Descarca Revista
Sfinții Trei Ierarhi

Editura Agaton

Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Ianuarie 2022
Sumar:
Moștenirea umanista a Craciunului si valurile molimei ideologice
Proclamarea Anului Omagial 2022
Programul-cadru al Anului omagial si comemorativ 2022
Stiri INTERNE - Ianuarie 2022
Stiri EXTERNE - Ianuarie 2022
Inceputul propovaduirii Domnului
Folosirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in cult
Cuvant la Anul Nou – Sfantul Ioan Gura de Aur
Staretul Dionisie Ignat: O sa fie schimbari mari
PS Siluan despre Sfantul arhiadiacon Stefan și prigoana de azi a crestinilor
Despre folosul rugaciunii in ziua de Anul Nou dupa invatatura Fericitului Augustin
Rugaciunea lui Mihai Eminescu
INTREBĂRI ROSTITE ÎN TAINA
Un Crăciun de neuitat
Copiii spun lucruri divine... traznite!
De ce Eminescu de Ziua Culturii Nationale a Romaniei?
De la familia ortodoxă românească la parteneriatul civil occidental
Informatica in Ortodoxie
Filocalia romaneasca de la Sibiu si Sambata de Sus - Florin Dutu (CARTE)
Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul - Gabriel Bunge (CARTE)
Mai aproape de Maica Domnului - *** (CARTE)
Mai aproape de Sfintii Ingeri - *** (CARTE)
Sfintii Parinti despre iesirea sufletului - Parascheva Enache (CARTE)
Libertatea religioasa intre politica si politici - Catalin Raiu (CARTE)
Aceasta este alegerea mea: ma incred in Dumnezeu - Stanislav Podivilov (CARTE)
Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul - Gabriel Bunge (CARTE)
PICURI (NECESARI) DE ÎNŢELEPCIUNE - CUGETĂRI, vol. IX



Tema lunii
Moștenirea umanista a Craciunului si valurile molimei ideologice - Pr. Conf. dr. Jan Nicolae
 

Ne-am obișnuit să rememorăm cuvintele fără voia lor profetice „Ecce homo” atunci când încep Patimile Domnului și-l avem în fața noastră pe Omul durerilor arătat poporului de Pilat drept omul propus spre eliberare, dar ele sunt la fel de bune și adevărate pentru omulețul din ieslea Betleemului, înfășățelul dintre necuvântătoare, înstelat de astrul natal, călăuza luminoasă a magilor, pârga păgânilor convertiți, anchetați de Irod despre soroacele sau coordonatele concrete ale nașterii: timpul și locul evenimentului.

Irod simulează un interes religios față de acest eveniment, ba chiar o aparentă evlavie tot așa precum unii oameni din vremurile neomarxiste care nu au nici în clin, nici în mânecă cu cele sfinte, dar de Crăciun își pun masca festivă a evlaviei valabilă câteva zile magice de omenie intensă pe an și-atât. Tiranul nu suportă nici o concurență cât de firavă pe agenda publică unde are mereu prim-planul și dorește să o elimine din fașă pe cea surprinzătoare vestită de martori exotici mai ales că acela profețit și așteptat de veacuri ca un eliberator al poporului, al tuturor oamenilor, este înfățișat ca un rege, ca un nou și misterios suveran. Identitatea tainică a acestui rege mesianic îl preocupa pe tiranul de odinioară care a declanșat cu ordin ferm straș­ni­cul măcel al inocenților, îngrozind imaginația artiștilor de pretutindeni, prelungit în istorie prin violența politică devastatoare declanșată împotriva tuturor nevinovaților, anihilați și linșați de ferocitatea tiranilor de pretutindeni sau amenințați, exilați, puși pe fugă în lumea largă.

Respingerea îndumnezeirii, demisia omului și asumarea sfințirii de Fiul Omului

Înomenirea Domnului înseamnă, așadar, asumarea salvatoare a umanului cu toate rănile sale, pentru a evacua din lăuntrul său întreg dezastrul adus de căderea adamică, demisia omenirii de la măreața și fireasca sa chemare la sfințenie, cea dintru născarea sa. Dacă Dumnezeu a hotărât din veșnicie să se întrupeze ca să ducă la capăt proiectul numit om și în momentul coacerii istoriei, la plinirea vremii, și-a ales o mamă căreia i-a cerut încuviințarea prin înger, a fost zămislit minunat în pântecele ei umbrit de Duhul, a sălășluit acolo în placentă ca un făt vreme de nouă luni de zile, a fost legat de ea și hrănit prin cordonul ombilical, simțind mereu bătaia inimii materne ca un clopot, s-a născut din ea ieșind la lumina zilei, a fost purtat pe brațe, îmbăiat, înfășat, îngrijit, îmbră­țișat, sărutat, alintat, cinstit cu daruri profetice, însoțit în toate, învățat să grăiască și admirat la primele gânguriri, cuvinte și sprijinit la primii săi pași, monitorizat în toate evenimentele copilăriei sale, admirat în creș­terea sa în înțelepciune și har, în dialogul cu învățătorii de la Templu, în strădaniile tinereții sale în atelierul de tâmplărie al protectorului său, în semnele și minunile sale de la nunta din Cana și până la Cina cea de pe urmă, în măreția rostirilor și făptuirilor sale, în pătimirile sale pentru noi, în toate cele de la moartea, învierea și proslăvirea sa, toate acestea arată vârstele și mo­men­te­le vieții umane pline de sens, umplute de slavă, învăluite într-un conținut ceresc. Toate acestea ne fac să-i răspundem acelui fiu de preot, ajuns scepticul de serviciu al veacului târziu, că nașterea oricărui om nu este un inconvenient, un neajuns ori cădere tragică în cosmos, ci o slavă ascunsă, desigur, în spatele unui risc asumat. De fapt, toate vârstele și momentele vieții umane au fost dovedite, prin asumarea și trăirea lor de către Fiul lui Dumnezeu întrupat și Logosul făpturii, pline de sens, dincolo de orice non-sens sau absurd, re­sim­țite kenotic ca revărsări de viață. 

Omul Adevărului arată și confirmă adevărul omului 

Toate cele asumate și trăite de Fiul lui Dumnezeu înomenit ca experiere a ciclului vieții pă­mântești, adică vârstele și etapele antropologice, își au reversul în pătimirea celor dumnezeiești de către omul chemat la îndumnezeire: ambientul liturgic și domestic al familiei părintești, moște­nirea ancestrală, binecuvântarea și punerea numelui în cea de-a opta zi de la naștere, botezul și îmbisericirea pruncului, viața liturgică și duhovnicească, copilăria, adolescența, pregătirea șco­lară, viața profesională, maturizarea și senectutea ca evenimente și intervaluri temporale pentru curățirea, luminarea și desă­vâr­șirea sub umbrirea Duhului Sfânt.

Toate ispitele și derivele omului modern, care riscă să-și piardă definiția și chemarea sacră, primesc răspuns de la puiul de om născut în Betleem din Maria și ajuns la apogeul misiunii sale în Ierusalim, pe o cruce de rob și apoi într-un mormânt de împrumut. Intrarea în lume a acestui adevăr a devenit sărbătoare cu dată fixă în 25 decembrie a fiecărui an al mântuirii, dar cumva perpetuată, cotidian, prin răscumpărarea liturgică a timpului numită în graiul de odinioară „luarea vremii”. Sărbătoarea are un conținut teologic, dogmatic, propus prin celebrarea liturgică, o relatare biblică a evenimentului comemorat, o sublimare imnografică doxologică, o redare iconologică, o plinire euharistică, o jubilație agapică, un ecou cultural, o prelungire domestică ­populară. Participarea la evenimentul hristic devenit sărbătoare nu a fost din vreo constrângere, deși tot universul, văzutele toate și nevăzutele, s-a aflat în pelerinaj spre Betleem, casa Pâinii pogorâte din cer, atras ca de un magnet uriaș de Pruncul înfășat din ieslea necuvântătoarelor. Nici astăzi nimeni nu obligă pe nimeni să participe la această sărbătoare și nici nu ar avea cum să o facă. Desigur, sărbătoarea Nașterii Domnului a devenit partea unui tezaur cultural vast și divers cuprinzând o felurime bogată de întruchipări plastice, verbale și muzicale. De-ar fi să amintim doar faptul că împăratul Constantin cel Mare, îndemnat de mama sa, Elena, pelerină la locurile sfinte, a încercat să concretizeze în piatră verbele crezului bisericesc prin edificarea unor bazilici începând de la Betleem până la Ierusalim. Bazilica Nașterii de la Betleem, ale cărei superbe mozaicuri au fost de curând restaurate, a rămas singura intactă după invazia perșilor din anul 614, când aceștia au incendiat Bazilica Sfântului Mormânt, ucigând mii de creștini, răpindu-l pe Patriarhul Zaharia și Lemnul Sfintei Cruci, pentru că aceștia și-au recunoscut în scena închinării magilor strămoșii îmbrăcați în veșminte tradiționale. Așadar, bazilica împărătească a Nașterii Domnului este întruchiparea verbului credal sau a întregului pasaj dedicat înomenirii Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria și prin lucrarea Duhului Sfânt.

Grija de a nu ofensa pe necreștini și neomarxismul european

În lumea contemporană, post-constantiniană, numită de unii post-creștină, după moda cuvintelor care post-esc, se plăs­muiește un ghid nou de comunicare, un catehism post-modern și un limbaj adecvat secularismului radical care-și dorește, chipurile, să îmbrățișeze diversitatea, să elimine stereotipurile și să evite discriminarea și conotațiile negative, evitând totuși, din capul locului, presupunerea că lumea ar mai avea de-a face ceva cu religia. Astfel, în loc să vorbim de „perioada Crăciunului”, se socotește că ar fi mai bine să se zică „perioada sau sezonul sărbătorilor din decembrie” ori mai degrabă „luna cadourilor” în duhul consumismului de supermarket. Limba birocrației europene nu vrea neapărat să ­interzică Crăciunul, ci doar să-l relativizeze. Împotriva xenofobiei și rasismului lupta se poate duce doar prin educație, în spiritul adevărului istoric și al eticii creștine, regăsite în documentele fondatoare europene.

Sensibilitățile identitare și  religioase, amplificate în contextul pandemic, au strigat chiar că se dorește interzicerea Crăciunului în Europa. Desigur, nu se vor cenzura direct nici Crăciunul, nici urările festive și nici cuvintele care descriu maternitatea și paternitatea ori numele personajelor din istoria sfântă, deși contextul marilor războaie antropologice în care trăim, cu tentații transumaniste și genderiste, ne face să ne amintim cu amar de comunism, numit de părintele Andrei Scrima „un veritabil catehism al întunericului”. Temerea unora că poate fi furată sărbătoarea creștină e reflexul traumelor noastre totalitare.

A disprețui creștinii din Europa, dovada unei lipse de cultură și respect 

În acele vremuri întunecate de la mijlocul secolului 20, martirii credinței petreceau în catacombele temnițelor liturghisind clandestin și cântând colindele străbune ca semne identitare și mistice ale rezistenței împotriva reeducării ateiste și dezumanizării prin violență. Ideologizarea limbii prin smintirea cuvintelor sacre nu are cum să fie primită în acele țări care au pătimit falsificarea istoriei și a ethosului lor prin ideologia anticreștină și antiumană a comunismului. Încercările recente de „inginerie lingvistică” și „inchiziție semantică” sunt inacceptabile pentru că rănesc exprimarea liberă.

În mod fundamental, pentru Europa christiana, cea pluralistă, multiculturală și plurilingvistică și, așa cum au moștenit-o și proiectat-o pionierii ei creștin-de­mocrații moderni, sărbătoarea Crăciunului este una pacificatoare, realistă, umanistă în sens plenar, atotcuprinzător, ca o armătură a adevărului sacru al omului: „Adică să-i urezi și compatriotului de altă religie să-și petreacă sărbătorile specifice în liniște și bucurie, așa cum îți dorești și tu în Biserică. Politețea și simțul umanității nu sunt separate de trăirea creștinismului, dacă nu ești idiot, fundamentalist și ignorant. Nu e vorba de «același» nivel, ci de bun-simț uman.

Asta nu înseamnă că a fi creștin e o rușine, un păcat, o culpă, sau că - într-o democrație funcțională, unde pluralismul e constituțional - ar fi normal ca un necreștin (evreu, musulman, agnostic, ateu sau ce-ar mai fi fiind) să se simtă «ofensat» de urările specifice Nașterii lui Iisus Hristos.

Soluția cea mai bună e cea de bun-simț: să-și ureze fiecare și să ne urăm unii altora cele bune, de sărbătorile fiecăruia, fără atâtea scrupule «politic corecte»” (Teodor Baconschi).

Atâta vreme cât sărbătorim Crăciunul rostim firesc chemarea omului, a umanității, a tuturor celor de bunăvoință, să rămână ființe raționale, cuvântătoare de Dumnezeu, celor cu firi războinice și polemice să devină oameni ai păcii, din persoane prozaice să devină ființe poetice și deschise Logosului înomenit, prietenul oamenilor și țelul făpturii, și care acum ni se arată în chipului unui Prunc atotputernic și neputincios, cel care ne scoate din tentaculele veacului, tăcut și atotgrăitor, însoțit de șirag de oaste cerească și de nor de martori din tot neamul și graiul de sub cer.

Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Proclamarea Anului Omagial 2022

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv, de harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi de împărtăşirea Sfântului Duh (2 Corinteni 13, 13).

În Sfânta Scriptură regăsim îndemnuri nenumărate pentru a ne ruga. În Vechiul Testament, în cartea Eccleziasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și îna­intea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Eccleziasticul 39, 6-7).

În Noul Testament, Îl vedem pe Domnul Iisus Hristos participând atât la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), cât și rugându-Se în singurătate (Luca 5, 16: „Iar El Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga”). Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii Săi rugăciunea Tatăl nostru, izvorul de inspirație al tuturor celorlalte rugăciuni. De asemenea, în mod deosebit, în epistolele Sfântului Apostol Pavel pot fi întâlnite numeroase sfaturi și cereri pentru înmulțirea rugăciunii.

Rugăciunea, ca prezență şi lucrare a Sfântului Duh în omul evlavios, aduce mângâiere, pace şi bucurie; ea ne uneşte cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei şi al vieţii veşnice, dar şi cu Biserica lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. Fără rugăciune nu este Biserică şi nici viaţă creştină. Când pierdem bucuria şi pacea sufletului este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Creştinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult fiindcă rugăciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne uneşte cu Dumnezeu Cel milostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate şi în fiecare frumuseţe a creaţiei un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii şi să pregustăm încă din lumea aceasta lumina şi bucuria Învierii şi a vieţii veşnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nici o activitate nu este mai de preţ decât rugăciunea, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspiraţie şi putere pentru a rosti cuvântul frumos şi pentru a săvârși fapta bună.

În contextul restricțiilor cauzate de situația pandemică din ultimii doi ani, s-a constatat și mai mult necesitatea accentuării practicii rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor. Rugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului. Dacă Îl chemăm pe Domnul Iisus Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: „Doamne, mântuiește-ne!”, „Doamne, scapă-ne!”, atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează și ne întărește. Toate faptele bune ale creștinului și toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii sale şi ale celor ce se roagă pentru el: preoți, părinți, prieteni evlavioși.

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sub călăuzirea Sfântului Duh și prin practica duhovnicească a Sfinților Părinți, rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, denumită atât „rugăciunea minții”, cât și „rugăciunea inimii”, a devenit calea cea mai bună pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii creştinului.

În contextul împlinirii a 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) și a 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț (†1722), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat, de asemenea, anul 2022 drept Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

De numele celor trei mari sfinți isihaști, pe care-i comemorăm în mod special în decursul acestui an, 2022, se leagă trei perioade de revigorare sau înnoire spirituală din istoria Bisericii.

1. Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) s-a născut într-o familie de înalt rang nobiliar din Constantinopol, intrând în monahism încă din adolescență la Mănăstirea Studion, unde l-a avut drept călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. Cu toate că era pregătit pentru o carieră juridică, de tânăr a fost preocupat de taina cunoașterii lui Dumnezeu în rugăciune smerită, liniştită și neîncetată. La vârsta de 20 de ani a avut prima experiență duhovnicească a vederii luminii necreate. A fost numit mai târziu egumen al Mănăstirii Sfântul Mamas în anul 979, unde a reînnoit viaţa duhovnicească. În ultima parte a vieții a fost exilat aproape de Chrysopolis, în urma unor intrigi. Aici a întemeiat un schit închinat Sfintei Mari Mucenițe Marina, încheindu-și viața în jurul anului 1022. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog arată în scrierile sale importanţa vederii luminii necreate a slavei dumnezeieşti, ca lucrare a harului, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viața duhovnicească. În scrierile sale regăsim pagini întregi despre rugăciune, exprimate cu un înalt simț poetic.

2. De viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359) se leagă receptarea oficială a isihasmului în secolul al 14-lea, ca mișcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată. Membru al unei vechi familii senatoriale, Sfântul Grigorie Palama a intrat în monahism în anul 1316, în Muntele Athos, unde a petrecut o perioadă de timp la mănăstirile Vatoped și Marea Lavră. Ulterior, a mers la Schitul Glossia, unde a trăit mai mulți ani în ascultarea duhovnicească a unor pustnici care aveau darul sfânt al rugăciunii neîncetate. Începând cu anul 1336, a intrat într-o controversă cu teologul scolastic Varlaam de Calabria, care ataca temeiurile rugăciunii neîncetate și ale vederii luminii necreate. În sinoadele locale întrunite la Constantinopol, în anii 1341, 1347 și 1351, învățăturile lui Varlaam de Calabria, dar și ale lui Grigorie Akindin și Nichifor Gregoras, alți opozanți ai isihasmului, au fost condamnate. Sfântul Grigorie Palama a îndurat prigoniri din cauza mărturisirii credinței referitoare la vederea luminii necreate, fiind chiar şi întemnițat. În cele din urmă, fiind eliberat, a fost ales Arhiepiscop al Tesalonicului, în anul 1347, scaun pe care l-a ocupat până la moartea sa, în anul 1359. A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 1368, la numai nouă ani după trecerea sa la cele veșnice.

Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești”. El a sintetizat învățăturile scripturistice și patristice, referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare şi a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.

3. Sfântul Paisie (Velicicovschi) de la Neamț (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renașterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în anul 1722, la Poltava, în Ucraina, într-o perioadă de criză a vieţii spirituale, în care îndrumătorii duhovnicești lipseau, iar cărțile Sfinților Părinți erau uitate, Sfântul Paisie de la Neamț a revigorat lucrarea isihastă a Bisericii, fiind contemporan cu Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) de la Muntele Athos, care avea aceeaşi preocupare majoră.

După ce a căutat viaţă duhovnicească în trei mănăstiri din Ucraina, Sfântul Paisie a ajuns în mănăstirile Dălhăuți, Trestieni și Cârnul din Țara Românească, îndrumat de starețul Vasile de la Poiana Mărului, iar apoi a petrecut 17 ani de viețuire duhovnicească la Muntele Athos, unde a format o obşte monahală isihastă. În anul 1763, împreună cu obștea formată de el la Muntele Athos, a venit în Moldova, unde Mitropolitul Gavriil Calimachi i-a oferit ca loc de viețuire Mănăstirea Dragomirna, ctitoria Mitropolitului Anastasie Crimca. În anul 1775, în urma ocupării Bucovinei de către austrieci, s-a stabilit la mănăstirile Secu și Neamț, pe care le-a condus până la trecerea la cele veșnice, în 15 noiembrie 1794.

În timpul şederii sale în Moldova, Sfântul Paisie a continuat, împreună cu ucenicii săi, lucrarea de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți din limba greacă în limbile română și slavonă, ajungându-se la peste 300 de manuscrise. Filocalia greacă a fost tradusă de el în limba slavonă (Dobrotoliubie) și publicată în anul 1793 la Moscova. În rândul lucrărilor sale de spiritualitate ortodoxă se înscrie și lucrarea Despre rugăciunea minții. Peste 700 de călugări de la Mănăstirea Neamț de naționalități diferite (români, ruși, ucraineni, bieloruși, greci, bulgari, sârbi etc.) se aflau în acea vreme sub ascultarea sa, formând o adevărată școală și o mișcare de înnoire a vieții monahale, numită şcoala „paisiană”. Ucenicii săi au înființat mănăstiri isihaste mai ales în Ucraina, Rusia şi Ţările Române, care au continuat traducerile din operele Sfinților Părinți filocalici.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască tuturor puterea și bucuria sfântă ca în acest An omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi An comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamţ să sporim în cunoașterea rugăciunii ca stare de întâlnire şi convorbire a omului cu Dumnezeu, ca izvor de sfințire a vieții creștine în Biserică şi în familie şi ca arvună a bucuriei din Împărăția iubirii Prea­sfintei Treimi!

La mulţi şi binecuvântați ani!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

*Cuvânt rostit în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, sâmbătă, 1 ianuarie 2022.



Programul-cadru al Anului omagial si comemorativ 2022
 
2022 – Anul rugăciunii în viaţa Bisericii şi anul sfinţilor isihaşti

Cu dragoste în Hristos, Vă aducem la cunoştinţă că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2021, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod cu privire la declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”.

