Nașterea Domnului - Crăciunul	Editura Agaton Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Decembrie 2021

        Memoria lumii, veselă sau tristă, recentă sau uitată, pierdută sau prefăcută, scrisă sau rostită, iată, mai are încă o ramură tainică şi vie: amintirea colindelor. Ele renasc anual, trezite din toropeala hibernală de freamătul văzduhului străluminat de Steaua de la Betleem. La trei zile după noaptea cea mai lungă a anului, colinda vesteşte omenirii prima suflare, primul gângurit al Dumnezeului Prunc, născut din Fecioară. Se naşte a doua oară, după ce, aşa cum mărturisim credinţa „întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”. Adică, înaintea veacurilor, a timpului şi spaţiului. „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o Fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.” Asemenea şi astăzi, născut, nu făcut. Dar cum?... Şi de ce?... „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.” Aşadar, iată răspunsul: S-a făcut om pentru a noastră mântuire. Altminteri, nu ar mai fi fost cu putinţă salvarea lumii din pribegia căderii din Rai în capcanele satanice răspândite în toată lumea întunecată după despărţirea de Creator.

Mai întâi, lumea a fost spălată 40 de zile la Potopul din vremea lui Noe şi refăcută de urmaşii săi, Sem, Ham şi Iafet. Apoi a fost schimbată şi luminată 40 de ani de îngerul călăuzitor spre Ţara Făgăduinţei, după îndelungata pedeapsă a robiei egiptene de peste 400 de ani, a poporului iudeu.

Din acele grele încercări, păstrate în istoria iudaismului, s-a alcătuit inestimabilul tezaur al cunoaşterii trecutului nostru antic, Vechiul Testament. Din sutele sale de pagini, răzbat constant chemările de îndreptare ale Creatorului către poporul Său, atras mereu spre beţiile şi deliciile carnale ale duhurilor răzvrătite, alungate şi ele din ceruri, devenite idolii cărora li se închinau neamurile acelor vremuri. Încercările profeţilor şi proorocilor, aleşi şi instruiţi chiar de Domnul Savaot, arareori au avut efecte de corectare asupra poporului iudeu. Chiar Moise, căruia Iahve i-a vorbit direct şi i-a înmânat Tablele Poruncilor, pe Sinai, primul manual de învăţături al lumii, a avut îndoieli în pustietatea Exodului când i-a lipsit încrederea deplină în atotputernicia Domnului, la îndemnul Căruia, de a lovi stânca cu toiagul pentru ca apa să izvorască în faţa oamenilor însetaţi. Atunci a avut o clipă de ezitare la şoapta ispititorului, şi, înainte de a izbi piatra, s-a întrebat: Oare, dacă voi lovi cu toiagul, va ieşi apă din piatră? Pentru acel moment de neîncredere în omnipotenţa divină, nu i s-a mai îngăduit lui Moise să intre în Ţara Făgăduinţei, ci doar să o privească din depărtare înainte de a muri. Însă prezenţa lui Moise pe Tabor, alături de profetul Ilie, sub aura orbitoare a Luminii necreate ce izvora din dumnezeiasca transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos, ne vesteşte cum iubirea proniatoare a Creatorului străpunge imanentul terestru pentru ca şi noi să zărim cu mintea, sufletul şi inima cât de aproape de noi sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Proximitatea Sfintei Treimi faţă de creaţie este vizibilă, palpabilă şi inteligibilă doar de raţiunea umană, cea asemenea chipului Creatorului. Neascultarea oprise rodirea seminţelor divine în fiinţa omului, deviată spre o altă asemănare, fără chip. Iată pricina hotărârii Domnului de a interveni El Însuşi în Opera Sa, pentru a o îndrepta către Împărăţia pierdută. Dar nu în ipostasul Slavei Dumnezeirii Sale, ca pe Sinai, ci în modestia omului obişnuit, ce avea să se nască nu departe de Ierusalim, nu în bogăţia unor palate, ci doar într-o peşteră, adăpost al păstorilor în timpul iernii. Însă această simplitate va fi fost tainic încununată cu dumnezeieştile minuni ce vor reînnoi lumea, dintre care prima a fost…

STEAUA DE LA BETLEEM

Atunci, Întruparea Fiului Tatălui Ceresc în peştera Betleemului a despicat timpul în două: de la Creaţia lumii şi până la Naşterea Fiului pe pământ, apoi, de la Învierea şi Înălţarea Sa la cer şi până la Parusia, a doua venire, de la sfârşitul veacurilor. Nu a fost o ruptură a creaţiei, ci o intervenţie directă şi personală a Creatorului în Opera Sa. Ruptura se produsese la alungarea cuplului adamic din Eden din pricina nesupunerii lor în faţa interdicţiei Domnului de a gusta din fructul otrăvit al pomului cunoaşterii. De aceea Salvatorul a coborât în lumea rătăcită, pentru a o dezrobi din lanţurile duhurilor căzute. Grea lucrare, ce nu putea fi împlinită decât prin pilda jertfei Personale a Mântuitorului. Şi atunci S-a pogorât în lumea creată de Tatăl, smerit şi golit de Slava Dumnezeirii Sale, născut ca un Prunc, precum toţi pământenii, din Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt.

Evenimentul crucial al Întrupării Domnului fusese prevestit cu peste şapte secole mai înainte de către profetul Isaia (7; 14): „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel. Numele acesta afirmă limpede minunea ce urma să se petreacă peste sute de ani: tradus, înseamnă Dumnezeu este cu noi.

Această frază avea să fie piatră de poticnire peste trei sute de ani, când regele Egiptului, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a chemat la Alexandria şaptezeci de cărturari din Israel pentru a traduce în greceşte Vechiul Testament, ca şi alte naţii să aibă acces la învăţăturile iudaice. Astfel s-a născut Septuaginta, prima carte de căpătâi a lumii. Printre traducători se afla şi Simeon care refuza să tâlcuiască cuvântul ebraic alma în grecescul fecioară, convins fiind că o fecioară nu poate naşte fiu, ci doar, aşa cum credea el, o femeie tânără. După ce un înger nevăzut i-a corectat de două ori eroarea, iar Simeon, crezând că vreun coleg şterge cuvântul şi revenea la greşeală, a auzit un glas zicându-i: „Traducerea corectă este , şi dacă nu crezi, să nu mori până o vei vedea pe cea care va naşte astfel”. De aceea Simeon nu a murit decât la vârsta de trei sute optzeci de ani, când S-a născut Mesia din Fecioara Maria.

Minunea a rămas în memoria mântuirii, asemenea altei proorociri făcute de un contemporan al lui Isaia, anume profetul Miheia, căruia Domnul i-a transmis acest mesaj pentru posteritate: „Iar tu, Betleeme, casa Efratei, mic eşti a fi între miile lui Iuda; dar din tine Cineva Îmi va ieşi în Israel să-i fie lui Cârmuitor” (Mi 5; 1) Iată cum, înainte cu şapte veacuri, Bunul Dumnezeu a anunţat limpede locul unde Îl va trimite pe Cârmuitorul Israelului, la sorocul vremii. A prevestit nu doar poporului ales, dar şi celor de la răsărit, de unde, iată au ajuns la timp, chiar în seara Naşterii…

• Noi decizii al Sfântului Sinod

Biserica, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, învață că există o Judecată particulară, imediat după moarte, care stabilește starea fiecărui suflet după despărțirea lui de trup, și o Judecată universală, care va avea loc la sfârșitul veacurilor și va fi făcută tuturor oamenilor - și celor morți, și celor vii -, și care va determina starea acestora în veșnicie, potrivit viețuirii lor. În general, Sfinții Părinți nu se apleacă în amănunt asupra tuturor evenimentelor eshatologice transmise prin Revelație, fiind interesați mai mult să-l conștientizeze pe om cu privire la vremelnicia vieții pământești și la necesitatea pregătirii pentru cea viitoare.

Momentele legate de cea de-a doua venire sunt solemne și înfricoșătoare. Sfinții Maxim Mărturisitorul (Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 19) și Ioan Damaschin (Dogmatica 99 [IV, 26], în: Opere complete, II, trad. Cristian Chivu, pp. 493-495) prezintă câteva dintre acestea: propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, apariția lui Antihrist, coborârea pe pământ a lui Enoh și Ilie, nimicirea lui Antihrist și instaurarea stăpânirii lui Hristos; desprinderea stihiilor (2 Petru 3, 10); apariția unui cer nou și a unui pământ nou (Isaia 65, 17); șederea pe tron a Celui Vechi de zile, deschiderea cărților și descoperirea faptelor, cuvintelor și chiar a gândurilor celor mai ascunse (Daniel 7, 9-10).

Diferența majoră dintre starea de după Judecata particulară și cea universală este faptul că aceasta din urmă este definitivă, nu mai poate fi schimbată și la ea participă omul în întregimea ființei sale, adică sufletul reunit cu trupul său. Învierea universală, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, „va readuce trupul nostru iarăși la viață” (Despre suflet și înviere, trad. Grigore Teodorescu, p. 86), pentru ca împreună cu sufletul să primească răsplata sau pedeapsa, așa cum, și în timpul vieții, omul a săvârșit binele sau răul, fiind în trup.

Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând Sfântului Pavel (cf. 1 Corinteni 15, 42-44), arată că trupurile celor răposați nu dispar definitiv, ci doar „se desfac”, pentru a învia mai luminoase și mai strălucitoare: „Trupul a devenit stricăcios - spune marele predicator -, dar el nu este însăși stricăciunea; de aceea noi vom lepăda ceea ce este străin. Trupul nu ne este străin, ci stricăciunea: de aceea vom lepăda nu trupul, ci stricăciunea din trup” (Cuvântare despre învierea morților, VI, în PSB, vol. 14, SN, p. 153).

Mai există o diferență între cele două stări, și anume una de grad, așa cum remarca părintele Stăniloae, în sensul că starea de fericire nu este resimțită cu intensitate maximă decât după Judecata universală, când drepții vor fi în comuniune cu toți cei care au crezut în Hristos, din toate timpurile și din toate locurile. Lucrul acesta face ca, după Judecata universală, starea de fericire să fie deplină, întrucât este împărtășită împreună cu toți cei credincioși. Așa învață și Sfântul Ioan Damaschin când spune: „Aceștia vor străluci ca soarele, dimpreună cu îngerii, spre viață veșnică, dimpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L pe El și fiind văzuți de El și nesfârșită veselie primind de la El ca roadă” (Dogmatica, 100, în: Opere complete, II, trad. Cristian Chivu, p. 505).

Și pentru păcătoși va exista o diferență după Judecata universală, întrucât nu se va mai putea face nimic pentru ei, starea lor nu va mai putea fi schimbată, ei primindu-și trupurile înviate, pentru ca în ele să-și săvârșească pedeapsa veșnică. „Cine e în stare - se întreabă Sfântul Maxim - să descrie strâmtorarea pricinuită lor de neputința de a nădăjdui vreodată schimbarea acestei stări și vreun sfârșit al chinului ce-i apasă sau de a aștepta vreun termen al revenirii lor la buna viețuire?” (Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 20).

