11 noiembrie 2021 – fragment transcris de Cuvantul Ortodox:

[…] A murit, a fost omorât. Ştim prea bine, a venit apoi Editul de la Mediolan, câţiva ani mai târziu, 5-6 ani, ar fi avut Sfântul Mina vreo 25-28 de ani şi ar fi putut să trăiască foarte bine; dar parcă pentru el se potriveşte foarte bine acea vorbă spusă la noi, în Piaţa Universităţii: Vom muri şi vom fi liberi. Pentru că ce înseamnă o viaţă, dacă o duci ca sclav? Şi nu sclav văzut, nu sclav cu trupul, ci sclav cu sufletul. Cui foloseşte viaţa în momentul în care sufletul său este slăbănogit şi supus altora, mai-mari, pe lumea aceasta? Am fost făcuţi să fim liberi, dacă e nevoie chiar cu preţul vieţii. Am fost făcuţi să fim liberi. Bineînţeles, noi acum ne bucurăm de jertfa celor care au murit până în 22 decembrie în Timişoara şi în Bucureşti, astfel încât, printre altele, şi această jertfă a lor conştientă ne-a adus libertatea. Ei au murit, noi suntem liberi, am fost liberi, să trăim pe temeiul morţii lor.

Te-ai fi gândit, poate, că şi Sfântul Mina ar fi putut să se ascundă, să stea deoparte. Decretul de la Mediolan probabil că ar fi venit, Dumnezeu ştie cum funcţionează aceste încrengături ale istoriei, şi ar fi putut să trăiască foarte bine în libertate creştinismul. Iată că n-a vrut această „libertate” – nu că n-a vrut să trăiască liber, ci n-a vrut libertatea pe care Imperiul Roman păgân i-o asigura cu preţul credinţei sale. A refuzat aceasta şi a refuzat-o cu preţul vieţii sale.

Şi nu a murit simplu, nu doar i s-a tăiat capul – aceasta a fost la urmă, ci a murit în chinuri şi în torturi. Asemenea torturi încât probabil, la un moment dat, un om necredincios şi-ar dori mai curând să moară decât să mai suporte aşa ceva.

Ştim, pe urmă, că a făcut foarte multe minuni şi ştim că este prezent în viaţa noastră. Acum şi aici, la mii de km depărtare de Alexandria – locul unde a murit el – în cu totul alt neam decât cel în care a murit el, iar faptul că este prezent aici şi acum ne dă mare putere. Dar ceea ce trebuie să realizăm e că acest sfânt, Mare Mucenic Mina, militar, cum îl reprezentăm noi, pentru că a fost, v-am spus, copil de trupă, şi alţi sfinţi, ne ajută nu numai pentru problemele noastre de zi cu zi – şi ne ajută efectiv şi eficient în problemele de zi cu zi prin mijlocirea lor la Tronul lui Dumnezeu – ci sunt convins că ei ne ajută şi se roagă acum pentru toată lumea ca să ieşim din această realitate constrângătoare în care trăim şi să iesim neîntinaţi de ceea ce ni se întâmplă. Sunt convins că Sf. Mare Mc. Mina este mijlocitor pentru lume şi el în momentul acesta. Trebuie doar să-l rugăm nu numai pentru problemele noastre de zi cu zi, în care ne ajută, ci să-l rugăm să mijlocească pentru noi şi în celelalte, mai ales pentru lumea aceasta. Să mijlocească împreună cu Maica Domnului şi cu ceilalţi sfinţi pentru ca lumea aceasta să iasă din robia în care se află. Să iasă din această stare de presiune psihologică la care suntem supuşi, să se întoarcă la libertate, la adevărata libertate.

Libertatea adevărată este o libertate sufletească. Pe aceasta trebuie să o căutăm noi, fiecare dintre noi, să o dobândim. Îi avem pe sfinţi astfel de modele. Libertatea sufletească dacă o dobândim, celelalte constrângeri din afară nu vor mai avea nicio putere asupra noastră. Că ne vor constrânge trupurile – atâta timp cât sunt liber sufleteşte, eu hotărăsc pentru trupul meu. Bineînţeles că se poate întâmpla ca în anii ´47-´48: puşcărie, Canal şi alte lucruri; şi atunci nu mai hotărau cei din puşcărie pentru trupul lor, ci autorităţile vremii hotărau pentru trupul lor. Dar atâta vreme cât sunt în societate incă, chiar dacă sunt constrâns psihologic şi economic şi social, dacă eu vreau cu adevărat să fiu liber şi să fiu cu Hristos, despătimindu-mă, atunci cu adevărat niciuna dintre aceste constrângeri nu vor putea să mă facă să fac ceva ce nu-mi doresc.

Într-un fel, acum, pentru noi, se întâmplă două momente din viaţa Sfântului Mina, legate unul de celălalt: se întâmplă cei 3-4 ani de pustie şi se întâmplă perioada de persecuţie. De ce? Pentru că acum putem să învăţăm şi, cu ajutorul lui, să ne despătimim, să dăm deoparte lucrurile nonesenţiale din viaţă şi să trăim doar cu ce ne îngăduie Hristos, cu ce ne dăruieşte Hristos, care El ştie cum să facă să ne strecoare şi pe noi prin constrângerile actuale. Şi eu, adică fiecare dintre noi, trebuie de fiecare dată să Îi cer zilnic lui Hristos: Ajută-mă, Doamne, Tu, cu puterea Ta, cu ştiinţa Ta, cu înţelepciunea Ta, să trăiesc, să trec printre aceste constrângeri fără a face compromisuri!

Deci aici suntem în prima parte, a celor 3-4 ani de pustie, în care te înveţi că, de fapt şi de drept, trăieşti cu foarte-foarte puţin trupeşte dacă reuşeşti să te apropii de Hristos şi, de asemenea, cu cât ai mai puţin trupeşte, cu atât apropierea de Hristos este mai fierbinte. Şi invers, cu cât trupul începe să fie în belşug, cu atât, încetul cu încetul credinţa cea adevărată, încrederea, simţirea prezenţei lui Hristos se estompează din viaţa noastră.

Cea de-a doua etapă este perioada persecuţiei, pentru că este un fel de persecuţie ceea ce trăim. E adevărat, nu ni se smulg bucăţi de carne de pe noi, nu ni se smulg unghiile, nu suntem orbiţi, nu suntem împunşi cu tot felul de ţepuşe, dar modul cum se exercită presiune psihologică asupra noastră de către puterea globalistă prin mijloace foarte convingătoare mă face să cred că suntem într-o zonă de persecuţie. Şi cu cât persecuţia asta este mai strânsă, mai grea, cu atât rugăciunea noastră trebuie să fie şi va fi, vrând-nevrând, mai tare către Dumnezeu.

Există păcate strigătoare la cer. Oprirea plăţii lucrătorilor este unul dintre păcatele strigătoare la cer, alături de sodomie. Ni se spune: <Nu, nu oprim plata lucrătorilor. Doar nu vă mai lăsăm să munciţi dacă nu vă supuneţi.> E tot oprirea plăţii lucrătorilor. De ce se cheamă păcate strigătoare la cer? Pentru că cel care suferă, prin însăşi suferinţa sa, o astfel de nedreptate, rugăciunea lui se ridică la cer, e un strigăt către cer, către Dumnezeu, Care nu doarme, nu este prea departe, nici mort nu este, ci este viu, înviat Hristos, este viu din veşnicie şi viu va fi în veşnicie, este prezent, este atotînţelept şi atotputernic.

Aşadar, să-l avem pe Sfântul Mina aici nu numai ca model, ci şi ca mijlocitor, în despătimire şi în persecuţie. Şi să ştim că, aşa cum este grabnic ajutător în problemele noastre de zi cu zi, dacă-i cerem ajutorul în despătimirea noastră şi în persecuţia pe care o suferim, dacă-i cerem ajutorul, să mijlocească către Dumnezeu ca această perioadă să se termine, să se termine cu bine, sunt absolut convins că, aşa cum este grabnic-ajutător în ceea ce ne este nouă de folos, fiecăruia dintre noi, aşa va fi grabnic-ajutător si pentru problemele Bisericii. Amin”.

Circa cincizeci de zile ne mai despart de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi doar zece zile mai sunt până începe postul premergător acestei mari sărbători.

Postul Crăciunului începe în ziua de luni, 15 noiembrie, în ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, și se încheie vineri, 24 decembrie.

Iată principalele lucruri pe care trebuie să le ştii despre această perioadă.

Când a apărut Postul Naşterii Domnului

Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Prin durata lui de 40 de zile, acest post aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul, scris pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menţionează în Liturgica generală a Pr. Ene Branişte.

Primele menţiuni despre acest post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi Sfântul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări referitoare la acest post.

Durata Postului Crăciunului a fost stabilită în anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, ținut sub președinția Patriarhului Luca Hrisoverghi. Atunci a fost uniformizată durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe. Sinodul a hotărât ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu 15 noiembrie.

Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie inclusiv.

Când încep colindele 

Din punct de vedere liturgic, cântările dedicate Nașterii Domnului încep în ziua de 21 noiembrie. Catavasiile Nașterii Domnului se cântă pentru prima dată la Utrenia sărbătorii Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Însă, conform tradiţiei, colindele încep să răsune în afara lăcaşurilor de cult după sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei (30 noiembrie).

Despre semnificaţia colindelor, aici.

Cele mai importante sărbători din postul Naşterii Domnului sunt:

• Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie);
• Sf. Ap. Andrei cel înâi chemat, Ocrotitorul României (30 noiembrie);
• Sf. Ier. Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei (06 decembrie);
• Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş (07 decembrie).

Întrucât ne aflăm într-un context epidemiologic dificil, este util să ne îndreptăm privirile către sfinţii din această perioadă care, prin minunile lor, s-au dovedit a fi vindecători.

• Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (17 noiembrie);
• Sf. Cuv. Grigorie Decapolitul (20 noiembrie);
• Sf. Stelian Paflagonul (26 noiembrie);
• Sf. Cuv. Porfirie Cavsocalivitul (2 decembrie);
• Sf. M. Mc. Varvara (4 decembrie);
• Sf. Ier. Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei (6 decembrie);
• Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie);
• Sf. Cuv. Patapie (8 decembrie);
• Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei (12 decembrie);
• Sf. M. Mc. Anastasia, Izbăvitoarea de farmece (22 decembrie).

Potrivit menţiunilor părintelui Ene Braniște, acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinților Apostoli. În mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea până în Ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00 – 16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn. Marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (cu excepția perioadei dintre 20 și 25 decembrie, când postul devine mai aspru).

Dacă lunea, marțea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, la vin și untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot așa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin.

La praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului se dă dezlegare la peşte, indiferent în ce zi ar cădea.

Ultima zi a Postului Naşterii Domnului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decat celelalte zile.

Pentru a valorifica cât mai bine această perioadă binecuvântată de Dumnezeu pentru a ne apropia mai mult de El, vă recomandăm 10 sfaturi practice pentru post.

Vezi şi:

• Crăciunul în cifre
• Ce spune un renumit medic nutriţionist despre post?

Sursa: Basilica

Recent, a fost lansată platforma on-line parintelearsenie.ro. Este vorba despre un proiect prin care se pun la dispoziție resurse indispensabile orientării în cercetarea cu privire la viața și lucrările Cuviosului Părinte Arsenie Boca. În principal, pot fi consultate documente specifice, disponibile doar în citire. Acest proiect este destinat oricui este interesat de provocările unei contribuții oneste la descoperirea chipului autentic al viețuirii și lucrărilor Cuviosului Părinte Arsenie.

Documentele specifice sunt încadrate în următoarele categorii: cele patru scrieri autentice ale Cuviosului, repere arhivistice, studii și articole, volume, înregistrări (conferințe, simpozioane, interviuri, documentare etc.), mărturii, lucrări universitare (lucrări de licență, disertații, lucrări de doctorat), direcții actuale de cercetare, arhivă pictură, arhivă foto. Unele documente sunt disponibile integral, iar altele doar în rezumat sau în secvențe relevante. Platforma oferă repere pentru o orientare științifică pertinentă. Dacă un cercetător este atras de investigația pe tema descoperirii chipului autentic al viețuirii Cuviosului Părinte Arsenie, el va găsi aici toate premisele pentru o cercetare acrivică, contribuind efectiv și oferind suport Comisiei Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea Cuviosului Părinte.

Comisia Europeană a adoptat propunerea de a desemna anul 2022 ca Anul European al Tineretului. Propunerea urmează să fie discutată în Parlamentul și Consiliul UE. Pentru a construi un viitor mai bun, mai ecologic, mai incluziv și digital, Europa are nevoie de viziunea tinerilor, a transmis Comisia Europeană în comunicatul referitor la propunere. Scopul demersului este să sprijine generația care a făcut multe sacrificii în timpul pandemiei, oferindu-i speranță, putere și încredere; să promoveze oportunități pentru tineri la nivel UE; dar și să se inspire din viziunea lor pentru proiectul european comun. „Anul European al Tineretului ar trebui să aducă o schimbare de paradigmă în modul în care includem tinerii în politici și decizii. Obiectivele Anului vor fi să-i ascultăm, să-i implicăm și să promovăm ocazii concrete pentru tineri”, a spus Mariya Gabriel, Comisarul European pentru Inovație, Cercetare, Cultură, Educație și Tineret. „Trebuie să realizăm o punte între generații. Tinerii de astăzi sunt mai puțin interesați în formele tradiționale de participare la societate, dar foarte activi în apărarea lucrurilor în care cred, implicându-se în noi moduri”, a adăugat ea. De-a lungul anului, vor avea loc activități la nivel european, național și local. Acestea vor viza problematicile incluse în Obiectivele de Tineret ale Uniunii Europene. Acestea se referă la egalitate și incluziune, sustenabilitate, sănătate mentală și bunăstare, precum și calitatea locurilor de muncă. Activitățile vor implica și tineri din afara UE. Statele membre sunt chemate să desemneze câte un coordonator național pentru organizarea Anului European al Tineretului. Anul European al Tineretului va contribui la redactarea concluziilor Conferinței Viitorul Europei din 2022, asigurând includerea perspectivei tinerilor. O treime din participanții la Grupurile de discuție și la  Plenarele conferinței vor fi reprezentanți ai tinerilor. - basilica

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj luni, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea Regelui Mihai I al României (25 octombrie 1921- 25 octombrie 2021). „Regele Mihai a trăit cu discreție, dar cu intensitate, credința ortodoxă în care a fost botezat și pe care a păstrat-o cu multă grijă în toată viața sa, ca fiind cea mai prețioasă comoară primită de la mama sa, Regina Elena, şi de la poporul român evlavios. Această credinţă l-a ajutat să fie statornic în iubirea sa faţă de poporul român, de Biserică şi de familie”, transmite Patriarhul României. Mesajul integral este disponibil pe basilica.ro.

La împlinirea unui deceniu de la proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Arhiepiscopia Sibiului organizează o ediție specială a Zilelor Șaguniene. Programul din acest a fost deschis luni, 22 noiembrie, cu o conferință preoţească. Tot luni, au fost sfințite, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, mai multe icoane ale Sfântului Ierarh Andrei Șaguna care au fost pregătite special pentru aniversarea unui deceniu de la canonizare. Icoanele vor fi dăruite tuturor bisericilor din eparhie, informează Mitropolia Ardealului. Miercuri va fi deschisă Expoziția de fotografie „Dezvoltarea cultului Sf. Ierarh Andrei Șaguna în primul deceniu de la canonizare”. Vor fi expuse, în curtea catedralei, imagini de la momentul canonizării, de la sărbătoarea din 30 noiembrie din ultimii ani, precum și fotografii de la toate bisericile care au fost închinate Sfântului Ierarh ori au primit fragmente din moaștele sale. Tot în cadrul Zilelor Șaguniene, va fi anunțată încheierea proiectului de digitizare a publicației șaguniene „Telegraful Român”, în colaborare cu Biblioteca Județeană ASTRA. Ca în fiecare an, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu organizează un amplu program academic, care include o conferință teologică internațională. Consultă orarul manifestărilor pe site-ul oficial al Mitropoliei Ardealului.

Dacă suntem sistematici și curioși, cercetând îndeaproape textele biblice ca să avem câte ceva de învățat, vom observa că, de pildă, în Efeseni așa-numitul titlu al capitolului 4 este următorul: „Biserica este trupul lui Hristos”. Dacă ne îndreptăm atenția spre Evanghelia după Luca, cel de-al zecelea capitol, mai extins în comparație cu epistola paulină, are în vedere mai multe aspecte, între care: trimiterea și înapoierea celor șaptezeci (și doi) de ucenici; vai de cetățile rele; Iisus se bucură cu duhul, pentru ca, imediat să urmeze Pilda samarineanului milostiv. La aceste două pericope neotestamentare am căutat și un al treilea exemplu dar, de această dată, din textele veterotestamentare. L-am găsit: Maleahi 2, 8-10. Căutăm, desigur, unitatea celor trei. De aceea, propun să începem cu ultimul din această listă pe care am întocmit-o, textul profetului Maleahi/Malachia: „«Dar voi v-ați îndepărtat de drumul cel drept și pe mulți i-ați făcut să se poticnească de la lege. Voi ați stricat legământul Meu cu Levi», zice Domnul Savaot. «Pentru aceasta și Eu v-am făcut să fiți de disprețuit și de nimic în fața întregului popor, fiindcă voi n-ați păzit căile Mele și, învățând legea, ați privit cu părtinire la fața oamenilor». Oare nu este un singur Părinte pentru noi toți? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce suntem vicleni unul față de altul, ca să pângărim legământul părinților noștri?”.

Versetele de aici îi vizează în mod direct pe slujitorii Domnului, atenționați atunci când comportamentul lor lasă de dorit. În versetul 7, de pildă, profetul arată icoana ideală a slujitorului lui Dumnezeu, adică a celui care are datoria și deopotrivă responsabilitatea de „a păzi știința cu buzele” și de „a învăța cu gura”, deoarece el este „solul/mesagerul Domnului”. Vă propun să ne oprim la aceste aspecte deocamdată, înainte de a trece la celelalte învățături biblice. Este, oare, în gândirea profetică vorba despre faptul că preotul are datoria de a cunoaște „știința vremii sale”, sau Maleahi se referă la altceva? La o analiză mai amănunțită, de pildă, dacă ne raportăm la un alt text, de această dată din Deuteronom, vom citi: „Învață pe Iacov legile Tale și pe Israel Poruncile Tale; pune tămâie înaintea feței Tale și arderi de tot pe jertfelnicul Tău” (Deuteronom 33, 10). În textul din Biblia hebraica Stuttgartensia, la Maleahi 2, 7 corespondentul ebraic al termenului „știință” este tôrâh = lege; la fel și în Deuteronom 33, 10!

