Descarca Revista
Buna Vestire
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Martie 2022
Sumar:
Mantuirea noastra e posibila doar in comuniune cu aproapele
Mesajul Patriarhului Daniel privind razboiul din Ucraina
Stiri INTERNE - Martie 2022
STIRI EXTERNE - Martie 2022
O zi a biruintei si bucuriei Ortodoxiei
Sfantul Simeon Noul Teolog despre calitatile parintelui duhovnicesc
Pastorala Duminica Ortodoxiei 2022
Milostenie versus cersetorie
Aflarea parintelui duhovnicesc
Parintele Teofil Paraian și rugaciunea de toata vremea
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
Importanta educatiei clasice ieri si azi
Adevaratul razboi este intre Dumnezeu si diavol si se poarta pe taramul inimilor noastre
Omul natural şi omul social
Transdisciplinaritate
Ajuta cu Bucurie! - Ucraina
Buna intelegere dintre soti - Piotr Dmitrievski (CARTE)
Cantare de biruinta cantand... Rostiri ale Evangheliei tn actualitate - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
Sfantul Columba al Ionei - Grabnicul tamaduitor si izbavitorul de vrajitorii - Sfantul Columba al Ionei (CARTE)
Cuvinte si indemnuri - Sfantul Arsenie Capadocianul (CARTE)
Jurnal din subterane - Dafina Barca (CARTE)
Jurnalul unui prizonier de razboi. Dumitru Roman (1915-1998) - Ion Talpos (CARTE)
Suuus sa avem inimile. A doua venire se apropie - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
Liturghia inmormantarii - Pr. Alexander Schmemann (CARTE)
Formarea Teologiei Crestine vol. 1 - Pr. prof. John Behr (CARTE)
Formarea Teologiei Crestine vol. 2 - Pr. prof. John Behr (CARTE)



Tema lunii
Mantuirea noastra e posibila doar in comuniune cu aproapele
 

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne)

Apostol 1 Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2

Fraților, nu mâncarea ne va așeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipsește. Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Fiindcă, de te-ar vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoștință, că șezi la masă în templul idolilor, oare conștiința lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Și va pieri prin cunoștința ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Și așa, păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor slabă, păcătuiți față de Hristos. De aceea, dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrarea mea întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreșit, vă sunt. Pentru că voi sunteți pecetea apostoliei mele întru Domnul.


Evanghelia Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții Îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.


Biserica noastră măr­tu­risește răspicat caracterul revelat al Sfintei Scripturi: tot ceea ce ea conține, toate cărțile scrise de diferiți autori, toate relatările istorice, toate sfaturile și îndemnurile către înțelep­ciune, bunătate, căință, virtute au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt și de aceea ele cuprind Adevărul. Ce să spunem atunci despre cuvin­tele Mântuitorului, cuprinse în ­Evanghelii, dar care au fost rostite efectiv de Acesta, într-un spațiu și într-un timp concret, istoric, dovedit cu mărturii ale contemporanilor Săi? Nimic altceva decât că, de vreme ce au fost rostite de Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), acestea trebuie crezute cu toată ființa noastră și puse în aplicare, spre sporirea noastră duhovnicească și spre dobândirea Împărăției.

În Duminica aceasta, la Sfânta Liturghie se aduc în atenția credincioșilor cuvintele Mântuitorului privitoare la Judecata universală, așa cum le-a consemnat Evanghelistul Matei în capitolul 25, 33-46.

Dacă ar fi să rezumăm într-o frază concisă mesajul acestei Evanghelii, am spune astfel: egoismul, iubirea de sine (filautia) și preocuparea exclusivă de propria persoană ne duc în iad, iar altruismul, iubirea de aproapele și ajutorarea acestuia ne duc în Rai.

Imaginați-vă pentru o clipă cadrul Evangheliei și decorul ei: vedem o sală de judecată în mijlocul căreia se află un tron pe care șade Hristos, de data aceasta ca Judecător, și o mulțime de oameni pe care Judecătorul lipsit de părtinire îi separă în două cete, în funcție de faptele pe care le-au făcut în viața lor pământească: de o parte oile, simbol al comuniunii, de altă parte caprele, simbol al izolării egoiste. Pe măsură ce Judecătorul își argumentează acțiunea – aceea de a separa oamenii în două cete, în funcție de faptele lor -, ne dăm seama că, de fapt, oamenii înșiși sunt cei care își hotărăsc soarta lor de după moarte, soarta lor veșnică, și că, de fapt, Domnul Hristos nu face decât să pronunțe cu voce tare opțiunea liberă a fiecăruia… 

Şi omul este iubire

Ca să înțelegem bine toate aceste lucruri, este nevoie însă de o întoarcere la începuturi, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om. Evanghelistul Ioan ne spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Acest enunț ne arată fără dubiu că Dumnezeu este pluralitate de persoane: El nu poate să fie iubire dacă e singur; iubirea de sine însuși nu e iubire adevărată, ci e iubire idolatră, egoistă. Dimpotrivă, Dumnezeu este iubire fiindcă este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), omul este ca o făptură însetată de iubire, capabilă să ofere și să primească iubire, o făptură chemată la comuniune. „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit lui” (Fac. 2, 18). Ajutorul despre care vorbește aici Dumnezeu este femeia, însă nu trebuie să ne gândim imediat la lucru­ri prozaice, banale, cu care o femeie îl poate ajuta pe bărbat: spălat, călcat, gătit, crescut copii etc. Este vorba, dimpotrivă, de ajutorul pe care femeia îl poate oferi bărbatului pentru ca amândoi să devină asemenea lui Dumnezeu: o conlucrare care să imite chipul iubirii intratreimice. Dacă Dumnezeu este iubire și dacă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, atunci și omul este iubire; și pentru a fi iubire, e necesar să existe cel puțin doi, a căror iubire reciprocă dă naștere celui de-al treilea, pruncului, realizându-se astfel treimea umană plină de iubire. Iar de la această iubire umană întreită asemănarea omului cu Dumnezeu se realizează prin revărsarea iubirii noastre către aproapele: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39) și „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Revenind la Evanghelia din ziua de azi, textul ne spune că soarta noastră de după moarte va fi în funcție de cum am împlinit această poruncă a iubirii aproapelui. Hristos Se identifică cu fiecare dintre semenii noștri, este prezent în fiecare suferință umană, de aceea, dacă vom alina suferințele fizice sau morale ale unui semen de-al nostru, Îl vom îndatora pe Hristos Însuși, Care nu rămâne niciodată dator. Soarta noastră postumă este, în fapt, o prelungire a felului de viață pe care am dus-o aici, pe pământ: am ales să trăim în comuniune cu frații noștri, să-i ajutăm, să-i considerăm frați (de vreme ce toți avem același Tată în ceruri) și, de aceea, să ne pese și de soarta lor, atunci și dincolo vom continua această viață comunitară, în comuniune cu toți drepții și Sfinții, cu Maica Domnului, cu Îngerii și cu Sfânta Treime. Dimpotrivă, dacă aici pe pământ am trăit o viață solitară, egoistă, interesându-ne și păsându-ne doar de noi și de bunăstarea noastră, și după moarte vom trăi tot ­singuri, izolați, nevăzând și neauzind pe nimeni. 

„Mă iubești tu pe Mine?”

Dar tocmai această izolare va fi chinul nostru veșnic. Trecând pragul morții, vom cunoaște adevărul, iar adevărul în privința noastră este că tot ceea ce ne asigură fericirea este tocmai o viață de comuniune, o viață de iubire împărtășită. Părinții Bisericii vorbesc foarte clar de faptul că Raiul nu este nimic altceva decât o comuniune de iubire împăr­tășită, în timp ce chinul iadului constă în dorința de iubire care nu se mai poate împlini. Cum spunea și Dostoievski: „Iadul ­este neputința de a iubi”. Sfântul Sofronie Saharov spune că, la Judecata universală, Hristos ne va pune o singură întrebare, iar răspunsul la această întrebare ne va așeza de-a dreapta sau de-a stânga: „Mă iubești tu pe Mine?”. Dacă vom răspunde „Da”, vom fi mântuiți, dacă vom răspunde „Nu”, vom fi osândiți. „Ce simplu e!” – ar spune cineva. Din păcate, fiecare va putea da doar acel răspuns care va oglindi felul de viață pe care l-a dus: vor răspunde cu „Da” cei care și-au ajutat semenii, vor răspunde cu „Nu” egoiștii.

Avem nevoie unii de alții pentru a ne mântui

Evanghelia din ziua de azi ne arată cât se poate de clar că mântuirea ține fundamental de comuniune. Avem nevoie unii de alții pentru a ne mântui. Mântuirea fiecăruia se realizează prin ceilalți: necăjiții, întristații, bolnavii, flămânzii, însetații, cei aflați în închisori, toți aceștia contribuie decisiv la mântuirea sau la osândirea noastră. Dacă am fost sensibili la nevoile lor, și Hristos va fi sensibil la nevoile noastre, pentru că prin această ajutorare a aproapelui am dat dovadă de dragoste, am dat dovadă că am actualizat chipul lui Dumnezeu din noi. O istorisire plină de tâlc, scrisă de scriitorul rus Feodor Dostoievski în romanul său capodoperă „Frații Karamazov”, vine să întărească cele spuse: „A fost odată ca niciodată o femeie rea și hapsână. Și femeia aceea a făcut cât a făcut umbră pământului și, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Și murind, n-a lăsat după ea nicio faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea și au aruncat-o în iazul de foc. Iar Îngerul ei păzitor sta pe mal și-și tot frământa mintea: «Oare ce faptă virtuoasă o fi săvârșit în viața ei, ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la Dumnezeu?» Și aducându-și aminte, se duce el și-I spune lui ­Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă și l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul acela de ceapă, zice Dumnezeu, și dă-i-l să se agațe de el, și pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbutești s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum». Îngerul a coborât degrabă în iad și, întinzându-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vârtos de el, femeie, și eu am să te scot afară». Și a început să tragă binișor, binișor de fir, până ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalți osândiți, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agățat care mai de care de ea, să-i tragă și pe ei afară. Scorpia de femeie, însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare și să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine și firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad și arde și acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns și a plecat”. 

Ajutorarea aproapelui se împlinește la Liturghie

Istorioara de mai sus ne arată că mântuirea noastră este posibilă doar în comuniune cu aproapele. „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), dar această întoarcere înseamnă nu numai părere de rău pentru relele săvârșite, ci și o întoarcere efectivă spre celălalt, spre nevoile, tre­buin­țele și suferințele lui. Ajutorarea aproapelui se poate face în diferite forme: milostenii, sfaturi bune, rugăciune pentru el. Sub ultima sa formă, aceea de rugăciune, ajutorarea aproapelui se împlinește cel mai bine prin participarea noastră la Sfânta Liturghie. Ne adunăm la ­Biserică în zi de Duminică și de sărbătoare pentru a forma o mare familie și pentru a ne ruga nu numai pentru noi, ci mai ales pentru toți cei care fac parte din această familie. Mersul nostru la Biserică este un semn vizibil al faptului că ne pasă, că nu suntem indiferenți față de ceilalți membri ai comunității din care facem parte.

Întrebat de un reporter al ­zilelor noastre ce înseamnă a-ți iubi aproapele, un pustnic a răspuns astfel: „Dacă mă tai la un deget, mă doare. Dacă îmi rup un picior, mă doare. Așa să mă doară și inima de matale…”. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne înmoaie inima astfel încât, în ciuda bombardamentelor mediatice zilnice, prin care suntem îndem­nați să ne trăim viața după bunul plac, căutând să ne satisfacem toate dorințele, să alegem să trăim în comuniune de iubire și de ajutorare reciprocă, spre slava lui Dumnezeu, adică spre slava Iubirii celei veșnice.

 Pr. Prof. Nelu Alexandru Hales

Sursa: http://ziarullumina.ro




ACTUALITATEA religioasă
Mesajul Patriarhului Daniel privind razboiul din Ucraina - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reiterat luni, 7 martie 2022, în prima zi a Postului Mare, apelul la solidaritate şi ajutor pentru Ucraina.

Patriarhul României a mai subliniat că „este necesar să cultivăm pacea inimii noastre şi să ne rugăm pentru pacea între popoare”.


Să ajutăm în continuare pe refugiaţi, să ne rugăm pentru pace şi să fim făcători de pace!

Încă de la început, Patriarhia Română a luat act cu maximă îngrijorare de începerea războiului din Ucraina, război declanșat de Rusia împotriva unui stat suveran şi independent.

De asemenea, Patriarhia Română a făcut apel la rugăciune şi solidaritate pentru sprijinirea și ajutorarea cetățenilor ucraineni, refugiați în România, din cauza războiului.

Astfel, în toată Biserica Ortodoxă Română au fost organizate colecte sau acțiuni de ajutorare a refugiaților din Ucraina. În ultimele zile, sute de mii de ucraineni au intrat în ţara noastră, fugind din calea războiului. Aceştia au fost întâmpinați încă de la intrarea lor în România cu multă compasiune, prietenie şi solidaritate de reprezentați ai eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, care le-au oferit ajutorul.

Drept urmare, Patriarhia Română mulţumeşte tuturor eparhiilor care au răspuns la apelul ei de cooperare frăţească şi contribuie în continuare la ajutorarea refugiaților ucraineni. În mod deosebit, mulţumim eparhiilor aflate la granița cu Ucraina: Mitropolia Basarabiei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, şi Episcopia Tulcii.

În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare ajutorarea refugiaților ucraineni care tranzitează România sau rămân aici pentru o vreme.

Totodată, suntem chemaţi să înmulțim rugăciunea către Dumnezeu ca să înceteze războiul şi să fie pace, pentru ca refugiaţii să poată reveni în patria lor.

Mai ales acum, în timpul Postului Sfintelor Paşti, când rugăciunea stăruitoare susţine pocăinţa sinceră pentru păcate şi face postul roditor de smerenie, pace şi bunătate, este necesar să cultivăm pacea inimii noastre şi să ne rugăm pentru pacea între popoare.

Violenţa militară din război nu trebuie imitată prin violenţă verbală, prin atac la persoană sau denigrare. Dacă în slujbele ortodoxe ni se oferă adesea binecuvântarea „Pace tuturor”, este necesar ca această pace să o facem prezentă şi roditoare în Biserică, în familie, în societate şi în relaţiile dintre popoare, spre slava Preasfintei Treimi şi binele omenirii!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Stiri INTERNE - Martie 2022
 
Ajutorul umanitar  al Bisericii Ortodoxe Române pentru victimele războiului din Ucraina

Pe fondul dramatic al declanșării războiului din Ucraina și al catastrofei umanitare provocată de acesta, Biserica Ortodoxă Română s-a mobilizat încă din primele zile ale acestui conflict declanșat de Rusia împotriva unei țări independente și suverane, acordând ajutor multiplu refugiaților ucraineni sosiți pe teritoriul țării noastre, în Republica Moldova, precum și cetățenilor rămași în Ucraina. Astfel, eparhiile aflate la granița cu Ucraina, Mitropolia Basarabiei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopia Tulcii, au fost primele care, în mod concret, au oferit asistență umanitară la punctele de frontieră prin care soseau și sosesc refugiații. În același timp, au fost activate platformele online ajutăcubucurie.ro a Patriarhiei Române în colaborare cu Federația Filantropia și fiideajutor.ro a Arhiepiscopiei Iașilor. La nivelul Patriarhiei Române, până la data de 10.03.2022, au participat la acțiuni caritabile 4.310 persoane din rândul preoților și al voluntarilor, care au asigurat asistență permanentă în cadrul unor echipe ce lucrează în ture de câte opt ore. Sprijinul umanitar acordat a constat în bani și produse (hrană caldă, produse alimentare, hrană pentru bebeluși, produse igienico-sanitare, medicamente, pături, articole de îmbrăcăminte, jucării etc.). La acest sprijin se adaugă o serie de servicii sociale aflate în derulare (de traducere – 42.707 beneficiari; de consiliere și orientare – 29.587 beneficiari și medicale – 9.048 beneficiari). În ceea ce privește cazarea refugiaților, au fost identificate 8.174 locuri, dintre care 7.521 cu servicii de masă incluse. O altă componentă importantă de intervenție caritabilă a Bisericii este organizarea de transporturi umanitare. Până acum au fost realizate 128 transporturi pe teritoriul României, 47 transporturi în Ucraina și 10 transporturi în Republica Moldova. În același context, voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului au desfășurat o acţiune de donare de sânge numită „Donează sânge pentru Ucraina!” în cadrul Campaniei Patriarhiei Române „Donează sânge, salvează o viață!”, acțiune care s-a derulat în perioada 02-08 martie 2022, în colaborare cu personalul medical al Centrului de Transfuzie Sanguină al Ministerului Apărării Naționale. Această acțiune va continua și în zilele de 15 și 16 martie 2022 la sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române. Până la data de 10.03.2022, ajutorul umanitar oferit de Biserica Ortodoxă Română în contextul provocat de războiul din Ucraina este în valoare de 18.823.874 lei.  - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Marșul pentru viață 2022 va fi organizat fizic în numeroase orașe din România. 

Sâmbăta viitoare, după Sărbătoarea Bunei Vestiri, în numeroase localități din România va avea loc a 12-a ediție națională a Marșului pentru viață 2022. Ediția din acest an are tema „Egalitate, echitate și sprijin – din prima secundă și întreaga viață” și este organizată cu participare fizică după doi ani în care a avut loc exclusiv online. Organizarea evenimentului este confirmată pentru aproape 100 de localități din România și Republica Moldova, dar se estimează că până săptămâna viitoare numărul acestora ar putea fi de ordinul sutelor. Marșul pentru viață este punctul culminant al Lunii pentru viață, serie de manifestări organizate anual pe parcursul lunii martie, pentru a conștientiza societatea cu privire la valoarea fiecărei vieți umane și nevoia de sprijin pentru mamele singure și familiile în dificultate. Sprijinul acordat acestora reprezintă o șansă la viață pentru copiii nenăscuți și face avortul de neconceput într-o societate cu adevărat democratică și solidară. Comunicatul integral al Marșului pentru viață 2022: click aici. Statistici actualizate despre avort în România și în lume: click aici. Noul site: Marsulpentruviata.ro.

