente, aşa cum ne sfătuieşte Gabor Maté: „Siguranța nu înseamnă absența pericolului, ci prezența conexiunii”. Relația ne salvează întotdeauna, oricât de provocator ar fi contextul.

Este posibil să apară regrese în comportamentul copiilor, să se întoarcă la etape pe care am crezut că le-au depășit (cum ar fi tantrumurile, gesturile deranjante, vio­lență verbală sau fizică, gelozie, enurezis, encoprezis), acestea pot fi o reacție firească a stresului perceput și a nevoii mai accentuate de conexiune.

Să păstrăm rutinele copilului: orele de somn, masă, joacă, programul zilnic, pentru că acestea oferă sentimentul de siguranță și predictibilitate.

Fără expunere la imagini emoţionale

De asemenea, recomand apăsat adulților să nu expună copiii la ima­gini cu puternic impact emoțional, să nu poarte discuții sensibile legate de previziuni sumbre sau catastrofice în prezența copiilor, mai ales dacă sunt preșcolari sau școlari mici.

Sunt două categorii de adulți: cei care citesc aproape nonstop știri despre conflict și cei care evită știrile sau discuțiile pe subiect. Ambele comportamente sunt o reacție de apărare și adaptare la situație, prin dorința de a fi informat, a avea chiar și subiectiv un sentiment de control, fie prin mecanismul de evitare pentru a nu-ți crește anxietatea. Să închidem televizorul, radioul sau telefonul și să ne întoarcem la ce este important, măcar o oră pe zi: familia. Să ne informăm din surse oficiale atunci când o facem și să ne jucăm cu copilul zilnic, această activitate care îl reglează emoțional și facilitează exprimarea emoțiilor intense în cadrul jocului.

Vă recomand, totodată, să pur­tați un dialog despre valori, patriotism, justiție, dreptate și de ce sunt importante, vă încurajez să aveți o discuție sau inițiativă de­spre ce puteți face ca familie în situația de față, cum puteți ajuta practic sau cu o rugăciune ori un gând bun îndreptat către semenii noștri.

În acest sens, vă sugerez să cultivați speranță, prin accentul pe care îl punem pe modele pozitive și simboluri ale binelui care învinge, poate nu chiar atât de repede și de ușor ca în basme, dar învinge în final. Putem vorbi de­spre cum oameni din toată lumea militează pentru pace, voluntari care se implică și calitățile pozitive care ies la iveală: solidaritatea, generozitatea și spiritul civic.

Rezilienţa

A pune accentul pe cultivarea rezilienței este esențial pentru a traversa cu bine situațiile dificile. Reziliența este capacitatea de a ne adapta, de a face față eșecului, de a tolera incertitudinea, de a înțelege flexibilitatea conceptului de siguranță, de a crește gradual independența copilului în aspectele care țin de viața lui, de a cultiva responsabilitate față de el și cei din imediata apropiere. Supra­protecția nu este o soluție, pentru că fragilizează, în schimb, expunerea gradată, cea aflată la inter­secția dintre competență și provocare, conduce la robustețe psihologică și emoțională.

Putem transmite copiilor că, dacă astăzi suntem sănătoși, avem un acoperiș deasupra capului, hrană, îmbrăcăminte și suntem împreună, ne iubim, avem suficiente motive să fim mulțumitori, să ne prețuim unul pe altul. Fiecare zi este un dar, e mesajul din spate, clipa aici și acum este singura certitudine. Vă enumăr şi câteva aspecte administrative importante: să aveți actele importante ale familiei puse într-un singur loc, organizate și aranjate, pentru a fi luate repede în caz de urgență, să existe o procură valabilă pentru fiecare părinte în cazul fiecărui copil (mai ales dacă e vorba de nume diferite de familie/divorț), o trusă cu medicamente de urgență și bani cash.

Aspirația păcii exclude înarmarea

E atât de lipsit de logică să investești miliarde de dolari în armament pentru asigurarea păcii. Acest fapt vorbește despre ceva profund greșit în modul în care gândim politicile publice, interne și externe. Nu poate fi o bucurie să vezi mai multe arme trimise în Ucraina, deși sunt de înțeles bunele intenții și contextul, pentru că aceasta înseamnă, de fapt, mai mulți morți, familii îndurerate, munca de o viață a unor oameni distrusă, iminența unei crize economice din care vom avea de suferit cu toții, sindrom de stres posttraumatic, groază, panică și teroare, experiențe traumatizante care-și fac loc în memoria colectivă a unei națiuni și care au un impact transgenerațional.

Mă îndoiesc, uitându-mă în trecut, că violența este opțiunea cea mai bună pentru restabilirea păcii. Mai multe arme nu reprezintă soluția. Mai multe amenințări nu diminuează tensiunea dintre na­țiuni. Soluția rațională și umană este dialogul, acest comportament complex care stă la baza evoluției individului și națiunilor: găsirea punctelor comune, negocierea, compromisul, tratatele de pace, apelul la umanitate, accentul pe cooperare și puncte forte, influența și persuasiunea, cântărirea costurilor și a beneficiilor. Este absurd ca națiunile să scoată armele, în loc să poarte un dialog. Arta con­versației și arta dialogului, acestea sunt cele mai eficiente arme dintotdeauna şi pentru acest secol. Fie să luăm cele mai înțelepte decizii pentru noi și generațiile viitoare! - Ziarul Lumina



RUGĂCIUNEA ÎN FAMILIE. Importanţa rugăciunii comune a familiei pentru pacea şi unitatea acesteia - Pr. Ioan PAROȘ

„Într-o căsătorie creştină, de fapt, cei căsătoriţi sunt trei;

şi loialitatea celor doi faţă de al treilea, care este Dumnezeu,

îi păstrează  pe cei doi într-o unitate activă atât între ei, cât şi cu Dumnezeu.”

Pr. Prof. Alexander Schmemann

 

Familia este denumită şi „Biserica de acasă”, deoarece este mediul în care învăţăm şi evoluăm în rugăciune. În viaţa de familie cu toţii, părinţi şi copii, avem ocazia de a ne cunoaşte şi de a deprinde rugăciunea, buna cuviinţa, curajul şi dispoziţia de a rămâne statornici în bine, de a ne gândi la ceilalţi şi de a-i ajuta întotdeauna. „Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm mereu (I Tes. 5,17). Rugăciunea este respiraţia vieţii duhovniceşti. Aşa cum viaţa trupului încetează odată cu oprirea repiraţiei, tot aşa şi viaţa duhovnicească încetează odată cu părăsirea rugăciunii.

Familia creştină este chemată să-şi împlinească vocaţia de „Biserică de acasă”, prin vestirea şi slujirea Evangheliei vieţii. Referindu-se la importanţa familiei creştine, ca fiind baza comunităţii ecleziale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii: „Taina aceasta – a unirii dintre bărbat şi femeie – mare este, iar eu zic în Hristos şi Biserică” (Efeseni 5, 32).  Din familia creştină credincioasă, spunea Preafericitul Daniel, „copilul învaţă să caute familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos”.[1]

 

Rugăciunea în perioada pregătirii pentru căsătorie

În momentul hotărârii întemeierii unei familii, tinerii sunt îndemnați de părintele duhovnicesc să ceară binecuvântarea părinților și să se sfătuiască cu aceștia în privința hotărârii lor. Primul pas, înaintea păşirii către Sfânta Taină a Cununiei este alegerea de către viitorii soţi a unui sfânt protector, sfânt apropiat de sufletul lor, sfânt la care au mare evlavie şi care le va fi sprijinitor pe calea vieţii de familie. Această alegere se face sub mantia harului Duhului Sfânt dobândit în urma rugăciunii comune a viitorilor miri. Se dovedeşte, astfel, că rugăciunea comună a familiei începe o dată cu hotărârea întemeierii ei, chiar înainte de a se constitui. În acest moment, rugăciunea comună a viitorilor soţi este o temelie, un fundament trainic şi sigur pe care tinerii îşi pot zidi viaţa de familie şi, înainte de toate, gândul lor bun şi făgăduinţa pe care şi-o împărtăşesc unul altuia: de prietenie curată, de încredere, de iubire curată pe care Dumnezeu să o pecetluiască atunci când cei doi vin înaintea Sfântului Altar şi primesc harul în Taina Sfintei Cununii.

De asemenea, perioada premergătoare Tainei Sfintei Cununii este marcată de învăţarea tinerilor de a se ruga unul pentru altul şi împreună pentru viitoarea familie pe care se pregătesc să o întemeieze. Înaintea căsătoriei, tinerii Îi cer lui Dumnezeu să le arate voia Sa, să îi întărească în lupta cu păcatul şi să îi ocrotească în drumul pe care s-au hotărât să meargă.[2] Rugăciunea viitorilor soţi unul pentru altul este un imbold firesc al iubirii reciproce pe care şi-o dăruiesc, o expresie a purtării în inimă a celuilalt, o purtare protectoare, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să îl ocrotească mai întâi pe celălalt.

Practicarea rugăciunii comune a viitorilor soţi întăreşte dragostea lor şi îi conferă strălucire prin aceea că cei doi conştientizează că unitatea lor aparţine Cuiva mai mare decât amândoi la un loc. Încet- încet sensibilitatea cuplului va creşte, până când cei doi vor simţi că rugăciunea nu este o metodă de a lua ceea ce cer de la Dumnezeu, ci modalitatea prin care Dumnezeu îi ţine alături de El. Cu timpul vor  ajunge să înţeleagă că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare, ci înseamnă mai mult deschiderea inimii către Dumnezeu, care deja bate la poarta ei.

Tinerii care au practicat rugăciunea comună încă înainte de căsătorie au găsit, astfel, „uşa cea tainică, ce duce către căsnicia ideală”. Mărturia unui consilier pe probleme de familie este grăitoare:  „Analiza mea este cu aproximaţie următoarea: apreciez că în douăzeci de ani de muncă au venit să mă consulte în problemele lor mai mult de 2 000 de cupluri. Numărul acesta îi cuprinde şi pe cei care au venit singuri – doar soţul sau soţia. Şi ţine cont de aceasta: nu mi s-a întâmplat niciodată să mă viziteze cupluri sau soţi singuri, care reuşiseră să se roage împreună. (au existat puţini, vreo duzină, care spuneau că obişnuiau cândva.). Din experienţa mea, pot spune că nici un cuplu nu a stricat iremediabil căsnicia, dacă soţii au reuşit ca prin rugăciune să-şi treacă mâinile lor unite prin mâna lui Dumnezeu.”[3]

 

Taina Sfintei Cununii

Rugăciunile tinerilor care vor să-şi întemeieze o familie sunt întărite de Sfânta Biserică prin Taina Sfintei Cununii. Solemnitatea momentului unirii duhovniceşti dintre bărbat şi femeie este susţinută de semnificaţia profundă a Cununiei care depăşeşte limitele iubirii omeneşti: „Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.”[4]

Prin Taina Cununiei, unitatea mirilor, care îşi mărturisesc dragostea înaintea lui Dumnezeu, este fortificată de unirea cu Sfânta Treime, conferind iubirii lor caracter jertfelnic. „După cum nimic în lumea aceasta nu are o finalitate şi un scop în sine, nici nunta nu are o finalitate şi un scop în sine, ci prin puterea-i sfinţitoare transcede unirea dintre bărbat şi femeie, făcându-i mire şi mireasă, ducându-i până la unirea cu Dumnezeu Tatăl, prin Fiul întrupat, în Duhul Sfânt. Aceasta este perspectiva care-l poate elibera pe om din cercul strâmt al propriei nimicnicii şi din întunericul propriului mormânt.”[5]

Taina Sfintei Cununii oferă mirilor posibilitatea întăririi unităţii lor prin harul care îi ajută în lupta cu egoismul care stă la baza păcatului: „În Taina Cununiei, harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc ca să poată înfrâna tendinţa spre satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaş al celuilalt, ca să poată frâna orice fel de egoism şi infidelitate a unui soţ în raporturile cu celălalt; e cerut pentru întărirea răbdării fiecăruia faţă de insuficienţele celuilalt şi a voinţei de ajutorare a lui, ca să facă adâncă iubirea lor în Hristos, care nu e posibilă fără înfrânarea egoismului fiecăruia; în sfârşit, e cerut pentru naşterea de prunci, care echivalează şi ea cu înfrânarea egoismului de toate felurile şi cu înaintarea spre comuniunea deplină.”[6]

Având atâtea beneficii, Taina Sfintei Cununii trebuie înţeleasă de miri pentru a putea să-i pătrundă semnificaţiile şi să fie pătrunşi de darurile Duhului Sfânt revărsate asupra lor. În acest sens, este necesară o minimă catehizare a viitorilor soţi înainte de săvârşirea tainei. Această ocazie poate fi conferită de spovedania mirilor, care se obişnuieşte a se face înaintea nunţii. Mirii vor fi îndemnaţi să se roage în cadrul slujbei Cununiei împreună cu preoţii şi invitaţii, făcându-i să înţeleagă necesitatea implicării duhovniceşti, care va avea rezultate de-a lungul întregii lor căsnicii. Din păcate în societatea modernă, efortul pregătirilor pentru nuntă ignoră latura duhovnicească a mirilor, rezultatul, în acest caz, fiind o abordare formală a Tainei. Este de la sine înţeles că familia porneşte, în acest caz, cu un mare handicap. La polul opus, mirii care se roagă în cadrul Tainei Sfintei Cununii alături de preoţi, familie şi invitaţi se întăresc în dragostea lor, prin primirea Mântuitorului Hristos în sufletele şi familia lor. Ziua în care Mântuitorul Hristos le-a binecuvântat nunta, devine pentru soţi prima zi de binecuvântare reînnoită constant prin rugăciunea comună făcută la Biserică şi acasă: „Ceea ce facem în prima zi a căsniciei noastre înaintea sfântului altar ar trebui să continuăm să facem toată viaţa noastră. Aşa cum L-am invitat pe Hristos să ne binecuvânteze căsătoria în acea primă zi, aşa ar trebui să-L chemăm şi în fiecare zi, prin rugăciune, să fie al Treilea Partener al mariajului nostru. Nu ar trebui să treacă nici o zi fără a ne reînnoi prin rugăciune promisiunile făcute la căsătorie în prezenţa lui Dumnezeu şi a-L chema pe Hristos să ne binecuvânteze căsătoria şi în ziua aceea. (...) Aşa că faceţi-vă o obişnuinţă din a-L invita pe Hristos în căsnicia voastră zilnic, prin rugăciune. Acolo unde este El prezent, acolo vor fi şi iertarea, iubirea, înţelegerea, bucuria. Cu cât doi oameni trăiesc mai aproape de izvorul iubirii, cu atât mai mare va fi dragostea care există între ei. Şi cine altcineva, dacă nu Dumnezeu, este izvorul adevăratei iubiri?”[7]

 

Taina Mărturisirii

Pacea şi unitatea familiei este asigurată şi de raportarea membrilor familiei la Taina Spovedaniei. Multe probleme îşi găsesc sfârşitul la scaunul de spovedanie şi multe păreri de sine se risipesc la sfatul duhovnicului. Chiar dacă Mântuitorul Hristos lucrează în această Taină, sfinţii părinţi au îndemnat ca întreaga familie să aibă acelaşi duhovnic: „O condiţie indispensabilă pentru întemeierea unei familii creştine temeinice este ca viitorii soţi să găsească un duhovnic bun. Duhovnicul va juca rolul de arbitru, urmărind ca în familie să nu apară conflicte. Când soţii nu vor reuşi să se înţeleagă, vor merge la duhovnic, cu nădejde în Dumnezeu – altfel, familia se va destrăma: se amestecă părinţii soţiei, părinţii soţului, toţi o ţin pe a lor şi distrug familia. Iar atunci când soţii cad de acord să aibă un îndrumător duhovnicesc, nu vor fi în familie asemenea situaţii încurcate”[8]