În referatul amintit, s-a precizat că, pe baza unei adrese a Înalt­preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a formulat propunerea ca anul 2022 să fie declarat, în Patriarhia Română, „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” (temei nr. 6186/10 iunie 2019). Principalele motive ale acestei propuneri sunt următoarele:

–  s-a constatat o necesitate a accentuării rolului rugăciunii în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, mai ales în contextul restricţiilor cauzate de situaţia pandemică mondială;

–  în anul 2022 se împlinesc 300 de ani de la naşterea Sfântului Paisie de la Neamţ şi 1000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog;

–  s-a constatat că în viaţa Bisericii sfinţii isihaşti sunt consideraţi modele de rugăciune personală permanentă şi de vieţuire creştină intensă.

Totodată, în referat s-a precizat că, prin iniţiativa mai sus amintită, se urmăresc următoarele obiective principale:

În acest sens, la Cancelaria Sfântului Sinod a fost redactat un program-cadru (liturgic, cultural şi mediatic), intitulat „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, care a fost prezentat spre analiză şi aprobare.

Program-cadru (liturgic, cultural şi mediatic)

2022 – „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română

I. În primul semestru al anului 2022 va fi tratată tema: „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”, care va fi prezentată astfel:

1. Rugăciunea în Sfânta Scriptură:

a. Repere biblice de comuniune a omului cu Dumnezeu prin rugăciune: rugăciunea profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament;

b. Forme de manifestare a rugăciunii stăruitoare întâlnite în Sfânta Scriptură: evidenţierea personajelor pe care Biblia le reţine pentru perseverenţa în rugăciune şi credinţa puternică;

c. Chipuri de bărbaţi rugători reflectate în Sfânta Scriptură ca exemple de vieţuire creştină;

d. Modele de rugăciune stăruitoare manifestate de femei credincioase emblematice din Vechiul şi Noul Testament;

e. Rugăciunea psalmilor: texte de inspiraţie a Duhului Sfânt şi frământări ale sufletului omenesc în faţa lui Dumnezeu;

f. Mântuitorul Iisus Hristos, modelul desăvârşit de Om rugător: Tatăl nostru,izvorul inspiraţional al tuturor celorlalte rugăciuni, prin care ­Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat şi i-a învăţat pe ucenici cum să se roage;

g. Exemple de rugăciune în Noul Testament (Luca 11, 1; Fapte 10, 9; Luca 18, 13; Fapte 16, 25);

h. Învăţătura Sfintei Scripturi despre smerenia şi sinceritatea în rugăciune: Pilda vameşului şi fariseului, reamintită în fiecare an la începutul perioadei Triodului;

i. Darurile rugăciunii – Omul lăuntric primeşte prin rugăciune „cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune” (2 Corinteni 12, 4);

j. Cum trebuie să ne rugăm? (Matei 6, 6; Ioan 16, 23; Luca 18, 2-7; Matei 21, 22);

k. Rugăciuni de laudă, mulţumire şi cerere.

2. Rugăciunea în viaţa liturgică şi ascetică (filocalică) a Bisericii:

a. Rugăciunile din slujbele Sfintelor Taine şi ierurgii ale Bisericii;

b. Sfinţii Părinţi – rugători şi autori de rugăciune personală şi comunitară (de obşte);

c. Rugăciunea minţii şi a inimii în Filocalie– vorbirea omului cu Dumnezeu, hrană, curăţire şi sfinţire a minţii şi a inimii;

d. Roade ale rugăciunii reflectate în viaţa duhovnicească a creştinului: smerenia, pacea şi iubirea milostivă.

3. Rugăciunea personală, familială şi comunitară (de obşte):

a. Rugăciunea individuală sau personală, smerită şi discretă („în ascuns”);

b. Rugăciunea în familie: importanţa rugăciunii comune a familiei pentru pacea şi unitatea acesteia;

c. Rugăciunea liturgică în comunitate (parohie, mănăstire etc.): importanţa participării credincioşilor la slujbele ­Bisericii;

d. Semne văzute însoţitoare ale rugăciunii: închinarea cu semnul Sfintei Cruci, îngenunchierea, metanii mici şi metanii mari;

e. Rugăciunile pentru cei vii şi pentru cei morţi – expresii ale comuniunii de iubire;

f. Competenţă şi responsabilitate în elaborarea, aprobarea şi tipărirea cărţilor de rugăciuni;

g. Rugăciunea transmisă prin media şi reţele sociale nu poate înlocui participarea fizică a credincioşilor la viaţa liturgică a Bisericii.

4. Denaturarea rugăciunii prin influenţa religiilor orientale şi a practicilor pseudo-religioase:

a. Pseudo-modele de rugăciune astăzi: tendinţa generaţiei tinere de a înlocui rugăciunea şi învăţătura creştină cu practici ale religiilor orientale;

b. Pacea duhovnicească versus echilibrul spiritual: noile tendinţe de reinterpretare a învăţăturii creştine prin concepţii hinduse sau budiste;

c. Rugăciunea ortodoxă nu trebuie combinată cu rugăciuni neortodoxe (talismanul, Visul Maicii Domnului);

d. Practici care denaturează rugăciunea creştin-ortodoxă (incantaţiile, descântecele, vrăjitoria, ghicitul în cărţi etc.).

 

II. În al doilea semestru al anului 2022 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, care va fi prezentată astfel:

1. Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022):

a. Un mileniu de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022-2022);

b. Cultură şi credinţă în viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog: pregătit pentru o carieră juridică, a fost preocupat de tânăr de taina cunoaşterii lui Dumnezeu în isihie (la vârsta de 20 de ani a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate);

c. Răbdarea în ascultare (ca tânăr stareţ a suportat adesea neascultarea, trândăvia şi nepăsarea unora dintre monahi, păcate pe care a căutat să le îndrepte cu dragoste, prin pilda sa de vieţuire, prin rugăciune şi prin cuvinte);

d. Formarea de ucenici de către părinţii duhovniceşti (alegerea căii monahismului a fost influenţată de întâlnirea şi ucenicia pe lângă Cuviosul Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion,iar, la rândul său, Sfântul Simeon a format ucenici care au continuat lucrarea duhovnicească înaltă a isihasmului);

e. Opera teologică a Sfântului Simeon Noul Teolog: Capitole teologice şi practice, Discursuri teologice şi morale, Cateheze, Imnuri despre iubirea dumnezeiascăşi altele;

f. Învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog despre rugăciune.

2. Sfântul Grigorie Palama (†1359):

a. Tinereţe şi asceză: încă de tânăr şi-a asumat o rânduială de viaţă aspră, cu post, rugăciune şi priveghere;

b. Ucenicia pe lângă sfinţi (i-a avut ca învăţători pe Sfântul Teolipt, viitorul Mitropolit al Filadelfiei, Sfântul Cuvios Nicodim, stareţul Mănăstirii Vatopedu);

c. Evlavia faţă de Maica Domnului a Sfântului Grigorie Palama;

d. Apărător al monahismului, al practicii isihaste şi al învăţăturii ortodoxe despre energiile dumnezeieşti necreate: confruntarea cu Varlaam din Calabria;

e. Opera dogmatică despre rugăciunea minţii,dar şi despre lucrarea harului necreat, care se arată sfinţilor ca lumină;

f. Suferinţa pentru adevăr (în 1343, adversarii Sfântului Grigorie Palama l-au acuzat pe nedrept de uneltire şi l-au întemniţat, reuşind chiar ­­
să-l supună unei condamnări bisericeşti, însă a fost reabilitat după 4 ani şi ales Arhi­episcop al Tesalonicului);

g. „Teologul luminii dumnezeieşti” – datorită vieţuirii sale duhovniceşti, mama sa ­Caloni, fraţii săi, ieromonahii Teodosie şi Macarie, precum şi surorile sale, Epiharia
şi Teodota, s-au retras în ­mănăstiri, iar tatăl său, ­Constantin, şi-a sfârşit viaţa în deplină evlavie ca laic.

3. Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794):

a. Ucrainean de origine, a devenit reprezentant de seamă al isihasmului pe pământul românesc: a ucenicit pe lângă Sfântul Vasile de la Poiana Mărului;

b. Stareţ (la Dragomirna, ­Neamţşi Secu) şi întemeietor de mănăstiri (mai multe sihăstrii de călugăriţe în jurul Muntelui Ceahlău);

c. Înnoitor al vieţii duhovniceşti din mănăstiri;

d. Iniţiatorul, alături de ucenicii săi, al primei traduceri a Filocalieiîn slavonă (publicată în anul 1793 la Moscova);

e. Păstrător al rânduielii călugăreşti atonite (tipicul slujbelor după modelul mănăstirilor din Sfântul Munte);

f. Practicant al Rugăciunii lui Iisus,a format mai mulţi ucenici cu viaţă sfântă: Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti (†1834 pomenit la 22 iunie), Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august, unul dintre ucenicii săi de la Neamţ) şi Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaiţa din Moldova, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfântă;

g. Învăţătura Sfântului Paisie de la Neamţ despre rugăciune.

4. Sfinţii isihaşti – modele de viaţă pentru monahismul actual:

a. Isihasmul– preocuparea pentru rugăciune permanentă, pacificarea patimilor egoiste şi sfinţirea vieţii;

b. Completarea participării la slujbele bisericeşti cu rugăciunea permanentă a minţii şi inimii;

c. Cultivarea relaţiei stareţ-uce­nic: spovedania periodică pentru mărturisirea gândurilor, supravegherea desfăşurării ascultărilor, povăţuirea şi dialoguri duhovniceşti, sinaxele monahale pentru convorbiri duhovniceşti;

d. Rânduiala postului în tradiţia isihastă;

e. Primirea ucenicilor de către monahii isihaşti;

f. Monahismul în mediul urban actual: misiune creştină şi provocări contemporane.

5. Sfinţii isihaşti – modele de rugăciune personală pentru creştini:

a. Dezvoltarea evlaviei pentru sfinţii isihaşti şi evidenţierea acestora ca modele de vieţuire creştină în societatea contemporană;

b. Recomandarea practicării frecvente a Rugăciunii inimiide către orice creştin (rugăciunea minţii coborâtă în inimă practicată în timpul activităţilor cotidiene);

c. Bucuria liniştii duhovniceşti: prin spovedanie, primirea Sfintelor Taine şi catehizare;

d. Preocuparea pentru lectura duhovnicească, ascultarea de predici şi conferinţe teologice prin participare directă sau prin media;

e. Recomandarea din partea duhovnicilor isihaşti a pravilelor de rugăciune;

f. Îndrumarea spirituală a laicilor şi clericilor de către duhovnicii isihaşti.

6. Rugăciunea isihastă şi rolul ei în sfinţirea sau îndumnezeirea omului:

a. Chipuri de sfinţi cuvioşi practicanţi ai rugăciunii isihaste: evidenţierea sfinţilor contemporani sau apropiaţi epocii noastre care şi-au asumat rugăciunea permanentă ca mod de viaţă;

b. Manifestarea lui Dumnezeu în lume prin minuni ca răspuns al rugăciunilor stăruitoare: puterea de manifestare a răului este învinsă de Atotputernicia lui Dumnezeu prin rugăciunea însoţită de credinţă şi post;

c. Mijlocirile sfinţilor chemaţi în rugăciune de creştinii rugători;

d. Rugăciunile către Preasfânta Fecioară Maria şi sfinţi, urmate de rugăciunea isihastă;

e. Timpul dăruit rugăciunii se transformă în iubire de aproapele atunci când cel care se roagă doreşte să-i ajute pe semenii săi;

f. Ispitele din timpul rugăciunii isihaste: curse ale diavolului prin vedenii şi gânduri înşelătoare.

III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Trinitas TV, Ziarul Lumina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc. pentru promovarea, în anul 2022, a „Anului omagial al ru­găciunii în viaţa Bisericii şi a creş­tinului” şi a „Anului comemora­tiv al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Sfântul Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română. În acest scop, se va solicita colaborarea Centrelor eparhiale pentru identificarea celor mai relevante mărturii, texte, manuscrise, însemnări, declaraţii reprezentative pentru cele două teme, omagială şi comemorativă, ale anului 2022.

IV. Realizarea de studii, comentarii, monografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-patristic, moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-fi­lantropic, ecumenic, ­cultural-edu­cativ şi istoric pentru prezentarea „Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”şi a „Anului comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la ­Neamţ” în Patriarhia Română. Toate aceste lucrări vor respecta cadrele tematice prezentate la paragrafele I şi II şi vor fi tipărite în publicaţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi de cele ale Centrelor eparhiale.

V. La nivelul Patriarhiei Române, va fi organizat un Simpozion internaţional, cu invitaţi din celelalte Biserici Ortodoxe surori, dedicat temei: „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”.

VI. La nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, colocvii şi seminarii pe tema: „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa ­Bisericii şi a creştinului”.

VII. Patriarhia Română va organiza un simpozion naţional dedicat temei „2022 – Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii, în eparhii şi instituţiile de învăţământ teologic, cu privire la rolul isihasmului în viaţa Bisericii.

VIII. În cursul anul 2022, în Biserica Ortodoxă Română, vor fi organizate concerte şi simpozioane, întâlniri, expoziţii, mărturii, evocări privind formele de manifestare a rugăciunii, respectiv rolul şi importanţa isihasmului în tradiţia Bisericii noastre.

IX. Ca parte a programului-cadru, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2022 se va trata tema „2022– Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2022 se va trata tema „2022 – Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare, pe care le va stabili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

X. În luna octombrie din anul 2022, la Palatul Patriarhiei,se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „2022 – Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului şi Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ” în Patriarhia Română.

Cu binecuvântare și dragoste în Hristos,

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 Secretarul Sfântului Sinod
† Varlaam Ploieșteanul
Episcop-vicar patriarhal



Stiri INTERNE - Ianuarie 2022

 

Când începe Postul Paștelui 2022

În 2022, Postul Mare va începe luni, 7 martie. Numit în vechime Quadragesima, adică Patruzecime, acest post este o pregătire duhovnicească pentru Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ce va avea loc în data de 24 aprilie. Doi dintre cei trei sfinți isihaști comemorați de Patriarhia Română în 2022 vor fi cinstiți în Postul Mare: Simeon Noul Teolog, în data de 12 martie și Grigorie Palama, în 20 martie (Duminica a 2-a din Post). Programul liturgic al Postului a fost sintetizat în timp. Cuprins în perioada Triodului, Postul Mare este o perioadă dedicată edificării spirituale și eliberării de patimi, lucru care se observă în rânduiala bisericească specifică. În primele patru zile ale postului are loc Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un imn liturgic al pocăinței, care amintește de istoria mântuirii. Totodată, pentru a reitera necesitatea unei conștiințe lipsite de patimi, Biserica a hotărât ca acesta să fie citit integral în a cincea săptămână din post. Un alt element specific îl reprezintă Liturghia Darurilor înainte sfințite, oficiată numai în perioada Postului Mare. Postul Paștelui sau Postul Mare este cel mai lung și cel mai aspru din cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe.

Conform tradiţiei actuale a Bisericii, în cursul acestuia se posteşte astfel:
• în primele două zile – luni şi marţi din prima săptămână – se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau pentru cei mai slabi ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă;
• în primele trei zile – luni, marţi şi miercuri – şi ultimele două zile – vineri şi sâmbătă din Săptămâna Patimilor, la fel;
• miercuri în Săptămâna Patimilor se ajunează până seara, după oficierea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite, când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn;
• în tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin;
• La praznicul Bunei Vestiri şi în Duminica Floriilor se dezleagă la peşte.

Te Deum cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la Unirea Principatelor Române

Patriarhul Daniel a oficiat luni, în Catedrala Patriarhală, o slujbă de Te Deum cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la Unirea Principatelor Române. La finalul slujbei, Patriarhul a amintit că la 24 ianuarie 1859, lucrările Adunării Elective a Munteniei, care a ales pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Moldovei și Domnitor al Țării Românești, s-au desfășurat pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, într-o clădire a Mitropoliei Țării Românești. La eveniment au participat reprezentanți ai autorităților de stat, civili și militari, între care Vasile Dîncu, ministrul Apărării Naţionale, și Victor Opaschi, Secretarul de stat pentru Culte. În cuvântul său, Patriarhul României a subliniat contribuția esențială a Bisericii în procesul care a culminat cu Unirea Principatelor Române: „Prin ierarhii, preoții de mir, monahi și teologi mireni, Biserica Ortodoxă Română a contribuit deopotrivă în Moldova și în Țara Românească la acest act fundamental al istoriei noastre”. Contemporanii evenimentului au numit data de 24 ianuarie 1859 „Ziua cea mare a veacului”, a amintit Părintele Patriarh, argumentând că aceștia au înțeles că Unirea Principatelor Române constituie piatra de temelie a noului stat unitar român. După oficierea slujbei de Te Deum, au urmat depuneri de coroane de flori la statuia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din apropierea Catedralei Patriarhale. - basilica

Catedrala Națională și Mănăstirea Pasărea au primit fragmente din moaștele Sf. Cuv. Irodion de la Lainici

La Mănăstirea Lainici din județul Gorj au fost oferite sâmbătă două fragmente din moaștele Sfântului Cuvios Irodion pentru Catedrala Națională și pentru Mănăstirea Pasărea din județul Ilfov. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la acest eveniment a fost Arhim. Nectarie Șofelea, Exarh al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, care fost însoțit de stavrofora Mihaela Costache, stareța Mănăstirii Pasărea.Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici este cinstit în data de 3 mai. - basilica

Construcția unui schit pe locul unde a sihăstrit Părintele Cleopa Ilie, proiect prioritar în 2022, la Suceava

Începerea lucrărilor de construcție a unui schit la Vadu Negrilesei din Munții Stânișoarei, în apropierea locului unde a sihăstrit părintele arhimandrit Cleopa Ilie se află pe lista proiectelor prioritare în 2022 ale Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Având în vedere că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române face demersuri pentru canonizarea marelui duhovnic în anul 2025, Eparhia intenționează să închine viitorul așezământ monahal părintelui Cleopa. - basilica

Linkuri la știri:

Virgiliu Gheorghe: Ideea de obligativitate și certificat mi se pare a fi esența celei mai bine puse la punct dictaturi din toate timpurile - Activenews
Eminescu la 30 ianuarie 1880: Unitate în limbă, unitate în biserică - Activenews

 



Stiri EXTERNE - Ianuarie 2022
 
Rep. MOLDOVA: Mitropolitul Basarabiei transmite un îndemn la rugăciune pentru pace

Mitropolia Basarabiei urmărește cu îngrijorare situația de la granițele Ucrainei, unde pacea este fragilă, transmite IPS Petru. „Tensiunea din imediata apropiere a Republicii Moldova amenință nu doar Ucraina, ci și întreaga Europă, ce doar de curând a rupt cortina de fier trasată după cel de-al II-lea Război Mondial”, subliniază IPS Petru într-un mesaj publicat miercuri pe site-ul oficial al Mitropoliei. „Puterea armelor din ziua de astăzi ne cutremură și înspăimântă; încât pot face mult rău oamenilor, pe când Bunul Dumnezeu îi îndeamnă pe toți, dintotdeauna: ‹Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea› (Ps. 33, 13). Așadar, pacea constituie singura opțiune pentru oameni, dacă voiesc să trăiască în armonie cu Dumnezeu”. Mitropolitul Basarabiei subliniază că pentru a evita războiul „este necesar să eliminăm și cauzele lui, ce pornesc din nedreptate, violență, desconsiderare, lipsire de libertate și demnitate, asuprire și dorința de a deveni mai puternici decât ceilalți semeni”. „Toate aceste vicii au adus dintotdeauna războaie între popoare și chiar între frați de-un sânge”, precizează Părintele Mitropolit. Ierarhul îi îndeamnă pe toți preoții Mitropoliei Basarabiei să înalțe rugăciuni pentru pace. - basilica

Rep. MOLDOVA: Misiunea Diaconia a câștigat bursa de participare la conferința internațională despre criza de sarcină

Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București a anunțat miercuri câștigătorul bursei de participare la cea mai mare conferință internațională a centrelor de sprijin în criza de sarcină: Misiunea Diaconia a Mitropoliei Basarabiei. Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei, care a înființat la București două centre de sprijin pentru femei însărcinate și familii, a anunțat la sfârșitul anului trecut că va oferi bursa de participare unei persoane sau organizații care va reuși să-l convingă pe Moș Crăciun în legătură cu intențiile sale de a sprijini femeile în criză de sarcină. Cea mai convingătoare scrisoare de intenție a fost primită din partea Misiunii Sociale Diaconia a Mitropoliei Basarabiei. Organizația, care sprijină de peste un deceniu mamele singure printr-un cămin maternal la Chișinău, a început demersurile și pentru deschiderea unui centru de sprijin în criză de sarcină în Capitala Republicii Moldova. Bursa va acoperi taxele de acces online la lucrările conferinței Heartbeat International, care se desfășoară între 30 martie și 1 aprilie 2022. Începând cu anul 2020, bursa este oferită în fiecare an de Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei, cu scopul de a contribui la formarea continuă a lucrătorilor din domeniul crizei de sarcină și la dezvoltarea centrelor de sprijin pentru femeile însărcinate. Bursa acoperă participarea la 120 de ateliere susținute de profesioniști pro-viață experimentați, posibilitatea de a pune întrebări în cadrul atelierelor, acces la materiale (prezentări, clipuri, fișe) și la un târg virtual la care participă peste 150 de organizații și centre pro-viață din SUA. Timp de 21 de zile, reprezentanta Misiunii Diaconia va avea acces și la înregistrările tuturor atelierelor din cadrul conferinței. - basilica

FRANȚA: O nouă ediție franceză a „Jurnalului fericirii”: Hristos redescoperit omului modern