Interesantă este însă o relatare a lui Paul Johnson. Cunoscutul istoric și jurnalist englez, catolic conservator, Johnson, printre altele este și autorul unei excepționale monografii, intitulată O istorie a evreilor[1]. La un moment dat, el relatează despre unele interpretări ale Torei, în duh universalist, pe care rabinul Hilel, spre deosebire de „școala” lui Shamai Bătrânul, o realizează la textele Scripturii. În câteva cuvinte, întâmplarea cu pricina este următoarea: „Unui păgân care a spus că va deveni evreu dacă va învăța litera Torei stând într-un picior, Hilel se pare că i-ar fi răspuns: «Ce ție nu-ți place altuia nu-i face: iată esența Torei. Tot restul e tâlcuire – du-te și o învață»”[2].

Deja, din acest aforism care este posibil să-i fi aparținut lui Hilel, se întrezărește o posibilă legătură strânsă între Deuteronom 33, 10 și Maleahi 2, 7. Punctul de legătură, după cum voi argumenta mai departe, conține și un puternic simbolism, pe care îl putem deduce prin analogie cu sinaxarul.

Profetul Maleahi vorbește despre imaginea levitului ca „solul/mesagerul Domnului Savaot”. În paralel, Sfântul Pavel, în Efeseni 4, 1 îndeamnă, de această dată pe orice credincios, „să umble cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat”, continuând în cel de-al doilea verset să îndemne la un comportament „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire”. Putem deja să facem o analogie: dacă în textul profetic al lui Maleahi e vorba despre „buzele preotului” menite „să păstreze știința”, iar în Deuteronom această „știință” este formată din legile (id est Torah) și poruncile lui Dumnezeu, Apostolul Neamurilor, nu mai limitează acest comportament moral pentru slujitori, ci îl extinde, transformându-l într-o îndatorire a fiecărui credincios.

Dar, la Maleahi, ca dealtfel și în alte texte veterotestamentare, „funcția de învățare precedă funcția de aducere a jertfelor”[3]. Or, atunci când cineva este învățător în cele referitoare la credință, pe lângă faptul că ar trebui să fie un expert în cuvânt, adică un mesager autentic, mai are responsabilitatea de a se face pildă altora și cu fapta.

Aici cred că este posibilă o legătură dintre lectura primelor șapte versete din Efeseni, corespunzătoare ideii generale a duminicii a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh, care precedă Praznicul „Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil”. Este ca și cum Biserica ne-ar atenționa să fim mesageri ai Domnului, îndreptându-ne atenția cu fapta de iubire către aproapele care are nevoie de ajutorul nostru. De fapt, aceasta denotă că Biserica are grijă să ne mențină într-o perpetuă stare de veghe, de trezvie; lecția pe care am învățat-o participând la slujba Sfinților Arhangheli, este aprofundată câteva zile mai târziu, în această duminică care precedă și începutul postului Nașterii Domnului.

În fapt, un paralelism între funcțiile mesagerilor cerești și cele ale credincioșilor, este expus în alt capitol al Deuteronomului, în finalul a ceea ce se numește „cântarea lui Moise”. Textul cu pricina zice: „Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El și vă închinați Lui toți îngerii lui Dumnezeu! Veseliți-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui și să se întărească toți fiii lui Dumnezeu” (Deuteronom 32, 43). În fapt, aici, textul Septuagintei, utilizat de Sfinții Părinți ai Bisericii, vorbește despre „închinarea fiilor” și despre „întărirea” lor prin mijlocirea îngerilor lui Dumnezeu. Paralelismul este evident: bucuria din ceruri a îngerilor împreună cu Domnul trebuie să se reflecte în bucuria generală de pe pământ, a „neamurilor” și a Israelului, în așa măsură încât finalul să fie dovada palpabilă a „întăririi” generate de această expresivă bucurie care se concretizează în faptele iubirii.

Concretizarea acestora în experiența cotidiană a credinciosului, o dovedește pericopa din Luca 10, 27, atunci când acel învățător de Lege îi spune lui Hristos ce anume poruncește Tora: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Exegeza pe care o face întregii pericope Léopold Sabourin este grăitoare: „Istorisirea își propune să provoace ascultătorii să iasă din autosuficiența de popor ales. Tocmai un samarinean este citat ca model de urmat pentru a ajunge la adevărata pietate. Comparând falimentul slujitorilor lui Dumnezeu cu generozitatea samariteanului dușmănit, ascultătorii (cititorii) nu se poate să nu înțeleagă natura absolută și nelimitată a datoriei de a iubi”[4]. În textul din Efeseni, încă din capitolul al doilea, Sfântul Pavel deja avertizase asupra pericolului iminent la care erau expuși – și mai sunt și astăzi – persoanele care se conformează așa-zisului confort al autosuficienței. Și acest aspect este sesizat de Sfântul Pavel, deoarece el „a știut din propria lui viață că, în ciuda tuturor avantajelor apartenenței la poporul ales, a devenit un om violent și a hulit împotriva lui Dumnezeu și din această cauză aceste avantaje nu i-au adus niciun folos”[5].

Înainte de a ne grăbi spre o judecată deficitară care ar dovedi că aici este vorba despre caracterul antisemit al Apostolului Pavel, profesorul Stadelmann de la Leuven, atrage atenția asupra punctului central al întregii controverse: „Iudeul care trăiește în păcat, care încalcă poruncile lui Dumnezeu și nu găsește calea la pocăință și mântuire, iese din harul legământului valabil pentru popor (cf. Facerea 17, 9; 14; Romani 2, 25). Și, în opinia sfântului Pavel, acest lucru nu este valabil numai pentru unii din poporul Israel! Nu, ci «noi toți» am trăit odinioară după dorințele firii pământești! Deci, nimeni nu a făcut voia lui Dumnezeu, ci fiecare a făcut voia firii lui căzute și a gândurilor păcătoase”[6].

Ajungem așa, treptat, la întrebarea bună pe care acel învățător de Lege o adresează lui Iisus, și la care ar trebui să medităm și noi: „ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Deci, respectivul, pornește de la ideea biblică potrivit căreia omul, oricare ar fi acesta, trebuie să facă ceva pentru a moșteni Împărăția cerurilor. Mă refeream mai sus la un verset din Romani, anume la v. 25 din capitolul 2: „căci tăierea împrejur folosește dacă păzești Legea; dacă însă ești călcător de Lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur”. În același capitol însă, dar anterior versetului citat, Sfântul Pavel vorbește și despre alte aspecte (cf. Romani 2, 17-24). Acolo, cel care se sprijină pe voia lui Dumnezeu, cunoscând ceea ce poruncește El în amănunt, este dator să împlinească cu fapta ceea ce îndeamnă prin cuvânt! Deci, altfel spus, credința trebuie să oglindească faptele, să fie o credință activă, vie: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). La fel, păstrând aceeași tonalitate și fidelitate necondiționată de nimic, în afară de devotamentul sincer față de Domnul Hristos, cum arată Sfântul Apostol Iacov: „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască?”. Biblistul Raymond E. Brown, realizează exegeza pasajului prin raportarea la un proverb italian: „investire il proprio denaro dovʼè la propria bocca” (să investești banii acolo unde ai gura)[7].

De fapt, iubirea ca rezumat al Legii și al profeților, este cunoscută încă din Vechiul Testament. În Levitic 19, 18 citim: „Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Potrivit exegetului Gordon Wenham, unul dintre cei care au studiat amănunțit Leviticul și, implicit, vocabularul ebraic al acestuia, „iubește și aproapele sunt la fel de cuprinzătoare în ebraică, în sfera lor și în înțeles, ca și termenii corespondenți care-i traduc. Iisus și Pavel nu exagerau semnificația acestor versete atunci când afirmau că toate îndatoririle noastre față de aproapele nostru sunt cuprinse în această poruncă. «Care ar trebui să fie atitudinea unui om față de aproapele lui nu se poate exprima mai bine în multe pagini decât este exprimat în această singură propoziție»”[8].

Poate că deloc întâmplător, unul dintre cei mai importanți teologi creștini, Hans Urs von Balthasar, atunci când a scris un eseu de mici dimensiuni, pe care l-a intitulat sugestiv Iubirea, formă a revelației, a preferat să așeze ca motto un citat din Fericitul Augustin care arăta că „oricui i se pare că a înțeles dumnezeieștile Scripturi sau măcar o parte a lor în așa fel încât acea înțelegere nu zidește această geamănă iubire, încă n-a înțeles nimic”[9]. La fel, biblistul și cardinalul Gianfranco Ravasi, prezintă această revelație plină de iubire a Domnului, pe care noi suntem datori să o asumăm, să o reflectăm și să o punem în practică mereu, prin raportarea la un verset din Cartea lui Iov, prin referirea la un plan (ʼesah) al lui Dumnezeu care se manifestă în iubirea plină de grijă și de compasiune: „Te știam din auzite, dar acum ochii mei Te-au și văzut” (Iov 42, 5)[10]. Asta se întâmplă însă atunci când legătura dintre văz și celelalte simțuri, oarecum exterioare, sunt „conectate” duhovnicește în adâncul inimii, acolo unde, după cum ne spune profetul Ieremia, Însuși Dumnezeu „scrie” Legea în inimile credincioșilor: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea Mea înlăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33). Această preferință aproape „anatomică” a lui Dumnezeu se explică, după cum expune foarte bine într-o admirabilă lucrare cercetătoarea Francesca Stavrakopoulou, prin aceea că Dumnezeu, cu toate că și-a făcut cunoscută voia și prin semne exterioare și cerești, preferă „să înscrie” cuvintele Sale în inimi, mai mult decât în jertfele animalelor de la sanctuar, deoarece dorea fidelitate în Torah mai mult decât în ceea ce spuneau scribii slujitori doar a intereselor celor bogați[11].

Prin urmare, lecția deosebită pe care ne-o oferă duminica a 25-a după Pogorârea Sfântului Duh este aceea că, pe scurt, suntem datori a ne iubi aproapele prin manifestarea interesului nostru față de nevoile urgente și esențiale ale sale, dovedind că asumăm și împlinim ceea ce, tainic, în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, Dumnezeu a așezat cu o deosebită înțelepciune.

În Biserica Ortodoxă, ziua de 8 noiembrie este dedicată cinstirii tuturor cereştilor puteri. În calendarul bisericesc, această sărbătoare o regăsim sub numele de Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri, înţelegându-se din aceasta că în prim-planul cinstirii cetelor îngereşti îi avem pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Dintre sfinţii îngeri, pe ei îi regăsim cel mai des prezenţi la momentele importante legate de istoria mântuirii neamului omenesc. Imnografia noastră bisericească, pe baza Tradiţiei Patristice, îi numeşte „Mai-marii Voievozi ai Oştilor cereşti”. Sintetizând cinstirea lor, condacul sărbătorii de azi precizează: „Mai-marilor Voievozi ai lui Dumnezeu, slujitorilor Dumnezeieştii Slave, povăţuitorii oamenilor şi Căpeteniile îngerilor, cereţi pentru noi ceea ce este de folos şi mare milă, ca nişte mai mari Voievozi ai celor fără de trup”. Din acest text liturgic vedem că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil sunt mari Voievozi, slujitori ai Preasfintei Treimi, povăţuitori ai oamenilor şi Căpetenii ai îngerilor.

Serbarea tuturor cereştilor puteri în data de 8 noiembrie are un înţeles teologic. În primul rând, noiembrie este a treia lună a anului bisericesc. Cifra trei în teologia ortodoxă ne duce imediat cu gândul la Preasfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căreia pururea Îi slujesc sfinţii îngeri. Iar ziua a opta reprezintă eternitatea, adică ziua cea neînserată şi fără de sfârşit din Împărăţia lui Dumnezeu, unde sălăşluiesc cetele îngereşti şi unde ne dorim să ajungem pentru a ne bucura veşnic de Dumnezeiasca Slavă a Preasfintei Treimi. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ziua a opta „arată modul existenţei mai presus de materie şi de timp”.

Pentru noi, creştinii ortodocşi, cinstirea sfinţilor îngeri este extrem de importantă, datorită rolului lor în viaţa noastră. Acest lucru este subliniat şi în cultul Bisericii noastre: „Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, de la Domnul să cerem”. Prin această ectenie cerem ajutorul lui Dumnezeu prin intermediul sfinţilor îngeri. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că îngerul de pace este îngerul păzitor care ne însoţeşte în tot timpul vieţii noastre. Acum în ziua cinstirii puterilor ceteşti îi sărbătorim şi pe îngerii noştri păzitori cărora ne rugăm: „Sfinte îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, păcătosul”.

Astăzi „îi sărbătorim pe toţi îngerii, adică pe Serafimii cei cu câte şase aripi, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Scaunele sau Tronurile. Aceştia înconjoară Tronul cel de văpaie şi lumină al Preasfintei Treimi (Iezechiel 1, 4-28). Apoi urmează Puterile, Stăpâniile şi Domniile, care formează a doua ceată de îngeri. Aceştia au misiunea să stăpânească întreg universul, planetele, stelele, vânturile, mările şi puterile întunericului. Urmează apoi Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii, care formează a treia ceată de îngeri şi care au ca misiune să facă cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu.

Îngerii noştri păzitori sunt număraţi în ceata a noua ca fiind cei mai de pe urmă dintre îngeri şi cei mai apropiaţi de neamul omenesc” (Ne vorbeşte părintele Cleopa, volumul 4).

În centrul serbării de astăzi stă cinstirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, lucru subliniat şi de introducerea Sinaxarului zilei din Minei: „În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului Mai-marilor Arhistrategi Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor celor fără de trup Puteri. La adunarea celor nouă cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stăpâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii”.

Cinstirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil ne oferă ocazia să facem o incursiune în istoria creaţiei, dar şi în cea a mântuirii neamului omenesc. Astfel, după teologia patristică mărturisită şi de Sinaxarul zilei, vedem că Mihail este atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă, făcând mult bine nea­mului omenesc. Acelaşi text se ­exprimă la fel şi despre Gavriil. Primul moment când apare Mihail în istoria creaţiei este legat de ­căderea lui Lucifer şi a îngeri­lor care i-au urmat. Arhanghelul ­Mihail, văzând căderea din slava cerească a îngerilor răi în frunte cu Lucifer, a strâns cetele îngereşti şi a oprit căderea altor îngeri. Pentru acest lucru a primit cinstea de a sta la „locul cel dintâi cu Serafimii, cu Heruvimii” și împreună cu toate cetele îngereşti, „a slăvi pe Sfânta cea de o ființă și nedespăr­țită Treime, pe Unul Dumnezeu, cântând cu glas de prăznuire: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Ta! Deci, această conglăsuire a sfinților îngeri s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci împreună și cu un glas slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Sfânta Treime” (Vieţile Sfinţilor).

În istoria mântuirii, Mihail li se arată lui Avraam şi Lot, în episodul legat de distrugerea Sodomei, apoi i s-a arătat lui Iacov când fugea de fratele său Isav. Îl găsim pe Sfântul Arhanghel Mihail călăuzind poporul israelit pe vremea peregrinării sale prin pustie după ieşirea din robia egipteană. S-a arătat lui Varlaam când mergea să-i blesteme pe israeliţi. Este trimis de Dumnezeu ca mesajer către Iosua Navi, care a continuat misiunea lui Moise şi a dus poporul ales în Ţara Canaanului.

Arhanghelul Gavriil apare în Sfânta Scriptură ca aducătorul veştilor bune. În Vechiul Testament îl regăsim alături de Prorocul Daniel şi este cel care vesteşte naşterea lui Samson, iar din tradiţie ştim că Gavriil anunţă Drepţilor Ioachim şi Ana naşterea Sfintei Fecioare Maria. În Scriptura Noului Testament, el aduce vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul lui Zaharia, în Templul din Ierusalim. S-a arătat în vis Dreptului Iosif şi l-a determinat să-i poarte de grijă în continuare Fecioarei Maria. Cea mai importantă veste bună pe care o aduce el este către Preasfânta Fecioară Maria că va naşte pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Tot el s-a arătat păstorilor, vestindu-le naşterea lui Hristos, iar după plecarea magilor vine în vis la Iosif şi-i spune să-i ia pe Pruncul Sfânt şi pe Sfânta Fecioară Maria şi să meargă în Egipt pentru a scăpa de prigoana lui Irod. Tradiţia Patristică îl identifică pe Gavriil cu îngerul care vine la Învierea Domnului şi dă piatra la o parte pentru a arăta că mormântul este gol şi Hristos a înviat. Tot Sfinţii Părinţi ne spun că el este îngerul care a binevestit femeilor mironosiţe Învierea Domnului.

Pentru toate aceste prezenţe şi mesaje minunate din istoria mântuirii neamului, Biserica îi cinsteşte, spunând: „Mai-marilor Voievozi ai Oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii; cu rugăciunile voastre, să ne acoperiţi pe noi cu acoperământul aripilor slavei voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul şi strigăm: izbăviţi-ne din nevoi, ca nişte mai mari peste cetele puterilor celor de sus”.

Sursa: Ziarul Lumina

„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția.”

Cinului monahal, prea cucernicilor protopopi și preoți și tuturor drept-credincioșilor creștini ortodocși din de Dumnezeu păzita noastră eparhie: Har, milă, pace și spor întru toate de la Dumnezeu, iar de la noi, arhierească binecuvântare!

Iubiții mei fii sufletești,

Ne-a învrednicit și anul acesta Preabunul Dumnezeu, în ciuda tuturor greutăților prin care trecem, să ajungem și la începutul Postului Nașterii Domnului, pe care Sfânta noastră Biserică l-a rânduit ca pe o perioadă de pregătire duhovnicească pentru înțelegerea și trăirea tainei negrăite a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume. În urcușul nostru duhovnicesc spre întâmpinarea Pruncului ceresc născut în Betleem, Biserica, Mama noastră, a rânduit să fim povățuiți și ajutați prin frumoasele slujbe și cântări specifice acestei perioade, prin pericopele biblice care se citesc la Sfânta Liturghie și prin nenumăratele prăznuiri de sfinți pe care Postul Nașterii Domnului ni le aduce ca ajutor și ca mângâiere.