Catedrala Patriarhală susține realizarea icoanei Sf. Dimitrie cel Nou la Catedrala Națională

Catedrala Patriarhală din București, unde se găsesc moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, va susține financiar realizarea mozaicului monumental care îl va reprezenta pe ocrotitorul Bucureștilor la Catedrala Națională. Lucrarea va fi gata în 2024, când se împlinesc 250 de ani de la aducerea moaștelor sfântului în Țara Românească. „Este un an în care cu toții vrem să-i aducem mulțumire Sfântului Dimitrie cel Nou pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dăruit până în prezent”, a declarat Mihai Grigoriu, Paracliserul Catedralei Patriarhale, pentru Basilica.ro. Icoana va avea suprafața de 35 de metri pătrați: 7 metri înălțime și 5 metri lățime. Finalizarea lucrării, programată pentru 2024, va marca 250 de ani de la venirea sfântului în Țara Românească. Printre acțiunile planificate se mai numără publicarea unui volum omagial și realizarea unui nou veșmânt pentru sfânt, în tehnica broderiei cu tirtir (cu fir de aur).  Donează: Cont Lei: RO91RNCB0075004895030395; Cont Euro: RO46RNCB0075004895030396; Detalii plată: Icoana Sf. Dimitrie cel Nou; Tel.: 0799887955

Consiliul Mondial al Bisericilor, la Baia Mare în legătură cu situația refugiaților

Episcopul Iustin al Maramureșului și Sătmarului a primit  la Centrul Eparhial din Baia Mare o delegație de la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), aflată în vizită oficială în țara noastră în contextul crizei umanitare din Ucraina. Eparhia Maramureșului și Sătmarului este una dintre cele mai implicate instituții ale Bisericii în ameliorarea acestei crize, având în jurisdicție două puncte de trecere a frontierei spre Ucraina, Sighetul Marmației, în județul Maramureș, și Halmeu, în județul Satu Mare. Preasfințitul Părinte Iustin le-a explicat membrilor delegației faptul că Biserica este implicată dinamic și activ în primirea fraternă și purtarea de grijă creștinească față de toți cei care trec granița în România, fie că aceștia rămân aici sau doar tranzitează teritoriul țării noastre în drum spre occident. De asemenea, refugiaților ucraineni le-au fost asigurate toate condițiile necesare, de la medicamente, alimente, haine, la spații de cazare sau ghidare către destinație. Delegaților CMB le-a fost prezentată situația specială de la Mănăstirea Petrova, unde peste 50 de persoane (mame cu copii) sunt găzduite pe o perioadă nedeterminată, oferindu-li-se inclusiv masă și toate cele necesare. Prin colaborarea cu autoritățile și instituțiile de învățământ, copiilor li s-a oferit posibilitatea să frecventeze școala și să învețe în limba maternă, în cadrul comunităților ucrainene din zonă. - basilica

 

Linkuri la știri:

Rugăciuni pentru pace recomandate de Părintele Patriarh Daniel - Basilica
Sperăm ca în anul 2025 să sfințim noua pictură a Catedralei Naționale, spune Patriarhul Daniel - Basilica

 



STIRI EXTERNE - Martie 2022
 
REP. MOLDOVA:  Statuia Reginei Maria va veghea școala din Chișinău care i-a purtat numele

O statuie a Reginei Maria va fi edificată în curtea Liceului Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi” din Chișinău, instituție care a purtat cândva numele suveranei. Inițiativa apăruse încă din 1939, dar vitregia istoriei a împiedicat împlinirea ei. Acum tradiția este reînnodată de Asociația Monumentum. După ce municipalitatea și-a dat acordul anul trecut, proiectul a fost aprobat recent și de guvernul Republicii Moldova. Statuia va fi realizată de Asociația Monumentum în parteneriat cu Casa Regală a României și cu liceul în curtea căruia va fi amplasată. „Vom avea un postament de doi metri de piatră de Cosăuţi, acest lucru s-a stabilit deja şi vom avea o statuie de patru metri din bronz. Acestea vor fi materialele utilizate, însă forma, felul în care va fi prezentată Regina Maria, vor fi discutate în mod suplimentar”, a declarat Iulian Rusanovschi de la Asociația Monumentum. Autorul monumentului urmează să fie selectat prin concurs, iar pentru realizarea lui asociația va desfășura o campanie de strângere de fonduri. Piatra de temelie va fi pusă anul acesta, când se împlinesc 100 de ani la încoronarea regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. - basilica

GRECIA: Președintele Greciei a rostit Crezul în Duminica Ortodoxiei la Catedrala din Atena

Președintele Greciei, Katerina Sakellaropoulou, a participat la Sfânta Liturghie oficiată de Arhiepiscopul Ieronim împreună cu mai mulți ierarhi greci la Catedrala din Atena cu ocazia Duminicii Ortodoxiei, 13 martie 2022. Președintele Katerina Sakellaropoulou a rostit la slujbă, din mijlocul bisericii, atât Simbolul Credinței – „Crezul”, cât și Rugăciunea „Tatăl Nostru”, relatează Orthodoxia News Agency. La eveniment au participat reprezentanți ai autorităților centrale precum și ambasadori ai statelor predominant ortodoxe. După Sfânta Liturghie a avut loc o procesiune cu icoane, iar la final Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a transmis tuturor credincioșilor doriri de bine și urarea de „La mulți ani!” cu ocazia celebrării Ortodoxiei. În continuare, Arhiepiscopul Ieronim și membrii Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, au fost primiți de Președintele Katerina Sakellaropoulou într-o recepție oficială la Palatul Prezidențial.


Duminica Ortodoxiei sau a biruinței Ortodoxiei este sărbătorită în prima duminică a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în secolul 9, după sinodul 7 Ecumenic, și amintește de biruința dreptei credințe asupra celor care nu cinsteau icoanele și asupra tuturor ereziilor.

TURCIA: Patriarhul Constantinopolului îndeamnă jurnaliștii să protejeze oamenii de manipularea prin informații false și înșelătoare

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului a vorbit sâmbătă despre responsabilitatea pe care o au jurnaliștii „în era televiziunii și a internetului” de a forma opinia publică și de a favoriza dezbaterile publice. Patriarhul Constantinopolului a afirmat că icoana ortodoxă oferă o mărturie de lumină și de viață în contrast cu potopul de imagini de pe internet „care inundă trupurile și sufletele noastre zi și noapte”. „În era televiziunii și a internetului, a potopului de imagini care inundă trupurile și sufletele noastre zi și noapte, propovăduind egocentrismul și orientarea spre plăcere a oamenilor, care au devenit literalmente lipiți de ecran, ființe dependente de ecran, mesajul și mărturia icoanei ortodoxe este lumină și viață”. Patriarhul Ecumenic a făcut afirmațiile la Catedrala Sf. Gheorghe din Fanar, în cadrul ceremoniei de înmânare a titlului de Arhonte în oficiul de Notar jurnalistului Aristeidis Viketos din Cipru. „Cert este că în noile circumstanțe de suprainformare, dar nu mereu de informare corectă, de răspândire a informațiilor false pe internet, de disimulare sau denaturare a adevărului, exercitarea responsabilă a funcției jurnalistice impune exigențe mari celor care o practică”, a semnalat Patriarhul Constantinopolului. „Scopul este de a proteja cetățenii de manipularea prin informații false și înșelătoare. Calitatea informației are o influență decisivă asupra formării opiniei publice și a dezbaterii publice. În acest sens, mass-media trebuie să funcționeze ca poarta de acces către democrație”. - basilica

GERMANIA: Declarația episcopilor ortodocși cu privire la războiul din Ucraina

Ierarhii Ortodocși din Germania s-au întâlnit sâmbătă, la sediul Eparhiei Ortodoxe Sârbe de Düsseldorf, la cea de a 24-a sesiune a Conferinței Episcopilor Ortodocși din Germania (OBKD). Din partea Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord au participat Mitropolitul Serafim Joantă și Episcopul vicar Sofian Brașoveanul. La finalul întâlnirii ierarhii prezenți au emis următoarea declarație:

Düsseldorf 12 martie 2022

„Caută pacea și o urmează pe ea” (Psalmul 33 <34>, 15/ Biblia românească, Ps. 33,13, n.tr.). Războiul nu poate și nu trebuie să fie un mijloc de atingere a scopurilor politice! În calitate de episcopi ortodocși în Germania, condamnăm invazia și războiul ilegal din Ucraina și chemăm la pace și înțelegere. Susținem inițiativa episcopilor din Ucraina și a episcopilor ruși din Germania în apelul lor la rugăciune și ajutorul activ pentru oamenii din Ucraina și pentru refugiați. Rugăm pe toți credincioșii ortodocși din Germania să susțină unitatea comunităților noastre bisericești și a eparhiilor din Germania. Mulțumim tuturor inițiativelor private și agențiilor guvernamentale care îi ajută pe ucrainenii aflați în nevoie și pe refugiați. Pace tuturor!

Totodată, Episcopii ortodocși din Germania îi îndeamnă pe credincioșii comunităților pe care le păstoresc să susțină eforturile de ajutorare a refugiaților ucraineni și să se roage pentru pace și pentru cei afectați. Următoarea sesiune a Conferinței Episcopilor Ortodocși din Germania va avea loc pe 1 octombrie 2022. - basilica

OLANDA: Premieră: Biserica Ortodoxă din Amsterdam anunţă ruperea de Patriarhia Moscovei

Biserica Ortodoxă din Amsterdam, Olanda, şi-a anunţat ruptura cu Patriarhia de la Moscova, Rusia. Acesta este primul caz cunoscut de rupere a legăturilor cu Patriarhia Moscovei a unei biserici occidentale din cauza invaziei din Ucraina. Biserica Ortodoxă din Amsterdam, Olanda, anunţă în mod oficial ruperea de Patriarhia Moscovei, ca urmare a deciziei Rusiei de a invada Ucraina. Este primul caz în care o Biserică Ortodoxă care se rupe de Moscova, de la începerea războiului, din 24 februarie, potrivit Nexta. „Clerul ia decizia dificilă de a rupe legăturile cu Patriarhia de la Moscova din cauza invaziei din Ucraina”, spun reprezentanţii Bisericii Ortodoxe din Olanda.

 

Linkuri la știri:

Cinstirea locurilor sfinte este cinstire adusă lui Hristos, Maicii Domnului și Sfinților: Patriarhul Teofil - basilica

În imagini: Duminica Ortodoxiei, sărbătorită la Constantinopol - basilica

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
O zi a biruintei si bucuriei Ortodoxiei - PS Timotei Prahoveanul
 

Din consemnările scrierilor sacre înțelegem că fiecare biserică are un înger protector, așa cum se menționează în cartea Apocalipsei 1, 20 despre îngerii Bisericilor din Asia Mică: Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în dreapta Mea, și a celor șapte sfeșnice de aur este: Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici, iar sfeșnicele cele șapte sunt șapte Biserici. Acestea sunt locuri sfinte, care treceau atunci prin momentele bucuriei începutului, dar, totodată, prin multe tulburări.

Îngerii sfintelor altare păzeau aceste biserici de dezbinare, păcat și moarte. După modelul acestora, bisericile și-au găsit ocrotitori. Celebrele ctitorii de la Constantinopol, Roma, Nicomidia, Ierusalim și din celelalte locuri ale creștinătății au avut ocrotitori minunați. Multe dintre biserici s-au numit ale Mântuitoruluiale Maicii Domnuluiale Învierii și ale multor altor sfinți. Toate vorbesc despre Ortodoxie, care nu înseamnă doar cre­dință și istorie, ci și suferință martirică pentru adevăr. Moartea pentru adevărul revelat a devenit astăzi doar o pagină de istorie.

Serghei Bulgakov spunea că inima Ortodoxiei se găsește în ritul ortodox.

Ortodoxia este prezentă în fiecare manifestare a credinței noastre, în rugăciuni, cântări și mai ales în Dumnezeiasca Liturghie, serbându-și ziua în fiecare duminică, la fiecare praznic împărătesc ori sfânt abia cunoscut. Toate acestea vorbesc despre complexitatea și profunzimea Ortodoxiei, care se exprimă, la modul superlativ, prin sfinții săi, care au iubit cu adevărat dreapta credință. Ei nu s-au limitat la simpla rostire a cuvintelor, ci au iubit Ortodoxia prin fapte, adeseori prin martiriu, aprinzându-se astfel prin jertfă, ca să lumineze celor care au pierdut calea către Împărăția cerurilor.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ți s-a încredințat păzește-o cu ajutorul Sfântului Duh Care sălășluiește întru noi (2 Timotei 1, 13-14).

Avva Isidor Pelusiotul spune: Viața fără de cuvinte mai mult folosește decât cuvintele fără viață. Viața și tăcând folosește, iar cuvintele și strigând supără. Când cuvintele și viața se vor întâlni, vor face o icoană. Faptele cele bune cinstește-le. Ele sunt lucrări fără de moarte.

Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei este ziua când mărturisim credința autentică, Biserica de pe pământ, cea luptătoare, în comuniune cu cea din ceruri, cea triumfătoare.

Bucuria de a ști că, dincolo de încercări și neputințe, avem prieteni în ceruri are menirea de a ne umple de nădejde. Acolo, în preajma lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, se află toți cei care au mărturisit dreapta credință și s-au încununat în urma frumoasei lor viețuiri, arătând că nici o comoară nu este mai de preț decât aceea a Ortodoxiei.

Părinții Bisericii, la jumătatea veacului al IX-lea, au statornicit o sărbătoare a Ortodoxiei, care este permanent prezentă în cult. Ei au înțeles cât de importante sunt în viața Bisericii bucuria și comuniunea, punând în evidență postul, faptele bune, rugăciunea, meditația asupra scrierilor filocalice și patristice, precum și celelalte comori pe care Ortodoxia le are în tezaurul său.

Icoanele mărturisesc complet cre­din­ța ortodoxă. Ne amintim cuvintele Sfântului Ioan Teologul: Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14).

De demult, Moise și Ilie au dorit să-L vadă pe Creator, dar nu a fost cu putință până când Unul din Treime nu S-a făcut Om și nu S-a întrupat, făcându-Se asemenea oamenilor, în afară de păcat. Atunci s-a putut vedea slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. (Ioan 1, 14). Această slavă l-a făcut pe Apostolul Petru să exclame: Învățăto­rule, bine este ca noi să fim aici; și să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una (Marcu 9, 5).

Revelația dumnezeiască a adus oamenilor înțelegerea adevărului și puterea de mărturisire. Acestea au creat unitatea de credință și taina vederii dumnezeiești. Clipa veșniciei a fost întrupată mai apoi în sfintele icoane.

Biserica a fost persecutată mult timp, în diferite perioade ale istoriei, iar uneori tulburată chiar din interior, prin lupte acerbe și persecuții cumplite, care au luat sfârșit prin victoria celebrată în Duminica Ortodoxiei, când s-a instaurat pacea, care dăinuie până astăzi.

Chemarea Duminicii Ortodoxiei este de a rămâne în unitatea de învățătură, de credință liturgică și canonică, respingând orice tentativă de dezbinare sau ruptură în sânul Bisericii.

Dintre cei care s-au aflat între apărătorii sfintelor icoane și au pregătit sărbătoarea adevărului, mă voi opri la câțiva care ne-au vorbit despre rugăciune.

Sfântul Ioan Damaschin spune: Rugăciunea este ridicarea minții către Dumnezeu sau cererea celor care se cuvin de la Dumnezeu. Așadar, în ce sens se ruga Domnul la învierea lui Lazăr și în timpul pătimirii? Că sfânta lui minte nu a vrut să se ridice către Dumnezeu, odată ce era unită după ipostas cu Dumnezeu Cuvântul, și nu avea nevoie să ceară ceva de la Dumnezeu. Căci Unul este Hristos. Împropriindu-și persoana noastră și formând în El Însuși firea noastră, ni S-a făcut pildă, ne-a învățat să cerem de la Dumnezeu, să ne ridicăm mintea către El, deschizându-ne prin sfânta Lui minte urcarea spre Dumnezeu. Căci după cum a suferit afectele, pentru ca să ne dea biru­ință asupra lor, tot astfel s-a și rugat să ne deschidă urcarea către Dumnezeu și să plinească în locul nostru toată dreptatea, să ne împace cu Tatăl, să-L cinstească ca principiu și cauză și să arate că El nu este potrivnic lui Dumnezeu. Când la învierea lui Lazăr a spus: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat, Eu însă știam că totdeauna Mă asculți; dar am spus pentru poporul care se află aici, ca să cunoască că Tu M-ai trimis”, nu este clar tuturor că a rostit aceste cuvinte pentru a-L cinsti pe Tatăl, ca pe cauza Lui, și a arăta că nu este potrivnic lui Dumnezeu? Dar când a spus: „Tată, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiești“, nu este clar oricui că ne învață să cerem în ispite ajutor numai de la Dumnezeu, să preferăm voința Dumnezeiască voinței noastre?

Un alt apărător al sfintelor icoane și iubitor al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul, îi îndeamnă pe frații săi împreună nevoitori să asculte și să gândească pururi că acum este ori vremea pierzării, dacă nu ascultăm, ori zile de sârguință, pentru ca viața noastră să fie roditoare, iar calea, dreaptă. El îi îndemna pe creștini ca, după vremea rugăciunii din biserică, să-și păzească mintea pentru că diavolii cu deosebire după rugăciune doresc să tulbure sufletele.

Dintr-un studiu despre rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii a părintelui profesor Dumitru Stăniloae, aflăm că de demult, în pustiul Egiptului, Sfântul Pahomie a visat că membrii uneia dintre mănăstirile conduse de el se aflau într-o peșteră. Legați între ei, fiecare ținea de mână pe altul, tot șirul, în frunte cu starețul, înaintând spre o deschizătură prin care se vedea, de departe, lumina de afară. Alți oameni alergau de colo până colo în întunericul peșterii, ascultând când de un glas, când de altul care striga: Aici e lumina! Alte șiruri se învârteau în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.

Imaginea se potrivește legăturii dintre membrii Bisericii, care se susțin unii pe alții, avându-i povățuitori pe ierarhi și preoți, care înaintează spre lumina veșniciei, deținând pe pământ o oarecare arvună a ei.

În momentul în care unul se rupe din lanț și rămâne singur, rătăcește în întunericul fără ieșire, în bezna ne­cu­noașterii, născută din neînțe­le­gerea învățăturii Bisericii.

Într-una dintre scrierile sale, Sfântul Gherman al Constantinopolului, vorbind despre rugăciunea către Tatăl ceresc, ne spune: Tatăl nostru ne păzește pe toți, după cum ne spune și etimologia cuvântului patir, pandas piron, care înseamnă Cel care îi păzește pe toți. Când facem voia Lui, El este Tatăl nostru, iar când nu o facem, ne subordonăm aceluia a cărui lucrare o săvâr­șim. Poartă-te întocmai ca un copil al Său, ca să faci cele plăcute Tatălui. Dacă săvârșim fapte urâte, este cât se poate de limpede că nu-L mai numim pe Dumnezeu Tată, ci pe potrivnicul binelui, căruia ne supunem, mai-marele răutăților, care va căuta mereu să ne abată și să ne piardă.

Între apărătorii Ortodoxiei, îi amintim și pe Gherman și Nichifor, care i-au înfruntat cu mult curaj pe suveranii iconoclaști Leon al III-lea și Leon al V-lea.

Gherman era dispus să-și sacrifice scaunul pentru ca suveranul să nu impună iconoclasmul, citând, în acest context, cuvintele Sfântului Grigorie: Eu sunt asemenea lui Iona...

