Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat deciziile luate la întâlnirea de joi. Printre acestea, canonizarea celei dintâi monahii cunoscute ca fiind de neam românesc și implicarea clericilor în promovarea Recensământului Populației și Locuinţelor din România.

Text integral:

---

În ziua de joi, 17 februarie 2022, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestei ședințe, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuvioasei Teofana Basarab (cea dintâi monahie de neam românesc cunoscută), cu titulatura: Sfânta Cuvioasă Teofana  Basarab, precum și înscrierea ei în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, cu ziua de cinstire în data de 28 octombrie.

Sfântul Sinod a hotărât ca, din motive de sănătate, Preasfințitul Părinte Episcop Daniil Stoenescu să fie transferat din slujirea de Episcop al Daciei Felix în postul de Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu titulatura Densuşeanul, întrucât are locuința personală pe teritoriul acestei eparhii. Locotenența de Episcop al Daciei Felix va fi asigurată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va fi pomenit la slujbele religioase săvârșite în lăcașurile de cult din Episcopia Daciei Felix ca Locțiitor de Episcop al Daciei Felix.

Sfântul Sinod a apreciat rezultatele programului „Masa bucuriei”, derulat de Sectorul social-filantropic al Administrației Patriarhale și pe parcursul anului 2021. Valoarea totală a bunurilor donate în anul menționat este de 3.140.866 lei. De aceste bunuri au beneficiat 222 instituții social-filantropice din Patriarhia Română, care au acordat asistență pentru 19.824 de persoane, numărul de beneficiari fiind în continuă creștere.

Sfântul Sinod a luat act cu bucurie de lansarea proiectului Eco-inițiative în parohiile Bisericii Ortodoxe Române din România și Republica Moldova, care are ca scop inițierea unei educații de mediu și identificarea soluțiilor pentru creșterea responsabilității ecologice la nivelul Bisericii Ortodoxe Române atât în România, cât și în Republica Moldova.

Privitor la organizarea Recensământului Populației și Locuinţelor din România în perioada 01 februarie-17 iulie 2022, Sfântul Sinod a aprobat ca Centrele eparhiale din țară și din străinătate să transmită personalului clerical îndemnul de a-i încuraja pe credincioși să-și îndeplinească această datorie civică și să își declare apartenența religioasă corectă, mai ales prin autorecenzare, în perioada 14 martie-15 mai 2022.

Sfântul Sinod a apreciat în mod deosebit activitatea social-filantropică a eparhiilor, parohiilor, mănăstirilor și centrelor sociale din anul 2021, an marcat de pandemie și îi îndeamnă pe credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, la începutul anului omagial dedicat rugăciunii (2022), să rămână solidari în jurul imperativului moral al ajutorării celor aflați în suferință și al manifestării credinței în Domnul Iisus Hristos, prin rugăciune și faptele dragostei creștine. 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române - basilica

 

Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte instituții importante din România și Uniunea Europeană, a luat act cu maximă îngrijorare de începerea războiului din Ucraina, război declanșat de Rusia împotriva unui stat suveran şi independent. Ne exprimăm pe această cale speranța că forțele politice euroatlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Totodată, ne exprimăm deplina solidaritate cu creștinii români ortodocși care trăiesc în Ucraina, precum și disponibilitatea de a-i ajuta după propriile noastre puteri. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu, Domnul păcii, al dreptății și al iubirii, să dăruiască ocrotire poporului ucrainean și înțelepciune făcătoare de pace tuturor conducătorilor politici responsabili. - Patriarhul Daniel

 

Rugăciune pentru pacea sufletului și pentru lume

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ești izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lume, în familii și în inimile tuturor oamenilor și, mai ales, în inimile celor ce Te mărturisim și ne închinăm Ție.

Stinge neînțelegerile și războaiele dintre oameni. Liniștește țara noastră și lumea întreagă. Mângâie inimile întristate. Dă ajutorul Tău celor năpăstuiți, scoate-i din tot necazul și dă pacea Duhului Sfânt în inimile noastre.

Suntem tulburați pentru că nu Te-am ascultat nici în Rai și nu Te ascultăm și nu împlinim Voia Ta nici pe pământ. Suntem în griji pentru că ne cheltuim zilele vieții fără pocăință și fără îndreptare. Îndurerați suntem fiindcă n-am făcut cele ce am făgăduit și conștiința ne mustră pentru timpul pierdut.

Ajută-ne, Doamne, să punem început bun prin Duhul Tău cel Sfânt! Ajută-ne, Mântuitorule bun, să păzim cuvântul Evangheliei Tale. Ajută-ne, Preasfinte Duhule, să începem o viață nouă de rugăciune, de smerenie, de înfrânare și de curăție și de slujire cu dragoste a semenilor noștri, ca să ajungem la liniștirea simțirilor și la pacea inimii, atât de dorită, dar cu anevoie de dobândit. Dăruiește-ne pacea Ta care covârșește toată mintea, ca să ne bucurăm de viață, să nu ne plângem în suferință și să nu ne temem de moarte. Cu ajutorul Tău cel atotputernic să biruim ispitele diavolului și să dobândim de la Tine tăria statorniciei în bine și în virtute.

Pentru că în inima în care odihnești Tu, Doamne, nu mai este frică, nici neorânduială, ci mângâierea Duhului Sfânt și viață fără de moarte, de care învrednicește-ne pe toți. Că Tu ești Izvorul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție slavă înălțăm, împreună și Tatălui și Sfântului Duh. Amin. - PS Macarie Drăgoi, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

 

În aceste vremuri de criză, Federația Filantropia încearcă să dea o mână de ajutor persoanelor afectate în contextul conflictului dintre Rusia şi Ucraina. Momentele pline de durere prin care trec persoanele refugiate din calea războiului pot fi ameliorate cu rugăciune și solidaritate din partea noastră. Așadar, să manifestăm împreună bunătate, empatie ca să putem adăposti, hrăni și îmbrăca oamenii care au nevoie de sprijinul nostru. Federația Filantropia, împreună cu toate cele 25 de organizații membre, își exprimă disponibilitatea de a ajuta prin serviciile sociale din teritoriu și de a susține măsurile de sprijin care vor fi luate de către autoritățile statului. - basilica

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”

În ședința Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor din 24 februarie 2022 a fost făcut cunoscut raportul general al activităților Eparhiei pe anul trecut. Potrivit datelor expuse în document, Arhiepiscopia Bucureștilor a sprijinit activitatea socială în 2021 cu suma de 10.452.609,41 lei. Patriarhul Daniel a mulțumit celor care au contribuit la buna desfăşurare a activităților din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

„Cred că (imaginea) arată disperarea acestui moment. Vedem un grup mic de oameni şi sper că îi puteţi vedea şi voi, un grup care s-a adunat în piaţă, s-au aşezat în genunchi şi se roagă. În acest moment, chiar nu se poate şti ce va urma, ce se va întâmpla în continuare cu poporul ucrainean în orele următoare”, a relatat Clarissa Ward, jurnalist CNN, printr-o corespondenţă specială din Ucraina. Amintim faptul că, în această dimineaţă, Rusia a anunţat acțiuni militare în regiunea separatistă Donbas, potrivit agențiilor de presă RIA-Novosti și TASS, citate de CNN. În acest context, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a făcut un apel la încetarea războiului în Ucraina şi rugăciune pentru pace. 

 

Toate rugăciunile din Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, din Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție apostolică, patristică sau dinamică a Bisericii lui Hristos și din cultul ei liturgic sunt „strigătoare la cer”. Sfânta Scriptură, Liturghierul și Molitfelnicul, Ceaslovul, Acatistierul și Cartea de rugăciuni sunt pline de rugăciuni strigătoare la cer.

Unele rugăciuni sunt mai strigătoare decât altele. Rugăciunile care străbat și deschid cerul sunt rugăciuni care străbat și veacurile. Fiecare rugăciune este o strigare la cer. Însă unele rugăciuni au fost și sunt mai strigătoare decât altele. Rugăciunile drepților și ale sfinților dintotdeauna și de pretutindeni au fost și sunt mai strigătoare la cer decât rugăciunile noastre, ale păcătoșilor sau ale creștinilor căldicei. Rugăciunile strigătoare la cer sunt nu numai rugăciuni auzite de Dumnezeu, ci și rugăciuni ascultate și împlinite de către El. Rugăciunile strigătoare la cer sunt modele și icoane de rugăciune pentru toți rugătorii din toate veacurile. Astfel, prin rugăciuni strigătoare la cer înțelegem acele rugăciuni care au atins și au deschis cerul, în diferite situații și împrejurări, adeseori limită, dărâmând zidul păcatului și al neputinței omului în fața lui Dumnezeu, străpungând și risipind ceața și norii care uneori se interpun între noi și Dumnezeu. Rugăciunile strigătoare la cer, pe lângă faptul că sunt pline de credință, nădejde și dragoste, sunt de cele mai multe ori și înlă­crimate sau scăldate în lacrimi. 

Rugăciunile cu strigare ale drepţilor din Vechiul Testament

În Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură, aceste rugăciuni strigătoare la cer sunt următoarele: Rugăciunea și plânsul lui Agar în pustie: „Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi, plecând ea, a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Şi ducându-se, a şezut în preajma lui, ca la o bătaie de arc, căci îşi zicea: «Nu voiesc să văd moartea copilului meu!» Şi, şezând ea acolo de o parte, şi-a ridicat glasul şi a plâns. Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: «Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!» Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă şi, mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în pustiu, şi s-a făcut vânător” (Facere 21, 14-20).

Rugăciunea lui Moise în fața Mării Roșii, urmărit de oastea lui faraon: „Atunci a zis Domnul către Moise: «Ce strigi către ­Mine? Spune fiilor lui Israel să pornească, iar tu ridică-ți toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării, ca pe uscat»” (Ieșire 14, 15-16).