Chiar și Evanghelia citită în această duminică a Samarineanului milostiv a fost rânduită de Biserică pentru a ne arăta cine este Acela care vine în lume pentru noi și pentru a noastă mântuire și cum trebuie să ne pregătim și noi pentru acest măreț eveniment. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Samarineanul milostiv care Se coboară la noi, cei căzuți, cei bolnavi, cei greu încercați, pentru a ne scăpa de moarte și a ne vindeca de toate neputințele și bolile, prin untdelemnul milei Sale și prin tămăduirea pe care ne-o oferă în Sfânta Sa Biserică.

El și acum se identifică cu suferințele noastre, cu toate că ele sunt o urmare a păcatelor noastre, și nu dorește o mântuire a noastră de la distanță, ci El Însuși vine neîncetat, și acum, prin Sfânta Liturghie și prin toate Tainele Bisericii, la noi, cei căzuți pradă vrăjmașului, și ne spune mereu: „Nu te teme, turmă mică”, adică: „nu vă temeți, aleșii Mei, cei care Mă iubiți și cei care păziți poruncile Mele, și nu fiți necredincioși, ci credeți că Eu am grijă de voi”. Motivul pe care Mântuitorul îl invocă pentru a ne da curaj este acesta: „Pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția”. Deci, cu alte cuvinte, de vreme ce El a promis că Împărăția Lui cerească, adică toată dragostea Lui, ne-o dă neîncetat încă din lumea aceasta, înseamnă că El se îngrijeștede toate celelalte aspecte ale vieții noastre pământești dacă și noi căutăm să ne hrănim din dragostea Sa cea cerească. Deci ecuația vieții noastre este simplă: dacă noi căutăm dragostea Părintelui nostru iubitor prin păzirea poruncilor Lui, atunci vom vedea cum El se îngrijește de toate cele pământești ale noastre, atunci vom alunga frica și vom fi plini de curaj, având o nădejde vie în purtarea Sa de grijă pentru noi.

Anul acesta, parcă mai mult ca oricând, începutul Postului Nașterii Domnului ne găsește în mijlocul a multe necazuri și suferințe, care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru întoarcerea noastră la El. Știm cu toții că ieșirea din toate aceste greutăți numai Cel Atotputernic ne-o poate dărui și că numai El ne poate ajuta. De aceea și Biserica a rânduit aceste perioade speciale din cursul anului bisericesc în care noi să înmulțim rugăciunea și nevoințele, încetând a mai face răul și întorcându-ne cu toată ființa noastră spre Dumnezeu. Pentru ca acest rău și această suferință să treacă, noi trebuie să schimbăm ceva în viața noastră. Fiecare dintre noi știm ce avem de îndreptat și de schimbat. Noi L-am părăsit pe Dumnezeu prin faptele noastre cele rele și de aceea vin toate aceste încercări peste noi. Acum trebuie să strigăm către El cu stăruință, prin post și rugăciune, cerând iertare pentru greșelile și neputințele noastre și mărturisindu-ne sincer păcatele noastre. Să mutăm mintea noastră de la știrile și informațiile contradictorii ale lumii acesteia, care ne aduc spaimă și frică în suflet, și să o hrănim cu bucuria psalmilor, a rugăciunilor și a vorbirii neîncetate cu Dumnezeu.

Așa au procedat creștinii întotdeauna în vremuri de restriște: Preoții au îndemnat poporul la post și la rugăciune, aducând cât mai des cu putință jertfa euharistică a Sfintei Liturghii cu încredințarea că doar această Ofrandă nesângeroasă este singura jerftă bineplăcută Lui prin care putem dobândi iertarea păcatelor și mila Sa cerească.

De aceea, Vă îndemnăm pe toți, atât cler, cât și credincioși, ca împreună – în cele 40 de zile de post care urmează – să aducem cât mai des cu putință lui Dumnezeu această Jertfă pe care El Însuși ne-a lăsat-o pentru iertarea păcatelor noastre și pentru câștigarea milei Sale cerești.

Dacă în fiecare parohie se vor găsi câțiva creștini, care să se alăture preoților lor și zilnic să aducă această ofrandă cerească a Sfintei Liturghii, avem încredințarea că răspunsul lui Dumnezeu nu se va lăsa așteptat și că El ne va ierta și va interveni, aducând pace și sănătate întregului nostru popor.

Trebuie să avem mult curaj și să alungăm frica de la noi și să petrecem aceste sfinte zile ale Postului Crăciunului în multă înfrânare, spre folosul nostru sufletesc și trupesc, spre a putea astfel ajunge și la ziua cea sfântă și luminoasă a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava în vecii vecilor. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor și rugător către Domnul,

† Dr. Laurențiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului, Mitropolitul Ardealului și locțiitor de Episcop al Devei și Hunedoarei

Părintele schiarhimandrit Gabriel Bunge este un venerabil bătrân duhovnicesc. Duhovnic înțelept, monah erudit, un adevărat gheron - teolog al zilelor noastre, cunoscut creștinilor din Răsărit și Apus prin cărțile și studiile sale, unele traduse și în limba română. Într-o convor­bire cu preacuvioșia sa, am abordat diferite aspecte ale vieții creștine și monahale, din trecut și din prezent. 

Ce ne puteți spune despre timpurile de astăzi? Cum să trăim duhovniceşte astăzi?

În Europa Centrală, creștinii sunt marginalizați. Secularismul devine din ce în ce mai agresiv. Noi vedem că protestanții și catolicii reacționează diferit și în fața acestei crize de Covid. Când s-a terminat lockdown-ul, doar o treime din creștinii care mergeau de obicei s-au întors la biserică. Acest lucru mi l-au confirmat mai mulți preoți pe care îi cunosc în țările acestea. La noi s-a întâmplat (la mănăstirea sa ortodoxă) că au venit de trei ori mai mulți.

Care credeți că va fi sursa de renaștere spirituală?

Eu cred că tradiția ortodoxă. Pentru aceasta toată producţia teologică clasică este așa de populară. Eu văd în ultima vreme oameni care se întorc la credință, din toate clasele sociale. Noi trebuie să-i ajutăm. Eu nu mă uit la cantitate, ci la calitate. Creștinii în lumea aceasta sunt sarea pământului. Mă întreb dacă societatea a fost creștină vreodată în întregul ei. Societățile sunt deschise, fiecare face ce vrea sau nu face. Speranța noastră este să rămânem sare, astfel încât creștinismul să nu-și piardă gustul, să nu facă compromisuri cu această lume secularizată.

Credeți că va fi și o re­naș­tere monahală?

Depinde de noi. Dacă luăm viaţa în serios, ca să nu trăim în mănăstirile acestea fără să facem nimic.

Din câte știți din Occident, există o deschidere spre vocația monahală?

Văzând și știind că natura omenească nu se schimbă, vir­tuțile și viciile sunt aceleași... Viața sănătoasă duhovnicească depinde de mai multe lucruri: dacă virtuțile sunt respectate și onorate și dacă viciile sunt recunoscute așa cum sunt - vicii. Aceasta este o discuție creștină. Nu suntem noi cei care trebuie să judecăm, dar multe comportamente se explică prin faptul că în spate sunt multe vicii. Dar viziunea antropologică creș­tină, aici, în Occident și Europa Centrală, e foarte dificil de susţinut astăzi. Nu poți nici să te aperi, nu poți să zici nimic - se numește discriminare. Fiecare pretinde că a fost discriminat. Nu m-aș mira ca, mai devreme sau mai târziu, să vină mai marea și reala per­secuție a creștinilor... Avem dreptul (și noi) să ne ținem de tradiţia noastră ortodoxă, așa cum o trăim. Mulți spun că, în Occident, creștinii sunt într-o ignoranță marginală. Să nu ne grăbim cu astfel de concluzii. Bine, suntem în ignoranță, să spunem aşa, dar aceasta o cred unii, care nu mai au nici o lege. Noi trăim de mii de ani lucruri verificate (tradiția sfinților creș­tini) în vieţile celor de dinaintea noastră.

În România vedeți o re­naștere duhovnicească?

Nu mai cunosc așa de bine realitatea românească. Am făcut o călătorie în țara dumneavoastră în urmă cu 5-6 ani. Am văzut comunități mari, mănăstirești. Putna mi-a făcut o impresie ­extraordinară. La Sihăstria am vorbit despre întâlnirea mea cu părintele Cleopa. Am încă aici o cruce pe care o păstrez ca amintire. Nu a vrut să facă poză ca să am o amintire de la sfinţia sa. A zis: „Du-te mai bine și fotografiază un măgar și spune «Acesta este părintele Cleopa!»” Apoi a venit un ucenic cu o fotografie... În aceste timpuri, noi trebuie să alegem, înainte de toate. Să știm să folosim mijloacele digitale cu multă discreție, în funcție de nevoi, nu să stăm și să le butonăm toată ziua. Noi, aici, încercăm să ținem lucrul acesta sub control. Acum 40 de ani nu aveam nici telefon, dar Episcopul de Lungano m-a obligat... Cei care vin aici sunt pelerini. Vin foarte motivați, vor să se spovedească, apoi vin unii și îmi spun: „E prima mărturisire din viața mea”. Unii au mai mult de 60 de ani. Trebuie să-i ajutăm.

Acum 10 ani v-am cunoscut ca pe un eremit, aseme­nea pustnicilor egipteni. Acum sunteți un stareț și duhovnic, se simte duh de mănăstire aici.

Aici nu este loc pentru o mănăstire mare. Suntem peste limită. Părintele Siluan stă în camera pentru oaspeți. Nu mai putem să primim pe nimeni. După tipicul nostru, putem să fim maximum șapte. Dacă suntem mai mult de șapte, ceilalți trebuie să meargă în afară să întemeieze un alt schit. Eu nu mi-am schimbat niciodată stilul de viață. Aici, unde trăim acum, nu mai există greutatea și mizeria care erau la început. Pe locurile acestea erau odinioară grajduri, jumătate distruse. Asta s-a schimbat, dar stilul de viață a rămas. Dacă vrem să facem numai voia lui Dumnezeu, El va fi Cel care ne conduce. Așa cum am spus la început, eu nu cred în instituții stufoase, în marile structuri. Mai bine să ținem structurile mici. Când structurile sunt mari, se pierde esenţialul, iar omul e mai preocupat să mențină structurile acestea. Părinții deșertului nu aveau structuri.

Adevărat!... Mântuitorul Hristos a întemeiat un mic grup de 12 apostoli. Orice instituțio­na­lizare excesivă a monahismului pare nefolositoare.

Noi încercăm să ne adaptăm cerințelor și posibilităților fiecăruia. Oamenii sunt diverși ca vârstă, educație, sănătate. Aici nu e dificil. Fiecare are aici regula lui. Noi avem rugăciunea în comun numai duminica și sărbătorile. Mâncăm împreună numai la sărbători. Fiecare își ia în blidul lui, își aduce aici și mănâncă în liniște. Ceilalți frați ai mei nu întâlnesc pe nimeni. Doar eu primesc oameni. Fiecare își face partea lui de lucru: unul intelectual, celălalt are grijă de grădină. ­Fiecare după posibilitățile lui. Încercăm să ți­nem rugăciunea și să trăim în pace.

Ce le transmiteți crești­nilor din România?

Să rămână buni și bravi așa cum sunt.

Și monahilor?

Evident, același lucru. Întotdeauna am trăit cu impresia aceasta, și cred că România este o țară foarte creștină. Nu pentru că toți sunt practicanți, niciodată nu a fost așa, ci pentru că aceia care sunt, sunt într-adevăr creș­tini. Asta m-a impresionat întot­deauna. Nu iau în seamă ceea ce se întâmplă lângă... Am fost și în orașe. Majoritatea nu ține seama de prezența ta. Dar am observat: a venit un preot tânăr și oamenii s-au înclinat până la pământ, în public, și au luat binecuvântare. Nu le-a păsat de cei din jur. Cât timp va fi această sare, societatea va fi suportabilă. Să întâlnești un personaj, de exemplu, ca părintele Serafim Man este o binecuvântare. L-am cunoscut pe părintele Nicolae Steinhardt. Am dus ascuns sub reverenda mea un rezumat despre monahismul creștinesc contemporan (rezumat al Patericului românesc) al părintelui Ioanichie Bălan, iar părintele Steinhardt l-a tradus în franceză. Am și o experiență frumoasă legată de părintele ­Ciprian Negrean din Cluj. Iată! Nu trebuie să fim neapărat ­călugări ca să facem ce face ­părintele Ciprian Negrean, o comunitate așa frumoasă.

Vă mulțumim din suflet, ­părinte Gabriel, păstrând do­rința (dacă și vremurile se vor mai îndrepta) să vă revedem în România, la câteva sinaxe și con­ferințe... Domnul să vă țină sănătos!

***

Gabriel Bunge s-a născut la Köln, la 29 octombrie 1940. A intrat în ordinul benedictin la Mănăstirea Chevetogne din Belgia în 1962. În anul 1972 a fost hirotonit preot, iar în 1980 a primit binecuvântarea de a trăi ca eremit la Schitul „Sfânta Cruce” din cantonul elvețian ­Ticino. După 30 de ani de sihăstrie în munții elvețieni, în august 2010, a trecut oficial la Ortodoxie, devenind schiarhimandrit, iar schitul său fiind transformat în Mănăstirea „Sfânta Cruce”, sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei.

Părintele Gabriel a trăit din tinerețe ca un monah eremit ortodox, după regulile Părinților răsăriteni, iar de 40 de ani după vechile rânduieli ale  pustnicilor egipteni. Săptămânal, timp de cinci zile trăiește în retragere și tăcere totală, sâmbăta primind ucenici pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești, iar în duminici și sărbători, împreună cu ucenicii săi, slujind Sfânta Liturghie. Această rânduială o păstrează cu sfințenie, până astăzi.

O vreme a cutreierat Rusia orto­doxă, al cărei monahism a renăscut viguros, ținând confe­rințe timp de luni de zile, în lungul și latul ei, în ultimii ani rămâ­nând în sihăstria sa. La venerabila vârstă de 81 de ani, părintele radiază lumină și înțelep­ciune, smerenie, bunătate și discernământ. Cu bucurie, gata mereu de a sluji fratele, părintele Gabriel amin­tește de starea Sfântului Antonie cel Mare, așa cum îl descria ucenicul său, Sfântul tanasie: plăcut la înfă­țișare, drept, luminos, cuviincios, vesel, blând, politicos.

Îl putem cunoaşte din cărţile sale: Icoana Sfintei Treimi a ­Cuviosului Andrei Rubliov; ­Rugăciunea în Duh și Adevăr; Mânia și terapia ei după Evagrie Ponticul, traduse de părintele prof. arhid. Ioan Ică Jr.

Părintele Gabriel rememorează cu plăcere vizitele sale făcute în România, atât în perioada totalitară, cât și în cea postdecembristă, întâlnirile sale cu părinți ca Benedict Ghiuş, Cleopa Ilie, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Nicolae Steinhardt, Serafim Man, Veniamin Tohăneanu transmițând un sănătos optimism (nădejde) creștin, pe care îl poartă în suflet despre Ortodoxia românească.

Ziarul Lumina

            S.G: Distinse domnule Nicolescu, întâi de toate doresc să vă mulţumesc şi să vă adresez sincere felicitări pentru bogata, frumoasa, întreaga dumneavoastră activitate, apologetică, scriitoricească, culturală şi nu în ultimul rând, spirituală! Îmi exprim sincer şi deschis bucuria şi privilegiul de vă cunoaşte şi de a colabora cu dumneavoastră de atâta vreme! Totodată, vă doresc să aveţi parte în continuare de multă putere de muncă şi mult spor în tot ceea ce realizaţiți. Vă adresez acum prima mea întrebare legată de acest subiect delicat al noii pandemii. Așadar, ce știți și ce nu știți dvs. despre acest virus - Covid 19?

              C.N: Știu ceea ce am deslușit prin intermediul media. Sigur, am încercat să ajung la surse credibile, la profesioniști, să-i evit pe cei care doar își dau cu părerea, crezând că se pricep în zone care nu sunt cele ale profesiei lor. Știu de unde i se trage numele de Corona. Știu mai mult prin efectele pe care virusul le are. Știu că ucide. Știu că la Madrid, la un moment dat, cel mai mare patinoar fusese transformat în frigider-morgă. Știu că văd acum în India ruguri nenumărate arzând toptan de cadavre. Știu că grăbește moartea unor oameni care altfel, deși cu comorbidități, ar mai fi putut să trăiască cu ele, adesea destul de mult. Știu că se comportă imprevizibil de la om la om. Știu că multora le lasă sechele greu de suportat. Știu că eu fac parte din categoriile vulnerabile. Știu că ne-a restricționat destul de drastic libertatea de mișcare. Știu că am văzut orașe pustii. (Este drept că i-am invidiat puțin pe cei care au vizitat în tihnă locuri unde îndeobște este mare îmbulzeală turistică.) Știu că am văzut spectacolul trist al școlilor fără elevi și al facultăților fără studenți. Toată voioșia juvenilă pusă sub interdicție. Știu că ne-a tulburat firescul vieții. Știu că a devenit o preocupare obsesivă atât pentru cei care-l iau în serios, cât și pentru cei care vor să-l ignore. Nu știu ce nu știu. Nu știu multe. Cel mai tare mă supără faptul că nu știu când se va reuși să fie stăpânit.

            S.G: Cum ați traversat și resimțit perioada de izolare și distanțare socială, sanitară, din perioada stărilor de urgenţă și alertă?

             C.N: M-am adaptat de voie, de nevoie. Nu sunt o fire rebelă și sunt dispus să înțeleg rațiunea unor situații dificile și a măsurilor pe care ele le impun. Cred că în orice domeniu e bine să se dea credit specialiștilor, în cazul acesta medicilor. De pildă, masca mă deranjează, ea nu este în firescul omului, dar nu am reacții ideologice, de tipul ale acelora care (se) manifestă zgomotos prin piețe. Nu dezvolt o reacție maniacală față de purtarea ei. Prefer să o port și să-i protejez pe cei din jur. O port și ca semn solidaritate, de respect. (Mă enervează enorm și o sudui la fiecare aburire de ochelari.) La origine chipul omului are o frumusețe de sorginte divină (chiar dacă prea adesea alterată pe parcurs istoric). Fața ne este interfața de comunicare. În lipsa chipurilor, în comunicările zilnice, am încercat să profit prin a-i privi pe ceilalți mai mult și mai concentrat în ochi. Am putut dobândi comunicări pe care altădată le ignoram, am putut poți avea în felul acesta revelații încurajatoare și emoții intense. 