Editura Apostolia a Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale a publicat o nouă ediție a Jurnalului fericirii de Nicoale Steinhardt în limba franceză. Aceasta păstrează traducerea excepțională realizată de Marily le Nir și prefața lui Olivier Clément, la care adaugă note de subsol consistente și o postfață alcătuite de Michel Simion, fiul unuia dintre prietenii Monahului de la Rohia. Michel Simion spune că în Jurnalul fericirii sunt mai multe niveluri de lectură. La primul nivel este povestea arestării și a pușcăriei și cât de rău era comunismul. Securitatea încerca să ofere un exemplu în contextul revoltelor de la Budapesta și ancheta grupul intelectualilor din care făceau parte filosoful Constantin Noica și scriitorul Ion Pillat. Au, fost, practic, anchetați pentru că citeau cărți interzise de regimul comunist: Hegel, Cioran, Eliade. Lui Steinhardt cel mai teamă îi era să nu cedeze și să dea nume, pentru că tatăl lui îl sfătuise să nu o facă. Michel Simion adaugă: „Consider că Jurnalul fericirii este la nivelul lui Dostoievski, al lui Soljenițîn. E mai greu de citit decât ele și sunt foarte multe incursiuni în cultura și istoria românească. Dar, cu note de subsol și cu explicații, este tulburător. Cunosc persoane în Franța care se gândesc în mod serios la Ortodoxie după această lectură”. Jurnalul fericirii a mai fost tradus în italiană, spaniolă, engleză, portugheză, greacă, maghiară, ebraică și, de curând, și în germană. - basilica

FINLANDA: Mănăstirea Valaam are un nou stareț - Arhim. Mikael vorbește 10 limbi străine

Mitropolitul Arsenie de Kuopio și Karelia l-a instalat duminică pe noul stareț al Mănăstirii „Schimbarea la Față – Valaam” din Finlanda. Arhim. Mikael Nummela are studii economice și teologice și vorbește, pe lângă finlandeză, alte 10 limbi străine. Noul stareț, Arhim. Mikael Nummela, a fost ales de sinaxa monahală în 4 ianuarie, după ce predecesorul său, Arhimandritul Serghie Rayapolvi, a fost hirotonit Episcop de Hamina. Arhim. Mikael Nummela are 47 de ani, se află în mănăstire din 2013 și spune că dorința de a se călugări i-a încolțit în inimă de când a vizitat prima dată Mănăstirea Valaam, la vârsta de opt ani. Valaam este singura mănăstire ortodoxă pentru bărbați din Finlanda, iar în apropiere se află Lintula, singura mănăstire ortodoxă de maici din această țară. Cele două sunt situate în Provincia Heinävesi din estul Finlandei și fac parte din Patriarhia Ecumenică. - basilica

 

Linkuri la știri:

Vizitele de Bobotează în diaspora, mult mai complexe decât în țară - basilica
Biserica parohiei La Courneuve – Paris a fost sfințită - basilica
 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Inceputul propovaduirii Domnului - Pr. Marius Ciobotă
 

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

Întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul Îl face deja pe Mântuitorul ­Iisus să simtă că Evanghelia nu va avea o cale ușoară. Domnul Își părăsește plaiul copilăriei, înfruntând nedezmințita vitregie a acestei lumi. Decepția Lui transpare din cuvintele devenite celebre: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa” ­(Luca 4, 24). Greu trebuie să fi fost pentru El, Cel pe care oamenii Îl numeau Nazarineanul, să simtă ostilitatea celor cu care împăr­tășise aproape trei decenii de viață. Într-una din sâmbete a intrat în sinagogă și a citit cuvintele profetice ale lui Isaia, cuvinte care-L arătau ca împlinirea nădejdilor mesianice (Isaia 42, 7): ­„Duhul Domnului peste ­Mine...” Încercarea de a se identifica în fața lor cu profeția s-a soldat cu izgonirea brutală din sinagogă și chiar cu o tentativă de ucidere. Dincolo de toate aceste neplăceri, Iisus Își părăsește leagănul copilăriei și al tinereții, mânat de o vocație care-L mistuia lăuntric. Pasul acesta s-a impus în slujba mântuitoarei Lui acțiuni de a proclama puterea și luminile împă­răției celei noi. 

Iisus vine în Capernaum

După respingerea de care a avut parte chiar în mica localitate din care provenea, Nazaret, Iisus Se stabilește în așezarea galileeană Capernaum. „Galileea neamurilor” era ținutul prin ­care, de-a lungul frământatei istorii a poporului ales, s-au perindat mai toate oștirile străine și în care se găseau cele mai multe așezări canaanite. O zonă mărginașă și desconsiderată, cu populație eterogenă, este aleasă de Iisus drept centru de iradiere a luminii evanghelice, fapt ce nu poate ocoli semnificația mesianică, aceea de trimitere divină în căutarea „celui pierdut”. De aici Își va porni misiunea, deschizând-o cu același îndemn pe care-l rostise și Ioan Botezătorul, dar plinind-o cu bogăția înaltă a pildelor, învățăturilor și minunilor Sale. După ce ne spune și el că „Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împă­răției lui Dumnezeu”, Evanghelistul Marcu anunță intro-ul ­predicii Mântuitorului, care suna astfel: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 14). Despre sosirea momentului propice venirii Fiului lui Dumnezeu în orizontul moral atât de contorsionat al umanității avea să scrie Sfântul Apostol Pavel. El concentrează astfel istoria mântuirii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5). Așadar, rațiunea operei lui Iisus Hristos este instaurarea legăturii filiale a oamenilor cu Dumnezeu. Aceștia pot deveni „fiii Împărăției” (Matei 13, 38), urmându-L pe Mântuitorul în cuvântul și în exemplul Lui, adică în Evanghelia prin care El „a adus la lumină viața și nemurirea” (2 Tim. 1, 10).

Îndemn la căutare întru sine şi deschiderea inimii

Împărăția cerurilor lua contur prin învățăturile care puteau fi auzite din gura lui Iisus și din minunile pe care le săvârșea pretutindeni în drumul Său. În urma scoaterii demonilor din oameni, Iisus afirmă: „Iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20), pentru ca fariseilor care Îl iscodeau asupra timpului venirii acestei împărății Domnul să le dea acel dezarmant și enigmatic răspuns: „Este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Un îndemn criptic la căutare întru sine și la deschiderea inimii. „Nu fiți orbi și împietriți la suflet, căci împă­răția este deja aici, întru voi. Primiți-o, nu vă împotriviți ei, bucurați-vă de ea, desco­periți-o înlăuntrul ­vostru”, pare a spune Hristos. Iată, așadar, izvorul și ținta domniei cerești a cărei revelare a început din pământul lui Zabulon și al lui Neftali: Duhul lui Dumnezeu ­Care întâl­nește duhul omului. De fapt, venirea Împărăției dumne­zeiești echivalează cu lucrarea Duhului Sfânt în profunzimea lăuntrică a omului, fapt confirmat și de Sfântul Grigorie de Nyssa în tâlcuirea lui la cuvintele „Vie Îm­pă­răția Ta” din rugăciunea domnească. Acolo, el spune: „Duhul Sfânt este Împă­răția, iar cel care cere să vină Împărăția strigă după ajutorul Sfântului Duh”. Într-o notă la acest comentariu patristic, părintele Stăniloae amin­tește că în codicele biblic „Codex Bezae Cantabrigensis” (scris pe material vellum, în greacă și latină, datând din secolul al V-lea), pentru cuvintele prin care cerem venirea Împă­răției există versiunea „vie Duhul Tău cel sfânt peste noi și să ne curățească”. Expresia a trecut în binecunoscuta rugăciune dedicată Duhului Sfânt, în care Acesta este apelat, deloc ­întâmplător: „Împărate ceresc”. Domnia lui Dumnezeu presupune iradierea Duhului Sfânt în ființa întregii creații, dar mai cu seamă a omului. 

Legătura dintre pocăinţă şi Împărăţia cerurilor

Care este însă legătura spirituală dintre pocăință și Împă­răția cerurilor, de vreme ce ambii, Ioan Botezătorul și Iisus, le-au menționat negreșit împreună? Ei bine, omul care nu a ajuns la pocăință este încă aservit păcatului, deci impur, nevrednic de regnul divin, care înseamnă „pace și dreptate și bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Este un rob al necurăției. Starea lui spirituală, încă nefulgerată de duhul întoarcerii, îl menține în condiția de vrăjmaș al lui Dumnezeu. Pe când, ca să fie pace, dreptate și bucurie în pre­zența Împărăției lui Dumnezeu, e nevoie de vindecarea acestei nepotriviri funciare. Calea o constituie pocăința, care, în fondul ei adânc, este o renaștere, o devenire întru lumină. Sentimentul care te face să spui „Sunt păcătos” este prima adiere a Duhului Sfânt, cea dintâi mișcare spre Dumnezeu a esenței tale interioare ultime. De aici începe trezirea din „somnul” păcatului. Pocăința conține sămânța liber­tății lăuntrice. După cum arată și termenul elin „metanoia”, ea implică nu doar o recunoaștere a păcătoșeniei, ci o radicală schim­bare a inimii și a vieții. Omul în care s-a frânt pecetea păcatului a obținut cea mai mare dintre victorii. Iată de ce Mitropolitul Bartolomeu Anania își începea ampla meditație intitulată ulterior „Cartea deschisă a împărăției” cu aceste cuvinte memorabile: „Împărăția lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, știm mult mai puțin decât tâlharul de pe cruce”. Străpuns de inefabilul har al po­căinței, acesta a cerut un loc în memoria divină și poarta mântuitoarei neuitări i s-a deschis. Împărăția în care a crezut brusc și total l-a primit, iar Cel Care l-a dus acolo a fost Răstignitul biruitor. Nu poate fi o lecție mai pătrunzătoare despre pocăință decât aceea dramatică și pururi vie a lui Dismas.

Vremea s-a plinit

Prin glasul nou al lui Iisus, poporul a primit „lumină mare”. Lumea orbecăia în negura păcatului. Coborârea ei spirituală cerea înălțarea unei nădejdi, naș­te­rea unei bucurii. Aceasta în­țeleg autorii nou-testamentari când scriu că vremea s-a plinit. Rezonantei sintagme îi corespunde vechea semnificație a lui καιρόϛ, cuvânt care desemna ocazia, momentul oportun pentru o schimbare. În balanța sfatului dumnezeiesc, s-a ajuns la timpul potrivit al inter­venției vindecătoare îndreptate către om. Cumva, în afundele îmbinări ale lumii, dar și la supra­fața ei, starea de rău prisositor a determinat izbucnirea binelui. A fost nevoie de paroxismul neiubirii ca să se realizeze chenoza sau sme­renia iubitoare a lui Dumnezeu. „Întune­ricul este leagănul soarelui. Stelele au nevoie de beznă”, notează Tolstoi în jurnalul său. Din pământurile lui Zabulon și Neftali începe să se propage învă­țătura lui Dumnezeu, cu blândul ei tăiș spiritual, făcând simțită, celor care o ascultau cu inima, prezența Împărăției cerurilor. După clipele inaugurale petrecute la Iordan, când Fiul Tatălui Și-a primit Duhul, Unimea Treimică consfințind astfel începutul Evangheliei mântuitoare, iată că în duminica următoare Botezului Domnului aflăm și vedem în duh cum „Lumina Vieții” (Ioan 8, 12) începe să strălucească celor care, în ante­camera pierzaniei, o așteptau cu speranțe pâlpâinde.

 

Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Folosirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in cult
 

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei „psihoze a dezlegărilor”. Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasilie cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie – zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă „de la stăpânirea satanei la Dumnezeu” (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită „masa şi paharul demonilor” – I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în „Constituţiile Apostolice” (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc „molitfe”. Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: „exorkizo”, care înseamnă „te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert” (şi nu „te blestem”, cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, „Antologie de sfaturi şi îndrumări”). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasilie la 1 ianuarie este „o tradiţie” apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din „Mineiul pe decembrie” şi din „Tipicul Mare”, de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt „sub stăpânirea diavolului”, ci sunt „robii lui Dumnezeu”; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare „leac al nemuririi” (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, „Epistola către Efeseni”, XX, 2), căci „mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei „psihoze a dezlegărilor”. Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea „molitfelor” de săvârşirea Sfântului Maslu.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasilie nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin

Sursa: http://ziarullumina.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Cuvant la Anul Nou – Sfantul Ioan Gura de Aur
 
 

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am și săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce prorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte Îngerii, Arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la Biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nicio laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, în bogăția faptelor bune şi în fericita încredere în Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nicio vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Însă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotești că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem în vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nicio vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.produsemanastiresti.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Staretul Dionisie Ignat: O sa fie schimbari mari
 

Să avem nădejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o să fie în lume.

După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșate: un război înfricoșat de mare și împărăția lui antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic.

O să fie un război înfricoșat, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.

Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc.

Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viață Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.

Uniunea Europeană este casa fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun.

Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeana o țin (consideră) pe România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să bage ideile lor și Biserica le stă în cale.

O să fie schimbări mari. Ce, crezi că Comunitatea Europeană este după Dumnezeu? O să-i schimbe pe toți, o să le schimbe mintea. Această schimbare este spre dărâmare, iar nu spre zidire.

Pentru păcatele noastre, ale omenirii, pentru fărădelegile care se petrec, bag seama că s-a luat Harul Sfântului Duh și de la alimente, fructe și legume. Le bagi în gură, dar nu vor să se pogoare în stomac, că nu au gust. Și gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede.

Să te scoli de la masă cu o mică poftă de mâncare, așa povățuiesc Sfinții Părinți, și asta este folositor și trupește, și sufletește.

Mulți nici nu știu, nici nu socotesc că cununia este o Taină a lui Dumnezeu și că nu se poate desface așa cum vrea fiecare. Doar în caz de preacurvie a unuia din soți Biserica blagoslovește despărțirea; dar și atunci, dacă există iertare între soți, și Dumnezeu iartă. Adică Dumnezeu se bucură mult mai mult de păstrarea cununiei decât de despărțire, chiar pentru motive binecuvântate, să zicem, de Biserică. Trebuie multă răbdare și smerita cugetare și sfătuire între soți ca să poată trece uniți peste ispitele vieții în doi. Că nu e ușor. Este o cruce. Asta e o cruce, și cum poate fi crucea?! Nu ușoară.

Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe.

Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.

– Părinte, ce se înțelege prin veacul al VIII-lea?

– Că am intrat în a opta mie de ani, după numărătoarea Bisericii.

Extras din Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II – Starețul Dionisie, Editura Prodromos.

Sursa: Chlilia Buna Vestire



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
PS Siluan despre Sfantul arhiadiacon Stefan și prigoana de azi a crestinilor
 

Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei:

Ce ne învață mărturisirea Sfântului Arhidiacon Ștefan?

(Emisiunea Cuvânt pentru suflet, Trinitas, 27. 12. 2021 – fragment, după min. 16)

“[…]

Vedem și astăzi (…) chiar și conducători ai unor societăți, care din păcate sunt foarte atrași în această artă a conducerii, politica, și bineînțeles, de toate celelalte avantaje ale poziției pe care o ocupă în societate la un moment dat, sau alte tentații materiale. Și sunt mulți dintre aceștia, chiar și din generația mai tânără, care nu mai înțeleg rostul creștinismului, care ajung să-l prigonească, la fel cum odinioară s-au pornit cu atâta îndârjire împotriva primilor creștini, dând naștere multor mucenici.

Și tocmai de aceea, din păcate, nu este exclus ca și în ziua de astăzi cel care este cu adevărat creștin – sau care are măcar o oarecare cunoaștere și o așezare în această perspectivă creștină și care simte că Hristos este ținta și scopul vieții sale și cel mai de nădejde însoțitor și ajutător al vieții lui aici pe pământ – să ajungă într-o relație de conflict cu ceilalți, să fie marginalizat, să fie prigonit, să fie dat deoparte, să fie la un moment dat lipsit de toate drepturile, și bineînțeles, să ajungă să fie chiar pus în situația de a alege între a-și mărturisi credința sau de a-și pierde viața, la fel cum s-a întâmplat în cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan.

Pr. M.S.: Cum putem să păstrăm spiritul creștin într-un conflict, fără să renunțăm la apărarea propriului punct de vedere?

Cred că este foarte greu pentru cineva care încă n-a reușit să-L descopere pe Hristos în adevărata Sa valoare și, mai presus de orice, în aceste daruri pe care le aduce o relație personală, conștientă, cu El Însuși. Adică trebuie să simți că Duminica, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru tine este Sfânta Liturghie. Să mergi să te rogi, să participi și tu, să încerci să te integrezi prin Sfânta Liturghie nu doar în întărirea relației tale personale cu Iisus Hristos, ci și cu toate celelalte generații care sunt înaintea ta. Din păcate, acești oameni nu reușesc să înțeleagă acest lucru. [Observăm] această tendință și tentație a zilei de astăzi, care a fost întotdeauna prezentă și s-a manifestat în diferite forme, însoțită câteodată de multă violență – să ne aducem aminte de secolele de început ale creștinismului, când creștinii nu făcea nimic rău, și totuși ei au fost acuzați că au dat foc Romei și, astfel, Nero a pornit prima prigoană sângeroasă asupra creștinilor – din păcate, le fel se poate întâmpla și astăzi. Această dorință de a impune celorlalți ce să facă, poate să stârnească o reacție din partea creștinilor care nu sunt dispuși să piardă bunul cel mai de preț al vieții lor și care este legătura lor personală cu Iisus Hristos, credința și viața creștină în Biserică. Bineînțeles că există și poate ar fi de recomandat creștinilor înțelepciunea de a răbda, de a-i înțelege cu dragoste și cu compasiune (…) pe cei de lângă ei, mai ales pe cei care vor să le impună cu orice chip un anumit lucru.

Pr. M.S.: Preasfinția voastră, să ne uităm la modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan, de fapt la martiriul său: Îl mărturisește pe Hristos, Îl mărturisește pe Dumnezeu cel adevărat, și totuși este omorât cu pietre la porțile cetății și, așa cum aminteați și preasfinția voastră, rostește doar [?!- n.n.] niște rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, „Doamne, iartă-i pe ei, că nu știu ce fac!”, și de asemenea, îi iartă pe toți. Și acum vreau să trecem în lumea în care ne aflăm noi. De ce am devenit atât de agresivi când avem opinii diferite? Chiar și oameni din mediul religios își apără punctul de vedere cu violență sau manifestă ostilitate față de cei care gândesc diferit? De ce nu ne putem uita la modelul Sfântului Arhidiacon Ștefan, care nu s-a luptat cu ei?

[sic! – părintele intervievator ignoră deliberat practic întreaga cuvântare a Sfântului Ștefan, care a reprezentat o înfruntare fățișă a învățătorilor de lege ai poporului ales de până atunci, culminând cu versetele 51-53 ale capitolului 7 din Faptele Apostolilor:

Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!
Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!”]

PS Siluan: Probabil pentru că astăzi suntem destul de puțin pătrunși de duhul slujirii creștine, așa cum a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan odinioară și pentru că lumea în care trăim, deși foarte modernă, s-a sălbăticit foarte mult, iar în ultima vreme a fost și o împărțire parcă și cultivată între anumite categorii de oameni. Și [pentru că] nici măcar cei care sunt creștini, la un moment dat, și mai ales cei care n-au fost sau nu suntem foarte sporiți duhovnicește, și care nu putem să vedem lucrurile asemeni Sfântului Apostol Pavel care spune: „Pentru mine, a trăi este un folos, pentru că propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, dar a muri este un câștig.”

Noi, în situația zilelor de astăzi, suntem întărâtați, din păcate, unii contra altora; instinctul de supraviețuire parcă este mai puternic decât orice, chiar și decât harul Duhului Sfânt și de chemarea slujirii creștine care îi îndemna pe sfinții mucenici din vremurile dintru începuturi să nu se lepede de Hristos cu niciun preț. Să ne aducem aminte că au fost și cazuri de tinere creștine cu copii ai lor pe care au încercat să le determine să-și schimbe credința prigonindu-i sau torturându-i pe copii și totuși nu s-au lepădat, și-au păstrat credința. Cum a fost și cazul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, mare domnitor creștin, care a lăsat o adevărată epocă în arhitectura bisericească, în cultură, în cântarea bisericească, în picturile bisericilor din vremea sa, și care iată, la un moment dat a fost și el capturat de turci care, bineînțeles că aveau și interesele lor lumești. Iar Sfântul Constantin Voievod nu s-a lepădat de credința creștină și i-a îndemnat și pe copiii săi [să nu se lepede], deși cu siguranță aceștia se temeau de moarte – pentru că eu cred că toți ne temem de moarte – și și-a păstrat credința cu prețul martiriului și rămâne un model pentru noi până în ziua de astăzi. Noi, pe de o parte, pentru că suntem stăpâniți de aceste idealuri ale lumii moderne și mai ales acela de a supraviețui cu orice chip, pe de altă parte, acela de a-l înlătura pe celălalt și a ajunge noi în frunte, sau de a face astfel încât toți oamenii să asculte numai de ceea ce zic EU, fie într-o direcție, fie în alta. Din păcate, aceasta poate să capete și o dimensiune bisericească. Deci, „dacă nu veți asculta ceea ce EU vă spun, ca lider bisericesc sau ca om apreciat de anumite persoane din punct de vedere bisericesc”, nu înseamnă că nu sunteți în adevăr…

Deci există probabil și această teamă de moarte. Pentru că în ziua de astăzi și mai ales în perioada pandemiei, amenințarea morții și a îmbolnăvirii a stat deasupra oamenilor ca o perspectivă foarte grea și foarte apăsătoare. Dar nemaifiind oamenii cuprinși de același duh al viețuirii creștine asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, și, din păcate, în zilele noastre, lăsându-ne purtați mai mult de veștile care ne vin de pretutindeni și care numai aducătoare de pace și de liniște și îndemnătoare la unitate nu sunt, iată că ne lăsăm abătuți de această pornire. Și pe deasupra cred că mai există și un alt „câștig” extrem de dureros, și anume acela de a le demonstra celorlalți că tu și doar tu ai dreptate. Bineînțeles că din aceasta nu poate să iasă decât o încăierare din care nimeni nu are de câștigat și care, din păcate, este spre bucuria diavolului, care a adus întotdeauna rele în lume și care este socotit părintele dezbinărilor.