Nichifor s-a împotrivit atât de ferm lui Leon al V-lea, încât suveranul a decis să-l asasineze și a instigat mani­festații împotriva lui. În timpul acelor potrivnicii, au fost rostite blesteme la adresa patriarhului, iar un cronicar anonim (Scriptor Incertus) scrie că patriarhul a mulțumit lui Dumnezeu cu lacrimi că a fost învrednicit să le asculte (blestemele) pentru evlavia sa.

Tarasie era și el un om al rugăciunii. Biograful său, Ignatie Diaconul, scrie că, în ultimii ani, o boală îi pricinuia „dureri grozave”, încât liturghisea ajutându-se de un scăunel, de care-și rezema pieptul în timpul slujirii.

Duminica Ortodoxiei este una dintre sărbătorile pe care va trebui să le cinstim mereu, nu doar în prima duminică a Sfântului și Marelui Post, ci în fiecare zi, bucurându-ne de credința noastră, de privilegiul de a fi primit darul înfierii prin Botez și de a aparține Bisericii păstrătoare a adevărului de credință.

Dacă nu suntem la înălțimea chemării sfinte și a identității pe care am primit-o la Taina Botezului, trebuie să redescoperim drumul dreptei cre­dințe, nu doar al cuvintelor, ci, mai cu seamă, al înaltei trăiri care ne apropie de Dumnezeu.

Ziarul Lumina



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sfantul Simeon Noul Teolog despre calitatile parintelui duhovnicesc - Pr. Ioan C. Tesu
 

­Teologia Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) este una experimentală, a trăirii și simțirii duhovnicești. Accentul este pus nu pe speculație și explicație, ci pe curățire și dobândire. Curățire de păcate, pe care Sfântul Părinte le numește „insensibilitate” și „învârtoșare a inimii”, în vederea dobândirii „nepătimirii” și a îndumnezeirii. Mistica sa este o „mistică a dorului de Dumnezeu”, a iubirii de Părintele ceresc, experiat ca Lumină și Soare spiritual. Toate virtuțile creștine, în lipsa insuflării din partea Duhului Sfânt, sunt „oase moarte”. 

Adevărata preoție, lucrătoare și mântuitoare, nu este, în mod simplu, urmare a actului și Tainei Hirotoniei, cu „dar al Duhului Sfânt”, după cum și calitatea de părinte duhovnicesc nu este un simplu efect al hirotesiei, ci un real „Botez al Duhului Sfânt”. Criteriul ultim și deplin al adevăratei pater­nități duhovnicești îl constituie, pentru Sfântul Simeon, botezul Duhului Sfânt.

Duhovnicul este un om duhovnicesc prin excelență, o pre­zență harismatică și providen­țială în viața ucenicului, iar calitatea sa de „duhovnicesc” și „harismatic” se recunoaște din roadele operei sale spirituale în sufletele celor încredințați lui spre călăuzire ­duhovnicească.

Părintele duhovnicesc - om al darurilor dumnezeiești și al harismelor personale

Sfântul Simeon vorbește cu multă insistență despre calitățile pe care trebuie să le întrunească părintele duhovnicesc ideal. Mai presus de toate, el trebuie să fie un om al virtuților creștine. Ca unul care încearcă să sădească în sufletul ucenicilor idealurile viețuirii creștine îmbunătățite, dorul și dorința de dobândire a sfințeniei, duhovnicul ortodox trebuie să fie el însuși un exemplu sublim al împlinirii virtu­ților. Un om al virtuților personale, care să trimită prin viața sa spre Dumnezeu. Iată sfatul Sfântului Părinte.

O condiție esențială pentru a fi un bun duhovnic, potrivit Sfântului Simeon, este aceea de a fi în același timp un bun ucenic duhovnicesc. Nu poate da sfat cu putere multă decât cel care, la rândul său, primește un astfel de sfat. Nu poate deveni un bun duhovnic decât cel care a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a aflat nu numai din citit sau din istorisirile altora ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia, ci a cunoscut și a crescut el însuși, s-a format du­hov­nicește în ascultare față de astfel de oameni cerești.

Dintre virtuțile creștine, care trebuie să caracterizeze viața părintelui duhovnicesc, un loc esen­țial și de cinste trebuie să îl ocupe credința și iubirea, smerenia, bunătatea, răbdarea și iertarea în care acesta să exceleze. O mare importanță în viața lui tre­buie să o aibă cultivarea vir­tuții iubirii părintești față de păstoriții săi. „Deschide-ți inima (2 Cor. 6, 13-16) deopotrivă pentru toți fra­ții tăi, recomandă Sfântul Simeon, să ai o iubire egală pentru toată frățimea pe care o porți în tine, iar cinstea să o atribui cum se cuvine fiecăruia după vrednicia și mărimea virtuții lui, nepreferând celui duhovnicesc și virtuos, nici chiar pe cel pe care-l socotești cel dintâi în slujirile turmei tale” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 18).

Dragostea părintească a duhov­nicului față de ucenici este cea care leagă pe unii de alții și constituie „trăsătura caracteristică a unui adevărat părinte ­duhovnicesc” (Arhiepiscopul Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog), fiind, în același timp, un semn al nepătimirii.

În același timp, duhovnicul trebuie să fie un model de smerenie desăvârșită și de slujire. Și de această dată, Sfântul Simeon dă aceluia care dorește să devină un bun duhovnic următorul sfat: „Cercetându-te cu grijă, te găsești pe tine însuți liber de orice iubire de slavă, neavând nici urmă de plăcere și de poftă trupească, fiind cu totul curat de iubirea de arginți și de ținerea minte a răului, având blândețe desăvârșită și nemâniere și o asemenea iubire față de Dumnezeu, încât numai la auzul numelui lui Hristos te aprinzi de dor îndată și verși lacrimi și, pe lângă acestea, plângi pentru aproapele și socotești greșelile altora ca pe ale tale proprii și pe tine însuți te socotești, din suflet, mai păcătos decât toți; în fine, dacă vezi în tine bogat harul Duhului Sfânt, luminând și făcând ca soarele cele dinăuntru inimii tale, și înțelegi că în tine se să­vârșește în chip limpede minunea rugului care arde și nu se mistuie, ca unul ce arzi prin aceea că ești unit cu Lumina cea neapropiată, dar nu ești ars pentru faptul că ești liber de orice patimă; încă și dacă ești atât de smerit încât să te soco­tești pe tine însuți incapabil și nevrednic, ca unul ce cunoaște slăbiciunea firii omenești, dar te încrezi în harul cel de sus și în puterea care vine de la el și îți faci lucrul tău cu osârdie, constrâns de căldura lui (harului), respingând de la tine orice gând omenesc și punându-ți însuți sufletul pentru frații tăi numai și numai pentru porunca lui Dumnezeu și iubirea aproapelui; și, pe lângă cele zise, dacă ai mintea goală de orice gândire lumească și ești îmbrăcat cu haina luminoasă a smereniei, astfel încât nici să nu-ți alipești simplu inima de cei ce lucrează cu tine, nici să resimți aversiune de cei ce lucrează împotriva ta, ci ești întreg egal față de toți în simplitatea, bunătatea și nerăutatea inimii tale - nici atunci să nu îndrăznești să urci la stăpâniri fără sfatul părintelui tău duhovnicesc, ci smerește-te și fă acestea cu rugăciunile și porunca lui și urcă la stăpânire numai pentru mântuirea fraților” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 18). Părintele duhovnicesc ideal trebuie să fie, totodată, un om al harismelor personale, dăruite de Dumnezeu ca răsplată pentru înaltele lui fapte de asceză profundă.

Duhovnicul - mijlocitor, doctor și sfătuitor al sufletului

Duhovnicul, în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, nu este judecătorul faptelor noastre, chiar dacă ne cunoaște sufletul în cele mai ascunse unghere ale sale, cu toate căderile și progresele sale. Judecător este numai Dumnezeu, Cel pe care duhovnicul Îl reprezintă. Părintele duhovnicesc este sfătuitor și doctor bun, mijlocitor către Milostivul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre. De aceea, referindu-se la criteriile căutării și alegerii noastre, el ne îndeamnă: „Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor și sfătuitor bun, pentru ca să-ți dea, ca un sfătuitor bun, moduri de po­căință potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ți dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ți-L facă milostiv pe Dumnezeu, stând înaintea Lui față către față prin rugăciune și intervenție la El pentru Tine. Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu adevărat vrăj­maș neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav, părân­du-ți-se că ești sănătos - lucru cel mai cumplit - și așa să te predea osândei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, Epistola 1).

Ascultarea de duhovnic - ascultare de Hristos

Un astfel de duhovnic este greu de găsit sau, în exprimarea Sfântului Simeon, „rari, cu adevărat foarte rari sunt acum cei ce știu să păstorească frumos și să vindece sufletele raționale” (Epistola 1), dar, odată aflat el, trebuie să-l ascultăm ca pe Mântuitorul Însuși. De fapt, Domnul Hristos vorbește în sufletul și în viața noastră prin vocea duhovnicului nostru, care Îl reprezintă.

Aflarea lui ne face să murim față de lume și să tăiem voia personală, încredințându-ne lui sufletul nostru, spre povățuire și îndrumare duhovnicească, prin trăirea în ascultare desăvârșită față de el: „Din clipa în care te-ai predat pe tine însuți întreg părintelui tău duhovnicesc, să știi că ești străin față de toate cele ce te poartă în afară, adică de lucrurile și averile omenești. Fără el să nu vrei să făptuiești sau să faci ceva în privința lor, dar nu-i cere să-ți lase vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ți va porunci el însuși după socotința lui sau ți-l va da el însuși cu mâna lui” (Sfântul Simeon Noul Teolog, 225 de capitole practice, gnostice și teologice).

Un astfel de povățuitor, spune Sfântul Simeon, trebuie primit ca Hristos Însuși, căci „toate cele făcute lor se raportează la Însuși Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, iar El și le împropriază și le socotește ca și cum le-ar pătimi El Însuși” (Epistola 3).

Cine a dobândit o astfel de ­încredere în duhovnicul său, „atunci când îl vede, socotește că vede pe Hristos; și atunci când este împreună cu Hristos și urmează Lui. Unul ca acesta nu va mai dori să vorbească vreodată cu altcineva și nu va prefera ceva din lucrurile din lume peste aducerea-aminte și iubirea de El. Căci ce este mai bun și mai de folos în viața prezentă și cea viitoare decât a fi împreună cu Hristos?” (225 de capitole...).

Față de un astfel de duhovnic, ascultarea devine substanța relației părintești și filiale. Ascultarea deplină și sinceritatea totală fac rodnică legătura dintre ucenic și duhovnic. Chiar mai mult decât atât, Sfântul Simeon Noul Teolog lasă să se înțeleagă că ascultarea aceasta de duhovnic trebuie să fie deplină și are forma unei înalte cinstiri față de el. Tot ceea ce are legătură cu duhovnicul trebuie socotit sfânt și izvor al desăvârșirii: „Credință limpede arată acela care venerează ca sfânt până și locul în care stă călăuzitorul și părintele lui, cel care ia cu căldură și praful de pe picioarele lui și-l revarsă peste capul său și-l strânge la inima lui ca pe un leac al patimilor lui și o curățire a păcatelor lui, cel care nu îndrăznește nici măcar să se apropie de el sau chiar să se atingă de vreuna din cămășile sau hainele lui fără porunca aceluia, iar atunci când pune mâna pe ceva din cele ale sale, o face cu frică și respect, socotindu-se nevrednic pe sine însuși nu numai de vederea și slujirea lui, ci și de petrecerea în chilia lui” (225 de capitole...). Sensul ascultării pentru monahi este integral, total: „Nu cere să bei apă, chiar dacă s-ar întâmpla să arzi, până când nu te va îndemna părintele tău duhovnicesc mișcat fiind spre aceasta dinăuntrul tău” (225 de capitole).

Dacă ascultarea de duhovnic înseamnă ascultarea de Hristos, nesocotirea povețelor sale echivalează cu nesocotirea și dispre­țuirea lui Hristos, a cuvintelor, minunilor și Jertfei Sale pentru mântuirea noastră.

Duhovnicul - părinte pe viață și pentru veșnicie

Sfântul Simeon Noul Teolog este împotriva „peregrinării” de la un duhovnic la altul, a schimbării frecvente a duhovnicului, pentru că deasa schimbare a lui nu oferă condițiile cunoașterii profunde a sufletului și nici timpul dezvoltării unei relații de paternitate și filiație proprii. „Colindarea” de la un duhovnic la altul este socotită de Sfântul Simeon cel mai adesea expresia unei delăsări morale și a laxismului duhovnicesc, o formă a patimii trândăviei sau akediei, o ispită a diavolului. Sfântul Părinte lasă oarecum să se înțe­leagă că, în întreaga viață duhov­nicească, suntem datori să ascultăm doar de un singur duhovnic. Ascultarea de cel dintâi și singurul părinte duhovnicesc aduce spor duhovnicesc și încredere în dobândirea iertării păcatelor. Schimbarea lui și căutarea altora, pe placul și după păcatele noastre, ne fac să ne afundăm și mai mult în prăpastia deznădejdii și a disperării. Sfatul Sfântului Simeon Noul Teolog este categoric, imperativ: „Să nu colinzi de la unul la altul, ascultând de vrăjmașul care-ți spune în ascuns că pricinuiești povară mergând des la fratele acela care primește gândurile tale, sau că e rușine să-i înfă­țișezi de multe ori ale tale, ca să te facă prin aceasta să întrerupi mărturisirea, sau să mergi la altul. Pentru că, dacă mergem la cel dintâi, vom câștiga și mai multă încredere în el, și ne vom folosi mult și din viața și din cuvintele lui și nu vom fi osândiți de nici unul pentru viața noastră, ci vom fi lăudați de toți că păzim credința. Iar dacă neglijăm să ne mărturisim des păcatele noastre, cădem în patimi mai mari și ne rușinăm iarăși să le mai facem cunoscute și ne prăvălim în prăpastia deznădejdii (…). De aceea, sâr­guiește-te să rămâi fără șovăială până la moarte la duhovnicul la care te-ai mărturisit de la început și să nu te smintești de el, chiar dacă ai vedea că desfrânează, căci tu nu te vei vătăma niciodată. Pentru că, precum am spus, de-l vei disprețui pe acela și vei merge la altul, te vei face pricină de multe sminteli și vei judeca la fel și pe toți ceilalți și vei deschide întru tine cale de pierzanie” (Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul).

Căutarea și aflarea unui ­părinte duhovnicesc în viața căruia să fie întrupate la modul sublim aceste virtuți și daruri, precum și trăirea în ascultare față de el și în împlinire a cuvintelor sale „cu putere multă”, sunt capabile să elibereze sufletul de păcatele trecute și să îl păzească de ispitele viitoare, îndreptându-l și ­călăuzindu-l spre mântuire. - Ziarul Lumina



Pastorala Duminica Ortodoxiei 2022
 

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din Anul Domnului 2022

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română, 

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat de Sfânta Împărăteasă Irina (752-803) în anul 787 și prezidat de Sfântul Patriarh Tarasie al Constantinopolului, având drept temei tradiția biblică și patristică a celor șase Sinoade Ecumenice, a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „Ca asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic, sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veșminte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; și anume icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiților îngeri și tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați”[1].

Însă biruința de la Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a însemnat sfârșitul luptei de apărare a dreptei credințe. Nori grei de furtună s-au ridicat pe cerul senin al creștinismului prin urcarea pe tronul Bizanțului a altui împărat iconoclast (potrivnic icoanelor) – Leon Armeanul (813-820). Dar nici de această dată, Dumnezeu nu a lăsat Biserica Sa fără puternică apărare.

Rezistența teologică în acest nou război a fost arătată de către un alt mare apărător al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul (759-826), care, la un secol după Sfântul Ioan Damaschin († 749), și-a ridicat glasul și a așternut pe hârtie temeiul reînnoit al cinstirii icoanelor, în cuvinte simple, dar de mare profunzime duhovnicească.

Iată argumentul său: „Știm că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Și fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că și Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl vedem născându-Se, botezându-Se, săvârșind minuni, răstignindu-Se, îngropându-Se, înviind și înălțându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi așa, conlucrând cu privirea la contemplarea minții și susținând prin amândouă credința în taina mântuirii”[2].

Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost proclamată de Sinodul din anul 843, convocat de Sfânta Împărăteasă Teodora, o altă împărăteasă ortodoxă, care, împreună cu Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847), în sâmbăta din 11 Martie 843, în Biserica Vlahernelor din Constantinopol, a reafirmat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, întărindu-le și statornicindu-le în hotărâri definitive și valabile pentru întreaga Biserică.

A doua zi, duminică, a fost citit, în mod solemn, de pe soleea Bisericii „Sfânta Sofia” din Constantinopol, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, în auzul poporului dreptcredincios, prezent în număr impresionant.

Astfel, începând din acel an, 843, prima Duminică a Postului Mare a devenit, pentru întreaga lume ortodoxă, Duminica Ortodoxiei, zi de mare și sfântă sărbătoare, în care se sărbătorește biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor și rătăcirilor. 

Dreptmăritori creștini, 

Duminica Ortodoxiei, sărbătorită începând din anul 843 în întreaga creștinătate ortodoxă, ne dezvăluie purtarea de grijă neîncetată a lui Dumnezeu față de Biserica Ortodoxă.

Când cinstim, ne închinăm și sărutăm cu evlavie Sfintele Icoane, noi ne întâlnim cu Hristos, cu Maica Domnului și cu Sfinții lui Dumnezeu.

Sfântul Teodor Studitul precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”[3].

Așadar, noi credem și mărturisim precum au crezut și mărturisit de Dumnezeu purtătorii Părinți că, în sfintele biserici, atunci când participăm la Sfânta Liturghie, ne împărtășim de harul dumnezeiesc sfințitor prin ascultarea Sfintei Evanghelii, prin rugăciunile rostite în fața Sfintelor Icoane, iar în modul cel mai deplin prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie.

Când cinstim icoana lui Hristos, Domnul Iisus Hristos Se află în fața noastră, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, Domnul Iisus Hristos devine interior nouă, adică devine Viața vieții noastre (cf. Ioan 6, 53-54).

Iubiți credincioși,

A devenit o tradiție în Biserica Ortodoxă Română ca, în prima Duminică a Postului Mare, să se organizeze colectă de bani în toate bisericile de parohie și în bisericile din mănăstiri, pentru a susține activitatea misionară a Bisericii.

În acest sens, Fondul Central Misionar este destinat lucrării misionare și sociale a Bisericii și sprijinirii parohiilor sărace din țară și din străinătate. Înființarea Fondului Central Misionar a fost hotărâtă în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, în cadrul Ședinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, când s-a decis ca în Duminica Ortodoxiei să se realizeze o colectă în toate parohiile și mănăstirile din Patriarhia Română.

În urma organizării diasporei românești, prin înființarea de noi eparhii, parohii și mănăstiri, în anul 2011 s-a hotărât de către Sfântul Sinod ca această colectă să fie extinsă la nivelul tuturor eparhiilor din Patriarhia Română, atât din țară, cât și din străinătate.