            Fiind în Germania, la fiica mea, n-am avut parte de izolarea mai dură din timpul stării de urgență de două luni de anul trecut, de la noi. Am stat mai tot timpul într-o comunicare extrem de specială cu Alma, nepoțica mea de trei ani jumătate atunci. Au fost clipe de o duioșie nesfârșită, au fost exprimări mișcătoare, a fost bucuria unui contact și fizic de o curăție absolută. Să ții în brațe un copil, să-l dezmierzi, să-l săruți este ceva adesea amețitor care vine dintr-o lume de mai sus. Am fost mulțumit să văd că, după trei luni și jumătate, a recăpătat o română foarte bună pentru vârsta ei, cu parfum, cu nuanțe și foarte bine articulată. Este incredibil câtă bucurie îți poate aduce o limbă română vorbită firesc și cu mireasmă. 

            Am făcut diverse lucrări în ograda casei fiicei mele. Chiar mi-am desemnat un lot, pe care fiul meu l-a numit „Ogor”, de vreo 15 mp, pe care l-am desțelenit și l-am semănat sârguincios cu flori de câmp, l-am udat, l-am vegheat, l-am privit, l-am gândit, l-am vorbit. care au înflorit după plecarea mea). Am dus doruri. La început am fost foarte supărat de „exilul” meu.        Mă înnebunea îndeosebi incertitudinea privind durata șederii. După ce a trecut mi-am dat seama că a fost o experiență de viață aparte, bună, de folos.

            În ceea ce privește lungul șir de luni de stări de alertă, ele au fost până la un punct mai suportabile. Exigențele sanitare au variat pe parcurs. Am reușit, cu ai mei, câteva săptămâni de Vacanță Mare foarte reușite. Am evitat îmbulzeala și ne-am bucurat în tihnă de locuri și de oameni, de monumente de cultură și de natură. 

           S.G: Ce credeți că aţi câștigat sau pierdut în toată aceasta perioadă?

           C.N: Putem trage „un profit” din orice dacă tratăm totul ca pe o încercare dată de Dumnezeu și o experiență de viață. Am dobândit experiența trăirii unei perioade de pandemie, cu toate constrângerile și ponoasele ei, pe multiple planuri. Cum se spune, „am trăit ca s-o văd și pe asta”. Te poți cerceta pe tine în condițiile acestea speciale, îi poți analiza pe ceilalți, la nivel individual sau social. Avem ocazia să descoperim fragilitatea condiției noastre umane și sociale și să încercăm s-o ocrotim spiritual. Starea de pandemie cu restricțiile ei multiple acționează și ca un revelator al calității umane a fiecăruia. Ai prilejul să-i observi pe alții și să te observi pe tine. Și să descoperi mai apropiat câte ceva din misterul ființei și al existenței. Pandemia este și o problemă de răbdare. Unii n-au avut răbdare de la început, alții au început să și-o piardă pe parcurs. „M-am săturat!”, este o exprimare pe care o auzim adesea și este o reacție firească. 

            Apoi, primăvara trecută am avut un contact mai apropiat decât altădată cu natura. În Germania, stând undeva „la țară”, am privit de-aproape tot parcursul primăverii trecute. Am simțit-o cu toate simțurile. Câmpul, pădurea, grădina, pomii înmugurind și înflorind, florile în șirul uimitor al deschiderii lor, gâzele, păsările de tot felul cu trilurile lor în diferitele momente ale zilei, lumina cu toate trecerile ei, reacțiile oamenilor la acești stimuli ancestrali... În mai multe momente ale zilei, la ore fixe, era bătaia clopotelor peste întinderi. Sunt mai multe biserici în satele dimprejur. Când izbucneau aproape simultan, lăsau impresia că se află într-o colegială limpede consunare sau dialogare. 

            Am avut o vacanță de vară cu mai multe segmente, în care am putut sta, în diferite combinații, aproape de copii și de nepoți. În vacanțe, în călătorii, atunci când ele sunt orientate și spiritual, persoana este mai deschisă unei intense împreună trăiri, comunicării implicite de sine, revelării simple față de cei de lângă ea. Am revăzut sau descoperit, în părțile Gherlei și în cele ale Orăștiei, colțuri de natură încântătoare, (încă) nepoluate, precum și mai multe biserici cu totul și cu totul măiestre, prin arhitectură sau/și prin pictură. Sunt foarte sensibil la orice fragment de pictură veche recuperat. Uneori pot fi regăsite și registre extinse. Bucuria mi-e cu totul năvalnică. 

            Prietenul meu bun Grigore, pe care l-am amintit deja, mi-a spus la telefon într-o seară: „Costion, bucură-te de casă!” Și are dreptate. Casa mea, și prin grija Mariei, soția mea, arată foarte prietenos. Am început să fiu mai atent la detalii, să redescopăr puneri în însoțire poetice și detalii, cu care mă obișnuisem și pe lângă care treceam neatent. Și să observ mai apropiat lumina fiecărui moment al zilei. 

            De pierdut am pierdut fiecare ceva din firescul vieții noastre de zi cu zi. Un firesc care, ce-i drept, devenise în multe ale sale cam nefiresc, fusese deturnat. Pierderea cea mai mare a constituit-o rărirea întâlnirilor cu prietenii. Aici a fost într-adevăr o lovitură. Dar puținele întâlniri sau micile semnale parcă au căpătat acum o încărcătură emoțională mai mare. E încurajator să știi că-i ai și că sunt cu gândul și cu inima la tine. Mult le duc dorul, dar dorul mi se pare o stare pozitivă. 

            În perioada la care ne referim, unii au lucrat mai mult, alții au trăit mai intens, alții, într-un fel sau altul, au disperat mai mult. E de reflectat care au fost cei mai folosiți. 

            Un câștig și o bucurie a fost evocarea lui Horia Bernea din luna septembrie, pusă la cale de Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” și asociația Eleon, ambele din Alba Iulia, cu prilejul a 20 de ani de la plecarea lui la Domnul și 30 de ani de la (re)înființarea Muzeului Țăranului Român. A fost o expoziție la Muzeul Țăranului, a fost o serie de trei seri de evocare. La una din ele organizatorii m-au implicat direct și pe mine. Am trăit momente de mare intensitate sufletească cu gândul la marele pictor, eminent ctitor cultural, devotat om al Bisericii și minunat prieten

            Au fost și destule lucruri care făceau parte din firescul vieții mele și care mi-au lipsit. Mi-a lipsit, de pildă, ceea ce se numește arta spectacolului. Teatrul, concertele, chiar și cinemaul. Nu le frecventez excesiv, dar, totuși, a nu le avea deloc e frustrant. „Online” nu echivalează cu „pe viu”. Sălile goale sunt dezolante. Mi-au mai lipsit două călătorii de toamnă, devenite pentru mine tradiționale. Una este cea pe care o fac cu prietenul meu vechi și bun Grigore, ce viețuiește acum la Paris, în căutarea unor cotloane din țară, adăpostind monumente istorice și artistice, bucurându-ne totodată de farmecul poetic al anotimpului. În acest sens sunt încă nenumărate „detalii” de descoperit în țara noastră, ignorate de cei mai mulți. (Mânăstirea Stavropoleos a publicat excelente albume cu unele din acestea.) O altă călătorie a fost cea prevăzută s-o fac cu nepoții mei din București, Ambrozia și David, în vreun mare oraș european simpatic. Cu scopuri culturale și de atmosferă. Împreună, fără părinți, are un farmec aparte.

          S.G: Ce învățăminte, concluzii sau observaţii ați deprins și reținut din și în această perioadă de pandemie, pentru prezent dar, mai cu seamă pentru viitor?

          C.N: S-a putut observa fără dubii că lumea noastră, cu toate progresele tehnologice, este extrem de fragilă. Că reacția ei la mari încercări este variată, de cele mai multe ori nu tocmai bună. În fond nu aceasta este cea mai mare nenorocire care a atins lumea. Istoria este un lung șir de evenimente cumplite: războaie, molime, invazii, asupriri, distrugeri, masacre, atrocități etc. Dar aceasta este nenorocirea noastră globală, a zilelor noastre, a vieții noastre.         Poți să ai gândul, numai în parte consolator, că alții, în alte perioade istorice, au trecut prin nenorociri mai mari. (Deși, dacă ne gândim că Statele Unite au deja mai mulți morți din pandemie decât au avut adunându-i pe cei din primul și al doilea război mondial, din războiul din Vietnam și de la actul terorist din 11 septembrie 2001... Tinde să fie cea mai mare catastrofă din istoria lor. Cutremurător! Și mai sunt și alte exemple de țări extrem de lovite. Iar cele mai bogate n-au fost deloc cruțate. Dimpotrivă!) 

            O învățătură at putea fi aceea ca la nivel de societate omenească să fim ceva mai smeriți. Să nu mai credem că dacă mânuim mecanic dispozitive „smart” suntem mai inteligenți. Cel mai adesea lucrurile stau tocmai pe dos. Se cuvine să fim mai atenți la cele esențiale ale vieții, la prețul neprețuit de a fi față către față, să vedem că toate bucuriile pe care ler avem și pe care le credem „de la sine” ne sunt, de fapt, daruri prețioase care uneori ne pot fi retrase, ceea ce ne pune în mare dificultate. 

            Tot o învățătură ar fi aceea de a nu ne pierdem niciodată nădejdea, iar nădejdea e la Dumnezeu, neuitând însă că cel mai adesea Dumnezeu lucrează prin oameni. Îndeosebi oameni pe care tot El i-a înzestrat cu talanți, iar ei îi sporesc cu sârg spre slujirea aproapelui. 

            S.G: Din punct de vedre intelectual, cultural și spiritual considerați că aţi evoluat, că v-ați îmbogățit sufleteşte sau nu?

         C.N: Personal, nu consider că am evoluat și nu m-am îmbogățit în măsură deosebită de alte perioade ale vieții. În principiu, te îmbogățești cu fiecare experiență de viață asumată, observată, trăită, reflectată. Ca oricând, și acum m-am îmbogățit în măsura în care am avut astfel de experiențe, am avut împreună petreceri cu persoane dragi și uman valoroase, am avut lecturi, am avut contacte culturale, am participat la viața Bisericii...

            Preocupările mele intelectuale s-au manifestat mai mult prin consum cultural, și numai în extrem de mică măsură prin „producție”. Lucrul acesta s-a petrecut doar din când în când, atunci când am fost solicitat anume. 

            De când am început să mă confrunt cu unele probleme de sănătate, am învățat că multe lucruri bune sau rele se petrec în trupul nostru foarte intim și discret, la nivel de celulă, că acolo se poate păstra binele sau de acolo poate pleca răul maxim. Sunt lucruri care nu se observă, nu se simt un timp, dar care lucrează într-un sens sau altul. Cam tot așa se petrec lucrurile și la nivel spiritual. Sunt mișcări care se petrec la un nivel foarte intim și subtil, al căror efect se vădește mai târziu. Vreau să spun că nu te zidești neapărat numai prin acumulări spectaculoase și cu efect vizibil imediat. Mici lecturi, mici gesturi, mici exprimări, cuvinte bune simple, priviri binevoitoare... Toate aceste ajută imperceptibil dar decisiv ființa ta, dar și ființa celui din prejma ta, să respire sănătos și să-și găsească până la urmă sensul tainei ei și un rost. Eu încerc să mă întăresc cât pot și pe aceste căi. 

           Ca adesea, am recurs la ceva mai ușor de împlinit și destul de plăcut: frecventarea prietenilor livrești, uneori prea neglijați în vremuri „normale”. Livrești, dar cât de concreți, cât de credincioși, cât de disponibili. Stau răbdători pe rafturile bibliotecii și răspund prompt la orice chemare. Apelez în primul rând la poeți. Un poet bun are cel mai adesea leacul potrivit care să-ți oblojească aleanul. Dar poetici nu sunt numai poeții. Sunt toți cei carte simt și trăiesc sub specia unei structuri poetice. Exprimând sintetic, la mine încărcarea minții și a sufletului se face cel mai eficient, mângâietor totodată, prin Frumusețe adevărată, în diferitele ei forme de exprimare în cultură și în viață, culminând cu Frumusețea-Hristos. 

          S.G: Acum, în acest moment, cum vedeți viitorul nostru, al tuturor, ce perspective intuiți, anticipaţi sau întrezăriţi, plecând de la evoluția acestei pandemii?

       C.N: Experiența istorică a societății umane arată că până la urmă toate trec. Necunoscută este numai durata unei nenorociri care se abate asupra omenirii. Problema care se pune este aceea a cât de schimbați și în ce fel ne vom fi schimbat, la nivel de societate și la nivel individual, pe parcursul respectivei nenorociri.

            Există un viitor al meu, unul al celor de-aproape ai mei și unul al societății umane, în ansamblul ei. Viitorul meu este dat de vârstă, de starea de sănătate, de firea mea. Un viitor cu bătaie mai scurtă în timp. Vă mărturisesc că uneori mi se pare pur și simplu incredibil că urmează să mor la un moment dat, unul nu prea depărtat. Ideal ar fi dacă aș reuși să nu-mi rarefiez trăirea, să rămân cât mai mult implicat sufletește în comunicarea cu Dumnezeu și cu ceilalți, să mai lucrez câte ceva, ceva care pe cât se poate să fie și necesar. 

            Viitorul celorlalți poate fi privit și pe termen mediu sau ceva mai lung. Îl văd destul de trist. Pe de o parte pentru felul în care oamenii își petrec viața, începând cu copilăria, trecând prin maturitate și sfârșind cu senectutea. Pe de altă parte, pentru felul în care se construiesc acum relațiile sociale, relația cu natura, relația cu Dumnezeu. Toate îmi apar tot mai superficiale, într-o vădită disoluție. În ciuda unei comunicări formale excesive, constat o anumită izolare de fond a oamenilor, care devine endemică și e mai rea decât cea impusă de pandemie. Apoi, mă îngrijorează mult relativismul tot mai accentuat, continua devalorizare a valorilor, dispariția accentuată a sentimentului de sacru, a acelui numinos despre care ne spunea Rudolf Otto. Viitorul omenirii se prevestește a fi unul al împrăștierii și al risipirii. În lume este pusă astăzi în lucrare o imensă cantitate de inteligență, dar trebuie să recunoaștem că țăranii noștri aveau dreptate când spuneau că „unde este minte multă este și prostie destulă”. 

            Dacă este o speranță, ea vine din faptul că, așa cum îi spunea Dumnezeu lui Ilie, mai există şapte mii de bărbaţi ai căror genunchi nu s-au plecat înaintea lui Baal (cf. 3 Regi 19, 18). Cu alte cuvinte, adaptat, mai sunt oameni care nu renunță la chipul lăuntric, cu care au fost înzestrați de Dumnezeu. Pentru cei care au ochi să-i vadă, sunt încă printre noi puzderie de sfinți în devenire, urcând cu sârg Scara la rai. Ei cei care susțin îndeosebi această lume povârnită, care stă să se prăvale. Toate aceste lucruri erau prezente și fără pandemie, dar aceasta a făcut ca ele să iasă mai pregnant în relief. 

           S.G: Unde, când și cum sau în ce mod, vedeți intervenția providenţei divine în toată această poveste?

        C.N: Providența este mereu prezentă în viața noastră. Atât în cea personală, cât și în cea a unei societăți umane de diferite dimensiuni. Uneori mai discret, alteori mai fățiș. De data asta ne confruntăm cu o stare complet nouă, cu o provocare la nivel absolut planetar. Nu este colțișor din lume care să fie protejat. Orice eveniment catastrofal de asemenea dimensiuni, planetare, are pentru omul spiritual sensuri mai adânci și-l provoacă la căutarea lor. Răul lucrează și căile lui de atac sunt neobosite și nenumărate, imprevizibile, adesea extrem de persuasive. Nu cred că aceasta poate fi socotită nenorocirea cea mai mare în viața omenirii. Dar, este nenorocirea noastră, a acestui timp, o trăim „pe pielea noastră”, la nivel global. Probabil că Dumnezeu vrea să ne atragă atenția în legătură cu preocuparea noastră excesivă pentru consum, asupra fragilității condiției umane, asupra precarității solidarității noastre umane, asupra puținei noastre răbdări etc. etc.

       Dacă societatea omenească a ales volens-nolens globalismul, dacă ponoasele ne sunt globale, apoi apărarea și contraatacul ce cer a fi tot globale. Toți să lucrăm în aceeași direcție, constructivă, corect întemeiată. E pe planetă o hărmălaie de nedescris. Se bate mult apa-n piuă. Poate că ceva mai multă tăcere și atenție la cele esențiale ale vieții n-ar strica. Pe mine mă atrag mai mult micile sensuri ultime din preajmă, mult mai puțin mă preocupă probleme „apocaliptice” de genul: sfârșitul lumii, mânia lui Dumnezeu, conspirația bine orchestrată a Ocultei mondiale. Le las altora. 

          Providența este și cea care ne dă speranță. Nu ne va lăsa Dumnezeu!... Ideea este ca nici noi să nu-L lăsăm pe el. „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”, se spune. Providența presupune și răspunsul omului. Încercarea lui implicată de a se însoți cu Dumnezeu în căutarea unei rezolvări spirituale a impasurilor existențiale. Rareori Dumnezeu acționează direct, de cele mai multe ori El lucrează prin oameni, cei care sunt „frați mai mici” ai Lui (cf. Matei 25, 31-46). Avem exemplul celor din Ninive (cf. Iona), care prin post și rugăciune au întors providența. Cam în direcția aceasta a lucrat și Biserica noastră, în sensul unei convorbiri mai apropiate cu Dumnezeu, făcută individual sau, spre întărire, în însoțire cu alții. Oricând și oriunde rugăciunea este de ajutor, dar cu atât mai mult în perioade de mare încercare sau de restriște. Realizându-ne precaritatea condiției, reușim să ne concentrăm mai bine pentru această comunicare. Dincolo de rânduielile de rugăciune structurate de Biserică, sufletul fiecărui om strigă, în firescul lui, după ajutorul lui Dumnezeu, plânge după iubirea Lui mângâietoare. 