Unii s-ar putea întreba - așa cum a făcut-o, de altfel, cu mult timp înainte și Origen, un celebru gânditor creștin din primele veacuri - dacă iubirea infinită a lui Dumnezeu nu implică încetarea stării de suferință pentru cei din iad. Cu alte cuvinte, poate Dumnezeu, Cel iubitor și mult milostiv, să-i lase pe cei nedrepți să se chinuie veșnic?

Pentru a putea da un răspuns mulțumitor acestei întrebări nu este suficient să punem în balanță iubirea lui Dumnezeu și dreptatea Sa, ci este nevoie de ceva mai mult: să ieșim din logica omenească și să intrăm în cea dumnezeiască. Starea de suferință este, în primul rând, o urmare a despărțirii de Dumnezeu - Bucuria cea veșnică -, deci cei care Îl resping în mod voit se condamnă singuri la chin și întristare. Lucrul cel mai înfiorător pentru aceștia este petrecerea departe de Dumnezeu, de îngeri, de sfinți și de cei dragi și viețuirea cu diavolii și cu cei răi: „E mai chinuitor și mai greu decât orice chin să fim pururi cu cei ce ne urăsc și pe care-i urâm și să nu fim fără aceste chinuri, ci numai cu ele; și să fim despărțiți de Cel Care ne iubește și pe Care-L iubim. Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecați de El, odată ce-i judecă drept, fiind și numindu-Se prin fire iubire; nici nu-i urăște pe cei judecați, căci e liber de orice patimă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola către Gheorghe, în PSB, vol. 81, p. 25).

Dincolo de chinurile fizice, ceea ce va amplifica starea de suferință a celor din iad va fi mustrarea de conștiință - care atunci va fi luminată, sinceră și dreaptă - pentru ratarea șansei de a fi în prezența lui Dumnezeu și a celor dragi. De aceea spunea Sfântul Vasile cel Mare că „suferințele din iad nu Îl au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înșine, [căci] începutul și rădăcina păcatului stau în noi și în libertatea voinței noastre” (Că Dumnezeu nu este autorul relelor, III, în PSB, vol. 17, SN, p. 436).

Imaginea atât de sugestivă a iadului ca „pedeapsă a iubirii” - folosită de către Sfântul Isaac Sirul - spune multe despre felul în care trebuie să ne raportăm la realitățile viitoare. În viziunea sa, cei răi vor suferi nu pentru că Dumnezeu îi va pedepsi, ci pentru că vor fi biciuiți de flăcările iubirii dumnezeiești: „Căci una și aceeași e iubirea Sa pentru noi și pentru sfinții îngeri, pentru păcătoși și pentru drepți” (Cuvinte către singuratici, 87, Partea a II-a, trad. diac. Ioan I. Ică Jr., p. 231).

Înțelegând lucrurile în această perspectivă, creștinul ar trebui să fie conștient de vremelnicia acestei vieți și de necesitatea pregătirii pentru viața de apoi. Aceasta l-ar face să privească cu mai multă detașare și să aștepte cu seninătate momentul trecerii din această viață, având nădejdea împărtășirii de bucuria cea veșnică, în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

Ziarul Lumina

Cu toată tendința noastră spre independență personală, spre afirmare, spre amplă manifestare a calităților sufletești înalte, ceea ce caracterizează de obicei o fire puternică și bine determinată, necesitatea omului de a împărtăși și altora aspirațiile și trăirile ce îl frământă este persistentă. Fiindcă să rămâi închis în sine e imposibil, oricât de perfect ți s-ar părea că ești. Ai tendința atunci, ușor de tot, să aluneci în subiectivism, dar aceasta înseamnă îndepărtare de viziunea obiectivă, deci și de adevăr. Pe când un schimb de păreri, o apreciere din afară cu încurajări sau obiecții constructive vin să evite efectele negative ale gândirii izolate. Vin să stimuleze partea cea bună a cugetării active, făcând ca omul să-și afle rostul în viață adecvat valorilor ce le întruchipează, să-și valorifice cât mai reușit potențialul psihologic și moral raportat la specificul împrejurărilor în care se află. Din viața de toate zilele e bine cunoscut faptul, că în oricare comunitate sau societate ai trăi, aplicarea imperativului comunicării pe viu, adică, punându-se la bază cuvântul, devine cu adevărat inevitabilă.

Pentru creștinii ortodocși care tind să urmeze ferm poruncile dumnezeiești, dar și toate celelalte rânduieli bisericești, destăinuirile gândurilor nedeclarate, uneori chiar adânc ascunse în suflet, în fața duhovnicului, sunt nu doar modalități de purificare sufletească, ci și trasare reală de căi certe ce duc spre mântuire. Însemnătatea acestui act mintal ni se descoperă prin cuvintele pline de învățătură ale Părinților duhovnicești referitor la Taina Spovedaniei (Mărturisirii). De exemplu, Părintele Arsenie Boca – unul din cei mai solicitați duhovnici la români, scria: „În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturisești, de față fiind și sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine și chezaș al tău către Dumnezeu – să-ți ierte mulțimea relelor ce le-ai făcut, înșirându-le pe toate, după cum te ajută conștiința”.¹ Evident că „tălmaci” și „chezaș” în cazul dat este Preotul duhovnic. În acest context, Episcopul Daniil Stoenescu scria, din experiența sa de viață monahală alături de Părintele Arsenie, că Spovedania este „taina pocăinței, prin care puterea lui Dumnezeu, dată preoților, șterge biruințele diavolului asupra omului”². Aceste definiții cuprind în sine aspecte de maximă importanță ale comunicării dintre omul credincios și duhovnicul lui, în special când această comunicare decurge din ambele părți fără oarecare pretenții.

La vârsta senectuții, când conștientizarea faptelor de credință e foarte acută, mărturisirile se fac mai migălos ca altă dată, cu mai multă luare-aminte, cu dorință deosebit de mare de a scăpa de păcatele ce le-ai acumulat de-a lungul vieții și totodată și de cele care se țin scai de tine zi cu zi. Iar pentru a evita noile alunecări în păcate, devii nespus de prudent la fiecare pas întreprins și la fiecare vorbă rostită, la fiecare gând zămislit și la fiecare faptă săvârșită. Îți stabilești și menții un autocontrol strict asupra propriului comportament.

Am ajuns și eu să trăiesc și să cunosc particularitățile de vârstă la senectute. Cât de specifice mai sunt ele! Și cât de bine îți deschid ochii la faptele care vin, adesea pe neobservate, să te îndepărteze de mântuire! Concomitent te fac să cauți cu toată sârguința și căile de salvare sufletească, pe care urmându-le, să te învrednicești de veșnică sălășluire în Împărăția cerească. Pentru aceasta se cere o muncă perpetuă, fiindcă ispitele și încercările din partea vrăjmașului viclean sunt nesfârșite. Ne-o spun Părinții duhovnicești, îndemnându-ne la osteneala pocăinței „[…] până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăință, nimeni nu s-ar mântui” (Avva Isaia, secolele IV-V)³. Și Sfântul Marcu Monahul (secolele V-VI) scria: „Pocăința nu se sfârșește până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”⁴. Din asemenea sfaturi am înțeles foarte clar că comunicarea din timpul mărturisirii eu trebuie s-o axez anume pe pocăință. Că se cuvine să mă căiesc cu zdrobire de inimă de fiecare păcat săvârșit, chiar de pare el la prima vedere nu prea însemnat, să mă căiesc de orice intenție rea, de toate alunecările spre încălcarea de porunci. De fiecare dată când mă mărturisesc Preotului duhovnic în felul acesta, tot mai mult îmi dau seama că sunt nespus de nemernică, că am sufletul împovărat din cale afară cu diferite păcate. Ar fi oare creștinește să îndrăznesc să sar peste ele? Să le las pe unele ascunse, îndosite înlăuntrul meu? Bineînțeles că așa ceva se exclude și eu cu toată sfiala le dezvălui în fața duhovnicului în întregime și cu cea mai mare sinceritate. Pocăința în timpul mărturisirii mă reface cu desăvârșire, în special când ea este ascultată, luată în seamă și crezută fără careva dubii de duhovnic. Dar se întâmplă și invers, când din cauza anumitor emoții ce îmi apar pe neprins de veste, eu nu sunt întru totul înțeleasă și atunci sufletul mi se umple de tristețe și amărăciune. Căci în asemenea cazuri pentru mine devine evident: păcatul văzând cu ochii încearcă să mă stăpânească în continuare. Cum mai profită el de abaterile de la normalitatea psihologică a omului! Prioritatea duhovnicului în atare situație este certă, căci numai el poate să repună comunicarea cu credinciosul în albia cuvenită. Iar mie îmi rămâne să accept cu smerenie toate sfaturile lui. Asta însă are loc în cazul în care duhovnicul e înzestrat cu dar preoțesc destul de înalt. La un moment dat eu am fost nevoită să caut un preot-duhovnic după cerințele care mă interesau, pentru a evita situațiile tensionate, în care începusem să nimeresc. De ar fi fost acesta un pas greșit, nu aș mai fi avut pace și liniște în suflet, precum le am în prezent după mărturisirile la noul duhovnic. Mi-au dispărut motivele de a cădea iar și iar în păcatul vorbirii de rău, și al celui de a-l judeca pe aproapele, de a încălca canonul, de a cleveti, la care eram constrânsă în timpul comunicărilor pe un ton nepotrivit.

E nespus de delicată chestia cu mărturisirea a tot ce ai făcut greșit, iar altă dată poate chiar și necuviincios. Altcuiva decât adevăratului duhovnic nu te încumeți să le dezvălui pe toate. Cât de dureros este să afli, din vreo întâmplare, că despre păcatele tale știu mai mulți oameni! Poți să cazi în disperare de la așa ceva, însă mie nu mi se întâmplă, căci de mare folos îmi sunt cuvintele răposatului Părinte Mina Dobzeu, care adesea îi încuraja pe credincioși, zicând: „Uită răul! Rabdă mult! Iartă totul!” E o povață care ne menține pe unda bunei dispoziții duhovnicești și care dă efect neîntârziat, dacă te strădui s-o urmezi întocmai. O știu din propria experiență.

Mărturisirea sinceră și deplină ne învrednicește de mântuire. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne bucurăm de roadele ei!

În ziua ridicării la Ceruri a Sfîntului Ardealului, este nimerit a medita la condiția noastră de nevrednici, care n-am fost încă în stare a recunoaște și oficial Adevărul despre Cuviosul părinte Arsenie Boca. Înfățișez răbdătorilor cititori însemnările de față, rugîndu-mă Sfîntului de iertare pentru îndrăzneală.