Nu se poate păstra unitatea şi liniştea în familie fără mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu  în cadrul Spovedaniei. Mărturisirea păcatelor este o dovadă a recunoaşterii deteriorării nostre sufleteşti cauzată de păcatele izvorâte din egoism. A-mi pleca fruntea sub epitrahilul preotului este o mărturisire a nevoii de a-mi îndrepta greşelile care contribuie la neajunsurile familiei. A-mi recunoşte păcatele înaintea duhovnicului este o încetare a acuzării celorlalţi pentru problemele ivite în familie şi o hotărâre de a le rezolva începând cu mine. Paşii spre scaunul de spovedanie sunt rugăciuni pentru unitatea şi pacea familiei mele. În acest sens: „Duhovnicul este foarte important în viaţa de familie. Aşa cum avem nevoie de părinţii noştri trupeşti ca să ne crească de mici, şi să ne povăţuiască pe calea cea bună şi să ne ducă de mână la biserică şi să ne înveţe să ne facem semnul sfintei cruci, aşa avem nevoie de duhovnic în viaţa noastră duhovnicească de zi cu zi. Pentru că duhovnicul este acela care garantează înaintea lui Hristos de mântuirea mea în măsura în care eu îl ascult, căci de duhovnic trebuie să facem ascultare: ascultând de duhovnic, ascult de Dumnezeu. Mergem la duhovnic ca înaintea lui Dumnezeu şi inimile nostre trebuie să fie deschise ca să primească acel cuvânt ca de la Dumnezeu. Şi atunci toate faptele pe care le săvârşim cu sfatul şi cu povaţa duhovnicului sunt ca de la Dumnezeu şi atunci este pace, linişte şi bună înţelegere în familie.”[9]

 

Sfânta Liturghie

Sănătatea spirituală a familiei se adapă din Sfânta Liturghie. Biserica şi Sfânta Liturghie constituie spaţiul şi, respectiv, timpul sacru al vieţii de familie creştină. Aici membrii ei învaţă cuvântul lui Dumnezeu, auzindu-l propovăduit din Sfânta Evanghelie şi din epistolele Sfinţilor Apostoli. Tot aici descoperă adevăratul spirit comunitar, prin rugăciunea făcută alături de ceilalţi creştini ai obştii, dar şi a lor împreună, unul pentru celălalt, fapt care întăreşte comuniunea intrafamilială. „Prin angajarea vitală în ethosul Sfintei Liturghii, membrii familiei creştine dobândesc vocaţia mărturisirii personale a credinţei ortodoxe în mijlocul societăţii în care trăiesc. În modul plenar, comunicarea euharistică le dă puterea de a birui păcatul şi sădeşte în fiinţa lor sămânţa Împărăţiei veşnice.”[10]

Obligaţia participării familiei, părinţii împreună cu copiii, la sfintele slujbe a fost mărturisită de Biserică din primele veacuri creştine: „Nu-L mâniaţi astfel pe Dumnezeu , când pentru toate celelalte găsiţi timp şi afierosiţi vreme, însă pentru a-i aduce pe copii la lucrurile lui Dumnezeu socotiţi că este lucru învechit şi stânjenitor pentru copii? Să nu se întâmple asemenea lucruri, fraţilor, pentru că înainte de toate, vârsta are nevoie să asculte lucruri de acest fel. Pentru că este neprihănită, absoarbe degrabă toate câte se spun, pentru că cele auzite se întipăresc în mintea copiilor precum pecetea deasupra unei bucăţi de ceară. De altfel, şi viaţa lor acum începe să se încline spre virtute sau spre răutate.”[11]

Pentru a-l obişnui cu rugăciunea trebuie ca, începând de la o vârstă fragedă, să-l ducem pe copil cât mai des la biserică. Nu-i va fi greu să se roage, dacă de mic se va obişnui cu slujbele bisericeşti. Copiii mai mari vor participa la slujbă în fiecare duminică.[12] Cântările minunate şi ritualurile Bisericii noastre Ortodoxe sunt extraordinar de vii şi se întipăresc în inima unui copil pentru totdeauna. Utrenia Învierii cu bucuria cântării troparului Hristos a înviat, cântarea Prohodului Domnului cu ocolirea bisericii din Vinerea Mare, Denia celor 12 evanghelii cu sărutarea Sfintei Cruci pe care este răstignit Mântuitorul Hristos, praznicul Floriilor în care purtăm în mâini ramuri înverzite, colindele Crăciunului, Sfinţirea Aghiasmei Mari în ziua Bobotezei sunt momente pline de încărcătură duhovnicească a căror frumuseţe se întipăresc adânc în sufletul copiilor.

Un incovenient al participării copiilor la Sfânta Liturghie este comportamentul deranjant pe care îl au unii copii în biserică în timpul slujbei. În acest sens, câteva sfaturi utile le găsim în dialogul dintre părintele Constantin Parhomenko şi psihologul Elizaveta Parhomenko: „Important este să obţinem de la copilul nostru o conduită bună în biserică, dar în ce mod o facem, depinde de temperamentul copilului. Pe unii copii este suficient să-i rugăm, de la alţii să pretindem, iar pentru unii ambele metode vor fi puţin eficiente: potolindu-se preţ de câteva clipe, ei o iau de la capăt cu năzbâtiile. O conduită bună, liniştită, evlavioasă în biserică trebuie să fie lege, dar unii copii pur şi simplu nu sunt în stare să se stăpânească şi a le cere acest lucru înseamnă a le cere imposibilul. Atunci părinţii trebuie să se străduiască să organizeze puţina şederea copilului în biserică, astfel încât el să nu se plictisească şi să nu se pună pe ştrengării. În această situaţie cel mai important este să nu lăsăm ca lucrurile să degenereze într-un conflict.

Uneori părinţii cer de la un asemenea copil purtare calmă, dar pentru el acest lucru este imposibil. În cele din urmă, părinţii cedează şi odrasla lor aleargă prin biserică sau se ia cu joaca cu cei de o vârstă. Această atitudine lipsită de evlavie faţă de biserică şi faţă de slujbele bisericeşti este fără îndoială dăunătoare.

Iar unii părinţi nu cedează, îl forţează pe copil să se poarte frumos şi atunci el începe să facă nazuri, capricii şi părinţii sunt nevoiţi să ia anumite măsuri. Ce putem face aici? Să rămânem în biserică este imposibil: copilul trebuie să ştie că omul care se poartă astfel se desparte pe sine de Dumnezeu. Dar şi să-l scoatem din biserică, să nu-i permitem să se împărtăşească, de asemenea, nu este o soluţie. Acest lucru este posibil doar ca o variantă de excepţie, însă noi vorbim despre situaţii care se vor tot repeta. Şi cine a spus că micuţului nu îi va părea mai plăcut să se plimbe în curte decât să se chinuie de plictiseală în biserică?

Repet, aici este important să nu ajungem la conflict, să venim la slujbă pentru o perioadă care pentru copil nu va fi foarte apăsătoare, iar mama va putea să inventeze activităţi interesante şi plăcute, potrivite pentru biserică.

Copilul va creşte, iar activităţi precum discuţia despre icoane, despre sărutarea lor, rugăciunile scurte, aprinderea lumânărilor etc. vor putea fi diluate cu momente de stare liniştită, la început un minut – două, iar cu timpul – mai mult ...”[13]

 

Altarul familiei

Rugăciunea colectivă din Biserică trebuie completată de rugăciunea particulară de acasă. În acest sens este necesar un efort susţinut din partea părinţilor ca şi copiii, care cresc în sânul familiei, să-şi formeze deprinderea de a se ruga. Părinţii sunt datori de a oferi copiilor atât spaţiul, cât şi timpul dedicat rugăciunii. În privinţa spaţiului, familia are nevoie de un loc în care să se roage, şi acesta este altarul familiei. Acest loc de rugăciune nu trebuie să fie extravagant, dar trebuie să fie special. El este locul în care familia îşi desfăşoară activitatea sa vitală: rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, anunţarea evenimentelor importante din viaţa familiei.

În timp ce fiecare altar de familie va avea ceva unic, al său, majoritatea altarelor împărtăşesc câteva caracteristici comune. De obicei, el este orientat spre est. Din timpuri străvechi, creştinii au văzut în răsăritul soarelui o reprezentare simbolică a venirii lui Hristos, Soarele Dreptăţii. Altarul poate fi un simplu raft montat pe perete, sau o măsuţă acoperită cu o faţă de masă. Indiferent sub ce formă se află, majoritatea altarelor de familie includ câteva componente de bază: nişte icoane pe perete sau pe masă, lumânări, o Biblie şi cărţi de rugăciune. Printre obiectele opţionale se înscriu o căţuie, o mucarniţă şi o sticlă cu aghiasmă.

În privinţa timpului acordat rugăciunii, familia se poate aduna oricând să se roage. Dar, de-a lungul secolelor, creştinii s-au adunat în mod special de două ori pe zi pentru rugăciunea comună: dimineaţa şi seara. Rugăciunea de dimineaţă ne oferă ocazia de a aduce în faţa lui Dumnezeu grijile şi nevoile noastre, înainte de a ne îmbarca în aventura activităţilor noastre de zi cu zi. De asemenea, ea ajută pe fiecare să „caute cele de sus”, făcându-ne să privim agitaţia şi solicitările zilei dintr-o perspectivă spirituală. Pe de altă parte, rugăciunea de seară este o ocazie pentru noi  de a analiza ziua care tocmai se încheie, de a mărturisi păcatele şi de a mulţumi pentru reuşite.

Rugăciunea din aceste două momente ale zilei nu e nevoie să fie foarte lungă: 10-15 minute sunt, în general, suficiente. Important este ca ea să fie consistentă. „Este mult mai bine să petreci 5 minute de rugăciune comună în fiecare zi, decât 15-20 de minute de câteva ori pe săptămână. Principiul general este acela de a deveni constant în mai puţin, înainte de a ne forţa pe noi înşine – şi familia noastră – să devenim constanţi în mai mult.”[14]

Pe parcursul zilei este necesar să rostim rugăciunile dinainte şi după servirea mesei. Este un moment perfect de a-I mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu ceilalţi membrii ai familiei, pentru darurile pe care ni le dă cu îmbelşugare. Copiii rostesc cu emoţie rugăciunile şi obiceiul acesta, odată format, se va transforma în moment de mărturisire a credinţei atunci când la masa noastră poposesc musafiri.

Există, de asemenea, şi alte momente de rugăciune. Oricând apare o nevoie specială în familie este bine a ne obişnui să ne oprim din orice activitate desfăşurată atunci şi a ne aduna, pentru câteva clipe, la altarul familiei. Şi în acelaşi mod să procedăm şi atunci când ni se întâmplă ceva cu totul deosebit. Aceste momente de rugăciune spontană sunt mijloace minunate de împărtăşire, alături de copiii noştri, a realităţii prezenţei lui Dumnezeu şi a participării Lui la viaţa noastră.

Din ce rugăciuni ar trebui alcătuită pravila unui copil? „Mi se pare că la fel ca în orice lucrare, pentru părinţi este foarte important să găsească aici calea de mijloc. Pentru a-i aduce folos maxim copilului, pravila lui de rugăciune trebuie să corespundă următoarelor condiţii:

În primul rând, ea trebuie să conţină rugăciuni alcătuite de sfinţi, ele se găsesc în cartea de rugăciuni. Anume această parte a pravilei probabil va atinge sufletul şi mintea copilului cel puţin, dar ea, mi se pare, nu trebuie exclusă în totalitate. Trebuie să alegem rugăciunile cele mai intense şi uşor de înţeles şi să le analizăm pe îndelete, astfel încât fiecare cuvânt, fiece idee să-i fie clară copilului (măcar din perspectivă teoretică).

Chiar dacă acum el rosteşte aceste rugăciuni fără nici un sentiment viu, cândva ele vor avea ecou în sufletul lui. Este mai bine dacă copilul ştie aceste rugăciuni pe dinafară: astfel nu va fi legat de cartea de rugăciuni, va putea să le spună în orice vreme şi în orice loc, iar dacă va fi nevoie, îşi va aduce aminte de ele la orice vârstă. Chiar şi asta este deja o realizare. Să ne imaginăm chiar situaţia tristă în care odrasla noastră a crescut şi s-a îndepărtat cu totul de Biserică. Însă ea nu se va mai afla niciodată în situaţia în care se găseau oamenii educaţi în atmosfera ateismului în timpul puterii comuniste, când adesea se întâmpla că în situaţii dificile de viaţă omul chiar voia să se adreseze lui Dumnezeu, dar nu ştia cum să o facă (...)

În al doilea rând, ar fi bine, din punctul meu de  vedere, ca pravila copilului să includă rostirea de câteva ori a rugăciunii lui Iisus sau „Născătoare”. Asta îi va aduce aminte că trebuie să îndrepte către Dumnezeu nu doar cuvintele, ci şi mintea, şi simţămintele. Că rugăciunea nu înseamnă multe cuvinte, ci concentrare şi dispoziţie sufletească corectă. Această parte a pravilei o va pune în echilibru în mod logic pe cea precedentă.

În cele din urmă, o componentă indispensabilă a rugăciunii copilului trebuie să fie rugăciunea cu propriile cuvinte. Anume această parte va reprezenta rugăciunea personală a copilului, adică o sinceră adresare către Dumnezeu. Rugăciunea cu propriile cuvinte, dacă se va rosti din toată inima, cel mai degrabă îi va permite copilului să audă, să simtă, răspunsul lui Dumnezeu, cercetarea lui Dumnezeu. Copilul se adresează lui Dumnezeu cu cuvintele sale în momente de tristeţe, frică, recunoştinţă şi atunci în  cuvintele lui răsună ceea ce într-adevăr mişcă – bucurând sau întristând.”[15]

Rugăciunea cu propriile cuvinte a copilului conferă o finalitate experienţei sale duhovniceşti , o modalitate de întâlnire cu Dumnezeu prin roadele ei. „Fără conştiinţa că stăm în faţa lui Dumnezeu riscăm să nu ne întâlnim cu El, ci doar să împlinim, formal nişte ritualuri, o anumită rânduială pe care noi am descoperit-o, sau poate care ne-a fost recomandată şi credem că ne este potrivită. Esenţial rămâne acest dialog viu cu Dumnezeu, realmente conştiinţa că stăm în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent clipă de clipă în viaţa noastră, nu abstract, nu ca o idee, nu ca un principiu.”[16]

Avem datoria să fim mai atenţi atunci când trăim rugăciunea şi când o împărtăşim celorlalţi, ca părinţi copiilor noştri sau celor care ne cer sfatul sau ne cer să ne rugăm pentru ei. Şi atunci să reuşim să le descoperim că rugăciunea nu este deloc o povară, ci este, poate, cel mai mare câştig. Să le arătăm că rugăciunea nu este o corvoadă şi dacă, pentru unii poate fi o pierdere de timp, să vadă că pentru noi rugăciunea este modul cel mai inspirat în care putem răscumpăra timpul. Să observe că pentru cel care se roagă, un mare câştig este că învaţă să fie atent, să-şi adune gândurile, să aibă răbdare şi să înveţe să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu, fără a cădea în capcana atotsuficienţei.

 

Concluzie

Rugăciunea este temelia familiei şi liantul care îi asigură pacea şi unitatea. Prin rugăciunea comună tinerii se pregătesc să întemeieze o familie, prin rugăciunea comună mirii îşi întemeiază o familie şi prin rugăciunea comună soţii îşi păstrează familia şi o dezvoltă; deoarece prin rugăciune Dumnezeu este prezent în viaţa familiei aducând unire între soţi şi creştere armonioasă copiilor. Pacea şi unitatea familiei depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu, care se dobândeşte prin rugăciune şi, mai ales, prin rugăciunea comună a membrilor ei.

Pr. Ioan Paroş, Biserica brâncovenească „Sf. Nicolae” din Făgăraș

 

Bibliografie

 

NOTE:

[1] PF Daniel, „Familia – binecuvântare primordială pentru umanitate eternă”, în vol. Familia creştină, o binecuvântare pentru Biserică şi societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 5;

[2] “Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească”, în Ghid pentru o căsnicie împlinită: pietre de căpătâi, factori de risc, rugăciuni, ediţie îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraş, 2016,  pp. 123-124;

[3] Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei. Sfaturi unei tinere căsătorite, Editura Bizantină, Bucureşti, 1998;

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, EIBMBOR,Bucureşti, 2003, p. 183;

[5] ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, „Prefaţă” la vol. pr. dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viaţă întru Împărăţie, Fundaţia „Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 2;

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit,  p. 210;

[7] Pr. Anthony Coniaris, Getting Ready for Marriage in the Orthodox Church, Minneapolis, MN: Light and Life press, 1982, op. cit în Ghid pentru o căsnicie împlinită: pietre de căpătâi, factori de risc, rugăciuni, ediţie îngrijită de Natalia Corlean, Editura Agaton, Făgăraş, 2016,  p. 8;

[8] Sf. Paisie Aghioritul, Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 112;

[9] Pr. Ioan Mina, Duhovnicul este foarte important în viaţa de familie, revista „Familia Ortodoxă”, nr. 21, 2010;

[10] Pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă, Sfaturi practice în Biserică: Familia creştină şi Sfânta Liturghie, Ziarul Lumina, 26 mai 2011;

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, Egumeniţa, Galaţi, 2012 p. 224;

[12] PESTOV, N.E., Cum să ne creştem copiii: calea spre desăvârşita bucurie; trad. din lb. Rusă de Lucia Cornea – ed. A 2-a, rev. – Bucureşti, Editura Sophia, 2015, p. 43;

[13] Protoiereu Constantin Parhomenko, psiholog Elizaveta Parhomenko, Educarea copilului întru credinţă; trad. din lb. rusă: Diana Guţu, Egumeniţa, Galaţi, 2018, pp.21-22;

[14] Diac. Michael Hyatt în Ghid pentru o căsnicie împlinită: pietre de căpătâi, factori de risc, rugăciuni, ediţie îngrijită de Natalia Corlean, Făgăraş,Editura Agaton, 2016 – pp. 40-41;

[15] Protoiereu Constantin Parhomenko, psiholog Elizaveta Parhomenko, Educarea copilului întru credinţă; trad. din lb. rusă: Diana Guţu, Egumeniţa, Galaţi, 2018, pp.36-38;

[16] https://www.trinitas.tv/rugaciunea-in-familie/, Pr. Georgian Păunoiu, Rugăciunea în familie, emisiune TV Trinitas, 01.03.2022.