            S.G. Felul în care gestionează autoritățile abilitate această pandemie vă mulțumește ori ba?

           C.N: Nu aș forța un răspuns tranșant. Situația a fost complet nouă prin amploarea ei și neașteptată. Problema care s-a pus mereu factorilor politici și rămâne este aceea de a adopta restricții echilibrate, care să țină cont de toți factorii puși în joc, ceea ce nu e deloc ușor. Scopul trebuie să fie prezervarea vieții în toate componentele ei. S-a bâjbâit mult. Sau, mai delicat spus, s-a tatonat. S-a și greșit. Dar numai cei de pe tușă le știu pe toate și au soluții pentru toate. Când sunt introduși în teren această iluzie se spulberă rapid.  

            Nu toate măsurile mi s-au părut logice. Eu aș fi optat pentru măsuri mai țintite cu pedepsiri mai drastice. În principiu, o problemă o constituie marile aglomerări în care își duce viața societatea contemporană. Trăim foarte înghesuiți unii în alții și ne-am obișnuit așa. E ceva care ajută la sporirea oricărui rău, inclusiv la răspândirea unui virus. Oricum, nu mi-aș fi dorit să fiu în pielea decidenților în perioada asta. Ori ce ai face cazi prost. Aceleași măsuri sunt pentru unii prea relaxate, iar pentru alții prea restrictive. Sunt și din aceia care sunt mereu contra pe motive politice sau din spirit anarhic. Autoritatea supremă de care să ținem cont ar fi bunul simț obștesc și responsabilitatea civică. 

         Mai este ceva. Ca totdeauna și peste tot sunt oameni de bună credință și oameni de rea credință. Cei din urmă acționează din umbră și profită de drama celorlalți. Sunt tipul „îmbogățiți de război”. Alții încearcă să se dedice binelui obștesc, implicându-și calitățile în prima linie. 

             S.G: Vă (ne)liniștește ceva astăzi și dacă da, ce anume?

             C.N: Mă neliniștește o anumită lipsă de solidaritate. Mă liniștește o anumită solidaritate.

           În fond, marea majoritate a sacrificiilor, cel puțin în prima perioadă  s-a făcut pentru protejarea oamenilor bătrâni și a celor cu diferite suferințe grave („comorbidități”). Ceea ce a fost frumos. Mă neliniștește ideologizarea excesivă a unor probleme care țin de știință, nu de sentimente și de idei. Mă neliniștește atenția enormă care se dă unor non-valori, propuse adesea, persuasiv drept modele, și lipsa de atenție față de personalități duhovnicești majore.

        Mă liniștește existența Bisericii și încercările ei de a naviga înțelept, cu corectă bună orientare în marea atât de învolburată a societății contemporane.

        Mă liniștește existența atâtor oameni minunați, jertfitori, înțelepți, echilibrați, cu dreaptă judecată și dreaptă măsură.

        Mă liniștește curgerea implacabilă a anotimpurilor, chiar dacă ceva mai împleticită ca odinioară. Mă liniștesc florile.

        Mă liniștește gândul la cei pe care-i iubesc. Atunci mi se luminează și mi se încălzește sufletul!

        Mă liniștește contactul cu poeții și, în general, cu cei care cugetă sau trăiesc de o manieră poetică.

        Mă neliniștesc profitorii de situații dificile, indiferent dacă profitul pe care-l caută este financiar sau politic.

        Mă neliniștește gândul la moarte (la moartea mea!) și la ceea ce-i va urma (pentru mine și pentru cei pe care-i iubesc).

       Mă liniștește gândul la posibilitatea reală a unei continuări cumsecade a acestei vieți într-o viață recuperatoare, la un nivel transfigurat.

      Mă liniștește cursul firesc al vieții liturgice. Faptul că acum Învierea vine negreșit și se arată în toată frumoasa ei consistență duhovnicească. 

            S.G: În încheierea acestui dialog, sincer și de suflet, vreau sa va intreb ceva: spre ce anume, spre ori către unde credeți ca ne îndreptăm noi, atât din punct de vedere național cât și internațional?

           C.N: Există în fizică o teorie care spune „despre deplasarea spre roșu”. O expansiune exprimând o rarefiere, o depărtare reciprocă a elementelor unei mulțimi. Oricum am privi, ne îndreptăm spre sfârșitul lumii. Se măresc distanțele dintre oameni. Nu putem să nu observăm acest lucru. Sigur, este un sfârșit care nu este apropiat, dar a cărui asprime o simțim tot mai tare. Nu mă refer atât la moment, ci la starea de fapt. Putem spune că el a început și va dura. Pe toate planurile, național și internațional, ne confruntăm cu o împuținare a credinței, cu precădere și mai dureros a dreptei credințe. Lumea devine tot mai captivă materialismului. Mult timp noi am stat mai bine din acest punct de vedere, chiar și acum situația se prezintă comparativ mai bine, dar vântul rece al necredinței ne dă tot mai apropiat fiori. Sunt valori care dispar, valori care își schimbă conținutul, nonvalori care ni se propun și care ne alterează viața. Adesea incorectitudinea ni se vinde drept corectitudine și ni se impune forțat. 

        Apoi, numai când mă gândesc la diferența dintre copilăria mea și copilăria celor de astăzi și mă apucă durerea. Dacă prelungim vectorul acesta ni se sperie gândul. 

          Suntem tot mai puțin „naționali”, în sens profund. Două sunt extremele care se impun: la un capăt, lipsa oricărei conștiințe naționale, însoțită de o critică oarbă a valorilor naționale; la celălalt, un naționalism găunos, de vorbe goale cu conținut patriotard. În sensul lor mistic, încărcate de duh și în relație cu Dumnezeu, Patria și sacralitatea ei nu mai rețin atenția. Nici neamul. Suntem într-o lume în care lucrurile, pe toate planurile, se schimbă cu o viteză debordantă, uluitoare; iar din punct de vedere spiritual, deloc spre bine. Plăcerea de a consuma parcă începe și ea să-și epuizeze potențialul de plăcere. Mi-ar plăcea ca nu prea târziu lumea să-și spună: „Înapoi la spiritualitate!” 

           Pentru noi, creștinii, rămâne, dincolo de necredința noastră, strigarea: „Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!” Și încredințarea încurajatoare: „Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți, neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!” Doamne ajută! Hristos a înviat!...

Bucureşti – 2021

Interviu realizat de Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

E timpul cernerii

„Pentru ce să mă tem în ziua

cea rea, când mă va înconjura

fărădelegea vrăjmaşilor mei?”

(Ps. 48, 6)

                        E timpul cernerii. Satana

                        Îi pecetluieşte cu vaccin

                        Pe acei ce nu-şi dau bine seama

                        Că pot nimeri la groaznic chin.

                        Adumbriţi şi rătăciţi la minte,

                        Vaccinaţii uită de Hristos;

                        Uită că există lucruri sfinte,

                        Care te împodobesc frumos.

                        Şi se lasă păcăliţi de moarte

                        Şi împinşi pe drumul spre abis;

                        Ca să treacă mai pe la o parte

                        Nu vor reuşi, că-i drum închis.

                        Astfel se dezic de libertatea

                        Ce le-a dat-o Bunul Dumnezeu;

                        Astfel se-nfrăţesc cu laşitatea

                        La îndemn forţat de un călău.

                        Ei cu voia lor îşi curmă viaţa –

                        Nu vor fi iertaţi de Creator!

                        Poate vă opriţi, că-i scumpă viaţa?

                        Faceţi să trăiţi şi-n viitor!

Valul trecător

„Domnul este

nădejdea mea

din tinereţile mele.”

(Ps. 70,6)

                Rău-n lume s-a-nmulţit

                Azi ca niciodată…

                Bate-n oameni îndârjit

                Cu puterea-i toată.

                El a născocit Covid,

                Mască, izolare;

                Pe şefi tare i-a smintit,

                Dându-le parale.

                Şi aceştia au uitat

                Ce e omenia;

                Îşi fac, protejaţi de stat,

                Mârşav datoria,

                Răsturnând totul pe dos:

                Viaţa-n libertate,

                Dreptul de-a fi sănătos,

                De-a cunoaşte carte.

                Astfel contra lui Iisus

                Merg vânduţii ţării;

                Ei în gât voios şi-au pus

                Jugul desfătării.

                Nu-şi dau seama ei defel

                Că dezmăţul, frate,

                Nu îl lasă pe mişel

                Să-ajungă departe.

                Însă valul fioros

                Va dispare-odată

                Şi va înflori frumos

                Viaţa de Sus dată!’

Atacurile suburbane și manipulatorii împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei dezvăluie un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea unei instituții, care, de peste două milenii, este expresia spiritualității în comunitate. „Progresiștii”, „ziariștii – investigatori sub acoperire” și tot felul de „formatori de opinie” promotori ai unor false concepte (cum ar fi teoria genului), cu spume la gură, se întrec în invective, injurii, minciuni în încercarea de a destabiliza Biserica. Cu tristețe am identificat în acest grup și pe unii dintre medici. Ar fi sub demnitatea mea să le răspund troglodiților, utilizând limbajul lor, și prefer să le arăt ce înseamnă creștinismul pentru civilizația europeană. Știu că, în societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situații, nonvalorile sunt considerate repere, iar adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relația dintre medicină și creștinism constituie o provocare, dar și un demers necesar de reafirmare a tradiției sănătoase a societății.

Educați într-o epocă în care spiritualitatea și implicit religia sunt excluse din activitatea de îngrijire a bolnavilor, mulți medici de astăzi nu abordează și componentele spirituale ale vindecării atunci când se adresează pacienților lor. Deși medicina este adesea privită ca un domeniu distinct de religie, credințele religioase au un impact semnificativ asupra modului în care medicii interacționează cu pacienții și în înțelegerea bolilor și a morții.

S-a dovedit că mulți pacienți doresc să-și înțeleagă boala în cadrul religiei lor, doresc să discute probleme religioase și spirituale, solicitând timp pentru a vorbi despre religie sau spirit. Medicina pozitivistă, empirică nu este echipată să se ocupe de tipul acesta de întrebări.

Dihotomia care există astăzi între religie și medicină nu a fost întotdeauna prezentă. Oamenii care căutau vindecare doreau un leac atât pentru trup, cât și pentru suflet, iar medicii din trecut erau capabili să înțeleagă acest lucru. Într-o țară în care peste 85% din populație se identifică ca fiind creștină, este benefic pentru medici (și nu numai) să afle despre rădăcinile comune ale medicinei și creștinismului.

Legătura dintre medicină și credință pare să fi dispărut în anumite grupuri din societatea seculară, dar rămâne faptul că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate.

Contribuția creștină în medicină

Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică. Voi prezenta în câteva note anumite aspecte.

Atitudinea față de boală și bolnav

Lumea în care a apărut creștinismul a fost adesea crudă și inumană (nu cu mult diferită de societatea secularizată actuală). Cei slabi și bolnavi erau disprețuiți. Avortul, pruncuciderea și eugenia au fost practicate pe scară largă. Medicul era, adesea, un vrăjitor, fiind și vindecător, iar puterea de a vindeca îi conferea în același timp și puterea de a ucide. Dintre vindecătorii lumii clasice, numai școala hipocratică avea o atitudine diferită față de semenii lor. Aceștia au jurat să vindece, să nu facă rău și să își îndeplinească datoria de îngrijire a bolnavilor.

Creștinismul a adus o altă abordare bazată pe iubirea aproapelui, pe solidaritate, pe comuniune, pe devoțiune și empatie. Această atitudine i-a atras pe medicii hipocratici către creștinism. Istoricul medicinii Gary Ferngren citează studii despre structura profesională a Bisericii primare și concluzionează că „aproximativ 150 de medici din școala hipocratică pot fi identificați cu o certitudine rezonabilă din perioada imperială romană” – un număr enorm pentru acele vremuri. Din aceasta am putea concluziona că medicii au fost, mai mult decât orice alt grup profesional, atrași de creștinism. Sau poate creștinii erau atrași de practica medicală mai mult decât de orice altă meserie. În orice caz, statisticile sugerează multe despre compatibilitatea și similitudinea dintre viața harului și viața medicului.

Creștinii au privit sănătatea ca pe o binecuvântare dată de Dumnezeu, și nu o virtute (ca la greci și romani). Boala și durerea nu erau rele materiale și morale, pedeapsă a zeilor pentru păcate individuale (așa cum susțineau religiile păgâne). Boala și durerea erau rele materiale, nu morale, rezultatul căderii umanității, dar erau adesea folosite (sub îngrijirea providențială a lui Dumnezeu) pentru a produce un bun spiritual.

Pentru creștinii din primele secole, boala și tot ceea ce afectează omenirea este consecința păcatului originar (Sfântul Augustin). Creștinii au anticipat învierea trupului, în care, boala și moartea, inamicul final va fi învins.

Creștinii au considerat că medicina este un dar al lui Dumnezeu, oferind alinare celor care suferă de boli. Noul Testament și literatura creștină timpurie au impus îngrijirea creștină atât la nivel individual, cât și la nivel corporativ pentru cei care sufereau de boli fizice. Dumnezeu vindecă prin taine, prin minuni de vindecare și mai ales prin medicină și doctori: este acțiunea sa cea mai normală, cea mai obișnuită.

Iisus le-a spus apostolilor „Vindecați pe bolnavi și spuneți oamenilor: Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape de voi” (Luca 10, 9). Hristos ca vindecător este una dintre temele caracteristice din scrierile creștine din anii de după generația apostolică. Ignatie din Antiohia, scriind în 107 d.Hr. (când apostolii erau încă o amintire vie), a vorbit despre Iisus ca medic.

Titlul de „medic divin” a prins rădăcini în gândirea creștină, în special în Est. Și dacă Hristos a fost vindecătorul atât al sufletelor, cât și al trupurilor, iar vindecarea trupului a fost un lucru bun, atunci un mod în care un creștin l-a putut imita pe Hristos a fost prin a acorda ajutor celor bolnavi.

Majoritatea creștinilor nu au considerat incompatibilă folosirea medicinei și practicarea vindecării prin rugăciune. Crezând că Dumnezeu este stăpân asupra vieții și morții și că Dumnezeu lucrează cel mai adesea prin mijloace naturale, ei au apelat pentru vindecare la folosirea medicamentului și la rugăciune.

„Cei sănătoși nu au nevoie de medic, ci cei bolnavi”, le-a spus Iisus fariseilor (Matei 9:12). Implicația evidentă: creștinii au răspuns imperativului vindecător al lui Iisus, dedicându-se îngrijirii bolnavilor. Creștinii au ridicat în mod constant statutul social al celor slabi, bolnavi și deficienți și au căutat să-i iubească și să-i îngrijească la maximul abilităților lor. Creștinii Imperiului Roman au început să schimbe atitudinea societății față de bolnavi, cu dizabilități și pe moarte, prin viziunea lor radical diferită

Credința creștină a servit și ca vehicul pentru propagarea practicii medicale, deoarece se referea la un Dumnezeu care avea un interes personal în rasa umană, mergând chiar până la crearea corpului uman și mai târziu să-și asume o asemănare umană în întruparea lui Hristos. Această legătură intimă dintre Divin și corp marchează un contrast puternic cu atitudinea credințelor păgâne ale vremii, al căror panteon al divinităților a prezentat doar un interes secundar pentru treburile omului. Această legătură intimă a corpului și bunăstarea acestuia, cu venerarea corectă a lui Dumnezeu definește relația crestinismului cu medicina.

Din primul secol, Biserica primară a organizat un efort sistematic de îngrijire a bolnavilor prin asistență voluntară. Filantropia medicală a jucat un rol primordial în caritatea creștină. Din punct de vedere istoric a fost cea mai mare contribuție a creștinismului la îngrijirea sănătății. Conceptul de filantropie (bunătate sau dragoste față de ceilalți) a fost esențial pentru abordarea specific ortodoxă a vindecării și a medicinei, manifestându-se la început în monahism. Sfântul Grigorie din Nyssa (335 d.H – 384 d.H), fratele Sfântului Vasile cel Mare, a insistat că îngrijirea bolnavilor este o datorie esențială a creștinului. Este adevărat că ar putea fi o muncă grea, chiar și o muncă periculoasă, dar este ceea ce Hristos ne cerea. Și dacă Hristos a cerut-o creștinilor, atunci întreaga Biserică ar trebui să se implice.

Conceptele creștine de filantropie au fost motivate de agape, o dragoste de sacrificiu față de ceilalți, care dădea mărturie despre dragostea lui Hristos, reflectată în încarnarea sa și în lucrarea de răscumpărare pe cruce. Creștinii au fost încurajați să viziteze bolnavii în mod privat, iar diaconii (ale căror atribuții constau în mare parte în ameliorarea nevoinței și suferințelor fizice) erau așteptați să viziteze bolnavii.

Deoarece medicina a fost privită ca o chemare sacră, literatura medicală înainte de secolul al XIX-lea descrie idealurile profesiei în termeni de valori religioase și morale.

Creștinii văd întotdeauna afinități între îngrijirea trupului și grija sufletului. Practica medicinei a oferit medicului oportunități de a da sfaturi spirituale.

Iisus a spus: „Orice ai făcut pentru unul dintre cei mai mici frați ai mei, ai făcut pentru mine”. (Matei 25:40). De aici derivă o nouă loialitate.

Impulsul către filantropie reflectă convingerea că ființele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu, ceea ce a dat fiecărui individ o valoare inerentă. La rândul său, aceasta a constituit baza pentru respectul vieții de la concepție până la moarte, care distinge în mod clar etica medicilor creștini de etica medicală predominantă a pluralismului politeist clasic, reluat în secolul al XXI-lea de consecvențialismul bioetic al secularității.

De aceea, astăzi, după două milenii de creștinism, medicii și asistentele creștine, inspirați de exemplul și învățătura lui Iisus din Nazaret, sunt în continuare în fruntea eforturilor de a atenua suferința umană, de a vindeca bolile și de a avansa cunoștințele și înțelegerea.

Medicină și creștinism II

Afirmam anterior că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate. Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, crearea și dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică.

Vom arăta în continuare rolul creștinismului în crearea și dezvoltarea spitalelor.

Crearea spitalului reprezintă punctul culminant a trei secole de filantropie medicală, timp în care Biserica a menținut un program extins de îngrijire a bolnavilor. Nicio organizație similară nu există în lumea clasică.

Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de proeminenți în planificarea, amplasarea și construirea spitalelor, precum și în strângerea de fonduri pentru acestea. Orașele cu populații creștine semnificative începuseră deja să schimbe atitudinile predominante și să construiască ospicii (case de oaspeți pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități cronice).

Ne-am fi așteptat să găsim originea spitalului (în sensul modern al cuvântului) în Grecia, locul de naștere al medicinei raționale în secolul al IV-lea î.Hr. Nu a fost așa. Medicii hipocratici tratau doar acasă, iar templele lui Asklepios au fost utilizate pentru somn de incubație și tratament magico-religios. Infirmeria romană (valetudinaria) era accesibilă doar unui public limitat (în special soldaților și sclavilor de pe moșiile plantațiilor) și nu aveau o natură filantropică.

Una dintre cele mai vechi forme de asistență creștină „spitalicească”, organizată din secolele al II-lea până în al V-lea, în jurul centrelor ecleziastice active, a fost diaconia. Diaconul, colaborând cu preotul și episcopul, avea datoria să ajute frații nevoiași și să le acorde asistență medicală în numele comunității creștine. Istoricii diaconiei sunt de acord în atribuirea unei funcții medicale diaconilor; în unele cazuri, atribuțiile lor erau cele ale lucrătorilor din spitale sau ale asistentelor medicale în sens strict.

Arhondaricul a fost prima instituție cu rol de spital atașată la diaconie. A fost deschis tuturor celor care au nevoie de adăpost și, inițial, a fost un adapost pentru călători și pelerini din locuri îndepărtate și cu nevoi financiare. Apoi, în majoritatea cazurilor, s-a produs treptat o schimbare. Asistența pentru bolnavi a prevalat asupra oferirii de adăpost.

În anii 370, creștinii au creat spitalul (xenodochium), o instituție specific creștină, care a apărut din idealurile filantropice ale bisericii timpurii. A însemnat adăpost pentru bolnavi și, în timp, xenodochium a devenit sinonim cu hospitale. Până în secolul al IX-lea, termenul xenodochium a fost folosit și în Occident în sensul său bizantin. Treptat, latinescul hospitale a fost preferat, determinând (până în secolul al XII-lea) dispariția termenului de xenodochie. Spitalul a inclus adesea un orfelinat și case pentru săraci și persoane în vârstă într-un singur complex.

Cel mai vechi și mai cunoscut spital a fost Basileias (Vasiliada), fondat de Sfântul Vasile cel Mare (episcop al Cezareii) în anul 369 d.Hr.(sau după alți autori în 372 d.Hr.). Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități. Iar aici erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă. Existau clădiri pentru unitățile de izolare, pentru tratarea persoanelor sărace sau în vârstă, pentru călătorii bolnavi și o casă de lepră. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Spitalele după modelul Basileias s-au răspândit rapid în Est și ceva mai târziu în Occident.

În anii 530, Codul Justinian stabilește că spitalul devine o instituție: există prevederi pentru o administrație, precum și legi care reglementează funcționarea acestuia. Spitalele sunt considerate drept persoane juridice reale plasate sub supravegherea administrativă și religioasă a episcopului.

Primul spital din Occident a fost înființat la Roma. Sfânta Fabiola (o matroană romană creștină care și-a dedicat viața operelor filantropice) a fost cea care a înființat primul spital din Imperiul Roman de Vest (în jurul anului 400 d.H). Clădirea originală a Sf. Fabiola nu mai este, dar există multe spitale antice, care au supraviețuit până în epoca modernă. Acestea includ și cea mai durabilă clădire de spital din Europa, Santa Maria della Scala din Siena, Italia. Este un muzeu acum, dar a fost un loc esențial al asistenței medicale timp de 500 de ani.

În Franța, Hôtel-Dieu din Lyon a fost deschis în 542 d.H și Hôtel-Dieu din Paris în 660 d.H.

Majoritatea primelor spitale creștine erau încadrate cu călugări. Modul în care călugării își îngrijeau proprii bolnavi a devenit un model pentru laici. De exemplu, în Mănăstirea de la Montecassino, fondată la începutul secolului al VI-lea de Sfântul Benedict de Nursia, îngrijirea bolnavilor era plasată deasupra și înainte de orice altă datorie creștină.

În Evul mediu timpuriu (476 d.H-1000 d.H), conducătorii influențați de principiile creștine au încurajat construirea spitalelor. Carol cel Mare (748 d.Hr. – 814 d.Hr.) a hotărât ca fiecare catedrală să aibă atașată o școală și un spital.

Înainte de anul 1000 d.H., au fost înființate și primele spitale laice. Câteva au apărut în culmea epocii lombarde, dar, în perioada francă, numărul lor a crescut rapid. Acestea își datorau existența în primul rând influențelor feudalilor, dar și împăratului (care era șeful societății politice organizate). Existau tot mai multe spitale imperiale; în consecință, un capitol considerabil de legislație carolingiană este dedicat spitalelor.

Constucția de spitale a luat avânt. Câteva exemple:

În 1120 d.H., pe baza experienței predecesorului său, Etienne I, Marele Maestru al Ordinului Ospitalier din Saint-Antoine, a construit un spital.

Spitalul St Bartholomew a fost înființat în 1123 d.H de către Rahere, un curtean favorit al Regelui Henry I al Angliei.

În 1132, regele Aragonului și episcopul de Pamplona fondează spitalul din Ronceveaux destinat pelerinilor.

Jeanne de Constantinopol, contesă de Flandra, a fondat (în memoria tatălui ei Baudouin I de Constantinopol, mort îniulie 1205, în temnița de la Veliko Tărnovo, prizoner după ce a fost înfrânt de Ionița Caloianu, în bătălia de la Adrianopol) în interiorul zidurilor propriului palat un spital (în 1237). În 1243, a donat morile din Lille și Wazemmes spitalului, precum și drepturile de banalitate ale morilor pe care le deținea în toate suburbiile din Lille și care a fost numită Mannée de Lille. În 1245, frații și surorile comunității au adoptat regula Sfântului Augustin.

În 1260, Sfântul Ludovic (Regele Ludovic al IX-lea al Franței, 1214 – 1270), a creat spitalul Quinze-Vingts (acum spitalul național francez de oftalmologie) și l-a destinat pentru cazarea și tratarea nevăzătorilor din Paris. Numele unității se explică prin faptul că avea 300 de locuri (adică de 15 ori 20 de paturi).

Mănăstirile aveau un infirmitoriu (infirmerie), un loc în care bolnavii erau duși pentru tratament, o farmacie și, frecvent, o grădină cu plante medicinale. Pe lângă îngrijirea călugărilor bolnavi, mănăstirile și-au deschis porțile pentru pelerini și pentru alți călători.

În Evul Mediu, în orașele cu mari populații creștine, călugării au început să „producă” medicamente și să îngrijească bolnavii. Infirmierile monahale au fost extinse pentru a găzdui mai mult din populația locală și chiar din zonele înconjurătoare.

Interdicția pentru călugări de a practica în afara mănăstirilor lor (s-a susținut că acest lucru interferează cu îndatoririle lor spirituale) a dat impulsul instruirii și implicării medicilor laici în spitale. Treptat, orașele au început să ofere spitale publice mai mari cu sprijinul nobililor orașului și acest lucru a mutat asistența medicală mai mult în domeniul secular. A început o nouă „epocă a spitalelor”, cu noi instituții construite de creștini devotați pentru săracii bolnavi, susținute în principal de contribuții voluntare.

Până la sfârșitul secolului al XV-lea, au fost înființate spitale în marile orașe din Europa, în special în nordul și centrul Italiei. Milano a oferit un exemplu tipic al acestei tendințe odată cu înființarea unui spital sponsorizat de ducele Francesco Sforza (1401 – 1466). Dar, în multe alte orașe europene, au existat exemple similare și la fel de interesante de centralizare teritorială și disciplinară și de reformă administrativă, care implică atât instituții ecleziastice, cât și instituții laice. Benedictinii au avut odată cea mai strânsă asociere cu spitalele, împreună cu carmeliții, dominicanii și aproape toate ordinele monastice. Augustinienii se aflau în spatele multor spitale, inclusiv cel mai vechi din Londra, Sf. Bartholomew.

Se cunoaște că, în Anglia, Regele Henric al VIII-lea a suprimat mănăstirile în 1540. Decizia a privat multe persoane suferinde și cu dizabilități de singurele lor mijloace de sprijin. Pacienții din spitale (precum Sf. Toma), fondate și conduse de ordine monahale, au fost aruncați pe străzi. Pare neobișnuit și inexplicabil faptul că a fost păstrat la Sf. Bartholomew personalul său religios chiar și după ce Henric al VIII-lea a eliminat orice instituție catolică. Asistența medicală engleză a suferit foarte mult, dar acest spital a fost excepția. Cu personalul său laic și religios, plus maicile augustiniene, a devenit un adevărat spital fanion.

În secolul al XVIII-lea, mișcarea spitalului creștin a reapărut. Revigorarea religioasă declanșată în Anglia prin predicile lui John Wesley și George Whitefield a făcut parte dintr-o descătușare enormă a energiei creștine în toată Europa de Vest. Li s-a cerut creștinilor să-și amintească de cei săraci și nevoiași din mijlocul lor, să înțeleagă din nou că trupurile au nevoie să se îngrijească la fel de mult ca sufletele. Asistența medicală a creștinilor din Europa continentală a primit un nou impuls. Filantropii creștini au finanțat înființarea Spitalului London Fever pentru a satisface nevoile disperate ale celor care trăiesc fără salubritate în locuințe supraaglomerate. Inspirația creștină a continuat să identifice nevoile specifice, ducând la deschiderea unor unități specializate: spitale de maternitate și ginecologie și instituții pentru copii bolnavi. Existau două tipuri de medici: practicanți laici și medici clerici.

Spitalul nu era doar un centru de caritate, tratament și izolare. Aceste unități au avut misiunea de a îngriji trupul, dar și de a vindeca sufletele. Această relație cu Biserica și cu Mântuirea explică faptul că episcopul și-a exercitat autoritatea asupra tuturor spitalelor din eparhia sa. Prin urmare, spitalul a fost întotdeauna un loc de primire a celor nevoiași și a celor slabi, cei pe care Biserica îi numește Pauperes Christi, adică săracul lui Hristos. Caritatea creștină rămâne rațiunea de a fi a acestor unități, iar arhitectura acestor locuri era simbolică: capela se afla în centrul clădirii și în acest loc a fost efectuată internarea unui pacient. Camerele bolnavilor au fost apoi instalate în imediata apropiere a acestei capele pentru a asculta slujba.

Spitalul municipal avea administratori desemnați de consiliul orașului și datează de la începutul secolului al XVIII-lea, de exemplu: înființarea unor spitale londoneze, precum spitalul Westminster în 1719, spitalul Guy’s în 1724 și spitalul londonez în 1740. Între 1736 și 1787, spitalele au fost înființate în afara Londrei în cel puțin 18 orașe. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, au fost dezvoltate spitale speciale pentru tratamentul unor boli specifice.

Activitatea spitalicească, în România, este legată de mănăstiri în jurul cărora au apărut așa-zisele bolnițe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale: Spitalul Colțea din București (1704), Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureși (1735 – 1752), Spitalul Sfântul Spiridon din Iași (1757). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se poate vorbi despre un fenomen, și anume: apariția spitalelor întreținute de marile mănăstiri (fenomen ilustrat de inițiativele starețului Paisie Velicicovschi de la Neamț). Aceaste activitați se mențin și în prezent. De exemplu, Biserica Ortodoxă a înființat Spitalul Providența din Iași, numeroase centre medicale, hospice-uri și centre de recuperare, desfășurând o activitate susținută și în ceea ce privește asistența socială. În București, a funcționat după anii ‘90 spitalul Christiana deservit de personal medical monahal. Sunt în proiect și alte spitale, unul dintre ele chiar lângă Catedrala Mântuirii Neamului.

Putem susține că un prim răspuns (privind relația dintre creștinism și spital) îl constituie înființarea și susținerea unitaților medicale de către Biserică. Dar acest răspuns nu acoperă în întregime conținutul acestei relații. Mult mai importantă este asistența spirituală a bolnavului din spital.

Primii creștini au fost remarcați pentru îngrijirea bolnavilor și a celor infirmi, iar accentul creștin pe caritatea practică a dat naștere asistenței medicale comunitare sistematice. Teologia practică spune că grija, sacrificiul și comuniunea sunt și astăzi la fel de vii ca întotdeauna printre creștini. Pentru a găsi resursele morale pentru a aborda actuala pandemie și mai ales teama care ne urmărește mai presus decât boala propriu zisă, trebuie să ne uităm la resursele construite în trecut. Asta înseamnă să examinăm modul în care creștinii au gestionat urgiile trecutului.

Implicarea creștinismului în îngrijirea comunitară

Creștinismul se ocupă de îngrijirea comunitară de 2000 de ani. Ioan Gură de Aur/ Ioan Hrisostom (347 d.H – 407 d.H), considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, a desfășurat numeroase activități de asistență medicală comunitară, fiind considerat, de exemplu protector al bolnavilor de epilepsie.

Istoria Europei a fost dominată de problemele de sănătate comunitară și de numeroasele epidemii / pandemii. Acestea au influențat dezvoltarea continentului.

Bolile epidemice au inclus ciuma bubonică, lepra, variola, tuberculoza, erizipelul, antraxul, holera, tifosul exantematic etc. Cercetări recente estimeaza că, printre problemele de sănătate publică medievale, ciuma a fost probabil a 7-a-10-a ca importanță generală deși aceasta este cea mai menționată. Deși letală și perturbatoare, ciuma a apărut doar periodic și de aceea a avut consecințe umane pe termen lung mai puțin cumulative decât afecțiunele endemice cronice (de exemplu: infecții bacteriene și virale, care cauzează moartea sugarului și copilului, tuberculoza și alți agenți patogeni).

Cele mai cunoscute epidemii de ciuma: Ciuma de la Atena (429 – 426 î.Hr.), Ciuma Antonină (165 – c. 180/190 d.Hr.), Ciuma lui Cyprian (250 – 266 d.Hr.), Ciuma lui Justinian (541 – 542 d.Hr. și mai departe), Ciuma romană (590 e.n.), Moartea Neagră (1347 – 1352 d.Hr.).

A doua pandemie de ciumă a fost în secolele XIV-XVII, cu focare în Anglia (Moartea Neagră din 1360 – 1363, 1471, 1479 – 1480, Marea Ciumă din Londra din 1665 – 1666), Italia (Veneția în 1576 – 1577, întreaga Italie în 1629 – 1631, Neapole în 1656 – 1658 ), Spania (Castilia în 1596 – 1599, sudul Spaniei în 1647 – 1652), Franța (întreaga Franță în 1628 – 1631, Marsilia în 1720), Austria (Marea ciumă din Viena în 1679 – 1680), Polonia (Marele focar de ciumă al Războiului Nordului, 1704 – 1710) etc. În intervalul 1600 – 1839, Țările Române s-au confruntat cu 21 de epidemii de ciumă. În iunie 1659, în București izbucnește prima epidemie de ciumă. O epidemie de ciumă cunoscută la nivelul Principatelor este și cea din 1716-1718, când însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă. În iulie 1738, se consemnează o nouă epidemie de ciumă în Țara Româneasca, iar în 1813–1814, ciuma lui Caragea, care este ultimul focar de ciumă bubonică în Europa.

Abordarea distinctă a epidemiilor pe care creștinii au adoptat-o de-a lungul timpului merită să fie urmată.

În Roma, până în 251 d.H Biserica creștină împărțise orașul în șapte districte, fiecare sub responsabilitatea unui diacon. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea (c. 260 d.H – c. 330 d.H), Biserica a sprijinit 1.500 de văduve și bolnavii (Eccles. Hist. 6.43). Unii istorici au estimat că Biserica creștină romană a cheltuit în acel moment o sumă între 500.000 și 1 milion de sesterți în fiecare an, în sprijinul misiunii sale caritabile. Alte biserici din marile orașe ale Imperiului Roman au cheltuit sume similare pentru organizații de caritate, care erau administrate de episcopi sau de preoți.

În secolul al II-lea, când ciuma a lovit orașul Cartagina, gospodăriile păgâne au aruncat bolnavi pe străzi. Întreaga comunitate creștină, condusă personal de episcopul lor, a răspuns. Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (200 d.H – 258 d.H) spunea: „Ce merit avem noi, creștinii, dacă doar îi ajutăm pe creștini? Oricine poate face asta. Trebuie să ajutăm nu doar gospodăria credinței, ci și pe toată lumea.” Acești oameni nu aveau capacitatea de a vindeca boli ca ciuma, dar aveau capacitatea de a ajuta victimele să-și facă ultimele ore cât mai ușoare pentru a le aduce consolare și confort. Creștinii au fost văzuți pe străzi, oferind ajutor și ducându-i în propriile case pentru a fi îngrijiți.

Începând din 250 d.H, orașele Imperiului Roman au cunoscut o ciumă majoră, care a durat între 15 și 20 de ani și a atins proporții epidemice. Deoarece autoritățile nu au făcut (la fel ca în zilele noastre) prea mult pentru a face față ciumei, bisericile creștine s-au angajat atât în îngrijirea sistematică a victimelor păgâne și creștine, cât și a înmormântării morților, în ciuda faptului că, la acea vreme, creștinii erau o minoritate persecutată. Avem scrisori de la unii dintre cei mai mari lideri creștini ai vremii și ceea ce au scris ei este una dintre cele mai inspirate literaturi pe care o citim vreodată despre ciumă. Dionisie al Alexandriei (190 d.H – 265 d.H) scrie „ciuma ne dă ocazia să trăim la înălțimea Evangheliei. O ciumă este un timp al școlii, un timp al educației. Este un fel de martiriu. Ne dăm viața pentru alții”. Creștinii au ieșit în cartierele afectate de ciumă și boli, dădeau mângâiere și ajutor bolnavilor, deși știau foarte bine că vor lua ei înșiși boala, aceste acțiuni au arătat lumii păgâne că credința creștină era un nou mod de a trăi.