Noua carte semnată de Sergiu Ciocârlan Chipul Cuviosului Părinte Arsenie Boca. Premisele unei dezbateri pentru canonizare¹ a apărut cu binecuvîntarea Î.P.S. dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Mărturisesc dintru început: curajul scriitorului-prieten de abordare a unui subiect grandios precum sfințenia mă copleșește! Dacă mă încumet totuși să scriu aceste pagini e fiindcă m-am lăsat și eu prins în năvodul „fenomenului Arsenie Boca“ înscriindu-mă într-o asociație purtînd numele părintelui, participînd la simpozioane la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, făcînd cîteva pelerinaje la mormîntul de la Mînăstirea Prislop și unul la Biserica din satul Drăgănescu. Peste acestea, scrierile părintelui Arsenie Boca au avut și au asupră-mi un efect fascinant: m-au făcut și mă fac să realizez atitudinea Mariei, sora Martei din Biblie, așezate la picioarele Mîntuitorului Ce-i grăia făcînd-o să uite cu desăvîrșire obligațiile femeiești cotidiene. E o pildă care, ori de cîte ori o aud citită din altar, mă tulbură adînc fiindcă echivalează cu o mărturie a înțelegerii importanței supreme a Adevărului revelat reprezentînd partea bună care nu se va lua de la noi, esențial-ziditoare lăuntric. Desigur că, în mentalitatea vremii, era scandaloasă pentru o femeie preferința de a uita de toate ascultînd pilde ori povețe – oricît de interesante și cu siguranță nemaiauzite ar fi fost ele. Intuiția remarcabilă a Mariei ce-a scandalizat-o pe sora ei mă emoționează și fiindcă văd cîte alte femei din vremea noastră rămîn (unele o viață-ntreagă: nu-i un reproș, ci o constatare!) în sfera vremelnică de preocupări a Martei, fără habar că există pe lume Cineva Care a vorbit odinioară și vorbește și-acum, cu argumente zdrobitoare cui are urechi de auzit, despre Calea, Adevărul și Viața conducînd la veșnica Împărăție Cerească! Evreica Maria, soră și a lui Lazăr, cel ce-avea să fie înviat în chip minunat după patru zile de la înmormîntare de Același Prieten Care coborîse cu smerenie proniatoare printre muritori, seamănă izbitor cu samarineaca Fotini, ce și-a lăsat deîndată goală găleata la fîntînă auzind cuvintele Mîntuitorului și a alergat bucuros-uimită în cetate spre propovăduire, fiindcă înțelesese și ea ce e prioritar în viață: partea cea bună care nu se va lua de la ea – apa cea vie, Cuvîntul lui Dumnezeu!

Or, la această realitate transcendentă trimit și scrierile părintelui Arsenie Boca (le-am avut la îndemînă pe cele puse în circuit public grație strădaniilor prea sfințitului episcop-locțiitor al Daciei Felix dr. Daniil Stoenescu², ale pr. dr. Simion Todoran și ale monahiei Zamfira Constantinescu³). Am reluat lecturile stimulat de oportuna dezbatere la care ne invită Sergiu Ciocârlan, căruia-i mulțumesc și pentru aceasta – căci nu e puțin lucru să-ți îmboldești semenii către lecturi mai folositoare decît altele. Fericit se exprimă undeva Sergiu Ciocârlan: Duhul care se desprinde din scrierile sale este, de la un capăt la altul, cel al monahului răstignit (p. 98). Ajung astfel la argumentul capital în privința canonizării neîntîrziate a prea cuviosului părinte duhovnic, scriitor și pictor Arsenie Boca, anume lucrările sale, punînd contraargumentele formulate pînă în prezent pe seama dezinformărilor și deopotrivă a insuficientei documentări (nici nu vreau să iau în seamă răutățile și cecitățile omenești inerente firii imperfecte a fiecăruia dintre noi!).

Înainte de abordarea demersului publicistic ce face obiectul acestui articol simt obligația de a mai face o precizare. Dan Dumitru Lucinescu, de la a cărui trecere la Domnul s-a comemorat un an pe 20 cuptor 2021, ne-a relatat cu vie emoție împrejurările în care, identic puzderiei de Marte, de Toma și de alți îndoielnici inși de pe lume bazați exclusiv pe rațiune, și-a văzut spulberate dubiile. Nu-l cunoscuse pînă atunci pe părintele Arsenie Boca. Aflîndu-se însă într-o zi, în aer liber, retras la o distanță apreciabilă la umbra unui copac, după o slujbă la care luase parte părintele înveșmîntat în alb, cum obișnuia, înconjurat de mulțimea care-l ascultase predicînd și care stăruia înghesuindu-se încă în preajma lui, a gîndit că, atrăgînd atîta lume, s-ar putea la fel de bine să fie vorba despre un impostor cu oarecare capacități intelectuale mediocre sau despre un om cu adevărat ales de Dumnezeu. A fost în scurtă vreme trezit la realitate din aceste meditații de glasul părintelui Arsenie care-și făcuse cărare printre oameni pînă la el adresîndu-i-se: „Ei, Dane, cum e? Sînt ori nu un impostor?“ A reacționat ca lovit de un fulger, întîlnirea aceea marcîndu-l pentru toată viața pe aviatorul, inventatorul de excepție și scriitorul care a fost Dan Dumitru Lucinescu, deținut politic trecut și pe la Pitești...

Ce-și propune Sergiu Ciocârlan să prezinte cititorilor laici ori clerici în cele peste trei sute de pagini? Iată: lucrarea aceasta nu reprezintă un studiu de tip academic, ci doar o provocare pe marea temă a receptării vieții și lucrărilor Cuviosului (p. 17), ea nefiind nici pe departe rezultatul competențelor de analiză, de recuperare a conexiunilor și de fină receptare, ci urmarea firească a unui mod specific în care Cuviosul alege să se înfățișeze oamenilor dintr-o anumită epocă. E încă o probă a smeritei-cugetări că a dorit să pășească întru această carte, să se dezvăluie acceptînd tot felul de interogări venite pe un fond de incertitudine și ezitare uneori, răspunzînd de fiecare dată într-un fel propriu lumii gîndurilor noastre. Acolo unde nu a fost cuvînt, a preferat tăcerea. Cartea capătă accente provocatoare în zonele ei de tăcere bine definite. În cele din urmă, autorul rămîne cu negrăita mulțumire că Domnul l-a îngăduit părtaș la această minunată lucrare de iubire față de oameni (p. 19); nu e vorba de un studiu exhaustiv, ci de unul ilustrativ, orientativ, care restituie chipul autentic al viețuirii Cuviosului Părinte Arsenie prin implicarea a două valorizări – cea negativă (cu toate ramificațiile ei contextuale) și cea prezumată de scrierile Cuviosului [...] Fiind vorba despre un studiu de receptare, am preferat o abordare tematică, în funcție de denunțurile mistificatoare specifice. Evident, am păstrat structura cronologică în cadrul fiecărui capitol, fără ca acest criteriu să configureze planul general al lucrării (p. 24).

Titlurile capitolelor și ale subcapitolelor sînt incitante: Rolul agenților de influență ai securității în specularea, răspîndirea și inocularea narațiunilor mistificatorii (Mitul „comunismului național“. Noua ipoteză de lucru a Securității; „Scenariul“ aplicat Cuviosului. Agentul de influență „Viator“; Canonul relativizant. Agentul de influență „Florică“; Reacția Părinților duhovnicești de la Mănăstirea Slatina. „Popa Ion“ – agent de influență „avant la lettre“ în anii 1953-1954); Specularea disensiunilor și cristalizarea narațiunilor mistificatoare; Izolarea. Întreruperea comuniunii (Sensul scrisorilor trimise de Cuviosul Părinte Ilie Cleopa; Receptarea alternativă la nivel oficial; Un document al receptării alternative. Poziția Patriarhului Justinian Marina; Concepția Cuviosului. Replierea în fața avalanșei narațiunilor mistificării; Isihast în București. Duhovnicia de nișă; Cum continuăm să-l izolăm astăzi pe Cuviosul Părinte Arsenie prin dispoziția noastră minimă de a-l înțelege); Neascultarea de un povățuitor duhovnicesc; Atitudinea de compromitere față de puterea politică; Confundarea chipului autentic al Cuviosului cu fenomenul „Arsenie Boca“ etc.

Din impresionanta listă a turnătorilor („înnobilați“ de autor prin sintagma eufemistică „agenți de influență“!) care au dus la alcătuirea portretului negativ oficial al „obiectivului Bratu“, listă pe care am alcătuit-o citind atent foarte bine documentata lucrare, rezultă grozăvia formei de totalitarism ce a mutilat spiritualitatea românească aproape cinci decenii (s-ar părea că tocmai acestei ample lucrări satanice urmările post-decembriste persistă încă): „Viator“, „Florică“, „Popa Ion“, „Văleanu Ion“, „Giar“, „Dragota“, „Mironescu“, „Crișan“ / „Crișu“, „Ionescu Ion“, „Timofte“, „Dan“, „Mușat“, „Rafael“, „Iulian Nicoară“, „Dragomir Maria“, „Tatiana“, „Păltiniș“, „Poenaru Ion“, „Constantinescu Ileana“, „Negură“, „Neacșu“, „Bolklor“! Trec peste strîngerea de inimă provocată de alcătuirile delatorilor căci ele trebuie cunocute de cititorul onest avînd un rol decisiv în conturarea portretului urmăritului monah – de la primul pînă la al optulea turnător de pe listă – și calomnierea îndîrjită a „mireanului“, în continuare la contribuția primilor adăugîndu-se cea a minimum altor paisprezece. Mă voi limita să pun în paralel doar două astfel de portrete apelînd la detașarea dobîndită grație formației mele de profesor de literatură.

Primul e creat de Dudu Velicu, alias „Viator“: Azi, joi, 20 februarie 1947, a venit la Facultatea de Teologie arhimandritul Arsenie Boca din Sibiu (locuind în strada Niculescu-Bazar, no. 9). El își are locuința la Mănăstirea Sîmbăta de Sus din Ardeal, unde este foarte bine cunoscut, chiar renumit, ca unul care ar avea darul de a cunoaște tainele omului, de a face comunicări care întrec banalul și uimesc pe interlocutor. În Ardeal este cunoscut ca „Părintele Arsenie“, uneori „Sfîntul“. E plimbat în mod misterios, ca o vedetă. L-am văzut la facultate. Un bărbat la vreo 45 de ani, înalt, brunet, uscățiv, suplu, ochi căprui, scînteietori și fascinanți, ascunși puțin în orbite, barba mare, neagră, îi acoperă fața bine, poartă o giubea din stofă călugărească și [e] încins cu o curea lată, închisă cu un fel de pafta pe care e săpată monograma creștină. Asistase mai întîi la o oră de mistică a profesorului Stăniloae. După aceea, a rămas în sală împreună cu „adepții“ săi, căci un mănunchi bun de doamne și cîțiva tineri nu-l slăbeau din ochi, sorbindu-l. [...] Arsenie nu făcea cîtuși de puțin impresia unui ascet, trăitor al Evangheliei, sau un singuratec, care prin interiorizare și trăire să ajungă la o înaltă concepție de viață. Din contra, jovial, veșnic rîzînd, cu mișcări iuți, necontrolate, nestăpînite, cu mîinile cînd la spate, cînd la centură etc. Este grandoman. În concluzie: Șarlatania nu-i este străină acestui om, care, avînd în vedere postura lui, felul lui de a se prezenta, conjugat cu prezența în juru-i a grupului de femei, amintește atitudini vechi, istorice, experiențe triste în Biserica rusă: blâstâ (p. 32). Acestă descriere – comentează Sergiu Ciocârlan – reprezintă nucleul din care se vor nutri toate narațiunile mistificatoare lansate sau speculate ulterior de Securitate. Aici sînt cuprinse in nuce marile acuzații aduse Cuviosului Părinte Arsenie de atunci și pînă astăzi (pp. 32-33).