Temeiul pentru astfel de colecte îl găsim în Sfânta Scriptură, care ne spune în cartea Faptele Apostolilor, că „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Faptele Apostolilor 2, 44-45).

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel a fost preocupat de nevoile creștinilor din Ierusalim, care se aflau în dificultate, și a inițiat „strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim” (Romani 15, 26).

Tradiția noastră românească a dărniciei este foarte bogată în acte de binefacere și în purtare de grijă față de Biserica lui Hristos și față de poporul dreptcredincios. Poporul român este un popor harnic și darnic, iubitor de Dumnezeu și de semeni.

Din munca și agoniseala lor, credincioșii ortodocși au dăruit cu suflet mare pentru construirea și întreținerea lăcașurilor de cult, dar și pentru susținerea tuturor activităților Bisericii.

Este încă vie, în memoria recentă, solidaritatea arătată de credincioșii ortodocși români la începutul pandemiei, în anul 2020, și pe tot parcursul ei, când Biserica a sprijinit spitalele cu cele necesare pentru a trece mai ușor printr-o perioadă foarte grea.

Astfel, bisericile, mănăstirile și catedralele au ajutat spitalele. Atunci s-a creat o adevărată comuniune de iubire creștină între doctorii de trupuri și păstorii de suflete, fapt care ne-a ajutat să trecem mai ușor prin marea încercare a pandemiei.

Prin urmare, vă îndemnăm ca și în anul acesta să vă deschideți inima și să ajutați pe cei pe care viața i-a adus în situații grele. Astfel, „fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7), sprijinind cu darul vostru lucrarea misionară și social-filantropică a Sfintei noastre Biserici din țară și din străinătate.

Să folosim perioada Postului Mare ca prilej de rugăciune smerită, pocăință sinceră și fapte de milostenie, să ne spovedim mai des și să ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, ca pregătire pentru marea sărbătoare a Sfintelor Paști.

Încredințându-Vă de dragostea noastră părintească, Vă binecuvântăm cu binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și
Locțiitor de Episcop al Daciei Felix

† Teofan,

 

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

 

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

 

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

 

Arhiepiscopul Craiovei
și Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

 

Arhiepiscopul Timișoarei
și Mitropolitul Banatului

† Petru,

 

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei
și Exarhul Plaiurilor

† Iosif,

 

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale
și Meridionale

† Serafim,

 

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

 

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Statelor Unite ale Americii
și Mitropolitul Ortodox Român
al celor două Americi

† Nifon,

 

Arhiepiscopul Târgoviștei,

Mitropolit onorific
și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

 

Arhiepiscopul Tomisului

† Calinic,

 

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

 

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,

 

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

 

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

 

Arhiepiscopul Argeșului
și Muscelului

† Ciprian,

 

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

 

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

 

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

 

Episcopul Hușilor

† Lucian,

 

Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,

 

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

 

Episcopul Ortodox Român

al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

 

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

 

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

 

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

 

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

 

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

 

Episcopul Alexandriei
și Teleormanului

† Ambrozie,

 

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

 

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

 

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

 

Episcopul Sălajului

† Nestor,

 

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Siluan,

 

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

 

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

 

Episcopul Ortodox Român

al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

 

Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail,

 

Episcopul Ortodox Român

al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,

 

Episcopul Ortodox Român
al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

 

Episcop-vicar Patriarhal

† Ieronim Sinaitul,

 

Episcop-vicar Patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Nichifor Botoșăneanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Iașilor

† Ilarion Făgărășanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Benedict Bistrițeanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

 

Episcop-vicar

al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

 

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

 

Arhiereu-vicar
al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureșului și Sătmarului

† Daniil Densușeanul,

 

Arhiereu-vicar
al Episcopiei Devei și Hunedoarei

† Atanasie de Bogdania,

 

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

 

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

 

Note:

[1] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 2018, p. 553.

[2] Sf. Teodor Studitul, Refutatio peom. Iconom., în PG 99, col. 456, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în vol. Învățătura despre Sfintele Icoane, reflectată în teologia ortodoxă românească. Studii și articole (I), Ed. Basilica, București, 2017, p. 244.

[3] Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologiceAntireticul III (14), trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.

Descarcă Pastorala în format PDF!




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Milostenie versus cersetorie - Arhimandrit Mihail Daniliuc
 

Ne-am convins Duminica trecută, prin pilda fiului risipitor, de importanţa pocăinței în dobândirea mântuirii. Pregătirea pentru începerea sfântului Post continuă cu evanghelia din Duminica numită a Înfricoșătoarei Judecăți, când ni se amintește de un alt ajutor în urcuşul nostru către Cer: milostenia. Vorbind despre ea, Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră cea mai mare virtute capabilă să ne asigure părtășia la cereștile locașuri: „virtutea milosteniei depăşește chiar pe cea a fecioriei. Deci, dacă vrei să fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decât apostolii”. Cuvinte cu totul surprinzătoare, ba chiar provocatoare.

Sfântul Împărat Constantin a schimbat cursul istoriei prin deciziile sale, bucurându-se astfel a fi numit „întocmai cu apostolii”. După spusele dumnezeiescului părinte Hrisostom, noi, de asemenea, putem ajunge dimpreună cinstiți cu ucenicii Domnului doar prin milostenie. Pare ușor, deşi nu este, căci Mântuitorul Hristos ne-a lăsat tuturor porunca: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36), neprecizând la ce categorie de persoane se referă imperativul. Cu alte cuvinte, nu numai cei bogați trebuie să împlinească binele, ci și cei care nu prea au ce pune pe masă. Celor din urmă Sfântul Vasile cel Mare le adresează un îndemn înduioșător: „dacă toată subzistenţa ta se reduce la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu acest cuvânt: «N-am decât o pâine, Doamne, primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea pe care o dai va fi germenul unui seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“.

Cine ar avea curajul să procedeze așa astăzi, în condițiile unei crize economice prelungite, când buzunarele multor semeni aproape s-au golit? Găseşti greu resursele de a-i sprijini pe nevoiaşi când tu însuți nu dispui de cele necesare unei viețuiri decente. Cu toate acestea, realitatea din societatea românească demonstrează că dragostea biruiește criza, solidaritatea înfrânge austeritatea, iar bucuria de a oferi se arată mai mare decât orice neajuns. Iată aici o dovadă evidentă că Ortodoxia nu este percepută ca o ideologie frumoasă, ci într-adevăr bunii creștini au înțeles că faptele dau viață credinței. De aceea milostenia aduce bucurie nu doar celor ce beneficiază de ea, ci și în sufletele ori pe chipurile celor ce o săvârșesc. De altfel, românul credincios și evlavios și-a fixat în vorbe de duh necesitatea milosteniei, evidenţiind numeroasele daruri agonisite de cei o practică. Un cunoscut proverb glăsuiește: „cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută”. Cu alte cuvinte, Domnul sălășluiește în fiecare semen lipsit, strâmtorat ori suferind; neocolindu-l pe cel necăjit, Îl convingi pe Dumnezeu că, la rândul tău, meriți ajutor și binecuvântare. De precizat că a face milostenie nu înseamnă numaidecât de a dărui ceva material. De multe ori un sfat, o vorbă bună sunt mai de preț decât un ban sau orice alt bun material.

Se pune întrebarea: de ce trebuie să fim milostivi? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: „că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Așadar, bunii creștini nu fac milostenie dezinteresat, nici pentru că acțiunile filantropice au ajuns o chestiune de bonton, ci cu nădejdea răsplătirii din partea Mântuitorului Hristos. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne lămurește în acest sens: „rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Așteptarea răsplății întărește sufletul spre fapta bună”. Avem, deci, încredințarea că prin milostenie vom urca la Cer cu multă ușurință. Totuși conștiința din noi nu reuşeşte să nu-și pună probleme, să nu riposteze, măcar lăuntric, în anumite situații: parcă nu am arunca așa ușor un bănuț tuturor celor care ne șantajează pe la colțuri de străzi, prin curțile Bisericilor, ale mănăstirilor, în mijloace de transport sau prin alte locuri, fiind manipulatori de Hristos, purtând în mâinile murdare Icoane ca să ne încredințeze de „autentica lor credință”, înmuindu-ne inima şi deschizându-ne portofelul.

Așadar, cum procedăm cu cerșetorii? Lor le dăm milostenie? Ar fi o discriminare să-i selectăm pe destinatarii actelor caritabile? Adevărată provocare! Unii duhovnici ne-ar îndemna la săvârşirea necondiționată a binelui. Alții, să nu căutăm la fața omului, nici la etnie, nici la vicleșugul folosit spre a ne sensibiliza. Așa s-ar cuveni! Bine ar fi să dăruim din puținul nostru fără să intervină o serie de întrebări, care parcă ne împiedică. Totuși se cuvine să ne împăcăm și conștiința. Să ne întoarcem, deci, la scrierile dumnezeieștilor părinți; luminați de Duhul Sfânt, ei ne-au lăsat înțelepte povețe și în această privinţă. Bunăoară, Sfântul Vasilie cel Mare, cel care și-a făcut din propria-i viață și slujire un real program filantropic de ajutorare a claselor sociale defavorizate, le-a adresat cuvinte categorice cerșetorilor, celor ce șantajează și smulg bănuțul văduvei servindu-se de diverse mijloace emoționale. Iată ce le spune: „Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare”. Ce des întâlnim asemenea situații! Semeni apți de muncă fizic și psihic cerșesc din lene, întrebuinţând obolul primit la alimentarea unei serii de patimi. După ce-și fac plinul din mila oamenilor, la scurt timp îi vezi cu țigara în gură sau îmbibați în alcool. În astfel de situaţii, milostenia se preschimbă într-un rău, căci prin ea le întreținem năravurile, încurajându-i la trândăvie și viclenie. Vă gândiți cu câtă zeflemisire privesc astfel de cerșetori pe milostivii trecători din banii cărora ei vor bea sau fuma?

Așadar, să analizăm cui dăm milostenie. Să discernem dacă ea foloseşte supraviețuirii sau alinării unor suferințe, lipsuri ori boli. Pe săracii şi infirmii închipuiți să-i ajutăm să descopere utilitatea muncii, a unei vieți cinstite. Dacă nu le oferim nimic nici nu trebuie să-i judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, să-i povățuim, să-i îndemnăm să caute calea, adevărul și viața.

Peste toate, să nu uităm că postul și rugăciunea  fără milostenie sunt lipsite de putere căci facerea de bine le dă aripi ca ajungă la cer.

 

Sursa: http://doxologia.ro



Aflarea parintelui duhovnicesc - Pr. Ioan C. Tesu
Pocăința este considerată de către Sfântul Simeon Noul Teolog „arta păstoririi frumoase a sufletului”, de care depinde mântuirea sufletului. La fel, un duhovnic iscusit, un ­părinte spiritual care să poată conduce cu măiestrie și să păstorească ­frumos sufletul nostru, ­îndreptându-l către zările senine ale veșniciei fericite, este un lucru rar și doar de puțini dobândit. Aflarea lui, rod al virtuții și rugăciunii, este considerată de Sfântul Părinte o adevărată harismă, un dar și o binecuvântare. Cel care ni-l descoperă este Însuși Duhul Sfânt, ca urmare a căutării lui, prin rugăciune stăruitoare și prin viață fără de prihană, iar primirea cuvintelor lui echivalează cu primirea lui Hristos și acceptarea lucrării Duhului Sfânt în viața personală.

Criteriul adevăratei paternități duhov­nicești îl constituie, deci, pentru Sfântul Simeon, nu hirotonia sau hirotesia, pentru că pot fi și între cei hirotoniți și hirotesiți oameni nevrednici, chiar incompatibili cu această slujire culminantă. Criteriul ultim și deplin îl constituie, pentru Sfântul Părinte, botezul Duhului Sfânt.

Căile de căutare a acestuia, Sfântul Simeon arată că principalul mijloc îl constituie rugăciunea stăruitoare către Milostivul Dumnezeu, de a ne dărui un astfel de povățuitor. „Să căutăm, deci, spune el, mai bine cu osteneală astfel de bărbați, care sunt ucenici ai lui Hristos, și cu chinul inimii și lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-l recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generație rea și vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunându-ne poruncilor și rânduielilor lui din tot sufletul, așa cum și acela, ascultând cuvintele lui Hristos, s-a făcut părtaș al harului și darurilor Lui și a primit de la El puterea (autoritatea) de a dezlega și lega păcatele, aprins fiind de Duhul Sfânt…”.

Stăruința în rugăciune și încrederea în ajutorul dumnezeiesc sunt absolut necesare în căutarea noastră: „Frate, cheamă cu stăruință pe Dumnezeu, ca să-ți arate un om care să te poată păstori în chip frumos, pe care trebuie să-l asculți ca pe Însuși Dumnezeu, și să săvârșești fără șovăială cele spuse ție de către el, chiar dacă cele făptuite ți se par a fi potrivnice și vătămătoare. Și dacă inima ta e încre­dințată de har și ai o încredere prisositoare în cel pe care-l ai părinte duhovnicesc, fă ceea ce-ți spune și te vei mântui; căci e mai bine să te numești ucenic al unui ucenic și să nu viețuiești de sine, strângându-ți roadele nefolositoare ale voii proprii. Iar dacă Duhul Sfânt te va trimite la un altul, să nu șovăi nicidecum…”.

În căutarea noastră trebuie să avem drept modele exemplele oferite de Sfânta Scriptură și viețile Sfinților Părinți și, cu acestea în fața sufletului nostru, să ne rugăm cu lacrimi să avem parte în viața noastră duhovnicească de o astfel de prezență harismatică: „Roagă pe Dumnezeu cu rugăciuni și lacrimi să-ți trimită o călăuză nepătimașă și sfântă; cercetează însă și tu însuți dumnezeieștile Scripturi, mai ales scrierile practice ale Sfinților Părinți, ca să compari cu acestea cele învățate de învățătorul și întâistătătorul tău, ca să le poți vedea și învăța ca într-o oglindă, iar pe cele ce conglăsuiesc cu dumnezeieștile Scripturi să le îmbrățișezi și ții în gândirea ta, dar pe cele false și străine să le deosebești și respingi, ca să nu rătăcești; căci află că mulți înșelători și învățători mincinoși s-au făcut în zilele noastre”.

Împreuna-gândire și multa sfătuire - căi spre mântuire

Pentru a-și putea găsi un astfel de duhovnic, creștinul trebuie să cultive în viața sa aceleași virtuți pe care le caută la părintele său. Compatibilitatea de viață duhovnicească este, astfel, un criteriu esențial al „artei mântuirii sufletelor”. „Dacă vrei și tu să primești pe adevăratul, credinciosul și alesul ucenic al lui Hristos, îndeamnă Sfântul Simeon Noul Teolog, du și tu o asemenea viață, fă și tu fapte asemănătoare, cazi și cheamă și tu la fel pe Dumnezeu prin milostenie, post și rugăciune și vei deschide ochii sufletului tău să vezi un asemenea om și tu, așa cum l-a văzut Corneliu pe înger. Imită-l pe el, cel credincios, și tu, cel ce spui că ești credincios; pe el, păgânul și neînvățatul, și tu, cel ce te numești creștin din pruncie, cel ce spui că ai fost hrănit cu învățăturile Apostolilor și te înalți cu cugetul ascultând flecărelile celor mai neînvățați”.

O altă condiție fundamentală pentru aflarea unui bun duhovnic constă în pocăința sinceră și smerenia adevărată. Smerenia este numită de Sfântul Simeon o adevărată „călăuză”: „Ea ne învață să nu umblăm pe calea pe care n-o cunoaștem fără călăuză; ea ne poruncește ca atunci când vrem să ne pocăim, să ne apropiem de Dumnezeu fără un mijlocitor și călăuzitor”.

Omul nu ar avea puterea să-și afle un astfel de părinte duhovnicesc - socotește Sfântul Simeon - dacă nu l-ar călăuzi Dumnezeu. Dumnezeu este, astfel, Împreună-lucrător și ajutor al omului: „Dacă vrei să-ți agonisești un bărbat duhovnicesc și sfânt și un învățător adevărat, nu socoti că ai puterea să-l recunoști tu însuți după știința ta, fiindcă acest lucru e cu neputință, dacă nu te lupți înainte de toate celelalte, precum spuneam, cu fapte bune, cu milostenie, cu post, cu rugăciune și cu cerere necontenită, ca Dumnezeu să-ți fie Împreună-lucrător și Ajutor spre aceasta. Și dacă te-ai învrednicit să-l găsești cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, atunci arată-i cea mai mare purtare de grijă și râvnă, multă smerenie, multă evlavie, cinste covârșitoare, credință curată și neșovăielnică”.

Odată aflat, prin asceză și smerenie, prin lectură duhovnicească și pocăință, prin rugăciune și lacrimi, un astfel de om al Duhului și dar al lui Dumnezeu pentru noi, suntem datori să trăim în ascultare deplină față de el, să primim fiecare cuvânt al său ca pe cuvântul mântuitor al Duhului Sfânt și să împlinim îndemnurile sale spre virtute, ca pe niște porunci de la Însuși Hristos Domnul, Care dorește ca pe toți să ne mântuiască și către Împărăția Iubirii Sale infinite și a Luminii Sale necreate și neînserate să ne îndrepte.

 

Ziarul Lumina



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Parintele Teofil Paraian și rugaciunea de toata vremea
 

În ziua de 3 martie 2022 ne amintim cu bucurie de părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în special în Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, precum și în Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Monah rugător și misionar, Teofil Părăian este prin excelență părintele duhovnicesc care a prezentat din toate puterile sale și cu orice prilej, atât în conferințe, cât și în cărțile sale, importanța și foloasele pe care el le-a avut și pe care oricine le poate avea spunând rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. O numea și rugăciunea de toată vremea, reprezentând unul din cele cinci puncte ale programului duhovnicesc recomandat de el tuturor credincioșilor.

Ne propunem să amintim câteva aspecte importante pe care părintele le evidențiază cu privire la această rugăciune.

A rămas consemnată mărturisirea sa despre cum a aflat de această rugăciune atunci când s-a dus la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, în 1942, să se facă călugăr, având treisprezece ani și jumătate. Acolo l-a întâlnit pe Părintele Arsenie ­Boca, care i-a spus că nu poate să rămână la mănăstire, ci va trebui să-și continue studiile, dar l-a îndemnat să zică încă de atunci o rugăciune specifică călugărilor.

„Pe mine m-a învăţat Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, în 1942, cum să fac această rugăciune, lipind-o de respiraţie. Și anume a zis așa: să spun cu mintea - deci cu cuvântul gândit - Doamne între respiraţii; concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, și expirând, dând afară aerul din piept, să zic: miluiește-mă pe mine, păcătosul.”1

Părintele Teofil considera că respirația nu este un element esen­țial al rugăciunii, aceasta putând fi spusă și fără să fie lipită de respi­rație. El socotea însă importantă angajarea cu toate puterile în rugăciune. Credem totuși că Părintele Arsenie, care avea și noțiuni de medicină, știa că o respirație profundă și corectă îi poate ajuta pe cre­din­cioși să se concentreze mai bine la rugăciune, întrucât produce o mai bună oxigenare a plămânilor și a creierului.