Există descrieri ale organizării îngrijirii bolnavilor în Roma, Cartagina și Pont. În Alexandria, a fost format un corp medical cunoscut sub numele de parabalani pentru a transporta și îngriji bolnavii sub jurisdicția patriarhului Alexandriei. Deși parabalani sunt menționate pentru prima dată în secolul al V-lea, aceștia pot data de pe vremea unei ciume anterioare. În timpul unei ciume din 312, creștinii din multe orașe din Est au desfășurat acte de caritate publică medicală similare celor desfășurate ulterior de parabalani. Grupuri precum parabalani și, mai târziu, philoponoi (iubitorii muncii) și spoudaioi (cei zeloși), au apărut în marile orașe din estul Mediteranei. Compuse din laici creștini au înflorit în secolele VI și VII, oferind asistență bolnavilor, în special celor săraci din oraș. Aceste ordine laice au fost atașate bisericilor și au ajuns să fie recunoscute de-a lungul timpului ca un ordin intermediar între clerici și laici.

Altruismul acestor inițiative a fost testat în epidemiile ciumă, de holeră și febră. Spitalele laice mari își închideau adesea ușile de teama infectării. În timp ce medicii bogați au părăsit orașele pentru propria lor siguranță, medicii și personalul unităților creștine, conduși de compasiunea creștină, au rămas să aibă grijă de bolnavi și muribunzi. Răspunsul creștin la urgii începe cu unele dintre cele mai faimoase învățături ale lui Iisus: „Fă altora așa cum vrei să-ți facă vouă”; „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; „Dragostea mai mare nu are alt om decât acesta, ca să-și dea viața pentru prietenii săi.”. În mod clar, etica creștină, într-o perioadă de epidemie, consideră că propria noastră viață trebuie întotdeauna privită ca fiind mai puțin importantă decât viața bolnavului.

Chiar și cruciații s-au implicat în asistența comunitară,de exemplu: Ordinul Cavalerilor Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim, cunoscut sub numele de Cavaleri Ospitalieri, care a avut sediul în Regatul Ierusalimului până în 1291, pe insula Rodos din 1310 până în 1522, în Malta din 1530 până în 1798 și la Sankt Petersburg din 1799 până în 1801.

Și ulterior există numeroase exemple de devoțiune a creștinilor față de alții. Deoarece am vorbit despre ortodocși, voi prezenta câte un exemplu din alte ramuri ale creștinismului.

Sfânta Ecaterina de Siena (Caterina Benincasa, 1347 – 1380) a fost canonizată pentru că i-a ajutat pe alții – în timpul celei mai devastatoare ciumă din istoria omenirii. În 1374, alături de alte douăzeci şi şapte de femei, îngrijeşte pe ciumaţi, cară în spate trupurile celor morţi, ajută la îngroparea lor.

În epoca Reformei Protestante, în august 1527 ,când un focar de ciumă a lovit Wittenberg, Martin Luther (1483 – 1546) și soția sa Katharina, care era însărcinată, au rămas în oraș pentru a-i trata pe cei infectați. În ciuda apelurilor către el să fugă de la Wittenberg împreună cu familia, Martin Luther era hotărât să-i ajute pe cei infectați. În această perioadă de imensă provocare și incertitudine, Luther a scris o scrisoare către Johann Hess și colegii săi creștini din Breslau, intitulată „Dacă cineva poate fugi de o ciumă mortală”.

Între 1542 și 1600, Geneva a fost terorizată de ciuma de cinci ori. În timpul primului focar, în 1542, Jean Calvin (1509 – 1564) a condus personal vizite în casele infectate cu ciumă. Păstorii au continuat acest efort eroic și mulți și-au pierdut viața în această cauză.

Charles Haddon Spurgeon (1834 – 1892), un predicator baptist englez, a construit orfelinatul Stockwell și și-a încurajat congregația să se angajeze activ pentru a ajuta săracii din Londra victoriană. A fondat Spurgeon’s College, care a fost numit după el postum. Charles Spurgeon i-a admirat pe slujitorii puritani, care au rămas în urmă să aibă grijă de bolnavi și muribunzi în timpul Marii Ciume a Londrei din 1665. În toamna anului 1854, a apărut un focar major de holeră în cartierul Broad Street din Londra. Spurgeon a îngrijit acești bolnavi.

Creștinii și-au dat seama de legătura dintre sănătate și igienă. Girolamo Fracastoro (1476 – 1553), filozof, medic, poet, matematician, geograf și astronom, a început să investigheze răspândirea bolilor contagioase. În secolul următor, lucrarea sa a fost continuată de Thomas Sydenham (1624 – 1689). Creștinii au pledat pentru igiena personală. John Wesley a spus „Curățenia este lângă Evlavie”.

În activitățile de îngrijirecomunitară, o influență majoră au avut-o ordinele monahale și organizațiile laice afiliate Bisericii.

Biserica Ortodoxă nu are ordine monahale. În cadrul Ortodoxiei, mănăstirile au fost întotdeauna privite ca depozite de spiritualitate, sfințenie și înțelepciune. Asceții credeau că Evanghelia le cerea să urmărească activ îngrijirea caritabilă a celor bolnavi. Biserica Ortodoxă a acționat prin călugări, măicuțe și credincioși laici. Aceștia desfășurau numeroase acțiuni caritabile în comunitate. De exemplu, Sfântul Cuvios Paisie (Velicicovschi) (1722 – 1794), care a fost, în secolul al XVIII-lea, îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox, este cunoscut pentru susținerea financiară a diferitelor activități medicale în comunitate.

Ordinele religioase (specifice Bisericii Catolice) au adoptat una dintre cele patru mari reguli religioase: Regula Sfântului Vasile, Regula Sfântului Benedict, Regula Sfântului Augustin și Regula Sfântului Francisc. Un număr mare de ordine religioase (benedictini, trapieni, cistercieni etc.) respectă Regula Sfântului Benedict, o colecție de precepte pentru ceea ce se numește viață religioasă contemplativă; alții respectă Regula Sfântului Augustin, care recomandă moderația și grija pentru cei nevoiași, în timp ce Regula Sfântului Vasile, una dintre primele reguli pentru viața religioasă creștină, tinde să fie urmată de comunitățile monahale ale Bisericilor Ortodoxe. Cele mai cunoscute ordine sunt:

• Ordinul Sfântului Benedict (Benedictini) fondat de Sfântul Benedict în 529 în Subiaco, Italia. Are deviza „Toți oaspeții care se prezintă trebuie să fie întâmpinați ca pe Hristos”. Regulă benedictină susține că „îngrijirea bolnavilor trebuie pusă deasupra și înaintea oricărei alte îndatoriri, ca și cum într-adevăr Hristos ar fi slujit direct așteptându-i”.
• Frații Sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel (carmeliți), fondat în secolul al XII-lea pe Muntele Carmel, nordul Israelului. Inima carismei carmelite este contemplarea, pe care o consideră triplă. În primul rând, o viață de rugăciune pentru a construi o legatura cu Dumnezeu. În al doilea rând, trăirea în comunitate, să-L iubească pe Dumnezeu prin aproapele lor. În al treilea rând, vieți de slujire, pentru a fi mâinile lui Dumnezeu în lume.
• Ordinul fraților minori (franciscani) fondat în 1209 în Assisi, Italia. Franciscanii cred că dragostea extraordinară a lui Dumnezeu se aplică celor mai simple creaturi și sunt cunoscuți pentru dragostea lor profundă pentru săraci.
• Ordinul predicatorilor (dominicani) fondat în 1216 de Sf. Dominic de Guzmán. Deviza: Compasiune înseamnă îngrijorarea pentru cei mai săraci, iar milostivirea este calea. Sărăcia, ascultarea și castitatea ne fac oameni care încercăm să ne consacrăm pentru aventura Împărăției lui Dumnezeu.
• Catolicismul post Conciliul de la Trent (1545 – 1563) și-a păstrat și lărgit aplecarea spre filantropie medicală. Surorile Carității, fondate de Sfântul Vincent de Paul (1580 – 1660), au devenit o forță importantă în îngrijirea bolnavilor.

Activitatea comunitară creștină continuă și astăzi.

Creștinii au excelat în organizarea și instituționalizarea organizațiilor de caritate medicale, majoritatea fiind menținute de organizatii religioase ale femeilor. În mod similar, misionarii au inclus adesea o componentă medicală și o mare parte din munca lor s-a concentrat pe fondarea spitalelor, a leprozeriei și a altor instituții legate de sănătate. La izbucnirea crizei Ebola în Liberia, în 2014, complexul misionar al ELWA a devenit punctul zero pentru tratament medical, iar mulți creștini liberieni și misionari precum Nancy Writebol, i-au servit cu curaj pe alții, cu riscuri și costuri mari pentru ei înșiși. În timpul focarului de Ebola din 2015, arhimandritul ortodox Themistocles Adamopoulos a fost printre oamenii din Sierra Leone, un epicentru al focarului.

El scria: „Oamenii din străinătate mă sună în permanență și mă întreabă: „Părinte, de ce nu pleci și te salvezi de o potențială infecție și chiar de moarte?” Răspunsul este foarte simplu. În prezent, Dumnezeu m-a plasat aici, în Africa de Vest. Ca păstor al turmei din Sierra Leone, este de datoria mea să stau cu ei, să-i îngrijesc, să-i instruiesc, să-i consolez, să-i călăuzească și să-i ocrotească de un rău care ucide fără milă”.

Lumea modernă s-a trezit dintr-o dată cu cel mai vechi partener de călătorie al istoriei omenirii: teama existențială și teama de moartea inevitabilă. Niciun vaccin sau antibiotic nu ne va salva. Deoarece această experiență a devenit străină oamenilor moderni, suntem, în general, subechipați din punct de vedere psihologic și cultural pentru actuala pandemie. Trebuie să ne aplecăm și asupra credinței nu numai asupra științei. Succesul instituțiilor religioase creștine în mobilizare, mesajul lor și capacitatea lor de a influența comportamentul uman la un nivel foarte profund reprezintă un model, care merită imitat. Religiile sunt, de asemenea, remarcabile pentru că sunt intergeneraționale, oamenii de multe vârste se închină adesea unul lângă altul. De aceea organizațiile creștine sunt astăzi printre cei mai mari furnizori de servicii medicale comunitare caritabile.

Medicină și creștinsim IV

Apariția creștinismului schimbă cursul istoriei omenirii atât de mult încât dezvoltarea ulterioară și, în consecință, înțelegerea istoriei omenirii devine imposibilă fără a lua în considerare și a analiza creștinismul însuși.

Afirmației că istoria europeană (inclusiv istoria științelor) este inseparabilă de dezvoltarea creștinismului i se opune un curent (promovat mai ales de o serie de intelectuali „progresiști și antiteiști”) potrivit căruia între creștinism și cercetarea științifică există o contradicție ireconciliabilă. Plecând de la incidente din Europa creștină, cum ar fi procesul lui Galileo Galilei, John William Draper (1811 – 1882) în History of the Conflict between Religion and Science, și Andrew D.White (1832 – 1918) în A History of the Warfare of Science with Theology in Christiandom postulează o teză conflictuală, susținând că religia și știința au fost în conflict din punct de vedere metodologic, faptic și politic de-a lungul istoriei. Richard Dawkins (născut 26 martie, 1941) și Lawrence Krauss (născut 1954) actualizează această teză. Episodul Galilei trebuie însă analizat cu atenție. Teologul luteran și eticianul Ted Peters (n. 1941) în Encyclopedia of Religion scrie că, deși există ceva adevăr în povestea „condamnarea lui Galileo”, prin exagerări, a devenit „un mit modern perpetuat de cei care doresc să vadă război între știință și religie despre care se presupune că cercetatori au fost persecutați. de o autoritate ecleziastică atavică și legată de dogme”.

Autorii atei omit să precizeze un aspect esențial din procesul lui Galileo Galilei: sentința s-a dat pe baza afirmațiilor „știintei oficiale”. Este un fapt cunoscut că „știința oficială” se osifică, lucrează cu dogme și se apară de contestatari – inovatori nu cu argumente, ci cu instrumentele puterii temporale. Și în zilele noastre (la sute de ani de la Recursul la metoda al lui Descartes) constatăm aceeași atitudine: opiniile contrare „științei oficiale” sunt cenzurate, iar politicieni, polițiști și tot felul de organizații guvernamentale sau neguvernamentale pedepsesc pe cei care se abat de la așa-zisul „adevăr științific”.

Teza conflictului rămâne populară doar în cercurile ateiste, ea și-a pierdut audiența în rândul majorității istoricilor științei.

Pierre Duhem (1861 – 1916) îi consideră pe matematicienii și filozofii creștini medievali precum John Buridan, Nicole Oresme și Roger Bacon drept fondatorii științei moderne. În Les précurseurs parisiens de Galilée, el enunța o teză îndrăzneață: până și lucrările lui Galileo erau rezultatul unei moșteniri creștine medievale: „Când vedem știința lui Galileo triumfând asupra încăpățânării filozofiei peripatetice a cuiva, credem, deoarece suntem prost informați despre istoria gândirii umane, că suntem martorii victoriei științei moderne și tinere asupra filosofiei medievale creștine. În realitate, asistăm la triumful științei născute la Paris în secolul al XIV-lea asupra doctrinelor lui Aristotel și Averroes, restaurate de Renașterea italiană”.

Cei mai reprezentativi istorici moderni ai științei, cum ar fi J.L. Heilbron (născut la 17 martie 1934), Alistair Cameron Crombie (1915 – 1996), David C. Lindberg (1935 – 2015), Edward Grant (1926 – 2020), Thomas Eugen Goldstein (1913 – 1997), Stanley L. Jaki (Jáki Szaniszló László, 1924 – 2009), au revizuit noțiunea conform căreia creștinismul medieval a avut o influență negativă în dezvoltarea civilizație și știință. În opinia lor, creștinii nu numai că au salvat și cultivat rămășițele civilizației antice în timpul invaziilor barbare, dar biserica medievală a promovat învățăturile și știința.

În cartea Știință și religie, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (Valentin Voino-Yasenetsky, 1877 – 1961) – un chirurg remarcabil, om de știință, profesor creator de școală, dar și un episcop –mărturisitor, care a supraviețuit arestărilor și deportărilor în Siberia, demontează teza privind incompatibilitatea științei și religiei, atingând și mult mai multe subiecte: umanismul creștin, etica creștină etc., etc. Sfântul Luca respinge direct și clar acuzațiile obișnuite aduse creștinismului. Esența creștinismului este umanismul în sensul cel mai înalt și ultim, condamnă orice rău, cheamă să lupte activ împotriva răului și de aceea istoria lumii creștine este istoria umanismului, a progresului științific și social etc.

Adevărul, recunoscut de majoritatea cercetătorilor, este că, din punct de vedere istoric, creștinismul a fost și este încă un patron al științelor. Acest fapt este evident în evoluția medicinei. Creștinismul și medicina, oferind diferite metode, rezolvă o singură problemă – vindecarea și salvarea vieții.

În literatura creștină, putem găsi două atitudini opuse față de medicină.

a) Ignorarea medicinei se regăsește mai ales în scrierile și biografiile sfinților călugări asceți, precum Macarie cel Mare, Varsanufie cel Mare, Serafim de Sarov. Ei i-au sfătuit pe ucenicii lor „în prezența unei credințe suficiente, în caz de boală, să nu fie tratați de medicii pământești, ci să ne predăm în întregime Domnului”. Dar Sfinții părinți înșiși au recunoscut că o astfel de atitudine față de medicină nu este absolută și în general obligatorie pentru toți creștinii – este „un ideal care poate fi atins numai de cei care au dobândit desăvârșirea și care, prin urmare, nu poate fi imputat altora” (Larcher. J.C. Boala în lumina crezurilor ortodoxe). Numai o persoană care a atins culmi spirituale poate refuza medicina, pentru majoritatea creștinilor este mai prudent să folosească cunoștințele medicale.

b) Atitudinea pozitivă față de medicină este cea mai frecventă. Se exprimă în cuvintele Sfintelor Scripturi: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul/ Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar/ Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat/ Domnul a zidit din pământ leacurile, și omul înţelept nu se va scârbi de ele/…./ Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate” (Sir 38: 1-4,6). Este de remarcat faptul că mersul la medic este un semn de prudență și este aprobat de Dumnezeu. În secolul al V-lea, episcopul Nemesius De Emesa, în tratatul său Despre natura omului, afirma că natura acționează ca un meșter divin, producând (cu voia lui Dumnezeul) plante medicinale în folosul umanității. Vindecarea exterioară vine din acțiunile medicilor și medicamentelor, dar izvorul vindecării este Dumnezeu.

Se subliniază unitatea dintre credința creștina și medicina ca expresie a unei singure vindecări: a sufletului și trupului uman.

Avansarea cunoștințelor medicale

Creștinii au jucat un rol foarte important în dezvoltarea cunoștințelor medicale. Creștinii au colectat și copiat manuscrisele din toată Europa după incendierea Marii Biblioteci de la Alexandria. Acest lucru a salvat multe cunoștințe medicale pentru generațiile ulterioare.

Din secolul al VI-lea, au fost traduse în latină texte medicale grecești, inclusiv cinci sau șase tratate ale lui Hipocrate și ale lui Galen în special în mănăstirea Vivarium din Calabria-Italia, fondată în 554 d.H de Cassiodorus (c. 485 d.H – c. 585 d.H).

În secolele al XI-lea şi al XII-lea, erudiții au început să traducă în latină unele texte medicale arabe printre care si Canonul medicinei a lui Avicena, îndeosebi în Toledo (Spania), în Monte Cassino (unde s-a remarcat Constantin Africanul, 1020-1087) și Salerno (Italia), Sudul Germaniei (Abația Reichenau), în Franța (școala de Chartres). Textele medicale vechi au fost editate din nou, în timp ce altele, compuse inițial în greacă sau arabă, au fost nou traduse. Călugări precum Arnaldus de Villanova (c. 1235 – 1311) au tradus lucrările lui Galen.

Descoperiri importante, în domenii medicale, au fost făcute de oameni care au avut un puternic angajament creștin. Oamenii de știință-preoți ai Bisericii, călugări sau credincioși mireni au fost printre cercetatori de frunte în medicină, devenind „părinții” unor domenii. Nu este loc să le menționăm pe toate aici, dar câteva exemple sunt relevante.

• Sfinții Cosma și Damian sunt creditați cu operația de amputare a șoldului și efectuarea primului transplant alogen de membru.
• Pavel din Eghina (625 d.H – 690 d.H) a redactat o celebră Enciclopedie medicală și a dat cancerului numele care îl poartă și astăzi, datorită prelungirilor tumorii, care seamănă cu ghearele unui rac (cancer).