R: Și care e „șomer” acum, pentru că deja oamenii fac lucrurile lui.

PS Siluan: Nu cred că e chiar șomer. Bine-ar fi să fie cum spuneți sfinția voastră, dar din păcate... Știți ce se întâmplă? Lucrează mult mai puțin, într-adevăr. Probabil aici ar trebui să ne aducem aminte de acea pildă [din Pateric] în care deasupra unei biete chilii a unui călugăr care știa ce înseamnă nevoința duhovnicească și care cu siguranță cunoscuse de multe ori căderile în păcat, erau zeci sau sute de diavoli, iar deasupra orașului Alexandria era unul care se cam plictisea, pentru că oamenii porniseră pe această cale. Dar cred că astăzi această stare de lucruri probabil necesită mult „entuziasm” din partea lor în susținerea îndârjirii oamenilor numai pentru a câștiga și ei cât mai mulți adepți. Pentru că această pornire de a-l contra pe celălalt nu cred că este conformă cu duhul creștin al primelor veacuri.

R: Vreau să vă întreb cum poate modelul martiriului Sfântului Arhidiacon Ștefan să ne ajute să găsim un echilibru în criza pe care o trăim acum, când părerile opuse împart oamenii în tabere.

PS Siluan: Cred că lucrul cel mai simplu și mai senin dintre toate ar fi ca, dincolo de faptul că trebuie să ne apărăm pe noi, să apărăm și valoarea vieții, și bineînțeles, că trebuie să luptăm cu pricinile care ne fac rău și care ne-ar putea vătăma sufletește, trupește și chiar aduce moartea, să încercăm să sporim duhovnicește și să câștigăm cât mai mult din viața aceasta creștină pe care o aveau și primii creștini și care era axată în jurul sfintei Liturghii, în jurul citirii cărților sfinte, în jurul înmulțirii rugăciunilor. Și probabil a împuținării veștilor și a știrilor din afară care de multe ori ne aduc în suflet nu doar informațiile acestea parcă atât de căutate de fiecare dintre noi, ci ne aduc și foarte multă energie negativă. Să încercăm să sporim în această viață duhovnicească prin Sfintele Taine și prin rugăciune. Și mai ales să încercăm să ne gândim că ținta vieții noastre nu este aici, nu este în înmulțirea numărului anilor și a bogățiilor sau a lucrurilor pe care le avem, nici măcar în păstrarea acestor valori binefăcătoare și simple ale unei vieți familiale netulburate, în pace și bună înțelegere cu toți copiii noștri, cu toți vecinii, ci să ne gândim fiecare dintre noi că dacă am ajuns în lume până în acest punct, suntem un dar al lui Dumnezeu. Să sporim în această legătură personală cu Iisus Hristos și să ne dorim să fim împreună cu El, orice ar fi, chiar dacă ne-am pierde și viața. Și atuncea poate că vom avea și față de frații noștri mai multă înțelegere și mai multă bunăvoință, chiar și [față de cei] din interiorul credinței care ne acuză de una sau de alta, că am făcut sau că nu am făcut din cele ce trebuia.

Să încercăm să ne facem datoria și bineînțeles, cred că este iarăși un lucru foarte important: cu orice preț și orice s-ar întâmpla și orice ni s-ar impune, totuși sunt anumite lucruri ale credinței noastre la care nu trebuie să renunțăm oricât de rău am fi priviți de cei din jur, oricât de multe acuze ni s-ar aduce, cum ați văzut că și Sfântului Arhidiacon Ștefan i s-au adus anumite acuze. El a rămas statornic în valorile și în lucrarea lui duhovnicească pe care o avea de la Mântuitorul Iisus Hristos și care, dacă a fost martirizat, și-a pierdut viața, dar a rămas împreună cu Iisus Hristos și a fost pomenit peste veacuri până în ziua de astăzi.

[…]

Trebuie să mai avem ceva în vedere. În acest secol atât de modern în care suntem acuzați de faptul că suntem retrograzi și nu înțelegem care sunt valorile științei, că de multe ori în numele acestei științe – care nu mai este ce a fost înainte – se încearcă să se promoveze alte lucruri și să se schimbe din rădăcini societatea pe care am cunoscut-o, inclusiv accentele ei creștine (…). Înțelegând și apreciind valorile pe care le avem, practicând și această iubire a vrăjmașului, despre care ne învață și Sfântul Siluan Athonitul, și punând toată nădejdea în Dumnezeu, să încercăm pe cât se poate să nu pierdem lucrurile și valorile fundamentale pe care le-am avut și noi ca Biserică creștină, și bineînțeles să fim pregătiți pentru orice, pentru că în lumea aceasta nu știm niciodată când ne vine sfârșitul, asemeni Sfântului Arhidiacon Ștefan. (…)

Oricum, toate cele care se întâmplă în lume și oricât de grele ar fi prigoanele care vin asupra creștinilor, pe un creștin nu ar trebui și nu pot să îl sperie, ci el vede, așa cum am spus, cerurile deschise și lumea aceasta veșnică și viitoare care-i depășește tot ce s-a întâmplat în această lume, tot ceea ce am trăit greu în lumea aceasta, și bineînțeles că se îndreaptă cu toată puterea spre aceasta. Și își pune nădejdea în Hristos care oricum a biruit o dată pentru totdeauna și toți cei care Îl urmează vor avea parte de aceeași biruință în cerurile acestea deschise, pe care Sfântul Arhidiacon Ștefan le-a văzut”.

Transcriere preluată de la Cuvantul Ortodox



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Despre folosul rugaciunii in ziua de Anul Nou dupa invatatura Fericitului Augustin - Pr. dr. Ștefan Zară
 

Secolele IV și V ale erei creștine au fost o perioadă de mari schimbări sociale, politice, economice și mai ales religioase pentru Imperiul Roman. „Epoca de aur” a Părinților Bisericii a fost o epocă în care lumea greco‑romană a cunoscut un avânt social, spiritual și intelectual considerabil, fiind „o epocă înfloritoare din punct de vedere cultural, bine documentată deopotrivă la latini și la greci, la păgâni și la creștini; e momentul cel mai favorabil pentru înțelegerea procesului evolutiv ce avea să conducă la nașterea unei culturi creștine de tip medieval” (Henri‑Irénée Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 12). Fără doar și poate, reprezentantul marcant al acestei perioade în lumea occidentală a fost Fericitul Augustin.

Episcop strălucit al Bisericii și tâlcuitor cu multă acribie al cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură în predicile sale, Fericitul Augustin, încetul cu încetul, prin toată lucrarea sa scriitoricească și oratorică, s‑a străduit să revizuiască critic uriașa moștenire culturală a tradiției antice greco‑latine, integrând valorile acesteia, cu exigențele credinței creștine, în ceea ce numim astăzi cultură europeană.

Una dintre predicile Fericitului Augustin, rostită în Cartagina, în anul 404, cu prilejul Anului Nou, intitulată Împotriva păgânilor, despre diavol, falsul mijlocitor și despre Hristos, adevăratul mijlocitor, este cel mai concludent exemplu pentru evidențierea rolului Fericitului Augustin în eradicarea unor practici păgâne din Antichitatea târzie. Această predică, tradusă nu de multă vreme în limba română de către Corneliu Clop (Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. I, coll. PSB, serie nouă, vol. 13, Ed. Basilica, București, 2014), conține 63 de capitole, impresionând nu doar prin dimensiunea ei, ci mai ales prin grija pe care o degajă cuvântarea augustiniană, încercând să‑i țină pe credincioși departe de ceremoniile păgâne organizate de sărbătoarea Calendelor din luna ianuarie, adică a practicilor religioase păgâne prilejuite de Anul Nou. În primul rând, se discută practicile păgâne, precum și anumite concepții filosofico‑religioase ale păgânismului, apoi, în al doilea rând, tema legăturii dintre om și Dumnezeu, prin mijlocirea Mântuitorului Hristos.

Actualitatea acestei predici a Fericitului Augustin, rostite la sărbătoarea Anului Nou, rezidă în mesajul central al acesteia, îndemnând creștinul să ducă o viață curată în Biserică, în rugăciune, alungând teama de necunoscut, renunțând la practicile vrăjitorești, prilejuite de sărbătoarea Anului Nou, și la metodele augurale de aflare a viitorului, rămânând în comuniune cu Hristos: „Nimeni să nu vă despartă de Dumnezeu, nimeni [să nu vă despartă] de Biserică, nimeni [să nu vă îndepărteze] de Dumnezeu‑Tatăl, nimeni [să nu vă îndepărteze] de Biserica‑mamă. Falsul mijlocitor vrea să vă despartă de Dumnezeu, prefăcându‑se în înger de lumină, iar slujitorii lui preschimbându‑se în slujitori ai dreptății [...]. Oricine aleargă fie la ritualuri nelegiuite, fie la vrăjitorii, ori să‑i întrebe despre viața sa sau despre probleme care țin de viața aceasta pe astrologi, pe auguri, pe haruspicii și alte instrumente diavolești ale lumii acesteia, s‑a despărțit de Tatăl, chiar dacă nu se îndepărtează de Biserică [...]. Rămâi aproape de Tată, rămâi aproape și de mamă! Ești micuț - ține‑te strâns de mamă!” (Predica 198 completată, 42, traducere de Corneliu Clop în: Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, pp. 244‑245).

Fericitul Augustin arată în predica sa că cel care a fost renăscut prin Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos la o nouă viață, la viața duhovnicească, nu poate să mai petreacă sărbătoarea Anului Nou precum neamurile: „Acum, dacă această sărbătoare a neamurilor, care se petrece astăzi în veselie lumească și trupească, în zgomotul celor mai deșarte și rușinoase cântece, în ospețe și dansuri rușinoase, dacă acestea pe care le fac neamurile nu vă fac plăcere, atunci veți fi fost adunați dintre neamuri [...]. Dacă vei lua parte la sărbătoarea Anului Nou precum un păgân, vei juca zaruri și te vei îmbăta, atunci cum crezi altceva, cum nădăjduiești altceva, cum iubești altceva?” (Predica 198 completată, 2, pp. 192‑193).

Creștinii nu trebuie să se lase speriați de tovărășia trupească cu păgânii, dacă sunt separați de aceștia prin cugetare: „Așadar, cel care crede altceva decât păgânii, nădăjduiește altceva și iubește altceva, să o dovedească prin felul său de viață și să o arate prin faptele sale” (Predica 198 completată, 2, p. 193). Dacă păgânii și cei care se poartă ca aceștia se încredințează deșertăciunilor pământești, creștinii trebuie să se încredințeze cuvintelor Scripturii.

În locul schimburilor de daruri pe care romanii le făceau cu prilejul Anului Nou, creștinii sunt îndemnați să facă milostenie: „Nu faceți schimb de daruri, dați celor săraci! Nu este de ajuns numai să dați, ci trebuie să dați din belșug. Nu vreți să dați mai mult? Atunci doar dați! Dar tu îmi spui: «Când dau daruri primesc înapoi și eu». Așadar, când dai unui sărac, nu primești nimic? [...] Ai uitat ce le va spune Domnul celor care au dat săracilor: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția»” (Predica 198 completată, 4, p. 197).

Lucrarea cea mai importantă a creștinului la prăznuirea Anului Nou, după Fericitul Augustin, este lucrarea rugăciunii într‑o inimă care arde pentru dragostea după Hristos: „Acum, tu asculți predica: aștepți și te însuflețești din cuvântul lui Dumnezeu și îndemnul arde în inima ta. Aprind ceva în sufletele voastre: văd, cunosc, dar flacăra aceasta prinde putere. În scurt timp, după terminarea predicii, veți pleca din acest loc spre furtunile și frigul lumii. Știți prea bine că această lume pare că este în clocot în timpul acestei sărbători deșănțate, dar sunt vânturi reci de care trebuie să ne temem, ca nu cumva să înghețe inimile creștinilor” (Predica 198 completată, 7, p. 200). Cel reînviat prin flacăra dragostei lui Hristos trebuie să se îngrijească ca dragostea Lui să arde în inimă, încât nici un vânt potrivnic să nu o stingă. Pentru paza inimii, singura armă bună este rugăciunea: „Căci templul rugăciunii tale personale este inima ta. Curățește locul în care te rogi, și vei fi ascultat! Dacă tu curățești locul văzut în care te rogi, nu pentru ochii lui Dumnezeu - El le vede pe toate astfel precum le‑a creat pe toate -, dar pentru a nu se supăra privirea ta și pentru a nu ți se abate atenția de la rugăciune, atunci cu cât mai mult se cuvine să curățești locul în care și prin care te rogi lui Dumnezeu. Să ții zăvorâtă în fața ispitelor trupești cămara ta interioară în care intri și închizi ușa, după cum a spus Domnul, adică să‑ți înfrânezi pornirile trupești” (Predica 198 completată, 11, pp. 205‑206).

Așadar, spune Fericitul Augustin, de Anul Nou, „vino la biserică, ca să ți se întărească râvna în rugăciune, ca evlavia adunării în bună pace să te ajute ca rugăciunile tale să găsească împlinire la Dumnezeu” (Predica 198 completată, 11, p. 206).

Anul Nou să fie prilej de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu și nu de depărtare de Tatăl ceresc. Cel care a gustat din dulceața rugăciunii nu se mai poate depărta de aceasta și nici o părelnică îndulcire a lumii nu îl va îndepărta de rugăciune.

Astfel, Fericitul Augustin îi îndemna pe cei ce ascultau cuvintele predicii sale la sărbătoarea Anului Nou să își aducă aminte, „iarăși și iarăși, că ați cântat de curând, ca nu cumva limba să răsune în timp ce inima este mută, ci ceea ce ați cântat cu glasul către urechile voastre, unul altuia, să strigați cu dragoste la urechile lui Dumnezeu. Căci ați cântat: «Izbăvește‑ne, Doamne Dumnezeul nostru, și ne adună dintre neamuri, ca să lăudăm numele Cel sfânt al Tău» (Psalmul 105, 47)” (Predica 198 completată, 1, p. 192).

Ziarul Lumina



Rugaciunea lui Mihai Eminescu - Arhimandrit Mihail Daniliuc
 

Sfântul Sinod al Bisericii noastre dreptmăritoare a declarat 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”. În acest context, cu prilejul comemorării poetului național Mihai Eminescu, la împlinirea a 172 de ani de la naștere, dorim să evidențiem câteva aspecte din lirica eminesciană, menite să devoaleze atitudinea poetului față de rugăciune, numită de Sfinții Părinți „după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii”.

Frământat, profund, însetat de cunoaştere şi de cuprindere cu mintea şi cu sufletul a tainelor existen­ția­lității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu. Din copilărie, poetul a cunoscut şi îndrăgit atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde mergea adesea la cele patru surori ale mamei lui, călugărițe în chinovia botoșăneană. Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credinţa poetului, exprimată, în operă, mai degrabă prin sensibilitatea deosebită a acestuia faţă de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina „lină”, Icoanele, candela, Sfinţii, Îngerii, prezenţa Maicii Domnului, decât printr-o „afişare” explicită, directă.

În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu. De exemplu, prezenţa candelei aprinse sugerează o atmosferă de interiorizare de credință și rugăciune (De-aş muri ori de-ai muri, Gemenii, Călin – file din poveste) sau steaua e asemănată cu o candelă aprinsă în cer, simbolizând viaţa celui ce se naşte pe pământ (Povestea magului călător în stele). Clopotul cheamă la rugăciune, spre ridicarea sufletelor către înalt (La moartea lui Neamţu, Învierea, Mortua est!), în timp ce amintirea tămâii şi a smirnei întregeşte ambianța spirituală: „Insule sânte se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie / (…) smirnă risipită şi sfărmată în bulgări mari” (Miradoniz).

„Atâta foc, atâta cer, atâtea lucruri sfinte, peste’ntunericul vieţii ai revărsat, părinte!”

În aceeași cheie privim și utilizarea de către poet a epitetului „sfânt”, aplicându-l celor mai diverse obiecte sau persoane, situaţii ori contexte, tocmai spre a transfigura realitatea: „noaptea sântă”, „râul sânt”, „insule sânte”, „sălcii sfinte” (Miradoniz); „luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” (Sara pe deal); „ape sfinte”, „sfântă rază” (Memento mori); „farmec sfânt” (Dacă iubeşti fără să speri). Percepţia poetului asupra relației cu Dumnezeu diferă de-a lungul perioadelor sale creatoare, deşi este dificilă sau chiar imposibilă ordonarea „cronologică” a prezenţei sacrului în lirica eminesciană. Cert este că sacrul l-a însoțit până-n cea din urmă clipă pământească a poetului. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae ­Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Într-unul din catrene autorul a scris: „Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!” La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic ­aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

„Îngenunchem rugându-te, înalță-ne, ne mântuie din valul ce ne bântuie, fii scut de întărire şi zid de mântuire”

Când este vorba de rugăciune ca acțiune nemijlocită, se pare că cea mai aproape de sufletul poetului a fost Maica Domnului, căci în lirica sa apare frecvent, el arătându-şi astfel iubirea şi preţuirea faţă de cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om. Pentru a evidenția câteva aspecte generale legate de rugăciune în gândirea lui Eminescu, vom face referire doar la cea mai cunoscută creație lirică închinată de poet celei preacinstite. Este vorba de impresionanta şi profunda Rugăciune către Fecioara Maria, care se găseşte în poezia cu acelaşi titlu şi în variantele acesteia, scrisă în anul 1878. Stihuitorul, chiar dacă nu s-a dovedit un practicant asiduu, a fost un om profund religios, preocupat permanent de condiția efemeră a ființei umane, de năzuința omului către prototip. Însă, conștient de fragilitatea și de scăderile inerente ale fiecăruia dintre noi, a simțit că, având-o pe Maica Domnului aproape, va răzbi. Înțelegând neputința omului de a se ridica întru lumină și adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de sus prin Născătoarea de Dumnezeu, pe care a purtat-o în suflet toată viața și căreia i s-a rugat în vremuri de încercare, așa cum reiese din arhicunoscuta-i Rugăciune adresată Împărătesei cerurilor: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire”. Se observă că pentru autor rugăciunea reprezintă o netăgăduită expresie a credinţei statornice. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și cheză­șuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria.

Dacă în poeziile Răsai asupra mea şi Revars asupra mea poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în Rugăciune el „vorbeşte” în numele credincioşilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică şi mijlocitoare. Numind-o „crăiasă”, alegând un termen arhaic popular pentru „regină”, poetul proiectează asupra ima­ginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidenţiind astfel distanţa imensă dintre cei căzuţi în mrejele păcatelor şi înălţimea morală şi duhovnicească a celei „mai cinstite decât Heruvimii”. Fecioara Maria este chemată să-i „înalţe”, să-i „mântuie” din cădere pe cei ce îngenunchează invocându-i mila, să le fie „scut de întărire” împotriva ispitelor şi „zid de mântuire”. Conştientizarea efemerităţii condiţiei umane şi a imensei mile şi iubiri ale lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc o sugerează versurile „noi, ce din mila sfântului/ umbră facem pământului”. Rugăciunea credincioşilor se îndreaptă către îndurarea „Luceafărului mărilor”, metaforă care trimite cu gândul, în acelaşi timp, către Mântuitorul Hristos şi către Maica Sa, mijlocitoarea prea bună între divinitate şi nea­mul omenesc. Rugăciunea lui Eminescu devine astfel o jertfă a arderii de tot a sufletului uman, însăşi viaţa rugătorului, esenţa ei, vocaţia ei, împlinirea cea mai nobilă şi deplină a fiinţei umane, lumina sufletului, liman al vieţii, arvună a mântuirii.

Metaforele „regină peste Îngeri” şi „lumină dulce, clară” evocă preacinstirea Maicii Domnului şi frumuseţea, bunătatea, curăţia, puritatea sufletului ei, singura dintre muritori care s-a învrednicit să-I fie Maică Fiului lui Dumnezeu.

Numirile Maicii Domnului (într-o variantă a Rugăciunii) printr-o serie de splendide metafore – „maica durerilor”, „regina tăriilor”, „tăria soliilor”, „isvoru-ndurărilor”, „luceafăr al mărilor”, „nădejdea sabiei”, „limanul sărmanilor”, „soarele anilor”, „balsamul răniţilor” – sugerează multiplele calităţi şi lucrări ale Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile creştinilor. Topica inversată: „crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te”, „asupră-ne coboară”, „a noastre plângeri”, „rugându-ne”, abundența termenilor din câmpul lexical al cre­din­ței – preacurata, pururea, mila, sfântul, tonul puternic elegiac ­(„… ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”; „din mila Sfântului/ Umbră facem pământului”), invocaţiile frecvente („crăiasă” – termen popular, familiar în basmele populare româneşti, „regină peste Îngeri”, „luceafăr al mărilor”), utilizarea anacruzei ca figură de stil (vocativul „Marie” care încheie ambele strofe ale Rugăciunii) – accentuează caracterul de rugăciune al poeziei, evidențiind personalitatea căreia i se închină.