Al doilea portret aparține unui publicist „dilematic“ din 2017: Este peste și în toate formele: icoane, cărți, afișe, medalioane, brelocuri, magneți de frigider, conturi de Facebook. Un tlönian ortodoxist! Credincioșii îl poartă la chei, la portofel, la oglinda retrovizoare, la încheietura mîinii, la gît, în suflet și în inimă. Merg în pelerinaj în locul unde a trăit, îi fotografiază pictura, îi conspectează cărțile, dau like-uri avatarurilor lui de pe rețelele sociale, se roagă cu rugăciunile lui, vorbesc cu vorbele lui. Sau cu vorbele pe care alții i le-au pus în gură tipărind cărți pe care, de fapt, nu le-a scris niciodată. Căci, precum altădată Sandra Brown, la tarabă găsești cu numele lui mai multe cărți decît a scris. Este un fenomen pe care Biserica Ortodoxă nu știe deocamdată cum să-l gestioneze. Căci e ortodox pe cont propriu. Pare că avea mai multă charismă decît har. E canonic fără a fi, aparent, canonizabil. A devenit iconic într-o religie care nu acceptă chipul cioplit (pp. 262-263). Fără s-o fi vrut, poate, autorul enumerativ-zeflemist izbutește o mărturie incontestabilă despre oglindirea vie, specifică unui Sfînt permanent rugător bineplăcut lui Dumnezeu în contemporaneitatea stigmatizată, vai, în chip ridicol de kitsch a zilelor noastre! Poate fi, oare, tras la răspundere Sfîntul încă necanonizat pentru toate acestea? M. C., identic atîtor altor cugetători reci (– harfe zdrobite), căldicei ori pietiști, îmi pare incapabil să fi gîndit atît de departe, dar, copleșit de realitate, se lasă legănat de aparențele materiale cu atîta nedisimulată plăcere încît stîrnește hazul! Abia dacă îl salvează de la eșuarea în ridicol seria interogațiilor pe care le formulează în continuarea articolului său – aceasta cu o condiție însă: ca măcar două dintre enunțurile sale să nu fi rămas facile exerciții retorice, anume: ce știm noi despre omul Zian și despre preotul Arsenie, despre calea și viața sa, despre opera și lucrarea lui și care este învățătura lui (cf. idem); altfel exprimat, odată reperate aceste necunoscute, trecînd mintenaș la fapte, nu i-ar fi stricat gazetarului studierea operei Cuviosului Părinte Arsenie Boca! Un pas mai mult pare a fi făcut în această privință M. V., un coleg de pagină în același hebdomadar. Într-un stil aproximativ, acesta constată cu năduf: publicarea haotică, lipsită de discernămînt, non-reacția critică la edițiile parazitare (aproape nicăieri în presa creștină fie oficială, fie laică [sic?]), nu fac decît să sporească confuziile [sic!] și intoxicările lansate pe piață de poliția politică încă din anii ᾽40-᾽50 la adresa lui [sic!] Arsenie Boca (p. 263).

Ambilor colaboratori la numărul 697/2017 al revistei „Dilema“ citați de Sergiu Ciocârlan le vine acum în întîmpinare excelent documentatul studiu prin care vrea să se urnească din loc împotmolitul car al canonizării „Sfîntului Ardealului“: Absența unui demers instituțional solid, întemeiat pe studiu istoriografic și argumente ale vieții duhovnicești, care să răspundă în cea mai mare parte ezitărilor, obiecțiilor, defăimărilor reprezintă, la momentul actual, alături de lipsa dezbaterii de tip eclesial, principalele carențe în gestionarea proiectului canonizării Cuviosului Părinte Arsenie (p. 298). Oricît ne-ar împovăra lectura textelor defăimătoare, unele vădit pătimașe, la adresa Părintelui Arsenie Boca, incluse fără ură și fără părtinire în această grea și necesară carte clarificatoare, subscriu îngîndurat concluziei autorului: receptarea întîmpină anumite „bariere“ – temporale, culturale, spirituale. În cercetări de acest tip trebuie luat în considerare faptul că noi nu mai avem astăzi acces la un anumit context revelator, perimat de la o epocă la alta și aproape inutilizabil prin slăbirea memoriei culturale. Și tocmai acesta a fost sensul demersului nostru, anume de a recupera acel context prin solicitarea memoriei culturale cu ajutorul instrumentelor care ne stau la dispoziție, în scopul descoperirii cauzelor unei astfel de înțelegeri alternative, neconforme cu chipul autentic al viețuirii Cuviosului (p. 299).

Nu se poate încheia articolul meu despre o asemenea carte – oricît de concis mi l-aș fi propus cu gîndul atît la răbdarea cititorilor cît și la disponibilitățile de tipărire – fără a opune celor două portrete deja schițate și chipul real al Cuviosului Părinte Arsenie Boca – personalitate cu adevărat puternică și complexă [...], figură de-a dreptul profetică (cf. p. 35) evadînd extraordinar atît din tiparele convenționale călugărești cît și din cele general umane și punînd în mișcare, așa cum s-a văzut, o armată de securiști și de turnători – fie: „agenți de influență“ cum îi alintă autorul!... Misiunea slujbașilor regimului comunist e surprinsă astfel: Un monah cu o personalitate copleșitoare, slujitor al Bisericii, reprezentînd un pericol real și constant pentru puterea comunistă, trebuie convertit într-un simplu cetățean, într-un individ oarecare în statul socialist. De acest individ, Biserica trebuie să se dezică atît oficial, cît și informal (p. 39). Se știe că la alungarea din Mînăstirea Prislop au contribuit și consilierii Episcopiei Aradului, Petru Vancu și Cornel Oros, foști preoți greco-catolici deveniți instrumente ale securității. Lor li se adaugă ieromonahul Ioasaf Popa, care sugera într-un articol al revistei „Studii Teologice“ din 1953 îndepărtarea din mînăstiri a celor vinovați de greșeala de orientare din partea unor duhovnici care nu sînt pe de-a-ntregul pătrunși de spiritul unității de acțiune și disciplină (cf. p. 67). Misiunea tuturor acestor instrumente aflate la cheremul securității a fost ușurată de adevărul că părintele Arsenie Boca nu se afla pe linia monahismului tradițional, ci într-o zonă controversată (cf. idem) – anume una în care, în aroganța și nechibzuita lor rîvnă, soborul [unor mînăstiri] au abandonat smerenia și modestia vieții monahale românești, rînduielile sfintelor canoane și legea cultelor. Dornici de laudele oamenilor, dar și de banii cu sudoare ai credincioșilor, duhovnicii și starețele acestor mănăstiri învățau pe credincoșii veniți minuni ale stareței sau îi supuneau unor metode parapsihologice, speculînd de fiecare dată aversiunea credincioșilor față de comunism și aducînd zeci și sute de mii de credincioși la mănăstirile lor. „Scîrțîiau roțile trenurilor de mulțimea credincioșilor“, după expresia unuia dintre acești duhovnici (p. 68)⁴. Amestecînd cu rea intenție situațiile diferite din mînăstirile Vladimirești și Prislop, autorul acestor fraze răstălmăcește uluitor contextul politico-ideologic adăugînd: Aceste două mari mănăstiri fără tradiție au pus și mai mult în gardă Securitatea și Departamentul Cultelor, care pîndeau vreme cu bun prilej să atace elita vieții creștine românești, adică monahismul (pp. 68-69)⁵. Este modul de raționament al neocomuniștilor de după 1989 pe care l-aș asemăna cu exemplul știut din lumea animalelor: „pisicile cad mereu în picioare“! În realitate, Sergiu Ciocârlan afirmă că principiile Cuviosului Părinte Arsenie impun o conduită a izolării, o retragere într-o lume marginală, nicidecum un conflict deschis cu puterea politică (p. 69). Tăcerea lui proverbială (vorbăria mi-a fost urîtă de cînd mă știu. Chiar numele călugăresc mi l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvîrșit interior⁶; comunicarea cu croitoreasa mănăstirii se face doar în scris⁷ – p. 81; Părintele Arsenie de mult timp nu mai vorbește cu nimeni, și-a însușit legea monahală e tăcerii ⁸ – p. 82 etc.) a fost interpretată ca slavă deșartă ori sfidare. Realitatea este că îmbrățișînd tăcerea, Cuviosul Părinte Arsenie revine la o stare proprie, la un model isihast pe care și l-a dorit tot timpul (p. 84). După izgonirea nedreaptă din mînăstire în baza deciziei nr. 2407/1959 semnată de episcopul Andrei Magieru⁹ hotărîrea de a locui alături de monahia Zamfira și de mama ei a fost o veritabilă „mană cerească“ pentru toată cohorta zvonacilor! Despre reacția psihologică față de decizia de a pleca îmbrăcat civil din mînăstire după două decenii de viețuire mînat de chemare duhovnicească nu se poate presupune decît că el urmează cele rînduite de Domnul în viața sa, neîngăduind cruțarea de sine, fiindcă numai o astfel de „sabie“ poate tăia „lăstărișul sălbatic“, dezvăluind „făptura cea nouă“. Astfel, continuînd în termenii antropologiei pauline, un eveniment, care în concepția „făpturii celei vechi“ este o adevărată tragedie, pentru „făptura cea nouă“ are însemnătatea „nașterii din nou“. Cuviosul chiar spune: „Sîntem deci antrenați într-o nouă cunoaștere a condiției umane“¹⁰ (pp. 85-86). Cum arată Sergiu Ciocârlan, situația Cuviosului pare dificil de lămurit și astăzi cînd noii detractori au preluat ștafeta de la cei care, între timp, au trecut la Domnul. Totuși, este surprinzător faptul că nu detractorii reprezintă cauza nelămuririi situației Cuviosului Părinte Arsenie, ci lipsa dispoziției noastre de a cerceta și de a ne apropia de viața și [de] lucrările sale (p. 75). În sens lămuritor vine pentru noi o scrisoare trimisă monahilor de la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, unde era luat cu asalt de mulțimea credincioșilor, după ce-a plecat de acolo: Pustietatea cea dinafară a locului, constrîngerea lui de a mă aduna la chilie între scripturile Părinților, mă umple de recunoștință către ocîrmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin din îngrămădeala și jefuirea de la Sîmbăta. Nu m-aș mai duce de-aici, nici printre oameni n-aș mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș mai lăsa să mă mai îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Fiți mîngîiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici (p. 75-76)¹¹. Dacă ar fi să judecăm după aparențe, după cum rezultă dintr-o mărturisire a Lidiei Stăniloae, obligat să trăiască o vreme în București, părintele Arsenie Boca devenise alt om, anume un cetățean oarecare, după voia regimului comunist: L-am întîlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost acel chip cu trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi recunoscut. Nu mai era Părintele Arsenie cum îl știam, cel care în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scîndură îngustă, rugîndu-se. Sau cel care, mai tîrziu, vorbea credincioșilor ce-l ascultau cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!“ Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atît (p. 87)¹². Adevărul este altul, așa cum au înțeles, din fericire, unii cercetători, pentru a scăpa de urmărirea agasantă a Securității [părintele] Arsenie Boca a acceptat acest joc (mai tîrziu va reveni la aspectul său tradițional), plimbînd prin Bucureștiul stupefiat silueta unui dandy despre care lumea bîrfea că s-a căsătorit cu Julieta Constantinescu, fosta stareță Zamfira. Toate zvonurile și răutățile au fost tratate de [părintele Arsenie] Boca cu umorul fin specific inteligențelor superioare și, în foarte scurt timp, cei care au vrut să vadă au constatat că în fața lor, dincolo de aspectul de mirean, se află același călugăr plin de trăire duhovnicească și de putere în cuvînt (p. 88)¹³. La rîndul său, Sergiu Ciocârlan comentează comprehensiv: Aceasta este măsura kenozei și a răbdării pe care Domnul i-o rînduiește, iar Cuviosul continuă a viețui în Hristos chiar într-o astfel de stare de deplină părăsire. Perseverent, învață a muri clipă de clipă, urmînd Domnului. „Căci moarte ne este lepădarea de sine, tăierea voii, ascultarea necondițioată, luarea crucii în fiecare zi: ocara, foamea, lipsurile, boala, înstrăinarea, nedreptatea, neapărarea, neputința, prigoana, primejdia între frați mincinoși, ba chiar vînzarea și temnița. Prin aceasta se dovedește viața cea după Dumnezeu și a morții omorîte“ (p. 88)¹⁴. Eșecul lamentabil al securității în privința „obiectivului“ vizat – retras între timp în activitatea artistică – îl anticipează informatorul „Dan“ într-o notă datată 24 iunie 1964: Arsenie Boca manifestă față de sursă o superioritate și o indiferență care nu-i permit sursei să intre în discuții deosebite. Nu-l interesează nimic. Sursa a fost de două ori la atelier pînă acum. Poate că această atitudine de datorește și faptului că la atelier a fost și Sofian Boghiu și ceilalți doi pictori Tudorache și Palade. Nu vorbește decît monosilabic, răspuns scurt și rece (p. 91). Peste aproape doi ani „Mușat“ e obligat să constate același fel de a fi liniștit și reținut dar obține ceva mai mult decît colegii săi turnători, anume declarația că părintele-pictor se simte foarte fericit cu sfinții pe care îi pictează și că autoritatea spirituală (Patriarhul) dacă nu vrea să-i dea o altă însărcinare pe care a avut-o în trecut și pe care, fie vorba între noi, nu depinde de mine să o doresc, înseamnă că nu are trebuință de mine sau că nu corespund vederilor sale (ale Patriarhului) și deci este bine și trebuie să mă simt fericit în situația în care mă aflu (p. 92). M-am înfiorat citind acest raport, fiindcă am fost nevoit a exersa eu însumi, cîndva, trăind în regimul comunist, acest mod de comunicare mediată de informatori! În plus, orice trăitor creștin înțelege că atitudinea părintelui (calea smerită a duhovniciei de nișă – cum o definește Sergiu Ciocârlan la pagina 93) îi definește hotărîrea tare de a muri lumii, conform învățăturii patristice, pe care însuși Sfinția Sa o teoretizase¹⁵: Ca să poți să nu judeci pe nimeni roagă-te pentru ei pe nume, după cuvintele din Predica de pe munte, că toți ne ajută să ne curățim de mîndrie, de iubirea de sine și de părere; că toți spre ajutorul nostru, spre mîntuire, sînt îngăduiți de Dumnezeu – de aceea e strîmtă calea mîntuirii și puțini merg pe ea – că-s puțini cei ce-ajung la priceperea asta (p. 92). Drama nu era a părintelui – monah răstignit, cum îl numește scriitorul – ci a contemporanilor săi și, în ultimă instanță, este a fiecăruia dintre noi, căci un om care face din lăpădarea de sine un crez zilnic, fie el monah, nu poate fi înțeles de cei din jurul său decît dacă și aceia își fac din lepădarea de sine un crez zilnic. E chiar glasul [Apostolu]lui Petru atunci cînd nu putea înțelege de ce trebuie să pătimească Hristos răstignire [...]. Cuviosul Părinte Arsenie ne arată că pe calea răstignirii nu este nicio limită. Dacă avem alte repere de monahi cu viață cuvioasă, nu greșim; dar de ce să dăm curs unei receptări alternative numai pentru că nu avem dispoziția de a înțelege modul total în care acest Cuvios își trăiește chemarea de monah? (Pp. 99-100).