De asemenea, un alt aspect important care trebuie subliniat este că părintele Teofil nu dădea impor­tanță de câte ori să se spună rugăciunea de toată vremea, ci profunzimii acesteia.

„Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus despre trăirile lui interioare, în legătură cu rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3.000, după aceea 6.000, după aceea 12.000 și așa mai departe. E o metodă, de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să știţi că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu și că o să-mi zică Dumnezeu: Bine, bine, dar să știi că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori Doamne, ­Iisuse, și n-ai zis. Sunt sigur.”2

Părintele Teofil credea că nu se poate să ceri cu sinceritate și stă­ruință mila lui Dumnezeu, înțeleasă ca o revărsare a iubirii Lui asupra noastră, și Dumnezeu Care este ­Iubire să nu te miluiască.

Sunt importante aspectele mai sus subliniate pentru a ne feri de capcana mândriei duhovnicești care ne paște pe toți cei care credem că putem folosi tehnici de rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne asculte sau că, dacă spunem de un număr de ori rugăciunea, am rezolvat ce aveam de rezolvat cu Dumnezeu în ziua respectivă.

În continuare prezentăm aspecte din experiența personală a părintelui Teofil, nevăzător din copilărie, în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A început să zică cu seriozitate rugăciunea de toată vremea încă de când era elev la Timișoara. Pe drumul spre școală, cam o jumătate de oră, se ruga întruna, pe respirație. Dar lucrurile nu au fost chiar uşoare: „Când am început să zic rugăciunea, cum mă învățase Părintele Arsenie, [...] am avut niște furtuni de gând. Toate aceste gânduri se revărsau în timp (amintiri, urâciuni, vorbe, expresii murdare, vorbe pe care nu le-am zis niciodată cu cuvântul). Niște furtuni de gând, niște răutăți pe care eu le purtam în mine și nu știam de ele. Și răutățile acestea le-am purtat în mine până când lucrurile s-au limpezit, cu vremea, dar nu foarte repede.”3

Ulterior au venit și bucurii duhovnicești din această rugăciune: „Pe lângă furtunile de gând, pe lângă confruntările negative, am avut însă și nişte bucurii, pentru care eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, în înţelesul că, mergând la școală și zicând rugăciunea aceasta, aveam așa o bucurie de mare, încât mi se părea că mă ridică cineva pe sus. Bineînţeles, nu mă ridica nimeni pe sus, era o impresie a mea născută din plinătatea bucuriei.”4

„Când am ajuns la Teologie, a venit vorba despre rugăciunea asta și îmi spune cineva: Măi frate, stai, că nu se poate face așa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic!5

Părintele Teofil ar fi dorit să găsească pe cineva care să-i spună despre experiența sa personală în legătură cu rugăciunea de toată vremea. A cercetat chiar și părinți mai cunoscuți din vremea sa, dar majoritatea îi dădeau doar citate din cărți. Între timp a ajuns el însuși la niște concluzii: „Pe mine mă interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Ţi-a adus limpezimea minţii? Ţi-a adus liniștea sufletească? Ţi-a adus dorinţa de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu? Ţi-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor? Ţi-a adus fermitatea în cunoștinţa de Dumnezeu și înlăturarea gândurilor rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa de bine? Ţi-a adus dorinţa de de­pășire de tine însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea și orice rugăciune.”6

Mai spunea, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna pururea cu nădejde de El și a te încrede în El în toate, orice ai face și ţi s-ar întâmpla.”7

Un alt aspect important mereu subliniat de părintele este următorul: „Susţin din toate puterile mele că rugăciunea și rânduiala liturgică nu trebuie să fie părăsită sau înlocuită, ci trebuie doar să fie completată prin rugăciunea de toată vremea, indiferent dacă este făcută personal, în chilie sau în altă parte, fie că este făcută în obşte, la ascultări, dar cu angajare personală, din partea fiecărui participant. Să învăţăm noi rugăciunea aceasta, să învăţăm și pe alţii, să învăţăm copiii încă din copilărie să zică Doamne, Iisuse...8

Vom încheia această scurtă evocare cu o poezie mult îndrăgită de părintele Teofil. Este vorba de un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog, tradus în mod inegalabil de Teodosia-Zorica Lațcu, în care putem întâlni roadele unei rugăciuni sincere și profunde adresate lui Dumnezeu:

„Cum de foc ești ce țâșneste și eşti val răcoritor?

Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?

Cum de faci din vameși îngeri și-ntunericul lumină?

Cum de scoți din iad și cum de curățești pe cei din tină?

Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?

Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăși îi împaci?

Cum de rabzi și suferi, Doamne, cum nu răsplătești îndată?

Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ție Ți se-arată?

Cum, fiind așa departe, vezi ce facem fiecare?

Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare.”

 

Articol de Pr. Bogdan Scorțea, Ziarul Lumina

Note:

1 Arhim. Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Ediția a II-a, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 229.

2 Ibidem, p. 229.

3 Arhim. Teofil Părăian, Să gândim frumos, ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 255.

4 Veniți de luați bucurie, p. 230.

5 Ibidem, p. 229.

6 Ibidem, p. 229.

7 Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 42.

8 Veniți de luați bucurie, p. 231.



Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 

În Postul Mare auzim la sfintele slujbe rostită Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Această rugăciune este respiraţia noastră duhovnicească din vremea înfrânării ca pregătire spre Sfintele Paști. O regăsim permanent în cadrul slujbelor, însoţită de metanii. Părintele Alexander Schmemann a numit-o „rugăciunea Postului Mare”. Este adevărat acest lucru pentru că, în acest răstimp, la finalul oficiului liturgic, zilnic, începând din prima zi a Postului Mare şi până în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, rostim Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul. Excepţii fac zilele de sâmbătă şi duminică din acest interval liturgic.

O rostim la Vecernie, Pave­cerniță, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri și Obedniță, adică de 9 ori într-o zi de post, de luni până vineri, iar în zilele când se săvârşeşte Liturghia Darurilor înainte sfințite, de 8 ori, deoarece nu mai este rostită la Vecernie, care este unită cu Liturghia. În fapt, Liturghia Darurilor înainte sfințite este o Vecernie cu rânduială de împărtăşire. „Numerele 8 și 9, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngerești și la veacul viitor, simbolizat prin numărul 8, vrând parcă să ne spună că numai pocăința ne poate învrednici de viața fericită a vieții veșnice și de traiul împreună cu îngerii” (Părintele Petroniu Tănase, „Doamne și Stăpânul vieții mele. Rugăciunea pocăinței”, în Convorbiri duhovnicești).

Rânduiala tipiconală prevede rostirea astfel a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie (o metanie). Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăru­iește-l mie, slugii Tale (o metanie). Așa Doamne, Împărate, dăruieș­te-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (o metanie)“. Și după rugăciunea aceasta se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (o închinăciune); Dumnezeule, cură­țeș­te-mă pe mine păcătosul (o închinăciune); Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă (o închi­nă­ciune); Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă (o închinăciune); Și pe urmă, iarăși, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: „Doamne și Stăpânul vieții mele...” Rostind această rugăciune intrăm în duhul ascetic al postului şi pătrundem în spiritualitatea Triodului, pentru că ea este un rezumat al programului duhovnicesc din Postul Mare.

Părintele Petroniu Tănase ne învaţă că tipicul prevede să rostim această rugăciune „având ochii trupești și mâinile ridicate în sus, cu ochii minții înălțați către Dumnezeu, cu umilință, cu lacrimi și cu frică de Dumnezeu, însoțită de metanii și închinăciuni”, pentru că „ea preface și înnoiește întreaga viață sufletească”.

Această rugăciune are trei părţi ce constituie trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu. Şi avem după cum precizează în „Triodul explicat” ieromonahul Makarios Simonopetritul: „Cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi păstrătoare ale stării dobândite, graţie celui de-al doilea grup, în cel de-al treilea”.

Rugăciunea începe cu rostirea cuvântului Doamne ce ne sugerează „misterul inaccesibil al lui Dumnezeu” (Olivier Clement, „Ru­găciunea Sfântului Efrem ­Sirul“). În acelaşi timp ne exprimăm şi cererea noastră smerită faţă de Tatăl ceresc pe care-L proclamăm Stăpânul vieții noastre. Facem acest lucru deoarece ştim că Dumnezeu este Cel care dă sens vieţii noastre. Însăşi existenţa noastră este în mâna Domnului, Cel ce ne-a dăruit viaţa.

Stăpânului vieţii noastre Îi cerem să nu ne dea „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert”, adică să ne ferească de aceste risipiri trecătoare ce ne abat de la drumul desăvârşirii duhovniceşti prin post. Trândăvia ne ţine departe de nevoinţa ascetică şi ne face să amânăm postirea şi pocăinţa. Părintele Alexander Schme­mann ne spune că este o boală fundamentală, deoarece „este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe”. Ceea ce ne duce în jos şi nu ne lasă să urcăm pe scara virtuţilor duhovniceşti.

După ce scăpăm de duhul trândăviei urmează să trecem şi de duhul grijii de multe, despre care Sfinții Părinți spun că „este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ține lipiți de cele pământești” (Părintele Petroniu Tănase, „Doamne și Stăpânul vieții mele. Rugăciunea pocăinței”, în Convorbiri duhovnicești).

Grija noastră exagerată de cele trecătoare ne face să neglijăm cele spirituale şi să nu oferim timp şi pentru mântuire în viaţa noastră. De aceea trebuie să scăpăm de acest duh, pentru a putea să ne dedicăm cu toată fiinţa, acum în vremea postului, desăvârşirii noastre duhovniceşti prin care să câştigăm mântuirea.

Un alt duh adus de mândrie în viaţa noastră este cel de stăpânire, care echivalează cu slava deşartă. Părintele Petroniu Tănase spune că este „un duh al răutății, o înțe­legere strâmbă a purtării omului față de aproapele”, adică în locul iubirii faţă de ceilalţi păcatul mândriei ne duce la dorinţa de a stăpâni despotic pe semenii noştri. Tot părintele Petroniu ne arată şi modul cum putem părăsi această patimă, înţelegând că „adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieții pentru mântuirea lui”.

Următorul duh de care trebuie să ne lepădăm este cel care defineşte societatea în care trăim, al grăirii în deșert. Astăzi, toţi vorbesc de dragul de a vorbi fără să spună ceva ziditor. Toţi vor să fie doar auziţi, dar nu transmit ceva în planul folosului duhovnicesc. Olivier Clement spune că „trăim într-o civilizaţie a vorbelor deşarte, a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei”.

Sfântul Ioan Scărarul atribuie două cauze ale grăirii în deșert, şi anume: slava deşartă şi lăcomia pântecelui. Tocmai acestea sunt bolile sufleteşti ce domină societatea hedonistă a lumii în care trăim.

Pentru a scăpa de aceste patimi Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea „duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”. Toate acestea ne aduc în starea duhovnicească prin care putem parcurge drumul anevoios al postului. Părintele Petroniu Tănase explică: „Curăția este prima treaptă a nepătimirii”, gândul smerit „este o așezare în starea firească a exis­tenței noastre pământești în fața lui Dumnezeu”, iar „răbdarea cu­răță, preface și înnoiește sufletul”. „Duhul dragostei este desăvârșirea și încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăția, cu smerenia și cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu și de aproapele; a ajuns la dragostea care este plinătatea tuturor virtuților, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele”.

De fiecare dată încheiem cerând Împăratului ceresc să ne dăruiască să vedem păcatele noastre pentru a nu osândi pe semenii noştri pentru greşelile lor. Făcând acest lucru, suntem în gândirea duhovnicească a postului ce ne cheamă la pocăinţă şi la iubirea necondiţionată a aproapelui. De aceea rostim cuvintele vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” şi mărturisim „Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă”, cerând Celui ce ne-a zidit să ne mântuiască.

Ziarul Lumina




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Importanta educatiei clasice ieri si azi

 

Sfântul Ierarh Grigorie Palamas, a cărui prăznuire o săvârșim și în a doua Duminică a Sfântului și Marelui Post, precum și ceilalți Sfinți Părinți, sunt pentru noi atât modele duhovnicești, cât și modele culturale. Faptul că ei au reușit să dărâme ereziile din acele vremuri și să apere Dreapta Credință este, bineînțeles, o lucrare a Harului. Dar dacă analizăm cu atenție scrierile acestora, ne dăm seama că și pregătirea lor culturală a avut un rol important. Profunda cunoaștere a Logicii, Retoricii și Filosofiei, precum și înțelegerea corectă a limitelor științelor, i-a ajutat să descopere erorile de raționament din scrierile ereticilor, să le explice și să le combată.

Înzestrat cu abilități intelectuale deosebite și primind o aleasă educație și formare culturală la curtea împăratului Andronic al II-lea Paleologul, tânărul Grigorie Palamas a parcurs cu excelente rezultate toate disciplinele care făceau parte pe atunci din pregătirea superioară (Gramatică, Logică, Retorică, Filosofie, Științe). Discipol al renumitului cărturar Teodor Metokites, Grigorie se va distinge la 17 ani prin elocința discursului său referitor la Tratatul de Logică al lui Aristotel, în prezența împăratului, la care dascălul său avea să remarce: „Însuși Aristotel dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin”.

În prezent, ca reacție la modernizarea uneori excesivă, mulți părinți doresc pentru copiii lor o pregătire de tip clasic. Sesizând această orientare, unele școli particulare declară că oferă o pregătire clasică, însă, din păcate, aceasta este o simplă afirmație, deoarece persoanele în cauză nici nu cunosc în profunzime ce înseamnă pregătire clasică. Impresia lor este că aceasta ar însemna doar „cu creta pe tablă și cu cartea pe bancă, fără calculatoare”.

Adevărata pregătire clasică se bazează pe câteva elemente principale, pe care școlile particulare de azi nu le pot oferi. În primul rând, pregătirea clasică se realiza într-un cadru special de relație interpersonală: relația maestru – discipol. Nu era un învățământ de masă! Știm bine că masele largi de copii și adolescenți nu aveau acces la învățământ, în acele vremuri. Asta nu înseamnă să desființăm învățământul de masă! Nicidecum! Însă trebuie să înțelegem în profunzime caracteristicile pregătirii clasice dacă vrem să o reluăm în prezent, la scară mică, cu grupuri mici de adolescenți.

La vârsta de 17 ani, Sfântul Grigorie era discipol al marelui cărturar Teodor Metokites, iar aceasta se întâmpla la curtea împăratului Andronic. Sfânta Ecaterina provenea dintr-o familie de rang înalt, beneficiind în acest fel de multe privilegii. Studiind cu profesori particulari, știa bine limbile greacă şi latină, avea cunoştinţe temeinice de Medicină, Astronomie, Filosofie şi de Oratorie. Cunoștințele ei culturale erau atât de vaste și de temeinice încât, fiind pusă în faţa unei adunări de cincizeci de filosofi păgâni, rânduiți de împărat să o determine să se închine zeilor, filosofii au recunoscut fără putinţă de tăgadă Adevărul pe care ea îl susţinea şi care era Însuşi Hristos. Pentru aceasta, cei cinzeci de filosofi au îndurat în cele din urmă moarte martirică.

Al doilea element principal al pregătirii clasice era, deci, temeinicia. Ritmul de studiu era unul firesc, învățarea se făcea în profunzime, iar timpul dădea soliditate cunoștințelor și deprinderilor intelectuale. Motivația era intrinsecă, adolescenții învățând de dragul cunoașterii și cu scopul de a-i ajuta pe semeni. Astăzi cum învață elevii ? Repede și superficial, cu un ritm impus de teste, teze, evaluări, examene. Iar apoi vine mult-dorita vacanță în care nimeni nu mai vrea să realizeze nicio activitate intelectuală!

Al treilea element principal al pregătirii clasice era caracterul enciclopedic. Dacă studiem cu atenție biografia marilor savanți, observăm faptul că stăpâneau mai multe
domenii și reușeau să facă transferuri de noțiuni și metode de la o disciplină la alta. Leonhard Euler, născut în 1707, intră la 13 ani la Universitatea din Basel, unde studiază Filosofia, iar la 19 ani își ia doctoratul cu o teză referitoare la propagarea sunetului. A scris 380 de articole și 200 de scrisori pe teme științifice, precum și două volume de Analiză Matematică și două volume de Știință navală. Are contribuții importante în Algebră, Teoria numerelor, Analiză, Geometrie, Trigonometrie, Mecanica fluidelor, Rezistența materialelor, Astronomie și Logică.

Al patrulea element al pregătirii clasice era integrarea cunoștințelor științifice într-un model de Filosofie a științei. Galilei, Kepler, Descartes, Leibniz, Euler, au avut și preocupări filosofice.

Al cincilea element al pregătirii clasice era activitatea experimentală. Forța de frecare, plutirea obiectelor, aruncarea pe oblică, mecanismele de bază (pârghia, scripetele, planul înclinat, roțile dințate), hidrodinamica și aerodinamica, reflexia și refracția luminii, reacțiile chimice, mai târziu electricitatea, magnetismul, electromagnetismul, difracția și interferența luminii, toate se studiau în laborator! Acest lucru era foarte important deoarece permitea adolescenților să-și formeze ceea ce numim simțul realității fizice și să înțeleagă în profunzime relațiile matematice care guvernează funcționarea universului.

Aceasta era pregătirea clasică și aceste cinci elemente principale trebuie avute în vedere dacă dorim să dăm copiilor noștri o pregătire clasică! Iar despre echilibrul care ar trebui să existe, în prezent, între pregătirea clasică și cea modernă, ne propunem să discutăm într-un alt articol.