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Despărțirea de Dumnezeu - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Argument

 Trăim vremuri în care statele, guvernele și chiar oamenii ignoră și se distanțează de sensurile firești ale existenței și încearcă să creeze și să impună o nouă ordine socială, politică și economică, o nouă paradigmă existențială socială și personală, fără Dumnezeu, fără iubire și chiar fără libertate.

 Porunca iubirii este temeiul existenței pentru că Dumnezeu a creat lumea din iubire. Dimensiunea ortodoxă existențială a iubirii înseamnă apropiere și comuniune între oameni, altruism, generozitate, libertate în comuniune. Aceste valori sunt amenințate de dispariție și sunt înlocuite cu false paradigme existențiale precum: distanțare socială, izolare, însingurare, viața fără credință și fără Dumnezeu, omul este considerat ca fiind lui însuși suficient, globalizare, acumularea excesivă de bunuri, ignorarea naturii și distrugerea propriului habitat, guvernarea întemeiată pe frică, pe constrângere și pe restrângerea sau chiar desființarea unor libertăți fundamentale.

 Cum este posibilă existența și condiția tragică a omului contemporan? Care sunt căile și mijloacele prin care putem să ne întoarcem la Dumnezeu, la natură, la oameni și la noi înșine? - sunt aspecte pe care le vom aborda în acest studiu și în cele care vor urma.

 

Despărțirea. Doliul

 Viața fiecărui om privită în curgerea inexorabilă a timpului, în dialectica devenirii noastre este formată din despărțiri dar și din regăsiri. Fiecare clipă este o despărțire de trecut de existența care ne-a fost dată, de faptele săvârșite de bucuriile și tristețile noastre, de tot ceea ce înseamnă viața pe care am trăit-o. Despărțirile existențiale generează sentimente și trăiri tragice pentru că exprimă efemeritatea vieții noastre în această lume, trecerea vieții prin noi și a noastră prin viață. Finitudinea existenței noastre ne înspăimântă.

 Totuși, pentru acela care trăiește viața și în viață, iar nu viața îl trăiește pe el, despărțirea poate să însemne o regăsire a sensului vieții, o curățire a sufletului și minții de neantul din noi, o împlinire și un pas spre desăvârșire, poate fi bucuria transfigurării spirituale a timpului, a vieții, pregustarea eternității și a existenței fericite, transformarea timpului din ’’cronos’’, în ’’kairos’’, cum spuneau vechi filosofi greci, iar clipa devine un prezent continuu, prin gândurile și faptele noastre bune.

 Noi, creștinii ortodocși, știm că tragicul despărțirilor existențiale, a monotoniei curgerii fizice a timpului finit în această lume finită, poate fi învins prin credință, prin lucrarea harului, prin regăsirea de sine a sensului existenței în Dumnezeu care ne așteaptă și ne încredințează că nimic nu se pierde în neant, că moartea a fost învinsă pentru fiecare dintre noi, prin întruparea, moartea pe Cruce pentru păcatele noastre și Învierea Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos.

 Trecerea, devenirea, despărțirea au fost rostite de omul deplin al culturii noastre, Mihai Eminescu. Redăm câteva versuri din poezia ’’Cu mâine zilele-ți adaogi’’:

 Cu mâine zilele-ți adaogi,
 Cu ieri viața ta o scazi
 Şi ai cu toate astea-n față
 De-a pururi ziua cea de azi.
 
 Când unul trece, altul vine
 În astă lume a-l urma,
 Precum când soarele apune
 El și răsare undeva.
 
 Se pare cum că alte valuri
 Cobor mereu pe-același vad,
 Se pare cum că-i altă toamnă,
 Ci-n veci aceleași frunze cad.

 Naintea nopții noastre umblă
 Crăiasa dulcii dimineți;
 Chiar moartea însăși e-o părere
 Şi un vistiernic de vieți.

 Din orice clipă trecătoare
 Ăst adevăr îl înțeleg,
 Că sprijină vecia-ntreagă
 Şi-nvârte universu-ntreg.

 Niciun filosof nu a reușit să găsească o expresie mai puternică și concentrată a trecerii și devenirii vieții noastre.

 O formă a depresiei este aceea a doliului psihologic, sentiment pe care îl avem atunci când pierdem pe cineva sau ceva important din viața noastră. Cea mai des întâlnită, cea mai cunoscută și cea mai intensă formă de doliu este durerea pe care o simțim atunci când moare pe cineva drag, apropiat. La o primă vedere, orice am compara cu aceasta pare mai ușor de suportat și lipsit de importanță, dar, la o analiză mai atentă, situațiile nu sunt atât de diferite. După un divorț, după o despărțire într-o relație de orice tip, după ce rămânem fără o sumă destul de mare de bani sau pierdem respectul și prietenia celor din jur, statutul sau poziția socială, rămâne același gust amar al pierderii, cu atât mai mare cu cât ceea ce am pierdut este mai important. Durerea provocată de cele evocate mai sus și etapele de care sunt urmate sunt la fel de dificile indiferent de cauza lor. Ceea ce trebuie să facă individul este să învețe să trăiască fără ceea ce a pierdut, iar ireversibilitatea procesului face ca recuperarea să fie mai greoaie.

 În fapt, absența doliului după astfel de evenimente ar fi ciudată, anormală. Dincolo de greutățile pe care le provoacă, doliul are un rol adaptativ. Ceea ce învață individul este să umple golul lăsat cu altceva, să-și reconsidere viața, să o trăiască fără persoana sau lucrul pierdut. Ori aceasta presupune mobilizarea tuturor resurselor pe care le avea sau pe care le uitase și reorganizarea întregului sistem de suport social pe care îl are la dispoziție.

 Unii oameni ramân totuși în această stare pentru o perioadă lungă și au tendința de a uita cauza pe măsură ce timpul trece. Există autori care spun că doliul este normal pentru o perioadă de un an de zile (în Biserică doliul este de 40 de zile). Dacă simptomele se încăpățânează să rămână, atunci e cazul să apelăm la ajutor.

 O greșeală frecventă pe care o facem atunci când cineva de lângă noi suferă este să-l îndemnăm să nu se mai gândească la asta, să uite, să treacă peste asta în liniște. Or, paradoxal, ceea ce îl ajută cel mai mult este să vorbească despre asta ori de câte ori are nevoie, până când încetează să doară atât de mult. Durerea e mai ușor de suportat în doi. Speranța vine mai repede atunci când este încurajată. Soluțiile cele mai bune vin din discuțiile care-ți limpezesc gândurile și elimină “paraziții” din ele. Iar dacă devine atât de greu încât nu mai putem suporta și nici nu știm ce să mai facem, ne putem baza pe celălalt să caute în locul nostru ce ne-ar putea ajuta.

 Nu orice despărțire este legată de trecerea timpului și a vieții, despărțiri independente de noi, de voința noastră, despărțiri ontologice pe care le percepem și mai ales le trăim subiectiv în gândul și inima noastră. Sunt și despărțiri și bineînțeles regăsiri pe care noi le dorim, le construim și le realizăm. Unele sunt benefice, deoarece elimină negativul din noi și ispita neantului, cum sunt despărțirile de păcate și patimile noastre și, după care noi regăsim pozitivitatea vieții noastre, autenticul existenței. Sunt și despărțiri ideatice, despărțirea de un gând, pentru a ne regăsi pe noi înșine într-un gând mai bun. Există situații când alegem liber să ne despărțim de un mentor, un profesor, un om care ne-a călăuzit pașii inimii și ai minții, pentru a deveni noi înșine și pentru a ne construi propria paradigmă a existenței, dar și pentru a putea crea, pentru a adăoga din împlinirea dobândită o pictură de sens lumii și existenței noastre.

 Există despărțiri celebre: despărțirea lui Brâncuși de Rodin („La umbra marilor copaci iarba nu crește”), despărțirea lui Aristotel de Platon (Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi e adevărul) sau despărțirea lui Noica de Goethe. Totuși aceste despărțiri nu sunt ruperi existențiale categorice, nu sunt părăsiri definitive. Vorbea Noica de „închidere spre deschidere” și tot așa putem spune că despărțirea lui de Goethe este o „despărțire spre o altă nedespărțire”. Nedespărțirea înseamnă a te despărți de despărțire, adică a fi de acord poate total cu ceva sau cu cineva.

 Omul este persoană și înzestrat de creator cu voință și libertate. El poate să alegă să se despartă de autenticul existenței, de sens, să părăsească rațiunea și cumpăna liniștită a dreptei judecăți, de rostul său existențial pentru care a fost creat. Omul poate să se despartă distrugând mediul său existențial, poate alege să se lepede de omenie și de darurile de neprețuit al înțelepciunii și al virtuților, de cultură. Mai mult, se poate despărți de libertatea sa, devenind robul propriilor sale prejudecăți, al plăcerilor civilizației și al patimilor.

 Dar cea mai dureroasă și în același timp tragică despărțire la care omul poate să consimtă este despărțirea de Creatorul său, de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă și să cadă în acest fel pradă ispitei neantului, gândind că aceasta este unica existență posibilă, că el este suficient lui însuși, este propriul lui dumnezeu, să se închine idolilor vremurilor noastre generați de propriile sale creații tehnologice. Este căderea cea mai dramatică a omului contemporan. Dar Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți ne încredințează că omul deși îl părăsește pe Dumnezeu de multe ori și în multe feluri, Dumnezeu nu îl părăsește pe om.

 În această privință Părintele academician dr. Dumitru Stăniloae afirma: ’’Omul, dacă ar rămâne în sine însuși n-ar putea fi nimic. Dar el păstrează în sine, chiar la marginea existenței sale, chipul personal al Cuvântului și legătura cu El. De aceea Cuvântul nu-l lasă să moară cu totul. Oamenii, creați ca persoane unice de un Dumnezeu personal nu mai sunt lăsați să dispară de Dumnezeu Cuvântul după chipul Căruia au fost creați. O persoană nu poate fi uitată nici de persoanele umane care au comunicat cu ea, cu atât mai puțin de Cuvântul creator al ei’’[1].

 Omul este o ființă socială, el nu poate trăi izolat, în singurătate. Persoana și firea lui se împlinesc și se afirmă numai social, în comuniune cu alții. Existența socială a omului întrucât este o existență relațională, presupune legea și ordinea socială, generează starea juridică, normativă a omului. Toată ordinea juridică, normativă a socialului are la bază contractul social, care în forma sa modernă este constituția unui stat. Teoria contractului social al cărei reprezentant de seamă este Jean Jacques Rousseau, afirmă că omul renunță la unele prerogative conferite de drepturile sale naturale, imprescriptibile, pe care la cedează statului cu scopul de a-i garanta existența în forma sa socială, drepturile și libertățile sociale, demnitatea persoanei sale, un trai bun, decent și o guvernare bună.

 Astăzi asistăm la o formă inedită de despărțire socială, de abandon social. Statul la abandonat pe om, din persoană îl transformă într-un individ anonim, supus întru totul puterii guvernanților, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale devine o simplă retorică sau chiar o iluzie, sărăcia de masă și discrepanțele sociale devin un loc comun, în locul libertății i se oferă o efemeră și iluzorie siguranță socială, iar guvernarea se bazează pe constrângeri și restricții de tot felul,

 Despărțirea statului de om înseamnă ruperea unilaterală, din partea guvernanților a contractului social, iar statul de drept , atât de mult lăudat a ajuns un instrument de constrângere a guvernanților, iar pentru om o iluzie. Sociabilitatea omului, dimensiunea socială a existenței sale nu pot fi anulate și nici desființate. De aceea omul trebuie să se regăsească pe sine în alte forme de existență socială decât cea juridică.

 

Despărțirea de Dumnezeu și idolii vremurilor noastre

 O dimensiune importantă a meditației teologice ortodoxe despre existență se referă la raportul dintre om și lume. Spre deosebire de alte culte, creștinismul ortodox recunoaște valoarea deosebită a lumii și a omului ca fiind creația lui Dumnezeu. Lumea și omul nu sunt (doar) existențe căzute, așa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea și omul au fost create din iubire. Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3: 16).

 Recurgem la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepție a valorii lumii și a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu[2].

 Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16: 26). Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existențial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existență prin ridicarea sa de la realitățile determinismului temporar la spiritualitatea vieții în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinții părinți îl marcau prin trei momente existențiale: curățirea, iluminarea și desăvârșirea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar și întreg universul.  

 Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Și, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Și totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om”[3].

 În dogmatica ortodoxă existența este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existență”, „existența bună” și „veșnica existență fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradația și progresul existenței. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu[4].

 Este trecerea de la existența așa cum este la existența așa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o și Kant, dar în limitele rațiunii omenești. Existența bună este întregirea existenței ca dat cu iubirea și binele cu valorile dumnezeiești ale virtuților și înțelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har și lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârșirea binelui este o întărire a existenței”.

 Pentru a realiza o comuniune perfectă cu Dumnezeu, după inspirata învățătură a Sfântului Apostol Pavel, omul trebuie să aibă în primul rând credință. Prin credință, Hristos vine în cămara inimii omenești: "așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia puse în dragoste... ” (Efeseni 3:17) Astfel omul va primi Duhul făgăduit de Dumnezeu și prin credință putem deveni fii ai lui Dumnezeu. (Galateni 2:15-21; 3; 14; 3:23-29; Filipeni 3:8-11).

 Apropierea omului de Dumnezeu este posibila kenotic, prin smerenie, prin golirea de sine, de „eul” fals, neînduhovnicit. Sfântul Pavel îi învață pe Filipeni că Hristos Însuși a luat o formă de slujitor și că " De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul... " (Filipeni 2:5-11).

 De asemenea, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit înainte, ca să ne împărtășim din aceeași iubire prin care Hristos ne-a adus la Tatăl: "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (II Corinteni 5:21). Prin victoria asupra păcatului, a morții și a diavolului, Hristos a învins și a distrus ceea ce l-a despărțit pe om de Dumnezeu.

 Prin Biserică trăim întru Hristos împărtășind viața și moartea Sa, iar "Pentru că suntem botezați în moartea lui Hristos" am fost îngropați împreună cu El și ... "uniți cu El într-o moarte ca a Lui... " astfel ca "Plata păcatului este moartea dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus Domnul nostru" (Romani 6). Moartea întru asemănarea morții lui Hristos este moartea întru înviere "Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării”. (II Corinteni 5:14-18)

 Pentru a fi slujitori sau, mai degrabă, copii ai lui Dumnezeu potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, creștinii trebuie să considere adevărul și dragostea drept criterii de îndreptare și orientare ale vieții lor. Înțelepciunea lui Dumnezeu este Hristos, neprihănirea, sfințirea și răscumpărarea Lui (1 Corinteni 1:17-31). Același adevăr care se manifestă în Hristos este descoperit de Duhul Sfânt și celor care cred în Iisus. Și, prin urmare, Iisus Hristos fiind etern, comuniunea omului cu Dumnezeu este una veșnică. Căci "dacă trăim, pentru Domnul trăim și, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat, ca să aibă stăpânire și peste cei morți, și peste cei vii." (Romani 14:8-9)

 Răscumpărarea și mântuirea sunt esențiale în această unire tainică a lui Dumnezeu și a omului, în dragostea lui Dumnezeu și a lui Hristos pentru om, pentru că "Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi." (Romani 5:8 sau Efeseni 2:4-5). Totodată "suflul" sau "spiritul" iubirii ne este dat prin Duhul Sfânt: "dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Romani 5:5)

 Iubirea divină pentru om este prin urmare dragostea lui Dumnezeu Tatăl, dragostea lui Hristos (Filipeni 1:8) și dragostea Duhului (Romani 15:30). Puterea iubirii face posibilă unirea lui Dumnezeu și a omului, iar centrul iubirii Sfintei Treimi al dragostei față de om este Hristos (Efeseni 5:1-2). Sfântul Pavel mărturisește că nimic din lume nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Hristos Iisus (Romani 8:28). De asemenea, absența dragostei este aceeași cu separarea omului de împărăția lui Dumnezeu.