Concluzionând, Rugăciunea lui Eminescu descoperă freamătul sufletului său, dar și al întregii lumi în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc spre existenţă şi fericire veşnică, dar și faptul că rugăciunea formează unul dintre elementele cele mai importante ale trăirii religioase a omului, chiar și atins de aripa geniului. În rugăciune, Eminescu, ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dum­­nezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate. Rugăciunea lui Eminescu, ca și cele să­vârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul „casnicilor Săi”, Sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, ­care s-a dovedit a fi „rugătoare nebiruită”.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
INTREBĂRI ROSTITE ÎN TAINA - Radu Buțu
 

Citeam azi cum un sms de promovare a unei companii aeriene a fost decisiv în momentul când o mămică decidea viața sau moartea pruncului său din pântece. Unele minuni se întâmplă via sms! Mă încântă gingășia lui Dumnezeu (sau a sfinților – a Maicii Domnului, în cazul nostru) în încercarea Sa de a înclina balanța în valoarea vieții și a iubirii, lăsând totuși libertate deplină omului spre a decide ce cale va urma.

Stau însă și mă întreb, ca fiu, ca tătic, ca soț, ca prieten, ca om dedicat valorilor de apărare a vieții de la concepție:

Ce aș face dacă aș afla că unii frați nenăscuți ai mei mă așteaptă în ceruri? Aș plânge decizia mamei și m-aș ruga s-o ierte Dumnezeu!

Ce aș gândi dacă aș afla că fiica mea a ales moartea pruncului său? Lacrimi nenăscute aș avea în suflet pentru pierderea nepoțelului meu, pentru eșecul meu ca părinte în a transmite copiilor mei faptul că viața merită prețuită și ocrotită, indiferent de context, de pretexte, de vremuri, de situația financiară, de cât de mari par valurile  ce vor să ne răstoarne corabia de pe marea vieții. Cel ce a potolit prin cuvânt furtuna nu ne va părăsiși ne va fi reazem în creșterea copilului, de vom alege viața, neplecând urechea spre vocea ucigașului și tatălui minciunii.

 

Ce aș face dacă aș afla că soția a ales să avorteze un copil al nostru fără știrea mea? Doamne, iartă-mă, că familia mea a ales moartea, în loc să-și pună nădejdea în Tine! Doamne, sporește-ne iubirea, încât să nu mai repetăm gestul ucigaș și să plângem toată viața cu lacrimi curate faptul că am făcut din pântece mormântul unuia din copiii noștri!

Unde am fost eu oare când prietena mea a ales moartea copilului ei? De mi-a cerut sfatul, am știut să o consiliez cu blândețe și dragoste încât să păstreze copilul sau m-am făcut părtaș gândului ei lacom de sânge de prunc nenăscut? Puteam să o ajut să ducă sarcina la bun sfârșit și să dea copilul spre adopție, dacă nu l-ar fi putut iubi defel. Mă îndoiesc că s-ar ajunge aici, căci, odată născuți, mamele renunță mult mai greu la pruncii lor. Bătălia cea mare pentru viață sau moarte are loc în cele 9 luni de sarcină, când nu poți vedea copilul, nu îl poți îmbrățișa, nu te poate privi cu ochii săi inocenți, încât să mori de dragul lui,  atât la figurat, cât și la propriu. Femeile  și partenerii lor de viață care aleg avortul nu de reproșuri au nevoie, ci de compătimire, de iubirea noastră, de consiliere psihologică (pentru vindecarea traumelor sindromului post-avort), dar mai ales de Dumnezeu, de ajutor spiritual prin Biserică și slujitorii ei.

Dacă vreodată aș avea ocazia să sfătuiesc o necunoscută să aleagă viața pentru cel/cea din burtică, aș face-o sau mi-ar lipsi curajul? O altă asemenea oportunitate poate nu se va mai ivi niciodată în viața mea. Femeie dragă sufletului meu, nu ucide viața din pântece! Nu-ți poți clădi viitorul sau fericirea pe mormântul copilului tău.

Dacă aș discuta cu un medic ginecolog avorționist, l-aș lăsa în rătăcirea sa sau i-aș spune că banii pătați de sângele sutelor/miilor de copii uciși îi vor cumpăra doar osânda veșnică? Îndreptarea e posibilă. Unde omul voiește, Dumnezeu ajută.

La vot, aș alege un partid pentru viață (de la concepție) sau unul tăgăduitor al ei? Neutralitate nu există în privința dreptului primordial la viață al fiecărei ființe umane. Cei ce tac pe această temă sunt, de fapt, tot promotori ai culturii morții, în loc să susțină o cultură a vieții în societatea din care fac parte sau pe care o conduc din punct de vedere politic. Viață sau moarte, o a treia cale nu există!

Astfel de întrebări rostite în taina sufletului nostru pot apărea pe parcursul unei vieți. Vom ști oare să dăm răspuns bun? Vom avea în suflet iubirea biblică mai tare ca moartea sau vom cădea pradă acesteia din urmă, ca simbol al societății post-moderne actuale?

 

Sursa: radubogdanbutu.wordpress



Un Crăciun de neuitat - Marius Andrei Iriș

 

1

A fost odată ca niciodată, un grup de 5 adolescenți care voiau să facă o schimbare în viața unui copil sărman. Aceștia s-au gândit la Mihai, un copil în vârstă de 13 ani, care era orfan și nu avea posibilități materiale, deoarece cazul lui este extrem de tragic, mai ales pentru faptul că și-a pierdut părinții.

  Într-o zi superbă de decembrie, Luca, Irina Ana, George și Cristi, s-au gândit să participe la un eveniment exclusivist, care era numit ,, Vânătoarea de Crăciun” , unde grupa câștigătoare câștigă o surpriză, pe care o poate dona, într-un scop umanitar, care era ales de grupa respectivă.

   Cei 5 se gândeau dacă să participe sau nu:

  După ce se lasă o liniște perfectă, s-a ajuns la vot:

  După ce Cristi a prezentat opțiunile, toți au votat ca ei să participe la vânătoare, indiferent de riscuri.

2

Acum o să trecem și la povestea lui Mihai!

  ,,Bună! Eu sunt Mihai și am 13 ani! Ceea ce o să vă spun, va fi șocant și trist, dar asta este viața!
     Încă de la vârsta de 7 ani, sunt orfan și trăiesc un calvar aici, deoarece nimeni nu mă suportă și sunt întotdeauna bătut de copiii și de asistentele de aici. Am simțit că vreau să mor și să ajung în ceruri! Cum de am ajuns aici, ca să trăiesc acest calvar? Ei bine, o să povestesc întâmplarea care m-a făcut să ajung aici!
     Acum 6 ani, mergeam cu mașina, la un prieten de familie, care stătea la 300 de km și am vrut să petrecem Crăciunul acolo și de ce nu, Revelionul.
     În dimineața acelei zile, noi trebuia să ne pregătim pentru un drum lung, care dura aproximativ 7 ore, dar nu eram pregătiți de drum. Mama și-a luat cosmeticele, tata a luat geamantanul cu haine, iar eu am luat cadoul pentru fiul acelui prieten de familie. Am plecat cu toții pe drum!
     După 3 ore, mamei i s-a făcut rău, iar tatăl meu a oprit mașina, pentru a face un popas. După acel popas, tata a pornit mașina și ne-a dus la o farmacie, unde mama a luat un test de sarcină.
     Am așteptat 10-15 minute, pentru a vedea rezultatul testului și era pozitiv. În mintea mea, era: ,, Yey! O să am un frățior sau o surioară!” și chiar eram entuziasmat că o să am un frățior sau o surioară.
    După acest eveniment fericit, am continuat drumul și părea că nimic nu va strica această zi frumoasă. Ceea ce a urmat, m-a dezarmat și m-a lăsat cu sechele, pentru tot restul vieții! De ce spun asta?
    Deoarece mașina tatălui meu s-a izbit de un camion și a venit Ambulanța. Cei de la Ambulanță, au constatat decesul părinților mei și pe mine m-au dus la spital.
    Acolo, am ajuns cu 5 coaste fisurate și cu o contuzie, dar după câteva zile, am fost externat.
    Atunci când am fost externat, cei de la Protecția Copilului, m-au trimis în plasament, unde sunt și în ziua de azi. Deși puteau să mă lase în grija bunicilor din partea mamei, nu au făcut-o, deoarece nu erau eligibili, pe plan financiar și nu puteau să aibă grijă de mine, iar asta i-a determinat pe cei de la Protecția Copilului să facă asta.
     Așa am ajuns aici! Voi credeți că sunt fericit sau că îmi place să fiu aici? Ei bine, eu nu sunt fericit! Nu-mi place aici! Urăsc să fiu sacul de box, de care oricine poate să profite!
     De când am ajuns în acest centru de plasament, sunt bătut și umilit de ceilalți copii, iar asistentele de aici, nu mă ajută și mă bat cu mătura.
     Viața mea este un coșmar, din care vreau să mă trezesc și pe care nu aș vrea să-l mai trăiesc, dar încă mai am speranța de a avea și eu un final fericit. Mi-aș dori ca cineva să vină și să mă adopte, pentru a scăpa de acest chin! Mi-aș dori să am un Crăciun de poveste și de neuitat, de care aș să mă bucur și eu, așa cum am făcut-o la 6-7 ani!
      Dacă aș avea parte de o minune de la Dumnezeu, aș fi extrem de fericit!
      Asta îmi doresc cu adevărat și voi ține cu dinții la acest dorințe!
      Aceasta este povestea vieții mele, pe care nu am vrut să o spun nimănui vreodată! Dar viața merge mai departe!
     Cu drag, Mihai

3

      Acum, o să ne întoarcem la povestea noastră! Stay safe!”

Cei 5 tineri au citit povestea lui Mihai și când au citit ceea ce era acolo, au rămas șocați.

   Aceștia au avut o discuție interesantă:

4

A trecut o săptămână și a venit ziua ,, Vânătorii de Crăciun” și grupul nostru de eroi se duce cu forțe proaspete și cu speranța de a câștiga ,, Vânătoarea de Crăciun”. Toți erau încântați de acest eveniment!

   Se mai gândeau la strategiile pe care le vor folosi, la fiecare probă, pe care o aveau de rezolvat. Acestea trebuiau să fie gândite și folosite la momentul potrivit, dar și la proba potrivită, fie la prima, fie la cea de a doua probă.

   Arbitrul a oficializat festivitatea de deschidere, dar le-a prezentat regulile oficiale, pe care fiecare grupă participantă trebuia să le le respecte.

  Bine ați venit la prima ediție a <>! Mă bucur să văd că s-au înscris multe grupe! Chiar dacă suntem la prima ediție, avem și un set de reguli, pe care trebuie să-l respectați!

  1. Vă rog să nu folosiți telefonul, în timpul probelor!
  2. Nu aveți voie să folosiți materiale ajutătoare, pentru rezolvarea ghicitorilor!
  3. Nu vă bateți și nici nu aveți voie să vă jigniți!
  4. Timpul pentru rezolvarea ghicitorilor este de 15 minute!
  5. Dacă nu veți reuși să rezolvați o probă, veți fi descalificați!
  6. Dacă veți întârzia cu rezolvarea unei probe, veți fi descalificați!
  7. Nu furați obiecte din camera, unde voi veți fi repartizați!
     Dacă vor fi încălcate una sau mai multe reguli, veți fi descalificați!
     Succes!
    Cu drag, Apolodor
 
     Toate echipele au înțeles regulamentul sau mai trebuie să-l explicăm, din nou?
     Toți participanții au înțeles regulamentul, dar aveau emoții!

5

Fiecare echipă trebuia să vină pe rând, ca să extragă unul dintre biletele cu ghicitori. Acestea duc la găsirea unui, obiect, pe care trebuie să-l folosească, pentru a construi o figurină specifică sărbătorii de Crăciun.

   După ce toate echipele au extras câte un bilet cu câte o ghicitoare, a urmat echipa noastră la extragerea ultimului bilet, care avea o ghicitoare.

   Ghicitoarea era următoarea: ,,Steaua strălucitoare ca beteala albă, care strălucește în lumina necunoscutului, unde vei da de o lumină a cunoașterii.

   După ce s-a finalizat extragerea, Apolodor a decis să dea startul ,,Vânătorii de Crăciun”, cu nonșalanță. ,, Haideți să începem ,,Vânătoarea de Crăciun”! a spus Apolodor.

   Fiecare echipă a intrat în camera destinată ei și acestea au început să găsească obiectul, de care au nevoie. Cristi a încercat să găsească acea stea de care echipa lui are nevoie, dar nu a reușit până acum.

   După 10 minute de căutări, Irina s-a lovit de biblioteca camerei respective. Din senin, i-a căzut o stea în cap, iar ea era aproape inconștiență. Ceilalți au auzit zgomotul și s-au dus să vadă dacă Irina e bine, dar au constatat că prin ceea ce s-a întâmplat, Irina a găsit steaua.

   Irina nu știa ce s-a întâmplat, dar se bucura că și-a ajutat echipa. Toți i-au spus: ,,Irina, ai reușit! Ai găsit steaua!”. Irina a spus: ,, Nu-mi vine să cred! Am găsit steaua!”. Echipa lor a ieșit din cameră cu 3 minute înainte de expirarea timpului și Apolodor i-a trecut mai departe. Cei 5 tineri se bucurau că au trecut mai departe. Ei așteptau cu nerăbdare cea de a doua probă.

6

Au mai rămas 5 echipe din 32 în concurs, iar acestea aveau emoții, cu privire la ce va fi în runda a doua. Apolodor a spus în ce va consta această probă, care este decisivă pentru desemnarea echipei câștigătoare. El a explicat regulile acestei probe și cum fiecare echipă trebuie să abordeze această rundă pentru a obține ultima componentă a figurinei.

   Cea de a doua probă constă în rezolvarea unui puzzle complex, pe care trebuie să-l rezolvați în 15 minute, dar sunt deja puse câteva piese. Pe celelalte, trebuie să le găsiți într-o cameră.
     După ce le-ați găsit în acea cameră, trebuie să le puneți în poziția lor corectă și să le fixați, pentru ca rezolvarea sarcinii să fie validă.
       Veți extrage din pălărie, câte un bilet, cu numărul camerei în care veți repartizați, iar apoi, vă duceți în camera respectivă și începeți căutarea pieselor de puzzle.
        Era să uit ceva! Puzzle-ul este pe diferite modele, pentru fiecare dintre echipele rămase!
        Prima echipă care termină proba, dar care  își termină de construit figurina corect, câștigă <>!
        Succes tuturor!
~ Apolodor

        După comunicatul lui Apolodor, toate grupele rămase și-au făcut strategiile. Grupa noastră de eroi s-a decis să rezolve proba cu calm și tact, pentru a câștiga această ,,Vânătoare” și pentru a-i oferi lui Mihai un Crăciun de neuitat.

        Oare vor reuși să-și ducă obiectivul până la capăt?

7

Echipa noastră de eroi a intrat în camera destinată lor, fiind conștienți de miza care era pusă în joc. Ei făceau tot posibilul, pentru a-i oferi un Crăciun de neuitat lui Mihai.

  Au scotocit prin camera aia, timp de 4 minute, iar după, Cristi a găsit trei piese, care erau ascunse în spatele bibliotecii. Irina a găsit ultimele două piese, care erau sub biroul din fața ei.

  După 5 minute cei din echipă au obținut ultima piesă pentru figurina de Crăciun.

  Apolodor a anunțat că ei au terminat primii proba și că pot construi figurina.

  Cristi și cu prietenii lui, au început să construiască figurina, aveau dificultăți în construirea ei, dar sperau că vor câștiga ,,Vânătoarea de Crăciun” . Era greu, dar au dat tot ceea au avut mai bun și au încercat să termine rapid, asamblarea unei figurine frumoase. Când au terminat, i-au arătat figurina lui Apolodor. Acesta îi lasă să fiarbă în suc propriu, iar după 2 minute de gândire, acesta i-a declarat câștigători:


8

După ce s-a terminat ,,Vânătoarea de Crăciun” , cei 5 tineri s-au dus la orfelinatul unde era Mihai și i-au oferit premiul câștigat de ei.

  Mihai era încântat de faptul că avea parte de Crăciunul pe care și l-a dorit, de când părinții lui au murit și s-a bucurat că a găsit luminița de la capătul tunelului

   Cei 6 șase tineri au trăit o viață fericită și plină de bucurii. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

Iriș Marius Andrei, 17 ani



Copiii spun lucruri divine... traznite!
"Calugarii si-au facut meserie din rugat pentru ca ei au vazut ca nu poate sa existe meserie mai frumoasa decat sa vorbesti tot timpul cu Dumnezeu." (9 ani)
"Calugarii nu sunt asa de vorbareti pentru ca daca il lasa pe Dumnezeu sa le vorbeasca toata ziua, ei s-au obisnuit sa taca mult, ca sa-L asculte - ca nu pot sa-L intrerupa tocmai pe Dumnezeu." (8 ani)
"Biserica e sfanta si ramane sfanta chiar daca intra in ea multi pacatosi, ca biserica de aia e facuta, ca pacatosii care intra sa-si faca acolo antene pentru Dumnezeu." (12 ani)
"Dumnezeu se intelege mai usor cu copiii mici, ca cei mici au suflet mai incapator. La oamenii mari e o inghesuiala de rele ca nici n-ai unde sa stai!" (10 ani)
"Biserica nu iubeste placerea, ca placerea iti aduce sa spui mereu ca mai vrei, pe cand multumirea iti aduce sa spui ca-ti ajunge." (9 ani)
"Ingerii nu ne spun cum e in Rai, de unde sunt ei, ca atunci cand mori e ca un fel de ziua ta si primesti cadou  Raiul, si ei nu pot spune dinainte cum arata cadoul pe care il primesti, pentru ca iti strica toata ziua." (10 ani)
" Nu e bine sa stai cu pacatul in tine, trebuie sa fugi la spovedit, ca pacatul din tine sa nu faca pui de pacati." (10 ani)
"Preotii vin in casele oamenilor inainte de paste si Craciun ca sa sfinteasca toate camerele, ca le curata cu aghiazma care e un foarte bun detergent impotriva dracilor." (11 ani)
"Postim ca sa nu ne mai gandim numai la gusturi de mancare si sa ne mai gandim si la gustul de Dumnezeu." (11 ani)
"Cei care nu-l gasesc pe D-zeu sunt cei care il cauta din interes." (12 ani)
"Milostivul e rar, ca mila n-o gasesti pe toate drumurile, deoarece ea trebuie cultivata." (14 ani)
"Altarul este partea din biserica unde preotul vorbeste intre patru ochi cu Dumnezeu." (10 ani)
"Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei." (13 ani)
"Sfintii au aureola rotunda si nu patrata ca sa nu faca vreun rau nici macar din greseala - ca poate cine stie, cand se ridica la cer, sa nu intepe cu vreun colt o pasare in zbor." (13 ani)
"Oamenii care cred in Dumnezeu se dezvolta mai repede decat ceilalti oameni, pentru ca ei ajung sa-si dezvolte esentialul." (15 ani)
" Ne dam seama ca Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel, ca daca te desparti de El si mai tarziu te intorci la El, nu tine suparare si te ajuta la fel ca si pe cei care au fost tot timpul cu El." (11 ani)
"Inima bate, bate pana se stinge, ca inima este ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, el ti-o aprinde din nou in Cer." (9 ani)
"Daca cineva ar insista la usa mea sa-mi schimb religia, as zice ca nu pot, pentu ca ar fi ca si cand mi-ar cere sa-mi schimb parintii." (9 ani)
(sursa: GHERLA INFO)


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
De ce Eminescu de Ziua Culturii Nationale a Romaniei?
 

Se cunoaște faptul că România are un ritm interior puțin neînțeles, atât din trecut, cât și din prezent – din exterior, rămânând la înțelegerea fiecăruia, după experiența proprie a vieții, despre ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creștine, pe care unii le-au primit cu smerenie, bucurându-se („Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alții le-au cercetat, rezervându-și mai mult timp de meditație asupra rădăcinilor și fiind nevoie să experieze tainele ceva vreme („Pentru că M-ai văzut ai crezut.” – Ioan 20,29). Așa cum spune acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, „modernitatea este construită pe tradiție”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiția, rătăcește și nimic nu află. Nici sfinții nu au fost cu toții sfinți din primii ani ai vieții, ci au ajuns să fie astfel datorită experienței sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credința lor și devenind eterni în Cer, dar și pe Pământ.

De Ziua Națională a Culturii Române avem de înțeles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuși Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua Națională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, misticii, spiritualității, limbii și gândirii române din ultimele secole – Eminescu este acum exemplul fiecărui cetățean care-și asumă calitatea de român într-o țară a diversităților. A fi român, după viața lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta și a nu crede tot ce vezi și auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, căutător al adevărului. Ascensiunea sau tranziția aceasta, de la scepticism sau rătăcire la mărturisire, este firească fiecăruia dintre noi, care căutăm să pătrundem în esențele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemați să devenim. Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viața Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înțelege același lucru – suntem chemați să devenim eterni, să fim lumină, afirmând: „creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate” (acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în „Crăciunul – primenitorul și izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).