Rugăciunea lui Samson la stânca din Lehi: „Simţind însă sete mare, a strigat către Domnul şi a zis: «Tu ai făcut prin mâna robului Tău această mare izbăvire; iar acum eu mor de sete şi voi cădea în mâinile celor netăiaţi împrejur». Atunci a deschis Domnul o crăpătură într-o stâncă din Lehi şi a curs din ea apă. Şi a băut Samson şi şi-a astâmpărat setea şi duhul lui s-a înviorat. De aceea s-a şi numit locul acela «Izvorul celui ce strigă», care este în Lehi până în ziua de astăzi” (Judecători 15, 16-19). La aceasta adăugăm și rugăciunea lui Samson din ceasul morții sale, din Gaza: „Atunci a strigat Samson către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine şi întăreşte-mă încă o dată, o, Dumnezeule, ca printr-o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!»” (Judecători 16, 28).

Rugăciunea Anei, mama lui Samuel, de la cortul sfânt: „Atunci Ana, după ce au mâncat şi au băut ei în Şilo, s-a sculat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului. Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic, și a dat făgăduinţă, zicând: «Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui»” (I Regi 1, 9-11). Rugăciunea lui David de la începutul Psalmului 140: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Psalmul 140, 1-2).

Rugăciunea lui Solomon de la sfințirea Templului (III Regi 8, 12- 54), când s-a pogorât foc din cer: „Când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul. Atunci n-au putut preoţii să intre în templul Domnului din pricina slavei lui Dumnezeu care umpluse templul. Şi toţi fiii lui Israel, văzând cum s-a coborât focul şi slava Domnului peste templu, au căzut cu faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat şi au slăvit pe Domnul: «Că este bun, că în veac este mila Lui!»” (II Cronici 7, 1-3).

Rugăciunea Sfântului Proroc Ilie de pe Carmel: „Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie prorocul şi a strigat la cer şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!». Și s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18, 36-39).

Rugăciunea Prorocului Iona din pântecele chitului: „Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: «Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu!»” (Iona 2, 2-3). Rugăciunea Susanei, aflată în primejdie de a fi osândită la moarte pe nedrept: „Şi strigând cu glas mare, Susana a zis: «Dumnezeule Cel Veşnic, Cunoscătorul celor ascunse, Care ştii toate mai înainte de a se face, Tu ştii că minciuni au spus ei asupra mea. Şi iată mor, nefăcând nimic din cele ce au viclenit aceştia asupra mea». Şi a auzit Dumnezeu glasul ei şi, când o duceau să o piardă, a deşteptat duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era numele Daniel” (Istoria Susanei 1, 42-44). Vechiul Testament se încheie cu rugăciunea de pocăință strigătoare la cer a regelui Manase dus în robie în Babilon. 

Noul Legământ şi strigarea către Dumnezeu

În Noul Testament, rugăciuni strigătoare la cer sunt: Rugăciunea femeii cananeence: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). Rugăciunea Sfinților Apostoli din corabie: „Învățătorule, Învăță­torule, pierim!” (Luca 8, 24). Rugăciunea Sfântului Apostol Petru, din valuri: „Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Rugăciunea smerită a vame­șului din templu: „Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului»” (Luca 18, 13). Rugăciunea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Rugăciunea Sfântului Arhidiacon Ștefan din ceasul morții sale: „Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Rugăciunea strigătoare la cer l-a răpit pe Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer (cf. II ­Corinteni 12, 1-4).

Prin urmare, rugăciunile strigătoare la cer ne despart orice Mare Roșie aflată în fața noastră, ne izvorăsc apă din stâncă, ne pogoară foc din cer, ne izbăvesc din pântecele chitului, ne scapă de la moarte, ne mântuiesc din furtună și ne ridică din valurile vieții. Rugăciuni strigătoare la cer sunt Rugăciunile Bisericii lui Hristos, prin Sfânta Liturghie și Sfintele Taine și ierurgii; precum și rugăciunile personale sau particulare ale creștinilor credincioși ortodocși, mireni, monahi, clerici și ierarhi. Rugăciuni strigătoare la pereți sunt rugăciunile slabe, stinse, formale, pline de ne­atenție, lipsite de credință și de convingere, expresie a unui suflet căldicel. Ritualurile păgâ­nești ale preoților lui Baal și ai Astartei erau rugăciuni strigătoare la pereți; pe când rugăciunea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, plină de credință puternică în Dumnezeul Cel adevărat, al lui Avraam, Isaac și Iacob, este model pentru toate veacurile de rugăciune strigătoare la cer și pogorâtoare de foc dumnezeiesc din cer. Într-o lume plină de rugăciuni strigătoare la pereți, avem nevoie de rugăciunile strigătoare la cer ale sfinților.

Ziarul Lumina

 

Înainte de a vorbi sau scrie cineva despre rugă­ciune, va trebui să simtă valoarea ei. Este un subiect tainic, pe care cei cu trăire autentică nu se consideră vrednici să-l dezbată, fiind simțăminte pe care cuvintele nu le pot descrie îndeajuns. Unii înțeleg, în spiritul imno­grafului, că „în biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare...”, de aceea, când se roagă, uită de trecerea timpului și îl măsoară în boabe de metanii, simțind odată cu rostirea inimii că Dumnezeu este mai aproape.

Îndeosebi, monahii au aceste trăiri. Mulți dintre ei, mai ales cei de altădată, dar și cei din vremea noastră, au fost nu doar vorbitori buni despre rugăciune, ci mai ales trăitori ai ei.

Într-o vreme când rugăciunea se recomandă mai mult, când avem nevoie de ea, voi aminti despre un sihastru şi monah din obşte, mult râvnitor și rugător, care biruia cândva asprimea gerului cu dogoarea rugăciunii celei fără de oprire.

Viața celui care face subiectul acestei evocări a avut drept chintesență trăirea acribioasă și mărturisirea netăgăduită, model pentru contemporanii risipiți și chiar nepăsători.

Părintele Cleopa a avut o ucenicie lungă, a trăit în cea mai smerită ascultare de aspirant la călugărie, păzind oile mănăstirii. De la cele necuvântătoare, fiind așezat egumen, a rânduit multe dintre cele ale Martei, dar mai cu seamă pe cele ale Mariei.

Reînnoirea vieţii monahale la Slatina

Când vremurile s-au schimbat, după ce a fost așezat în fruntea obștii de la Sihăstria, Patriarhul Justinian i-a cerut să meargă la Slatina, mănăstire care se afla în ruină, fără viețuitori şi avea nevoie de un suflu nou.

A făcut ascultare și a luat cu sine vreo 30 de călugări, revigorând viața spirituală în ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, aflată pe Valea Suhăi, în ținuturile Fălticenilor, unde părintele Cleopa s-a făcut cunoscut oamenilor. Avea cuvânt înțelept, învățase din Sfânta Scriptură și din cărţile tezaurului patristic, cunoștințe esențiale, de care mulți nu auziseră niciodată. Forța cuvântului a atras către Slatina mulțimi de oameni, dar perioada de trezvie duhovnicească și misiune apostolică a coincis, din nefericire, cu anii grei ai instaurării regimului comunist în România.

Retras în munţi şi văi din cauza vremurilor

Ascultat, înregistrat, urmărit, vândut pe câțiva arginți de oameni răi, părintele Cleopa nu a privit decât spre cer. A fost chemat de multe ori să dea declarații, să se lepede de învățătura pe care o propovăduia. Nici vorbă de așa ceva! Părintele Cleopa a rămas statornic, asemenea stejarului în vremea furtunilor, neînfricat.

Văzând că vremurile erau potrivnice și oamenii așijderea, cuviosul stareț a sihăstrit în munți, între anii 1952 și 1954, apoi au urmat și alte retrageri. Nu doar din ceea ce s-a scris de către ucenici şi biografi, ci mai ales din cuvintele lui, îmi amintesc de multe ori cum vorbea despre Vadul ­Negrilesei, pe Valea Suhăi, unde a pustnicit, retras din stăreția Mănăstirii Slatina.

Greu era drumul atunci printre munți, existând doar poteci cunoscute de pădurari și rareori câte un sătean se întretăia cu umbletul sihaștrilor ori al celor care au fugit de furia comunistă! Părintele Cleopa s-a retras undeva în zona numită Fundul Văii Trocilor, sub muntele Hălăucii, având în apropiere pârâul Muncelului, în vecinătatea Vărăriei.

Mai întâi s-a ascuns împreună cu părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost ucenic la Slatina în anii aceia, la o stână părăsită, a lui Straton Dumbravă, din Negrileasa. Îi pomenea adeseori pe Straton și Maxim Dumbravă, oameni credincioși care i-au făcut un bordei, la puțin timp după retragerea sa în munți. La început, zăpezile mari și poate neștiința de a trăi singur, printre fiarele pădurii, l-au determinat să ceară găzduire în câteva case de buni creștini, unde mulți oameni l-au întâlnit, căci el permanent oferea celor din jur darul vorbelor inspirate.

Cuvinte de folos la casele oamenilor şi bordeiul rugăciunii neîncetate

Predica asemenea Apostolilor, fiind ascuns din pricina potrivniciilor. Prin casele credincioșilor din Vadul Negrilesei se adunau grupuri și grupuri de oameni, iar unii dintre ei, chiar dacă aveau credință și frică de Dumnezeu, nu puteau să nu vorbească despre ce auzeau. Autoritățile de atunci, vigilente strașnic, au simțit câte ceva, dar bunul sfătuitor a fost nevoit să fugă iar din calea răutăților, retrăgându-se în bordeiul care-i fusese încropit tocmai în munte, ferit de ostilitatea celor care-i împiedicau misiunea.