 Unitatea iubirii este unitatea Bisericii și cheia pentru a descoperi tainele lui Dumnezeu pentru ca fiilor și ficelor Bisericii “să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei." (Coloseni 2:2-3) Și adevărata cunoaștere spirituală și contemplarea personală a lui Dumnezeu (Efeseni 1:18) înseamnă unirea cu El și cu întreaga lume. (Romani 8:5-23)

 Cunoașterea comuniunii de iubire în hipostaza Sfintei Treimi este cunoașterea tainelor vieții, a felului de conviețuire în Biserica lui Dumnezeu, pentru că există o perfecțiune absolută în relația de iubire dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, deși fiecare Persoană a Sfintei Treimi se manifestă și acționează fiecare în unicitatea ei. Căci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu ne sunt revelați în izolare, ci în comuniunea lor perfectă, dumnezeiască. De aceea pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu este necesar să intrăm în Voia Sa. Iar comuniunea și comunicarea omului cu Dumnezeu se poate face în primul rând prin rugăciune (Filipeni 4:5-7). De asemenea, nu putem avea o cunoaștere autentică a lui Dumnezeu și deci nu putem fi în comuniune cu El fără lucrarea harului în noi. Prin har, toate darurile lui Dumnezeu ca înțelepciunea, cunoștința, credința sunt primite, însușite și trăite de noi prin lucrarea Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:1-11,8-31). Și Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu Tatăl și Duhul Fiului (Efeseni 2:18) și de asemenea stăruie în inimile noastre strigând "Abba, Tată!" (Galateni 4:6).

 Dragostea lui Dumnezeu pentru om prin puterea Duhului Sfânt în Hristos se manifestă în noi prin taina botezului (1Corinteni 6:11; Efeseni 5:25-27) și toate celelalte taine ale Bisericii. Una dintre temele principale din Epistola Sfântului Pavel către Romani și Galateni este despre această viață trăită în lumina harului, viața în comuniune cu Dumnezeu în dragoste și adevăr, în osebire cu viața prin Lege (Efeseni 6:24 și 3:2, Coloseni 1:6,1 Corinteni 6:17 și 15:10,2 Corinteni 1:12, Filipeni 2:13). Duhul primit în botez ne conduce la Dumnezeu Tatăl, la Împărăția Lui, prin învierea și schimbarea lumii întru Hristos (Romani 8:19-23), până când Dumnezeu va fi totul în toți: “Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” (1 Corinteni 15:28 și Efeseni 1:23; 2:22)

 Una din erorile gnoseologice și teologice cruciale din toate timpurile și locurile a fost și este aceea de a-L „despărți” intelectual pe Iisus de taina comuniunii de iubire a Sfintei Treimi, de a-L „concepe” ori imagina pe Iisus doar ca om, ori doar ca „apariție” divină, doar ca personaj istoric ori ca arhetip cosmic, demiurg, ca pe o „ființă” creată filozofic după chipul și asemănarea omului fără Dumnezeu, ori a omului care se închină unui fals dumnezeu.

 Misiunea teologică a Apostolului neamurilor a fost și aceea de a propovădui taina comuniunii de iubire dintre Dumnezeu și om în și prin Iisus Hristos deplin realizată în Biserică, în Trupul lui Hristos care imită și reflectă în cea mai desăvârșită formă firească posibilă comuniunea de iubire perfectă care există hipostatic în Sfânta Treime.

 Omul, înzestrat cu libertate poate să aleagă dacă rămâne în comuniune cu Dumnezeu sau se despartă de El. Omul zilelor noastre, la fel ca și protopărinții noștri, vrea să fie Dumnezeu, nu poate și prin urmare cade, devine un fiu risipitor. Omul zilelor noastre își creează proprii săi idoli în care crede și prin care cade în finitudinea acestei lumi în repetitivitatea legilor și determinismului natural.

 Idolii vremurilor noastre prin care societatea secularizată și omul contemporan se despart de Dumnezeu sunt edocentrismul, considerarea acestei lumi ca fiind singura existentă, absolutizarea puterii rațiunii omenești, idolul tehnologiei care se substituie umanismului și virtuților creștine, consumismul care a denaturat existența socială aceasta devenind o societate de consum, a dorinței de acumulare materială, iar omul nu mai dorește să fie ci să aibă, voința de putere și de a domina, slava deșartă, înlocuirea drepturilor și libertăților fundamentale cu siguranța socială, proliferarea sectelor și a protestantismului prin care omul își creează proprii dumnezei.

 „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” (Evrei 3: 12) Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, susține toate fapturile în mana Sa și în bunătatea Sa. El este aproape de noi. El este peste tot si El conține tot. Niciodată, nici măcar pentru o clipa, El nu vrea și nu dorește să fie departe de fapturile Lui si de creația Lui. El e autorul tuturor lucrurilor și toate lucrurile au fost făcute prin El. Amprenta Lui se găsește peste tot, pentru ca nu exista un loc în care El sa nu fie prezent.

A creat oamenii după chipul și asemănarea Sa, ca să îi facă stăpânii creației Lui și să aibă cu ei o comuniune veșnică și neîntrerupta. Oamenii aveau sa fie administratorii Lui pe pământ și făptuitorii planului Lui aici pe pământ.

 Din nefericire, oamenii au căzut în păcat și a fost nevoie ca Însuși Fiul Său să vină să moară pentru păcatele și greșelile noastre și să ne împace astfel din nou cu Dumnezeu. Oamenii care aveau sa primească Cuvântul lui Iisus Hristos deveneau din nou așa cum era Adam si Eva la începutul începuturilor. Adică puri și fără de păcat, în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Prin Iisus Hristos, păcatul și moartea, despărțirea și depărtarea de Dumnezeu au fost învinse pentru totdeauna.

 Si totusi… avem acest verset din Epistola către Evrei care spune: „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.” Vedem aici trei factori negativi și deosebit de importanți: necredința, răutatea și păcatul. Acești trei factori au potențialul uriași de a ne despărți din nou de Dumnezeu.

 

  1.  Necredința. Adică a nu crede în Dumnezeu, în ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi, în promisiunile Lui, în Cuvântul Lui. A nu crede și a prefera să luăm în seamă mai mult gândurile noastre pământești și filozofia acestei lumii este starea spirituală a omului contemporan. A nu crede este ușa de ieșire din comuniunea cu Dumnezeu. Ușa de ieșire din binecuvântare și din o viață glorioasă cu Dumnezeu. Oricât de ciudat ni s-ar părea vreodată, în raport cu firea și înțelegerea noastră finite și mărginite, Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să ne facem datoria de a crede și de a ne încrede în El. Dumnezeu este sursa oricărui bine. Nu ne putem permite să existăm în necredință, în iluziile generate de idolii vremurilor noastre. Nu trebuie să-L înlocuim pe Dumnezeu cu acești idoli.
  2.  Răutatea, nepăsarea, uitarea și neștiința. Adică, practic a fi fără bunătate, fără milă și dragoste fața de cei din jur, față de toată firea creată. Pentru Dumnezeu oamenii sunt cele mai importante făpturi de pe pământ. Îl rănim pe El atunci când suntem răi cu oamenii din jurul nostru. Dumnezeu este dragoste si cine rămâne în dragoste rămâne în El, spune Sfântul Evanghelist Ioan. Cine nu rămâne în dragoste nu are cum să rămână cu El și în El. Porunca lui Iisus Hristos de a ne iubi semenii este deosebit de importantă pentru noi și pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. A fi în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a gândi cum gândește El, a deveni așa cum este El după har. Iar El este iubire.
  3.  Păcatul. Sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare, să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile noastre păcate?

 ’’Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre, trăind într-o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma fărădelegilor noastre?!

 Toate acestea sunt cu totul de neînțeles, însă adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire’’[5].

 Cât de minunate sunt poruncile lui Dumnezeu. Cât de logice și profunde sunt Cuvintele Lui și cât de frumos este ceea ce cere. Dumnezeu ne cere credința și ne cere să fim buni. Nu ne cere sacrificii, nu ne cere să aprindem lumânări sau să facem 100 de rugăciuni ca să fim ascultați de El, dar ne cere să împlinim poruncile Lui, să fim credincioși și nu necredincioși, să stăruim în rugăciune la măsurile noastre. Nu ne cere să facem multe pelerinaje sau să ne îmbrăcăm ponosit pentru a arăta formal, ca farisei, că postim sau că suntem în credință. Dumnezeu este mai mult de atât. El se uită în profunzime, direct în inima noastră. El vrea să afle acolo permanent credința și dragostea.

 „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”( Romani 8: 38)

 Nimeni și nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu. Doar propria noastră inima și rațiune are acest potențial dăunător.

 Despărțirea de Biserica ortodoxă a omului contemporan și chiar a societății și a statului care devin tot mai secularizate înseamnă tot despărțirea de Dumnezeu. Prezența falșilor profeți, a celor care s-au rupt de comuniunea cu Biserica, fie clerici sau laici, a dus adesea în eroare pe cei simpli. Încă din primele veacuri, ierarhia Bisericii a încercat să delimiteze clar între cei credincioși și cei necredincioși, stabilind ca linie de demarcație dreapta credință și primirea Sfintelor Taine. În zilele noastre, mai mult ca oricând, este bine să învățăm să-i recunoaștem pe cei care pretind că sunt credincioși, dar nu reprezintă nimic altceva decât „lupi în piele de oaie“, care consideră credința un mijloc de câștig și propovăduiesc de fapt învățături eretice. Sfântul Ciprian al Cartaginei este un bun îndrumător din acest punct de vedere.

În perioada actuală, participarea la Sfintele Taine este considerată opțională de mulți din cei care ar trebui să fie membre vii ale Bisericii lui Hristos. Se consideră că rugăciunea individuală combinată cu o serie de practici din cele mai curioase, care nu au nici o legătură cu Biserica reprezintă calea optimă de a ajunge la desăvârșirea spirituală. Este bine să clarificăm acest fapt de la bun început: această cale nu este nicidecum una eliberatoare, care ne simplifică viața de ritualurile „complicate“ al Bisericii, ci o ispită, o momeală a diavolului de a ne despărți atât de comunitatea creștină, cât și de Dumnezeul cel viu.

 Sfântul Ciprian al Cartaginei este ferm din acest punct de vedere. „Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată[6].

 Acest fragment stipulează foarte clar principiul că nu putem fi bineplăcuți lui Dumnezeu dacă ne despărțim de Biserica Sa. Este cu neputință să afirmi că te rogi lui Hristos și, în același timp, refuzi primirea Sfintelor Taine și participarea fizică la săvârșirea acestora.

Sunt mulți cei care consideră că Biserica nu îi poate ajuta cu nimic, pentru că au tot ceea ce le trebuie pentru a atinge o carieră înaltă, pentru a avea o familie fericită sau pentru a dobândi slava celor din jur. Toate aceste reușite sunt însă deșarte fără conlucrarea cu Hristos și ne transformă în oameni slabi. De îndată ce apar bolile, certurile conjugale, concedierile masive sau reducerile de salariu, aceiași oameni care se pretindeau puternici cad în depresie sau manifestă o agresivitate sporită, dau dovadă de lipsă de înțelegere în situații mărunte și, în general, tind să se izoleze de cei din jur. Toate aceste roade nu constituie nimic altceva decât dovada clară a slăbirii sufletului lor, care apare din cauza lipsei de comuniune reală cu Dumnezeu și cu aproapele.

 Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă: „Nu pot sta împreună amărăciunea și dulceața, întunericul și lumina, ploaia și seninul, războiul și pacea, rodnicia și sterilitatea, seceta și umiditatea, furtuna și vremea bună. Să nu creadă cineva că poate îndepărta pe cei buni de Biserică: vântul nu smulge grâul și nici furtuna nu răstoarnă un copac cu rădăcini înfipte adânc în pământ; numai paiele sunt mișcate dintr-o parte în alta, numai arborii slabi sunt doborâți de vânt. Pe aceștia cu suflete slabe îi critică și-i demască Sfântul Apostol Ioan zicând: «Cu noi au ieșit, dar n-au fost cu noi, căci dacă ar fi fost cu noi ar fi rămas cu noi» (I Ioan 2, 19)“[7]

 Din aceste cuvinte ferme se desprinde ideea că nu minunile săvârșite, nici faptele bune nu sunt cele care pot demonstra fără nici un dubiu că persoana în cauză este dreptcredincioasă. Atât timp cât este ruptă de comuniunea cu Biserica lui Hristos, toate aceste fapte nu-i folosesc atât de mult pe cât cred cei din jur.

 ’’Şi demonii pot face minuni - afirmă Părintele Adrian Agachi. Şi ateii pot fi binevoitori față de cei din jur și le pot arăta o dragoste reală. Totodată, sunt o mulțime de persoane necredincioase care au răbdat necazuri imense și nu s-au revoltat împotriva cursului evenimentelor. Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să considerăm nici una dintre aceste categorii menționate anterior ca fiind apropiată de Dumnezeu doar din pricina faptelor pe care le-a lucrat. Frumusețea acestor fapte pălește în fața lipsei de credință, a despărțirii inimii noastre de cele sfinte, a lipsei de unire a sufletului nostru cu Dumnezeul Cel adevărat. Orice minune și orice faptă lucrate fără de Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât un nou prilej de mândrie, un nou moment în care poți spune: „N-am făcut rău la nimeni, ci bine tuturor“, cu toate că ție însuți îți faci continuu cel mai mare rău: te desparți de Hristos.’’[8]

 Despărțirea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, a omului contemporan, căderea lui și a societății în ispita neființei este totodată și despărțirea omului de sine însuși de temeiurile firești ale existenței sale naturale și sociale. Statul contemporan și guvernanții actuali creează idolii vremurilor noastre și pe care mulți oameni din timpurile noastre îi acceptă cu bucurie, considerând odată cu filosoful Nietzsche, contrar adevărului și evidenței că Dumnezeu a murit. Într-un alt studiu vom aprofunda aceste aspecte.

 

 Concluzii

 Despărțirea de Dumnezeu este înstrăinarea tragică a omului nu numai de Creatorul său dar și de el însuși, de societate, de natură de autenticul firii sale, pe care el o consimte, o dorește, căutând o fericire iluzorie în idolii vremurilor noastre și precaritățile acestei lumi finite pe care o consideră singura posibilă. Omul devine robul propriilor iluzii, al ideologiilor de tot felul, robul patimilor sale, a eului său care se închide refuzând deschiderea către altul prin iubire, bunătate, facerea de bine pentru de aproapele său. ’’Suntem exclusiviști’’, spunea Părintele Teofil Părăian.

 Omul contemporan suportă și o altă înstrăinare tragică. Statul se desparte de societate și de om. Statul de drept, contractul social, în forma sa juridică supremă care este constituția, drepturile și libertățile fundamentale sunt proclamate retoric, dar în fapt infirmate de guvernanții contemporani prin deciziile pe care le impun. Drepturile și libertățile fundamentale au fost restrânse drastic în ultimii doi ani fără nicio justificare constituțională sau rațională, independența justiție a devenit o iluzie, globalizarea contemporană transformă omul în individ anonim pierdut în masa socială. Statul social își încetează existența deoarece guvernanții nu își respectă obligațiile contractului social de a garanta un nivel decent de trai pentru toți, locuri de muncă, învățământ gratuit și performant, asigurări sociale eficiente, un sistem instituțional sanitar cu adevărat performant.

 Statul contemporan, contrar menirii sale și contractului social, promovează existența socială bazată pe consumism, care generează plăceri și satisfacții efemere, pe libera concurență, ce duce la înstrăinare, la exclusivism social. Libertatea a fost înlocuită cu siguranța socială și implică supunerea totală a individului față de cei care exercită puterea. Guvernanții contemporani interni și internaționali preocupați exclusiv de interesele lor patrimoniale și de dominație și nu de interesul public, transformă pe omul contemporan într-un „sclav fericit”. Ceea ce accentuează și mai mult tragismul acestei forme de înstrăinare este faptul că omul, de multe ori o acceptă, mai mult sau mai puțin conștient.