Cartea lui Sergiu Ciocârlan ne invită stăruitor la (re)descoperirea scrierilor părintelui Arsenie Boca (măcar în ceasul al doisprezecelea – astăzi e atît de simplu!). De asemenea, pictura lui vrea să ni se descopere înălțimea de trăire creștin ortodoxă la care a ajuns din mila Proniei Cerești: de ce să-i refuzăm oferta?...

Cîteva fraze în plus față de învinuirile politice aduse de oameni înguști la fire: de ce a îngăduit tuturor apropierea de el, inclusiv legionarilor, de ce nu s-a opus fățiș regimului comunist etc. Unor turnători „obiectivul“ le va răspunde fără înconjur: Eu n-am făcut politică niciodată și nici nu voi face (cf. p. 254). Cuviosul Părinte Arsenie nu are nimic politic în sine – precizează deci autorul cărții pe care o comentăm – iar asta ne face să-l privim astăzi cu suspiciune. Este mai mult decît poate cuprinde gîndirea noastră atunci cînd este fixată în idei omenești, în rîvnă psihologică. Nu reacționează în modul pe care zelotismul ni-l sugerează, dar iată că-și pune toate întrebările pe care ar fi trebuit să ni le fi pus și noi pînă acum. [...] Creștinul este sub stăpînire ateistă. Va asculta de aceasta? Dar conducerea Bisericii cum îl îndrumă să procedeze? [...] (p. 236). Celor care au dispoziție duhovnicească (ochi de văzut, urechi de auzit și minte de a pricepe), părintele le adresează următoarele: Mîntuirea ne-o putem cîștiga indiferent ce formă de guvernămînt ar avea lumea; ce reformă monetară ar aduce stăpînirea; ce reformă ar suferi proprietatea particulară; ce soartă vor avea toate instituțiile omenești; și – capăt peste toate – ce măsuri vor lua oamenii împotriva lui Dumnezeu. Toate-s deșarte, toate cele omenești se duc, nu trebuie să ne cramponăm de ele cînd stăpînirea (și nu este decît de la Dumnezeu îngăduită) le cutremură și ne dezleagă de ele. Mi se pare că astea-s cele mai nimerite împrejurări de mîntuire. [...] E foarte limpede – avem mărturia conștiinței fiecare – că de bună voie nu ne nevoim spre desăvîrșirea noastră, de aceea îngăduie Dumnezeu încercările, ca prin răbdarea lor „ca de la Dumnezeu“ să se împlinească ceea ce lipsește din nevoința noastră cea de bună voie. Drept aceea trebuie să binecuvîntăm pe cei ce ne blastămă, să iubim pe cei ce ne urăsc și ne prigonesc și trebuie să ascultăm stăpînirea în cele ale lumii acesteia; dar mai presus de acestea, trebuie să ne supunem stăpînirii cînd vrea să ne taie capul. Ei se desăvîrșesc în ale lor, noi, prin mîinile lor, primim desăvîrșirea de la Dumnezeu (p. 239)¹⁶. Drept e – cum afirmă Sergiu Ciocârlan mai departe – că supraviețuirea limitează duhul, pe cînd asumarea Crucii ne vindecă de orice frică (p. 242) și că e vorba de contexte social-politice diferite, dar fermitatea formulării părintelui răzbate peste vremuri precum frazele demne de Pateric: Reacționez însă împotriva păcatului ateismului, păcat împotriva Duhului Sfînt, păcat împotriva Adevărului – și Dumnezeu este Adevărul –, pentru vina asta, da, stăpînirea poate să-mi taie capul, că o ascult (idem)¹⁷.

Ispitei de a cădea în frazeologia encomiastică obișnuită oamenilor de rînd aflați în atingere cu spirite atît de înalte încerc să mă sustrag, lăsînd în încheiere a săpa luminos în conștiințele cititorilor frazele Arhiepiscopului Sibiului și Mitropolit al Ardealului, dr. Laurențiu Streza: Binecuvîntăm cu bucurie apariția acestei lucrări [...] și nădăjduim ca – alături de alte studii importante apărute pînă acum – să fie un pas înainte spre definitivarea procesului de canonizare. Acesta este un act necesar de recunoaștere și recunoștință – pentru cel care a luminat și a fost ajutorul atîtor generații de creștini ortodocși din Ardeal, și nu numai – și, totodată, un îndemn din partea Bisericii de a se continua renașterea spirituală în duh filocalic începută acum cîteva decenii la Mănăstrirea Brîncoveanu. (Cf. Cuvînt de binecuvîntare, p.10).

Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te pentru noi!

București, 15-26 cuptor 2021

În pantaloni scurți…Unde?...şi de ce?...

Traseul Părintelui Arsenie din 20 07 1962  de la orele 5.30 la 22.40 este descris în amănunțime de securistul Ene în raportul din Dosar I 2637, semnat de același vajnic şi docil funcţionar al regimului comunist, la 23.07.1962. Va fi fost un gând zburdalnic în cugetul Părintelui Arsenie, când, în calea dinspre Sinaia către Crucea de pe Caraiman, fără să fi fost mare zăpușeala, ba dimpotrivă, fularul şi cerul fără soare ne sugerează răcoarea altitudinii, pantalonii scurți ai drumețului provoacă mirarea. Atunci, dar şi acum, în pragul canonizării. Ciudat, foarte ciudat.

În fundalul fotografiei, făcute de securistul al cărui raport îl avem mai jos, se afla cabana Vârful cu Dor. Frumos nume.  

Bratu (Boca) şi Beti (Zamfira) discutând au ieşit din gară (Sinaia) continuând  să meargă pe aleea din faţa gării continuând să urce câteva trepte ieşind în str.  30 Decembrie continuând să meargă pe aceasta, Intr. Furnica, str. Furnica, aleea  Piscului, Vârful cu Dor oprindu-se într-o poiană unde Bratu s-a schimbat de  haine îmbrăcând un pantalon scurt, timp în care Beti s-a odihnit. După cca. 10 minute Bratu cu Beti au pornit la drum mergând pe aleea Piscului Vârful cu Dor  spre cabana Alpină cota 1400.

Așa scrie în raportul său agentul Ene, cel care i-a urmărit pas cu pas de la plecarea din Bucuresti, Gara de Nord, la Sinaia, sus pe Bucegi, la Caraiman, Buşteni şi înapoi, la pag. 76 din vol. 3 Părintele Arsenie Boca în arhivele securităţii, Editura Agnos – Sibiu 2016.