Ce s-a întâmplat acolo, numai Dumnezeu știe! A fost poate cea mai fructuoasă perioadă de rugăciune din viața sa. Ne spunea că nu l-au părăsit în această perioadă Ceaslovul, Psaltirea; avea Sfânta Scriptură cu el, se înfrupta din prețioasele cuvinte ale vieții veșnice.

Se ruga mai tot timpul, iar când lucrurile s-au mai liniștit, părintele Cleopa s-a apucat să scrie. Mărturisea că o parte din cărțile lui au fost scrise pe rădăcina brazilor...

În anii de retragere, în cele trei perioade distincte ale șederii în munți, prima a fost cea mai învolburată. Locul în care a pustnicit s-a păstrat, iar bordeiul a fost refăcut și există nădejde că acolo va fi construită o mănăstire.

Părintele Cleopa a început să înțeleagă, asemenea autorului Hexaimeronului, Sfântul Vasile cel Mare, tainele creației. Amintea cu naturalețe de fiarele pădurii, păsările, cântecul și ciripitul lor, cum toate îl laudă pe Dumnezeu, învățând de la unele să fie asemenea celor care priveghează neîncetat, cinstind Creatorul în mijlocul pădurii, neavând ascultători, cum are slujitorul în biserică.

Priveghere continuă şi viaţă simplă

De la păsările cerului, cuviosul sihastru a învățat să nu se oprească din rugăciune și la fel cum soarele pe cer nu stă, la fel nu trebuie să contenească nici cititul psalmilor. Atât de puternică şi curată i-a fost rugăciunea, încât jandarmii și oamenii regimului politic nu l-au observat, ba chiar au trecut prin preajma lui, fără să-l zărească. Monahul vorbea despre apariții cutremurătoare, demonice, care ar fi încercat să-l sperie şi să-l alunge din locul liniștii și rugăciunii.

Experiența unei astfel de trăiri au avut-o doar părinții de altădată, din pustiul Egiptului, al Palestinei, din Valea Iordanului și din câteva locuri unde s-au cuminecat cu frumusețile celeste. Părintele Cleopa era ajutat în starea de rugăciune, de trezvie și lucrare duhovnicească de puțină­tatea grijilor. Vara se hrănea cu ce-i oferea codrul: bureți, fragi, mure, iar iarna, după cum adeseori mărturisea, părintele Cleopa primea de la oamenii de încredere câte un sac de cartofi. Straton Dumbravă îi ducea în cârcă, urcând muntele cu grijă, pentru a nu fi observat, câte un sac cu barabule, pe care părintele Cleopa le număra și le împărțea pe zile. Rareori mânca doi cartofi odată, iar când apa lipsea, topea zăpadă. Cu câteva ierburi și plante medicinale, culese din poienile munților, își făcea ceaiuri sau supe, când foamea îi dădea târcoale.

Părintele Cleopa ne vorbea și despre modalitatea de construire a unui bordei: să fie sub munte, să fie expus spre soare, să aibă în apropiere o apă curgătoare sau un izvor, pentru a nu rămâne vreodată fără elementul esențial al menținerii vieții, să fie doar într-o mică parte vizibil, iar acolo să fie acoperit cu cetină de brad, muşchi de pădure și coajă de copac.

Așa și-a dus părintele Cleopa traiul binecuvântat de rugăciuni și trăiri pe măsură, în perioada când s-a apropiat de Dumnezeu. Astfel de stare se întâlnește foarte rar.

Pildă de statornicie în rugăciune pentru generaţiile de astăzi

Noi nu găsim timp să ne rugăm nici câteva clipe, iar când ne rugăm, suntem grăbiți ori cu mintea răvășită după lucruri care nu au relevanță.

Un astfel de model poate să ne inspire, într-o vreme când doar rugăciunea mai are importanță, întrucât străbate cerurile și ajunge la Dumnezeu.

Trebuie să nu uităm şi să luăm aminte că arhimandritul îmbună­tățit Cleopa Ilie a parcurs anii grei ai regimului comunist prin osârdia unor credincioși. Cei din Stulpicani, Vadul Negrilesei, Plutonița și alte sate erau oameni ai lui Dumnezeu. Unii dintre urmașii lor trăiesc și se bucură să știe că în casa sau locul lor au adăpostit un sihastru, în vremuri de prigoană.

Cred că părintele Cleopa îi cuprinde pe toți în rugăciunea lui, iar aceasta îi ajută să străbată vremurile, să se apropie de Domnul, Care este pretutindeni şi pe toate le plineşte.

Ziarul Lumina

 

 

 

Iubiți credincioși,

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!" (Matei 15, 22).

Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".

Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...

Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: „Doamne, ajută-mă!" (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"

Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini" (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: „Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27).

Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28).

Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: „Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu" (Romani 10, 17).

Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
 
Iubiți credincioși,

Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: „Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu" (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.

Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești" (Matei 15, 28).

Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.

Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.

Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: „Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: „Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"

Iubiți credincioși,

Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.

Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.

De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.

Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: „Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.

 

 

– Da, este adevărat, se consumă enorm în lu­mea de astăzi pentru sănătatea trupească. Eu cred că, dacă s-ar investi pentru suflet mă­car o treime din timpul care se investeşte pentru trup, sufle­tele multora dintre noi s-ar însănătoşi şi ar fi într-un mare spor duhovnicesc. Exact cum omul investeşte enorm pentru lumea aceas­ta ‒ doisprezece ani de studii, cel puţin, până în clasa a douăsprezecea, apoi încă vreo patru-cinci ani de facultate, apoi mai face și un master, deci douăzeci de ani de studii pentru o meserie, ca să te întreţii în viaţă şi să ai un salariu. Plus că, după aceea, tot restul vieţii îţi dedici serviciului cea mai mare parte a timpului, ca să-ţi câştigi pâinea. Păi, dacă s‑ar face nu doisprezece ani, nu douăzeci de ani, ci dacă în fiecare zi omul I-ar da lui Dumnezeu măcar douăzeci de minute, cu seriozitate, pentru a citi Evanghelia şi cărţile duhovniceşti, şi încă două­zeci de minute ‒ măcar împărţite în două: zece minute dimineaţa, zece minute seara ‒ de rugăciune şi cele două ore de duminica, la Sfânta Liturghie, cred că oamenii ar ajunge la măsuri foarte mari.

Deci nu-ţi cere Dumnezeu atât de mult. Cred că Dumnezeu ne cere, de fapt, foarte puţin, şi-o să ne crape obrazul de ruşine în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru că noi nici acel foarte puţin nu l‑am făcut, dʼapoi să mai avem obraz înaintea lui Dumnezeu şi să spunem că noi am făcut, că ne-am străduit… Nu! Am investit în lumea aceasta şi am dobândit lumea aceasta, care-i trecătoare şi vre­mel­nică, adică stricăcioasă. În ceea ce investeşti, aceea dobândeşti ‒ dar haideţi să investim în suflet această consecvenţă de ani de zile pe care o investim în trup, și ne vom lumina şi curăţi extraordinar de mult!

Un alt pericol pe care-l văd este să despărţim complet bolile trupului de bolile sufletului, adică să spunem că nu are nici o legătură cu sufletul faptul că eu sunt bolnav cu trupul, am tot felul de ispite, tot felul de probleme de sănătate – asta e o mare greşeală. Cum tot o mare greşeală poate fi să interpretezi tu aceste legături și să zici: „Am o alergie, înseamnă că am problema asta duhov­nicească”. Nu! Şi aici este destul de periculos. Dar nu trebuie să uităm că există o legătură foarte puternică între suflet și trup. Dacă Dumnezeu îngăduie boli ale trupului şi neputinţe, cu siguranţă acestea sunt un răsunet al lip­surilor interioare, al neputinţelor sufletului. Și e o cale prin care Dum­ne­zeu ne trezeşte, ca să rezolvăm problema pe care până atunci nu am rezolvat-o şi să ne aplecăm puţin și asupra sufletului.

Mai ales acum, noi, creştinii veacului XXI, am devenit obtuzi ‒ ne comparăm unul cu altul, ne comparăm cu părinţii noştri, care mulţi dintre ei nici n-au fost credincioşi, sau ne comparăm cu occidentalii, şi ni se pare că suntem destul de bine. Unora dintre noi li se pare că sunt foarte bine, că-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, că mai merg la o înmormântare, la o cununie, că au fost la botezul unui nepoţel, că aprind o lumânare… Depinde cu ce te compari. Or, oa­menii trebuie să nu uite că, de fapt, marea comparaţie ori marele criteriu după care noi trebuie să ne dăm seama dacă suntem sau nu bolnavi sunt poruncile lui Dumnezeu ‒ în primul rând, cele zece porunci, după aceea şi noile porunci ale Mântuitorului, pe care le găsim mai ales în Evanghelia de la Matei, în capitolele 5, 6, 7.

Să uităm comparaţia cu prietenii, să uităm com­paraţia cu alte aşa-zise „modele” ale veacului nostru şi să ne comparăm puţin cu porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată ini­ma ta, din tot cugetul tău, din toată vârtutea ta, din tot sufletul tău” cf. Marcu 12:30. Păi, numai cu porunca asta dacă te compari, îţi dai seama că eşti zero! Cine poate să spună că a împlinit câtuși de puţin această poruncă? Sau orice altă poruncă. „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” cf. Ieșire 20:16. Păi, de dimineaţa până seara noi dăm nenu­mărate mărturii mincinoase despre aproapele nostru. Minţim, furăm, şmecherim ‒ furăm cuvintele unui om, furăm cinstea şi slava care i s-ar cuveni unui om pentru o faptă, ne-o asumăm noi sau ne vârâm şi noi sub plapuma acelei fapte, zicând că am fost şi noi pe-acolo.

Pur şi simplu, orice poruncă pe care o luăm, ne dăm seama că suntem sub nota patru, dacă e să fim serioşi. Exact cum unii dintre Părinţi, mai din vremea noastră, spuneau că, dacă e să fim serioşi în gân­dire, între o virtute şi între un viciu, noi suntem mai aproape de viciu decât de virtute. De exem­plu, este virtutea dreptăţii şi viciul hoţiei. Dacă suntem puţin sinceri, suntem mai aproape de hoţie decât de dreptate. Suntem noi drepţii lui Dumnezeu? Nu suntem! Deci depinde cu ce ne comparăm. Şi, dacă omul este credincios, are şansa să facă această comparaţie cu porunca lui Dum­nezeu, şi asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ şi l-ar smeri.

„Dumnezeu este cel mai bun medic”

– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?

– În general, bine este să înţelegem că mai presus de toate este voia lui Dumnezeu, și orice se întâmplă este, dacă nu voia, atunci cel puţin îngăduinţa lui Dum­ne­zeu. Adică multe nu sunt voia lui Dumnezeu, pen­tru că Dumnezeu nu vrea răul, nu vrea suferinţa, nu vrea durerea, dar sunt îngăduinţa lui Dum­nezeu şi, dacă Dumnezeu a îngăduit, înseamnă că este spre binele nostru.

Dacă avem înţe­lepciunea să înţelegem că Dumnezeu este un me­dic excepţional, cel mai bun medic; şi exact cum, dacă ai fi în mâna unui medic foarte bun și ţi s-ar spune: „Uite, ai o boală”, şi orice a făcut medicul ăsta până acum a ieşit bine, în orice condiţii i-a vindecat pe bolnavi ‒ deci dacă ai auzi de un asemenea medic, orice ţi-ar face acel medic, ai fi absolut de acord. Că te ţine trei zile în frig, că după aceea te ţine trei zile numai în saună, că după aceea te pune să urci pe munte, că după aceea te pune să stai degeaba o săp­tă­mână, toate le-ai lua ca pe un tratament şi ai zice: „Ăsta-i tratamentul, sigur are un rost, sigur are un folos la un moment dat, chiar dacă eu nu înţeleg de ce, dar ştie medicul de ce”. Ei, noi avem nu cel mai bun medic de pe pământ, ci desăvârşitul Doctor, Care e Dumnezeu. Nimic nu-i scapă Lui, iar diavolul nu face nimic fără îngăduinţa Lui, şi atunci, dacă am avea această convin­gere că totul este cel puţin cu îngăduinţa lui Dum­nezeu, dacă nu cu voia Lui, atunci am avea această linişte că, până la urmă, vom avea un folos.

Bineînţeles că Dum­ne­zeu nu ne cere să stăm ca nişte miei la junghiere, în orice condiţii. El zice: „Dacă vă vor căuta într-o cetate, mergeţi în alta” cf. Matei 10:23, adică să te fereşti de omul care-ţi vrea răul. Deci să fim și înţelepţi ca şerpii, nu nu­mai blânzi ca porumbeii cf. Matei 10:16. Omul să se ferească din faţa răului, dar să nu devină un laş sau un fugar disperat. Nu are rost să ia răul în piept. Și Mântuitorul, când a aflat că-L caută iu­deii în Iudeea, a plecat în Galileea. Înţelegeţi? Nu stă­tea în calea răului. Deci te fereşti de rău, dar atunci când vor pune mâna pe tine, zice Mân­tuitorul: „Se va întâmpla ca unii dintre voi să măr­tu­risească”, adică, atunci când nu mai ai unde să pleci, unde să te ascunzi, unde să te dai la o parte, ei, atunci să fii cu curaj. Atunci să primeşti ca de la Dumnezeu lucrurile acelea şi să nu dai înapoi ca un laş. Asta este porunca lui Dum­nezeu.

– Sfântul Serafim din Sarov spu­ne: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre această cale de a schimba lumea, schimbându-ne întâi pe noi înşine.

– E singura cale, de fapt. Nu există altă cale de a schimba lumea. Orice altă cale este trecătoare, vremelnică; pare, pe mo­ment, că aduce mare cinste, dar după aceea căderea este şi mai mare, pierderea este şi mai dureroasă. În general, oamenii se schimbă doar în faţa întâlnirii cu Evanghelia trăită, adică cu oa­meni care-şi asumă Evanghelia şi s-au schim­bat pe ei înşişi. La vederea unor asemenea oa­meni, se schimbă şi cei­lalţi. Altfel, nu. De aceea, Evanghelia nu a cucerit ni­cio­dată doar prin faptul că a fost tradusă şi trimisă în diferite locuri şi oamenii puşi cu forţa să o citească. Nu nu­mai adevărul acesta i-a schimbat pe oameni; depinde cine spune acest adevăr şi cât de asumat este acest adevăr de acel om, asta contează foarte mult. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Propovăduirea Evan­gheliei nu stă în cuvânt, ci în putere” cf. I Corinteni 2:4. El nu vorbea neapărat de puterea de a face minuni, ci de puterea cu care oamenii mărturisesc acel adevăr – poate că sunt oameni simpli, poate ciobani, dar puterea cu care ei mărturisesc acel adevăr deschide inimile celorlalţi.

„Bucuraţi-vă!” „Ei, da-i greu…”

Într-una din rugăciunile de dinainte de Îm­părtăşanie există un cuvânt care zice: „Poruncește-mi și voi des­chi­de uşile inimii mele, pe care Însuți le-ai zidit”, Îi zi­cem noi lui Dumnezeu. Pentru că există nişte uşi ale inimii omeneşti care nu ar trebui să se deschidă în faţa oricărei prefăcătorii, oricărei min­ciuni, oricărui nimic. De multe ori, diavolul sau oa­menii vicleni reuşesc să deschidă aceste uşi prin pre­făcătorie, mimând că sunt buni, că ne iubesc, că ţin la noi, dar asta este o înşelare. Aceştia, într-un fel, nu deschid uşile, ci sar pe de lături. Cum zice Mântuitorul: „Mulţi au venit înainte de Mine, dar au fost hoţi şi tâlhari. Eu sunt păstorul cel bun, Eu sunt Cel ce intru pe uşă în staul” cf. Ioan 10:7-8.

Ei, a făcut Dumnezeu ca aceste porţi ale inimii să se deschidă în faţa adevărului, în faţa frumuseţii adevărate, în faţa celui care trăieşte cu adevărat cuvântul, celui care îl crede. Așa îngăduie Dum­nezeu să se deschidă inimile oamenilor, pen­tru că inimile oamenilor prea s-au deschis unde nu trebuia şi prea s-au ars şi prea s-au îndurerat şi prea s-au chinuit de mii de ori, încât şi le-au zăvorât aproape să nu le mai deschidă niciodată, dar în faţa unor asemenea oameni, poate că sunt singurii în faţa cărora inimile lor se mai deschid.

Povesteşte un stareţ că a plecat de acasă într-o zi de noiembrie târzie, avea vreo 16 ani pe atunci, şi s-a dus în munţi, în Apuseni, să intre într-o mă­năstire. El, de capul lui. Şi era o zi ploioasă, iar acolo, sus, în munţi, aproape că ningea. Şi a ajuns în curtea unui schit amărât. Tot drumul s-a gândit: „Ce caut eu aici? Nu mă duc eu acasă? N-aveam eu casa mea caldă? De ce-am venit eu aici?”. A dat de câteva chipuri de monahi mai aspri, mai nepă­sători: „Ce cauţi aici? De ce-ai venit?”. Și se simţea ca un străin. Dar, la un moment dat, a ieşit un Părinte, Arsenie Praja, un pustnic mai puţin cunoscut şi, când i-a văzut chipul şi când acesta i-a vorbit părinteşte, cu toată inima, a simţit că este acasă. În clipa aceea i s-a deschis inima şi nu s-a mai închis niciodată faţă de acel om. Ei, în faţa unor asemenea oameni se deschid inimile, în faţa frumuseţii adevărate măr­turisite cu viaţa noastră.

Da, mai întâi trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, şi în clipa aceea se deschid şi inimile altora faţă de noi. Altfel, ne vom strădui, vom face cursuri de retorică, vom folosi silogisme complicate, vom folosi mii de trimiteri, vom încerca să idealizăm lucrurile, să le exagerăm, numai ca să-i cucerim pe oameni, dar cucerirea este trecă­toare şi oamenii nu se vor deschide faţă de noi. Şi, poate chiar mai dureros, oamenii se vor simţi minţiţi, se vor simţi trădaţi ‒ „seduşi şi abandonaţi”, aş numi mai bine.

– În mai multe rânduri, Mântuitorul ne îndeam­nă: „Bucuraţi-vă!”. Cum să împlinim acest cuvânt când vedem atât de multă suferinţă în jurul nostru?

– Da, este multă suferință, dar gândiţi-vă: în ce condiţii ne spune Mân­tuitorul asta? În condiţiile în care El ne scoate din această paradigmă a morţii, în care nu mai exista nici o ieşire pen­tru om, nici o ieşire! Dacă era o binecuvântare, era doar aici, pe pământ; dacă era un bine, era doar aici, pe pământ. Dincolo nu era nimic, era doar un loc de tăcere, era Şeolul ‒ un loc de aşteptare veşnică, un fel de somn adânc, ca o comă. Şi atunci, dintr-odată, Mântuitorul, prin puterea, prin lucrarea şi prin jertfa Sa ne des­coperă că ne dăruieşte viaţă veşnică. În condiţiile acestea, da, zice: „Bucuraţi-vă!”, iar noi zicem: „Ei, da-i greu… Chiar dacă ne promite asta, tot e greu”. Nu-i adevărat! Gândiţi-vă că, dacă ne-ar spune cineva că am câştigat la loto și într-o săptămână ne vin banii, să zicem, o sumă colosală, am fi bucuroşi! Și dacă am avea vecini care ne aruncă gunoiul în curte, şi dacă ne-ar fura cineva capra, şi dacă s-ar uita urât unii la noi, noi am fi bucuroşi şi am zice: „Dar ce contează, că peste o săptămână o să fiu milionar, o să-mi cumpăr câte capre vreau! Nu mă interesează că-mi face ăsta rău!”, şi m-aş bucura.

La fel cum îndrăgostitul, poate să fie el cât de bolnav, nu contează, dacă celălalt i-a mărturisit dragostea, asta valorează de mii de ori mai mult decât toate celelalte necazuri la un loc și atunci el e fericit. Aşa şi noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut o declaraţie de dragoste şi ne cheamă în Împărăţia Sa şi asta ar trebui să ne bucure, să nu mai conteze nimic. Adică tu te uiţi în zare ca şi cum te-ai uita la o cetate albă, frumoasă, care este oaza ta în pustiul acesta, o oază de frumuseţe fără seamăn: aceea e Împărăţia la care te cheamă Dumne­zeu. Şi tu plângi şi strigi la Dumnezeu: „Cum vrei să merg acolo, când sunt desculţ şi am nişte spini pe cale?”. Ce mai contează spinii? Alergi prin ei spre acea cetate! Chiar socoteşti o cinste că poţi să te străduiești puţin ca să ajungi la acea cetate albă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Sfinţii se bucurau de lucruri simple, mărunte, de o floare, de un cer senin, însă noi, astăzi, nu mai vedem frumosul din jurul nostru.

– Da, pentru că ne-am învăţat cu foarte mult, ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, ne-am învăţat să nu mai postim, ne-am învăţat să nu ne mai ostenim, şi atunci nu mai avem bucurie pen­tru lucrurile mici. Exact cum înainte, un om care postea până la Crăciun şi se ostenea, în momentul când venea masa Crăciunului, păi era o bucurie fără seamăn, era masa Crăciunului! Și zilele de după Cră­ciun erau o mare bucurie, pentru că până atunci nu se bucurase, nu petrecuse, nu fusese la nu ştiu câte discoteci, ci aşteptase cu nădejde şi cu rânduială ziua. Iar după ce ţinea o lună și jumate post şi rân­duială, altă substanţă aveau bucuriile şi altfel era uni­tatea dintre oameni şi legăturile dintre ei şi vizitele de la unul la altul. Astăzi oamenii s-au învăţat cu mult, neîncetat să aibă de toate, să mănânce de toate, să fie fără nicio lipsă – şi atunci încep să nu mai fie mulţumiţi cu ceea ce au. Este o pildă spusă de Mântuitorul: Dacă te duci la o nuntă, nu te așeza în fruntea mesei. Pentru că va veni la un moment dat cineva mai important ca tine şi va zice stăpânul: „Prietene, trebuie să mergi acum de aici, că, uite, a venit important, du-te la coadă!” Şi nu se mai găseşte loc pentru tine decât departe, cine ştie pe unde, sau poate nu se mai găseşte deloc. Dar tu du-te şi te aşază din start în urmă şi, la un moment dat, o să vină stăpânul şi o să zică: „Prietene, de ce te-ai aşezat aşa de jos? Hai sus!” şi te va pune chiar lângă mire cf. Luca 14:8-10. Ştiţi că Părinţii înţelegeau altfel cuvântul ăsta? Ei spuneau că atunci când te bucuri de lumea aceasta, să nu sari la lucrurile importante şi să zici: „Eu nu mă bucur decât dacă voi fi regele lumii! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi milionar! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi iniţiat, eu nu mă bucur decât dacă voi fi isihast, eu nu mă bucur decât dacă voi fi trăitor!” Nu! Eu mă bucur de lucrurile mici, eu mă bucur că mi-a dat Dumnezeu să aud susurul apei care curge, că mi-a dat Dumnezeu să mai văd o zi, că am ochi, că am picioare, că respir. Mă bucur că mai am oamenii ăştia lângă mine, că am un căţel care-i binevoitor şi-şi leagănă coada când vin acasă. Pe cel ce vede în lucrurile mici mila lui Dum­nezeu, Dumnezeu îl va ridica la lucrurile mari. Cel ce din start vrea lucruri mari şi nu este mulţumit cu lucruri mici, îl va întoarce Dumnezeu la lucrurile mici şi va trăi o viaţă numai între lucruri mici, duhovnicește vorbind. Şi cred că noi, oamenii, am uitat să ne bucurăm şi de aceea trebuie să trecem prin boli, prin dureri, prin necazuri, ca să ne dăm seama cât valorează un pas! După ce ai avut picioarele rupte şi un an ai stat în pat, dai slavă lui Dumnezeu şi strigi de bucurie că ai făcut un pas. Sau după ce n‑ai văzut cu ochiul jumate de an şi vezi apoi lumina soarelui, plângi neîncetat că ai văzut lumina soarelui şi ţi-a mai dat Dumnezeu să vezi. Dar de ce neapărat trebuie să treci prin toată suferinţa aia ca să dai slavă lui Dumnezeu? Asta e greşeala noastră. Noi ar trebui neîncetat să dăm slavă lui Dumnezeu, să înţelegem că în orice clipă noi putem muri, în orice clipă noi putem pierde toate aceste daruri de care nouă ni se pare că suntem vrednici, dar de fapt nu suntem vred­nici. Eu cred că dacă un om reuşeşte să păstreze această mulţumire pentru lucrurile mici, Dumnezeu îl va purta și spre lucrurile înalte, mari. Şi, cu cât un om nu se mulţumeşte cu lucrurile mici – cum aud acum reclama aceasta: „Meriţi mai mult!” – cu atât Dumnezeu îl va smeri mai mult. Cum Preasfințitul Vasile, epis­copul nostru de la Cluj, care a trecut de curând la Domnul, ne spunea: „Mai binele e duşmanul binelui.” Şi la nivel duhovnicesc, de multe ori, putem spune că mai binele pe care ţi-l imaginezi tu, te iluzionezi că ar trebui să-l ajungi, e duşmanul binelui. Nu te bucuri de nimic din ce ai şi zici: „Nu, e prea puţin, trebuie mai mult!”. Şi alergi tot timpul după mai mult, dar de fapt pierzi tot, până la urmă.

„Drojdia care a dospit toată frământătura!”

– Mai putem avea nădejde de un viitor bun, aproape de Dumnezeu, al poporului nostru?

– Am nădejde, pentru că am încre­dere în incredibila capacitate şi putere a lui Dum­ne­zeu de a clinti şi de a transforma şi pietrele acestea în fiii lui Avraam cf. Luca 3:8. Cred că Dumnezeu poate să facă asta, dar mă doare că nu va putea probabil să o facă decât prin lucruri care vor fi dureroase – și nu va putea, pentru că nu-I dăm noi nicio altă cale de a lucra cu noi, exact ca un copil care nu ascultă de vorbă bună şi tu n-ai vrea niciodată să-l cerţi, dar el, până nu ajungi să-i spui că nu-l mai laşi afară, nu face asta, ei, așa se pare că foarte mulţi dintre noi am ajuns să-L forţăm pe Dumnezeu la o manifestare mai aspră cu noi, fără de care omul nu se schimbă.

Mi-e teamă că va trebui să trecem prin războaie, prin foamete, prin ispite mari, prin care neamul acesta să se trezească cumva din letargia aceasta, din somnul acesta virtual al urmăririi numai pe internet, care naşte monştri. Şi deja se nasc mulţi monştri din această împreunare între mintea umană şi lumea virtuală, în care se joacă ca un peşte marele balaur, demonul, şi în care noi cădem pradă uşor. Se nasc aici nişte monştri înfricoşători ai păcatelor, ai unor patimi de care nu s-a mai auzit până acum, nici ca mărime, nici ca gravitate, nici ca putere. Şi cred că se mai poate face ceva, dar mi-e teamă că acest lucru se va putea face doar prin încercări mari, prin care va fi nevoit să treacă neamul acesta – şi noi, fiecare în parte.

– Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea de-a ne trezi cât mai avem timp!

– Să ne dea Dumnezeu. Sper să mai avem şansa asta să ne întoarcem la Dumnezeu, aşa cum, în faţa jertfei Mântuitorului, o parte dintre evreii care până atunci nu L-au ascultat s-au cutremurat şi au crezut Lui şi s-au întors acasă bătându-şi pieptul.

Poate că mai sunt şi alte căi prin care se poate trezi un neam, poate mai sunt între noi oameni care, punându-şi viaţa pentru Dumnezeu, pentru Bi­se­rică, pentru Adevăr, îi vor trezi pe ceilalţi, îi vor ridica iar la înţelegere, la cu­noaştere… Dar e atât de greu! Am avut asemenea oameni în închisorile comuniste, care au fost drojdia care a dospit toată frământătura nea­mului în 1989 şi care a ridicat iarăşi neamul româ­nesc în cei patru-cinci ani de revigorare spirituală de după revoluţie, în care neamul acesta parcă şi-a mai revenit. Dar nu ştiu acum, din urma unor generaţii mai puţin eroice, mai puţin educate în spirit patriotic, mai puţin cu­noscătoare a lui Dumnezeu, dacă vor mai fi oameni care să poată ridica nea­mul întreg.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu pentru Familia Ortodoxa

 

Peste 30 de milioane de persoane suferă de depresie în Europa, una dintre cele mai frecvente boli în statele UE, iar estimările OMS indică 350 de milioane în toată lumea. Cei doi ani pandemici au accentuat incidenţa depresiei şi ,,nimeni nu este la adăpost”. Am încercat să scoatem la lumină un tablou cât mai complet al depresiei, împreună cu Mirela Zetu, psiholog clinician şi psihoterapeut, astfel încât să o putem recunoaşte şi, ajutaţi de specialişti şi de resursele interioare, să ieşim învingători din această boală. 

Ce este şi cum recunoaştem depresia?

Depresia este o afecțiune psihiatrică despre care vorbim des dar pe care, din ignoranță, o minimizăm sau o confundăm cu stări proaste pasagere, cu anumite capricii sau chiar cu lene. Ca orice boală, ea vine la pachet cu o serie de simp­tome psihologice în primul rând, pe care uneori persoana în cauză poate nici nu le sesizează, dar care stârnesc îngrijorarea celor din jur, prin felul în care transformă un om altădată vesel, activ și eficient, într-unul profund nefericit și nemulțumit. Tabloul complet al depresiei arată cam așa: un sentiment profund de inutilitate, o lipsă acută de speranță, o îngustare a orizontului personal încât cel în suferință devine complet indiferent la tot ce-l înconjoară sau la lucruri care altădată îi aduceau bucurie, o lipsă generală de energie, cu diminuarea capacității de concentrare, cu lentoare în mișcări și în gândire, cu multe gânduri negre, de moarte chiar, care se învârt în jurul sentimentului de vinovăție și reproș; cu o incapacitate de a adormi sau dimpotrivă, cu o dorință de a trage obloanele și a dormi pentru totdeauna, cu stări de agitație interioară, zilnice, cu plâns facil, declanșat de un simplu gând sau de o ima­gine.

Cum o tratăm?

În România, încă sunt suprapuse în mintea multora profesia de psihiatru și cea de psiholog. Psihiatrul este medicul specialist, singurul competent și autorizat să prescrie medicație antidepresivă. Psihologul, obligatoriu cu competențe de evaluare clinică și cu o formare complementară în psihoterapie, are toate mijloacele de a ajuta un pacient depresiv să iasă din boală. Psihoterapia este un tratament psihologic și reprezintă mijlocul cel mai eficient de a ieși pe termen lung din depresie. Tratamentul include adesea și medicație, inevitabilă și necesară în cazurile severe și care ameliorează vizibil simpto­mele. Totuși, fără a schimba modul în care ne raportăm la dificultățile vieții, dacă ne întoarcem la același mod de a vedea existența, ajungem în același punct și depresia se întoarce. Nu poți avea rezultate diferite, continuând să faci aceleași lucruri. De aceea, psihoterapia oferă cadrul necesar de a vorbi despre gândurile depresive și nu cu ele, de a sonda resorturile interioare ale fiecărei persoane care au dus la acest moment de criză și de a schimba uneori perspectiva din care se vede viața. E un moment de deschidere și de onestitate, de acceptare, de împăcare lăuntrică cu sine și cu ceilalți. Depresia nu stă în evenimentele care ni se întâmplă, ci în felul în care ne raportăm la aceste evenimente. Iată de ce, uneori, oameni care au trecut prin evenimente cumplite reușesc să își gestioneze bine viața și emoțiile, găsesc resurse și motive de a merge mai departe, în timp ce alte persoane, fără greutăți aparent, sunt într-o continuă luptă cu propriile gânduri și nu se pot bucura de ceea ce au.

Cât de periculoasă poate fi dacă nu este tratată?

Depresia este periculoasă în măsura în care gândurile persoanei sunt puternic influențate de sentimentul inutilității și de ideea de suicid. Chiar și așa, cu acest pericol iminent reprezentat de perspectiva suicidului, statisticile spun că în jur de 70% dintre persoanele care se luptă cu depresia nu cer ajutor specializat. Primul pas în vindecare constă în ieșirea din negare. Prost înțeleasă, starea depresivă este asociată pe nedrept cu o slăbiciune de caracter, amplificând sentimentul de rușine sau de vinovăție al persoanei în depresie. Ca rezultat, persoana încearcă să-și ascundă suferința, cufundându-se în muncă, mâncare, medicamente, sperând că va uita. În realitate, simptomele se adună, boala devine o realitate de netăgăduit, gândurile sunt tot mai distorsionate. Poate cel mai mare adevăr despre depresie este că în această boală gândurile te păcălesc, mintea proprie te manipulează. Toți cei care se sinucid, din păcate, lasă în urmă mesaje de tipul „dacă eu dispar, vă va fi bine, lumii îi va fi bine”. Nimeni nu alege să-și facă rău perfect sănătos și conștient de ceea ce alege. Ideea suicidului este marea păcăleală din umbră, care reprezintă o luptă extraordinară pentru un om care nu mai găsește sensul de a fi și care nu știe că mintea lui îl manipulează.

Există persoane care îşi dau seama că ceva este în neregulă, însă de ruşine sau de teamă că ar fi judecaţi de cei din jur amână vizita la psiholog, nu mai spun de psihiatru... Ce-i sfătuiţi?

Să se ia în serios. Ignorarea acestui mesaj crucial, că în depresie gândurile se joacă în mintea ta, te păcălesc și îți vorbesc în termeni absoluți de „totul sau nimic, acum, mereu, niciodată”, creând un scenariu cu totul și cu totul negativ, lipsit de speranță, înseamnă a te adânci în boală. În clipa în care ești onest cu tine, nu poți să nu vezi că scapi lucrurile de sub control și că e nevoie să ceri ajutor. Multe persoane nu cer ajutor pentru simplul motiv că nu-și dau seama că sunt bolnave și nu recunosc semnele și simptomele care arată că ceva nu e în ordine. Un alt motiv frecvent pentru care unele persoane nu cer ajutor, nu vor să urmeze un tratament, este, așa cum spuneți, rușinea, teama de stigmatizare, de etichetare. Acel ,,ce vor spune ceilalți? Ce va spune lumea că am ajuns la cabinetul de psihiatrie sau la psiholog?” E foarte greu să accepți propria vulnerabilitate. A ajunge în cabinetul psihologului reprezintă o întâlnire cu această vulnerabilitate. „Dacă am ajuns aici, înseamnă că am luat-o razna”, ceea ce mă face să mă ascund de toată lumea, inclusiv de propria persoană. Dar e o greșeală. Așa cum mă iau în serios când am o durere fizică, e nevoie să mă cred și când, psihic, nu sunt bine.

A accentuat pandemia incidenţa depresiei? Telemunca şi şcoala online pot duce la depresie?

Fără să urmăresc statisticile oficiale din țara noastră, luând drept reper doar experiența personală și subiectivă din cabinet, aș spune că pandemia a întins corzile interioare ale fiecărei persoane. Anxietatea s-a accentuat foarte mult în acești ani pandemici, iar acolo unde anxietatea este manifestă, se ascunde și depresia. Depresia nu reprezintă o consecință directă a școlii online sau a muncii de acasă, dar izolarea, ruperea legăturilor cu colegii, expunerea zilnică la mesajele alarmiste, negative, din media, întreruperea obiceiurilor sănătoase care contribuiau la starea de bine, toate acestea sunt prilej de ruminații, de gânduri negre care ard mocnit și alimentează o stare generală rea. E important ce facem după ce terminăm orele online, după ce terminăm o zi de muncă în fața computerului, ce aleg să fac, cum mă lupt să ies din rutină și din gânduri, cât de prezent sunt în viața mea.

Depresia în cazul copiilor se manifestă în acelaşi mod ca la adulţi?

Nimeni nu este la adăpost în fața depresiei severe, atât copiii, cât și adolescenții pot fi afectați. Totuși este important de știut că în cazul lor boala nu se manifestă la fel ca în cazul adulților. Cei mici pot dezvolta diferite somatizări fără să verbalizeze ideile sumbre, gândurile negre, asemeni adulților. Dar somatizările, îmbolnăvirile fără o cauză directă și obiectivă, traduc înainte de toate o suferință psihică. La adolescenți, depresia trece uneori neobservată, pentru că aceștia trec prin schimbări ale dispoziției mult mai frecvente, pe fondul transformărilor hormonale din organism. Dar în momentul în care nu mai există interes pentru ceva ce înainte îl pasiona, când dispoziția este iritabilă, mânioasă, când se închide complet și nu mai vorbește cu nimeni, nici măcar cu un prieten, atunci părinții clar trebuie să-și pună semne de întrebare în privința echilibrului psiho-emoțional al adolescentului.

Ar fi necesar un program naţional de screening pentru depresie sau în general pentru depistarea unor afecţiuni de acest tip?

Din câte știu există câteva platforme sau hub-uri unde persoanele cu simptomatologie depresivă pot accesa niște chestionare de screening și, în urma evaluării, pot fi chiar incluse într-un program de consiliere online. Sunt inițiative foarte lăudabile, dar, desigur, omul de rând, fără acces la informație online, fără abilități digitale prea dezvoltate, care dorește o abordare față către față, nu are mult de câștigat de pe urma acestor inițiative private. Până la un program național de screening, ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi am încerca să cunoaștem și să recunoaștem simptomele depresiei!

Ziarul Lumina

 

Prezentare Minunile Sfintei Cruci in vietile sfintilor din vremurile apostolice:

Păsările zburătoare numai după ce îşi întind aripile în chipul Crucii, pot a se ridica de pe pământ şi a se înălţa în văzduh. Tot

astfel şi noi oamenii, după ce ne vom crucifica corpurile noastre cu patimile şi cu poftele, vom putea reuşi a ne ridica deasupra ispitelor pământeşti, deşertăciunilor lumeşti, curselor diavoleşti şi a ne înălţa sus, sus în ceruri la Creatorul nostru, spre a ne uni cu El.
Numai astfel făcând, vom putea fi ai lui Hristos. Acesta a fost scopul Dumnezeirii când ne-a zidit, prima şi a doua oară, după chipul şi asemănarea Sa.
Mult milostivul, Atotputernicul şi Atotpurtătorul de grijă Dumnezeu, ne-a adus pe noi oamenii aici în lume spre a lucra la mântuirea şi fericirea noastră. Voia Lui este să nu piară nici un om, oricât de păcătos ar fi el; ci să se întoarcă spre a fi viu. „Pentru ce mori casa lui Israel? – zice Domnul. Că Eu nu voiesc moartea păcătosului; ci ca să se întoarcă şi să fie viu“.
„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut…“.
„Dumnezeu voieşte – mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel – ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.
Voia lui Dumnezeu spre mântuirea fiecărui om este o roată, o aripă puternică, este Dumnezeiescul semn al Sfintei şi purtătoarei de viaţă Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este pomul vieţii, care dă viaţă celor ce se folosesc cu înţelepciune de ea. Cealaltă roată, aripă, cu ajutorul căreia să putem alerga şi zbura pe calea vieţii, străbătând cerurile spre Tronul Dumnezeirii, la Patria Cerească, în Ierusalimul cel de sus, trebuie să ne-o punem noi, prin felurite osteneli, umiliri, jertfiri şi crucificări bine chibzuite.
Ei bine, când vedem că Dumnezeu ne-a pus în dar această roată, aripă, Dumnezeiescul semn al Sfintei Cruci, spre a alerga şi zbura pe calea vieţii în sferele luminatelor lumi veşnice, sfinţite, strălucite, fericite şi îndumnezeite, sus în Biserica Triumfătoare, oare nu-i păcat greu a lâncezi, a ne lenevi de a ne pune şi noi cealaltă roată, aripă şi a lucra spre îndeplinirea acestui scop Dumnezeiesc? Oare nu-i groaznic păcat a tot amâna de azi pe mâine lucrarea mântuirii
noastre?
Negustorul când vede că-i merge rău în afaceri, munceşte, întrebuinţează toate mijloacele şi face toate sacrificiile, spre a nu da faliment. Omul întemniţat, încărcat cu lanţuri grele, procurându-şi o pilă, rupe lanţurile, sparge zidul şi se foloseşte de slăbiciunea paznicilor ce dormitează, fuge şi se salvează. Călătorul ce trece prin locuri necunoscute, pline de prăpastii cu felurite fiare rele şi reptile otrăvitoare, sau printr-o ţară duşmană, în care la orice pas este primejduit de oameni răi, vicleni, tâlhari, ucigaşi, înaintează pe drumul său cu multă purtare de grijă şi prevedere, până ajunge la locul dorit. Bolnavul suferind, aleargă în toate părţile, cheltuieşte, se jertfeşte, spre a scăpa de boala care-l torturează ziua şi noaptea, îmbrâncindu-l spre mormânt cu paşi repezi. Aceste sforţări, jertfiri, crucificări, făcute de aceştia şi de alţii, până se văd ieşiţi
deasupra primejdiilor, înseamnă a se salva, a se mântui.
Noi creştinii, pentru a ne mântui, trebuie să facem ceva mai mult. La mântuirea noastră nu-i vorba de restabilirea afacerilor lumeşti, spre evitarea falimentului; ci e vorba de salvarea sufletului din căderea în osânda veşnică, e vorba de recâştigarea fericirii noastre veşnice. Aici nu e vorba de zdrobirea lanţurilor vremelnice de fier; ci este vorba de zdrobirea lanţurilor păcatelor, care ne trag în întunecoasele şi torturătoarele temniţe ale iadului. Aici nu e vorba de o călătorie vremelnică, ci e vorba de călătoria în veşnicie. Călătoria noastră spre Patria Cerească, e presărată cu groaznice prăpastii şi cu sumedenii de vrăjmaşi înverşunaţi ai vămilor văzduhului. De vom lucra şi noi creştinii la mântuirea noastră cu acela zel, cu care lucrează negustorii spre a se salva de faliment; cei întemniţaţi spre a se salva de mizeriile şi torturările temniţei; călătorii spre a se salva de fiarele sălbatice ori din cursele oamenilor răi, vicleni, tâlhari şi ucigaşi şi bolnavii spre a scăpa de bolile ce-i torturează ziua şi noaptea; la capătul vieţii vom sta cu fruntea luminată înaintea lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Semnul Sfintei Cruci prefigurat in Vechiul Testament:

Semnul Sfintei Cruci pus de Dumnezeu în corpul omenesc

Bine este cuvântat mult iubitorul şi milostivul de oameni Dumnezeu, Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină; Care aşa de mult a iubit lumea, încât şi pe Fiul său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede Într-Însul să nu piară; ci să aibă viaţă veşnică. Omul din viaţa aceasta vremelnică, este un luptător de la leagăn până la mormânt. Lupta omului, ca şi fiinţa lui, este dublă: trupească şi sufletească. Lupta aceasta îndoită o vedem în viaţa Mântuitorului, de la ieslea peşterii din Betleem, fuga în Egipt, până sus deasupra Golgotei, unde S-a înălţat de bună voie pe Cruce, de unde în dureri vii şi grele suferinţe, Şi-a dat Duhul în Mâinile Tatălui Ceresc.
Viaţa şi activitatea minunată a Mântuitorului a fost glorificată prin Crucea şi Învierea Sa. Drepţii, Patriarhii, Proorocii, Preoţii şi toţi aleşii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, de la Abel până la Ioan Botezătorul prin suferinţele, jertfirea vieţilor lor, însoţite de feluritele biruinţe duhovniceşti au preînchipuit cu culori vii: Crucea Mântuitorului din întreaga lui viaţă, de la ieslea din Betleem până la jertfirea pe Crucea înfiptă sus, deasupra Golgotei şi Învierea Lui. Apostolii, Ierarhii, Preoţii, Mărturisitorii şi toţi creştinii aprinşi de dragostea Dumnezeiască, s-au lepădat de sine, au luat Crucea lor şi au urmat Celui Răstignit, jertfindu-şi şi cheltuindu-şi cu mare folos toată viaţa lor pământească, în schimbul căreia au dobândit viaţa şi fericirea veşnică. Arma aceasta Dumnezeiască şi puternică, cu care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luptat cu succes asupra răutăţii lumii, a otravei ucigătoare, a păcatului şi a tiraniei diavolului, a dat-o urmaşilor Săi, drept armă mult folositoare în lupta ce le stă înainte. Împăraţii şi voievozii pământului, dau ostaşilor lor: săbii, suliţe, arme, revolvere, mitraliere, tunuri, dinamite, grenade, etc., pentru a lupta cu succes în războiul trupesc. Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul Cerului şi al Pământului, a dat urmaşilor Săi, drept armătură: Sfânta Cruce. El nu le-a dat altă armătură cu care să lupte, decât numai Sfânta Cruce. Cu Cuvântul şi cu fapta, El a arătat tuturor luptătorilor Săi, biruinţa minunată ce se câştigă prin întrebuinţarea acestei armături, cu tainice puteri supranaturale.
El, mai întâi şi-a recrutat şi îşi recrutează din lumea aceasta ucenici, ostaşi luptători, pentru lupta cea bună, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”. Pe toţi cei ce au venit şi I-au urmat Lui în viaţă, ziua îi învăţa cu cuvântul şi cu fapta, cum să procedeze în lupta duhovnicească pentru cucerirea sufletelor; iar noaptea adeseori se ruga Tatălui Ceresc pentru dânşii şi pentru toţi care îi vor urma Lui (Ioan 17, 20)….

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Indrumarea vietii:

„În viață, omul să culeagă precum albina din flori: ceea ce este bun!”

Sfântul Vasile cel Mare

Acum, în prag de nou secol și mileniu, lucrarea își păstrează actualitatea prin faptul că abordează problemele generale ale omenirii: caracterul, soarta, voința, morala, profesia, relațiile cu oamenii. Cartea ne ia prin surprindere prin frumusețea argumentării ideilor dezbătute, prin delicatețea cu care se adresează cititorilor, prin parfumul și culoarea ușor arhaică a limbii traducătorului, care reușește, printr- o fericită așezare în context, să ofere cititorilor o bogăție inestimabilă de idei, de o adâncă și penetrantă putere de sugestie.
Nu putem trece cu vederea în această pledoarie pentru actualitatea lucrării, punctele de vedere originale și incitante, afirmate în comentariul unor personaje și situații literare, mitice, religioase, filosofice, cu care este impregnat textul.
Îndemnul acestei cărți este: „Să fii OM! Să te ridici la statutul de OM!” Un om demn de numele său este rezultatul unei voințe disciplinate, a unui efort personal de autodepășire, de cumpătare și înfrânare a gândurilor, a faptelor și a instinctelor sale.
Avem în firea noastră instincte egoiste și răutăcioase, darmsuntem străbătuți și de sentimente înălțătoare, nobile, adevărate. Din aceste două feluri de porniri se naște lupta între bine si rău.
Oricât de grea ar părea lupta, trebuie să învingem, dacă dorim să demonstrăm măreția și noblețea sufletească. „Câtă vreme este între voi pizmă, și ceartă, și dezbinări, nu sunteți oare, trupești și nu după firea omenească umblați?”, ne întreabă retoric Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 3,3). „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și- au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5,24). Tot el ne îndeamnă să luptăm cu patimile și pornirile firești, căci „oricine se luptă se înfrânează de la toate”, iar cel ce se înfrânează primește „cunună nestrică cioasă” (I Corinteni 9, 24-25). Cununile se dau pe măsura luptei!

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare M-am ascuns in pustie si lacrimi:

Ediție îngrijită de L.S. Desartovici

Întru cetele cele prea minunate ale Sfinților, care se află de‑a pururi văzători și rugători înaintea Preasfintei Treimi, este şi Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, român de neam, care a adormit întru Domnul în anul 1960 şi a fost proslăvit de Dumnezeu prin sfinte moaşte și nenumărate minuni. Viața și lucrarea sa plină de harul și dragostea Duhului Sfânt au făcut din Sfântul Ioan unul dintre cuvioșii mult îndrăgiți de români: cuvintele și stihurile sale grăiesc simplității, dar deopotrivă și adâncurilor inimii, la fel precum o fac moaștele și minunile sale, strălucind prin slava Învierii Domnului Hristos.
Vindecă, Sfinte Părinte Ioane, întreaga mea alcătuire cu razele dumnezeieștii tale bunătăți, ca și suspinul meu cel îndelungat să se sfârșească prin îmbrățișarea Crucii lui Hristos, întru care să mă odihnesc, gustând din neasemuita Sa dragoste pentru om. Limpezește-mi și înnoiește-mi mintea, inima și simțirile, Cuvioase Ioane, ca, ușurându-se și primenindu-se toate prin blândețea cea lină a păcii lui Dumnezeu, să mă tămăduiesc, făcându-mă iubitor al pătimirilor lui Hristos. Iar îmbrățișându-L pe Cel Care m-a îmbrățișat prin Cruce, să mă las în brațele Lui preaputernice, cele care m-au făcut din nimic și m-au adus la ființă și viață. Și fie ca ochii să mi se deschidă, căzând pleoapele îmbătrânitei orbiri, și să mă las cu totul văzut de Cel Ce Este și Care cunoaște pe de-a întregul trecutul, prezentul și veșnicia mea.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Dumnezeu dragoste este:

Cine se apleacă cu interes asupra vieții și personalității părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar și de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în același om: iubitor față de semenii săi până la jertfirea de sine și aspru apărător al canoanelor și pravilelor Sfinților Părinți; un român care își afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufletești specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc și, totodată, propovăduitor al iubirii nețărmurite pentru „întregul Adam,” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeiești și parte femeiască.” (Galateni 3, 28)
De la părintele Dionisie putem învăța că principiile și valorile lumii duhovnicești sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăția acestei lumi: în viața noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor și a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veșnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sa-ti iei geaca! Parinti responsabili, copii fericiti:

 

 

Prezentare Curatia inimii:

CUPRINS

1. Inima şi întinarea ei cu patimi

 

 

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

De multe ori neliniştea pe care o vedem la oamenii din lume în lupta lor zilnică pentru nevoile vieţii o observăm şi în lupta duhovnicească pe care o ducem noi, credincioşii creştini. Deseori ne întrebăm ce cere Dumnezeu de la noi, ce este ceea ce ne lipseşte încât ne-am pierdut pacea. Nu cumva mai mult post şi nevoinţe, mai multă milostenie, mai multă rugăciune?

Toate aceste virtuţi, fireşte, sunt necesare, şi omul trebuie să se nevoiască în ele după puterea lui, dar nu constituie scopul vieţii duhovniceşti. De aceea nu trebuie să fie nici scopul final al luptei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât să avem inima curată, pentru a veni şi a locui în ea. Acest lucru ne este arătat de însuşi Iisus Hristos, Care îi fericeşte pe cei curaţi cu inima: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Însă în ce fel este această inimă? Cum se întinează şi cum se curăţeşte? La aceste întrebări, precum şi la descrierea bunătăţilor cereşti pregătite pentru cei curaţi „cu inima”, ne răspund sfinţii, prin cuvântul lor sfinţit şi viaţa lor minunată.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Experiente duhovnicesti ale Sfantului Iosif Isihastul:

DIN CUPRINS

Dintre miile de roade bineînmiresmate ale Grădinii Maicii Domnului, Sfântul Iosif Isihastul este una dintre cele mai însemnate pentru veacul de acum. Trăitor în secolul al XX-lea, Bătrânul Iosif a ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, înger pământesc şi văzător al luminii nezidite, lăsând în urmă o mulţime de ucenici care continuă să răspândească învăţătura – şi, mai presus de toate, duhul vieţuirii lui – nu numai în Sfântul Munte, Grecia şi Cipru, ci şi în însăşi inima Occidentului.
Plină de har, dragoste şi simplitate binecuvântată, personalitatea lui atrage ca un magnet sufletele însetate de lumină şi adevăr – ca un adevărat ucenic al Mântuitorului, cuviosul îi odihneşte pe toţi osteniţii şi împovăraţii care caută scăpare de nesfârşitele poveri ale acestei lumi.
Cartea de faţă, plină de experienţe minunate şi tâlcuiri duhovniceşti, le va deschide tuturor o fereastră spre bunătăţile nădăjduite ale veacului ce va să fie, spre odihna cea nesfârşită şi bucuria necontenită în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia s-au făcut următori toţi sfinţii.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Ne putem mantui in orice vremuri:

Trebuie doar să năzuim spre mântuire din toate puterile, din toate fibrele sufletului, să năzuim să mergem după Hristos, să împlinim poruncile Lui – şi dacă vă înconjoară o mulţime uriaşă de oameni care Îl tăgăduiesc pe Hristos, de oameni necinstitori de Dumnezeu, care chiar Îl ocărăsc, asta înseamnă tocmai că voi – pe care Sfântul Apostol Petru v‑a numit „neam ales, preoţie împărătească” (I Pt. 2, 9) – aveţi a străluci înaintea necinstitorilor de Dumnezeu prin credinţa voastră, prin curăţia voastră, prin sfinţenia voastră. [...]
Trebuie nevoinţe, trebuie străduinţă, trebuie silire de sine spre bine, întoarcere de la rău, de la toată nedreptatea, la dreptate, trebuie strădanie în săvârşirea faptelor bune – şi doar atunci când prin sforţări mari şi necontenite ne vom curăţi inima şi vom atrage în ea harul dumnezeiesc, când, sub înrâurirea acestui har, se va aprinde şi se va înflăcăra în inima noastră sfânta dragoste, dragostea atotcuprinzătoare, dragostea lipsită de ură faţă de cineva, numai atunci această dragoste, unită cu credinţa, ne va deschide calea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Luca al Crimeei

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Hainele de piele. Moartea, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii:

În Tradiția patristică a Bisericii vedem că omul are de parcurs trei nașteri. Cea dintâi este cea biologică, când este zămislit în pântecele mamei sale, iar în continuare are loc nașterea și, astfel, venirea lui pe această lume. Cea de‑a doua naștere este așa‑numita naștere din nou, care se săvârșește prin Taina Sfântului Botez, când iese din sfân­ta colimvitră, pe care o putem numi pântecele Bisericii. Cea de‑a treia naștere este ieșirea omului din lumea aceasta și intrarea lui în cea­laltă viață, în Împărăția lui Dumnezeu – de aceea și în cazul sfinților prăznuim cu multă strălucire ziua în care au adormit drept zi a nașterii lor.

Dacă omul, după nașterea cea dintâi, nu trece prin nașterea cea de‑a doua, prin nașterea din nou, și nu primește Duhul Sfânt, nu este om deplin. Dacă se botează, dar nu se nevoiește, exersându‑și propria libertate cu împreună‑lucrarea lui Dumnezeu, și nu trece și prin cea de‑a treia naștere, atunci, în realitate, scopul existenței sale – urcușul de la chip la asemănare – se zădărnicește.
Întreaga slujire pastorală a Bisericii țintește la strămutarea noastră din pântecele mamei în pântecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobândirea ochilor duhovnicești pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este Împărăția lui Dumnezeu, spre a ne îndrepta și a dănțui în jurul Luminii celei în trei Sori.

***

Părinții Bisericii învață în scrierile lor că „hainele de piele” cu care Dumnezeu i‑a îmbrăcat pe primii oameni după cădere sunt stricăciunea, pătimirea și moartea, strâns legate de modul nașterii noastre, de boli, de bătrânețe și moarte.
În această carte, sunt prezentate câteva opinii despre felul cum omul din Biserică se confruntă cu aceste probleme ale „hainelor de piele” și despre cum dobândește simțirea vieții celei fără de moarte prin dulceața cunoașterii lui Dumnezeu.

Mitropolitul Ierótheos, al Nafpaktosului 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Cartea de față ne așază în oglindă două Penitenciare din România anilor 50, Pitești și Târgu Ocna, locații ale aceluiași regim opresiv, dar mult diferite în privința condițiilor de încarcerare. Desigur, obiectivul cărții nu este să facă neapărat un studiu de caz comparativ, ci să ne arate că, sub aceeași ocârmuire atee, în timp ce unii angajați și deținuți ai penitenciarelor erau în slujba satanei, alții au fost și au rămas slujitori ai lui Hristos. Paradoxal, în aceleași condiții politice, sociale, economice etc., Piteștiul a dat țării monștri, în timp ce Târgu Ocna - sfinți.
Premisa acestei cărți își are sursa în dorința legitimă a oricărui om: aceea de a fi liber. Iar libertate autentică se poate avea doar prin cunoașterea adevărului, așa cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: "Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32).

Preot Vasile Gordon

CUPRINS

Cuvant inainte - Pr. Vasile Gordon: "Bandit", la Pitesti, "taică" la Targu Ocna

Experimentul Pitesti - Spalarea creierului si reeducarea prin tortura in Romania comunista

Fenomenul Targu Ocna - Inchisoarea in care s-a dovedit ca oamenii pot deveni sfinti

Principiile de viata crestina create de Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide

Detalii despre carte / COMANDA