Ca să înțelegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaștere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înțelege așa cum este, vom ajunge să spunem și noi, asemenea lui Grigore Vieru: „Acum nimeni nu mă poate minte”. Această trecere, de la profan la sacru, se datorează unei transcendențe ce provine din smerenie, din bunătate, depășind rațiunea umană, omul dobândind har de la Sfântul Duh și cunoscând adevărul, pe care-l poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste absolută pentru aproapele, ori de martiriu, așa cum au făcut sfinții. Sfântul Grigorie Palama ne spune că, „cei care sunt vrednici  primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său”. Cuviosul Sofronie Saharov atenționează că „harul este dat numai celui smerit și blând”. Pe lângă blândețe și smerenie, Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici se referă la faptul că harul este dat unui creștin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar își poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea de Hristos, ci care poate să și moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creștin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos de Paște. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile și nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: „Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?”.

Omul care-și asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer și sigur spre adevăr, față de cetățenii altor țări sau de mirații altor culturi, care primesc de-a gata modul de gândire și se supun legilor omului materialist, psihanalitic uneori, stagnând pe culmile disperării, poate, doar „intuind ceea ce dăinuie”, așa cum spune ÎPS Calinic Argeșeanul și agățându-se de idei eterne ca să nu piară din memorii.

Astăzi, românul, influențat fiind de modernitate sau de felurite curente culturale, poate să spună: „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – „Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876).  Și se poate simți bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat și aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că nu este așa, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură de consum și moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine și să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator, chaiar peste noapte: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”). Apoi să continue:

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187). Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: „Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).

Tot Mihai Eminescu afirmă mai apoi: Biserica Ortodoxă Română „este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Aceste conștientizări arată cum trebuie să fie un român, și mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creștin pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a-și demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afară Bisericii nu există mântuire.

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).

Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturisește același lucru, ca un om care a avut experiența harului lui Dumnezeu și care a devenit sfânt: „Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez și Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară și să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.

Omul este construit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înțeles și experiat acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea Neamț, Eminescu primește, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în „știri.botoșani.ro”, joi 15 iunie 2017). Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua Națională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare și Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, doi mari asceți, cel din urmă fiind „cel sărac pentru Hristos”. Pentru lingviști, etnologi și istorici, este cunoscut faptul că, prin înțelesul său, cuvântul „român” reprezintă un om creștin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman și muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-și crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumești, mulțumindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul și, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25). Românul știe că „iadul nu poate fi atrăgător și că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că „drumul adevărului este unul și că rătăcirile sunt mai multe”, dar și că „bogat este cel care oferă mult, nu care primește mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaște că „nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).

Pentru un român, „Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic știe că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul și din înțelegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este ușor de demascat și se regăsește în gândirea filozofică care nu este bazată pe iubirea de înțelepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să știe că, „Cel care nu iubește Biserica și Sfânta Liturghie, se amăgește că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă și Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia și unii să se apuce să facă butoaie cu care să se salveze?” (Părintele Savatie Baștovoi).

Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu și care serbează Ziua Culturii Naţionale – se naște din mama-Biserică, își asumă chipul și asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului și are Tată pe Dumnezeu, făcându-și semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire și de viață veșnică. Ziua Culturii Naționale a României o poate sărbători și simți, deci, oricine crede într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; care mărturisește un Botez spre iertarea păcatelor; care aşteaptă învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia și puterea și slava: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh! Amin!

 

VIDEO https://www.youtube.com/watch?v=ZPnmkisgSwM



De la familia ortodoxă românească la parteneriatul civil occidental - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

  1. Argument

 

Statul Român și societatea civilă din țara noastră sunt confruntate cu o problemă importantă și anume refuzul de a recunoaște căsătoriile dintre homosexuali încheiate în alte țări, refuzul de a considera că aceste cupluri formează o familie în sensul reglementat de legislația română și de a acorda drepturi partenerilor unor asemenea cupluri identice celor recunoscute membrilor familiilor tradiționale.

Situația nu este de loc favorabilă pentru statul Român și nici pentru societatea civilă românească pentru care, de mii de ani, de când există poporul român și chiar mai înainte de formarea poporului român, temeiul de existență al familiei îl constituie căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, iar familia tradițional românească este clădită și există în spiritul valorilor și prescripțiilor milenare ale dreptei credințe ortodoxe.

Din nefericire există decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și chiar ale Curții Constituționale a României (CCR), care obligă autoritățile române să recunoască în țara noastră căsătoriile dintre homosexuali încheiate în străinătate, să accepte că aceștia formează o familiei și au drepturile pe care legea le conferă familiilor tradiționale bazate pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

Neobținând o astfel de recunoaștere din partea autorităților române, mai multe cupluri de homosexuali au formulat acțiuni la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( CEDO), împotriva Statului Român reclamând încălcarea unor principii și drepturi consacrate de „Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”, adoptată la Roma în 1950 și intrată în vigoare în anul 1953.

Prezentăm mai jos principalele argumente pe care un cuplu de homosexuali și Asociația ACCEPT le susțin în motivarea acțiunii lor:

Adrian Coman și Clai Hamilton sunt împreună de mulți ani și încearcă să convingă autoritățile că pot fi soți și în acte. Demersul lor nu a avut sorți de izbândă în România și, alături de Asociația ACCEPT, au dat România în judecată la CEDO. Procesul a început recent cu o celeritate deosebită pe care Curtea de la Strasbourg nu o manifestă în alte numeroase litigii.
Reclamanții invocă încălcarea dreptului lor la căsătorie, nediscriminare, viață de familie și acces la justiție. Adrian Coman și Clai Hamilton au fost recunoscuți ca soți și, implicit, ca familie, de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) și de Curtea Constituțională a României (CCR) în vara anului 2018. Aceste două decizii, în opinia noastră contrare principiilor tradiționale ale dreptului,tratatelor internaționale în materie, Constituției Românii și legislației interne privitoare la familie, reprezintă cele mai importante precedente juridice stabilite în ultimul deceniu pentru recunoașterea dreptului la familie al cuplurilor de homosexuali în Uniunea Europeană și în România.
’’Decizia CJUE, care stabilește recunoașterea căsătoriilor între persoanele de același sex în dreptul european, cel puțin în materia liberei circulații, este una obligatorie pentru instanțele și autoritățile publice din România. Decizia CCR recunoaște, pentru prima dată, dreptul la viață de familie al femeilor lesbiene și bărbaților gay în România și indică, încă din 2018, faptul că Parlamentul trebuie să adopte o lege care să protejeze aceste familii”, afirmă în motivarea acțiunii lor cuplul de homosexuali și Asociația ACCEPT. Potrivit reclamanților, în aproape trei ani, ambele decizii au fost ignorate de puterea executivă, legislativă și judecătorească. Instanțele, care ar fi trebuit să soluționeze cazul de discriminare inițiat de Adrian, Clai și ACCEPT împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) și Ministerului pentru Afaceri Interne, au eșuat.
„Judecătoria Sector 5 și Tribunalul București au invocat din oficiu excepții procedurale, clamând o aberantă lipsă de interes a părților pentru rezolvarea cauzei, în loc să aplice deciziile instanțelor superioare. Astfel, judecătorii celor două instanțe au negat accesul nostru la justiție și la o soluție pentru problema de fond: imposibilitatea soților Coman-Hamilton de a locui ca familie în România, din cauza refuzului IGI de a emite în 2013 un permis de ședere pentru Clai (cetățean american), motivând discriminatoriu că România nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex încheiate în afara țării”, mai susțin reclamanții din această cauză.
Statul Român este acuzat pentru că în tot acest timp, practica autorităților nu s-a schimbat; Parlamentul nu a reglementat parteneriatul civil și Guvernul nu a coordonat o reformă administrativă care să armonizeze legislația națională cu cea europeană în materia liberei circulații pentru cetățenii europeni. „Această din urmă problemă este analizată și de Comisia Europeană, care a declanșat în august 2020 o procedură de pre-infringement împotriva României, ultimul pas înainte de declanșarea procedurii judecătorești la CJUE pentru încălcarea legislației UE prin neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru. Prin procedura de pre-infringement se încearcă un dialog cu statul, înainte de a fi trimis în judecată de către Comisia Europeană”, susțin aceiași reclamanți. „De aproape nouă ani suntem în instanțele din România și Europa. Refuzul statului de a ne recunoaște căsătoria nu ne permite să avem reședința în România. Dacă s-ar întâmpla ceva cu părinții mei, care locuiesc în România, nu am putea să fim alături de ei ca familie, din cauza restricțiilor de circulație impuse pentru limitarea pandemiei. Deși soții cetățenilor români au dreptul să intre în țară, Clai nu își poate exercita acest drept. El nu poate obține nici permis de ședere, nici certificat de căsătorie transcris, prin care să arătăm că formăm o familie. Este revoltător că suntem încă în această situație, în ciuda eforturilor făcute și în disprețul deciziilor CJUE și CCR, care deja au clarificat legislația în materie. Sperăm să ne găsim la CEDO dreptatea și avem încredere că noile autorități române vor pune capăt acestor discriminări, cu sprijinul Comisiei Europene”, a spus Adrian Coman.
Iustina Ionescu, avocată de drepturile omului care reprezintă cuplul în toate aceste spețe, afirmă că faptele reclamate de Adrian, Clai și ’’ACCEPT’’ la CEDO sunt extrem de grave, pentru că România face „un abuz fără precedent”. „Dreptul european face parte din cel național, și trebuie aplicat direct de judecători și celelalte autorități. Avem încredere că CEDO va institui printr-o decizie favorabilă în acest caz un drept la căsătorie în Europa pentru persoane LGBTI, deci fără discriminare, în baza jurisprudenței anterioare a curții, care consideră că, odată statuat în dreptul național, dreptul la căsătorie trebui reglementat efectiv. Dreptul la căsătorie pentru Adrian și Clai a fost deja recunoscut de CJUE și el nu poate rămâne un drept iluzoriu, ci trebuie să poată fi exercitat efectiv. Or, în absența posibilității de transcriere a căsătoriei încheiate în Belgia, Adrian și Clai nu au posibilitatea să primească o carte de rezidență pentru că, în fapt, căsătoria lor nu e recunoscută de România”, susține avocatul.

Sunt oare întemeiate și legitime acuzațiile formulate de cuplul de homosexuali și de Asociația ACCEPT? Pot fi considerați că formează o familie asimilată familiei tradițional românești întemeiată pe unirea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie și pot avea același statut juridic? Statul Român a încălcat drepturi și libertăți fundamentate recunoscute de Constituție și de instrumente juridice internaționale cuplului de homosexuali? Sunt întrebări la care încercam să răspundem succint în acest studiu.

 

  1. Familia tradițională ortodoxă

Căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei.

Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propiuzis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut.

Aceasta este deosebirea de esență și radicală dintre căsătoria și familia tradițional ortodoxă iar pe de altă parte oricare altă formă de parteneriat civil între homosexuali sau heterosexuali concepute ca forme exclusiv juridice de către atei și guvernanții atei care desconsideră și prigonesc dreapta credință ortodoxă. De aceea nu poate exista compatibilitate între căsătoria și familia tradițională, ortodoxă română și parteneriatele civile și nici acestea nu pot fi recunoscute ca formând o familie. Pentru a avea legitimitate ontologică normele juridice și morale nu pot și u trebuie să fie contrare dogmei și adevărurilor de credință ale ortodoxiei. Este o gravă greșeală a guvernanților zilelor noastre de la toate nivelurile și din toate structurile în a considera că juridicul poate să aibă autonomie și să fie separat, față de sensurile și rațiunile existenței în general, ale existenței umane în special față de adevărurile de credență ortodoxe revelate nouă de către Dumnezeu și cuprinse în Sfânta Evanghelie, dogme ale Bisericii, Sfânta Tradiție și scrierile Sfinților Părinți. Este eronat a crede că puterea statală exercitată abuziv de către guvernanții atei poate crea o realitate socială contrară firii. Din nefericire guvernanții și ateii din zilele noastre se află profund ancorați în această eroare și ce este și mai grav este că vor să impună nefirescul existențial, neantul lipsei de sens tuturor.

’’Biserica Ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos... La baza concepției despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupului și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane’’1.

Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că: ’’Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică’’2.

Taina nunții și a familiei a fost instituită de Însusi Dumnezeu în grădina Raiului când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam și pe Eva zicând: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul si femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar si la rău, la bucurii dar și la necazuri, la rugăciune, dar și în momentele de rătăcire si slăbire a credinței, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia.

Familia nu este un parteneriat civil între heteroxexuali sau homosexuali. Nu este și nu poate fi o simplă relație socială care poate deveni un raport juridic. Este o unire prin har și iubire a două ipostasuri umane diferite, a unui bărbat și a unei femei. Acest adevăr este de necontestat pentru că rezultă din cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a scris porunca aceasta;
Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa.
Şi vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un trup.
Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă( Marcu 10, 5-9).

Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat în același sens „Înțelepciunea lui Dumnezeu a despărțit pe omul inițial unul în două și, pentru a arăta că și după despărțire este tot unul, nu a permis doar unuia să fie capabil a naște copii. Căci singur nici unul nu este om întreg, ci doar jumătate. Ai văzut Taina Căsătoriei? A făcut din unul încă unul. Şi, de vreme ce i-a unit pe aceștia doi, mai zidește în acest fel încă unul, așa încât din unul se naște omul, deoarece femeia și bărbatul nu sunt doi, ci unul. Faptul că este doar unul se arată și din plăsmuirea trupului femeii, deoarece ea s-a făcut din coasta bărbatului și astfel avem două jumătăți. De aceea o și numește ajutor, pentru a arăta că sunt de fapt unul. De aceea și preferă să se însoțească cu aceasta mai mult decât cu tatăl și cu mama lui.”

Între Părinții Răsăritului este răspândită concepția conform căreia căsătoria este unirea a două persoane într-o singură ființă, într-o singură esență, într-un singur trup și într-un singur suflet, dar în două persoane. Eul conjugal nu distruge persoanele, precum în Sfânta Treime unitatea celor trei Persoane se realizează într-o singură fire. Un singur Dumnezeu și în același timp Treimea. Așa și în unirea conjugală, două persoane formează o bimonadă, care recapitulează taina unității dumnezeiești3.

’’Când soțul și soția se unesc în căsătorie, aceasta nu se arată în mod pământesc, ci ca un chip al lui Dumnezeu Însuși.” Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur ne face să vedem căsătoria ca o icoană vie a lui Dumnezeu, ca o teofanie.

Din toate cele relatate se vede clar că scopul căsătoriei este redobândirea unității omului, care a fost destrămată și e în continuare destrămată de păcat și care este creatoare și ziditoare în multe feluri, dintre care unul este nașterea de copii.

Această unire nu se epuizează însă într-o formă teologică, ci presupune un mod anume de viață, în care ea se și realizează. Taina Cununiei nu se sfârșește cu săvârșirea slujbei, ci doar începe cu aceasta, pentru a continua atâta vreme cât continuă viața soților.

Slujba cununiei nu împlinește unirea soților, ci prin ea se dă posibilitatea ca soții să înceapă procedura împlinirii ei, care este un anume mod de viață. Acest mod de viață este pregustat simbolic în slujba cununiei prin potirul comun din care sorb amândoi4.

„Când soțul și soția se unesc în căsătorie, aceasta nu se arată în mod pământesc, ci ca un chip al lui Dumnezeu Însuși.” Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur ne face să vedem căsătoria ca o icoană vie a lui Dumnezeu, ca o teofanie. Starea căsătoriei este sfântă, deoarece prefigurează Împărăția cerurilor și este unirea și unitatea harică și de iubire, care este chipul profetic al Împărăției lui Dumnezeu.

Învățătura Bisericii Ortodoxe definește familia, care ia ființa prin Sfânta Taină a Nunții sau a Căsătoriei, drept biserica cea mică, sau biserica domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului cu femeia stă Taina Iubirii, așa cum mai este numita plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii unei vieți creștine și al procreării. Pentru ca aceasta uniune se face “în Hristos și în Biserică”, ea primește chipul unirii dintre Iisus Hristos și Biserică. Prin unirea Tainei, cele două părți devin indisolubile și convergente. Prin asimilare si reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar împlinirea ei face vie si lucrătoare Evanghelia în Biserică și în lume. Și tot in virtutea acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea al Sfintei Treimi devine modelul de manifestare al familiei creștine, după cum susține si Părintele Profesor Dumitru Staniloae5.

Rolul familiei este acela de a susține și afirma valorile familiei și a întări poziția acesteia în societate. Căci  familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Familia este singura care înnoiește permanent lumea, aducând cu sine copiii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul lor alte familii. Așadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăți, dovada faptul că însuși Dumnezeu-Fiul s-a născut din femeie și a intrat in istorie ca un copil, crescut într-o familie.

Astăzi, rolul și importanta acordate familiei sunt tot mai mult diminuate. Familia este considerată numai ca o instituție socială și juridică, iar unirea prin căsătorie dintre in bărbat și o femeie ca un contract civil. S-a diminuat foarte mult în viziunea guvernanților dar și a societății secularizată semnificația sacră a familiei și misiunea sa sacră în societate, esența familiei ca Taină instituită de Dumnezeu. Consecința este proliferarea formelor de conviețuire pe bază de parteneriate civile între un bărbat și o femeie, a avorturilor, caracterul efemer a unor asemenea forme civile de parteneriate, destrămarea familiilor tradiționale, crizele familiale, abandonul copiilor și preocuparea dominantă a partenerilor unor asemenea cupluri pentru acumularea de bunuri materiale, pentru consum și distracții. Pe această tendință de refuz al sacrului, al dreptei credințe ortodoxe, de ateism, proliferează și cuplurile de homosexuali care vor să fie considerați instituțional și juridic că sunt o familie. Toate aceste aspecte negative au drept cauză lipsa binecuvântării lui Dumnezeu prin preot în sfânta Taină a Nunții și secularizarea tot mai accentuată a societății în care trăim, mulți dintre noi refuză conștient mâna pe care Dumnezeu prin Biserica Sa o întinde tuturor spre dobândirea mântuirii.

Familia tradițional ortodoxă românească nu a fost și nu este numai o simplă instituție juridică. Biserica Ortodoxa și majoritatea poporului român drept credincios nu și-au schimbat și nu își vor schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi si icoana Familiei Sfinte, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut «cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni» (Luca 2, 52). Rolul său este acela de a susține și afirma valorile familiei și a întări poziția acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. „Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsura și pentru biserica mica, se aplică și reciproca. De aceea, responsabilitatea și grija pe care statul, toate celelalte instituții și fiecare dintre noi în parte trebuie să le manifestam față de ea constituie o necesitate ce se impune de urgență în zilele noastre.’’6

Familia românească tradițională și ortodoxă este și rămâne o realitate puternică și care nu va putea fi atinsă de valurile modernismelor contemporane, de încercările neputincioase ale celor care temporar și efemer conduc statele, de a abandona de a nega și desconsidera sfințenia familiei al cărui început este Taina nunții. Prea fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a subliniat acest fapt de necontestat: “Familia creștină este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi, orientat spre viață și iubire eternă”.

 

III. Aspecte juridice privind nelegalitatea căsătoriilor între homosexuali și a parteneriatele civile

Parteneriatele civile și căsătoriile între homosexuali nu pot fi recunoscute juridic și nu pot fi considerate juridic o familiei nu numai din perspectivă teologică ortodoxă, dar nici în raport cu principiile dreptului și reglementările normative interne și internaționale în materie. Prezentăm următoarele argumente:

1. În drept, încă de pe vremea jurisconsulților romani se face distincția dintre acte juridice și fapte juridice. Primele sunt manifestări de voință ale unui subiect de drept cu scopul de a produce efecte juridice. De exemplu un contract civil sau orice act normativ. Faptele juridice sunt după caz fapte naturale cărora li se conferă sensuri și semnificații juridice, sau fapte ale omului care nu au ca finalitate producerea unui efect juridic, dar legea le conferă dimensiune juridică.

Familia este un fapt natural, ontologic bazat pe căsătorie și unirea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie și care este consacrat ca atare de normele juridice. Scopul principal al familiei este procrearea. Prin urmare legiuitorul intern sau internațional nu poate să ignore obiectivitatea faptelor naturale iar reglementările normative nu pot fi contrare firii sau naturii. Așa se explică de ce în materie constituțională sau civilă familia și respectiv dreptul la familie au fost consacrate pornind de la fapte naturale, garantate distinct, fără a fi asimilate cu dreptul la asociere, uniune, parteneriat, relații contractuale etc.

Reglementările normative actuale, jurisprudența sau doctrina care încercă să asimileze parteneriatele, uniunile de orice fel inclusiv cele între homosexuali cu familia sunt lipsite de orice legitimitate deoarece contrazic faptul natural, ontologic al familiei.

Există doctrinari care aduc argument pentru a asimila parteneriatele civile, inclusiv dintre homosexuali, faptul că în sens larg noțiunea de familie include descendenții, ascendenții și colaterali sau existența familiilor monoparentale sau familiile în care copii sunt adoptați. În opinia noastă aceste argumente nu pot fi primite deoarece se confundă familia bazată pe un fapt natural, unirea prin căsătorie dintre un bărbat și o femeie în scopul procreerii cu formele sociale derivate ale familiei din familia naturală. Toate au la bază același fapt natural pe care l-am precizat și nu o simplă unitate contractuală civilă sau un parteneriat civil.

Alte fapte naturale cu semnificație juridică: nașterea, determină dreptul la viață, moartea generează dreptul la succesiune, diferența naturală dintre bărbat și femeie determină juridic protecția femeii în unele situații speciale și chiar un regim juridic diferit privind unele obligații și drepturi între bărbați și femei. De exemplu, femeile se pot căsătorii la o vârstă mai mică decât a bărbaților. Din nefericire normativismul juridic are de multe ori un conținut contra naturii și al firii. Iată un exemplu în acest sens: nu există o recunoaștere juridică a vieții intrauterine și mai mult se încearcă acreditarea dreptului la avort ca drept fundamental, constituțional.