Începând cu secolul X, avem mai multe informații despre progresul medicinei.

• Sfânta Hildegard von Bingen (1098 – 1179), călugăriță și stareță benedictină, scriitor, compozitor, filosof, mistic, vizionar și practician medical, considerată drept fondatoarea istoriei naturale științifice în Germania, în cartea sa, Causae et curae, prezintă diagnosticul, tratamentul și prognosticul multor boli și retete a medicamentele pe bază de plante (rețetele ei sunt utilizate și azi).
• Trotula sau Trota din Salerno, (a trăit în jurul anului 1200),  este considerată primul medic ginecolog din lume. A scris multe lucrări medicale. Cea mai faimoasă a fost Passionibus Mulierum Curandorum, (cunoscută ca Trotula Major).
• Theodoric Borgognoni (1205 – 1298), episcop dominican și medicul papei Inocențiu al III-lea, a fost unul dintre cei mai importanți chirurgi ai perioadei medievale. A scris untratat, Cyrurgia, care cuprinde inovații – forme timpurii de practică antiseptică și anestezie (folosind un amestec de opiacee și ierburi).
• Guy de Chauliac (c. 1300 – 25 iulie 1368), a fost medic la trei papi la Avignon. Lucrarea sa Chirurgia magna (1363) bazată pe observație și experiență, a avut o influență profundă asupra progresului chirurgiei din Europa medievală târzie.
• Jean de Roquetaillade / Ioan de Rupescissa (cca. 1310 – 1370), călugăr franciscan, a prescris elixire utilizate pentru înnobilarea metalelor și pentru păstrarea sănătății, acesta fiind începutul chimiei medicale.
• Paracelsus (Teofrast, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, 1493 –1541) alchimist, astrolog teolog, filozof și celebru medic elvețian, a fost inițiatorul mișcării iatrochimice și un pionier în utilizarea chimicalelor și a mineralelor în medicină. A infirmat teoriile umorilor ale lui Hipocrate, Galen și Avicenna. A susținut folosirea a cinci metode în medicină (medicamente, dar și credință).
• Andreas Vesalius (1514–1564), medic și anatomist din Brabant, considerat cel mai mare anatomist din istoria medicinei. Opera sa scrisă este foarte abundentă. Dintre acestea cea mai cunoscută carte este De humani corporis fabrica, o lucrare monumentală de anatomie descriptivă, urmare a nenumărate disecții. La sfârșitul carierei sale, a fost medicul împăratului Carol al V-lea și al Regelui Filip al II-lea al Spaniei. A murit de tifos pe când se întorcea dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă.
• William Harvey (1578–1657) a fost primul care a descris corect circulația sistemică și proprietățile sângelui precum și modul în care inima îl pompează în corp. În 1628 a publicat cartea sa clasică Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus, iar, în 1651, a doua sa carte Exercitationes de Generatione Animalium a pus bazele embriologiei moderne
• Marcello Malpighi (1628 – 1694), un medic creștin italian considerat părintele histologiei, este fondatorul anatomiei microscopice, anatomiei vegetale și fiziologiei comparative. A completat teoria circulației sanguine descriind capilarele în 1661, în cartea sa De pulmonibus observationes anatomicae, una dintre cărțile fondatoare ale medicinei moderne.
• Thomas Sydenham (1624 – 1689), medic englez, supranumit fie Hippocrate al Angliei, fie „părintele medicinei engleze”, este celebru pentru observațiile sale epidemiologice și descrierile amănunțite ale malariei, scarlatinei, rujeolei. A fost un om cu o profundă credință creștină în tradiția puritană.
• Antony van Leeuwenhoek (1632 – 1723) este considerat părintele microbiologiei. Deși nu a fost primul care a construit un microscop, l-a perfectionat și a descoperit lucruri pe care ochiul uman nu le văzuse vreodată: protozoare, bacterii, paraziți, globule roșii și albe și chiar spermatozoizi. Leeuwenhoek a adus dovezi împotriva teoriei generației spontane. Provenea din tradiția reformată olandeză și considera studiul naturii ca pe slava lui Dumnezeu în beneficiul omului.
• Gregor Johann Mendel (1822 – 1884), călugăr augustin, este considerat părintele geneticii moderne. Cercetările sale au avut loc între 1856 și 1863, când a efectuat experimente pe aproximativ 29.000 de plante de mazăre și a descris legile moștenirii genetice care îi poartă numele. Munca sa nu a primit recunoaștere în timpul vieții, dar la începutul secolului al XX-lea lucrarea sa a fost redescoperită.

Nu putem să nu amintim și de Ambroise Paré, Leonardo da Vinci, Athanasius Kircher, Miguel Servet, René Laennec, Jan Swammerdam, Niels Stensen, Albrecht von Haller, Abbe Spallanzani, Joseph Lister, Louis Pasteur, Stephen Hales, Marshall Hall Michael Foster etc., care erau cu toții oameni de puternică credință creștină și care au avut o contribuție decisivă la dezvoltarea medicinei.

Din 100 Years of Nobel Prizes, (o analiză a premiilor Nobel între 1901 și 2000), aflăm că 62% dintre laureații Premiilor Nobel pentru Medicină au identificat creștinismul (în diferitele sale forme) ca preferință religioasă și doar 11% s-au declatat atei.

Geneticianul Francis Sellers Collins (născut la 14 aprilie 1950) cel care a descoperit genele asociate cu o serie de boli, a condus Proiectul Genomului Uman și a fost până anul acesta director al National Institutes of Health (NIH) din Bethesda, în cartea sa The Language of God (2006) afirma compatibilitatea și interacțiunea pozitivă dintre știință și creștinism, dintre creștinism și medicină.

Mediciă și creștinsim V

Istoria educației medicale, în Europa, este legată de evoluția creștinismului. În Politica lui Aristotel, medicii erau împărțiți în trei clase: meșteri, maeștri medici și laici, care au studiat medicina ca parte a educației lor generale. Aceste trei categorii reprezintă, de fapt, trei tipuri de educație medicală: 1) educația meșterilor simpli prin experiență practică; 2) educația de tip superior de medic prin instruire formală; și 3) studiul de către laici cultivați a medicinei teoretice împreună cu artele liberale.

Prezentare Conferinte:

Moartea fiecărui om este o interogare și un apel suprem către Dumnezeu. Prin moartea lui, fiecare om este strigătul << Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? >>. Căci acceptând moartea ca un act de decizie tocmai din partea Celui care l-a făcut, omul depune mărturia unui angajament de iubire.

Autorul

CUPRINS

1. Teme comune

2. Teme dogmatice

Prezentare Cartea Catrenelor:

Cele 200 de catrene adunate în acest volum au apărut inițial pe pagina mea de Facebook, în prima jumătate a anului 2021. Pentru apariția în volum, m-a ispitit gîndul să le reordonez, dar n-am găsit rațiune suficientă pentru nici un criteriu, așa că am hotărât, în cele din urmă, să le las în ordinea în care au fost scrise și publicate on-line.

Mi-ar fi plăcut să le pot tipări cu ilustrațiile aferente (cele mai multe color), dar austeritatea impusă vieții editoriale de efectele colaterale ale crizei sanitare m-a determinat să las acestă eventualitate pentru o năzuită reeditare în vremuri mai puțin "pandemice"...

Răzvan Codrescu

23-10-2021

Prezentare Sfantul Pantelimon - Vindecatorul tuturor bolilor:

CUPRINS

Urmator fiind Celui Milostiv si dar de tamaduiri de la Dansul luand, purtatorule de chinuri si mucenice al lui Hristos Dumnezeu, cu rugaciunile tale bolile noastre cele sufletesti vindeca-le, gonind pururea smintelile luptatorului, de la cei ce striga cu credinta: mantuieste-ne pe noi, Doamne. Condacul Sfantului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon

Purtatorule de chinuri, Sfinte si Tamaduitorule Pantelimon, roaga pe Milostivul Dumnezeu sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.

23-10-2021

Prezentare Noul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (V) - Fapte:

După seria de tâlcuiri verset cu verset ale cărților Vechiului Testament, continuăm cu cărțile Noului Testament. Preotul Ioan Sorin Usca se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene (fără a o ignora nici pe eca apuseană), dar aduce, de câte ori este cazul, și precizări istorice și filologice de dată recentă. Autorul îmbină rigorile teologiei cu exigențele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminarisștilor și studenților în Teologie, dar și intelectualității creștine în general.

CUPRINS

Prezentare Apologii si Marturisiri de credinta:

În prelungirea dosarului cu principalele texte legate de controversa despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine publicat în 2006, volumul de față oferă dosarul celei mai îndelungate și importante controverse din istoria modernă a Ortodoxiei: faimoasa dispută a „colivelor” sau „pomenirilor” celor adormiți, care între anii 1755 și 1821 a frământat lumea greacă a Sfântului Munte Athos și Patriarhiei Ecumenice, încheindu-se abia odată cu izbucnirea sângerosului război de eliberare a grecilor de sub jugul otoman.

Sunt restituite aici în premieră, alături de intervențiile oficiale ale Sinodului patriarhal din Fanar, Apologiile și Mărturisirile de credință redactate în faza ultimă a disputelor de cele două figuri emblematice ale mișcării părinților „colivari”: sfinții Atanasie din Paros și Nicodim Aghioritul, urmate de recent descoperita lor corespondență teologică pe tema profundă a motivului Întrupării Domnului.
Lectura lor avizată, luminată de elementele oferite de amplul studiu introductiv, relevă adevăratele dimensiuni și semnificații ale unei controverse cruciale.

Departe de a fi o simplă ceartă pe chestiuni de tipic secundare, miza de profunzime este cea a sensului pascal al Duminicii și existenței creștine și a adevăratei Tradiții în Ortodoxie, estompate și distorsionate cum se întâmplă adesea de un șir întreg de „tradiții” secundare. Prin recursul la scrierile sfinților Părinți ca autorități călăuzitoare, părinții „colivari” se dovedesc a fi primii promotori ai renașterii filocalice și neopatristice a teologiei și vieții ortodoxe esențiale pentru identitatea lor autentică.

23-10-2021

Prezentare Dumnezeu Atotcreatorul:

Rog pe Atotputernicul Dumnezeu, Care dă creștere: plantelor, pomilor și tuturor vietăților pământului, să dea putere și Har acestei lucrări educative, ca toți cei ce vor citi și asulta învățăturile ei, să și le întipărească în mintea lor, să le pună în aplicare înțelepțește , și să folosească tuturor spre luminare, dezvoltare duhovnicească, bucurie progres în tot lucrul bun, înălțare, apropiere și unire cu Dumnezeu, înaripare în virtuți creștinești, agonisire de fapte bune și de fericire vremelnică și veșnică.

23-10-2021

Prezentare Vrednicia sufletului:

CUPRINS

Prezentare Raspunsuri biblice la framantari contemporane:

Prezentare Apologii si Marturisiri de credinta:

În prelungirea dosarului cu principalele texte legate de controversa despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine publicat în 2006, volumul de față oferă dosarul celei mai îndelungate și importante controverse din istoria modernă a Ortodoxiei: faimoasa dispută a „colivelor” sau „pomenirilor” celor adormiți, care între anii 1755 și 1821 a frământat lumea greacă a Sfântului Munte Athos și Patriarhiei Ecumenice, încheindu-se abia odată cu izbucnirea sângerosului război de eliberare a grecilor de sub jugul otoman.

Sunt restituite aici în premieră, alături de intervențiile oficiale ale Sinodului patriarhal din Fanar, Apologiile și Mărturisirile de credință redactate în faza ultimă a disputelor de cele două figuri emblematice ale mișcării părinților „colivari”: sfinții Atanasie din Paros și Nicodim Aghioritul, urmate de recent descoperita lor corespondență teologică pe tema profundă a motivului Întrupării Domnului.
Lectura lor avizată, luminată de elementele oferite de amplul studiu introductiv, relevă adevăratele dimensiuni și semnificații ale unei controverse cruciale.

Departe de a fi o simplă ceartă pe chestiuni de tipic secundare, miza de profunzime este cea a sensului pascal al Duminicii și existenței creștine și a adevăratei Tradiții în Ortodoxie, estompate și distorsionate cum se întâmplă adesea de un șir întreg de „tradiții” secundare. Prin recursul la scrierile sfinților Părinți ca autorități călăuzitoare, părinții „colivari” se dovedesc a fi primii promotori ai renașterii filocalice și neopatristice a teologiei și vieții ortodoxe esențiale pentru identitatea lor autentică.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sfantul Pantelimon - Vindecatorul tuturor bolilor:

CUPRINS

Urmator fiind Celui Milostiv si dar de tamaduiri de la Dansul luand, purtatorule de chinuri si mucenice al lui Hristos Dumnezeu, cu rugaciunile tale bolile noastre cele sufletesti vindeca-le, gonind pururea smintelile luptatorului, de la cei ce striga cu credinta: mantuieste-ne pe noi, Doamne. Condacul Sfantului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon

Purtatorule de chinuri, Sfinte si Tamaduitorule Pantelimon, roaga pe Milostivul Dumnezeu sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Conferinte:

Moartea fiecărui om este o interogare și un apel suprem către Dumnezeu. Prin moartea lui, fiecare om este strigătul << Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? >>. Căci acceptând moartea ca un act de decizie tocmai din partea Celui care l-a făcut, omul depune mărturia unui angajament de iubire.

Autorul

CUPRINS

1. Teme comune

2. Teme dogmatice

Prezentare Viata in Biserica. Despre credinta noastra:

În vremea noastră, în faţa Bisericii – adică în faţa fiecărui creştin ortodox – apar o mulţime de felurite întrebări. Multă lume, istovită de o viaţă fără Dumnezeu, de o viaţă după înţelesurile cele slabe ale lumii, se îndreaptă către Biserică, întrebându-o: cum să afle sensul vieţii, cum să găsească un sprijin solid în lume, cum să se mântuiască. În faţa conştiinţei bisericeşti se află cele mai serioase probleme precum Biserica şi societatea, Biserica şi ştiinţa, Biserica şi cultura, evaluarea vieţii contemporane din punct de vedere bisericesc ş.a.m.d. Creştinii nu trebuie să fugă de răspunsurile la astfel de întrebări. Din păcate, la oamenii Bisericii, adeseori este prezentă „poziţia struţului”: de a se ascunde, de a se înstrăina, de a declara că totul este minunat, iar întrebările sunt „uneltirile duşmanilor” sau rezultatul „minţii decăzute”. Dar această poziţie este o îndepărtare de la realitate; aceste chestiuni nu dispar nicăieri, ci necesită soluţii, răspunsuri, nu o evitare a lor.

            Dar creştinul ortodox nu trebuie să răspundă doar la întrebările celor „din afară”. Înainte de a da răspuns cu blândeţe şi cu frică oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră (2 Petru 3, 15), creştinii ortodocşi trebuie să se lămurească în privința chestiunilor vieții interioare bisericești, deoarece ea de asemenea este plină de multe nedumeriri și probleme. Pe noi ne înconjoară o mulțime de predanii, păreri, ideologeme etc., care vin „din partea Bisericii” şi în care ne putem încurca foarte uşor. 

CUPRINS

Prezentare Nevointele si virtutile femeilor in povestiri vii:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 3-4).

Prezentare Dincolo de dreptate. Un Dumnezeu „nedrept”:

În viața preoțească, păstorul este dator să se întâlnească în fiecare zi cu oameni care poartă poveri, uneori ușoare, alteori grele, iar câteodată cu anevoie de dus. Întrebările pe care aceștia le pun sunt adesea fără răspuns. Și totuși ei au sentimentul că preotul are răspunsuri și rezolvări gata pregătite. Durerea este de așa natură, că oamenii insistă și cer un răspuns, o licărire de lumină, o speranță...

Prezentare Decojind ceapa in asteptarea Rasaritului:

Țintind decojirea - precum a foilor de ceapă - straturilor succesive de sens din Scripturi, pentru a scoate de sub obroc miezul tare al Evangheliei, autorul sfârșește prin a bifa o izbutință mult mai categorică: se decojește el însuși de orice ambalaj orbitor și își oferă cititorului - ca pe tava unei splendide gastronomii existențiale - sinele neînsiropat și necondimentat. "În așteptarea Răsăsritului" Cel de Sus - Hristos, revelat prin decorticare hermeneutică, cititorul se trezește, întâi de toate, că-i răsare omul Cristian Muntean fără adaosuri și fără rest: cald, sincer, natural.

Protosinghelul Policarp (Stoian)

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Stiinta dragoste credinta. Pe viu despre parintii bisericii:

Volumul de față nu și propune să „povățuiască“ superior, ci să prezinte o serie de metode, tradiții, personaje, teme incitante, prin intermediul unor convorbiri cu patrologi din mai multe țări, care și-au dedicat viața citirii și descifrării scrierilor patristice, cu instrumentare diferite și competențe variate, cu interese de multe ori contradictorii. Volumul este așadar o „călătorie împreună“ la capătul căreia se află chiar începutul: știința/gnoza, dragostea, credința. El se dorește un Protreptikon, o „trambulină“ nu doar spre tradiția antică, ci și spre lectura autorilor intervievați, care constituie, în ochii mei, tot atâția mistagogi moderni în „arcanele“ creștinismului.

Cristian Bădiliță

• Monique Alexandre
• Marguerite Harl
• Enrico Norelli
• Juan José Ayán Calvo
• Attila Jakab
• Alain Le Boulluec
• Giovanni Filoramo
• Jean-Noël Guinot
• Lucian Turcescu
• Î.P.S. Nicolae Corneanu
• Ysabel de Andia
• Marie-Hélène Congourdeau
• Marius Cruceru
• Paul Géhin
• Giulia Sfameni Gasparro
• Lorenzo Perrone
• Alin Suciu
• Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Acolo si stelele ard:

Un nou roman în colecția Vintilă Horia, dar una dintre cărțile tinereții pentru celebrul scriitor român al exilului. Vintilă Horia a scris „Acolo și stelele ard” în perioada anilor 1940, propunând cititorului o poveste de dragoste complicată – un triunghi amoros ce poartă personajele în mai multe orașe pline de încărcătură artistică.

„Acolo şi stelele ard” a fost scris în 1941 şi a apărut la Editura Gorjan din București în 1942, alături de nuvela „Moartea morții mele”. Volumul de faţă reproduce integral textul primei ediții.

Detalii despre carte / COMANDA