 Despărțirea de Dumnezeu, formele de înstrăinare socială pe care omul de astăzi le suportă, nu pot fi și nu sunt ireversibile. Întoarcerea la Dumnezeu, reconstrucția sinelui mai adânc al omului în puritatea și frumusețea sa, dăruită de Creator, întoarcerea la dreapta credință ortodoxă sunt încă posibile. Dumnezeu îl așteaptă pe fiecare dintre noi să se întoarcă la El, la frumusețea cea dintâi a firii sale. Însuși Mântuitorul a spus aceasta în pilda ’’Tatălui iubitor și a fiului risipitor’’.

 Înstrăinarea socială a omului poate fi depășită. Sunt două condiții:

 

 
NOTE
[1] Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica, București,2013, p. 55
[2] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos. Lumina lumii și îndumnezeirea omului, Opere complete, vol. 6, Editura Basilica, București, 2014, p 64
4.Arhimandrit Teofil Părăian, Calea spre bunătate, Editura Sofia, București, 2014, p. 146
5.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, Vol. 3, p. 260
[5] Arhimandritul Serafim AlexievViața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 82
[6] Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, VI, în „Apologeţi de limbă latină“, PSB vol. 3, EIBMBOR, 1981, p. 438
[7] Sf. Ciprian al Cartaginei, op.cit, p. 441
[8] Despărțirea de Biserică, despărțirea de Dumnezeu, Pr.Adrian Agachi, articol publicat în ziarul Lumina, 25 martie 2015


De ce nu au urcat feministele pe Golgota - Pr. Constantin Sturzu
 
 

O discuție despre concepția creștină asupra rolului și locului femeii în familie și, în general, în societate, dacă este purtată într-un spațiu secularizat, are cele mai mari șanse să plece de la prejudecata că Biserica înjosește femeia, argumentele fiind cele de genul: în Biserică (și în Biblie) se spune că bărbatul trebuie sa fie cap femeii, că femeia trebuie să se teamă de bărbat, că, de fapt, femeia este socotită doar ca un ajutor al bărbatului (a se vedea Facere 2, 18-23) și multe altele de genul acesta. Astfel de probleme ridicate, de regulă, de persoane din afara Bisericii sunt binevenite, întrucât ne oferă șansa de a oferi unele explicații edificatoare pentru cei care chiar le caută. Nu voi intra prea mult în explicarea acestor cuvinte despre relația dintre bărbat și femeie, întrucât altul e subiectul articolului de față. Voi aminti doar că femeia se supune bărbatului nu oricum, ci așa cum bărbatul se supune lui Hristos – e vorba de o ierarhie în ordine duhovnicească pentru că în Biserica lui Hristos e o anumita rânduială și fiecare își are un loc al său, fără ca unul să fie mai de cinste și altul mai de necinste. Femeia trebuie să se teamă de bărbat nu în sensul de a nu-i fi frică să fie agresată de acesta, ci având un bărbat care o iubește atât de mult („precum Hristos Își iubește Biserica” – acesta ar trebui să fie nivelul), adică purtându-i o dragoste care merge până la sacrificiul suprem, să se teamă ca nu cumva să piardă o astfel de iubire.

Catehizând cuplurile ce urmeaza a primi taina cununiei, constat că tinerele sunt dornice să afle cum să se raporteze la astfel de lucruri, la aceste cuvinte auzite la slujba cununiei, care nu sunt spre „terorizarea” femeii, ci spre a-i conștientiza, și pe ea și pe bărbatul său, de rolul specific al fiecăruia, rol care își are, fiecare, o demnitate proprie și nu denotă un tratament discriminatoriu. Departe de a considera femeile ca fiind de “un rang inferior”, dimpotrivă, abia în creștinism ele sunt readuse la demnitatea de a fi egale cu barbații pentru că, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Înainte de a veni Hristos și de a schimba concepțiile greșite cu privire la locul femeii, indiferent de epocile și de popoarele pe care le-am analiza, nicăieri nu găsim decât o înjosire a acesteia. Nici măcar în iudaism femeile nu au avut o soartă mult mai bună, Moise fiind nevoit să le îngăduie barbaților să-și lase femeile doar cu o „scrisoare de despărțire” ca nu cumva, impunându-le căsătoria pe viață, aceștia să-și ucidă soțiile atunci când nu mai doreau să trăiască cu ele. Această egalitate în demnitate a femeii cu bărbatul nu exclude, repet, faptul că cei doi au roluri diferite, evidente prin însăși constituția anatomică a fiecăruia, prin însușirile specifice fiecăruia. Diferența de roluri a celor doi nu trebuie interpretată în sensul unei inegalități de ordin socio-politic, a unei discriminăriDiferența este exact ceea ce are nevoie natura umană spre a se împlini și perpetua (nu ne putem închipui cum ar arăta sau cum ar evolua o societate alcatuită exclusiv din barbați sau exclusiv din femei).

O mișcare feminină binecuvintată de Hristos

De la această egalitate postulată de creștinism s-a ajuns, treptat, până la momentul în care, în familie și în societate, și din punct de vedere legal, nu doar din perspectivă creștină, bărbatul și femeia să aibă drepturi egale. Definit ca o „mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate”feminismul pare a fi un lucru favorabil femeii și cu adânci rădăcini în concepția creștină. Chiar dacă e destul de neplăcut să vezi o femeie luptând cu arma în mână sau boxând, lucruri mai „bărbătești”, totuși nu în astfel de situații văd eu pericolul cel mai mare la adresa femeii însăși. La urma urmei, a fi boxer sau militar sunt alegeri pe care o femeie are dreptul de a le face în funcție de propria-i conștiință și nu e nimic de judecat aici. Dacă există vreun pericol de a-și pierde cumva feminitatea, tot ele sunt cele care vor avea de suportat eventuale (neplăcute) consecințe. Problema mi se pare că intervine abia atunci când femeia vrea sa fie egală cu bărbatul nu în cele firești sau în cele înalte ale acestuia, ci mai ales în cele mai „de jos”, mai de nedorit ale bărbatului. Pentru că dacă cineva cere egalitate deplină cu o altă persoană, nu o poate cere doar în cele bune, ci și în cele rele. Dacă mergi într-o țară străină și vrei drepturi egale cu cei de acolo, când primești cetățenia, odată cu drepturile de rigoare, te „încarci” și cu un set de obligații pe care le au și ceilalți concetățeni.

Ca să ne dumirim mai bine în această chestiune, vom face recurs, ca de obicei, la textul evanghelic ce urmează a fi lecturat în Biserică, la Duminica Mironosițelor. Aceste femei curajoase sunt cele care au stat tot timpul alături de Iisus, atât în vremea propovăduirii Sale, când a făcut minuni și era lăudat de mulțimile recunoscătoare, cât și atunci când a fost arestat, chinuit și, finalmente, răstignit pe Cruce. Ele au urcat și pe Golgota cu Hristos, pe când ucenicii de sex masculin (cu fericita excepție a Sfântului Apostol Ioan) se ascundeau „de frica iudeilor”. Tot ele sunt cele care, imediat după sabat, când nu se iviseră încă zorii zilei de Duminică, au venit la mormânt cu aromate (sau miruri – de unde și denumirea de „mironosițe”) pentru a unge Trupul Celui care fusese îngropat în grabă și care nu avusese parte de rânduiala cuvenită înainte de punerea în mormânt. Aceste femei au avut de înfruntat și biruit patru mari obstacole care, în mod normal, ar fi descurajat pe orice om cu un instinct de conservare mai accentuat: 1) frica de cei care nu priveau deloc cu ochi buni pe Ucenicii Răstignitului; 2) teama de întuneric (era încă noapte și pe atunci drumurile nu erau luminate ca acum); 3) gândul că soldații romani ce păzeau mormântul nu le vor permite să împlinească ritualul pentru care se pregătiseră; 4) conștientizarea faptului că, chiar și dacă toate aceste piedici ar fi biruite, tot se vor confrunta cu o ultimă și insurmontabilă problemă: „cine le va prăvăli piatra de pe ușa mormântului?”, piatra care era foarte mare, încât abia o urnea forța mai multor bărbați. Dacă ar fi stat și ar fi analizat toate cele patru inconveniente majore precum au făcut bărbații (apostolii și ceilalți ucenici), cu siguranță Mironosițele nu ar mai fi plecat de acasă în Duminica Învierii.

Dar nu au vrut sa fie egale cu bărbații, adică să revendice dreptul la prudență și să invoce acel comportament cerebral care te ține cu picioarele pe pământ. Nu, ci au ales să fie femei, în deplinul sens al cuvântului. Adică au ales să iubească jertfelnic și să creadă în inima lor că nimic nu e de nebiruit! Și s-au învrednicit de cea mai mare binecuvântare, aceea de a fi primele care să-L vadă pe Domnul și Mântuitorul cu trupul înviat, acel dar pe care abia mai apoi l-au primit apostolii mai apropiați lui Iisus, inclusiv „cel mai iubit dintre ei”, adică Ioan. Dacă ar fi rămas la nivelul unui feminism nivelant al oricăror diferențe dintre bărbat și femeie, Mironosițele ar fi ratat și Golgota și Învierea, nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului lucru nou sub soarele istoriei, rostind cele dintâi: Hristos a Înviat! Așa, mișcarea acestor „purtătoare de miruri” este prima și cea mai autentică mișcare feminină, în ea orice femeie poate vedea cât de sus poate ajunge dacă-și cultivă propriul dar și nu râvnește la al altuia.

Preot Constantin Sturzu

Sursa: http://doxologia.ro.



Omul, societatea și statul (I) - Contractul social - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Dimensiunea socială a existenței omului

 Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al societății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într-o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.

 Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură. Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate (ca formă superioară de organizare existențială umană) și simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se caracterizează printr-o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică.

 Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale. Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi.

 Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează (de cele mai multe ori determină) specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului.

 Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua. Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

 În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu-i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

 Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate. În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu-i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări. Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într-o societate democratică nu poate fi decât interesul public.

 În orice societate democratică, statul este definit ca puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal. Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într-o societate democratică.

 Subliniem, toate aceste caracteristici au o semnificație teoretică doctrinară și nu reflectă întru totul realitățile sociale și statale contemporane și nici statutul social al omului. Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

 Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

 Este o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într-o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și de organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

 Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului. Ființa unei națiuni și a organizării sale statale este exprimată în primul rând de istoria sa. Istoria unui stat are evident un caracter unitar și nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înțelegerea corespunzătoare a realităților istorice în plan social și politic ale unui stat este condiționată și de surprinderea evoluției fenomenului juridic. Statul în evoluția sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci și prin formele juridice determinate de elementele economice și politice dar care exprimă în același timp aceste realități.

 Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conștiința existenței statului în progresul acesteia întru libertate. Aspectele multiple ale integrării României în Uniunea Europeană și ale globalizării contemporane produc transformări de esență în realitățile statale, sociale și politice contemporane, în conținutul raportului omului cu statul și societatea. Mai concret, globalizarea și integrarea internațională, formarea unor centre de putere economică, politică, militară și juridică internațională sunt departe de a genera mai binele existenței sociale a omului, ci dimpotrivă au generat crize social și de legitimitate importante cu consecința așezării între paranteze a demnității și libertății omului ca persoană, considerarea acestui numai ca individ inclus într-un mecanism social și statal a cărui scop este dominația și alienarea și care oferă în schimb surogatul unei siguranțe sociale iluzorii.

 Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate acestea fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub pretextul declarat de a salva omul, societatea și statul, de la diferite pericole reale sau imaginare, așa cum s-a întâmplat în perioada recentei crize sanitare, dar acesta este numai un exemplu. Sub pretextul de a apăra drepturi și libertăți fundamentale ale omului, au fost declanșate războaie soldate cu sute de mii de victime. Conform teoriei clasice a statului de drept și democrației constituționale, în orice împrejurare, chiar și în situații excepționale, statul are obligația, care decurge din însăși legitimitatea sa de a proteja, viața, sănătatea, libertatea, demnitatea fiecărui om, nu să le distrugă.

 Din nefericire guvernanții din multe țări, inclusiv din România, și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă că nu măsurile de restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, discriminatorii și abuzive, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor componente ale sistemului social cum sunt, sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, pot avea ca efect soluționarea multiplelor crize sociale contemporane, ci o bună guvernare bazată pe măsuri pozitive în care fiecare om să fie considerat și respectat ca persoană demnă și liberă, fiecare om să nu fie niciodată considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop al actului de guvernare.

 Libertatea nu este și nu trebuie considerată numai ca drept fundamental juridic consacrat de constituții și legi, care în fapt sunt expresia puterii celor ce guvernează. Libertatea este cu mult mai mult, este un dar dumnezeiesc, o însușire esențială a firii umane și de aceea nu ar trebui să fie supusă voinței discreționare și fariseice a guvernanților vremurilor noastre.

 Mesajul pe care dorim să-l transmitem cititorului prin abordarea interdisciplinară a unor aspecte privind omul, societatea și statul poate fi cuprins în cuvintele Sfântului Toma din Aquino: „individul este pentru stat, statul pentru persoană și persoana pentru Dumnezeu”.

 

Contractul social - fundamentul teoretic al statului, constituției și dreptului

 Toată construcția doctrinei contemporane privind legitimitatea democratică a statului și a dreptului, a constituțiilor, dar și a raporturilor dintre om, societate și stat se bazează pe teoria pactului social, a contractului social prin care se stabilesc drepturi și obligații pentru părțile implicate, respectiv omul iar pe de altă parte statul. Constituțiile și în baza acesteia întreg sistemul normativ juridic sunt forme sau expresii ale pactului social.

 Teoria are mai bine de 200 de ani iar inițiatorul ei este Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Desigur, până în prezent au intervenit modificări și noi interpretări doctrinare, dar esența teoriei a rămas aceiași. Redăm pe scurt esența acestei doctrine așa cum a fost concepută de J.J. Rousseau. Elaborările teoretice ale lui Rousseau apar, în special, în operele sale fundamentale: Discurs asupra științelor și artelor, Discurs asupra inegalității între oameni și, evident, în Contractul Social.

Categoriile fundamentale pe care se construiește întreaga doctrină despre stat și societate a filosofului elvețian sunt: voința umană, libertatea, egalitatea și protecția omului în mediul social prin garantarea unor drepturi imuabile și intangibile. Modul în care sunt abordate și dezvoltate aceste categorii în argumentarea cuprinsă cu deosebire în lucrarea fundamentală „Contractul social” reprezintă fără îndoială elementul de originalitate, dar și de actualitate al concepției lui Jean Jacques Rousseau despre legitimitatea statului și a societății.

Încercând o scurtă prezentare a doctrinei contractului social, așa cum apare în opera filosofului din Geneva, reținem distincția fundamentală, pe care am întâlnit-o și în cazul lui David Hume sau Locke, dintre starea naturală și starea socială a omului. În concepția lui Rousseau, omul în stare naturală era un singuratic, dar avea o libertate nelimitată. Explicația acestei libertăți consta în aceea că nu depindea în nici un fel de semenii săi. Spre deosebire de alți filosofi, Aristotel sau John Locke, pentru Rousseau sociabilitatea nu este o particularitate a firii umane. Asocierea oamenilor nu reprezintă o dimensiune naturală a existenței acestora, și ca urmare constituirea societății se realizează exclusiv prin manifestarea de voință fiecărui individ. Omul ajunge la gândul și necesitatea asocierii prin dorința sa de a se conserva și de a-și garanta eficient statutul său existențial. În concepțiile filosofice ale vremii, Rousseau este primul care pune în valoare voința umană ca factor determinant pentru starea socială și fundament al virtuților omului în mediul social. Mai târziu, alți filosofi, precum Kant și Schopenhauer, acordă voinței umane un loc central, determinant pentru întreaga construcție metafizică pe care o propun în legătură cu sensurile profunde ale valorilor morale ,ale libertății dar chiar și a existenței în general.

 Asocierea oamenilor este o decizie prin care oamenii, contrar tendințelor naturale, se asociază pentru a face față împreună amenințărilor. Rousseau susține că omul, în stare naturală, „nu are nici o nevoie de semenii săi și nu recunoaște nici o individualitate”. Preocuparea gânditorului este aceea de a găsi o formulă prin care libertatea omului să rămână neatinsă în mediul social. În cadrul acestei asocieri, datul natural cel mai de preț al omului –libertatea-trebuie să rămână intact. Asocierea nu trebuie să lezeze libertatea și independența ființei umane, așa cum există în starea naturală. Manifestarea de voință a omului de a se asocia are, prin urmare, ca scop fundamental valorificarea înzestrărilor sale naturale, în primul rând, a libertății și în general a virtuților.

O astfel de concepție are consecințe și asupra modului în care Rousseau înțelegea dreptul ca element principal al stării sociale a omului. Se poate spune că starea socială este, de fapt, starea juridică a omului. Legitimitatea dreptului și, implicit, a stării juridice este libertatea. Pentru Rousseau, garantarea libertății individului este principiul suprem al ordinii sociale și al ordinii juridice și, în același timp, finalitatea acestuia.

Se pune întrebarea dacă nu există o contradicție între modul în care Rousseau concepea libertatea naturală și libertatea socială a omului. Contradicția este numai aparentă, deoarece, prin trecerea de la starea de naturală la starea socială și, implicit, juridică a omului, libertatea naturală nu este desființată, ci se conservă, mai bine zis suferă o transformare, dar fără a-și pierde esența sa. Este important de subliniat și faptul că există totuși deosebiri între conceptul de libertate naturală și libertatea în mediul social: „Ceea ce pierde omul prin contractul social – afirmă Rousseau – este libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl ispitește și ce poate atinge; de câștigat câștigă libertatea civilă și proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensații, trebuie să distingem bine între libertatea naturală, care nu are alte limite decât forțele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voința generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea, care nu este decât efectul forței sau dreptul primului ocupat, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”. [1]

Prin urmare, libertatea în mediul social spre deosebire de libertatea naturală implică și limite care, așa cum vom vedea, sunt de natură să îl facă pe Rousseau să aprecieze că starea socială a omului este inferioară din punct de vedere al statutului existențial al acestuia față de starea naturală. Există totuși un element calitativ nou pe care filosoful îl pune în evidență, și anume excluderea forței ca și element de determinare al existenței, inclusiv al existenței sociale, aceasta fiind înlocuită cu legea prin care elementul natural al existenței se transformă într-unul social, iar simpla posesie naturală devine una juridică, și prin aceasta legitimă, îmbrăcând forma proprietății. Starea socială cuprinde în plus față de starea naturală o dimensiune fundamentală a libertății, și anume libertatea morală. Moralitatea, ca dimensiune specifică libertății omului în mediul social, este singura care îl face pe acesta cu adevărat stăpân pe sine. După Rousseau, impulsul excesiv, natural, al acumulării, bazat în principal pe forță, înseamnă sclavie, pe când ascultarea față de o lege proprie stării juridice și implicit a socialului și pe care omul singur a stabilit-o înseamnă libertate.[2]

Deosebirea dintre libertatea naturală și libertatea în mediul social a omului rezultă și din acest concept al supunerii omului față de necesitatea pe care o afirmă legea, aceasta din urmă înțeleasă însă ca liber acceptată de fiecare membru al societății. În consecință, starea socială oferă omului o libertate de o altă factură decât cea naturală, pentru că nu există decât în raport cu legea. Putem spune că libertatea în mediul social a omului este foarte apropiată, în concepția filosofului de la Geneva, de filosofia marxistă, care concepea libertatea ca fiind „necesitatea înțeleasă”. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că cele două concepții filosofice sunt contrare, deoarece materialismul dialectic nu admitea doctrina contractului social ca și criteriu de legitimitate pentru stat. Apariția statului, în concepția materialistă, este determinată de cauze obiective de natură istorică, culturală, și nu de manifestarea voinței umane, așa cum este la Rousseau.

Libertatea în mediul social este temeiul dreptului. Din acest punct de vedere, concepția filosofului din Geneva este foarte apropiată de filosofia kantiană și neokantiană. Nu putem concepe sistemul juridic și nici morala fără libertate. Astfel, starea socială, am spune noi starea juridică a omului, este deosebită de starea naturală, aceasta din urmă având ca fundament nu legile libertății, ci legile naturii care înseamnă determinare cauzală[3].

Unii comentatori ai operei lui Rousseau apreciază că, în concepția acestuia, libertatea în mediul social trebuie să fie nelimitată, ca și în mediul natural. Nu suntem de acord cu această opinie, pentru că, așa cum am arătat mai sus, pentru conceptul de libertate, în dimensiunea sa socială, față de bazele naturale, esențial este tocmai limita și totodată subordonarea față de imperativul juridic pe care îl reprezintă legea. Se poate afirma însă că libertatea în mediul social, deși limitată, trebuie să fie deplină, adică rezultatul nemijlocit al manifestării de voință conștiente a oamenilor, care au înțeles să se asocieze tocmai în vederea garantării unor drepturi naturale. Deplinătatea este caracteristica libertății în mediul social fără de care dreptul își pierde orice valoare normativă. În acest sens, Mircea Djuvara sublinia că un drept care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice[4].

Pentru Rousseau, omul nu poate renunța la libertatea sa pentru că își negă calitatea sa de om, ceea ce ontologic nu este posibil. Iată, deci, o limită a manifestării de voință a omului. Orice astfel de exteriorizare a voinței umane nu poate fi contrară firii sale naturale. A renunța la libertate este echivalent cu a renunța la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar și la datoriile pe care omul le are în starea sa socială și juridică. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îți lipsești voința de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate[5]. Libertatea apare ca o însușire a firii omului, prin care acesta se definește și individualizează. A fi liber, în concepția filosofului, înseamnă a fi stăpân pe tine însuți. Această idee este întâlnită și dezvoltată cu extraordinare nuanțe și deschideri teologice în opera părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie, care afirma că „Ești tu însuți când ești stăpân pe tine însuți”. A fi stăpân pe tine însuți, în concepția marelui teolog, înseamnă a fi stăpânit de Dumnezeu și prin acesta omul devine o persoană spirituală, iar libertatea este o trăsătură ontologică, spirituală a firii sale[6].

Prin urmare, legea civilă, care este rezultatul voinței libere a omului, este obligatorie, este necesară numai pentru că garantează libertatea voinței, chiar dacă nu în sensul libertății naturale, astfel spus legitimitatea dreptului este conferită de libertatea voinței atât ca factor determinant pentru starea socială, dar și ca finalitate a acestei dimensiuni existențiale a omului. În lipsa acestui deziderat fundamental legea nu mai este un imperativ și, prin urmare, nu mai are caracter normativ și trece în stadiul unei simple existențe fără o legitimitate valorică.

Pentru Rousseau, normele juridice și morale sunt, prin natura lor, violabile. Obligativitatea legii este totuși relativă, și nu absolută ca legile naturii. Contractul social nu este obligatoriu, în sensul unei necesități obiective exterioare omului, deoarece, așa cum susține filosoful, „nu există nici o lege fundamentală obligatorie în sens natural pentru întregul corp social, și nici măcar contractul social”[7].

Rousseau subliniază că libertatea naturală nu este înstrăinată în totalitate prin contractul social: „Am convenit, spune el, că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa - prin pactul social -, este numai acea parte din ele a cărei folosire este importantă pentru comunitate; trebuie să convenim însă și că singurul în drept să aprecieze această importanță este suveranul”[8]. Prin noțiunea de „suveran”, Rousseau înțelege nu o persoană anumită, ci „corpul social”, acesta fiind distinct de om ca individ și de voința individuală dar și de stat ca instituție de guvernare și în raport Corpul social se exteriorizează prin voința generală rezultat al asocierii liber consimțite a oamenilor prin contractul social. Asupra acestor aspecte vom reveni.

Pentru filosoful elvețian, scopul asocierii nu este neapărat constituirea societății, ci libertatea individuală. Asocierea, prin pactul social, rezultat al manifestării libere de voință a fiecărui om, este făcută cu scopul ca fiecare „să nu asculte totuși decât de el însuși și să rămână tot atât de liber ca și mai înainte”[9]. Prin urmare, în concepția autorului, finalitatea ordinii sociale și a dreptului este libertatea. Această libertate trebuie să fie garantată cu întreaga forță a societății civile, deoarece nu omul este făcut pentru ca ordinea socială sau juridică să se afirme, ci societatea este făcută pentru ca omul să fie liber.

Constituirea societății prin pactul social și prin voința liber consimțită de a ceda doar o parte din libertatea sa naturală are ca rezultat și formarea unei voințe generale, diferită de voința individuală. Această voință generală poate constrânge, dar nu poate anula libertatea individuală, ci numai o poate limita. Este interesantă concepția filosofului, oarecum unică în literatura de specialitate, în ceea ce privește raporturile dintre voința socială și voința individuală, cu privire la statutul omului în mediul social și, implicit, cu privire la raporturile acestuia cu statul și societatea. Constrângerea, specifică voinței generale sociale, este inevitabilă dar scopul acesteia este garantarea libertății: „Oricine ar refuza să se supună voinței generale va fi constrâns de corpul întreg (suveranul n.n.), ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forțat să fie liber”[10]. Starea socială este identică cu starea juridică, fiind chiar constrângerea specifică normei dreptului, dar care își are legitimitatea nu în puterea discreționară a suveranului, a statului sau în orice alt element de forță, ci în libertatea omului, deoarece aceasta este scopul ultim al asocierii prin pactul social.

Cedând doar o parte din libertatea sa naturală, fiecare om păstrează în mediul social o sferă de autonomie personală, desigur nu absolută, deoarece poate fi limitată prin voința generală a corpului social. Această sferă de autonomie personală, care nu este altceva decât libertatea în mediul social al omului, poate ea însăși să limiteze voința generală, am spune noi în limbaj contemporan, să limiteze puterea statului. O astfel de situație este justificată căci suveranul, respectiv corpul social sau, altfel spus, societatea în ansamblu, acționează doar pentru că indivizii și-au exprimat liber acordul în acest sens. Limitele sociale sunt în dublu sens: Statul poate să limiteze în anumite circumstanțe libertatea înțeleasă ca autonomie existențială a omului aflat în mediul social, dar nu o poate anihila. Pe de altă parte, însăși libertatea omului, ca și însușire naturală a acestuia transpusă în existența socială a individului limitează puterea statului și circumscrie în anumite limite voința generală socială.

Întâlnim în opera fundamentală a filosofului – „Contractul social” – idei care formează temeiurile constituției și constituționalismului contemporan. Concepția sa despre autonomia personală a omului în mediul social reprezintă o primă formă a „teoriei libertății – autonomie”, care stă astăzi la baza teoriei constituționale, a libertăților fundamentale și la cea a statului de drept, ca limitare a puterii statului prin coexistența libertăților fundamentale. Este unul din aspectele teoretice care îl delimitează în mod clar pe Rousseau de filosofii ce au făcut mai târziu apologia statului. Avem în vedere personalități de renume precum Kant, Hegel sau Marx. Astfel, pentru Hegel, suprema datorie a omului este de a fi membru al statului. Omul nu are adevăr, deci existență și libertate, și nici caracter etic sau obiectivitate, decât pentru că aparține structurii sociale, iar scopul societății este constituirea statului[11].

Teoria libertății – autonomiei – gândită de Rousseau explică și legitimează în prezent problematica posibilității restrângerii exercițiului unor drepturi. În mod constant în literatura juridică specifică dreptului constituțional se susține că statul, în anumite circumstanțe determinate de lege, poate limita, condiționa sau chiar restrânge exercițiul unor drepturi subiective, dar nu poate anula substanța acestora. Altfel spus, omul nu poate fi lipsit prin manifestarea de putere a statului de dreptul subiectiv consacrat, recunoscut și garantat constituțional. Această teorie este importantă și pentru că reprezintă premisa doctrinei juridice moderne a naturii juridice a drepturilor fundamentale, acestea fiind considerate ca drepturi subiective, inerente omului ca persoană, și nu drepturi obiective, consacrate de o normă juridică imperativă, exterioară omului.

Cu toate acestea, în opinia filosofului elvețian omul a fost corupt și în societate și -au făcut loc interese egoiste. În acest sens, Rousseau va afirma: „Primul care, având un teren împrejmuit, se va gândi să zică acesta este al meu și va găsi niște oameni destul de naivi pentru a-l crede, a fost adevăratul fondator al societății civile … feriți-vă să ascultați de acest impostor – îndeamnă Rousseau; voi sunteți pierduți, dacă uitați că fructele sunt ale tuturor și terenul nu este al nimănui”[12]. Această concepție o găsim și la Kant, care, în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor”, susține că principiile fundamentale ale dreptului au ca bază distincția dintre „al meu” și „al tău”, această dihotomie explică oarecum de ce, pentru Rousseau, starea juridică și socială a omului este inferioară stării naturale, deoarece acesta din urmă păstrează unitatea libertății și, în general, a moralității, pentru ființa umană.

Este important de reținut faptul că, pentru filosoful din Geneva, starea socială față de starea naturală este inferioară și reprezintă o coborâre a standardelor existențiale ale omului față de existența sa naturală, dar este un mod existențial necesar pentru om, ce nu poate fi evitat. În „Contractul social”, Rousseau face vorbire de existența a trei etape în evoluția omului spre dimensiunea sa socială. Fără a intra în amănunte, menționăm că, în opina autorului, omul a cunoscut etapa unui „stat sălbatic”, care a fost numai un moment tranzitoriu spre un „stat natural”, intermediar între cel sălbatic și „societatea civilă”. În această stare intermediară, naturală, omul s-a bucurat deplin de libertate și egalitate. Ce anume a determinat totuși ca oamenii să renunțe la această stare naturală și prin libera manifestare de voință să creeze starea socială? Există circumstanțe fortuite, ca agricultura și invențiile metalurgice, care, potrivit autorului, provoacă inegalitate, rivalități, dezordini, datorită proprietății și bogăției care le sunt asociate. O astfel de realitate constrânge oamenii în a se asocia formând societatea civilă pentru a evita propria lor distrugere. Este celebră afirmația filosofului: „Omul este născut liber și cu toate acestea el este în lanțuri, societatea civilă fiind un rău inevitabil[13].

Spre deosebire de Hobbes, care vede în „pacea civilă” supremul bine, Rousseau o consideră ca fiind „supremul rău” în raport cu starea naturală a omului. Dacă la Hobbes starea de natură este lipsită de orice libertate, căci ea este un război al fiecăruia împotriva tuturor, pentru Rousseau aceasta este starea libertății absolute. Această libertatea va fi cedată pentru a se constitui corpul social, prin urmare starea de societate sau, am spune noi, starea juridică este un rău, o degradare, dar nu și o pierdere a demnității umane. Subliniem că Rousseau, prin opera sa, deschide viitoarele interpretări privind neîncrederea în structurile sociale și în stat. Recunoaște necesitatea conjuncturală a statului și a instituțiilor de guvernare, dar refuză legitimitatea naturală și le consideră ca stări existențiale provenite dintr-o decădere a individualității umane. O astfel de concluzie este un rezultat logic al întregii argumentări a filosofului, potrivit căreia starea socială a omului nu are o dimensiune ontologică prin ea însăși, ci este numai un rezultat, o urmare a unor constrângeri exterioare, o manifestare de voință a omului ,forțat să o accepte pentru a se putea conserva pe sine și libertatea sa.

Scopul întregii argumentații întâlnite în opera filosofului este acela de a crea un model ideal al societății civile prin care, în mod practic, să se protejeze indivizii contra opresiunii și să le garanteze drepturile naturale.

 Pentru autorul „Contractului social”, problema originii societății nu este una istorică, ci filosofică. Ceea ce este foarte important de înțeles pentru a putea pătrunde în concepția socială și politică a lui Rousseau este răspunsul la întrebarea ce a înțeles filosoful prin termenii de „origine” și de „cauză a societății”. Fără a încerca o discuție mai largă asupra acestor subiecte foarte importante pentru toate concepțiile filozofie despre societate și istorie, menționăm câteva aspecte: cauza unui lucru sau a unui eveniment poate fi analizată din punct de vedere cauzal sau istoric, ca antecedentul temporar al unui fenomen determinat. Este vorba despre aplicarea legilor naturii sau a legilor cauzalității cum ar spune Kant, pentru a explica inclusiv din punct de vedere temporar apariția și evoluția statului și a societății.

Dar noțiunea de cauză sau chiar de origine mai are și un alt înțeles, de data acesta filosofic. Cauza unui lucru, a unui fenomen, ca și începutul său în sens absolut este principiul care stă la baza existenței sale și care există nu doar într-un moment temporar, așa cum se întâmplă dacă se ia în considerare legea cauzalității, ci în orice moment al datului (ideal, natural, moral sau social) și care, dacă ar dispărea, ar înceta să existe chiar fenomenul de care se face vorbire. Când Rousseau vorbește de instituirea societății, el are în vedere o astfel de cauză, căci toată analiza sa, având ca obiect fenomenul social, este una filosofică. El nu se întrebă când a apărut societatea și nici măcar când s-a produs această schimbare istorică și nici ce fenomene sociale o determină la un moment dat. Întreaga preocupare a lui Rousseau este de a răspunde la întrebarea „care este legitimitatea societății și a statului, legitimitatea fiind principiul care explică în sens filosofic originea statului și a societății. Pentru filosoful elvețian, problema este de a ști ce determină, în forma unei necesități logice și nu cauzale, și nu la nivelul contingenței istorice, societatea și statul. Răspunsul la această întrebare este simplu: „acordul voințelor libere”. Libertatea este principiul ce o face să existe. De aceea, problema apariției societății se transformă automat, poate paradoxal la prima vedere, în problema finalității ei. Pentru Rousseau, cauza are automat caracterul de cauză finală. Începutul și sfârșitul coincid. Ele sunt același lucru cu principiul ce determină existența lucrului și care este, deci, scopul lui. Pentru societate, acest principiu este libertatea și de aceea legitimitatea statului și a societății este conferită de libertate ca dimensiune naturală a existenței oamenilor.