Încercând acum să facem o prognoză a acelui timp trecut, putem spune că Părintele Arsenie se afla în urcuşul său pe Cărarea Împărăţiei, ascensiune propusă mai târziu nouă, celor mulţi învăţăcei ai săi, între copertele binecunoscutului volum. Dar parcă nu ar fi deajuns şi ar mai fi şi altceva…Anume?...

Împărăţia este inaccesibilă multora dintre noi, iar Calea este bifurcată din pricina celor două chemări simultane şi antinomice. Dilema se topește imediat ce ne amintim de istoricul locului.

Mănăstirea Sinaia a fost zidită la 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin, și numită de Dositei, Patriarhul Ierusalimulul, „Mănăstirea Buceagul”. Numirea de Sinaia a dat-o mănăstirii spătarul Cantacuzino, după cum se vede din „actul de fondațiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.

Dar umblatul pe muntele Sinai l-a făcut Moise, marele Prooroc chemat de Dumnezeu Tatăl vechiului Testament, Yahveh, Adonai, Savaot, ca să scoată poporul evreu din robia lui faraon, peste Marea Roşie, despicată cu toiagul, până în pustia Sinaiului. Vreme de patruzeci de ani a durat periplul, când toţi cârtitorii acestui greu transfer se pierduseră pe drum, fie din pedeapsa divină, fie din slăbiciunile anilor. Iar pedeapsa divină a fost cumplită, când la porunca dumnezeiască scoarţa pământului s-a crăpat şi hăurile infernului i-a înghiţit pe necredincioşi sub ochii încremeniţi de spaimă a celor fideli lui Moise. Şi acest vas ales de Dumnezeu, urcând mereu, nu se opreşte niciodată din urcuş, cum  scrie Sf. Grigorie de Nyssa, nici nu-şi pune vreun hotar sieşi în mişcarea spre înălţime, ci, odată ce a pus piciorul pe scara ce se sprijină de Dumnezeu păşeşte pururea spre treapta de deasupra şi nu încetează a se înălţa, pentru că mereu descoperă altceva deasupra treptei atinse.

Iată cum pe acest picior de plai, pe-o gură de rai carpatin, se îndemna  Părintele Arsenie către cerurile deschise, văzute cândva de Sfântul Arhidiacon Ştefan, sub norul de pietre ucigaşe zvârlite de farisei, care îi deschideau astfel porţile Edenului. Prin aceleaşi porţi Tatăl nostru a trimis din ceruri degetul Său de foc orbindu-l pe Moise cu cele ZECE PORUNCI,  ca o chemare a Tatălui Ceresc către toată omenirea, până în prezentul tot mai tulbure în care ne aflăm.

Prin raportul agentului Ene, păstrat în arhivele securităţii, Părintele Arsenie, cel urmărit pas cu pas, a ştiut că peste timp şi ani, va fi cineva chemat de îngerul său păzitor să descopere noilor generaţii calea ascendentă a veşniciei noastre, poteca din Carpaţi, deschisă de Stareţul de la Prislop. Precum Moise şi-a condus poporul spre Ţara Sfântă trecând prin Sinai, chemat pe munte pentru a primi cele Zece Porunci scrise de Însuşi Domnul Savaot, la fel şi noi, românii, am primit chemarea Părintelui Arsenie de a urca în suflet şi în viaţa noastră, a fiecăruia, treptele pe Cărarea Împărăţiei. Acolo aflăm câteva pagini inspirate de periplul poporului evreu spre Ţara Făgăduinţei prin deşertul Sinaiului: “Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feţei Mele pentru ţara aceasta şi n-am găsit” (Iezechiil 22,30) şi continuă Părintele Arsenie: „Primul drept, care a stat înaintea lui Dumnezeu pentru alţii a fost Avraam. Altul a fost Moise, care chiar a strâmtorat pe Dumnezeu, ca să ierte norodul care făcuse păcat mare, închinându-se la viţelul de aur”.  Dar şi pe Sinaiul nostru din Bucegi se află un viţel de piatră despre care vom afla în viitoarea PROGNOZĂ A TIMPULUI TRECUT.

I. Despre constituție și constituționalism la aniversarea Zilei Constituției României

În  data de 8 decembrie, națiunea română aniversează Ziua Constituției, proclamată astfel prin Legea nr.120/1995, în semn de omagiu adus Constituției aprobate prin Referendumul național de la 8 decembrie 1991. Aceasta a devenit Actul fundamental prin care în România s-au pus bazele statului de drept și ale democrației constituționale. În anul 2003 a fost revizuită, construcția sa fiind consolidată și adaptată la evoluțiile statului de drept, ale societății și la noul context euro-atlantic.

Constituția reprezintă actul nostru de identitate națională. Consfințită prin voința suverană a poporului, ea este corpul de principii și norme fundamentale care se adresează, în egală măsură, autorităților statului și cetățenilor săi. Funcționarea instituțiilor statului, garantarea drepturilor și libertăților individuale  și derularea în ansamblu a întregii vieți a unei națiuni își au originea în textele înscrise în Constituție. De aceea, Constituția este cartea sacră a existenței noastre, iar aniversarea ei ar trebui să constituie o adevărată sărbătoare pentru guvernanți și pentru popor.

Această zi aniversară ar trebui să marcheze triumful dreptății, al legii, al demnității omului, al libertății și al drepturilor recunoscute și garantate tuturor oamenilor. Această zi trebuie să reamintească guvernanților că într-un stat cu regim constituțional democratic nu pot să exercite puterea încredințată de popor în mod abuziv, discreționar și discriminator, cu încălcarea vădită a drepturilor și libertății cetățenești. Dar, cei care conduc efemer în țara noastră și în lume vor să acrediteze realitatea crudă a abolirii statului de drept și înlocuirea acestuia cu globalismul universal și forme de dominație vădite sau subtile, prin care să subordoneze omul și principiile constituționalismului democratic intereselor lor de îmbogățire materială fără limite, de dominație.

Aniversarea din data de 8 decembrie ar trebui să reamintească guvernanților că legea este pentru om și nu omul pentru lege, că statul este pentru om ca persoană creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, iar persoana este pentru Dumnezeu.

Guvernanții de astăzi și mulți dintre noi uită că Dumnezeu a spus: ’’Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic’’ (Ioan,15,5). Secularismul și ateismul care se extinde încercă să impună ideea că dreapta credință ortodoxă este o simplă ideologie ca multe altele, că lumea în care trăim este ultima existență, libertatea religioasă este inutilă și chiar dăunătoare mai ales în ceea ce privește dreapta credință ortodoxă și încercă să impună sloganul lui Nietzsche ’’Dumnezeu a murit.’’ Așa cum spune Apostolul, Dumnezeu este mereu același, este prezent în tot și în toate. Nu ’’creștinismul’’ cade, ci noi cădem din creștinism cum bine spune Părintele Arsenie Boca.

Dar spiritul și valorile Constituției pot să cadă, starea de constituționalitate a unui popor pot să fie abolite. Din nefericire aceasta este realitatea zilelor noastre. Calea democrației sociale a afirmării și respectării valorilor naționale inclusiv ale dreptei credințe ortodoxe, a demnității și libertății omului nu este un urcuș continuu ci, așa cum realitatea contemporană o demonstrează, poate să aibă și un sens descendent ceea ce în esență înseamnă întoarcerea la dictatură.

De aceea, dacă nu este în mod activ și efectiv apărată, Constituția riscă să fie redusă la un set de principii și norme de drept frumoase, nobile, dar invalide, lipsite de orice valoare și forță. Iar atunci când Constituția nu este respectată, sunt puse sub semnul incertitudinii înseși construcția democratică a statului și întreaga sa ordine de drept. Orice popor, pentru a fi puternic, trebuie să își iubească și să își apere Constituția, pentru că aceasta îi aparține și îl reprezintă.

În istoria lumii, începând cu secolul al VIII‑lea, s‑a impus - alături de alte mari instituții create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice - și constituția, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care școala dreptului natural îl denumea „societatea civilă”. La sfârșitul secolului al XVIII‑lea, în doctrina și practica constituțională ameri­cană, Constituția era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forța poporului, în care sunt stabilite o serie de principii fundamentale de drept. Adoptarea constituției a devenit astfel un eveniment de importanță capitală, fiind concepută într‑o viziune ce excede juridicul, nu numai ca lege fundamentală, ci de fapt ca o realitate practică și statală, ce se identifică cu societatea creată, prin aportul mișcărilor sociale care își creează astfel instrumentele de menținere a puterii.

Hegel, în lucrarea „Principii de filozofie a dreptului”, afirmă că: „Poporul trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului și al stării lui de fapt. Constituția poate exista în chip exterior, fără nicio semnificație sub aspectul juridic numai dacă poporul nu realizează conștiința sa de sine, materializată în forma constituției”. Profesorul Ion Deleanu arăta: „Constituția este și trebuie să fie așezământul politic și juridic funda­mental, care reflectă cucerirea puterii în stat, noile structuri sociale și politice, precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățeni­lor”.

Prin urmare, încă de la apariția sa constituția a fost considerată și analizată prin opoziție cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit, constituționalismul a continuat să aibă un rol important și eminamente progresist pe scena istoriei, el propunându-și garantarea eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.

Poate că cel mai bine idealul constituționalismului este exprimat de noțiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost și este încă un proces îndelungat și anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic, la fundamentarea construcției statului de drept se află ideea de raționalizare a sistemului dreptului și de accentuare a eficacității lui. Cerința esențială a idealului constituțional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului față de drept și limitarea puterii statului prin drept. Supremație dreptului și implicit a constituției obligă autoritățile statale să respecte drepturile și libertățile fundamentale cetățenești, să se abțină de la orice ingerință arbitrară în exercitarea acestora, mai mult, să adopte în plan politic și juridic măsuri adecvate și necesare pentru conservarea și afirmarea drepturilor fundamentale.

Într-adevăr, constituțiile, prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalității și a ordinii de drept, protecția individului și a cetățeanului în raporturile lui cu puterea, desfășurarea întregii activități statale pe baza și în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voința generală iar respectul față de ele devine o „ religie” pentru guvernanți.

Idealul constituției dar și al constituționalismului este exprimat și prin conceptul de supremație a constituției. Spunem că supremația legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat și face din constituție sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social și juridic. Consecințele cele mai importante ale supremației constituției sunt conformitatea întregului drept cu normele constituționale și obligația fundamentală a autorităților statului de a-și exercita atribuțiile în limita și spiritul constituției.

Desigur principiul supremației constituției ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista și garanții specifice care în esență permit controlul puterii și evitarea evoluției acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanții două sunt mai importante: controlul constituționalității legilor, care reprezintă o contrapondere importantă față de puterea discreționară a parlamentului și a executivului, iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiție. Întru-un sistem constituțional bazat pe supremația constituției controlul realizat de către instanțele judecătorești reprezintă o garanție importantă a respectării drepturilor și libertăților cetățenești, mai ales în raporturile cu autoritățile executive ale statului.