Ioan Vlăducă - Chilia Buna Vestire



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Adevaratul razboi este intre Dumnezeu si diavol si se poarta pe taramul inimilor noastre
 
Iată-ne la începutul Postului Mare, perioadă de pregătire sufletească pentru întâmpinarea Învierii Domnului, în care intrăm, însă, cu sufletele tulburate. Starea aproape continuă de panică în care am fost ținuti timp de doi ani pentru a accepta o dictatură biometrico-medicală în numele sănătății și „siguranței” - de parcă panica permanentă ne-ar putea face mai sănătoși sau ne-ar crea vreun sentiment de siguranță – ne-a slăbit și mai mult puterile sufletești, capacitatea de a ne păstra echilibrul interior și discernământul. Mai mult, strategia antagonizării, cultivarea unei mentalități de tip „ori/ori” (alb-negru) – fiind una dintre tehnicile esențiale ale propagandei  – ne-a adus într-un război unii împotriva celorlalți (vacciniști versus „anti-vacciniști”, oamenii cu mască versus cei care au optat să respire liber, oamenii „responsabili” versus protestatarii „iresponsabili” etc.), într-o perioadă în care unitatea și calmul, încurajarea, menținerea judecății raționale și a echilibrului emoțional erau mai necesare decât oricând. Însă tocmai acestea au fost stările cel mai puțin cultivate în pandemie. 
Pe acest fond de psihoză colectivă, declanșată și întreținută mediatic, s-a făcut intrarea într-o nouă „pandemie”, menită să ne destabilizeze și mai mult psihic, emoțional, dar și material: cea a terorii războiului. Mașinăria mediatică a început să fie din nou activată la turații maxime, devenind un adevărat pericol pentru stabilitatea psihică și emoțională a populației expuse acesteia. Noianul de emoții negative, combinate cu provocarea la ură și dezbinare ne transformă, de fapt, în masa de manevră într-un război care nu e al nostru. Este firească și umană starea de îngrijorare, precum și cea de compasiune față de cei afectați de acest conflict condamnabil, însă la pacea pe care toți o dorim nu se poate ajunge prin dezbinare, prin ură, nici prin manipularea emoțiilor sau fake-news-uri, nici prin teroarea întreținută mediatic, care nu poate decât să ne întunece mințile și inimile. Într-o carte de mare folos duhovnicesc, „Inima în marele post”, Sf. Nicolae Velimirovici scrie: „De aceea s-a zis: «Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzește-ți inima, căci din ea izvorăște viața.» Izvorăște viață dacă o păzești; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea. Așadar, păzește și păstrează izvorul vieții din tine, ca să nu se tulbure. (…) Adu-ți aminte de înfricoșatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima pe care nu o călăuzește Dumnezeu și de toate cele ce se ies din această inimă.” 
Suntem liberi să-I dăruim Domnului inima noastră spre călăuzire, sau să ne-o predăm acestei culturi, cu totul necreștine, a fricii și a învrăjbirii, pe care ecranele și canalele media principale o propagă neîncetat, bombardându-ne simțurile și confiscându-ne emoțiile. Inima ne-o călăuzim și ne-o strunim cu mintea, pe care trebuie să o păstrăm așa cum o avem de la Dumnezeu: limpede, trează, înțeleaptă și liberă – nu înrobită simțurilor sau emoțiilor. Într-un articol pe care l-am tradus mai demult despre metodele de creare a psihozei în masă, articol publicat inițial pe blogul – supus unei cenzuri dure – al medicului american Joseph Mercola, autorul scria: „«Menticidul» este un termen care înseamnă «uciderea minții» și constituie un mod de a controla masele prin uciderea sistematică a spiritului uman și a gândirii libere. (...) O societate este pregătită pentru menticid prin inocularea deliberată a fricii.” Neorânduiala din lumea noastră lăuntrică ne înrobește inima – care, astfel, devine o pradă ușoară a acestui torent de emoții fabricate mediatic – și aduce dezordine și în mintea noastră, care nu mai poate distinge între adevăr și minciună și care și-a pierdut ancora în Adevăr. 
Atunci, inima nu ne mai poate fi călăuzită de Dumnezeu – călăuzire care nu poate avea loc decât printr-o minte curățată și eliberată din vâltoarea tuturor acestor iluzii și senzații inoculate mediatic, care ne fac să ne pierdem judecata rațională. Nu spun că toate canalele media contribuie la crearea de mase psihotice, însă, pentru a distinge, în tot acest haos, unde este adevărul, este nevoie de menținerea unei judecăți limpezi, a echilibrului sufletesc și a stăpânirii asupra propriilor emoții. Tot ceea ce ne face să ne pierdem această stăpânire de sine și judecată, tot ceea ce ne aruncă într-o extremă sau alta și în vâltoarea emoțiilor destabilizante mai degrabă ne îndepărtează de adevăr și ne creează o stare sufletească din care a fost alungat duhul iubirii și al liniștii, care trebuie să sălășluiască într-o inimă dispusă a fi călăuzită de Dumnezeu. Noam Chomsky spunea mai demult că „anual se cheltuie sute de miliarde de dolari pentru a controla mințile oamenilor”. În acest mod „menticidul” devine un fenomen răspândit la nivel de mase. Acest fenomen duce nu numai la confiscarea emoțiilor noastre, dar și la uciderea gândirii libere, a gândirii critice, a conștiinței libertății și demnității și a curajului de a lupta pentru apărarea drepturilor și libertăților noastre. Astfel ni se confiscă puterea gândirii, iar oamenii nu mai au curajul de a gândi cu propria lor minte, fiindcă nu mai au libertate interioară. În acest mod se dezvoltă de fapt, cum avertiza Orwell, „crimăgânditul”.  Devenim, fără să ne dăm seama, înțeleniți într-o „gândire unică”, inoculată treptat, prin metode subtile, și absorbiți într-o uniformizare totalitară, în care căutăm cu orice preț „scăparea” din fața atâtor pericole cu privire la care suntem avertizați prin acest bombardament informațional neîncetat. 
Inconștient, este perceput drept un pericol însuși curajul de a gândi cu propria minte, de a-ți pune întrebări, de a avea o altă opinie față de viziunea unică acceptată și promovată autoritar prin canalele media principale, fiind interzise și excluse din dezbatere orice analiză sau argument în dezacord cu singura realitate care trebuie să existe – cea [re]definită de discursul unic.  La aceasta autocenzură se ajunge, însă, prin menținerea noastră permanentă într-o stare de frică paralizantă. Pentru a ne recăpăta puterea gândirii, pentru a ne dezrobi inima de sub jugul emoțiilor răvășitoare și al urii dintre noi, cultivate mediatic, e necesar să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul nostru. De asemenea, pentru vremurile pe care le traversăm, consider foarte necesară lectura acestor două cărți esențiale: „Războiul și Biblia” de Sf. Nicolae Velimirovici și „Tratat de dezinformare”, de Vladimir Volkoff. Prima carte, „Războiul și Biblia”, ne arată că nu există nicio altă carte mai actuală despre război și despre cauzele lui decât Biblia. Războiul dintre noi și dintre popoare și starea de înrobire materială și sufletească a unui popor au cauze mult mai profunde, constând în înrobirea omului față de păcat, războiul omului împotriva lui Dumnezeu – care duce la războiul dintre noi și din inima noastră și la distrugerea comuniunii între membrii aceluiași popor și a bunei înțelegeri între popoare – și șubrezirea credinței (ceea ce are drept efect subjugarea noastră prin frică). 
„Pacea fără Dumnezeu e leagănul războiului. … Misiunea Europei era să trăiască creștinește și să ajute fraților săi, popoarelor păgâne, să se ridice la Hristos. În loc de asta, Europa a căzut ea însăși în închinarea la idoli. (…) Robia exterioară a unui popor este simbolul înrobirii lui duhovnicești premergătoare. (…) Păcatul omului față de om apare că urmare a păcatului omului față de Dumnezeu. Războiul omului împotrivă omului apare ca urmare a războiului omului împotrivă lui Dumnezeu”, scrie Sf. Nicolae Velimirovici în cartea sa profetică. Oare pacea propovăduită mult timp în Europa de către UE a fost o pace cu Dumnezeu sau cu excluderea Lui? Excluderea din Constituția UE a oricărei referiri la Dumnezeu și la tradiția creștină, pe care se întemeiază Europa, înlocuirea creștinismului cu libertinajul hedonist, cu ideologia neomarxistă, cu nihilismul, agnosticismul și ateismul și atacul tot mai fervent asupra valorilor creștine și asupra firescului sunt o dovadă a războiului dus împotriva lui Dumnezeu în această parte a lumii, care s-a renegat pe sine, ajungând într-o stare avansată de degradare morală. Asupra acestei situații cu totul îngrijorătoare avertiza, acum câțiva ani, un grup de intelectuali conservatori (profesori universitari, filosofi, scriitori, publiciști) din diferite țări europene, care au redactat împreună Declarația de la Paris. O „pace” instituită prin inculcarea în mentalul colectiv a anomaliilor ideologiei la modă a corectitudinii politice și prin impunerea gândirii unice totalitare este o pace falsă, din care a fost alungat cu totul Hristos și învățăturile Sale. Este „pacea” unui paradis terestru în care chiar Biblia ajunge să fie interzisă din cauza valorilor ei „inacceptabile”. 
În iunie 2021, Parlamentul European a adoptat raportul Matici, prin care avortul este considerat „drept fundamental al omului” și prin care se dorește impunerea ideologiei „transgenderismului” și a „educației sexuale complete” inclusiv pentru elevii din clasele primare. Raportul a fost adoptat cu 378 de voturi pentru, 255 împotrivă și 42 de abțineri. Când noi trăim într-o astfel de „pace”, este ușor să ne lăsăm confiscați mintal și emoțional de forțe destructurante din exterior, este ușor să ne pierdem pe noi înșine, copleșiți de zgomotul informațional permanent, care învolburează societatea și lumea noastră lăuntrică. „Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înșine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor”, avertiza tot Sf. Nicolae Velimirovici. Și tot acest mare sfânt sârb, care, în vremurile sale, a predicat în importante capitale ale lumii și a fost un mare erudit, îndemna: „Să nu-L batjocorim pe Împăratul, Domnul Dumnezeu, ca să nu căpătăm o pedeapsă mai mare, și poate, vai! fără de îndurare. (...) Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noștri, ca să nu fim din nou striviți.” Înțelegând că „pacea fără Dumnezeu e leagănul războiului”, trebuie să ne dorim acea adevărată pace, care vine atunci când reușim să ne recăpătăm puterea gândirii, stăpânirea asupra propriilor emoții și frici și când Îi dăruim Domnului inima noastră spre călăuzire, pentru a nu mai fi supusă duhului tulbure al acestei lumi. 
Aceasta, fiindcă „Împărăția Cerurilor ține împărăția pământească” (Sf. Nicolae Velimirovici), iar fără Dumnezeu, pe care să Îl punem stăpân asupra împărăției noastre lăuntrice, în zadar căutăm pacea în noi și în lume. Cauzele războaielor „sunt în mâinile oamenilor, iar efectele, în mâinile lui Dumnezeu”. Adevăratul război este între Dumnezeu și diavol și se poartă pe tărâmul inimilor noastre, sau, cum scria Dostoievski, „e lupta dintre diavol și Dumnezeu, sufletul omului fiind câmpul de bătaie…”. De aceea e nevoie acum, mai mult decât oricând, să petrecem mai mult în post și pocăință și să înmulțim rugăciunea pentru pacea adevărată pe care harul lui Dumnezeu să o coboare în inimile noastre și în lume, pentru luminarea conducătorilor și pentru ca iubirea și milostivirea lui Dumnezeu să atenueze legea păcatului și a răutății, care ne apasă și ne asuprește, și să îngăduie să mai existe această lume. - Activenews


Omul natural şi omul social - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

Starea naturală şi starea socială a omului
Scurte consideraţii istorice şi doctrinare
 

Dihotomia dintre starea naturală şi starea socială a existenţei umane este prezentă, în forme, conţinut şi înţelesuri diferite în mai toată gândirea şi creaţia filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate şi până în prezent.

Conceptele fundamentale ale filosofiei sociale susţinute de John Locke sunt libertatea şi egalitatea care, în concepţia filosofului, fac parte din natura umană. Relaţiile dintre oameni în starea de natură sunt relaţii de forţă, dar dreptul nu este o expresie a acestor relaţii, ci reprezintă legătura dintre o fiinţă liberă cu o altă fiinţă liberă, raport ce se realizează în egalitate. Aceste relaţii se constituie în mod natural înaintea oricărei convenţii care să ducă la constituirea societăţii civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăţi civile. În acest fel, filosoful continuă ideea aristocratică, şi anume aceea a omului ca fiinţă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalţi oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societăţii civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului şi el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepţia filosofului, acest drept este absolut, iar conservarea şi apărarea lui este esenţială pentru existenţa omului atât în stare naturală, cât şi în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Pentru Locke, problema esenţială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizaţii bazate pe reguli şi a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă şi să limiteze puterea discreţionară a statului.

Necesitatea existenţei legilor este vitală pentru existenţa societăţii şi pentru supravieţuirea comunităţii: Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristică care o apropie de societatea civilă şi care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepţia filosofului, „statul natural este un stat raţional, natural şi prelegal”. Statul natural este raţional pentru că prin raţiune îşi reglează viaţa în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea şi egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu raţiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate şi dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiţia privată. Acest drept al justiţiei private înseamnă, în esenţă, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar şi validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esenţă, în concepţia filosofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală şi intangibile şi, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate şi libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimţământului comun şi al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepţia lui Locke, obiectul contractului social este garanţia drepturilor naturale, şi nu suprimarea lor în favoarea suveranului, aşa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociaţii îl pun la dispoziţia societăţii civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelenţă una pur juridică şi limitată. Această teorie considerată a fi profundă şi democratică de către majoritatea autorilor se regăseşte şi în doctrina modernă a statului liberal şi a constituţionalismului democratic1.

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali şi independenţi, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuşi puterii politice a altuia fără propriul lor consimţământ prin care ei pot conveni cu alţi oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranţa lor mutuală, pentru liniştea vieţii lor, pentru a profita în linişte de ceea ce le aparţine în mod propriu şi pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”2.

Liberalismul democratic îşi revendică principiile din concepţia lui Locke cu privire la relaţia individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susţinută şi de constituţionalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituţie nu poate fi decât omul, nu şi colectivităţile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanţii, iar omul, prin natura sa, este şi o fiinţă socială. Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunţări parţiale şi provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiţii mai bine organizate şi a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertăţii şi egalităţii individuale, pentru fiecare membru al societăţii, dar şi garantarea legalităţii. Pentru a justifica existenţa şi a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepţia lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăşi, ci numai prin valorile morale pe care le apără şi în raport de care îşi exercită atribuţiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală. Scopul întregii construcţii teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze şi nu să împiedice libertatea individuală. Locke susţine teoria separaţiei puterilor în stat ca şi garanţie a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincţii importante între public şi privat, libertatea individuală şi obligaţii publice, sfera de intervenţie a statului şi sfera de acţiune a individului, atribuţiile instituţiilor şi, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii. Problematica analizată de marele filosof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate şi stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că, în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale şi, prin urmare, în relaţia acestuia cu societatea şi statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relaţiei având o poziţie recesivă, chiar subordonată individului uman.

La fel ca şi pentru David Hume şi John Locke, şi în opera lui Jean Jacques Rousseau există preocupare pentru a distinge între societate şi natură, între omul natural şi omul social. Spre deosebire de alţi autori, la Rousseau această opoziţie este analizată mai profund, iar consecinţele distincţiei dintre societate şi natură sunt valorificate la un nivel superior. Susţinem aceasta, pentru că în concepţia de ansamblu a lui Rousseau, opoziţia dintre natural şi social este transpusă într-un alt plan metafizic mai adânc, şi anume opoziţia dintre fiinţă şi aparenţă. Se poate susţine că pe dualitatea fiinţă – aparenţă este clădită opoziţia dintre omul natural şi omul social.

Elaborările teoretice ale lui Rousseau apar, în special, în operele sale fundamentale Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Discurs asupra inegalităţii între oameni şi, evident, în Contractul Social. Gânditorul genovez subliniază că societatea face parte din sfera aparenţei, neavând deplinătatea ontologică a naturalului, deoarece este exclusiv creaţia omului. Mai mult decât atât, ea primeşte autonomie şi se întoarce împotriva individului cu o forţă anonimă şi ostilă. Această forţă este considerată de Rousseau ca fiind „aparentă” deoarece nu reprezintă omul în autenticitatea sa naturală. În lucrarea sa Discurs asupra originii inegalităţii, autorul subliniază că: „Prima sursă a răului este inegalitatea, deoarece din inegalitate provin bogăţiile; cuvintele sărac şi bogat sunt relative şi pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogaţi, nici săraci. Bogăţiile dau naştere la lux; luxul provine din artele frumoase şi din lenevia provenită de la ştiinţă”3.

Astfel, societatea, ca şi creaţia omului, se întoarce împotriva creatorului ei folosind disponibilitatea omului de a renunţa foarte uşor la libertatea sa ca fiinţă şi de a accepta aparenţa oferită de o civilizaţie ce se constituie în factor de constrângere, în esenţă ostil omului. Este ceea ce Hegel va numi în opera sa „viclenia raţiunii”, deoarece societatea, în aparenţa sa existenţială, devine autonomă şi îşi realizează scopul, uneori progresul social, fără ca cel ce a creat-o să o mai poată controla, omul devenind un simplu element într-un eşafodaj ce se dovedeşte tot mai constrângător.

Aspectele mai sus arătate, precum şi altele care rezultă din opera filosofului, pun în evidenţă superioritatea omului natural faţă de cel care trăieşte în societatea civilizată. Trecerea, am spune noi dialectică, prin complexitatea sa, de la starea de natură la starea de civilizaţie este, în concepţia autorului, nu un progres, ci o degradare a fiinţei, a esenţei umane. În concepţia lui Rousseau, contradicţia se manifestă nu numai între natură şi societate sau între natură şi civilizaţie, dar, aproape paradoxal pentru gândirea filosofică occidentală, contemporană, şi între natură şi cultură. Aceasta din urmă nu este considerată ca un factor de realizare a fiinţei umane prin trecerea la un nivel superior marcat de spiritualitatea sa, ci este gândită ca o golire de sens a autenticului uman, ca o schimbare de direcţie a esenţei umane. Pentru a înţelege o astfel de concepţie este bine să subliniem că întreaga preocupare a gânditorului de a explica natura, omul şi societatea are la bază un fundament moral, mai mult încercarea de a găsi o cale spre fericire. Referindu-se la cultură şi societate, Rousseau afirmă: „Ce am câştigat cu acesta? Multă flecăreală, bogăţii şi discuţii inutile, cu alte cuvinte duşmani ai virtuţii şi ai bunului simţ comun. În schimb, am pierdut inocenţa şi moravurile. Mulţimea se târăşte în mizerie, toţi sunt sclavii viciilor4.

Este remarcabilă preocuparea autorului de a lega, chiar şi indirect, cultura de moralitate. Această temă o regăsim şi în filosofie, dar mai ales în teologia ortodoxă contemporană. Existenţa naturală, dimensiunea ontologică autentică este realizată prin intermediul omului, singura fiinţă care poate gândi şi trăi moral. De aceea, cultura, ca şi fapt existenţial, este în autenticitatea sa numai dacă poartă în sine valorile morale, am spune noi cu predilecţie valorile morale care decurg din adevărurile de credinţă. În acest sens, părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Omul bun este tare; săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”.

În încercarea de a descrie fiinţa umană în adevărata sa esenţă, Rousseau va construi un model teoretic al fiinţei naturale a omului. Acesta este omul primitiv. Prin urmare, starea de natură la care se referă filosoful implică existenţa primară asocială a omului în toată naturalețea sa biologică şi afectivă. Această stare naturală, primitivă a omului, Rousseau o va compara cu starea omului social.