Fiind o manifestarea liberă a voințelor, având legitimitatea în însăși conceptul natural al libertății, societatea este un act juridic. Dreptul întemeiază socialul și statul. Acesta din urmă nu domină, în concepția autorului, ordinea juridică, ci este întemeiat și dominat de ea. Contractul social este obligatoriu pentru popor numai dacă se admite ideea că este liber consimțit. Dreptul pozitiv, respectiv norma juridică la care poporul nu ar consimți, nu are legitimitate. De aceea, ordinea juridică este, în opinia autorului, creația directă a suveranului, adică a corpului social, și nu a statului.

Pentru a înțelege întreaga dimensiune a problematicii contractului social în gândirea profundă a filosofului elvețian și pentru a vedea actualitatea acestei doctrine este util a analiza și conceptele de egalitate, respectiv protecție, a drepturilor omului, elemente esențiale ale statului social, aspect ce va forma obiectul analizei noastre într-un viitor studiu.

Acest model teoretic reflectă în prezent realitatea statului? Pactul social, ca expresie a legitimității statului de drept, a constituțiilor, a dreptului și a relațiilor dintre om și stat există și în prezent sau a fost reziliat și în caz afirmativ de către cine?

Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în studiile următoare.

NOTE

[1] J.J.Rousseau – Contractul social, Editura Științifică, București, 1957, p. 107 - 107
[2] J.J.Rousseau. Op. cit, p. 108
[3] A se vedea pentru dezvoltări Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Ed. IRI București, 2006, și Mircea Djuvara, Precis de filozofie juridică în sensul de filosofia dreptului, Editura Trei, București, 1997, p. 187
[4] Mircea Djuvara, op. cit. p. 91.
[5] A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p. 174 – 177.
[6] A se vedea pentru dezvoltări, Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III; Editura Institutului biblic și de misiune al bisericii ortodoxe române, București , 2003, p. 11 - 35
[7] J.J.Rousseau, op. Cit, p. 103 – 104.
[8] J.J.Rousseau, op. Cit,. p. 124
[9] Ibidem, p.99.
[10] Ibidem, p. 45.
[11] Pentru dezvoltări a se vedea, Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969, p. 270 – 280.
[12] J.J.Rousseau, op. cit. p. 49.
[13] J.J.Rousseau, op. cit. p. 122.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Rugaciunea iti permite sa lasi putin povara mentala si sa te odihnesti
 

În multe momente ale vieţii simţim că doar Dumnezeu ne oferă sprijinul de care avem nevoie pentru a rămâne echilibraţi, pentru a trece peste pierderi ori traume dăunătoare fiinţei noastre. Iar la Dumnezeu am ajuns prin rugăciune, un instrument terapeutic care aduce beneficii atât la nivelul sănătăţii fizice, cât şi al celei mintale, după cum am putut afla în urma dialogului cu dr. Mihaela Miron, medic primar psihiatru la Institutul de Psihiatrie „Socola” Iaşi - Centrul de Sănătate Mintală „Dr. Ghelerter” şi colaborator la Policlinica Providenţa.

Cum influenţează credinţa în Dumnezeu psihicul nostru?

Psihicul unui om este rezultanta experienţei individuale de viaţă suprapusă peste fondul genetic moştenit. Însă, în copilărie şi adolescenţă, două perioade foarte importante în dezvoltarea unui individ, acest psihic se modelează. Copiii care au crescut în familii în care s-a practicat credinţa au devenit nişte adulţi mai empatici şi mai integraţi social. Ştiinţa ne explică acest lucru prin faptul că practicarea credinţei suprimă parţial creierul analitic, dezvoltând complementar creierul social.

Dacă discutăm de influenţa credinţei asupra stării de sănătate mintală, trebuie să subliniem două aspecte. Întâi de toate, influenţa pozitivă derivă din puterea credinţei ce dă sens, scop şi valoare vieţii; credinţa ne oferă speranţă, un mai bun autocontrol, ne creşte stima de sine şi îmbunătăţeşte rezistenţa la stres. Practicarea credinţei în cadrul Bisericii prezintă avantajul apartenenţei la o comunitate ce împărtăşeşte aceleaşi valori. Comunitatea astfel formată reprezintă o resursă preţioasă în condiţii de stres, dar şi în reabilitarea psihosocială după o boală psihică.

Se constată însă şi un impact negativ asupra sănătăţii mintale la persoanele care nu înţeleg sau înţeleg greşit credinţa şi principiile, punând accent pe formă şi nu pe fondul credinţei. Acest fapt poate contribui la tablouri clinice variate, de la depresie la psihoze cu idei delirante sau halucinaţii cu caracter religios. De aceea e important să existe o educaţie religioasă în şcoală sau în Biserică.

Rugăciunea poate fi privită ca o terapie? S-au făcut studii în acest sens?

Observaţiile şi cercetările empirice arată că rugăciunea poate avea numai beneficii pentru sănătatea mintală: poate calma sistemul nervos, poate face persoana mai puțin reactivă la emoțiile negative și mai puțin nervoasă. Unii oameni de știință care studiază rugăciunea cred că oamenii care se roagă beneficiază de sprijin emoțional. Imaginați-vă că purtaţi un rucsac în spate ore în şir. La un moment dat îl veţi simţi incredibil de greu, vă veţi încovoia sub greutatea lui. Dar dacă îl puteţi preda alt­cuiva pentru a-l ține o vreme, când îl veţi ridica din nou în spate, îl veţi simţi mult mai uşor. Asta poate face rugăciunea: îți permite să lași puțin povara mentală și să te odihnești; creşte rezilienţa şi mobilizează resurse interioare nebănuite.

De asemenea, rugăciunea poate stimula un sentiment de conexiune cu mediul tău și cu alți oameni, inclusiv cu „generațiile de oameni care s-au rugat înaintea ta”, după cum spunea Kevin Ladd, psiholog și director al Laboratorului de Psihologie Socială a Religiei din Indiana - Universitatea South Bend. Un alt specialist, dr. David Spiegel, profesor asociat de psihiatrie și științe comportamentale și director medical al Centrului de medicină integrativă de la Școala de Medicină a Universității Stanford, consideră că rugăciunea implică părțile mai profunde ale creierului, respectiv cortexul prefrontal medial și cortexul cingulat posterior, implicate în autoreflecţie şi autoliniştire, lucru ce poate fi văzut prin rezonanță magnetică a imaginii (RMN). Spiegel spune că prin acest mecanism rugăciunea îi ajută inclusiv pe oamenii care se luptă cu dependența de diverse substanţe. Într-un studiu recent, realizat de NYU Langone Medical Center, membrii Alcoolicilor Anonimi au fost plasați într-un scaner RMN și apoi li s-au arătat imagini legate de băutură pentru a stimula pofta. A funcţionat acest lucru, însă pofta s-a redus la scurt timp după ce participanții s-au rugat. Datele RMN au arătat modificări în părți ale cortexului prefrontal, care este responsabil pentru controlul și „reevaluarea semantică a emoției”.

Există, de asemenea, cercetări care susțin ideea că rugăciunea poate declanșa eliberarea de substanțe chimice în creier responsabile de starea de bine. Atunci când ne rugăm, putem activa căile neuronale pentru a elibera hormoni precum oxitocina, cunoscută îndeosebi pentru rolul său în travaliul matern şi în alăptare. Însă oxitocina este determinantă şi în dezvoltarea sentimentelor de încredere socială și atașament, oferindu-ne un sentiment bun, în ciuda faptului că trăim într-o lume amenin­țătoare. Există şi studii mai vechi care au arătat că în rugăciune crește atât nivelul de serotonină, care este neurotransmițătorul fericirii, cât și nivelul de endorfine, molecule ce induc starea de euforie.

Toate aceste cercetări au definit un domeniu ştiinţific nou, neuroteologia, care încearcă să afle exact influenţa rugăciunii asupra corpului uman. Astfel, rugăciunea ar putea să ajute la dezvoltarea abordărilor terapeutice în cazul persoanelor cu diverse tulburări, inclusiv afecțiuni neurologice și psihiatrice.

Putem spune că rugăciunea acţionează asupra noastră ca o sursă de vitamine, susţinându-ne imunitatea? Un om care se încrede în Dumnezeu suferă de mai puţine afecţiuni?

Da, credinţa în Dumnezeu ne face mai sănătoşi şi mai rezistenţi. Aproximativ 80% din cercetările privind religiozitatea și sănătatea implică studii privind sănătatea mintală. Ne-am aștepta la relații mai puternice între religiozitate și sănătatea mintală, deoarece practicarea credinţei se reflectă în aspecte psihologice, sociale și comportamentale care sunt proximal legate de sănătatea mintală mai degrabă decât de sănătatea fizică. De fapt, nu ne-am aștepta la nici un efect direct sau imediat al religiozităţii asupra sănătății fizice, decât poate indirect, prin căi psihosociale și comportamentale intermediare, însă evidenţele demonstrează altceva.

Credinţa influențează deciziile privind sănătatea și comportamentele sănătoase. În Scripturile creștine, de exemplu, se pune accent pe îngrijirea trupului ca fiind „templu al Duhului Sfânt”, responsabilizând omul să hrănească trupul, să-i poarte de grijă, fiind descurajate comportamentele care au potențialul de a dăuna organismului. Astfel, persoanele credincioase au o dietă mai sănătoasă, evită consumurile dăunătoare de alcool, nu consumă tutun, au un regim de viaţă mai ordonat şi activ. Nefăcând excese alimentare, păstrează o greutate corporală adecvată, iar toate aceste aspecte contribuie la menţinerea sănătăţii fizice. Există dovezi din ce în ce mai mari că stresul și emoțiile negative au efecte adverse asupra sistemelor fiziologice vitale pentru menținerea sănătății fizice, cresc susceptibilitatea la boli fizice și pot scurta durata de viață. Prin reducerea stresului și a emoțiilor negative cu ajutorul credinţei în Dumnezeu şi, implicit, al rugăciunii, oferim, iată, un impact favorabil asupra unei multitudini de boli fizice și a răspunsului acestor boli la tratament.

În ceea ce priveşte funcția imunitară, unele studii au arătat că persoanele credincioase au un număr mai mare de limfocite, de celule T și de celule T helper, foarte importante în susţinerea imunităţii. În plus, persoanele care se roagă în mod regulat au un număr semnificativ mai mare de celule albe în sânge, de limfocite, celulele T totale, precum şi o activitate crescută a celulelor T citotoxice.

Sunteţi medic psihiatru la Institutul de Psihiatrie Socola. În ce măsură persoanele cu afecţiuni psihice au nevoie, pe lângă terapie şi tratament medicamentos, de o apropiere de Dumnezeu?

Toţi avem nevoie de apropierea de Dumnezeu, fie că ne considerăm sănătoşi ori ne ştim cu anumite probleme de sănătate. În cazul persoanelor cu probleme de sănătate mintală, credinţa e de mare ajutor, iar susţinuţi de preot spri­jinul poate fi unul nepreţuit. Aş dori să sub­liniez aici că prin îmbinarea ştiinţei psihologice cu religia a fost dezvoltată sacroterapia, o tehnică psihoterapeutică de tip cognitiv-comportamental adaptată persoanelor religioase. Plecând de la premisa că problemele de sănătate mintală au şi o dimensiune spirituală, spitalele de psihiatrie româneşti beneficiază de prezenţa preoţilor angajaţi tocmai pentru a oferi pacienţilor inclusiv asistenţa spirituală de care au nevoie, contribuind astfel, alături de echipa de terapie psihiatrică, la tratarea, recuperarea şi reabilitarea psihosocială a pacienţilor.

 În ultimul timp s-a schimbat cazuistica bolilor psihice? La un moment dat se vorbea de un aşa-numit „sindrom Italia“. Acum putem vorbi de un „sindrom al războiului“, de exemplu?

Psihiatria este specialitatea medicală cu patognomoza intrasindromală cea mai evidentă. Altfel spus, aspectele clinice ale bolilor se schimbă cu vremurile. De exemplu, dacă în Evul Mediu ideaţia delirantă era legată de vrăjitorie, în prezent, ideaţia delirantă e în strânsă legătură cu transmisia telepatică a gândirii sau cu răpirile de către extratereştri. Nu pot afirma că s-a schimbat cazuistica psihiatrică în general, însă pot să vorbesc despre patologia pe care o întâlnesc în cabinetul în care lucrez. Referitor la aşa-numitul „sindrom Italia”, acesta reuneşte o varietate de probleme de sănătate mintală ce are drept numitor comun stresul dezadaptării şi al dezrădăcinării combinat cu condiţiile aspre de muncă. Nu cred că putem vorbi, cel puţin pentru moment, de un aşa-numit „sindrom al războiului”. E drept că reprezintă un factor stresant resimţit mult mai acut de persoanele cu afecţiune psihiatrică decât de populaţia generală. Cu toate că nu am avut patologie care să debuteze în relaţie directă cu războiul, am constatat însă agravări ale cazurilor de depresie şi anxietate deja în tratament pe fondul stresului determinat de incertitudinile create de situaţia de conflict militar din ţara vecină.

Mai degrabă pandemia, şi mai ales infectarea cu SARS-CoV-2, a adus pacienţi noi în secţiile şi cabinetele de psihiatrie. Am tratat nenumărate cazuri de depresie sau anxietate post-COVID, precum şi tablouri clinice cu debut de doliu în urma decesului neaşteptat al persoanelor apropiate din cauza coronavirusului.
 
Cum putem să ne menţinem sănătatea mintală în aceste condiţii dificile din punct de vedere social şi politic?

E firesc să fim îngrijoraţi când în anumite împrejurări simţim că ne sunt ameninţate viaţa sau valorile noastre. Însă, cu înţelepciune, credinţă şi nădejde trecem peste toate. Înţelepciunea ne ajută să facem diferenţa între situaţiile pe care le putem influenţa şi cele pe care le poate rezolva doar Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu ne păstrează echilibraţi, iar nădejdea e forţa motrice care ne duce mai departe.

Ziarul Lumina




Evenimente. Apeluri. Petitii
Nevoie de sprijin pentru Irene, fiica Arhidiaconului Mihail Buca
 

Săptămâna trecută, protopsaltul Catedralei Patriarhale le cerea urmăritorilor de pe Facebook să-i poarte familia în rugăciuni, deoarece așteptau confirmarea unui diagnostic dificil pentru Irene, cel mai mic dintre copiii familiei. După câteva zile, el a anunțat că fetița a fost confirmată cu diagnosticul de leucemie acută mieloblastică, iar prima cură de citostatice era programată pentru data de 19 mai.

„Vă mulțumim mult pentru rugăciuni și pentru atașamentul vostru față de Irene Ecaterina, diagnosticul este unul greu de digerat, dar mulțumim Domnului pentru încercare și ne rugăm ca tot El să ne ajute și să ne treacă această greutate, iar Irene să alerge prin parc ca un copil împlinit!”, a scris Arhid. Mihail Bucă pe Facebook. „Domnul să vă ajute și vă îndemn să vă bucurați de cei dragi ai voștri!”

După câteva zile, el a scris:

„Diagnosticul pus de medicii Institutului Fundeni fiicei noastre nu ne dezarmează, pentru că tot ei ne-au transmis că tratamentul ne-o poate reda pe Irene așa cum era înainte. Puterea noastră este Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul și Salvatorul lumii. Însă, știm că și voi sunteți forța noastră.”

Irene are și sindrom Down. Pentru ca ea să poată beneficia de asistență medicală de ultimă oră, arhidiaconul a cerut ajutor. Doritorii pot dona în trei conturi special deschise pentru a-i oferi fetiței cel mai bun tratament.

Donează

Banca: Banca Comercială Română (BCR)
Beneficiar: Constantin Irene Ecaterina
Cont RON: RO09RNCB0087171024460002
Cont EURO: RO79RNCB0087171024460003
Cont USD: RO52RNCB0087171024460004

Arhidiaconul Mihail Bucă slujește la Catedrala Patriarhală din 1997, este fondatorul și dirijorul Grupului Psaltic „Tronos” al Patriarhiei Române și are cinci copii împreună cu soția sa, Daniela: Nicolae, Maria, Iustin, Anastasia și micuța Irene.