2. Reglementările noastre interne privind familia sunt legitime pentru că reflectă faptul natural al familiei. Nu dorim să analizăm amănunțit acest aspect, dar ne referim la dispozițiile art. 48 din Constituție care consacră dreptul la familiei definită ca fiind unirea liber consimțită dintre soți și la reglementările din art.1 alin 3 din Legea fundamentală, acestea din urmă impun obligația pozitivă a statului de a respecta tradițiile democratice ale poporului român. Familia la poporul român, conform credinței ortodoxe majoritare și tradițiilor acestuia, este bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie cu scopul procreării și nicidecum pe o formă de parteneriat civil.

Legislația subsecventă Constituției și conformă cu aceasta reglementează în detaliu dreptul la familie am în vedere în mod deosebit dispozițiile art. 258 , 259 și 277 din Codul Civil.

Reglementările menționate definesc familia în sensul faptului natural și al tradițiilor ortodoxe ale poporului român, ca fiind căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie. Mai mult dispozițiile art. 277 din Codul civil interzic recunoașterea în România a căsătoriilor încheiate între homosexuali în străinătate sau a parteneriatelor civile de orice fel.

Edificatoare sunt și reglementările art. 277 alin 4 din Codul Civil prin care se menționează aplicarea în toate cazurile a dispozițiilor interne și internaționale privind circulația persoanelor și cele referitoare la alte drepturi subiective. Prin urmare există garanții normative privind protecția drepturilor civile și sociale ale acestor persoane care formează o minoritate socială.

Este evident că atâta timp cât aceste reglementări rămân în vigoare nu poate fi adoptată o lege a parteneriatului civil sau recunoașterea căsătoriilor între homosexual încheiate în străinătate. Aceste dispoziții normative sunt constituționale fapt constatat și de Curtea Constituțională a României.

3. Instrumente juridice internaționale sau regionale recunosc și definesc familia pe baza faptului natural și ontologic pe care îl reprezintă. Cu titlu de exemplu ne referim la:

Articolul 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, conform căruia, ’’Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului’’.

Articolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care stipulează că, ’’Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept’’;

Articolul 9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cu care, Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi’’.

Se impune observația că nici unul dintre dintre aceste tratate și convenții internaționale nu consacră și nu garantează căsătoria între homosexuali și nici parteneriatele civile care ar putea fi asimilate familiei.

O altă observație este aceea că reglementări internaționale menționate produc efecte juridice și sunt obligatorii pentru statele semnatare inclusiv pentru structurile instituționale ale Uniunii Europene. Din nefericire această obligativitate juridică a textelor menționate este ignorată de unele state și chiar de UE. Se caută soluții juridice pentru a le ocoli.

Definirea constituțională a căsătoriei ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie nu numai că nu încalcă jurisprudența CEDO și a altor instanțe internaționale, dar asigură chiar respectarea acesteia în sensul recunoașterii dreptului propriu Statelor Membre de a defini căsătoria. Or acest drept al statelor de a defini această instituție include și posibilitatea statuării ei în acord cu reglementarea dreptului la căsătorie, așa cum a fost el consacrat în mod expres în documentele internaționale amintite.

În ceea ce privește jurisprudența, redăm aspectele relevante reținute în motivarea deciziilor pronunțate de CEDO de-a lungul timpului:

Mai mult decât atât, ceea ce este extrem de important este faptul că, în mod constant cu practica sa de-a lungul timpului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează faptul că raționamentul referitor la parteneriatul civil nu se aplică, mutatis mutandis, căsătoriei.

În mod similar, Curtea de Justiție a Uniunii Europeane a statuat în 24 noiembrie 2016, faptul că, ’’Statele Membre sunt libere să legifereze sau nu căsătoria între persoane de același sex în baza aceluiași principiu esențial că Statele sunt cele care au competența de a defini și de a reglementa căsătoria’’. Amintim că deciziile CJUE sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii Europene și schimbarea jurisprudenței acestei instanțe nu este justificată și demonstrează ingerința celor care dețin puterea în UE în activitatea instanței europene.

În concluzie, nici convențiile menționate și nici jurisprudența CEDO nu obligă Statul Român să definească într-un anumit fel căsătoria, ci, dimpotrivă, acestea garantează că reglementarea instituției familiei, pe de o parte rămâne a fi făcută la nivel național, potrivit tradițiilor, obiceiurilor și civilizației fiecărui stat, iar pe de altă parte, aparține domeniului intern de reglementare în baza suveranității, a marjei de apreciere a statelor și a competenței naționale.

Există țări precum Slovenia, Croația, Ungaria, Polonia, Bulgaria și altele care nu au, nici în prezent, recunoscute căsătoriile între persoane de același sex.

4. Jurisprudența Curții Constituționale a României este din nefericire în această privință paradoxală.

Pe de o parte se constată constituționalitate reglementărilor interne privind definirea familiei și a căsătoriei iar pe de altă parte se acreditează distincția dintre familie și viața de familie pentru a justifica parteneriatele civile inclusiv între homosexuali.

Exemplificăm în acest sens cu argumentări ale instanței noastre constituționale: ’’Art. 48 din Constituție consacră și protejează dreptul la căsătorie, și relațiile de familie rezultând din căsătorie, distinct de dreptul la viață familială/respectarea și ocrotirea vieții familiale, cu un conținut juridic mult mai larg, consacrat și ocrotit de art.26  din Constituție. Noțiunea de viață de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de relațiile de familie rezultând din căsătorie”. (CCR,Decizi nr 580/2016 , paragraf 40)

„Din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală. Există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, numită concubinaj” (CCR, Decizia nr 562/2017 , paragraf. 21 și 35).

Sau chiar mai mult: „Relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 26  din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viață privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare” (CCR, Decizia nr. 534/2018 , paragraf. 41).

În opinia noastră aceste argumente ale Curții Constituționale nu sunt conforme cu reglementările constituționale românești în materie, nici cu tratatele internaționale semnate de România.

Distincția dintre familie și viața de familie este artificială, fără baza naturală și juridică.

Nu se poate face o separație rigidă dintre esență și fenomen. Nici măcar filosoful Kant nu a făcut-o. În cazul nostru viața de familie (fenomenul) nu poate fi disociată de familie (esența). Din perspectivă juridică dispozițiile constituționale românești și reglementările constituționale nu consacră separat dreptul la viață de familie față de dreptul la familie. A realiza pe cale de interpretare juridică o astfel de distincție este inadmisibil conform principiului că ’’unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă’’.

5. Cuplurile de homosexuali reclamă la CEDO încălcarea art. 8 și art 14 din Convenție, încălcarea dreptului la liberă circulație și stabilirea domiciliului pe teritoriul României și în mod deosebit nerecunoașterea căsătoriei lor încheiată în alt stat de către Statul Român.

În opinia noastră aceste drepturi nu sunt încălcate. Principiul egalității, consacrat și in Constituția României, (art. 16), nu înseamnă uniformitate. Situațiile diferite trebuie reglementate diferit prin aplicarea principiului proporționalității, așa cum arată în md constant jurisprudența CEDO și a Curții Constituționale. Prin urmare, căsătoria dintre homosexuali fiind diferită de căsătoria dintre persoane de sex diferit nu poate fi asimilată juridic familiei în sensul prevăzut de Constituție și reglementările infra constituționale. La fel și parteneriatele civile de orice fel.

Legea fundamentală prevede principiul universalității drepturilor și libertăților fundamentale, adică vocația fiecărei persoane la totalitatea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție. Dar această nu înseamnă că orice persoană poate exercita oricând și necondiționat aceste drepturi. Exercitarea drepturilor inclusiv dreptul la familie este condiționat de căsătoria liber consimțită dintre persoane de sex diferit și prin urmare nu poate fi recunoscută posibilitatea exercitării acestui drept de către homosexuali.

Cuplurilor de homosexuali nu li se încalcă niciunul din drepturile fundamentale prevăzute de Constituție și de legislația subsecventă. De exemplu dreptul de a dispune de propria persoană prevăzut de art. 26 alin 2 de Constituție le este garantat. De menționat că acesta nu este un drept absolut și poate fi exercitat, așa cum arată și Constituția în condițiile în care nu se încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri. La fel dreptul la liberă circulație care include și dreptul la domiciliu pe teritoriul României poate fi exercitat și de partenerul străin al unui cuplu de homosexuali căsătoriți în altă țară, dar nu în calitate de membru al unei familii, ci în conformitate cu legislația internă aplicată străinilor.

6. Din nefericire dreptul Uniunii Europene și jurisprudența CJUE a evaluat în direcția limitării la minim a suveranității naționale și a independenței legislative a statelor membre, ceea ce în opinia noastă este un fapt grav care aduce atingere nepermisă suveranității naționale inclusiv pentru România. Nu dorim să dezvoltăm acest subiect, am scris unele articole în acest sens, dar ne referim la recentele decizii ale CJUE pronunțate în procedura întrebărilor preliminarii, declanșată chiar de unele instanțe din România, decizii în care se afirmă nu numai regula priorității dreptului UE, dar chiar și supremația acestuia față de ordinea de drept și ordinea constituțională internă. În baza acestor decizii judecătorii nu mai sunt obligați să respecte și să aplice deciziile Curții Constituționale, dacă instanța constată că sunt contrare dreptului Uniunii Europene.

După cum se știe regulamentele UE sunt obligatorii pe teritoriul statelor membre iar directivele creează obligația pentru statele membre de a legifera conform obiectivelor stabilite de acestea. În mod nejustificat și contrar jurisprudenței anterioare, dreptul UE recunoaște parteneriatele civile între homosexuali și chiar căsătoria acestora și a impus obligații statelor membre în acest sens. Împotriva României s-a declanșat deja procedura de pre-infringement de către Comisia Europeană pentru nerespectarea obligațiilor asumate față de UE privind recunoașterea legislativă a căsătoriilor dintre homosexuali sau a parteneriatelor civile care să fie asimilate familiei.

7. Nu este necesară o reglementare normativă specială pentru diferitele forme de parteneriat civil între heterosexuali sau homosexuali, parteneriate care există în prezent în România. Principiul moral și juridic al toleranței permit existența lor fără a fi asimilate familiei, cu condiția de a nu contraveni legislației în vigoare, ordinii de drept sau bunelor moravuri.

Există situații de fapt în societate care nu formează și nu pot forma obiectul unor reglementări juridice, dar în anumite împrejurări pot genera efecte juridice. Mă refer în mod deosebit la sfera vieții intime și private a persoanei. Din punct de vedere constituțional există obligația autorităților publice de a ocroti și respecta viața intimă, familială și privată a persoanei și chiar dreptul persoanei de a dispune de a însăși. ( art. 26 din Constituție). Există însă o condiție; aceste situații de fapt, inclusiv cele ale vieții personale să nu aducă atingere drepturilor altora, ordinii sociale și juridice, bunelor moravuri.

Normele juridice nu pot să reglementeze toate aspectele și manifestările foarte complexe ale vieții private. În acest sens sociologul francez Jean Carbonnier a elaborat teoria intitulată ’’Ipoteza non-dreptului’’.

Pe de altă parte principiul toleranței care este de natură morală dar este recunoscut și juridic (art. 29 alin 2 din Constituție și art. 1 alin 3 din Legea Fundamentală, care făcând referire la tradițiile democratice ale poporului român, în opinia mea îl implică), presupune printre altele coexistența în mediul social a diversității unor astfel de situații de fapt în care autoritatea normativă a statului nu intervine, dacă sunt respectate condițiile constituționale la care am făcut referire.

Existența cuplurilor de heterosexuali sau homosexuali ce nu formează sau nu pot forma o familie, în opinia mea pot fi incluse în sfera realităților juridice tolerate moral și juridic.

Formele de conviețuire dintre homosexuali nu pot fi recunoscute juridic, nu pot avea un statut juridic dar pot fi tolerate social și juridic, existând și obligația negativă a statului de a nu îngrădii și aduce atingere unor asemenea situații de fapt, dacă nu se încalcă bunele moravuri și ordinea de drept sau socială.

Un alt aspect este distincția dintre drepturile subiective patrimoniale și drepturile subiective nepatrimoniale. Primele se referă la raporturi juridice cu privire la bunuri, iar drepturile subiective nepatrimoniale se referă la relații sociale cu privire la persoane, la viață, familie, în esență sunt drepturi care nu au și nu pot avea valoare economică și nu au ca finalitate interese materiale. Contractele, manifestări de voință bilaterale sau multilaterale între persoane, pot avea ca și conținut juridic numai relații sociale cu privire la drepturi și obligații patrimoniale nu și relații sociale, drepturi, obligații cu caracter nepatrimonial. Filosofia și teoria dreptului arată că orice contract presupune coexistența unor interese opuse ale subiectelor de drept participante bazate pe distincția materială dintre ’’al meu’’ și ’’al tău’’ și interesul declarat de a avea, de a dobândi bunuri sau un statut social bazat pe criterii economice.

Prin urmare, căsătoria și familia nu reprezintă raporturi contractuale și nu sunt consecința unor astfel de raporturi juridice. Așa cum însăși Constituția și instrumentele juridice internaționale recunosc și consacră, familia nu este o relație contractuală dintre un bărbat și o femeie, pentru că nu are un scop material, ci o unire liber consimțită. Unirea, unitatea, în căsătoria și familia naturală nu este și nu poate fi asimilată unui raport juridic contractual, chiar dacă istoria consemnează existența contractelor de căsătorie, chiar dacă legislația în vigoare admite existența încheierii unor contracte între soți cu privire la administrarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, dar care nu au ca scop drepturi și obligații subiective cu caracter nepatrimonial rezultate din căsătorie. Existența nefirească a căsătoriilor contractuale și nu ca unire, unitatea între soți este denumită în popor ’’căsătorie din interes’’.

În concluzie, din perspectivă juridică familia este o realitate socială cu un caracter nepatrimonial care implică și generează drepturi și obligații cu același caracter nepatrimonial, excluzând relațiile de tip contractual care au ca unică finalitate aspecte materiale, economice.

În baza acestei argumentări este de neconceput sub aspect juridic reglementarea normativă o formelor de conviețuire între homosexuali pe baza unor parteneriate contractuale care să conferă unor astfel de cupluri drepturi subiective nepatrimoniale, drepturi care sunt proprii numai familiei naturale, care așa cum am arătat nu are o origine contractuală. Pentru argumentele expuse apreciez că orice formă de parteneriat contractual civil între persoane, cu scopul de a conferi legitimitate și recunoaștere juridică unei modalități de conviețuire ce nu este o familie, dar se dorește a fi asimilată acesteia, este contrară principiilor și diferențelor juridice dintre instituțiile mai sus arătate.

Doctrina tradițională a dreptului și reglementările normative clasice au reflectat și au fost conforme naturii umane și existenței în general. De aceea au valoare și legitimitate obiectivă.

Spre deosebire, modernismul juridic contemporan, invocând principii esențiale ale statului de drept, în mod deosebit principiul egalității și al nondiscriminării, deformează aceste principii, le aplică eronat, încercând să creeze o ordine juridică și socială contrară existenței, naturii și ordinii naturale și morale, fapt care în opinia mea anulează orice urmă de legitimitate acestor construcții normative. Ne referim în mod special la legalizarea căsătoriilor între homosexuali sau a parteneriatelor civile, forme juridice contractuale, care în mod forțat și cu consecințe dezastruoase pentru ordinea socială și morală sunt asimilate familiei naturale. De aceea dispozițiile Codului Civil care interzic aceste forme contractuale de conviețuire, în opinia mea sunt legitime și abrogarea lor ar fi o mare eroare.

Dorim să menționăm că până la adoptarea actualului Cod Civil relațiile de familie, drepturile și obligațiile nepatrimoniale rezultate sau implicate de existența familiei naturale au fost reglementate distinct de raporturile juridice contractuale civile și de drepturile, obligațiile materiale civile patrimoniale. Există separat de Codul Civil și Codul Familiei și o doctrină juridică importantă a familiei. Această diferențiere de reglementări juridice era necesară și corespundea pe deplin naturii umane.

Din nefericire, sub imperiul reglementărilor și cerințelor politice ale instituțiilor supranaționale ale UE, s-a renunțat la această concepție juridică, a fost abrogat Codul Familiei și s-a adoptat actuala ’’concepție monistă’’, a reglementării relațiilor de familie tot de Codul Civil, fapt care în opinia mea creează posibilitatea (contra naturii), considerării familiei și a căsătoriei ca un raport contractual și acceptarea altor forme contractuale de parteneriat civil asimilate familiei.

 

IV. Unele concluzii

- Conform dreptului natural și legislației în vigoare, nu se poate recunoaște în România căsătoria și familia unui cuplu de homosexuali. O astfel de uniune, indiferent care este sursa ei nu poate fi identică familiei.

- Căsătoria dintre homosexuali încheiată în alt stat nu poate fi recunoscută în România și nici nu poate genera dreptul la familie.

- Întrucât familia este nu numai un drept, ci și o instituție juridică de natură constituțională, adoptarea de către Parlament a unei legi privind dreptul la familie pentru homosexuali, sau parteneriatele bazate pe distincția dintre familie și viața de familie ar fi posibilă în opinia mea numai după modificarea Constituției în acest sens. Nici Constituția și nici legislația subsecventă nu consacră și nu garantează în România asemenea forme de parteneriat, ba mai mult le interzic.

Ar fi necesar și abrogarea art. 277 din Codul Civil, fapt care nu se poate realiza decât după o procedură legislativă derogatorie de la dreptul comun deoarece Codul Civil este o lege organică.

- Drepturile constituționale și subiective ale cuplurilor de homosexuali nu sunt încălcate în România și pot fi exercitate în condițiile prevăzute de lege.

- Nu este necesară o reglementare normativă specială pentru diferitele forme de parteneriat civil între heterosexuali sau homosexuali, parteneriate care există în prezent în România. Principiul moral și juridic al toleranței permit existența lor fără a fi asimilate familiei, cu condiția de a nu contraveni legislației în vigoare, ordinii de drept sau bunelor moravuri.

- Din nefericire, soluția la CEDO în aceste litigii este previzibilă și probabil va fi împotriva României.

- Ultima tentativă de revizuire a Constituției a avut loc în 2018, când în baza unei inițiative cetățenești s-a propus revizuirea art 48 alin 1, în sensul că,‘’ Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie‘’. Au fost parcurse cu success toate etapele procedural, dar actul final al aprobării revizuirii, dar Referndumul național a eșuat, întrucât nu a fost atins pragul de validare. Conform Biroului Electoral Central, 21,1% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne în cele două zile dedicate consultării. Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a înregistrat, astfel, cea mai slabă prezență la vot din 1990 și până în prezent. Modificarea Constituției a fost susținută de 91,56% dintre cei prezenți la urne. Este prima inițiativă cetățenească de revizuire a Constituției demarată în România de la căderea comunismului în 1989.

Acest Referendum este un exemplu elocvent al indiferenței majorității electoratului român față de Constituție și în special pentru includerea în conținutul normativ al Legii fundamentale a unui principiu privind constituirea familiei axat pe tradițiile și valorile dreptei credințe ortodoxe a poporului român a căror valabilitate și viabilitate se apropie de 2000 de ani.

Dar merită să afirmăm în continuare, în doctrină sau în alte forme și mai ales în fapt familia tradițională românească milenară bazată pe credința ortodoxă.

Dumnezeu să ne ajute !

1 Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Basilica, București, p.7
2 Dumitru Stăniloae, op. cit,, p. 183
3 Pentru dezvoltări a se vedea, Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia, dificultăți și soluții, Editura Sofia, București, 2012
4 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op cit, pp 71-75
5 Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 189
66 Stelian Gomboș, Familia creștină între tradiția autentică a valorilor perene și modernitatea consumistă a gândirii trecătoare, publicat, articol publicat în Națiunea la 30 mai 2012

 

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Informatica in Ortodoxie

 

Ideea acestui articol a apărut ca urmare a existenței site-urilor ortodoxe, a unei rețele ortodoxe de socializare (Sotiras) și a animațiilor ortodoxe. Toate acestea sunt de mare folos și sunt realizate cu ajutorul Informaticii.

De la început trebuie să precizez că sunt conștient de efectele negative ale jocurilor pe calculator și, în general, de efectul nociv al calculatorului la vârste mici!

În acest articol încerc să arăt care ar fi, după părerea mea, locul Informaticii în Ortodoxie.

Din învățătura Sfinților Părinți știm că “extremele sunt de la draci”. Și vedem două concepții extreme:

– Calculatorul fără limite;

– Calculatorul este unealta celui rău.

Prima extremă este clară și a fost combătută, așa cum se cuvine, de mulți autori ortodocși.

A doua extremă va fi discutată în acest articol.

De ce ar fi calculatorul unealta celui rău? Pentru că există necuviințe pe internet? Dar aceasta este vina celor care au creat siteuri cu necuviințe. Sau pentru că adolescenții petrec prea mult timp în fața calculatorului? Dar aceasta ține de programul făcut de familie. Sau pentru că elevii sunt mai atrași de internet decât de școală? Rezolvarea e simplă: Școala trebuie să devină mai atractivă decât internetul. Va spune cineva că e imposibil? Nu este imposibil! Dai voință și iei putere! De profesori și de minister ține aceasta. Sau pentru că se dirijează rachete militare cu ajutorul calculatorului? Dar asta e alegerea greșită a unor oameni, nu vina calculatorului sau a Informaticii.

Calculatorul este doar o unealtă. Iar o unealtă, în general, poate fi folosită cu un scop rău sau cu un scop bun. Într-adevăr, există și unelte rele, de exemplu uneltele de tortură inventate și folosite de inchiziție. Însă calculatorul nu intră în această categorie, deoarece are multe aplicații folositoare pentru omenire. Se află în situația bisturiului. Cu un bisturiu poate fi omorât un om. Dar tot cu un bisturiu poate fi salvată viața unui om. Poate avea chiar o influență asupra mântuirii, dacă salvarea vieții se face pentru bolnav prilej de pocăință.

Și fiindcă a venit vorba de Medicină, este locul să vorbim despre Informatica Medicală. Facultățile de Medicină au un Curs de Informatică Medicală și Biostatistică, foarte important la actualul nivel de dezvoltare a științei. În prezent, nicio clinică nu poate funcționa fără calculatoare și softuri medicale. Baza de date cu fișele pacienților (date personale, analize, diagnostice, tratamente, evoluție), supravegherea automată a pacienților în secțiile de Terapie Intensivă, softurile care ajută diagnosticul, tratamentul și prognosticul, softurile de Biostatistică necesare în cercetare, toate acestea se bazează pe Electronică și Informatică. Personal, am asistat la situații în care aceste softuri necesită îmbunătățiri care nu pot fi realizate decât de informaticieni cu o foarte bună pregătire profesională.

Securitatea cibernetică este, de asemenea, un domeniu vital.

Foarte importante sunt și site-urile ortodoxe. Mitropoliile au site-uri, mănăstirile au site-uri, parohiile au site-uri, chiar și școlile ortodoxe au site-uri. Toate acestea sunt de mare folos! Și cine să facă un site ortodox? Un ateu? Un sectar? Nu! De aceea avem nevoie de informaticieni ortodocși! Unii vor spune: Să se formeze ca informaticieni în facultate, nu în liceu! Chiar credeți că vor alege o facultate de Informatică dacă Informatica nu a devenit pasiunea lor din liceu? Să răspundem cu sinceritate la această întrebare!

În domeniul educațional, calculatoarele și softurile sunt foarte importante, iar aceasta s-a văzut recent, în contextul predării online. Chiar și predarea clasică se poate îmbunătăți prin folosirea softurilor educaționale (simulări științifice, lecții virtuale, teste, jocuri de logică, etc). Aici, România este mult în urmă și avem nevoie de informaticieni cu bună pregătire și cu principii ortodoxe.

Informatica dezvoltă la adolescenți gândirea algoritmică, foarte utilă nu doar în aplicații tehnico-științifice, ci și în disciplinarea minții.

Animațiile ortodoxe – despre care am discutat în articolul precedent – se realizează cu ajutorul calculatorului și al unor softuri complexe. Mulți se plâng de numărul foarte mic de animații normale, dar uităm că, de multe ori, părinții le interzic adolescenților să se ocupe de modelare 3D, animație, softuri de grafică, sub pretext că acestea ar servi industriei jocurilor. Da! Sunt de acord să nu le folosim pentru jocuri cu zombi și monștri, dar le putem utiliza frumos, pentru animații folositoare, pentru modelare 3D de obiecte bisericești, pentru proiectare de spații ortodoxe.

Sfântul Grigorie Palama ne învață că mintea și științele sunt daruri naturale pe care le primim de la Dumnezeu. Informatica este astăzi necesară aproape în toate domeniile de activitate și poate fi utilizată în mod cuvenit, spre slava lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor.

Ioan Vlăducă

Chilia Buna Vestire




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Filocalia romaneasca de la Sibiu si Sambata de Sus - Florin Dutu (CARTE)
 

Prezentare Filocalia romaneasca de la Sibiu si Sambata de Sus:

„Manuscrisul Filocaliei românești a lui Gherasim Safirin a fost păstrat cu sfințenie de actualul stareț al mănăstirii, Simion Combei, care i-a fost ucenic. Dânsul ni l-a încredințat spre cercetare, spre verificare și tipărire, în folosul așezământului unde a fost migălit. Când acest manuscris va fi dat la iveală, el va rămâne pentru totdeauna legat de numele Frăsineilor.”

Academicianul Nichifor CRAINIC, „Pentru Mânăstirea Frăsinei”, 29 mai 1938

„Se poate spune fără exagerare că fără Părintele Arsenie [Boca] şi fără mişcarea religioasă trezită în jurul mânăstirii Brâncoveanu, manuscrisele acestea ale Filocaliei ar fi avut şi ele soarta pe care au avut-o alte manuscrise ale ei şi ale altor traduceri păstrate în bibliotecile mânăstirilor. O repet: P.C. sa împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti. Se vede că duhul Filocaliei, pe care l-a reînviat P. C. sa în viaţa religioasă a poporului nostru, a fost condiţia de maturitate pentru apariţia scrierilor din Filocalie la lumina tiparului în româneşte.”

Pr. Dumitru STĂNILOAE, prefață la Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948

„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la mânăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete”.

Prot. Stavr. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Filocalia de la Sibiu şi Sâmbăta, Vol. II (Sibiu, 1947)

CUPRINS

Isihasmul - substanta Ortodoxiei
Cine poate practica Rugaciunea lui Iisus?
De la filocalia Sfantului Grigore Teologul la Filocalia de la Sibiu si Sambata de Sus
Filoacalia - "cartea de temelie a misticii noastre ortodoxe" - de la Sibiu si Sambata de Sus
Rugaciunea lui Iisus, de la Manastirea Sambata la Casa Regală
Academicianul Nichifor Crainic - Luminatorul Romaniei Interbelice
Dupa 1989 - Eliminarea prefețelor primelor patru volume
Bibliografie
Anexe
Detalii despre carte / COMANDA


Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul - Gabriel Bunge (CARTE)
 

Prezentare Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul:

Plecând de la personalitatea duhovnicească și scrierile avvei Evagrie Ponticul, precum și de la spiritualitatea monahismului egiptean din secolul IV, părintele Gabriel Bunge abordează în cartea de față una din temele cele mai delicate și profunde ale vieții creștine în general care cunoaște o arzătoare actualitate.

Într-un moment în care nu doar sensul autentic al paternității este contestat, ci însăși ideea de „tată” și de „mamă” e într-o criză profundă, cartea părintelui Gabriel ne oferă în oglindă patristică portretul adevăratului părinte duhovnicesc: om al rugăciunii și blândeții, acesta e cunoscătorul și transmițătorul unei experiențe personale a misterului Revelației creștine pe temeiul sigur al dogmelor și vieții Bisericii. Înfiat și născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt, credinciosul povățuit de un părinte duhovnicesc experimentat e călăuzit spre adevărata gnoză creștină, care nu este decât cunoașterea experimentată în rugăciune a Tainei Sfintei Treimi. Gnoza/cunoașterea creștină autentică e rezultatul unei pedagogii mistagogice indispensabile. Nedespărțită de blândețe și smerenie, ea culminează în comuniunea interpersonală mistică a credinciosului înfiat cu Paternitatea divină supremă.

CUPRINS

Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul
Paternitatea spirituala - o tema inactuala?
In duhul parintilor
Evagrie, fiu duhovnicesc al "sfintilor parinti"
Avva Evagrie
Parintele duhovnicesc - scurta schita
Hristos ca "Parinte" si paternitatea duhovniceasca
Harisma Duhului
Parintele duhovnicesc, gnostic adevarat
Medic si invatator
Discretia duhovniceasca
Gnoza vs gnosticism
Disciplina secretului vs ezoterism
Mistagogie duhovniceasca
Epilog: Discernamantul duhurilor
Aspecte ale gnozei crestine dupa avva Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul si cei doi Macarie
"Creati si innoiti dupa chipul lui Dumnezeu". Fundamentele biblico-teologice si sacramentale ale misticii evagriene
"Taina Unitatii". Ideea unitatii dintre Creator si creatura in mistica evagriana
Modul activ si contemplativ al rugaciunii in tratatul Despre rugaciune al lui Evagrie Ponticul
"Muntele inteligibil". De la contemplarea indirecta la cunoasterea nemijlocita a lui Dumnezeu
 
Detalii despre carte / COMANDA


Mai aproape de Maica Domnului - *** (CARTE)
 

Prezentare Mai aproape de Maica Domnului:

Detalii despre carte / COMANDA



Mai aproape de Sfintii Ingeri - *** (CARTE)
 

Prezentare Mai aproape de Sfintii Ingeri:

 

Detalii despre carte / COMANDA



Sfintii Parinti despre iesirea sufletului - Parascheva Enache (CARTE)
 

Prezentare Sfintii Parinti despre iesirea sufletului:

Frica vine adesea din necunoaștere. Și evităm ceea ce cunoaștem prea puțin. De aceea este vital să înțelegem, ca să ne putem bucura chiar și atunci când vine vorba despre taina morții noastre sau, mai exact, despre ieșirea sufletului din trup. Cum o vedem? Poartă către Împărăția cerurilor, vestea cea bună, „Paștile cele frumoase”? Sau gheena focului, durerea amarnică, întristarea cea de nemângâiat, mustrarea conștiinței, ca să nu mai amintim de chinurile cele nesfârșite? Ateu sau credincios, pe buza vieții, când se confruntă cu iminența morții, care nu ocolește pe nimeni, omul devine, fie și numai pentru câteva – ultimele – clipe, conștient că viața nu se oprește aici. 

Volumul de față se deschide cu vechi pilde ale Patericului alfabetic și tematic, și se continuă cu alte 22 de extrase (multe dintre ele traduse pentru prima oară în limba română) din texte hagiografice, omilii ale Sfinților Părinți, povestiri și mărturii care ne trezesc și ne provoacă să ne luăm în serios viața și să o prețuim. Aici se găsesc răspunsuri la câteva dintre dilemele subiectului, fă-cându-ne cunoscute trăi-rile și vedeniile sfinților ce ne descoperă parcursul sufletului după ieșirea din trup, ce înseamnă Raiul și iadul, Înfricoșătoarea Ju-decată, precum și îndem-nuri cu privire la pregătirea pentru Marea Trecere.

Detalii despre carte / COMANDA



Libertatea religioasa intre politica si politici - Catalin Raiu (CARTE)
 

Prezentare Libertatea religioasa intre politica si politici:

Dr. Cătălin Raiu (n. 1984) este primul român selectat ca membru în panelul de experți pe libertate religioasă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

A studiat teologie ortodoxă (licență și master) și științe politice (master și doctorat) la Universitatea din București și la Universitatea din Nottingham, Marea Britanie. A absolvit studiile post-doctorale în domeniul relațiilor stat-culte în cadrul Academiei Române. Este lect. univ. dr. la Facultatea de Administrație și Afaceri din cadrul Universității din București. După o experiență profesională de 7 ani în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte (2013-2019), Cătălin Raiu a devenit președintele-fondator al FoRB România. Asociație pentru Promovarea Libertății Religioase (forbromania.com).

„Cătălin Raiu este unul dintre cei mai de referință experți în domeniul protejării și promovării libertății de religie și credință. Eforturile sale sunt foarte bine cunoscute și apreciate la nivel internațional, în special la nivelul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și al Uniunii Europene.”

Ján Figeľ, Reprezentantul Special pentru
Promovarea Libertății de Religie și Credință în Afara Uniunii Europene (2016-2019)
 
Detalii despre carte / COMANDA


Aceasta este alegerea mea: ma incred in Dumnezeu - Stanislav Podivilov (CARTE)
 

Prezentare Aceasta este alegerea mea: ma incred in Dumnezeu:

Această carte conține o poveste despre un cneaz ager la minte și inteligent,  dar mândru și nerăbdător. Întâlnindu-se cu un tăietor de lemne și familia lui și văzând cât de puternică era credința în Dumnezeu în inimile acestor oameni obișnuiți, cneazul s-a umplut de mânie.

El a hotărât să le arate că Dumnezeu nu poate face nimic în fața puterii lui și că acești oameni ar trebui să aibă mai multă încredere în el, care le era conducător, decât în Dumnezeu.
Cneazul a dat multe porunci pentru a-l face pe tăietorul de lemne să-și piardă credința că Dumnezeu are grijă de el…
Dar oare Dumnezeu a fost de acord?
În paginile acestei cărți, cei mici vor afla cât de mult se îngrijește Dumnezeu de cei care se încred în El.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul - Gabriel Bunge (CARTE)
 

Prezentare Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul:

Plecând de la personalitatea duhovnicească și scrierile avvei Evagrie Ponticul, precum și de la spiritualitatea monahismului egiptean din secolul IV, părintele Gabriel Bunge abordează în cartea de față una din temele cele mai delicate și profunde ale vieții creștine în general care cunoaște o arzătoare actualitate.

Într-un moment în care nu doar sensul autentic al paternității este contestat, ci însăși ideea de „tată” și de „mamă” e într-o criză profundă, cartea părintelui Gabriel ne oferă în oglindă patristică portretul adevăratului părinte duhovnicesc: om al rugăciunii și blândeții, acesta e cunoscătorul și transmițătorul unei experiențe personale a misterului Revelației creștine pe temeiul sigur al dogmelor și vieții Bisericii. Înfiat și născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt, credinciosul povățuit de un părinte duhovnicesc experimentat e călăuzit spre adevărata gnoză creștină, care nu este decât cunoașterea experimentată în rugăciune a Tainei Sfintei Treimi. Gnoza/cunoașterea creștină autentică e rezultatul unei pedagogii mistagogice indispensabile. Nedespărțită de blândețe și smerenie, ea culminează în comuniunea interpersonală mistică a credinciosului înfiat cu Paternitatea divină supremă.

CUPRINS

Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul
Paternitatea spirituala - o tema inactuala?
In duhul parintilor
Evagrie, fiu duhovnicesc al "sfintilor parinti"
Avva Evagrie
Parintele duhovnicesc - scurta schita
Hristos ca "Parinte" si paternitatea duhovniceasca
Harisma Duhului
Parintele duhovnicesc, gnostic adevarat
Medic si invatator
Discretia duhovniceasca
Gnoza vs gnosticism
Disciplina secretului vs ezoterism
Mistagogie duhovniceasca
Epilog: Discernamantul duhurilor
Aspecte ale gnozei crestine dupa avva Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul si cei doi Macarie
"Creati si innoiti dupa chipul lui Dumnezeu". Fundamentele biblico-teologice si sacramentale ale misticii evagriene
"Taina Unitatii". Ideea unitatii dintre Creator si creatura in mistica evagriana
Modul activ si contemplativ al rugaciunii in tratatul Despre rugaciune al lui Evagrie Ponticul
"Muntele inteligibil". De la contemplarea indirecta la cunoasterea nemijlocita a lui Dumnezeu in tratatul Despre rugaciune al lui Evagrie Ponticul
Detalii despre carte / COMANDA


PICURI (NECESARI) DE ÎNŢELEPCIUNE - CUGETĂRI, vol. IX - Preot Stavrofor Radu Botiș

 

     Sunt absolut convins că nimic nu este întâmplător, toate se petrec în viaţa aceasta prin Pronia Divină, care ne călăuzeşte, iar Duhul cel Sfânt rămâne Lumina permanentă către astral. Mulţumind pentru noul răsărit al vieţii noastre, gândurile se întrepătrund adesea cu tumultul vieţii care, vrem sau nu vrem, readuc în conştiința noastră semnalul că trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea supremă cu Cel care ne-a creat. Atunci, întorcând capul în urmă, ne revedem această petrecere, analizând adesea ce am făcut şi ce ar trebui să mai completăm la statutul nostru. Într-o poezie personală gândeam la un moment dat:

 

,,Săraci, o prea săraci am fi
De n-am avea o călauză a noastră,
E prea puţin o pasăre măiastră-
Căci, cu nimic nu poţi asemui
Această Carte reînviind istorii,
Balsam vindecător şi fară de pereche,
Mai nouă parcă, dar atât de veche
Scriptura Sfântă, urcuşul spre glorii.

…………………………………………

Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă

Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii,
Purtând învăţătură hotărâtoare lumii,
Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă.

(Lumina Cărţii Sfinte)

 

Da, iată avem povăţuitorul suprem, care este Sfânta Scriptură de valoare incontestabilă, codul după care trebuie să ne coordonăm viaţa pentru a ajunge cât mai aproape de desăvârşire. Avem şi talanţii pe care i-am primit din partea Atotputernicului Dumnezeu, iar datoria de căpetenie este să nu-i păstrăm sub ţărână până la venirea Lui, ci să-i facem să se înmulţească – aceasta este adevărata datorie pe care o avem de indeplinit.

Cu părintele Ilie Bucur nu m-am întâlnit întâmplător, aşa trebuia să fie, iar prima impresie când l-am descoperit a fost oarecum de impact. Parcă revedeam chipul unui urmaş a lui Hristos revenit din vremi patriarhale, iradiind blândeţe, dar şi înţelepciune. Mai apoi am descoperit preotul iubitor de norod şi ţară, cât şi cărturarul neobosit, mereu aplecat cu drag şi reverenţă către frumuseţea slovei noastre străvechi. După cum singur mărturiseşte părintele: În urmă cu 11 ani, Bunul Dumnezeu, Întreit în Persoană: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a dorit ca viaţa mea să primească o nouă direcţie; o direcţie pe care eu nu am anticipat-o niciodată. Aşa se face că la acele momente delicate din ego-ul meu, am primit „de sus” o „veste-îndrumare” prin care eram nevoit să aştern pe hârtie, să scriu, din ceea ce citisem sau am acumulat în anii de şcoală. Îmi aduc aminte că am promis Providenţei, ca o compensaţie bunătăţii divine asupra fiinţei mele, să scriu 12 cărţi din înţelepciunea lumii, a marilor oameni de ştiinţă, religie şi alte domenii.

Întâmplătoare nu este această cifră, biblic vorbind, 12 reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu, dar şi numărul căderilor sub cruce pentru asumarea deplină a suferinţei crucificate în perspectiva restaurării noastre. Apostolii au fost tot atâţia, 12 ne aduce aminte şi de cele 12 coşuri cu firimituri şi de săturarea mulţimilor cu Hristos euharistic - ,,Pâinea ce S-a coborât din cer”.

Capitolul IX al Evangheliei de la Luca ne descoperă o cifră, 12, care este şi simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel care vindecă boala şi neputinţa din popor. Tot El vindecă pe femeia care de 12 ani se afla într-o grea neputinţă în timp ce se îndreptă spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a înfăptui o nouă minune cu fiica acestuia în vârsta de 12 ani.

V-aţi luat o … dulce povară şi iată roadele nu au întârziat.

PICURI DE ÎNŢELEPCIUNE „CUGETĂRI”, volumul IXvine să ne îmbogăţească cugetul, să ne redea, dacă era necesar, încrederea, să ne readucă în atenţie cuvinte de suflet ale înţelepților neamului şi nu numai. Folosind ca lectură un bogat material bibliografic din care amintim autori precum: Andrei Andreicuţ, Mitropolitul, Antonie Plămădeală Mitropolitul, Monahul Agapie al Athosului, Protosinghelul Nicodim Măndiţă, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Episcop Ioan Mihălţan, Paul Evdokimov, Nicolae Iorga, Dan Puric, Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Marlova Nicuşor, iar lista ar fi prea lungă enumerându-i pe toţi, dar şi Sfânta Scriptură sau Filocalia, părintele Ilie, nume predestinat, dimpreună cu doamna prof. ROZALIA BRÂNDAŞ aşează la loc de cinste în paginile cărţii ,, …valori constructive ale marilor noştri înaintaşi, ale căror fapte sunt vrednice de urmat”, cum se menţionează din primele pagini pentru ,,o îndreptare a acestor „strâmbi democraţi”, o redeşteptare din somnul imnic românesc, dar şi cel biblic, adică, aşa cum am spune „de la vlădică la opincă”, aşa cum se menţionează in alt loc, iar noi: „Fiecare în particular, în familie, în societate, la locul de muncă, dacă vom fi cu gândul curat şi smerit care „face din om înger” (pr. prof dr. Mircea Păcuraru)spun că ne vom împlini menirea.

Ideea de Dumnezeu, sfinţenie, biserică, patrie, popor, limbă, înţelepciune, istorie, dreptate, iertare, frumos, precum ,,mirosul de bună mireasmă” însoţesc lecturarea cărţii de faţă, creează o stare reconfortantă, naşte noi întrebări, dar generează şi răspunsuri.

O selecţie complexă de texte şi citate, ceea ce ne îndreptăţește să afirmăm faptul că pr. ILIE BUCUR şi prof. ROZALIA BRÂNDAŞ cu rafinament şi inteligenţă aduc în faţa cititorului teme majore, teme necesare în evoluţia noastră ca popor, neam tracic, ceea ce ne face să conchidem încă o dată că statornicia noastră pe această ,,gură de rai” este bine sedimentată, certificând faptul că paşii Apostolului Românilor - Sfântul Andrei au călcat pământul Scythia Minor (Sciţia Mică), Dobrogea de astăzi (mărturiile fiind indubitabile), iar dreapta credinţă motivându-ne întru totul.

Frumuseţea acestei cărţi se găseşte în taina lecturii, trebuie să o descoperim fiecare.

Felicitând autorii pentru acest reuşit demers, urându-le HAR Şi CONDEI în continuare aş încheia uzând de un citat care se regăseşte tot în această carte: „JUR” că voi susţine totdeauna naţiunea noastră românească pe calea dreaptă şi legiuită şi o voi apăra cu toate puterile. „JUR” că voi ţine şi voi apăra legea şi limba noastră cea străbună românească, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea!...(,,Din jurământul lui Avram Iancu (1824-1872) ”).



 

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567