Prin urmare, esența și finalitatea constituției dar și a constituționalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realități și forțe diferite dar care trebuie să coexiste și să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar și legitimitatea și funcționabilitatea autorităților care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituții democratice constă în a realiza un echilibru just, rațional între realități diferite, între interesele individuale și interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul Ioan Muraru afirma: „ În realitățile socio-juridice și statale contemporane, constituționalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puțin două mari aspecte:

a) receptarea în constituție a exigențelor mișcării de idei (originare și în evoluția sa) privind statul de drept și democrația, libertățile publice, organizarea, funcționarea și echilibrul puterilor;

b) receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispozițiilor constituționale.

Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficiența și mai ales viabilitatea constituției, poate asigura concordanța între regulile constituționale și practica politică”.

Am discutat mai sus despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituției și al constituționalismului. Realitatea unei constituții înseamnă în esență interpretarea și aplicarea legii fundamentale, dar mai ales respectarea dispozițiilor acesteia de către autoritățile publice. Nu poate exista o constituție ideală, perfectă, imuabilă. Constituția, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităților sociale, economice și politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă și modificări ale normelor constituționale. Realizarea unui raport adecvat între constituție și realitățile statale, politice, ideologice și economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înțeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituția poate defini atât un regim liberal cât și unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituție, nu se poate susține că peste tot există și un veritabil regim constituțional. Trăsăturile regimului constituțional existent la un moment istoric determinant într-un stat, dar și modul în care este receptată și respectată constituția determină realitatea legii fundamentale și a constituționalismului.

Diferențele ce pot apărea între idealul constituțional exprimat mai sus și realitatea constituționalismului existent în fiecare stat se justifică prin factori obiectivi și subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm:

a) dinamica vieții sociale în raport cu stabilitatea constituției. Transformările inevitabile în viața socială, economică, politică sau juridică a unui stat duc la o distanțare a acestor realități față de viabilitatea și eficiența normelor unei constituții. Această situație este unul dintre factorii care determină revizuirea legii fundamentale;

b) constituția are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea legii fundamentale necesită o operă de interpretare din partea autorităților publice, ceea ce la rândul ei poate implica o receptare diferită a constituției. Desigur, instanțele constituționale au un rol fundamental în a evita interpretarea arbitrară a legii fundamentale;

c) pot exista situații în care reglementările constituționale, deși democratice în esența lor, sunt în contrast evident cu realitățile social economice ale momentului, mult inferioare față de principiile democratice constituționale. O astfel de situație duce inevitabil la o receptare redusă a normelor constituției în rândul populației și implicit la ineficiența acesteia. Istoria constituționalismului român oferă un exemplu concludent în acest sens dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1866 și 1938, în care realitatea constituționalismului românesc era inferioară față de valorile și principiile reglementate de Constituțiile din 1866 și 1923.

Există însă și factori subiectivi ce pot determina o diferență între valorile constituționale iar pe de altă parte modalitatea în care ele sunt respectate și aplicate. Tendința autorităților statale de a abuza de putere, de a încerca să își exercite în mod autoritar atribuțiile, uneori chiar în disprețul normelor constituționale, reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera și spiritul constituției cu consecința construirii unei realități politice, economice, dar și sociale în contrast evident cu legea fundamentală.

Evoluția constituțională a României reflectă tradițiile culturale, realitățile sociale, gradul de dezvoltare economică și gradul de democratizare. Evoluția nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societății. Este marcată de acte normative cu valoare constituțională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relațiile sociale privind puterea și drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinței gu­vernanților este determinată în mod direct de realitățile sociale exis­tente la un moment dat.

În România, ca și în alte state europene, evoluția constituțională semnifică demo­cra­tizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreționare ale statului, afirmarea principiului democrației privind organizarea socială, politică, juridică, în stat și consacrarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești. Dezvoltarea constituțională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­țiile, dar și influențele internaționale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea.

În contextul aiversării Zilei Constituției, în acest sudiu prezentăm unele aspecte ale constituționalismului românesc în perioada interbelică.

II. Constituționalismul românesc în perioada interbelică

România interbelică a rămas în conștiința istorică prin denumirea de România Mare, ea fiind frumoasa operă înfăptuită de oamenii vechii Românii care au știut să îmbine cu un remarcabil talent politic împrejurările interne și internaționale ale vremii în folosul întregii țări. Dar România Mare nu a însemnat doar teritorii românești reunificate, granițe mult lărgite, ci și un nou sistem social-politic și cultural întemeiat pe trecerea de la liberalismul clasic la neoliberalism, care prin reforme radicale a modificat substanțial structurile economice, sociale, politice ale vechii Românii.

Declarațiile de unire ale provinciilor românești Transilvania, Basarabia și Bucovina fac parte din ceea ce s-ar putea numi „blocul de constituționalitate„ al Marii Uniri. Aceste declarații nu au fost expres abrogate niciodată și în opinia noastră sunt încă viabile din punct de vedere juridic. Remarcăm contribuția politică decisivă la redactarea și adoptarea lor a marilor oameni politici și de stat Ion I.C. Brătianu și Alexandru Marghiloman care au deținut succesiv funcția de prim-ministru în perioada respectivă. Ne vom referii pe scurt la adoptarea și conținutul acestor documente constituționale.

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități. Până la ședința din 27 martie 2018 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României Astfel, la 13/26 martie 1918 „Adunarea Generală a zemstvei din districtul Soroca” a votat în unanimitate unirea Basarabiei. În favoarea unirii cu România s-a pronunțat și Adunarea Generală din 25 martie a Zemstvei județului Orhei, prezidată de Bejbeuc-Melicov, reprezentantul etniei armene din Sfatul Țării. La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs în care a reliefat necesitatea unirii. Totodată, Alexandru Marghiloman a subliniat dorința guvernului român de a respecta drepturile și libertățile câștigate, urmând ca Sfatul Țării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire, în limba română, declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

Pe 27 martie Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: "Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA". Declarația de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea și totdeauna!”. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț președinte, Pan. Halippa vicepreședinte și Ion Buzdugan secretarul Sfatului Țării.

Principalele reglementări constituționale sunt următoarele : Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român; Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic; Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale; Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali; Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român; Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român; Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii; Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal; Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei; Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției. Remarcăm actualitatea acestor prevederi pentru orice stat modern democratic

Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți). La voturile deputaților Blocului Moldovenesc s-au adăugat cinci membri ai Fracțiunii Țărănești, în frunte cu V. Bârcă, și reprezentantul comunității poloneze, deputatul Felix Dudkevici. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat cuvântul și a declarat că „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una și nedivizibilă.” La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.

La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei care s-a ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi unirea cu România Iată preambulul acestui important document constituțional : „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege și Domn Liberator și Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale, Bucovina eliberată. Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul Unirii Bucovinei autorităților române.

Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18-31 decembrie 1918, în funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost numiți Iancu Flondor cu reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

În acest timp - în 1 decembrie 1918 - în sala "Cazinei" militare (clubului militar) din Alba Iulia, cei 1228 delegați țin adunarea. Ca președinte al Marii Adunări Naționale a fost ales Gheorghe Pop de Băsești Delegații la adunare au fost aleși pe baza votului universal și au primit mandate (credențiale) ce prevedeau ca adunarea de la Alba Iulia să decidă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Au participat și delegații Bucovinei și Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

În mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop președintele Consiliului Național Român Central, arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș expune trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea istorică a Unirii, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române. Rezoluția Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu:

„Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.”

Rezoluției cuprinde programul de aplicație: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate națională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională pentru minoritățile din Transilvania, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieții publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea națională dorește ca Congresul de pace să asigure dreptatea și libertatea atât pentru națiunile mari cât și pentru cele mici și să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaționale. Ea salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul monarhiei austro-ungare, pe națiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă și ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care și-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea și unitatea națiunii române, și în sfârșit exprimă mulțumirea și admirația sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva dușmanului au scăpat civilizația din ghearele barbariei.

La ora 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită. Rezultatul votului asupra rezoluției a fost anunțat de Gheorghe Pop de Băsești:

"Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara mamă este pentru toate veacurile decisă."

Pentru coordonarea problemelor s-au constituit Marele Sfat Național, ca organ legislativ și Consiliul Dirigent, ca instrument executiv. Președinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu. Până în toamna anului 1919, sediul Consiliului Dirigent a fost la Sibiu.

În acest context, conceptul de problemă constituțională, dimensiunea ce o caracterizează și definesc, precum și implicațiile sociale politice ale acesteia, oferă posibilitatea unor analize complexe, juridice, politice, economice și nu în ultimul rând istorice privind cadrul constituțional al României interbelice, modul de aplicare a dispozițiilor constituționale, funcționarea instituțiilor statului, raportul dintre autoritățile statului, implicarea forțelor politice în realizarea guvernării și bineînțeles raporturile dintre autoritățile statului și societate.

Prin urmare, problema constituțională include nu numai conținutul constituției, caracterul și structura ei, ci întregul proces complex de edificare, aplicare, consolidare și apărare a regimului politic în care s-a creat și în care a funcționat. În acest caz, este vorba de toate cerințele, nevoile, ambițiile și idealurile burgheziei românești în ascensiune, proces ce se derulează în tiparele intereselor economice, politice, ideologice ale acesteia și care reflectă în același timp, într-o formă explicită, acuitatea contradicțiilor dintre diferiți factori de putere în viața economică și politică a statului.

Problema constituțională nu este deci, la origine, atât o problemă de ordin juridic, ci de putere, de exercițiul al conducerii statale, fiind cuprinsă în modul de interferare, de conjugare a intereselor, acțiunilor și tendințelor, formelor politice ale vremii, de impunere a unei formule de guvernare a țării.

Dobândind o semnificație politică și juridică aparte, mai ales după formarea statului național unitar, problema constituțională nu se încheie odată cu elaborarea Constituției din 1923. Dimpotrivă, noul act adoptat a dezvăluit și mai mult caracterul său de proces deschis, de „problemă”, înțeleasă ca o confruntare permanentă a Constituției cu realitatea socială pentru care a fost creată. Dacă, pentru acest motiv, Constituția din 1923 a reprezentat la început ținta unor atacuri din partea unor partide în lupta lor pentru putere, și chiar a opiniei publice, ea devine treptat Constituția unificării României Mari, liantul politico-juridic al cimentării și sudării teritoriale românești, iar între anii 1930-1933 „pilonul” de apărare a regimului parlamentar împotriva forțelor dictatoriale interne și a revanșismului extern.

Constituția din 1923 s-a elaborat, deci, într-un context istoric ce a urmat marelui act politic de la 1 decembrie 1918, a presiunii opiniei publice pentru vot universal și a țărănimii pentru împroprietărire, a revendicărilor muncitorești, în condițiile în care societatea românească intra într-o perioadă de stabilitate și când burghezia liberală devenea mai puternică, iar în interiorul Partidului Național Liberal influența Brătienilor era determinantă.

Putem aprecia că în elaborarea noii legi fundamentale a statului au existat trei idei de bază ce au întrunit adeziunea unanimă a forțelor și grupărilor politice ale vremii și anume: ideea națională, ideea evoluției democratice și ideea monarhiei constituționale. Acest fapt reiese cu pregnanță din dezbaterile aprinse desfășurate în cadrul Adunării Deputaților, în perioada 1920-1922.