Sursa: basilica.ro




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Calea ascetilor - Tito Colliander (CARTE)
 

Prezentare Calea ascetilor:

CUPRINS

Credinta si trairea ortodoxiei
Introducere
Scriptura
Biserica
Calea mantuirii
Cultul
Tainele
Imparatia
Rugaciunea ultimilor parinti de la Optina
Calea ascetilor

Tito Colliander și-a folosit talantul dăruit de Dumnezeu, acela al scrierii, pentru a ne dărui una dintre cele mai convingătoare și percutante învățături de credință, de mare folos duhovnicesc atât celor nou-veniți în Biserica lui Dumnezeu, cât și celor mai „avansați,” dar care doresc să-și actualizeze permanent noimele trăirii în Hristos. Calea asceților este o nestemată prin stilul de scriere, concizia și precizia formulărilor, cuprinderea tematică și spiritul viu care o animă. Este o scriere de suflet care încurajează inimile ezitante și le întărește pe cele care se află departe pe cale.
Calea asceților este, de fapt, calea mântuirii, căci unitatea nevoinței duhovnicești a credinciosului, fie el monah sau laic, este unul din adevărurile fundamentale ale Ortodoxiei. Desigur, adaptat fiecăruia dintre noi și împrejurărilor vieților noastre, dar păstrând nealterat duhul filocalic al făptuirii și contemplării întru Duhul Adevărului.

Detalii despre carte / COMANDA



Nadejdea mea in deznadejde - Tavita (CARTE)
 

Prezentare Nadejdea mea in deznadejde:

"Tavita" este o tanara ca atatia oameni, victime ale mirajului practicilor orientale si oculte, dar care se salveaza in chip minunat prin intoarcerea la Ortodoxie si Dragostea atat de puternica de Hristos. Dragoste ce, efectiv, o transfigureaza, dandu-i parca o traire si o intelepciune de ascet. M-a ravasit... Marturia ei mi-a ramas puternic impregnata in suflet si nu as crede ca timpul o va mai estompa.

Mihaela Moldoveanu

CUPRINS

Dar Eu... Eu te iubesc
Iluzia fericirii
O Dragoste... Altfel
In abisul deznadejdii. Bolnava psihic
Dragostea care m-a ridicat
Credinta... Nadejde... Dragoste
Cuvant de incheiere
"Cadem, ne ridicam si mergem mai departe..."
Canonul de rugaciune la vreme de necazuri
Acatistul Sfantului Gherasim Kefalonitul, izgonitorul demonilor
Detalii despre carte / COMANDA


Tainele cartii cu sapte peceti - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)
 

Prezentare Tainele cartii cu sapte peceti:

Arhimandritul Athanasie Mytilineos (1927‑2006), starețul Mă­năstirii Ador­mi­rea Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, Grecia, a fost un predicator lu­minat, care s‑a dedicat încă din tinerețe catehizării poporului lui Dumnezeu – slujire pentru care a fost supranumit „Noul Gură de Aur” al Greciei. Omiliile sale se adresează tuturor credincioșilor Bisericii, indiferent de nivelul lor cultural, fiind în același timp simple, profunde și profetice.
Fericitul stareț Athanasie a lăsat Bisericii o moș­te­nire catehetică impresionantă – peste 3000 de catehe­ze și omilii înregistrate audio –, în care a explicat în amănunt căr­ți­le Sfintei Scripturi, de la Facere până la Apocalipsă, fără a ocoli nici o temă importantă din viața contemporană a cre­din­cioșilor și a Bisericii.
***
„Bineînțeles că microbii au fost făcuți de Dumnezeu, dar nu aveau poruncă să‑i vatăme pe oameni. Acum, Dumnezeu Își trimite fiarele cu numele de microbi ca să‑l vatăme pe om, ca să‑l pedepsească. Și vom vedea microbi pe care ochiul nostru nu i‑a sesizat mai înainte, aceia pe care astăzi îi numim virusuri și din ­cauza cărora vom face viroze, infecții – care vin acum și ne atacă. Și mai rău este că acestea pe care nu le vedem ne doboară la pământ pe noi, care ne‑am ridicat pe vârfuri și ne‑am înălțat grumazul să‑i spunem Cerului: „Nu există Dumnezeu!” Ce ironie… omul cel mândru să cadă la pământ mort din pricina unei fiare nevăzute, care se numește microb, care se numește virus!”
(Pr. Athanasie Mytilineos, 1982)

Detalii despre carte / COMANDA



Dialogul speranței - Pr. Vasile Ioana (CARTE)
 

Prezentare Dialogul speranței:

CUPRINS

 
Inceputuri
Ce vrea Dumnezeu de la mine, parinte?
Mandria
Smerenia
Rugaciunea
Iertarea
Focul iubirii
Banii si lacomia
Moartea
Cum putem dobandi linistea sufletului
Prefata de pr. Vasile Ioana.
 
”Eu cred că mai mult decât orice, vrem să fim iubiți. Dan Negru și Părintele Vasile Ioana ne transmit prin această carte frumosul din mintea și inima lor, frumosul din jurul nostru, ne iubesc, ne îmbogățesc, așa că, să le răspundem la rândul nostru cu aceeași iubire, citindu-i. Citiți-i pe hârtie, sau chiar pe ecranul telefoanelor, fără de care nu mai putem exista, citiți-i oricum, dar citiți-i. Și iubiți-i!” – Florin Piersic
Dialogul speranței este cartea de care ai nevoie, în vremurile tulburi ale lumii și ale sufletului, dar și în clipele de pace. Este o carte care îți oferă șansa unui nou început.
Vei avea parte de un dialog intim și personal, care prin pilde și gânduri înțelepte te ajută să accepți tot ce e omenesc și îți oferă o cheie de dezvoltare în armonie cu nevoile sufletului.
Vei învăța să te ierți și să-i ierți pe cei ce ți-au greșit, să îți prețuiești viața și să ajungi în centrul inimii tale, acolo unde adevărul personal încearcă să se facă auzit, numai că e din ce în ce mai greu să-l asculți într-o lume zgomotoasă.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Impacarea cu tine insuti - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare Impacarea cu tine insuti:

CUPRINS

Impacarea cu trecutul
Regasirea de sine
Iubirea si ura
Bogatia spirituala versus bogatia materiala
Iertarea
Despre dependente
Depresia si anxietatea
De la trecut la viitor
Ganduri de final

O carte care te ajută să te împaci cu trecutul și să te pregătești pentru viitor.
Într-o epocă a dezbinării, Părintele Francisc Doboș și Părintele Constantin Necula ne invită să privim dincolo de diferențele care ne despart și să redescoperim cât de multă nevoie avem unii de alții pentru a reuși să ne vindecăm rănile și să ne împăcăm cu noi înșine.
Cei doi oferă răspunsuri la întrebările care ne macină pe fiecare dintre noi, despre împăcarea cu trecutul, dar și despre viitorul copiilor noștri, despre viața veșnică, dar și despre clipa noastră de aici și de acum. Cu fiecare întrebare, suntem invitați să mai facem un pas pe drumul spre împăcarea cu sine, un drum dificil pe care nu trebuie să îl parcurgem singuri, ci însoțiți de semenii noștri și de Dumnezeu.
„Trăim o criză de umanitate adevărată. Și de speranță. Avem nevoie de mult mai puțin pentru a fi fericiți. Pentru fericirea noastră, nu cantitatea este elementul, ci intensitatea trăirilor și a profunzimii relațiilor noastre.” Francisc Doboș
„Ne pierdem adesea, dacă nu mereu! Și nu doar pe noi, ci și răbdarea, cumpătul, încrederea, iubirea, speranța. Avem nevoie întotdeauna să conștientizăm că suntem în barca Celui care nu ne lasă să ne scufundăm.! - Constantin Necula

 

Detalii despre carte / COMANDA



Ingenuncherea - Mitr. Grigorie D. Papathomas (CARTE)
 

Prezentare Ingenuncherea:

CUPRINS

Interzicerea, de catre Biserica, a ingenunchierii in momentele propovaduirii Invierii lui Hristos si Vietii veacului ce va sa fie din perspectiva traditiei canonice a Bisericii
Reexaminarea unei chestiuni canonice deja rezolvate
Abordarea din perspectiva canonica a ingenunchierii (genuflectio)
Disputa diacronica din sanul Bisericii despre "neplecarea genunchilor"
Observatii critice
Trei exemple reprezentative ale vietii parohiale pariziene
Concluzie

Spre deosebire de îngenunchere, ca element specific ­stării de pocăință,  neîngenuncherea, în momentele prăznuitoare ale Învierii lui Hristos, reprezintă nu doar temeiul dogmatic al bunei rânduieli liturgice, ci miezul mărturiei eshatologice pe care trupul bisericesc o aduce înaintea lumii permanent, la fiecare dumnezeiască Liturghie, cu privirea ațintită asupra „vieții veacului ce va să fie” și a Învierii de obște, evidențiindu-ne totodată libertatea și condiția de fii ai lui Dumnezeu.
Cu toate că Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) a oferit o soluție definitivă problemei, conferind prestigiu incontestabil neîngenuncherii în ziua duminicii, uzanța ne­potrivită și deviantă a îngenuncherii duminicale persistă în pofida prevederilor canonice și a argumentației teo­logice formulate de nenumărați Sfinți Părinți, precum Vasile cel Mare, Teodor Studitul sau Nicodim Aghioritul.
Tradiția Bisericii însă, așa cum studiul de față o arată prin cele aproape 100 de mărturii patristice luate în dis­cu­ție, a consfințit o singură practică liturgică de netăgăduit și autentic duhovnicească: în momentele pascale (prăznuitoare ale Învierii) și eshatologice din viața bisericească nu este  îngăduit să îngenunchem!

Detalii despre carte / COMANDA



Viata Domnului Iisus Hristos. Cea mai frumoasa povestire pentru copii - Amy Le Feuvre (CARTE)
 

Prezentare Viata Domnului Iisus Hristos. Cea mai frumoasa povestire pentru copii:

Scriitoarea Amelia Sophia Le Feuvre (1861-1929) s-a născut la Londra, în anul 1861. Multe dintre cărțile ei sunt dedicate copiilor, fiind impregnate cu principiile creștine care stau la temelia unei educații în spiritul credinței. Pe nesimțite, prin intermediul unor povestiri frumoase și atrăgătoare, copiii sunt familiarizați cu cele mai importante idei și noțiuni, de care nu se vor despărți mai târziu niciodată.
Cartea de față ne propune cea mai frumoasă istorisire din lume – aceea a vieții Mântuitorului, rezumând episoadele majore relatate de Sfintele Evanghelii și reformulând în cuvinte la îndemână și accesibile conținutul câtorva parabole. Este, așadar, o carte care nu ar trebui să lipsească din mica bibliotecă a copiilor, ca o introducere la lectura de mai târziu a textului biblic.
***
Vă ofer această povestire în cuvinte cât mai simple a vieții pă­mân­tești a Mân­tu­i­torului, în speranța că i‑ar putea captiva și pe cei mici. Am încercat să o scriu așa cum mi‑ar plăcea să li se citească unor copii la vârsta de patru-cinci ani sau mai mari. 
De aceea, nu am insistat prea mult asupra con­­ținutului doctrinar al învățăturilor Domnului, ci I-am redat pur și simplu cuvintele, povestind câteva dintre pildele pe care copiii le pot înțelege cu ușurință.
M‑am străduit să descriu viața Mântuitorului pe înțelesul tu­turor. Desigur, cel care o citește copi­ilor poate adăuga și alte lucruri. Speranța mea este că, istorisindu-le celor mici viețuirea pământească a lui Iisus, El va fi mai bine înțeles și mai iubit de cei care I‑au fost la rândul lor atât de dragi.

Amy Le Feuvre

Detalii despre carte / COMANDA



Fetele tristetii - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
 

Prezentare Fetele tristetii:

 

CUPRINS

Fețele tristetii
Părăsirea
Așteptarea
Nemulțumirea
Înfrângerea
Dorul Lenea
Melancolia
Sărăcia
Vinovăția
Frica
Despărțirea
Aducerile-aminte
Jignirea
Rușinea
Dezamăgirea
Invidia
Gelozia
Pocăința
Moartea

Acum douăzeci de ani, cînd m‑am gîndit să scriu o carte despre tristețe, credeam că m‑am întristat destul la viața mea ca să știu totul despre subiect. Am întors pe toate fețele tristețea mea și toate tristețile văzute, auzite și citite, pînă cînd am înțeles că tristețea nu este o simplă stare care se abate asupra noastră și nici măcar un motiv care poate sta închis între coperțile unei cărți, ci este, mai degrabă, un personaj care ne bîntuie în cele mai nepotrivite ceasuri ale vieții, apărînd sub diferite chipuri și înfățișări. Uneori, tristețea conviețuiește cu noi ca animalele sălbatice care se furișează fără să le vedem, ca o pasăre ascunsă sub acoperiș, ca șoarecele care fuge cînd se aprinde lumina. Simțim că este pe undeva, dar nu știm în care ascunziș al sufletului petrece. Alteori, tristețea e ca o degerătură într‑o noapte de primăvară, despre care nu știm dacă a stricat floarea copacilor sau nu. Deși, între toate arătările tristeții, există și cea pe care Însuși Dumnezeu o trimite, odată cu fericirea lacrimilor celor curățitoare de păcate.

SAVATIE BAȘTOVOI este autorul a peste 20 de cărți, multe dintre ele fiind traduse în Franța, Italia, Germania și SUA. Le Figaro îl prezintă ca pe „un geniu polivalent care scrie o operă deopotrivă poetică, romanescă și dramatică”, iar Le Monde remarca „o scriitură luminoasă și impecabil construită”. Cartea de față este o genealogie a Depresiei în care stilistica Bizanțului ascetic se împletește firesc cu pasajele de poezie copilăroasă, atît de specifice autorului.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre pacatul betiei - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
 

Prezentare Despre pacatul betiei:

Noi nu cunoaştem limita băuturii: azi bem pentru poftă de mâncare, mâine pentru durerea de stomac, şi aşa ne îmbătăm. Apoi e foarte greu să te abţii dacă te‑ai obişnuit. Cum apare dorinţa de a bea, trebuie să renunţăm total la băutură. Putem bea puţin în zi de sărbătoare, dar şi aceasta doar dacă nu avem patima beţiei. Cine are această patimă să nu bea deloc. 

Dacă în inima celui care suferă de alcoolism este loc pentru credinţa creştinească, trebuie să i se aducă aminte că este ţinut în lanţurile pă­ca­tului. Trebuie familiarizat cu principiile cre­din­ţei ortodoxe, trebuie să i se dea exemple de vindecări pe care Domnul le‑a dăruit păcătoşilor pocăiţi. Medicul ortodox trebuie să vorbească despre toate aceste lucruri, chemându‑L cu smerenie pe Domnul să‑i vindece pe cei în suferinţă. 
Doar prin credinţă şi răbdare, doar prin po­căinţă şi prin milostivirea lui Dumnezeu se poate vindeca alcoolicul cu adevărat. Altă cale nu‑i!

dr. Dmitri Avdeev

Detalii despre carte / COMANDA



Minciuna ne face fii ai diavolului - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
 

Prezentare Minciuna ne face fii ai diavolului:

Minţim şi ne minţim pentru a ne atinge anumite obiective, dar, mai ales, pentru a acoperi unele goluri din viaţa noastră şi pentru a ne crea iluzia că ne apropiem de ceea ce am vrea să fim. Realitatea este

modificată pentru a se potrivi nevoilor noastre, iar minciuna este utilizată selectiv, ca o modalitate generală de răspuns.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii, vor să clădească un adevăr pentru ceilalţi cu tipuri de falsităţi recunoscute doar de ei.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii (de ordin emoţional sau material) sau nu pot identifica resurse pentru a se redefini şi reorganiza într-un sens al normalului. Minciuna este, uneori, o modalitate de neasumare conştientă a realităţii şi o anexă a adevărului, iar în alte situaţii, opusul adevărului, din lipsa posibilităţii de a accepta şi depăşi o dezvoltare personală crescută strâmb sau deformat.

Suntem încredinţaţi de experienţa sfinţilor – definiţi ca oameni sinceri şi corecţi- că adevărul este lucrător, rodnic şi sfinţitor. Concluzia Sfântului Ioan Evanghelistul este categorică: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre“ (I Ioan 3, 18-19).

Detalii despre carte / COMANDA



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567