Rousseau crede că această stare existenţială a omului natural şi în mijlocul naturii, fără constrângeri, înseamnă adevărata fericire. Lipsa oricăror limitări, condiţionări sau restrângeri garanta libertatea absolută, pentru că omul se identifica practic cu natura din care provenea, iar starea de fericire era una existenţială, ontologică, permanentă, ci nu o creaţie a gândirii, în sensul că omul natural era fericit, deoarece nu se gândea la fericire. În acest fel, fericirea şi libertatea se regăseau ca fiind proprii modelului teoretic al fiinţei omului primitiv. Rousseau afirma că „omul natural era fericit fără să se gândească la fericire, liber fără a face uzaj de libertatea sa; independent, căci era privat de toate relaţiile durabile cu apropiaţii săi; inocent, prin absenţa oricărei conştiinţe morale5. Descrierea de mai sus a stării naturale este fiinţa adecvată a omului. Aparenţa o constituie omul social.

Baza existenţei sociale a omului o constituie un „acord mutual de voinţă” prin care aceştia încearcă astfel să-şi conserve mai bine existenţa. Din cuprinsul operelor fundamentale ale lui Rousseau rezultă că omul natural, conceput ca fiind suficient sie însuşi, nu depindea în niciun fel de semenii săi şi nu avea în firea sa sociabilitatea, aşa cu susţineau Aristotel, şi mai târziu John Locke. Prin urmare, „asocierea” care determină societatea şi eventual sociabilitatea omului nu are o dimensiune ontologică a fiinţei umane, ci numai una fenomenologică, adică este o aparenţă şi se produse exclusiv ca manifestare de voinţă a omului. Gândul asocierii şi implicit voinţa de a se asocia este determinat la om din necesitatea, în mare parte naturală, de a-şi conserva existenţa.

În Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau va sublinia că acordul nescris de voinţă prin care oamenii pun bazele existenţelor sociale reprezintă sursă de speranţe reciproce în realizarea unor interese comune, obligând pe fiecare să concure la fericirea celorlalţi pentru ca el însuşi să fie fericit. Acestea sunt însă speranţe, mai degrabă iluzii pentru că, aşa cum spunea Rousseau, „la o examinare mai atentă rezultă multe devieri de la ce ar putea să-l facă fericit pe om”. „Este minunat că oamenii sunt puşi în imposibilitate să se înşele, să se trădeze, să se distrugă reciproc. Trebuie să avem grijă însă să nu ne vedem niciodată aşa cum suntem: oameni ale căror interese se întâlnesc şi nu au nici un mijloc pentru a reuşi, decât pe acela de a se înşela6”. Rousseau face, prin urmare, un elogiu al simplităţii, al naturalului în dimensiunea sa ontologică cea mai profundă cu referire la sfera valorică componentă a existenţei umane.

 

Categorii existenţiale ale stării naturale şi stării sociale

In concepţia noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanţii doctrinei contractului social, starea naturală a existenţei umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenţei sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifice societăţii şi statului.

De aceea, considerăm că într-o accepţiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existenţială, ci esenţa existenţei umane, starea socială nu înlătură starea naturală a omului, dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul în dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creaţia este bună şi, totodată, omul ca persoană liberă şi responsabilă a fost creat în relaţie de comuniune de iubire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu toţi semenii şi cu tot universul. Starea naturală este frumuseţea cea dintâi a omului creat după chipul lui Dumnezeu şi care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiul al lui Dumnezeu după har.

Iată de ce starea naturală nu dispare o dată ce omul trece la starea socială, ci este o prezenţă permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată dar, este adevărat, poate fi haşurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, contrare stării sale naturale. Omul, prin creaţie, a primit darul libertăţii, posibilitatea de a alege între bine şi rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială şi tot ceea ce presupune aceasta, civilizaţia, cultura, sunt bunuri proprii şi reprezintă totodată singura realitate a existenţei. Acesta este chipul omului care trăieşte exclusiv în dimensiunea socială a existenţei sale, pe care o consideră opusă stări naturale, privită în special ca o formă primitivă de existenţă şi care se consideră a tot suficient sieşi. Un astfel de om consideră că existența se rezumă la acest veac, iar sensul existenţei nu este decât „eul propriu” şi raţiunea umană.

Fără a încerca să adâncim această analiză, susţinem că între starea naturală şi starea socială a omului este o posibilă contradicţie unilaterală şi nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însuși Mântuitorul s-a întrupat în existenţa socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

Marele teolog român, Părintele profesor dr.Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârşire mai mare, e desăvârşirea însăși a firii umane. Ea are în acelaşi timp experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitate noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem cunoştinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar e lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă, însăşi, esenţa lui. Ceea ce a obţinut nu este niciodată totul, dar este începutul totului „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”.7

Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice, orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existenţială stării sociale şi de aceea putem caracteriza întreaga existenţă socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică dar şi din perspectiva transformărilor istorice ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar şi pe valorile promovate de acesta şi care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităţilor de decizie şi control ale creatorului lor. Există o tendinţă destul de evidentă ca evoluţia stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acestuia, altfel spus, civilizaţia, care ea însăşi este expresia ordinii juridice şi în general normative, să fie considerată a tot suficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică stării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esenţială pe care a remarcat-o şi Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice şi dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” şi „al meu”. Orice contract, orice act normativ şi orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care înseamnă o identificare prin şi în ordinea juridică a individualităţii umane în sfera existenţială socială. In esenţă, aceasta este o disoluţie pentru că separă şi nu uneşte, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voinţelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca şi concretizare a ordinii normative, o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a intereselor fie convergente sau divergente. Susţinem că disoluţia mai sus amintită, de esenţa ordinii juridice a dreptului dintre „al tău” şi „al meu” se menţine, indiferent de forma de exprimare a juridicului, deoarece, aşa-zisa armonizare a celor individuale, particulare, uneori contrare prin lege, prin actele de aplicare a legii sau chiar prin manifestările de voinţă ale omului, rămân în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăşi impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existenţial a generalităţii regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puţin evidenței bogăţiei existenţiale a concretului individual.

În starea socială de astăzi „drept„ este ca ceea ce trebuie să fie ascultat și urmat, necesar este ca ceea ce este mai puternic. Ordinea de drept se bazează aproape exclusiv pe constrângere ci nu pe libertate, pe transformarea omului în individ înregimentat în ordinea socială astfel creată. Noua ordine de drept și socială înlocuiește dimensiunea naturală a existenței umane bazată pe a fi, cu pragmatismul existențial a avea, iar omul este supus pe deplin statului Drepturile omului și libertățile juridice se transformă într-o simplă retorică pe care mulți dintre politicieni și chiar teoreticieni atei o desemnează ca religie a epocii noastre, o relegie afirmată în numele omului dar fără om. Adevărul afirmațiilor noastre este demonstrat prin măsurile de constrângere și discriminatorii impuse de autorități, prin restrângerea excesivă a exercitării drepturilor și implicit a libertății prin neglijarea voită a vieții ,sănătății și culturii, prin voința exacerbată de putere și nu în ultimul rând prin propaganda ideologică a falselor valori. „Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică” spune Blaise Pascal.

Noțiunea de justiție

Cuvântul „drept” primește în vorbirea curentă numeroase sensuri. Astfel, cel mai cunoscut sens este cel reprezentat de legea materială abstractă formată din setul de principii juridice cuprinse în legislaţia pozitivă, de exemplu în coduri, legi și alte acte normative. Dincolo de această accepțiune, se ridică noțiunea morală de drept, adică puterea morală de a face sau a nu face ceva corect.

Această noțiune pare să fie înconjurată de diferite concepte și este regăsită de cele mai multe ori, în vorbirea curentă, sub denumirea de justiție. Noțiunea de justiție este subiectivă, primind câte un sens pentru fiecare individ în parte, dar în general aceasta se concretizează în întrebarea - „este drept sau este nedrept?”. Iar răspunsul la această întrebare depinde de gradul de integritate și cunoștințe a celui care răspunde.

Așadar, conceptul de justiție a existenței naturale, firești a omului se bazează pe conceptele de corectitudine morală, pe etică, raționalitate, lege, religie, echitate. Adesea, dezbaterea generală a justiției este împărțită în domeniul justiției sociale, așa cum se găsește în filosofie, teologie și religie, și dreptatea procedurală, așa cum se găsește în studiul și aplicarea legii.

Ordinea de drept este stare socială care presupune asigurarea prin intermediul normelor juridice a condiţiilor pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor sociale. Ordinea de drept care se statorniceşte în relaţiile sociale ca urmare a respectării stricte a legilor de către cetăţeni şi de către organele de stat constituie o valoare socială fundamentală a stării sociale Ordinea publică reprezintă ordinea de drept privită sub aspectul desfăşurării normale, ordonate, a activităţii publice. Ordinea de drept include în conţinutul său şi valorile sociale care sunt ocrotite prin norma de drept.

Din cele expuse, accentuăm ideea: precum că ordinea juridică sau de drept nu este o simplă ordonare a actelor normative. Aceasta este un fenomen amplu, complex, care nu se bazează doar pe aranjarea ierarhică sau de altă natură a actelor normative, el însumează tot ceea ce înseamnă dreptul statului, adică orice aranjare va întruchipa şi reflecta totodată atât principiile generale ale dreptului, cât şi separarea şi colaborarea puterilor în stat, precum şi alte elemente esenţiale pentru viabilitatea democraţiei şi a statului de drept.

Conceptul de ordine, în general, este de origine teologică (în mod deosebit la Fericitul Augustin), însuşit de către filosofiile fizicaliste (excelând în utilizarea sa teoriile mecanice ale secolelor XV–XVIII), adoptat de biologie mai ales la începutul şi mijlocul secolului XX-lea.

În literatura juridică există distincţii între ordinea internaţională şi ordinea statală, ordine internaţională şi ordine comunitară, ordine publică, ordine de drept şi ordine juridică. Noțiunea de ordine juridică și sistem juridic sunt foarte des folosite ca sinonime (H. Kelsen, S. Romano, M. Troper, F. Ost, M. Kerchove) .

Starea naturală a omului și a socialului nu înseamnă în concepția noastră momentul istoric al existenței primitive, ci starea firii umane bazată, pe două concepte existenţiale: „a dărui” şi „a primi”. Este evident, că în această situaţie suntem în prezenţa unităţii existenţiale a comuniunii existenţei umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăşi caracterele existenţiale ale firii umane, virtuţile şi valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esenţială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant şi mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” şi a „primi” rămâne în autenticul existenţei sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, Este şi aici o posibilitate de alegere a omului,o manifestare a libertăţii sale . Formele de cultură şi civilizaţie ale existenţei umane, trebuie să se manifeste nu în contradicţie cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondenţă cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că şi în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura şi cât de mult a evoluat civilizaţia, această afirmaţie este valabilă, dacă înţelegem prin natură esenţa bună creată a omului. De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziţie între cultură şi credinţă. Spunea în acest sens Părintele Patriarh Daniel: „Credinţa coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credinţă”.

 

Unele concluzii

Putem afirma că starea socială sau juridică, ordinea de drept și ordinea socială, justiția, pot să aibă legitimitate valorică numai atunci când au ca scop omul ca persoană liberă și nu constrângerea așa cum în mod frecvent se întâmplă astăzi.

Ordinea socială și ordinea de drept contemporană care consideră omul un individ pentru care libertatea este înlocuită cu oferirea unei securități individuale în sfera necesității bine înțelese a puterii guvernanților este expresia puterii de dominare asupra omului, acest devenind mijloc și nu scop al stării sociale, fiind transformat într-un „sclav fericit„. Restabilirea omului ca persoană liberă în mediul social presupune printre altele o nouă concepție asupra ordinii sociale și de drept prin înlocuirea dihotomiei juridice al meu - al tău cu unitatea existențială dintre a dărui și a primi, unitate pe care numai dreapta credință ortodoxă o fundamentează și o exprimă.

NOTE

1 Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente , Editura ALL Beck , Bucureşti 2002, . p. 167.
2 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc , ,Editura Ştiinţifică ,Bucureşti , 1961, Vol I , p. 89.
3 Discurs asupra originii inegalităţii, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 27
4 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.
5 Pentru dezvoltări a se vedea Nouvelle historie des idees politiques, sous la direction de Pascal Ony, 2001, Ed. Hachette, p. 112.
6 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.
7 Dumitru Stăniloaie ,Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,Bucureşti ,2003, pp 468-469


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Transdisciplinaritate
 

Transdisciplinaritatea este un cuvânt atât de lung, încât suntem tentați să-l evităm. Mai ales dacă aflăm că are două surori, pluridisciplinaritatea și interdisciplinaritatea! Dar fiecare dintre ele joacă un rol esențial în lumea modernă.

Ideea de a împărți cunoștințele în categorii distincte - deci crearea disciplinelor - datează din vremea lui Platon și Aristotel. Abia în secolul al 16-lea, Francis Bacon și alții au deplâns fragmentarea cunoștințelor, dar nu s-a putut face mare lucru din cauza acumulării unui mare volum de date, în condițiile suporturilor fizice limitate: tratatul taxonomic Systema naturae de Carl Linnaeus avea în 1735 10 pagini, actualizarea sa din 1768 l-a dus la 2.300 de pagini pentru aproximativ 7.000 de specii, din care acum știm peste 1,3 milioane...

Conform unei butade, hiper-specializarea care a urmat până recent a făcut ca fiecare cercetător să știe din ce în ce mai multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, ajungând să știe totul despre nimic...

Apărută ca o necesară reacție, pluri/multidisciplinaritatea înseamnă abordarea unui obiect de studiu, în paralel, din punctul de vedere al mai multor discipline. Cercetătorii însă nu comunică între ei decât, eventual, la final, când încearcă să-și coordoneze rezultatele. Limitele sistemului se văd mai ales în medicină, unde pot fi chiar neplăcute: un cardiolog tratează o aritmie, un endocrinolog o problemă de tiroidă și un urolog o disfuncție a prostatei, fără a comunica între ei, drept care tratamentele se pot afla uneori în conflict.

Pe un nivel superior, interdisciplinaritatea, concept apărut acum un secol, este colaborarea permanentă dintre indivizi sau echipe din discipline științifice diferite, inclusiv transferul de metode de la una la alta.

Termenul de transdisciplinaritate a fost inventat în 1970 de marele biolog, psiholog, logician și epistemolog elvețian Jean Piaget. Savantul român Basarab Nicolescu - unul dintre cei mai activi propovăduitori ai relației dintre religie și știință, în paranteză fie spus - a definit-o prin trei postulate metodologice: exis­tența nivelurilor de realitate și percepție, logica terțului inclus și complexitatea.

Transdisciplinaritatea se distinge astfel de surorile ei prin faptul că depășește disciplinele, iar scopul său nu rămâne înscris în cercetarea disciplinară propriu-zisă. Ea se află în același timp între, prin și dincolo de orice disciplină. În mod concret, presupune abordarea unei probleme sau proiect folosind simultan, de la bun început, instrumentele cât mai multor discipline. Nu întâmplător, transdisciplinaritatea s-a afirmat odată cu apariția și apoi explozia puterii de stocare digitală, care permite accesul rapid la un volum de date practic nelimitat.

Dar religia? Are ea vreo legătură cu transdisciplinaritatea? Cu siguranță că da! Religia nu este o formă de cercetare științifică, dar nici nu este refractară acesteia. Și trebuie spus că, pe lângă lunga listă de mari oameni de știință profund religioși (Isaac Newton, Samuel Morse, Robert Boyle, Johannes Kepler, Michael Faraday, Louis Pasteur - care a spus fără echivoc „Știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu” -, James Joule și alții), azi tot mai mulți confrați ai lor mărturisesc că, de la un punct încolo, înțelegerea fenomenelor nu se poate lipsi de perspectiva biblică, în special în domeniul fizicii, respectiv că, așa cum frumos mărturisește prof. dr. Pavel Chirilă, „Doctorul îngrijește și Dumnezeu vindecă”...

Ziarul Lumina - Tudor Călin Zarojanu




Evenimente. Apeluri. Petitii
Ajuta cu Bucurie! - Ucraina
 

 

Patriarhia Română și Federaţia Filantropia se alătură eforturilor de la nivel național de a oferi sprijin refugiaţilor din Ucraina, punând la dispoziție paltforma www.ajutacubucurie.ro.

În aceste vremuri de criză, Patriarhia Română și Federația Filantropia încearcă să dea o mână de ajutor persoanelor afectate de conflictul dintre Rusia şi Ucraina. Momentele pline de durere prin care trec persoanele refugiate din calea războiului pot fi ameliorate cu rugăciune și solidaritate din partea noastră.

 

Pentru coordonarea inițiativelor de sprijin acordat refugiaților ucraineni, Patriarhia Română a schimbat destinația platformei „Ajută cu bucurie”, lansată la începutul pandemiei pentru sprijinul celor aflați în dificultate.

„Această platformă pe care am folosit-o anul trecut, mai ales în perioada stării de urgență, am transformat-o într-o platformă de ajutorare a refugiaților care vin în țara noastră, dar și pentru cei care vin și rămân sau tranzitează Republica Moldova”, a declarat Pr. Ciprian Ioniță, Consilier patriarhal coordonator la Sectorul social-filantropic din Administraţia Patriarhală.

„Prin această platformă, oamenii pot ajuta financiar, material, dar pot să se înscrie și ca voluntari”, a detaliat Pr. Ciprian Ioniță.

Prin platforma „Ajută cu bucurie”, Patriarhia Română și Federația Filantropia se alătură eforturilor care se fac la nivel național și încearcă să ofere o mână de ajutor persoanelor afectate de conflictul dintre Rusia şi Ucraina. Marți, Patriarhia Română a trimis la Chișinău un tir cu alimente și produse de strictă necesitate pentru refugiații ucraineni.

Și Arhiepiscopia Iașilor folosește o platformă online pentru coordonarea inițiativelor de sprijin acordat refugiaților, intitulată „Fii de ajutor”.

Pentru refugiații ucraineni aflați în Republica Moldova poți dona pe site-ul Misiunii „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei.

Potrivit autorităților, peste 33.000 de ucraineni se află în prezent în țara noastră.




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Buna intelegere dintre soti - Piotr Dmitrievski (CARTE)
 

Prezentare Buna intelegere dintre soti:

Cartea de faţă, aparținând unuia dintre cei mai apreciaţi psihologi de familie din Moscova, reprezintă o analiză cuprinzătoare şi profundă a problemelor ce se pot ivi într-o căsnicie. Pe de o parte, explică în mod sistematic şi extrem de limpede cauzele acestora, pe de alta, oferă soţilor numeroase soluţii şi abordări care pot duce la rezolvarea problemelor existente şi la o convieţuire aducătoare de bucurie. De asemenea, cuprinde sfaturi chiar şi în ce privește cel mai grav deznodământ posibil – cel al despărţirii –, sfaturi ce pot reduce la minimum suferinţele şi daunele provocate de acesta atât adulţilor, cât şi copiilor.
Se recomandă oricărei perechi care doreşte să evite suferinţele inutile şi să facă din căsnicie un spaţiu al împlinirii şi mulţumirii sufleteşti.