Analizată din perspectivă istorico-politică, Constituția din 1923, ca expresie a raportului real de forțe din perioada 1919-1923, a reprezentat așezământul juridic și politic principal pe baza căruia au funcționat instituțiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar – constituțional. Constituția din 1923 menține în mare parte structura Constituției din 1866, preluând și adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum și posibilitatea reală de democratizare a statului și societății românești interbelice. În acest sens, sub imperiul acestei Constituții principiile reprezentativității, separației puterilor, legalității și legitimității legilor, ca și cele privind sistemul electiv și al regimului proprietății au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în Legea fundamentală din 1866. Deci, Constituția din 1923 a constituit în perioada când a fost în vigoare, un factor de progres în democratizarea societății românești.

Analiza modului în care a fost elaborată și adoptată Constituția din 1923 conduce la concluzia că ea (ca, de altfel și cea din 1866) a îmbrăcat forma unui „pact”, rezultat din compromisul (înțelegerea) dintre monarh și reprezentanța națională. Caracterul de pact al Constituției din 1923 rezultă atât din modul de votare a ei de către ambele camere ale reprezentanței naționale (Adunarea Deputaților și Senat) cât și în sancționarea de către rege, urmată de depunerea jurământului monarhului în fața Parlamentului, prin care se angaja solemn că va respecta Constituția.

Conținutul Constituției din 1923 includea 138 de articole spre deosebire de cea din 1866 care avea 128 de articole. Au fost înlocuite sau modificate integral 20 de articole, fiind incluse 7 articole noi; de asemenea, au fost reformulate sau au primit adaosuri 25 de articole, în timp de 76 de articole ale vechii Constituții au rămas neschimbate. În literatura de specialitate istorică și juridică, se pune în mod firesc întrebarea: ce prevederi și elemente noi, ca formă și conținut au fost introduse în Constituția din 1923 și care sunt trăsăturile care o caracterizează? Este dificil de formulat un răspuns tranșant, dar, în opinia noastră, pot fi identificate cel puțin 5 trăsături și particularități, care conferă o anumită individualitate și originalitate acestui așezământ juridic și politic:

1. Constituția din 1923 este un act normativ metodic și judicios structurat, cuprinzând în cele 8 titluri ale sale prescripții referitoare la elementele constitutive ale statului, organizarea și funcționarea puterilor statului, alcătuirea și funcționarea sistemului electoral, organizarea socială, armată, financiară, administrativă etc. Ea introducea o serie de principii caracteristice funcționării democrației, cum ar fi: garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de o origine etnică, limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legii, fără deosebire de origine etnică sau de clasă socială, garantarea proprietății de orice natură, precum și a creanțelor asupra statului, naționalizarea zăcămintelor miniere, principiul votului universal, egal, direct, obligator și secret, principiul legalității;

2. Principiile legalității și al supremației Constituției erau mai bine exprimate decât în Constituția din 1866. Remarcăm în acest sens dispozițiile articolului 103 din Constituție care instituiau pentru prima dată în Românie controlul de constituționalitate a legilor dând această competență Secțiilor Unite ale Curții de Casație. Spre deosebire de Constituția anterioară noua lege fundamentală instituia controlul judecătoresc asupra constituționalității legilor, ca instrument de garantare al supremației Constituției. Deci, în 1923 norma constituțională deține locul suprem, ea fiind superioară tuturor actelor normative care trebuie elaborate în baza și respectarea constituției. Drept garant al integrității Constituției este desemnată Curtea de Casație, care devine instanța supremă investită cu examinarea și verificarea valorii constituționale a legilor, având dreptul de a declara că o anumită normă juridică sau lege nu este aplicabilă părților dacă nu a fost elaborată cu respectarea Constituției. În acest fel se crea o garanție importantă pentru evitarea excesului de putere în materie legislativă a Parlamentului.

Preocupat de întărirea și consolidarea principiului legalității și supremației legii, constituantul de la 1923 a considerat necesar limitarea puterii discreționare a autorităților executive a statului, instituind prin articolul 107, „contenciosul administrativ”, respectiv dreptul puterii judecătorești de a verifica legalitatea actelor administrative și de a restabili drepturile subiective ale cetățenilor care au fost prejudiciați prin acte administrative nelegale sau neconstituționale;

3. În Legea Fundamentală din 1923 se formulează mult mai bine și mai precis, comparativ cu așezământul fundamental din 1866, principiul suveranității naționale. Astfel, statul român era declarat ca stat național, unitar și indivizibil al cărui teritoriu este inalienabil. Se interzicea colonizarea teritoriului național cu populații sau grupuri etnice străine. Constituția consacra faptul că puterea politică aparține națiunii, dar care nu o exercită direct, ci prin reprezentanți aleși din corpul electoral, alcătuit din cetățeni majoritari care aleg prin vot universal, direct, egal, obligatoriu și secret;

4. Un alt element de noutate constă în faptul că Legea Fundamentală din 1923 dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale dreptului de proprietate. Se admitea exproprierea pentru „cauzele de utilitate publică” nu numai în situațiile limitativ stipulate de Constituția din 1866, ci și pentru „lucrările de interes cultural și acelea impuse de interesele generale directe ale statului și administrației publice”. Proprietatea este deci o funcție socială și interesele colectivității trebuie să primeze intereselor individuale chiar și în materia proprietății particulare. Erau de asemenea, redefinite și extinse noțiunile de „domeniu public” și „bunuri publice”.

5. Din punct de vedere al formei și condițiilor de modificare, Constituția din 1923 este considerată ca având un caracter rigid, neputând fi modificată sau revizuită decât cu respectarea anumitor cerințe formulate expres. Cu toate acestea, după cum se va putea observa din aplicarea practică a normelor constituționale, așezământul fundamental elaborat în 1923 ne apare destul de flexibil, întrucât a dat posibilitatea adoptării unor legiuiri ce se îndepărtează sensibil de litera și spiritul prevederilor statuate de Constituție. De aceea, pe bună dreptate, Nicolae Iorga afirma, cu ocazia discutării proiectului de Constituție că, în conținutul lui sunt „lucruri spuse, care nu era nevoie să fie spuse și anumite lucruri sunt evitate care trebuiau să fie spuse” și necontenit sunt trimise la o legislație viitoare.

Cu toate problemele legate de conținut, dar mai ales de aplicarea sa în practică, Legea Fundamentală din 1923 a contribuit în mod evident la democratizarea statului român în special prin sporirea rolului Parlamentului și accentuarea principiului pluralismului ideologic, politic și social.

Constituția din 1923 a creat fundamentul politico-juridic pentru funcționalitatea regimului parlamentar, bazat pe corpuri legiuitoare constituite prin vot universal. În practica legislativă interbelică s-a creat o legătură directă între parlamentarism și democrație, pornindu-se de la premiza că suveranitatea națională atribuită națiunii nu poate fi exercitată direct, ci este delegată organelor statului. Reprezentând elementul constitutiv al democrației interbelice, trebuie subliniat faptul că dincolo de unele limite ce i-au fost caracteristice, Parlamentul a rămas ca o instituție definitorie democrației românești, a cărei realitate în plan istoric și juridic nu poate fi ignorată.

Mai trebuie amintit că în funcționarea mecanismului democratic un rol esențial îl aveau partidele politice. Deși Constituția din 1923 garanta cetățenilor dreptul la asociere, ea nu conținea totuși, nici un articol expres despre partidele politice. Legea electorală din 1926 este cea care creează noi organe electorale, grupările sau partidele politice, ca titulare de mandate de deputați, conferind acestora un rol precis în exercitarea sistemului democrației constituționale Dinamica partidelor politice s-a caracterizat printr-o creștere a numărului lor în anii imediat postbelici și tendința de fuziune cu efecte bipolare (1918-1927). În perioada următoare s-a manifestat un proces de sciziune și de crearea unor grupări dizidente în interiorul celor două partide aflate la baza sistemului constituțional. Cu toate acestea, sistemul partidist interbelic ne dezvăluie o deschidere a acestuia spre democrație, majoritatea formațiunilor politice fiind favorabile Constituției din 1923.

Gânduri de final

Solon, unul dintre cei șapte înțelepți ai lumii antice spunea că nu a dat atenienilor cea mai bună constituție, ci numai pe cea mai potrivită timpului și locului în care se afla societatea ateniană. Guvernanții actuali nu au ajuns la această măsură, dimpotrivă multe din legi și chiar norme constituționale sunt contrare stării sociale actuale și nu corespund scopului declarat formal, binele social, bunăstării oamenilor, garantarea libertăților și drepturilor fundamentale, apărarea valorilor și tradițiilor spirituale și de credință ale poporului, consolidarea statului de drept.

Dorim să mai subliniem un aspect. Constituționalismul democratic contemporan, atât cât există, la fel și globalismul internațional în toate formele sale sau modalitățile dictatoriale, constrângătoare, discriminatorii și ateiste de exercitare a puterii în statele ce se consideră democratice, aparțin lumescului. Sunt trecătoare, au propria evoluție și inevitabil involuție. Această pentru că tot ce aparține acestei lumi este trecător și rămâne în precaritate. ’’Ce e val ca valul trece,’’ spune Eminescu.

Numai Dumnezeu este mereu același. Numai dreapta credință ortodoxă a poporului român s-a păstrat, s-a întărit și a rezistat tuturor prigoanelor, prigonitorilor și cataclismelor sociale. Și această pentru că dreapta credință ortodoxă nu este din lume, este relevată de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos și este transmisă din generație în generație prin lucrarea Duhului Sfânt și prin Sfânta Biserică Ortodoxă.

Prin urmare trebuie să fim conștienți de precaritatea tuturor celor ale acestei lumi finite și mărginite, să fim statornici în dreapta credință ortodoxă, să nu lăsăm pe guvernanții de o clipă ai istoriei acestei lumi să ne spună cum să fim liberi, ce este bine pentru noi, în ce să credem și în ce să nu credem. Suntem datori să ne apărăm dreapta credință ortodoxă și sfânta Biserică strămoșească așa cum și înaintașii noștri au făcut cu jertfă de sânge. Astfel ne vom putea păstra libertatea personală și libertățile sociale de care trebuie să beneficiem și vom putea ridica și Constituția, constituționalismul la înălțimea Adevărului, a valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român. Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos a spus: ’’Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă’’( Ioan, 15,7). Dumnezeu să ne ajute!

Bibliografie:

Fără să ne dăm seama, am pășit într-o nouă dictatură, de data aceasta una medicală. Medicamentele sau procedurile care chiar pot salva viața oamenilor sunt prezentate de mai toată mass-media ca principalii dușmani ai sănătății noastre. În schimb, experimentele medicale pe oameni sunt promovate ca salvatoare. În mijlocul acestei confuzii întreținute, care planează în jurul simptomatologiei și tratamentelor COVID-19, revista Familia Ortodoxă a cerut lămuriri domnului dr. bioetician Virgiliu Gheorghe, autorul unui amplu studiu pe această temă. Materialul de mai jos este a doua parte a unui interviu mai amplu. Prima partea poate fi citită la ActiveNews: