Ne-am obișnuit să rememorăm cuvintele fără voia lor profetice „Ecce homo” atunci când încep Patimile Domnului și-l avem în fața noastră pe Omul durerilor arătat poporului de Pilat drept omul propus spre eliberare, dar ele sunt la fel de bune și adevărate pentru omulețul din ieslea Betleemului, înfășățelul dintre necuvântătoare, înstelat de astrul natal, călăuza luminoasă a magilor, pârga păgânilor convertiți, anchetați de Irod despre soroacele sau coordonatele concrete ale nașterii: timpul și locul evenimentului.

Irod simulează un interes religios față de acest eveniment, ba chiar o aparentă evlavie tot așa precum unii oameni din vremurile neomarxiste care nu au nici în clin, nici în mânecă cu cele sfinte, dar de Crăciun își pun masca festivă a evlaviei valabilă câteva zile magice de omenie intensă pe an și-atât. Tiranul nu suportă nici o concurență cât de firavă pe agenda publică unde are mereu prim-planul și dorește să o elimine din fașă pe cea surprinzătoare vestită de martori exotici mai ales că acela profețit și așteptat de veacuri ca un eliberator al poporului, al tuturor oamenilor, este înfățișat ca un rege, ca un nou și misterios suveran. Identitatea tainică a acestui rege mesianic îl preocupa pe tiranul de odinioară care a declanșat cu ordin ferm straș­ni­cul măcel al inocenților, îngrozind imaginația artiștilor de pretutindeni, prelungit în istorie prin violența politică devastatoare declanșată împotriva tuturor nevinovaților, anihilați și linșați de ferocitatea tiranilor de pretutindeni sau amenințați, exilați, puși pe fugă în lumea largă.

Respingerea îndumnezeirii, demisia omului și asumarea sfințirii de Fiul Omului

Înomenirea Domnului înseamnă, așadar, asumarea salvatoare a umanului cu toate rănile sale, pentru a evacua din lăuntrul său întreg dezastrul adus de căderea adamică, demisia omenirii de la măreața și fireasca sa chemare la sfințenie, cea dintru născarea sa. Dacă Dumnezeu a hotărât din veșnicie să se întrupeze ca să ducă la capăt proiectul numit om și în momentul coacerii istoriei, la plinirea vremii, și-a ales o mamă căreia i-a cerut încuviințarea prin înger, a fost zămislit minunat în pântecele ei umbrit de Duhul, a sălășluit acolo în placentă ca un făt vreme de nouă luni de zile, a fost legat de ea și hrănit prin cordonul ombilical, simțind mereu bătaia inimii materne ca un clopot, s-a născut din ea ieșind la lumina zilei, a fost purtat pe brațe, îmbăiat, înfășat, îngrijit, îmbră­țișat, sărutat, alintat, cinstit cu daruri profetice, însoțit în toate, învățat să grăiască și admirat la primele gânguriri, cuvinte și sprijinit la primii săi pași, monitorizat în toate evenimentele copilăriei sale, admirat în creș­terea sa în înțelepciune și har, în dialogul cu învățătorii de la Templu, în strădaniile tinereții sale în atelierul de tâmplărie al protectorului său, în semnele și minunile sale de la nunta din Cana și până la Cina cea de pe urmă, în măreția rostirilor și făptuirilor sale, în pătimirile sale pentru noi, în toate cele de la moartea, învierea și proslăvirea sa, toate acestea arată vârstele și mo­men­te­le vieții umane pline de sens, umplute de slavă, învăluite într-un conținut ceresc. Toate acestea ne fac să-i răspundem acelui fiu de preot, ajuns scepticul de serviciu al veacului târziu, că nașterea oricărui om nu este un inconvenient, un neajuns ori cădere tragică în cosmos, ci o slavă ascunsă, desigur, în spatele unui risc asumat. De fapt, toate vârstele și momentele vieții umane au fost dovedite, prin asumarea și trăirea lor de către Fiul lui Dumnezeu întrupat și Logosul făpturii, pline de sens, dincolo de orice non-sens sau absurd, re­sim­țite kenotic ca revărsări de viață. 

Omul Adevărului arată și confirmă adevărul omului 

Toate cele asumate și trăite de Fiul lui Dumnezeu înomenit ca experiere a ciclului vieții pă­mântești, adică vârstele și etapele antropologice, își au reversul în pătimirea celor dumnezeiești de către omul chemat la îndumnezeire: ambientul liturgic și domestic al familiei părintești, moște­nirea ancestrală, binecuvântarea și punerea numelui în cea de-a opta zi de la naștere, botezul și îmbisericirea pruncului, viața liturgică și duhovnicească, copilăria, adolescența, pregătirea șco­lară, viața profesională, maturizarea și senectutea ca evenimente și intervaluri temporale pentru curățirea, luminarea și desă­vâr­șirea sub umbrirea Duhului Sfânt.

Toate ispitele și derivele omului modern, care riscă să-și piardă definiția și chemarea sacră, primesc răspuns de la puiul de om născut în Betleem din Maria și ajuns la apogeul misiunii sale în Ierusalim, pe o cruce de rob și apoi într-un mormânt de împrumut. Intrarea în lume a acestui adevăr a devenit sărbătoare cu dată fixă în 25 decembrie a fiecărui an al mântuirii, dar cumva perpetuată, cotidian, prin răscumpărarea liturgică a timpului numită în graiul de odinioară „luarea vremii”. Sărbătoarea are un conținut teologic, dogmatic, propus prin celebrarea liturgică, o relatare biblică a evenimentului comemorat, o sublimare imnografică doxologică, o redare iconologică, o plinire euharistică, o jubilație agapică, un ecou cultural, o prelungire domestică ­populară. Participarea la evenimentul hristic devenit sărbătoare nu a fost din vreo constrângere, deși tot universul, văzutele toate și nevăzutele, s-a aflat în pelerinaj spre Betleem, casa Pâinii pogorâte din cer, atras ca de un magnet uriaș de Pruncul înfășat din ieslea necuvântătoarelor. Nici astăzi nimeni nu obligă pe nimeni să participe la această sărbătoare și nici nu ar avea cum să o facă. Desigur, sărbătoarea Nașterii Domnului a devenit partea unui tezaur cultural vast și divers cuprinzând o felurime bogată de întruchipări plastice, verbale și muzicale. De-ar fi să amintim doar faptul că împăratul Constantin cel Mare, îndemnat de mama sa, Elena, pelerină la locurile sfinte, a încercat să concretizeze în piatră verbele crezului bisericesc prin edificarea unor bazilici începând de la Betleem până la Ierusalim. Bazilica Nașterii de la Betleem, ale cărei superbe mozaicuri au fost de curând restaurate, a rămas singura intactă după invazia perșilor din anul 614, când aceștia au incendiat Bazilica Sfântului Mormânt, ucigând mii de creștini, răpindu-l pe Patriarhul Zaharia și Lemnul Sfintei Cruci, pentru că aceștia și-au recunoscut în scena închinării magilor strămoșii îmbrăcați în veșminte tradiționale. Așadar, bazilica împărătească a Nașterii Domnului este întruchiparea verbului credal sau a întregului pasaj dedicat înomenirii Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria și prin lucrarea Duhului Sfânt.

Grija de a nu ofensa pe necreștini și neomarxismul european

În lumea contemporană, post-constantiniană, numită de unii post-creștină, după moda cuvintelor care post-esc, se plăs­muiește un ghid nou de comunicare, un catehism post-modern și un limbaj adecvat secularismului radical care-și dorește, chipurile, să îmbrățișeze diversitatea, să elimine stereotipurile și să evite discriminarea și conotațiile negative, evitând totuși, din capul locului, presupunerea că lumea ar mai avea de-a face ceva cu religia. Astfel, în loc să vorbim de „perioada Crăciunului”, se socotește că ar fi mai bine să se zică „perioada sau sezonul sărbătorilor din decembrie” ori mai degrabă „luna cadourilor” în duhul consumismului de supermarket. Limba birocrației europene nu vrea neapărat să ­interzică Crăciunul, ci doar să-l relativizeze. Împotriva xenofobiei și rasismului lupta se poate duce doar prin educație, în spiritul adevărului istoric și al eticii creștine, regăsite în documentele fondatoare europene.

Sensibilitățile identitare și  religioase, amplificate în contextul pandemic, au strigat chiar că se dorește interzicerea Crăciunului în Europa. Desigur, nu se vor cenzura direct nici Crăciunul, nici urările festive și nici cuvintele care descriu maternitatea și paternitatea ori numele personajelor din istoria sfântă, deși contextul marilor războaie antropologice în care trăim, cu tentații transumaniste și genderiste, ne face să ne amintim cu amar de comunism, numit de părintele Andrei Scrima „un veritabil catehism al întunericului”. Temerea unora că poate fi furată sărbătoarea creștină e reflexul traumelor noastre totalitare.

A disprețui creștinii din Europa, dovada unei lipse de cultură și respect 

În acele vremuri întunecate de la mijlocul secolului 20, martirii credinței petreceau în catacombele temnițelor liturghisind clandestin și cântând colindele străbune ca semne identitare și mistice ale rezistenței împotriva reeducării ateiste și dezumanizării prin violență. Ideologizarea limbii prin smintirea cuvintelor sacre nu are cum să fie primită în acele țări care au pătimit falsificarea istoriei și a ethosului lor prin ideologia anticreștină și antiumană a comunismului. Încercările recente de „inginerie lingvistică” și „inchiziție semantică” sunt inacceptabile pentru că rănesc exprimarea liberă.

În mod fundamental, pentru Europa christiana, cea pluralistă, multiculturală și plurilingvistică și, așa cum au moștenit-o și proiectat-o pionierii ei creștin-de­mocrații moderni, sărbătoarea Crăciunului este una pacificatoare, realistă, umanistă în sens plenar, atotcuprinzător, ca o armătură a adevărului sacru al omului: „Adică să-i urezi și compatriotului de altă religie să-și petreacă sărbătorile specifice în liniște și bucurie, așa cum îți dorești și tu în Biserică. Politețea și simțul umanității nu sunt separate de trăirea creștinismului, dacă nu ești idiot, fundamentalist și ignorant. Nu e vorba de «același» nivel, ci de bun-simț uman.

Asta nu înseamnă că a fi creștin e o rușine, un păcat, o culpă, sau că - într-o democrație funcțională, unde pluralismul e constituțional - ar fi normal ca un necreștin (evreu, musulman, agnostic, ateu sau ce-ar mai fi fiind) să se simtă «ofensat» de urările specifice Nașterii lui Iisus Hristos.

Soluția cea mai bună e cea de bun-simț: să-și ureze fiecare și să ne urăm unii altora cele bune, de sărbătorile fiecăruia, fără atâtea scrupule «politic corecte»” (Teodor Baconschi).

Atâta vreme cât sărbătorim Crăciunul rostim firesc chemarea omului, a umanității, a tuturor celor de bunăvoință, să rămână ființe raționale, cuvântătoare de Dumnezeu, celor cu firi războinice și polemice să devină oameni ai păcii, din persoane prozaice să devină ființe poetice și deschise Logosului înomenit, prietenul oamenilor și țelul făpturii, și care acum ni se arată în chipului unui Prunc atotputernic și neputincios, cel care ne scoate din tentaculele veacului, tăcut și atotgrăitor, însoțit de șirag de oaste cerească și de nor de martori din tot neamul și graiul de sub cer.

Ziarul Lumina

 

Cu dragoste în Hristos, Vă aducem la cunoştinţă că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2021, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod cu privire la declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”.

În referatul amintit, s-a precizat că, pe baza unei adrese a Înalt­preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a formulat propunerea ca anul 2022 să fie declarat, în Patriarhia Română, „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” (temei nr. 6186/10 iunie 2019). Principalele motive ale acestei propuneri sunt următoarele:

–  s-a constatat o necesitate a accentuării rolului rugăciunii în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, mai ales în contextul restricţiilor cauzate de situaţia pandemică mondială;

–  în anul 2022 se împlinesc 300 de ani de la naşterea Sfântului Paisie de la Neamţ şi 1000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog;

–  s-a constatat că în viaţa Bisericii sfinţii isihaşti sunt consideraţi modele de rugăciune personală permanentă şi de vieţuire creştină intensă.

Totodată, în referat s-a precizat că, prin iniţiativa mai sus amintită, se urmăresc următoarele obiective principale:

• pregătirea din timp a evenimentelor care urmează să se desfăşoare în cursul anului omagial şi comemorativ 2022 prin studii, articole, cărţi de reflecţie şi manifestări cu caracter liturgic, duhovnicesc, cultural-educativ, social-filantropic şi teologic-ştiinţific la toate nivelurile, organizarea de congrese, colocvii, seminarii, conferinţe administrative preoţeşti şi cercuri pastorale cu tema „Anulomagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”;
• evidenţierea temelor şi a activităţilor prin mijloacele media ale Bisericii Ortodoxe Române;
• evaluarea, la încheierea anului, a modului de aducere la îndeplinire în eparhii a programului-cadru de celebrare a celor două teme propuse pentru anul 2022.

În acest sens, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost redactat un program-cadru (liturgic, cultural şi mediatic), intitulat „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, care a fost prezentat spre analiză şi aprobare.

Program-cadru (liturgic, cultural şi mediatic)

2022 – „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română

I. În primul semestru al anului 2022 va fi tratată tema: „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”, care va fi prezentată astfel:

1. Rugăciunea în Sfânta Scriptură:

a. Repere biblice de comuniune a omului cu Dumnezeu prin rugăciune: rugăciunea profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament;

b. Forme de manifestare a rugăciunii stăruitoare întâlnite în Sfânta Scriptură: evidenţierea personajelor pe care Biblia le reţine pentru perseverenţa în rugăciune şi credinţa puternică;

c. Chipuri de bărbaţi rugători reflectate în Sfânta Scriptură ca exemple de vieţuire creştină;

d. Modele de rugăciune stăruitoare manifestate de femei credincioase emblematice din Vechiul şi Noul Testament;

e. Rugăciunea psalmilor: texte de inspiraţie a Duhului Sfânt şi frământări ale sufletului omenesc în faţa lui Dumnezeu;

f. Mântuitorul Iisus Hristos, modelul desăvârşit de Om rugător: Tatăl nostru,izvorul inspiraţional al tuturor celorlalte rugăciuni, prin care ­Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat şi i-a învăţat pe ucenici cum să se roage;

g. Exemple de rugăciune în Noul Testament (Luca 11, 1; Fapte 10, 9; Luca 18, 13; Fapte 16, 25);

h. Învăţătura Sfintei Scripturi despre smerenia şi sinceritatea în rugăciune: Pilda vameşului şi fariseului, reamintită în fiecare an la începutul perioadei Triodului;

i. Darurile rugăciunii – Omul lăuntric primeşte prin rugăciune „cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune” (2 Corinteni 12, 4);

j. Cum trebuie să ne rugăm? (Matei 6, 6; Ioan 16, 23; Luca 18, 2-7; Matei 21, 22);

k. Rugăciuni de laudă, mulţumire şi cerere.

2. Rugăciunea în viaţa liturgică şi ascetică (filocalică) a Bisericii:

a. Rugăciunile din slujbele Sfintelor Taine şi ierurgii ale Bisericii;

b. Sfinţii Părinţi – rugători şi autori de rugăciune personală şi comunitară (de obşte);

c. Rugăciunea minţii şi a inimii în Filocalie– vorbirea omului cu Dumnezeu, hrană, curăţire şi sfinţire a minţii şi a inimii;

d. Roade ale rugăciunii reflectate în viaţa duhovnicească a creştinului: smerenia, pacea şi iubirea milostivă.

3. Rugăciunea personală, familială şi comunitară (de obşte):

a. Rugăciunea individuală sau personală, smerită şi discretă („în ascuns”);

b. Rugăciunea în familie: importanţa rugăciunii comune a familiei pentru pacea şi unitatea acesteia;

c. Rugăciunea liturgică în comunitate (parohie, mănăstire etc.): importanţa participării credincioşilor la slujbele ­Bisericii;

d. Semne văzute însoţitoare ale rugăciunii: închinarea cu semnul Sfintei Cruci, îngenunchierea, metanii mici şi metanii mari;

e. Rugăciunile pentru cei vii şi pentru cei morţi – expresii ale comuniunii de iubire;

f. Competenţă şi responsabilitate în elaborarea, aprobarea şi tipărirea cărţilor de rugăciuni;

g. Rugăciunea transmisă prin media şi reţele sociale nu poate înlocui participarea fizică a credincioşilor la viaţa liturgică a Bisericii.

4. Denaturarea rugăciunii prin influenţa religiilor orientale şi a practicilor pseudo-religioase:

a. Pseudo-modele de rugăciune astăzi: tendinţa generaţiei tinere de a înlocui rugăciunea şi învăţătura creştină cu practici ale religiilor orientale;

b. Pacea duhovnicească versus echilibrul spiritual: noile tendinţe de reinterpretare a învăţăturii creştine prin concepţii hinduse sau budiste;

c. Rugăciunea ortodoxă nu trebuie combinată cu rugăciuni neortodoxe (talismanul, Visul Maicii Domnului);

d. Practici care denaturează rugăciunea creştin-ortodoxă (incantaţiile, descântecele, vrăjitoria, ghicitul în cărţi etc.).

 

II. În al doilea semestru al anului 2022 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, care va fi prezentată astfel:

1. Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022):

a. Un mileniu de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022-2022);

b. Cultură şi credinţă în viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog: pregătit pentru o carieră juridică, a fost preocupat de tânăr de taina cunoaşterii lui Dumnezeu în isihie (la vârsta de 20 de ani a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate);

c. Răbdarea în ascultare (ca tânăr stareţ a suportat adesea neascultarea, trândăvia şi nepăsarea unora dintre monahi, păcate pe care a căutat să le îndrepte cu dragoste, prin pilda sa de vieţuire, prin rugăciune şi prin cuvinte);

d. Formarea de ucenici de către părinţii duhovniceşti (alegerea căii monahismului a fost influenţată de întâlnirea şi ucenicia pe lângă Cuviosul Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion,iar, la rândul său, Sfântul Simeon a format ucenici care au continuat lucrarea duhovnicească înaltă a isihasmului);

e. Opera teologică a Sfântului Simeon Noul Teolog: Capitole teologice şi practice, Discursuri teologice şi morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiascăşi altele;

f. Învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog despre rugăciune.

2. Sfântul Grigorie Palama (†1359):

a. Tinereţe şi asceză: încă de tânăr şi-a asumat o rânduială de viaţă aspră, cu post, rugăciune şi priveghere;

b. Ucenicia pe lângă sfinţi (i-a avut ca învăţători pe Sfântul Teolipt, viitorul Mitropolit al Filadelfiei, Sfântul Cuvios Nicodim, stareţul Mănăstirii Vatopedu);

c. Evlavia faţă de Maica Domnului a Sfântului Grigorie Palama;

d. Apărător al monahismului, al practicii isihaste şi al învăţăturii ortodoxe despre energiile dumnezeieşti necreate: confruntarea cu Varlaam din Calabria;

e. Opera dogmatică despre rugăciunea minţii,dar şi despre lucrarea harului necreat, care se arată sfinţilor ca lumină;

f. Suferinţa pentru adevăr (în 1343, adversarii Sfântului Grigorie Palama l-au acuzat pe nedrept de uneltire şi l-au întemniţat, reuşind chiar ­­
să-l supună unei condamnări bisericeşti, însă a fost reabilitat după 4 ani şi ales Arhi­episcop al Tesalonicului);

g. „Teologul luminii dumnezeieşti” – datorită vieţuirii sale duhovniceşti, mama sa ­Caloni, fraţii săi, ieromonahii Teodosie şi Macarie, precum şi surorile sale, Epiharia
şi Teodota, s-au retras în ­mănăstiri, iar tatăl său, ­Constantin, şi-a sfârşit viaţa în deplină evlavie ca laic.

3. Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794):

a. Ucrainean de origine, a devenit reprezentant de seamă al isihasmului pe pământul românesc: a ucenicit pe lângă Sfântul Vasile de la Poiana Mărului;

b. Stareţ (la Dragomirna, ­Neamţşi Secu) şi întemeietor de mănăstiri (mai multe sihăstrii de călugăriţe în jurul Muntelui Ceahlău);

c. Înnoitor al vieţii duhovniceşti din mănăstiri;

d. Iniţiatorul, alături de ucenicii săi, al primei traduceri a Filocalieiîn slavonă (publicată în anul 1793 la Moscova);

e. Păstrător al rânduielii călugăreşti atonite (tipicul slujbelor după modelul mănăstirilor din Sfântul Munte);

f. Practicant al Rugăciunii lui Iisus,a format mai mulţi ucenici cu viaţă sfântă: Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti (†1834 pomenit la 22 iunie), Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august, unul dintre ucenicii săi de la Neamţ) şi Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfântă;

g. Învăţătura Sfântului Paisie de la Neamţ despre rugăciune.

4. Sfinţii isihaşti – modele de viaţă pentru monahismul actual:

a. Isihasmul– preocuparea pentru rugăciune permanentă, pacificarea patimilor egoiste şi sfinţirea vieţii;

b. Completarea participării la slujbele bisericeşti cu rugăciunea permanentă a minţii şi inimii;

c. Cultivarea relaţiei stareţ-uce­nic: spovedania periodică pentru mărturisirea gândurilor, supravegherea desfăşurării ascultărilor, povăţuirea şi dialoguri duhovniceşti, sinaxele monahale pentru convorbiri duhovniceşti;

d. Rânduiala postului în tradiţia isihastă;

e. Primirea ucenicilor de către monahii isihaşti;

f. Monahismul în mediul urban actual: misiune creştină şi provocări contemporane.

5. Sfinţii isihaşti – modele de rugăciune personală pentru creştini:

a. Dezvoltarea evlaviei pentru sfinţii isihaşti şi evidenţierea acestora ca modele de vieţuire creştină în societatea contemporană;

b. Recomandarea practicării frecvente a Rugăciunii inimiide către orice creştin (rugăciunea minţii coborâtă în inimă practicată în timpul activităţilor cotidiene);

c. Bucuria liniştii duhovniceşti: prin spovedanie, primirea Sfintelor Taine şi catehizare;

d. Preocuparea pentru lectura duhovnicească, ascultarea de predici şi conferinţe teologice prin participare directă sau prin media;

e. Recomandarea din partea duhovnicilor isihaşti a pravilelor de rugăciune;

f. Îndrumarea spirituală a laicilor şi clericilor de către duhovnicii isihaşti.

6. Rugăciunea isihastă şi rolul ei în sfinţirea sau îndumnezeirea omului:

a. Chipuri de sfinţi cuvioşi practicanţi ai rugăciunii isihaste: evidenţierea sfinţilor contemporani sau apropiaţi epocii noastre care şi-au asumat rugăciunea permanentă ca mod de viaţă;

b. Manifestarea lui Dumnezeu în lume prin minuni ca răspuns al rugăciunilor stăruitoare: puterea de manifestare a răului este învinsă de Atotputernicia lui Dumnezeu prin rugăciunea însoţită de credinţă şi post;

c. Mijlocirile sfinţilor chemaţi în rugăciune de creştinii rugători;

d. Rugăciunile către Preasfânta Fecioară Maria şi sfinţi, urmate de rugăciunea isihastă;

e. Timpul dăruit rugăciunii se transformă în iubire de aproapele atunci când cel care se roagă doreşte să-i ajute pe semenii săi;

f. Ispitele din timpul rugăciunii isihaste: curse ale diavolului prin vedenii şi gânduri înşelătoare.

III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Trinitas TV, Ziarul Lumina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc. pentru promovarea, în anul 2022, a „Anului omagial al ru­găciunii în viaţa Bisericii şi a creş­tinului” şi a „Anului comemora­tiv al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Sfântul Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română. În acest scop, se va solicita colaborarea Centrelor eparhiale pentru identificarea celor mai relevante mărturii, texte, manuscrise, însemnări, declaraţii reprezentative pentru cele două teme, omagială şi comemorativă, ale anului 2022.

IV. Realizarea de studii, comentarii, monografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-patristic, moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-fi­lantropic, ecumenic, ­cultural-edu­cativ şi istoric pentru prezentarea „Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”şi a „Anului comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la ­Neamţ” în Patriarhia Română. Toate aceste lucrări vor respecta cadrele tematice prezentate la paragrafele I şi II şi vor fi tipărite în publicaţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi de cele ale Centrelor eparhiale.

V. La nivelul Patriarhiei Române, va fi organizat un Simpozion internaţional, cu invitaţi din celelalte Biserici Ortodoxe surori, dedicat temei: „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”.

VI. La nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, colocvii şi seminarii pe tema: „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa ­Bisericii şi a creştinului”.

VII. Patriarhia Română va organiza un simpozion naţional dedicat temei „2022 – Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii, în eparhii şi instituţiile de învăţământ teologic, cu privire la rolul isihasmului în viaţa Bisericii.

VIII. În cursul anul 2022, în Biserica Ortodoxă Română, vor fi organizate concerte şi simpozioane, întâlniri, expoziţii, mărturii, evocări privind formele de manifestare a rugăciunii, respectiv rolul şi importanţa isihasmului în tradiţia Bisericii noastre.

IX. Ca parte a programului-cadru, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2022 se va trata tema „2022– Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2022 se va trata tema „2022 – Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare, pe care le va stabili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

X. În luna octombrie din anul 2022, la Palatul Patriarhiei,se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română.

Cu binecuvântare și dragoste în Hristos,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 Secretarul Sfântului Sinod
† Varlaam Ploieșteanul
Episcop-vicar patriarhal

 

 

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

Întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul Îl face deja pe Mântuitorul ­Iisus să simtă că Evanghelia nu va avea o cale ușoară. Domnul Își părăsește plaiul copilăriei, înfruntând nedezmințita vitregie a acestei lumi. Decepția Lui transpare din cuvintele devenite celebre: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa” ­(Luca 4, 24). Greu trebuie să fi fost pentru El, Cel pe care oamenii Îl numeau Nazarineanul, să simtă ostilitatea celor cu care împăr­tășise aproape trei decenii de viață. Într-una din sâmbete a intrat în sinagogă și a citit cuvintele profetice ale lui Isaia, cuvinte care-L arătau ca împlinirea nădejdilor mesianice (Isaia 42, 7): ­„Duhul Domnului peste ­Mine...” Încercarea de a se identifica în fața lor cu profeția s-a soldat cu izgonirea brutală din sinagogă și chiar cu o tentativă de ucidere. Dincolo de toate aceste neplăceri, Iisus Își părăsește leagănul copilăriei și al tinereții, mânat de o vocație care-L mistuia lăuntric. Pasul acesta s-a impus în slujba mântuitoarei Lui acțiuni de a proclama puterea și luminile împă­răției celei noi. 

Iisus vine în Capernaum

După respingerea de care a avut parte chiar în mica localitate din care provenea, Nazaret, Iisus Se stabilește în așezarea galileeană Capernaum. „Galileea neamurilor” era ținutul prin ­care, de-a lungul frământatei istorii a poporului ales, s-au perindat mai toate oștirile străine și în care se găseau cele mai multe așezări canaanite. O zonă mărginașă și desconsiderată, cu populație eterogenă, este aleasă de Iisus drept centru de iradiere a luminii evanghelice, fapt ce nu poate ocoli semnificația mesianică, aceea de trimitere divină în căutarea „celui pierdut”. De aici Își va porni misiunea, deschizând-o cu același îndemn pe care-l rostise și Ioan Botezătorul, dar plinind-o cu bogăția înaltă a pildelor, învățăturilor și minunilor Sale. După ce ne spune și el că „Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împă­răției lui Dumnezeu”, Evanghelistul Marcu anunță intro-ul ­predicii Mântuitorului, care suna astfel: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 14). Despre sosirea momentului propice venirii Fiului lui Dumnezeu în orizontul moral atât de contorsionat al umanității avea să scrie Sfântul Apostol Pavel. El concentrează astfel istoria mântuirii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5). Așadar, rațiunea operei lui Iisus Hristos este instaurarea legăturii filiale a oamenilor cu Dumnezeu. Aceștia pot deveni „fiii Împărăției” (Matei 13, 38), urmându-L pe Mântuitorul în cuvântul și în exemplul Lui, adică în Evanghelia prin care El „a adus la lumină viața și nemurirea” (2 Tim. 1, 10).

Îndemn la căutare întru sine şi deschiderea inimii

Împărăția cerurilor lua contur prin învățăturile care puteau fi auzite din gura lui Iisus și din minunile pe care le săvârșea pretutindeni în drumul Său. În urma scoaterii demonilor din oameni, Iisus afirmă: „Iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20), pentru ca fariseilor care Îl iscodeau asupra timpului venirii acestei împărății Domnul să le dea acel dezarmant și enigmatic răspuns: „Este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Un îndemn criptic la căutare întru sine și la deschiderea inimii. „Nu fiți orbi și împietriți la suflet, căci împă­răția este deja aici, întru voi. Primiți-o, nu vă împotriviți ei, bucurați-vă de ea, desco­periți-o înlăuntrul ­vostru”, pare a spune Hristos. Iată, așadar, izvorul și ținta domniei cerești a cărei revelare a început din pământul lui Zabulon și al lui Neftali: Duhul lui Dumnezeu ­Care întâl­nește duhul omului. De fapt, venirea Împărăției dumne­zeiești echivalează cu lucrarea Duhului Sfânt în profunzimea lăuntrică a omului, fapt confirmat și de Sfântul Grigorie de Nyssa în tâlcuirea lui la cuvintele „Vie Îm­pă­răția Ta” din rugăciunea domnească. Acolo, el spune: „Duhul Sfânt este Împă­răția, iar cel care cere să vină Împărăția strigă după ajutorul Sfântului Duh”. Într-o notă la acest comentariu patristic, părintele Stăniloae amin­tește că în codicele biblic „Codex Bezae Cantabrigensis” (scris pe material vellum, în greacă și latină, datând din secolul al V-lea), pentru cuvintele prin care cerem venirea Împă­răției există versiunea „vie Duhul Tău cel sfânt peste noi și să ne curățească”. Expresia a trecut în binecunoscuta rugăciune dedicată Duhului Sfânt, în care Acesta este apelat, deloc ­întâmplător: „Împărate ceresc”. Domnia lui Dumnezeu presupune iradierea Duhului Sfânt în ființa întregii creații, dar mai cu seamă a omului. 

Legătura dintre pocăinţă şi Împărăţia cerurilor

Care este însă legătura spirituală dintre pocăință și Împă­răția cerurilor, de vreme ce ambii, Ioan Botezătorul și Iisus, le-au menționat negreșit împreună? Ei bine, omul care nu a ajuns la pocăință este încă aservit păcatului, deci impur, nevrednic de regnul divin, care înseamnă „pace și dreptate și bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Este un rob al necurăției. Starea lui spirituală, încă nefulgerată de duhul întoarcerii, îl menține în condiția de vrăjmaș al lui Dumnezeu. Pe când, ca să fie pace, dreptate și bucurie în pre­zența Împărăției lui Dumnezeu, e nevoie de vindecarea acestei nepotriviri funciare. Calea o constituie pocăința, care, în fondul ei adânc, este o renaștere, o devenire întru lumină. Sentimentul care te face să spui „Sunt păcătos” este prima adiere a Duhului Sfânt, cea dintâi mișcare spre Dumnezeu a esenței tale interioare ultime. De aici începe trezirea din „somnul” păcatului. Pocăința conține sămânța liber­tății lăuntrice. După cum arată și termenul elin „metanoia”, ea implică nu doar o recunoaștere a păcătoșeniei, ci o radicală schim­bare a inimii și a vieții. Omul în care s-a frânt pecetea păcatului a obținut cea mai mare dintre victorii. Iată de ce Mitropolitul Bartolomeu Anania își începea ampla meditație intitulată ulterior „Cartea deschisă a împărăției” cu aceste cuvinte memorabile: „Împărăția lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, știm mult mai puțin decât tâlharul de pe cruce”. Străpuns de inefabilul har al po­căinței, acesta a cerut un loc în memoria divină și poarta mântuitoarei neuitări i s-a deschis. Împărăția în care a crezut brusc și total l-a primit, iar Cel Care l-a dus acolo a fost Răstignitul biruitor. Nu poate fi o lecție mai pătrunzătoare despre pocăință decât aceea dramatică și pururi vie a lui Dismas.

Vremea s-a plinit

Prin glasul nou al lui Iisus, poporul a primit „lumină mare”. Lumea orbecăia în negura păcatului. Coborârea ei spirituală cerea înălțarea unei nădejdi, naș­te­rea unei bucurii. Aceasta în­țeleg autorii nou-testamentari când scriu că vremea s-a plinit. Rezonantei sintagme îi corespunde vechea semnificație a lui καιρόϛ, cuvânt care desemna ocazia, momentul oportun pentru o schimbare. În balanța sfatului dumnezeiesc, s-a ajuns la timpul potrivit al inter­venției vindecătoare îndreptate către om. Cumva, în afundele îmbinări ale lumii, dar și la supra­fața ei, starea de rău prisositor a determinat izbucnirea binelui. A fost nevoie de paroxismul neiubirii ca să se realizeze chenoza sau sme­renia iubitoare a lui Dumnezeu. „Întune­ricul este leagănul soarelui. Stelele au nevoie de beznă”, notează Tolstoi în jurnalul său. Din pământurile lui Zabulon și Neftali începe să se propage învă­țătura lui Dumnezeu, cu blândul ei tăiș spiritual, făcând simțită, celor care o ascultau cu inima, prezența Împărăției cerurilor. După clipele inaugurale petrecute la Iordan, când Fiul Tatălui Și-a primit Duhul, Unimea Treimică consfințind astfel începutul Evangheliei mântuitoare, iată că în duminica următoare Botezului Domnului aflăm și vedem în duh cum „Lumina Vieții” (Ioan 8, 12) începe să strălucească celor care, în ante­camera pierzaniei, o așteptau cu speranțe pâlpâinde.

 

Ziarul Lumina

 

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei „psihoze a dezlegărilor”. Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasilie cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie – zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă „de la stăpânirea satanei la Dumnezeu” (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită „masa şi paharul demonilor” – I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în „Constituţiile Apostolice” (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc „molitfe”. Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: „exorkizo”, care înseamnă „te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert” (şi nu „te blestem”, cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, „Antologie de sfaturi şi îndrumări”). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasilie la 1 ianuarie este „o tradiţie” apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din „Mineiul pe decembrie” şi din „Tipicul Mare”, de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt „sub stăpânirea diavolului”, ci sunt „robii lui Dumnezeu”; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare „leac al nemuririi” (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, „Epistola către Efeseni”, XX, 2), căci „mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei „psihoze a dezlegărilor”. Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea „molitfelor” de săvârşirea Sfântului Maslu.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasilie nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin

Sursa: http://ziarullumina.ro

 

 

Să avem nădejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o să fie în lume.

După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșate: un război înfricoșat de mare și împărăția lui antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic.

O să fie un război înfricoșat, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.

Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc.

Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viață Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.

Uniunea Europeană este casa fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun.

Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeana o țin (consideră) pe România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să bage ideile lor și Biserica le stă în cale.

O să fie schimbări mari. Ce, crezi că Comunitatea Europeană este după Dumnezeu? O să-i schimbe pe toți, o să le schimbe mintea. Această schimbare este spre dărâmare, iar nu spre zidire.

Pentru păcatele noastre, ale omenirii, pentru fărădelegile care se petrec, bag seama că s-a luat Harul Sfântului Duh și de la alimente, fructe și legume. Le bagi în gură, dar nu vor să se pogoare în stomac, că nu au gust. Și gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede.

Să te scoli de la masă cu o mică poftă de mâncare, așa povățuiesc Sfinții Părinți, și asta este folositor și trupește, și sufletește.

Mulți nici nu știu, nici nu socotesc că cununia este o Taină a lui Dumnezeu și că nu se poate desface așa cum vrea fiecare. Doar în caz de preacurvie a unuia din soți Biserica blagoslovește despărțirea; dar și atunci, dacă există iertare între soți, și Dumnezeu iartă. Adică Dumnezeu se bucură mult mai mult de păstrarea cununiei decât de despărțire, chiar pentru motive binecuvântate, să zicem, de Biserică. Trebuie multă răbdare și smerita cugetare și sfătuire între soți ca să poată trece uniți peste ispitele vieții în doi. Că nu e ușor. Este o cruce. Asta e o cruce, și cum poate fi crucea?! Nu ușoară.

Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe.

Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.

– Părinte, ce se înțelege prin veacul al VIII-lea?

– Că am intrat în a opta mie de ani, după numărătoarea Bisericii.

Extras din Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II – Starețul Dionisie, Editura Prodromos.

Sursa: Chlilia Buna Vestire

 

Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei:

Ce ne învață mărturisirea Sfântului Arhidiacon Ștefan?

(Emisiunea Cuvânt pentru suflet, Trinitas, 27. 12. 2021 – fragment, după min. 16)

“[…]

Vedem și astăzi (…) chiar și conducători ai unor societăți, care din păcate sunt foarte atrași în această artă a conducerii, politica, și bineînțeles, de toate celelalte avantaje ale poziției pe care o ocupă în societate la un moment dat, sau alte tentații materiale. Și sunt mulți dintre aceștia, chiar și din generația mai tânără, care nu mai înțeleg rostul creștinismului, care ajung să-l prigonească, la fel cum odinioară s-au pornit cu atâta îndârjire împotriva primilor creștini, dând naștere multor mucenici.

Și tocmai de aceea, din păcate, nu este exclus ca și în ziua de astăzi cel care este cu adevărat creștin – sau care are măcar o oarecare cunoaștere și o așezare în această perspectivă creștină și care simte că Hristos este ținta și scopul vieții sale și cel mai de nădejde însoțitor și ajutător al vieții lui aici pe pământ – să ajungă într-o relație de conflict cu ceilalți, să fie marginalizat, să fie prigonit, să fie dat deoparte, să fie la un moment dat lipsit de toate drepturile, și bineînțeles, să ajungă să fie chiar pus în situația de a alege între a-și mărturisi credința sau de a-și pierde viața, la fel cum s-a întâmplat în cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan.

Pr. M.S.: Cum putem să păstrăm spiritul creștin într-un conflict, fără să renunțăm la apărarea propriului punct de vedere?

Cred că este foarte greu pentru cineva care încă n-a reușit să-L descopere pe Hristos în adevărata Sa valoare și, mai presus de orice, în aceste daruri pe care le aduce o relație personală, conștientă, cu El Însuși. Adică trebuie să simți că Duminica, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru tine este Sfânta Liturghie. Să mergi să te rogi, să participi și tu, să încerci să te integrezi prin Sfânta Liturghie nu doar în întărirea relației tale personale cu Iisus Hristos, ci și cu toate celelalte generații care sunt înaintea ta. Din păcate, acești oameni nu reușesc să înțeleagă acest lucru. [Observăm] această tendință și tentație a zilei de astăzi, care a fost întotdeauna prezentă și s-a manifestat în diferite forme, însoțită câteodată de multă violență – să ne aducem aminte de secolele de început ale creștinismului, când creștinii nu făcea nimic rău, și totuși ei au fost acuzați că au dat foc Romei și, astfel, Nero a pornit prima prigoană sângeroasă asupra creștinilor – din păcate, le fel se poate întâmpla și astăzi. Această dorință de a impune celorlalți ce să facă, poate să stârnească o reacție din partea creștinilor care nu sunt dispuși să piardă bunul cel mai de preț al vieții lor și care este legătura lor personală cu Iisus Hristos, credința și viața creștină în Biserică. Bineînțeles că există și poate ar fi de recomandat creștinilor înțelepciunea de a răbda, de a-i înțelege cu dragoste și cu compasiune (…) pe cei de lângă ei, mai ales pe cei care vor să le impună cu orice chip un anumit lucru.

Pr. M.S.: Preasfinția voastră, să ne uităm la modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan, de fapt la martiriul său: Îl mărturisește pe Hristos, Îl mărturisește pe Dumnezeu cel adevărat, și totuși este omorât cu pietre la porțile cetății și, așa cum aminteați și preasfinția voastră, rostește doar [?!- n.n.] niște rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, „Doamne, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac!”, și de asemenea, îi iartă pe toți. Și acum vreau să trecem în lumea în care ne aflăm noi. De ce am devenit atât de agresivi când avem opinii diferite? Chiar și oameni din mediul religios își apără punctul de vedere cu violență sau manifestă ostilitate față de cei care gândesc diferit? De ce nu ne putem uita la modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan, care nu s-a luptat cu ei?

[sic! – părintele intervievator ignoră deliberat practic întreaga cuvântare a Sfântului Ștefan, care a reprezentat o înfruntare fățișă a învățătorilor de lege ai poporului ales de până atunci, culminând cu versetele 51-53 ale capitolului 7 din Faptele Apostolilor:

„Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!
Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!”]

PS Siluan: Probabil pentru că astăzi suntem destul de puțin pătrunși de duhul slujirii creștine, așa cum a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan odinioară și pentru că lumea în care trăim, deși foarte modernă, s-a sălbăticit foarte mult, iar în ultima vreme a fost și o împărțire parcă și cultivată între anumite categorii de oameni. Și [pentru că] nici măcar cei care sunt creștini, la un moment dat, și mai ales cei care n-au fost sau nu suntem foarte sporiți duhovnicește, și care nu putem să vedem lucrurile asemeni Sfântului Apostol Pavel care spune: „Pentru mine, a trăi este un folos, pentru că propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, dar a muri este un câștig.”

Noi, în situația zilelor de astăzi, suntem întărâtați, din păcate, unii contra altora; instinctul de supraviețuire parcă este mai puternic decât orice, chiar și decât harul Duhului Sfânt și de chemarea slujirii creștine care îi îndemna pe sfinții mucenici din vremurile dintru începuturi să nu se lepede de Hristos cu niciun preț. Să ne aducem aminte că au fost și cazuri de tinere creștine cu copii ai lor pe care au încercat să le determine să-și schimbe credința prigonindu-i sau torturându-i pe copii și totuși nu s-au lepădat, și-au păstrat credința. Cum a fost și cazul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, mare domnitor creștin, care a lăsat o adevărată epocă în arhitectura bisericească, în cultură, în cântarea bisericească, în picturile bisericilor din vremea sa, și care iată, la un moment dat a fost și el capturat de turci care, bineînțeles că aveau și interesele lor lumești. Iar Sfântul Constantin Voievod nu s-a lepădat de credința creștină și i-a îndemnat și pe copiii săi [să nu se lepede], deși cu siguranță aceștia se temeau de moarte – pentru că eu cred că toți ne temem de moarte – și și-a păstrat credința cu prețul martiriului și rămâne un model pentru noi până în ziua de astăzi. Noi, pe de o parte, pentru că suntem stăpâniți de aceste idealuri ale lumii moderne și mai ales acela de a supraviețui cu orice chip, pe de altă parte, acela de a-l înlătura pe celălalt și a ajunge noi în frunte, sau de a face astfel încât toți oamenii să asculte numai de ceea ce zic EU, fie într-o direcție, fie în alta. Din păcate, aceasta poate să capete și o dimensiune bisericească. Deci, „dacă nu veți asculta ceea ce EU vă spun, ca lider bisericesc sau ca om apreciat de anumite persoane din punct de vedere bisericesc”, nu înseamnă că nu sunteți în adevăr…

Deci există probabil și această teamă de moarte. Pentru că în ziua de astăzi și mai ales în perioada pandemiei, amenințarea morții și a îmbolnăvirii a stat deasupra oamenilor ca o perspectivă foarte grea și foarte apăsătoare. Dar nemaifiind oamenii cuprinși de același duh al viețuirii creștine asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, și, din păcate, în zilele noastre, lăsându-ne purtați mai mult de veștile care ne vin de pretutindeni și care numai aducătoare de pace și de liniște și îndemnătoare la unitate nu sunt, iată că ne lăsăm abătuți de această pornire. Și pe deasupra cred că mai există și un alt „câștig” extrem de dureros, și anume acela de a le demonstra celorlalți că tu și doar tu ai dreptate. Bineînțeles că din aceasta nu poate să iasă decât o încăierare din care nimeni nu are de câștigat și care, din păcate, este spre bucuria diavolului, care a adus întotdeauna rele în lume și care este socotit părintele dezbinărilor.

R: Și care e „șomer” acum, pentru că deja oamenii fac lucrurile lui.

PS Siluan: Nu cred că e chiar șomer. Bine-ar fi să fie cum spuneți sfinția voastră, dar din păcate... Știți ce se întâmplă? Lucrează mult mai puțin, într-adevăr. Probabil aici ar trebui să ne aducem aminte de acea pildă [din Pateric] în care deasupra unei biete chilii a unui călugăr care știa ce înseamnă nevoința duhovnicească și care cu siguranță cunoscuse de multe ori căderile în păcat, erau zeci sau sute de diavoli, iar deasupra orașului Alexandria era unul care se cam plictisea, pentru că oamenii porniseră pe această cale. Dar cred că astăzi această stare de lucruri probabil necesită mult „entuziasm” din partea lor în susținerea îndârjirii oamenilor numai pentru a câștiga și ei cât mai mulți adepți. Pentru că această pornire de a-l contra pe celălalt nu cred că este conformă cu duhul creștin al primelor veacuri.

R: Vreau să vă întreb cum poate modelul martiriului Sfântului Arhidiacon Ștefan să ne ajute să găsim un echilibru în criza pe care o trăim acum, când părerile opuse împart oamenii în tabere.

PS Siluan: Cred că lucrul cel mai simplu și mai senin dintre toate ar fi ca, dincolo de faptul că trebuie să ne apărăm pe noi, să apărăm și valoarea vieții, și bineînțeles, că trebuie să luptăm cu pricinile care ne fac rău și care ne-ar putea vătăma sufletește, trupește și chiar aduce moartea, să încercăm să sporim duhovnicește și să câștigăm cât mai mult din viața aceasta creștină pe care o aveau și primii creștini și care era axată în jurul sfintei Liturghii, în jurul citirii cărților sfinte, în jurul înmulțirii rugăciunilor. Și probabil a împuținării veștilor și a știrilor din afară care de multe ori ne aduc în suflet nu doar informațiile acestea parcă atât de căutate de fiecare dintre noi, ci ne aduc și foarte multă energie negativă. Să încercăm să sporim în această viață duhovnicească prin Sfintele Taine și prin rugăciune. Și mai ales să încercăm să ne gândim că ținta vieții noastre nu este aici, nu este în înmulțirea numărului anilor și a bogățiilor sau a lucrurilor pe care le avem, nici măcar în păstrarea acestor valori binefăcătoare și simple ale unei vieți familiale netulburate, în pace și bună înțelegere cu toți copiii noștri, cu toți vecinii, ci să ne gândim fiecare dintre noi că dacă am ajuns în lume până în acest punct, suntem un dar al lui Dumnezeu. Să sporim în această legătură personală cu Iisus Hristos și să ne dorim să fim împreună cu El, orice ar fi, chiar dacă ne-am pierde și viața. Și atuncea poate că vom avea și față de frații noștri mai multă înțelegere și mai multă bunăvoință, chiar și [față de cei] din interiorul credinței care ne acuză de una sau de alta, că am făcut sau că nu am făcut din cele ce trebuia.

Să încercăm să ne facem datoria și bineînțeles, cred că este iarăși un lucru foarte important: cu orice preț și orice s-ar întâmpla și orice ni s-ar impune, totuși sunt anumite lucruri ale credinței noastre la care nu trebuie să renunțăm oricât de rău am fi priviți de cei din jur, oricât de multe acuze ni s-ar aduce, cum ați văzut că și Sfântului Arhidiacon Ștefan i s-au adus anumite acuze. El a rămas statornic în valorile și în lucrarea lui duhovnicească pe care o avea de la Mântuitorul Iisus Hristos și care, dacă a fost martirizat, și-a pierdut viața, dar a rămas împreună cu Iisus Hristos și a fost pomenit peste veacuri până în ziua de astăzi.

[…]

Trebuie să mai avem ceva în vedere. În acest secol atât de modern în care suntem acuzați de faptul că suntem retrograzi și nu înțelegem care sunt valorile științei, că de multe ori în numele acestei științe – care nu mai este ce a fost înainte – se încearcă să se promoveze alte lucruri și să se schimbe din rădăcini societatea pe care am cunoscut-o, inclusiv accentele ei creștine (…). Înțelegând și apreciind valorile pe care le avem, practicând și această iubire a vrăjmașului, despre care ne învață și Sfântul Siluan Athonitul, și punând toată nădejdea în Dumnezeu, să încercăm pe cât se poate să nu pierdem lucrurile și valorile fundamentale pe care le-am avut și noi ca Biserică creștină, și bineînțeles să fim pregătiți pentru orice, pentru că în lumea aceasta nu știm niciodată când ne vine sfârșitul, asemeni Sfântului Arhidiacon Ștefan. (…)

Oricum, toate cele care se întâmplă în lume și oricât de grele ar fi prigoanele care vin asupra creștinilor, pe un creștin nu ar trebui și nu pot să îl sperie, ci el vede, așa cum am spus, cerurile deschise și lumea aceasta veșnică și viitoare care-i depășește tot ce s-a întâmplat în această lume, tot ceea ce am trăit greu în lumea aceasta, și bineînțeles că se îndreaptă cu toată puterea spre aceasta. Și își pune nădejdea în Hristos care oricum a biruit o dată pentru totdeauna și toți cei care Îl urmează vor avea parte de aceeași biruință în cerurile acestea deschise, pe care Sfântul Arhidiacon Ștefan le-a văzut”.

Transcriere preluată de la Cuvantul Ortodox

 

Secolele IV și V ale erei creștine au fost o perioadă de mari schimbări sociale, politice, economice și mai ales religioase pentru Imperiul Roman. „Epoca de aur” a Părinților Bisericii a fost o epocă în care lumea greco‑romană a cunoscut un avânt social, spiritual și intelectual considerabil, fiind „o epocă înfloritoare din punct de vedere cultural, bine documentată deopotrivă la latini și la greci, la păgâni și la creștini; e momentul cel mai favorabil pentru înțelegerea procesului evolutiv ce avea să conducă la nașterea unei culturi creștine de tip medieval” (Henri‑Irénée Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 12). Fără doar și poate, reprezentantul marcant al acestei perioade în lumea occidentală a fost Fericitul Augustin.

Episcop strălucit al Bisericii și tâlcuitor cu multă acribie al cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură în predicile sale, Fericitul Augustin, încetul cu încetul, prin toată lucrarea sa scriitoricească și oratorică, s‑a străduit să revizuiască critic uriașa moștenire culturală a tradiției antice greco‑latine, integrând valorile acesteia, cu exigențele credinței creștine, în ceea ce numim astăzi cultură europeană.

Una dintre predicile Fericitului Augustin, rostită în Cartagina, în anul 404, cu prilejul Anului Nou, intitulată Împotriva păgânilor, despre diavol, falsul mijlocitor și despre Hristos, adevăratul mijlocitor, este cel mai concludent exemplu pentru evidențierea rolului Fericitului Augustin în eradicarea unor practici păgâne din Antichitatea târzie. Această predică, tradusă nu de multă vreme în limba română de către Corneliu Clop (Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. I, coll. PSB, serie nouă, vol. 13, Ed. Basilica, București, 2014), conține 63 de capitole, impresionând nu doar prin dimensiunea ei, ci mai ales prin grija pe care o degajă cuvântarea augustiniană, încercând să‑i țină pe credincioși departe de ceremoniile păgâne organizate de sărbătoarea Calendelor din luna ianuarie, adică a practicilor religioase păgâne prilejuite de Anul Nou. În primul rând, se discută practicile păgâne, precum și anumite concepții filosofico‑religioase ale păgânismului, apoi, în al doilea rând, tema legăturii dintre om și Dumnezeu, prin mijlocirea Mântuitorului Hristos.

Actualitatea acestei predici a Fericitului Augustin, rostite la sărbătoarea Anului Nou, rezidă în mesajul central al acesteia, îndemnând creștinul să ducă o viață curată în Biserică, în rugăciune, alungând teama de necunoscut, renunțând la practicile vrăjitorești, prilejuite de sărbătoarea Anului Nou, și la metodele augurale de aflare a viitorului, rămânând în comuniune cu Hristos: „Nimeni să nu vă despartă de Dumnezeu, nimeni [să nu vă despartă] de Biserică, nimeni [să nu vă îndepărteze] de Dumnezeu‑Tatăl, nimeni [să nu vă îndepărteze] de Biserica‑mamă. Falsul mijlocitor vrea să vă despartă de Dumnezeu, prefăcându‑se în înger de lumină, iar slujitorii lui preschimbându‑se în slujitori ai dreptății [...]. Oricine aleargă fie la ritualuri nelegiuite, fie la vrăjitorii, ori să‑i întrebe despre viața sa sau despre probleme care țin de viața aceasta pe astrologi, pe auguri, pe haruspicii și alte instrumente diavolești ale lumii acesteia, s‑a despărțit de Tatăl, chiar dacă nu se îndepărtează de Biserică [...]. Rămâi aproape de Tată, rămâi aproape și de mamă! Ești micuț - ține‑te strâns de mamă!” (Predica 198 completată, 42, traducere de Corneliu Clop în: Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, pp. 244‑245).

Fericitul Augustin arată în predica sa că cel care a fost renăscut prin Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos la o nouă viață, la viața duhovnicească, nu poate să mai petreacă sărbătoarea Anului Nou precum neamurile: „Acum, dacă această sărbătoare a neamurilor, care se petrece astăzi în veselie lumească și trupească, în zgomotul celor mai deșarte și rușinoase cântece, în ospețe și dansuri rușinoase, dacă acestea pe care le fac neamurile nu vă fac plăcere, atunci veți fi fost adunați dintre neamuri [...]. Dacă vei lua parte la sărbătoarea Anului Nou precum un păgân, vei juca zaruri și te vei îmbăta, atunci cum crezi altceva, cum nădăjduiești altceva, cum iubești altceva?” (Predica 198 completată, 2, pp. 192‑193).

Creștinii nu trebuie să se lase speriați de tovărășia trupească cu păgânii, dacă sunt separați de aceștia prin cugetare: „Așadar, cel care crede altceva decât păgânii, nădăjduiește altceva și iubește altceva, să o dovedească prin felul său de viață și să o arate prin faptele sale” (Predica 198 completată, 2, p. 193). Dacă păgânii și cei care se poartă ca aceștia se încredințează deșertăciunilor pământești, creștinii trebuie să se încredințeze cuvintelor Scripturii.

În locul schimburilor de daruri pe care romanii le făceau cu prilejul Anului Nou, creștinii sunt îndemnați să facă milostenie: „Nu faceți schimb de daruri, dați celor săraci! Nu este de ajuns numai să dați, ci trebuie să dați din belșug. Nu vreți să dați mai mult? Atunci doar dați! Dar tu îmi spui: «Când dau daruri primesc înapoi și eu». Așadar, când dai unui sărac, nu primești nimic? [...] Ai uitat ce le va spune Domnul celor care au dat săracilor: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția»” (Predica 198 completată, 4, p. 197).

Lucrarea cea mai importantă a creștinului la prăznuirea Anului Nou, după Fericitul Augustin, este lucrarea rugăciunii într‑o inimă care arde pentru dragostea după Hristos: „Acum, tu asculți predica: aștepți și te însuflețești din cuvântul lui Dumnezeu și îndemnul arde în inima ta. Aprind ceva în sufletele voastre: văd, cunosc, dar flacăra aceasta prinde putere. În scurt timp, după terminarea predicii, veți pleca din acest loc spre furtunile și frigul lumii. Știți prea bine că această lume pare că este în clocot în timpul acestei sărbători deșănțate, dar sunt vânturi reci de care trebuie să ne temem, ca nu cumva să înghețe inimile creștinilor” (Predica 198 completată, 7, p. 200). Cel reînviat prin flacăra dragostei lui Hristos trebuie să se îngrijească ca dragostea Lui să arde în inimă, încât nici un vânt potrivnic să nu o stingă. Pentru paza inimii, singura armă bună este rugăciunea: „Căci templul rugăciunii tale personale este inima ta. Curățește locul în care te rogi, și vei fi ascultat! Dacă tu curățești locul văzut în care te rogi, nu pentru ochii lui Dumnezeu - El le vede pe toate astfel precum le‑a creat pe toate -, dar pentru a nu se supăra privirea ta și pentru a nu ți se abate atenția de la rugăciune, atunci cu cât mai mult se cuvine să curățești locul în care și prin care te rogi lui Dumnezeu. Să ții zăvorâtă în fața ispitelor trupești cămara ta interioară în care intri și închizi ușa, după cum a spus Domnul, adică să‑ți înfrânezi pornirile trupești” (Predica 198 completată, 11, pp. 205‑206).

Așadar, spune Fericitul Augustin, de Anul Nou, „vino la biserică, ca să ți se întărească râvna în rugăciune, ca evlavia adunării în bună pace să te ajute ca rugăciunile tale să găsească împlinire la Dumnezeu” (Predica 198 completată, 11, p. 206).

Anul Nou să fie prilej de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu și nu de depărtare de Tatăl ceresc. Cel care a gustat din dulceața rugăciunii nu se mai poate depărta de aceasta și nici o părelnică îndulcire a lumii nu îl va îndepărta de rugăciune.

Astfel, Fericitul Augustin îi îndemna pe cei ce ascultau cuvintele predicii sale la sărbătoarea Anului Nou să își aducă aminte, „iarăși și iarăși, că ați cântat de curând, ca nu cumva limba să răsune în timp ce inima este mută, ci ceea ce ați cântat cu glasul către urechile voastre, unul altuia, să strigați cu dragoste la urechile lui Dumnezeu. Căci ați cântat: «Izbăvește‑ne, Doamne Dumnezeul nostru, și ne adună dintre neamuri, ca să lăudăm numele Cel sfânt al Tău» (Psalmul 105, 47)” (Predica 198 completată, 1, p. 192).

Ziarul Lumina

 

Sfântul Sinod al Bisericii noastre dreptmăritoare a declarat 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”. În acest context, cu prilejul comemorării poetului național Mihai Eminescu, la împlinirea a 172 de ani de la naștere, dorim să evidențiem câteva aspecte din lirica eminesciană, menite să devoaleze atitudinea poetului față de rugăciune, numită de Sfinții Părinți „după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii”.

Frământat, profund, însetat de cunoaştere şi de cuprindere cu mintea şi cu sufletul a tainelor existen­ția­lității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu. Din copilărie, poetul a cunoscut şi îndrăgit atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde mergea adesea la cele patru surori ale mamei lui, călugărițe în chinovia botoșăneană. Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credinţa poetului, exprimată, în operă, mai degrabă prin sensibilitatea deosebită a acestuia faţă de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina „lină”, Icoanele, candela, Sfinţii, Îngerii, prezenţa Maicii Domnului, decât printr-o „afişare” explicită, directă.

În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu. De exemplu, prezenţa candelei aprinse sugerează o atmosferă de interiorizare de credință și rugăciune (De-aş muri ori de-ai muri, Gemenii, Călin – file din poveste) sau steaua e asemănată cu o candelă aprinsă în cer, simbolizând viaţa celui ce se naşte pe pământ (Povestea magului călător în stele). Clopotul cheamă la rugăciune, spre ridicarea sufletelor către înalt (La moartea lui Neamţu, Învierea, Mortua est!), în timp ce amintirea tămâii şi a smirnei întregeşte ambianța spirituală: „Insule sânte se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie / (…) smirnă risipită şi sfărmată în bulgări mari” (Miradoniz).

„Atâta foc, atâta cer, atâtea lucruri sfinte, peste’ntunericul vieţii ai revărsat, părinte!”

În aceeași cheie privim și utilizarea de către poet a epitetului „sfânt”, aplicându-l celor mai diverse obiecte sau persoane, situaţii ori contexte, tocmai spre a transfigura realitatea: „noaptea sântă”, „râul sânt”, „insule sânte”, „sălcii sfinte” (Miradoniz); „luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” (Sara pe deal); „ape sfinte”, „sfântă rază” (Memento mori); „farmec sfânt” (Dacă iubeşti fără să speri). Percepţia poetului asupra relației cu Dumnezeu diferă de-a lungul perioadelor sale creatoare, deşi este dificilă sau chiar imposibilă ordonarea „cronologică” a prezenţei sacrului în lirica eminesciană. Cert este că sacrul l-a însoțit până-n cea din urmă clipă pământească a poetului. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae ­Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Într-unul din catrene autorul a scris: „Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!” La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic ­aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

„Îngenunchem rugându-te, înalță-ne, ne mântuie din valul ce ne bântuie, fii scut de întărire şi zid de mântuire”

Când este vorba de rugăciune ca acțiune nemijlocită, se pare că cea mai aproape de sufletul poetului a fost Maica Domnului, căci în lirica sa apare frecvent, el arătându-şi astfel iubirea şi preţuirea faţă de cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om. Pentru a evidenția câteva aspecte generale legate de rugăciune în gândirea lui Eminescu, vom face referire doar la cea mai cunoscută creație lirică închinată de poet celei preacinstite. Este vorba de impresionanta şi profunda Rugăciune către Fecioara Maria, care se găseşte în poezia cu acelaşi titlu şi în variantele acesteia, scrisă în anul 1878. Stihuitorul, chiar dacă nu s-a dovedit un practicant asiduu, a fost un om profund religios, preocupat permanent de condiția efemeră a ființei umane, de năzuința omului către prototip. Însă, conștient de fragilitatea și de scăderile inerente ale fiecăruia dintre noi, a simțit că, având-o pe Maica Domnului aproape, va răzbi. Înțelegând neputința omului de a se ridica întru lumină și adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de sus prin Născătoarea de Dumnezeu, pe care a purtat-o în suflet toată viața și căreia i s-a rugat în vremuri de încercare, așa cum reiese din arhicunoscuta-i Rugăciune adresată Împărătesei cerurilor: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire”. Se observă că pentru autor rugăciunea reprezintă o netăgăduită expresie a credinţei statornice. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și cheză­șuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria.

Dacă în poeziile Răsai asupra mea şi Revars asupra mea poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în Rugăciune el „vorbeşte” în numele credincioşilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică şi mijlocitoare. Numind-o „crăiasă”, alegând un termen arhaic popular pentru „regină”, poetul proiectează asupra ima­ginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidenţiind astfel distanţa imensă dintre cei căzuţi în mrejele păcatelor şi înălţimea morală şi duhovnicească a celei „mai cinstite decât Heruvimii”. Fecioara Maria este chemată să-i „înalţe”, să-i „mântuie” din cădere pe cei ce îngenunchează invocându-i mila, să le fie „scut de întărire” împotriva ispitelor şi „zid de mântuire”. Conştientizarea efemerităţii condiţiei umane şi a imensei mile şi iubiri ale lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc o sugerează versurile „noi, ce din mila sfântului/ umbră facem pământului”. Rugăciunea credincioşilor se îndreaptă către îndurarea „Luceafărului mărilor”, metaforă care trimite cu gândul, în acelaşi timp, către Mântuitorul Hristos şi către Maica Sa, mijlocitoarea prea bună între divinitate şi nea­mul omenesc. Rugăciunea lui Eminescu devine astfel o jertfă a arderii de tot a sufletului uman, însăşi viaţa rugătorului, esenţa ei, vocaţia ei, împlinirea cea mai nobilă şi deplină a fiinţei umane, lumina sufletului, liman al vieţii, arvună a mântuirii.

Metaforele „regină peste Îngeri” şi „lumină dulce, clară” evocă preacinstirea Maicii Domnului şi frumuseţea, bunătatea, curăţia, puritatea sufletului ei, singura dintre muritori care s-a învrednicit să-I fie Maică Fiului lui Dumnezeu.

Numirile Maicii Domnului (într-o variantă a Rugăciunii) printr-o serie de splendide metafore – „maica durerilor”, „regina tăriilor”, „tăria soliilor”, „isvoru-ndurărilor”, „luceafăr al mărilor”, „nădejdea sabiei”, „limanul sărmanilor”, „soarele anilor”, „balsamul răniţilor” – sugerează multiplele calităţi şi lucrări ale Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile creştinilor. Topica inversată: „crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te”, „asupră-ne coboară”, „a noastre plângeri”, „rugându-ne”, abundența termenilor din câmpul lexical al cre­din­ței – preacurata, pururea, mila, sfântul, tonul puternic elegiac ­(„… ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”; „din mila Sfântului/ Umbră facem pământului”), invocaţiile frecvente („crăiasă” – termen popular, familiar în basmele populare româneşti, „regină peste Îngeri”, „luceafăr al mărilor”), utilizarea anacruzei ca figură de stil (vocativul „Marie” care încheie ambele strofe ale Rugăciunii) – accentuează caracterul de rugăciune al poeziei, evidențiind personalitatea căreia i se închină.

Concluzionând, Rugăciunea lui Eminescu descoperă freamătul sufletului său, dar și al întregii lumi în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc spre existenţă şi fericire veşnică, dar și faptul că rugăciunea formează unul dintre elementele cele mai importante ale trăirii religioase a omului, chiar și atins de aripa geniului. În rugăciune, Eminescu, ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dum­­nezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate. Rugăciunea lui Eminescu, ca și cele să­vârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul „casnicilor Săi”, Sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, ­care s-a dovedit a fi „rugătoare nebiruită”.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro

 

Citeam azi cum un sms de promovare a unei companii aeriene a fost decisiv în momentul când o mămică decidea viața sau moartea pruncului său din pântece. Unele minuni se întâmplă via sms! Mă încântă gingășia lui Dumnezeu (sau a sfinților – a Maicii Domnului, în cazul nostru) în încercarea Sa de a înclina balanța în valoarea vieții și a iubirii, lăsând totuși libertate deplină omului spre a decide ce cale va urma.

Stau însă și mă întreb, ca fiu, ca tătic, ca soț, ca prieten, ca om dedicat valorilor de apărare a vieții de la concepție:

Ce aș face dacă aș afla că unii frați nenăscuți ai mei mă așteaptă în ceruri? Aș plânge decizia mamei și m-aș ruga s-o ierte Dumnezeu!

Ce aș gândi dacă aș afla că fiica mea a ales moartea pruncului său? Lacrimi nenăscute aș avea în suflet pentru pierderea nepoțelului meu, pentru eșecul meu ca părinte în a transmite copiilor mei faptul că viața merită prețuită și ocrotită, indiferent de context, de pretexte, de vremuri, de situația financiară, de cât de mari par valurile  ce vor să ne răstoarne corabia de pe marea vieții. Cel ce a potolit prin cuvânt furtuna nu ne va părăsiși ne va fi reazem în creșterea copilului, de vom alege viața, neplecând urechea spre vocea ucigașului și tatălui minciunii.

 

Ce aș face dacă aș afla că soția a ales să avorteze un copil al nostru fără știrea mea? Doamne, iartă-mă, că familia mea a ales moartea, în loc să-și pună nădejdea în Tine! Doamne, sporește-ne iubirea, încât să nu mai repetăm gestul ucigaș și să plângem toată viața cu lacrimi curate faptul că am făcut din pântece mormântul unuia din copiii noștri!

Unde am fost eu oare când prietena mea a ales moartea copilului ei? De mi-a cerut sfatul, am știut să o consiliez cu blândețe și dragoste încât să păstreze copilul sau m-am făcut părtaș gândului ei lacom de sânge de prunc nenăscut? Puteam să o ajut să ducă sarcina la bun sfârșit și să dea copilul spre adopție, dacă nu l-ar fi putut iubi defel. Mă îndoiesc că s-ar ajunge aici, căci, odată născuți, mamele renunță mult mai greu la pruncii lor. Bătălia cea mare pentru viață sau moarte are loc în cele 9 luni de sarcină, când nu poți vedea copilul, nu îl poți îmbrățișa, nu te poate privi cu ochii săi inocenți, încât să mori de dragul lui,  atât la figurat, cât și la propriu. Femeile  și partenerii lor de viață care aleg avortul nu de reproșuri au nevoie, ci de compătimire, de iubirea noastră, de consiliere psihologică (pentru vindecarea traumelor sindromului post-avort), dar mai ales de Dumnezeu, de ajutor spiritual prin Biserică și slujitorii ei.

Dacă vreodată aș avea ocazia să sfătuiesc o necunoscută să aleagă viața pentru cel/cea din burtică, aș face-o sau mi-ar lipsi curajul? O altă asemenea oportunitate poate nu se va mai ivi niciodată în viața mea. Femeie dragă sufletului meu, nu ucide viața din pântece! Nu-ți poți clădi viitorul sau fericirea pe mormântul copilului tău.

Dacă aș discuta cu un medic ginecolog avorționist, l-aș lăsa în rătăcirea sa sau i-aș spune că banii pătați de sângele sutelor/miilor de copii uciși îi vor cumpăra doar osânda veșnică? Îndreptarea e posibilă. Unde omul voiește, Dumnezeu ajută.

La vot, aș alege un partid pentru viață (de la concepție) sau unul tăgăduitor al ei? Neutralitate nu există în privința dreptului primordial la viață al fiecărei ființe umane. Cei ce tac pe această temă sunt, de fapt, tot promotori ai culturii morții, în loc să susțină o cultură a vieții în societatea din care fac parte sau pe care o conduc din punct de vedere politic. Viață sau moarte, o a treia cale nu există!

Astfel de întrebări rostite în taina sufletului nostru pot apărea pe parcursul unei vieți. Vom ști oare să dăm răspuns bun? Vom avea în suflet iubirea biblică mai tare ca moartea sau vom cădea pradă acesteia din urmă, ca simbol al societății post-moderne actuale?

 

Sursa: radubogdanbutu.wordpress

   Cei 5 se gândeau dacă să participe sau nu:

  ,,Bună! Eu sunt Mihai și am 13 ani! Ceea ce o să vă spun, va fi șocant și trist, dar asta este viața!

     Încă de la vârsta de 7 ani, sunt orfan și trăiesc un calvar aici, deoarece nimeni nu mă suportă și sunt întotdeauna bătut de copiii și de asistentele de aici. Am simțit că vreau să mor și să ajung în ceruri! Cum de am ajuns aici, ca să trăiesc acest calvar? Ei bine, o să povestesc întâmplarea care m-a făcut să ajung aici!

     Acum 6 ani, mergeam cu mașina, la un prieten de familie, care stătea la 300 de km și am vrut să petrecem Crăciunul acolo și de ce nu, Revelionul.

     În dimineața acelei zile, noi trebuia să ne pregătim pentru un drum lung, care dura aproximativ 7 ore, dar nu eram pregătiți de drum. Mama și-a luat cosmeticele, tata a luat geamantanul cu haine, iar eu am luat cadoul pentru fiul acelui prieten de familie. Am plecat cu toții pe drum!

     După 3 ore, mamei i s-a făcut rău, iar tatăl meu a oprit mașina, pentru a face un popas. După acel popas, tata a pornit mașina și ne-a dus la o farmacie, unde mama a luat un test de sarcină.

     Am așteptat 10-15 minute, pentru a vedea rezultatul testului și era pozitiv. În mintea mea, era: ,, Yey! O să am un frățior sau o surioară!” și chiar eram entuziasmat că o să am un frățior sau o surioară.

    După acest eveniment fericit, am continuat drumul și părea că nimic nu va strica această zi frumoasă. Ceea ce a urmat, m-a dezarmat și m-a lăsat cu sechele, pentru tot restul vieții! De ce spun asta?

    Deoarece mașina tatălui meu s-a izbit de un camion și a venit Ambulanța. Cei de la Ambulanță, au constatat decesul părinților mei și pe mine m-au dus la spital.

    Acolo, am ajuns cu 5 coaste fisurate și cu o contuzie, dar după câteva zile, am fost externat.

    Atunci când am fost externat, cei de la Protecția Copilului, m-au trimis în plasament, unde sunt și în ziua de azi. Deși puteau să mă lase în grija bunicilor din partea mamei, nu au făcut-o, deoarece nu erau eligibili, pe plan financiar și nu puteau să aibă grijă de mine, iar asta i-a determinat pe cei de la Protecția Copilului să facă asta.

     Așa am ajuns aici! Voi credeți că sunt fericit sau că îmi place să fiu aici? Ei bine, eu nu sunt fericit! Nu-mi place aici! Urăsc să fiu sacul de box, de care oricine poate să profite!

     De când am ajuns în acest centru de plasament, sunt bătut și umilit de ceilalți copii, iar asistentele de aici, nu mă ajută și mă bat cu mătura.

     Viața mea este un coșmar, din care vreau să mă trezesc și pe care nu aș vrea să-l mai trăiesc, dar încă mai am speranța de a avea și eu un final fericit. Mi-aș dori ca cineva să vină și să mă adopte, pentru a scăpa de acest chin! Mi-aș dori să am un Crăciun de poveste și de neuitat, de care aș să mă bucur și eu, așa cum am făcut-o la 6-7 ani!

      Dacă aș avea parte de o minune de la Dumnezeu, aș fi extrem de fericit!

      Asta îmi doresc cu adevărat și voi ține cu dinții la acest dorințe!

      Aceasta este povestea vieții mele, pe care nu am vrut să o spun nimănui vreodată! Dar viața merge mai departe!

     Cu drag, Mihai

     Dacă vor fi încălcate una sau mai multe reguli, veți fi descalificați!

     Succes!

    Cu drag, Apolodor

 

     Toate echipele au înțeles regulamentul sau mai trebuie să-l explicăm, din nou?

     Toți participanții au înțeles regulamentul, dar aveau emoții!

   Cea de a doua probă constă în rezolvarea unui puzzle complex, pe care trebuie să-l rezolvați în 15 minute, dar sunt deja puse câteva piese. Pe celelalte, trebuie să le găsiți într-o cameră.

     După ce le-ați găsit în acea cameră, trebuie să le puneți în poziția lor corectă și să le fixați, pentru ca rezolvarea sarcinii să fie validă.

       Veți extrage din pălărie, câte un bilet, cu numărul camerei în care veți repartizați, iar apoi, vă duceți în camera respectivă și începeți căutarea pieselor de puzzle.

        Era să uit ceva! Puzzle-ul este pe diferite modele, pentru fiecare dintre echipele rămase!

        Prima echipă care termină proba, dar care  își termină de construit figurina corect, câștigă <>!

        Succes tuturor!

"Calugarii si-au facut meserie din rugat pentru ca ei au vazut ca nu poate sa existe meserie mai frumoasa decat sa vorbesti tot timpul cu Dumnezeu." (9 ani)

"Calugarii nu sunt asa de vorbareti pentru ca daca il lasa pe Dumnezeu sa le vorbeasca toata ziua, ei s-au obisnuit sa taca mult, ca sa-L asculte - ca nu pot sa-L intrerupa tocmai pe Dumnezeu." (8 ani)
"Biserica e sfanta si ramane sfanta chiar daca intra in ea multi pacatosi, ca biserica de aia e facuta, ca pacatosii care intra sa-si faca acolo antene pentru Dumnezeu." (12 ani)
"Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au suflet mai incapator. La oamenii mari e o inghesuiala de rele ca nici n-ai unde sa stai!" (10 ani)
"Biserica nu iubeste placerea, ca placerea iti aduce sa spui mereu ca mai vrei, pe cand multumirea iti aduce sa spui ca-ti ajunge." (9 ani)
"Ingerii nu ne spun cum e in Rai, de unde sunt ei, ca atunci cand mori e ca un fel de ziua ta si primesti cadou  Raiul, si ei nu pot spune dinainte cum arata cadoul pe care il primesti, pentru ca iti strica toata ziua." (10 ani)
" Nu e bine sa stai cu pacatul in tine, trebuie sa fugi la spovedit, ca pacatul din tine sa nu faca pui de pacati." (10 ani)
"Preotii vin in casele oamenilor inainte de paste si Craciun ca sa sfinteasca toate camerele, ca le curata cu aghiazma care e un foarte bun detergent impotriva dracilor." (11 ani)
"Postim ca sa nu ne mai gandim numai la gusturi de mancare si sa ne mai gandim si la gustul de Dumnezeu." (11 ani)
"Cei care nu-l gasesc pe D-zeu sunt cei care il cauta din interes." (12 ani)
"Milostivul e rar, ca mila n-o gasesti pe toate drumurile, deoarece ea trebuie cultivata." (14 ani)
"Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeste intre patru ochi cu Dumnezeu." (10 ani)
"Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei." (13 ani)
"Sfintii au aureola rotunda si nu patrata ca sa nu faca vreun rau nici macar din greseala - ca poate cine stie, cand se ridica la cer, sa nu intepe cu vreun colt o pasare in zbor." (13 ani)
"Oamenii care cred in Dumnezeu se dezvolta mai repede decat ceilalti oameni, pentru ca ei ajung sa-si dezvolte esentialul." (15 ani)
" Ne dam seama ca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel, ca daca te desparti de El si mai tarziu te intorci la El, nu tine suparare si te ajuta la fel ca si pe cei care au fost tot timpul cu El." (11 ani)
"Inima bate, bate pana se stinge, ca inima este ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, el ti-o aprinde din nou in Cer." (9 ani)
"Daca cineva ar insista la usa mea sa-mi schimb religia, as zice ca nu pot, pentu ca ar fi ca si cand mi-ar cere sa-mi schimb parintii." (9 ani)

(sursa: GHERLA INFO)

 

Se cunoaște faptul că România are un ritm interior puțin neînțeles, atât din trecut, cât și din prezent – din exterior, rămânând la înțelegerea fiecăruia, după experiența proprie a vieții, despre ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creștine, pe care unii le-au primit cu smerenie, bucurându-se („Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alții le-au cercetat, rezervându-și mai mult timp de meditație asupra rădăcinilor și fiind nevoie să experieze tainele ceva vreme („Pentru că M-ai văzut ai crezut.” – Ioan 20,29). Așa cum spune acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, „modernitatea este construită pe tradiție”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiția, rătăcește și nimic nu află. Nici sfinții nu au fost cu toții sfinți din primii ani ai vieții, ci au ajuns să fie astfel datorită experienței sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credința lor și devenind eterni în Cer, dar și pe Pământ.