***
Piotr Dmitrievski s‑a născut la Leningrad, în anul 1975. Prima sa calificare este cea de orientalist‑traducător (în anul 1999 a absolvit Institutul ţărilor Asiei şi Africii din cadrul Universităţii Lomonosov din Moscova). În anul 2009 a absolvit Universitatea municipală psihologico‑pedagogică din Moscova.
Din 2010 până în 2014 a lucrat ca psiholog consultant şi coordonator de grupuri la Centrul de adaptare şi dezvoltare social‑psihologică a adolescenţilor de pe lângă Universitatea municipală psihologico‑pedagogică din Moscova. Din anul 2014 dă consultaţii private ca psihoterapeut. Este căsătorit, are o fiică.

Detalii despre carte / COMANDA



Cantare de biruinta cantand... Rostiri ale Evangheliei tn actualitate - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare Cantare de biruinta cantand... Rostiri ale Evangheliei tn actualitate:

Coordonator: Pr. prof. dr. Constantin Necula

Părintele Profesor Constantin Necula publică volumul de față, care reunește toate omiliile pe care, sub coordonarea părintelui profesor, ucenicii săi și preoții din eparhiie* ardelene le-au scris în notă contemporană pentru fiecare dintre cele 4 numere ale reînființatei reviste Mitropolia Ardealului (serie nouă).
Predicile nu fac exces de răbdarea cititorului, se încadrează în acel timp socotit optim pentru ca receptarea mesajului evanghelic să se facă deplin. Ele invită la o prelungire a ecourilor Sfintei liturghii în sufletele noastre prin interpretarea individuală a sensurilor prezentate într-o notă ancorată în realitatea cotidiană a societății de azi și prin menținerea atențeiei la cele minunate pe care le-a adus în suflet slujba la care tocmai am participat.
Binecuvântăm apariția acestei lucrări și sperăm că ea va fi de mare folos sufletesc pentru credincioși și va reprezenta un punct de sprijin pentru preotii slujitori care își pot pregăti cuvintele duminicale de zidire sufletească pornind și de la acest volum.

Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

*Vasile Gafton, Radu Trifon, Ioan-Remus Rasvan, Cristian Muntean, Sergiu Dudan, George Pit, Daniel Puia-Dumitrescu, Radu Scanteie, Vasile Grajdian.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfantul Columba al Ionei - Grabnicul tamaduitor si izbavitorul de vrajitorii - Sfantul Columba al Ionei (CARTE)
 

Prezentare Sfantul Columba al Ionei - Grabnicul tamaduitor si izbavitorul de vrajitorii:

Prin toate minunile sale, Sfântul Columba le-a ieşit şi le iese în întâmpinare semenilor, slujindu-ne pe toţi şi străduindu-se să ne câştige pentru Patria cea de Sus. Cu ajutorul lui Dumnezeu el a preschimbat apa de izvor în vin spre a se putea sluji jertfa euharistică, a rostit nenumărate prorocii care toate s-au împlinit la vremea lor, i-a vădit pe ce-i care minţeau lui Dumnezeu şi pe cât s-a putut i-a îndrumat pe calea cea bună, manuscrisele copiate de el au căzut în apă şi au rămas neatinse de puterea acestei stihii vreme îndelungată, iar un cuţit binecuvântat de el şi-a pierdut puterea de a mai tăia vreodată. Tot el a fost văzut de mai mulţi ucenici strălucind întru slava luminii cereşti, a îndulcit roadele amare ale unui pom, a scos din robie, a înmulţit cu măsură averi numai prin puterea binecuvântării sale, a împăcat-o şi a îndreptat-o pe o soţie care se lepăda de dragostea soţului său din pricină că era urât, a îmblânzit furtunile de pe mare numai prin cuvânt, a tămăduit boli incurabile, a biruit puterea vrăjitoriilor, i-a înfrânt pe draci, a stăvilit ciuma, a izbăvit din morţi năpraznice, a preschimbat apele vătămătoare în ape vindecătoare, pe lângă toate acestea săvârşind cu dar prorocesc nenumărate alte semne dumnezeieşti.

La rugămintea unui ucenic apropiat, Sfântul Columba a destăinuit despre sine, ca și cum ar fi vorbit despre altul: „Sunt unii, măcar că foarte puţini, care sunt învredniciţi de harul dumnezeiesc să vadă cu totul limpede şi deosebit toată întinderea lumii şi să îmbrăţişeze înlăuntrul puterii minţii lor în chip minunat lărgită marginile cele mai depărtate ale cerurilor şi ale pământului în aceeaşi clipă, ca şi cum toate ar fi luminate de o singură rază de soare”.

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvinte si indemnuri - Sfantul Arsenie Capadocianul (CARTE)
 

Prezentare Cuvinte si indemnuri:

Trăind în cuvioșie și sfințenie, Sfântul Arsenie Capadocianul și‑a jertfit liniștea viețuirii monahale pentru a veni mai întâi la Fárasa, unde mai bine de 50 de ani a sfințit, învățat și întărit în credință poporul ortodox din acele locuri, ca, mai apoi, deși la vârstă înaintată (avea 80 de ani), să‑l călăuzească, asemenea unui alt Moise, pe calea pribegiei, spre tărâmurile unei alte patrii, de unde, la 24 noiembrie 1924, avea să se mute la Domnul.

La intervenția sa minunată, nu doar Cuviosul Paisie, originar din aceleași locuri cu Sfântul Arsenie și botezat chiar de el acolo, i‑a alcătuit spre sfârșitul secolului trecut biografia, ci și cel ce a trudit la apariția cărții de față a izbutit, aproape după un secol, să descopere unul dintre manuscrisele, în dialectul farasiót, ale Sfântului Arsenie, despre care Cuviosul Paisie nu aflase decât că în vremurile pribegiei fuseseră făcute bucăți și împărțite celor bolnavi spre a avea parte de ocrotirea Sfântului.
Potrivit profeției Sfântului, manuscrisul nu s‑a pierdut, ci a devenit o carte, care, după cuvântul său, „va fi citită de multă lume”, aducând „sănătate, bunăstare și iertare”.

* * *
„Da, copilul meu, te sfătuiesc să fii cu multă luare-aminte
la această carte, să‑i dai ascultare;
să n‑o rupi, să n‑o pierzi. S‑o citești numaidecât,
și în duminici, și în zile de sărbătoare.
Citește‑o, n‑o strica, căci cel ce o va citi sau asculta
ajutorul și binecuvântarea mea va avea.”

Sfântul Arsenie Capadocianul

Detalii despre carte / COMANDA



Jurnal din subterane - Dafina Barca (CARTE)
 

Prezentare Jurnal din subterane:

 

Când copiii spun povești, reînvățăm tăcerea

Dafi zice povești. Ca un fir de borangic care urcă Cerul. Cuminte și așezat, luminat de câte o rază de soare. Zice poveștile și zâmbește hâtru, ca o fată din dafin. Ieșită la iveală după o vreme de incertitudini și rămâneri acasă. E scăpată din generația ei. Rănită parcă de pre-urât, își caută poveștile ce-i plac. Atunci când nu le află, le reconstituie dintr-o memorie arhetipală. O să vi se pară că știți ce scrie. Doar o să vi se pară. Nici un personaj nu e singur, poartă cu el amprentat câte ceva din noi toți. Are personaje ca noi, oricare dintre noi. Dincolo de lentila ochelarilor – noi, ochelariștii, oricum ne avem bine, deci nu o laud – se simte observația cuminte a copilului care vede tot, rescrie tot ca să nu uite. Sunt textele acestea un soi de memorie anterioară a minunilor ce vin.

Dafi zice povești. Scociorește în subterană cu liniștea unui Înger. Știe că nu i se poate întâmpla nimic și totuși e atât de implicată în ceea ce scrie că ai senzația că e acolo, martor. Mărturie ne stau desenele – ei și ale Domnicăi Bârcă (p. 47) – developând parcă modal, cu totul altfel decât noi, dramatica viață a unui suflet. Te face să fii una cu romanul ei, un roman atipic pentru un copil ajuns student deja. Am simțit, în toată parcurgerea cărții, o atingere pe umăr și mi-am dat seama că avem mereu un Înger care citește peste umărul nostru ce scrie un alt Înger.

Dafi zice povești. Cu ochii măriți de uimire și uneori de admirație. Cu ochii mijiți la răutăți și blestematul amestec de bine-rău-rău-rău în care ne zbatem. Am descoperit cu ea subteranele pe care nu le-am uitat dar, uneori, mă obosește să le mai străbat. E curajoasă și asta face din romanul ei – deloc adolescentin, nu priviți la formă – o veritabilă frescă pe tavanul de așteptări al unei generații. Generația copiilor cărora le este frică să crească mari, zic unii. Generația căreia i-am rata adolescența nelăsându-i să ne zică povești. Dafi îi răzbună. Oare ne convin poveștile spuse de ei? Citiți și vedeți. Povestea unui copil rănit care strălucește într-o curajoasă Domnișoară.

Dafi zice povești. N-o opriți. Poartă în inima ei strălucirea cerului, neuitând nici o clipă de greul pământului. Un roman ca un cântec de privighetoare spre ziuă. Personală și tenace, Dafina ne scrie un roman. Căutați să citiți lumea prin ochii ei. Ochi de copil curajos, ajuns la Lumină. - Părintele Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



Jurnalul unui prizonier de razboi. Dumitru Roman (1915-1998) - Ion Talpos (CARTE)
 

Prezentare Jurnalul unui prizonier de razboi. Dumitru Roman (1915-1998):

«După plecarea noastră din viață, Dumitru și Paraschiva, lăsăm aceste amintiri urmașilor noștri și-i rugăm a nu le distruge sau a le da uitării pentru a se vedea câte frământări și greutăți poate suporta câte o familie de zăci de ani de căsătorie petrecuți împreună, din 19 Maiu 1946. Dar sfârșitu' vieții noastre nu îl putem scrie căci nu știm câte zile vom mai trăi împreună pe acest pământ.

Scrisă de mine la începutul anului 1988, pe timp de iarnă și a nu uita ca încheiere un proverb bătrânesc că viața este O LUPTĂ pe acest pământ!
Tălmăcel, 20 Ianuarie 1988.
Dumitru și Paraschiva»
Detalii despre carte / COMANDA


Suuus sa avem inimile. A doua venire se apropie - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
 

Prezentare Suuus sa avem inimile. A doua venire se apropie:

În încheierea minunatei Cuvântări în parabole din  cap. 13 al Evangheliei de la Matei, Mântuitorul Iisus Hristos zice: „De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa (lucruri) noi și vechi” (Mt 13,52).

Un astfel de cărturar cu învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu este Fratele Alexandru Mihail Niță, viețuitor la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. O mănăstire ce s-a voit, în intenția Mitropolitului Nicolae Bălan, cel care a rectitorit-o, a fi un focar de cultură teologic-duhovnicească, cu cât mai mulți călugări cărturari. Ceea ce s-a reușit în mare măsură, dacă ne gândim chiar și numai la câțiva dintre trăitorii acestei mănăstiri, de la părinți ca Arsenie Boca, Serafim Popescu și neuitatul Teofil Părăian, de la al doilea ctitor, Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, apoi al treilea ctitor, Mitropolitul Dr. Antonie Plămădeală și până la actualul Întâistătător al Mitropoliei Ardealului, Înaltpreasfințitul Dr. Laurențiu Streza, cu toții mari cărturari și mari patroni ai acestei faimoase mănăstiri din Transilvania. Astfel încât, Sfânta Mănăstire de la Sâmbăta de Sus a devenit și a rămas în conștiința românilor de pretutindeni ca un puternic focar de cultură și de spiritualitate.

Fratele Alexandru este deja un autor bine cunoscut cititorilor. Poetul, eseistul și scriitorul Alexandru Mihail Niță este, cu adevărat, un astfel de harnic și bine chivernisit gospodar, care, pe parcursul unei vieți de slujire a culturii, mai întâi ca muzician și profesor de muzică, ca dirijor de succes, iar apoi ca rod al unei intense căutări duhovnicești, ca unul dintre credincioșii (puțini la număr) deplin avizați și  activi ai comunității bisericești din care fac parte și, în cele din urmă, ca viețuitor în mănăstire (în Athos și în țară), peste tot ca un ales intelectual iubitor de Hristos, care a aflat el însuși, uneori cu uimire, și care împărtășește altora, cu generozitate, rezultate valide ale acestei căutări, ne oferă, iată, un nou volum plin de „învățătură despre Împărăția cerurilor”, ca să reluăm expresia mateiană.

Eseurile din acest volum, adunate sub  titlul generic SUUUS SĂ AVEM INIMILE, cuprind o mare varietate de abordări, grupate în trei grupaje foarte bogate, cu titluri sugestive: Porunca iubirii și iubirea arginților; Suferința iconoclastă; Suferința culturii.

Variatele teme sunt tratate cu argumentări fundamentate pe învățătura biblică și patristică, cu afirmarea avizată a unor importante teme dogmatice, apologetice, liturgice, etice (morală creștină), cu bine definite încadrări istorice, puse toate în lumina blândă a adevăratei filosofii, ce-și are sursa și puterea în Evanghelia lui Hristos.

„Creștinismul – scrie autorul acestei cărți –, prin întruparea, botezul, jertfa, învierea și înălțarea Fiului la cerurile Tatălui, a adus dovada deplină, vie, a Legii Noi, propovăduită nu doar verbal, ci mai ales cu viețuirea în fapte a învățăturii Dumnezeului înomenit, de apostolii chemați la îndumnezeire. Obstacolul greu al urcușului spre locașurile cerești este jertfa.” Iată piatra de temelie a vieții credinciosului, stânca de neclintit pe care să-ți clădești existența și să-ți lucrezi dobândirea bunătăților celor veșnice! Ansamblul acestor eseuri indică acest unic și minunat răspuns pentru orice căutător al sensului vieții sale.

Este și concluzia lucrării, având chiar acest titlu sugestiv: Soluția. Din care și citez acest îndemn: „Mereu trebuie trecute probele credinței, pentru consolidarea iubirii și întărirea nădejdii în Dumnezeu și numai în El și Biserica Sa, până ce ispititorul se va lovi mereu de zidul de netrecut al rugăciunii, păzit de bunii povățuitori îngerești, trimiși celor tari în virtuți pentru a-i ajuta…”

Nădăjduiesc să fie mulți cei care se vor hrăni și adăpa duhovnicește din eseurile cuprinse în acest volum, spre plăcută delectare și spornică îmbogățire intelectuală și duhovnicească.

Pr. prof. Vasile Mihoc

Detalii despre carte / COMANDA



Liturghia inmormantarii - Pr. Alexander Schmemann (CARTE)
 

Prezentare Liturghia inmormantarii:

Omul, preferându‑se pe sine, I‑a întors lui Dumnezeu spatele și a aflat moartea, deoarece nu există viață în afara lui Dumnezeu. Iar atunci când omul a transformat integritatea vieții în separare, păcat și singurătate, Dumnezeul‑Om, Iisus, a intrat în ținutul morții și a călcat în picioare moartea, „celor din morminte viață dăruindu‑le”. Aceasta este viața – sau, mai degrabă, Dumnezeu, Dătătorul de viață – pe care, în cele din urmă, o sărbătorim prin riturile funerare, în slujba înmormântării. Adevărata celebrare creștină a morții transformă pe vecie imnul funebru în cântarea plină de bucurie: „Aliluia” – cântarea celui care, dincolo de viața aceasta, dincolo de moartea aceasta, Îl vede pe Dumnezeu și numai pe El, al cărui suflet dorește și tânjește să intre în „curțile Domnului”, ale cărui inimă și trup s‑au bucurat în Dumnezeul Cel Viu. Așadar, în cartea de față ne vom îndrepta atenția tocmai către această celebrare a unui Dumnezeu Viu, din cadrul liturghiei înmormântării.

Alexander Schmemann

Detalii despre carte / COMANDA



Formarea Teologiei Crestine vol. 1 - Pr. prof. John Behr (CARTE)
 
Prezentare Formarea Teologiei Crestine vol. 1:

În efortul redescoperirii bogăţiei teologiei Părinţilor, acest prim volum, dintr‑o serie dedicată teologiei ­ortodoxe în perioada ei formativă (ce culminează cu Sinodul al doilea de la Niceea și cu recunoașterea și consacrarea cinstirii sfintelor icoane), insistă într-un mod aparte asupra perioadei „creş­tinismului primar”, a problemelor şi incertitudinilor is­torice și dogmatice, pe temeiul celei mai bune cercetări mo­derne.

Abordând întreaga tematică esențială a formării teologiei creş­tine în perioada premergătoare Sinodului I Ecu­menic, autorul reușește să lămurească teme precum canonul scripturistic, tradiţia şi succesiunea apostolică.
Într-un amplu periplu, care trece prin Roma, Alexandria și Antiohia, ni se redă pulsul teologic al întregii oikoumene și ni se dezvăluie profunzimile marilor teologi ai perioadei (Sfinții Ignatie al Antiohiei, Iustin Martirul sau Irineu al Lyonului), în contextul disputei comunității creștine cu adversari care, deși eretici (Sabelie, Origen sau Pavel de Samosata ș.a.), au oferit Bisericii prilejul unei aprofundări a adevărului revelat, ce va supraviețui peste veacuri, călă­u­­­zind spiritul uman la Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA



Formarea Teologiei Crestine vol. 2 - Pr. prof. John Behr (CARTE)
 

Prezentare Formarea Teologiei Crestine vol. 2 :

Volumul de față, al doilea în seria „Formarea teologiei creștine”, își propune prezentarea perioadei foarte complexe a secolului al IV‑lea.

Sunt analizate contro­versele din această peri­oadă, dezbaterile inițiale prilejuite de Sinodul de la Niceea, cercetându‑se din perspectivă istorică nu­me­roasele sinoade reunite din 318 până în 382 spre lămurirea unor teme esențiale pentru viața bi­­sericească, precum „Teologia trinitară”, „În­tru­pa­­­rea” și, nu în ultimul rând, „Ortodoxia – dreapta credință”.
Prin aprofundarea credinței niceene și studierea gândirii teologice a secolului al IV‑lea, această mo­nografie nu poate decât să evidențieze contribuția teologică a acelor per­sonalități, rănite de dorul dum­nezeiesc, care au pregătit calea pentru sinoadele de la Niceea și Con­stan­tinopol (Sfinții Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigorie Te­o­logul și Grigorie de Nyssa), autorii singurei opere în măsură să ne ofere contextul potrivit pentru a in­terpreta și înțelege pe deplin „gramatica scrip­tu­ristică a revelației puterii lui Dumnezeu” și însuși Simbolul de credinţă, formulat de aceste sinoade și păstrat în Biserica Ortodoxă până astăzi în forma sa autentică.

Detalii despre carte / COMANDA



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567