De Ziua Națională a Culturii Române avem de înțeles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuși Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua Națională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, misticii, spiritualității, limbii și gândirii române din ultimele secole – Eminescu este acum exemplul fiecărui cetățean care-și asumă calitatea de român într-o țară a diversităților. A fi român, după viața lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta și a nu crede tot ce vezi și auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, căutător al adevărului. Ascensiunea sau tranziția aceasta, de la scepticism sau rătăcire la mărturisire, este firească fiecăruia dintre noi, care căutăm să pătrundem în esențele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemați să devenim. Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viața Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înțelege același lucru – suntem chemați să devenim eterni, să fim lumină, afirmând: „creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate” (acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în „Crăciunul – primenitorul și izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).

Ca să înțelegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaștere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înțelege așa cum este, vom ajunge să spunem și noi, asemenea lui Grigore Vieru: „Acum nimeni nu mă poate minte”. Această trecere, de la profan la sacru, se datorează unei transcendențe ce provine din smerenie, din bunătate, depășind rațiunea umană, omul dobândind har de la Sfântul Duh și cunoscând adevărul, pe care-l poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste absolută pentru aproapele, ori de martiriu, așa cum au făcut sfinții. Sfântul Grigorie Palama ne spune că, „cei care sunt vrednici  primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său”. Cuviosul Sofronie Saharov atenționează că „harul este dat numai celui smerit și blând”. Pe lângă blândețe și smerenie, Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici se referă la faptul că harul este dat unui creștin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar își poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea de Hristos, ci care poate să și moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creștin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos de Paște. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile și nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: „Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?”.

Omul care-și asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer și sigur spre adevăr, față de cetățenii altor țări sau de mirații altor culturi, care primesc de-a gata modul de gândire și se supun legilor omului materialist, psihanalitic uneori, stagnând pe culmile disperării, poate, doar „intuind ceea ce dăinuie”, așa cum spune ÎPS Calinic Argeșeanul și agățându-se de idei eterne ca să nu piară din memorii.

Astăzi, românul, influențat fiind de modernitate sau de felurite curente culturale, poate să spună: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – „Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876).  Și se poate simți bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat și aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că nu este așa, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură de consum și moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine și să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator, chaiar peste noapte: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”). Apoi să continue:

„Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187). Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).

Tot Mihai Eminescu afirmă mai apoi: Biserica Ortodoxă Română „este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Aceste conștientizări arată cum trebuie să fie un român, și mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creștin pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a-și demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afară Bisericii nu există mântuire.”

„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).

Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturisește același lucru, ca un om care a avut experiența harului lui Dumnezeu și care a devenit sfânt: „Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez și Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară și să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.

Omul este construit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înțeles și experiat acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea Neamț, Eminescu primește, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în „știri.botoșani.ro”, joi 15 iunie 2017). Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua Națională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare și Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, doi mari asceți, cel din urmă fiind „cel sărac pentru Hristos”. Pentru lingviști, etnologi și istorici, este cunoscut faptul că, prin înțelesul său, cuvântul „român” reprezintă un om creștin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman și muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-și crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumești, mulțumindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul și, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25). Românul știe că „iadul nu poate fi atrăgător și că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că „drumul adevărului este unul și că rătăcirile sunt mai multe”, dar și că „bogat este cel care oferă mult, nu care primește mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaște că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).

Pentru un român, „Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic știe că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul și din înțelegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este ușor de demascat și se regăsește în gândirea filozofică care nu este bazată pe iubirea de înțelepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să știe că, „Cel care nu iubește Biserica și Sfânta Liturghie, se amăgește că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă și Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia și unii să se apuce să facă butoaie cu care să se salveze?” (Părintele Savatie Baștovoi).

Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu și care serbează Ziua Culturii Naţionale – se naște din mama-Biserică, își asumă chipul și asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului și are Tată pe Dumnezeu, făcându-și semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire și de viață veșnică. Ziua Culturii Naționale a României o poate sărbători și simți, deci, oricine crede într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; care mărturisește un Botez spre iertarea păcatelor; care aşteaptă învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia și puterea și slava: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh! Amin!

 

VIDEO https://www.youtube.com/watch?v=ZPnmkisgSwM

„Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a scris porunca aceasta;

Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” ( Marcu 10, 5-9).

 

 

Prezentare Filocalia romaneasca de la Sibiu si Sambata de Sus:

„Manuscrisul Filocaliei românești a lui Gherasim Safirin a fost păstrat cu sfințenie de actualul stareț al mănăstirii, Simion Combei, care i-a fost ucenic. Dânsul ni l-a încredințat spre cercetare, spre verificare și tipărire, în folosul așezământului unde a fost migălit. Când acest manuscris va fi dat la iveală, el va rămâne pentru totdeauna legat de numele Frăsineilor.”

Academicianul Nichifor CRAINIC, „Pentru Mânăstirea Frăsinei”, 29 mai 1938

„Se poate spune fără exagerare că fără Părintele Arsenie [Boca] şi fără mişcarea religioasă trezită în jurul mânăstirii Brâncoveanu, manuscrisele acestea ale Filocaliei ar fi avut şi ele soarta pe care au avut-o alte manuscrise ale ei şi ale altor traduceri păstrate în bibliotecile mânăstirilor. O repet: P.C. sa împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti. Se vede că duhul Filocaliei, pe care l-a reînviat P. C. sa în viaţa religioasă a poporului nostru, a fost condiţia de maturitate pentru apariţia scrierilor din Filocalie la lumina tiparului în româneşte.”

Pr. Dumitru STĂNILOAE, prefață la Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948

„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la mânăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete”.

Prot. Stavr. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia de la Sibiu şi Sâmbăta, Vol. II (Sibiu, 1947)

CUPRINS

 

Prezentare Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul:

Plecând de la personalitatea duhovnicească și scrierile avvei Evagrie Ponticul, precum și de la spiritualitatea monahismului egiptean din secolul IV, părintele Gabriel Bunge abordează în cartea de față una din temele cele mai delicate și profunde ale vieții creștine în general care cunoaște o arzătoare actualitate.

Într-un moment în care nu doar sensul autentic al paternității este contestat, ci însăși ideea de „tată” și de „mamă” e într-o criză profundă, cartea părintelui Gabriel ne oferă în oglindă patristică portretul adevăratului părinte duhovnicesc: om al rugăciunii și blândeții, acesta e cunoscătorul și transmițătorul unei experiențe personale a misterului Revelației creștine pe temeiul sigur al dogmelor și vieții Bisericii. Înfiat și născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt, credinciosul povățuit de un părinte duhovnicesc experimentat e călăuzit spre adevărata gnoză creștină, care nu este decât cunoașterea experimentată în rugăciune a Tainei Sfintei Treimi. Gnoza/cunoașterea creștină autentică e rezultatul unei pedagogii mistagogice indispensabile. Nedespărțită de blândețe și smerenie, ea culminează în comuniunea interpersonală mistică a credinciosului înfiat cu Paternitatea divină supremă.

CUPRINS

 

Prezentare Mai aproape de Maica Domnului:

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Mai aproape de Sfintii Ingeri:

 

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfintii Parinti despre iesirea sufletului:

Frica vine adesea din necunoaștere. Și evităm ceea ce cunoaștem prea puțin. De aceea este vital să înțelegem, ca să ne putem bucura chiar și atunci când vine vorba despre taina morții noastre sau, mai exact, despre ieșirea sufletului din trup. Cum o vedem? Poartă către Împărăția cerurilor, vestea cea bună, „Paștile cele frumoase”? Sau gheena focului, durerea amarnică, întristarea cea de nemângâiat, mustrarea conștiinței, ca să nu mai amintim de chinurile cele nesfârșite? Ateu sau credincios, pe buza vieții, când se confruntă cu iminența morții, care nu ocolește pe nimeni, omul devine, fie și numai pentru câteva – ultimele – clipe, conștient că viața nu se oprește aici. 

Volumul de față se deschide cu vechi pilde ale Patericului alfabetic și tematic, și se continuă cu alte 22 de extrase (multe dintre ele traduse pentru prima oară în limba română) din texte hagiografice, omilii ale Sfinților Părinți, povestiri și mărturii care ne trezesc și ne provoacă să ne luăm în serios viața și să o prețuim. Aici se găsesc răspunsuri la câteva dintre dilemele subiectului, fă-cându-ne cunoscute trăi-rile și vedeniile sfinților ce ne descoperă parcursul sufletului după ieșirea din trup, ce înseamnă Raiul și iadul, Înfricoșătoarea Ju-decată, precum și îndem-nuri cu privire la pregătirea pentru Marea Trecere.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Libertatea religioasa intre politica si politici:

Dr. Cătălin Raiu (n. 1984) este primul român selectat ca membru în panelul de experți pe libertate religioasă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

 

Prezentare Aceasta este alegerea mea: ma incred in Dumnezeu:

Această carte conține o poveste despre un cneaz ager la minte și inteligent,  dar mândru și nerăbdător. Întâlnindu-se cu un tăietor de lemne și familia lui și văzând cât de puternică era credința în Dumnezeu în inimile acestor oameni obișnuiți, cneazul s-a umplut de mânie.

 

Prezentare Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul:

Plecând de la personalitatea duhovnicească și scrierile avvei Evagrie Ponticul, precum și de la spiritualitatea monahismului egiptean din secolul IV, părintele Gabriel Bunge abordează în cartea de față una din temele cele mai delicate și profunde ale vieții creștine în general care cunoaște o arzătoare actualitate.

Într-un moment în care nu doar sensul autentic al paternității este contestat, ci însăși ideea de „tată” și de „mamă” e într-o criză profundă, cartea părintelui Gabriel ne oferă în oglindă patristică portretul adevăratului părinte duhovnicesc: om al rugăciunii și blândeții, acesta e cunoscătorul și transmițătorul unei experiențe personale a misterului Revelației creștine pe temeiul sigur al dogmelor și vieții Bisericii. Înfiat și născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt, credinciosul povățuit de un părinte duhovnicesc experimentat e călăuzit spre adevărata gnoză creștină, care nu este decât cunoașterea experimentată în rugăciune a Tainei Sfintei Treimi. Gnoza/cunoașterea creștină autentică e rezultatul unei pedagogii mistagogice indispensabile. Nedespărțită de blândețe și smerenie, ea culminează în comuniunea interpersonală mistică a credinciosului înfiat cu Paternitatea divină supremă.

CUPRINS