„Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.  N. Velimirovici

Începutul celei de-a doua săptămâni din luna septembrie a adus un val de emoții și de trăiri interioare multora dintre noi. Reînceperea școlii face să vibreze întreaga societate, după firele numeroase și puternice prin care suntem înlănțuiți familial, social, uman. Precedate de binecuvântarea venită prin Sfânta Litughie și rugăciunea specială dedicată elevilor și profesilor în duminica din 12 septembrie (prima zi a săptămânii în calendarul nostru ortodox), bucuria și freamătul lui septembrie 13 au fost completate în ziua imediat următoare de solemnitatea și sobrietatea Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci. Mesajul acestei zile sfinte se reiterează an de an, fără a deveni vreodată redundant, insistând asupra relației fiecăruia dintre noi cu asumarea crucii personale. El este propovăduit în Biserică și în duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, prin citirea acestei pericope evanghelice:

Evaghelia lui Marcu 8, 34- 38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Timpul mântuirii noastre este AZI/ASTĂZI,  trecutul nu mai poate fi schimbat, iar viitorul este incert. ÎN PREZENT suntem cu toții chemați la examenul greu al forței interioare de a ne purta crucea spre mântuire. Nu teoretic, nu doar citind sau ascultând predici, nu din inerție, ci în mod conștient și adesori dureros. Să medităm plecând de la situații actuale concrete și dificile cum am putea să ne purtăm crucea încât să facem din Cruce o Fericire.

Școala, mască, distanțare

La evenimentul începerii școlii de exemplu, câți dintre noi nu suntem deopotrivă mâhniți și revoltați de obligativitatea purtării măștii mai ales de către școlarii mici, de distanțarea impusă între copii, de amenințarea revenirii la școala on-line... Sunt studii care zdruncină presupusa eficacitate a purtării măștii, sunt psihologi care confirmă efectul ei traumatizant asupra copiilor, sunt profesori care confirmă irecuperabilitatea timpului petrecut doar în on-line, așadar: "Fericiți cei ce flamânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Matei 5, 6). Citatul din Sfânta Scriptură, tâlcuit de Sf. Ioan Gură de Aur ne luminează că “dreptate” are aici înțelesul de dreaptă credință, dreaptă purtare, în care este cuprinsă și virtutea socială a dreptății. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228). Atât proorocii vechiului Testament, cât și Mântuitorul Iisus Hristos au fost prigoniți pentru dreptate, pentru apărarea valorilor morale, inseparabile de mediul social. Ne răstignim și noi pe propria cruce răbdând abuzul și nedreptatea impuse chiar de instituții ale statului în numele unei false dreptăți sociale și a unui mult titrat drept la sănătate, care zdrobește individul pentru iluzoriul bine colectiv. Mântuitorul nu ne-a instigat niciodată la revoluții, la revoltă, la violență. Nu a intrat în partidul evreilor zeloși și vindicativi. Desigur, ne-am putea exprima civilizat opinia, putem semna diferite documente prin care să atacăm juridic măsurile impuse, nu suntem de lăudat plecând capul în pământ, ci luptând, dar totodată binecuvântând, punând cărbunii aprinși ai rugăciunii asupra celor care ne prigonesc văzut și nevăzut, șiuți și neștiuți. Mântuitorul ne-a avertizat: “Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru ca nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște.” (Ioan 15, 18-19) Cei prigoniți pentru dreptate vor avea parte de împărăția cerurilor, așa cum a făgăduit Mântuitorul, ceea ce înseamnă nu numai părtășia cu Dumnezeu în viața veșnică, ci și pacea inimii aici pe pământ, în ciuda restriștii.

Sfântul Luca al Crimeii ne ajută să înțelegem mai bine cum putem urma lui Hristos în viața de zi cu zi: “Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El Însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte. Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8).”

Vaccinarea

Tema vaccinării este un alt măr al discordiei din zilele noastre în societate, dar mai grav, în propria familie. Insistențe spre o decizie sau alta, polemici și încrâncenare diluează armonia și așa încercată în familii pe durata restricțiilor și a carantinei. Uităm că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia un liber arbitru, că El este primul care respectă libertatea noastră de alegere. Ne transformăm în militanți pentru o idee, indiferent care ar fi ea, păcălindu-ne că ne motivează iubirea, dar de fapt pierzând roadele iubirii de aproapele prin insistențe egoiste. Prin a fi pătimași ne deconectăm de la Harul Duhului Sfânt și pierdem discernământul de a ști cu exactitate care este voia lui Dumnezeu cu noi. Este valabil chiar și în cazul mesajelor venite din rândul clerului, mesaje contradictorii, care ne pun pe toți deopotrivă în încurcătură. Astfel, cuvintele Mântuitorului, păstrate în Sfânta Scriptură, sunt atât de actuale:“Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să‑i despart: «pe om de tatăl său, pe fiică de mama ei și pe noră de soacra sa, așa încât dușmanii unui om vor fi chiar cei din familia lui». Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu‑și ia crucea și nu Mă urmează nu este vrednic de Mine. Cel ce‑și va găsi viața o va pierde, dar cel ce‑și va pierde viața de dragul Meu, o va găsi.” (Matei 10:34-39)

Educația sexuală, minoritatea sexuală

Desigur, cele de mai sus sunt valabile și în cazul altei anomalii a zilelor noastre, la fel de vizibile prin rupturile pe care le produce între oameni cu opinii diferite, și anume propaganda educației sexuale și a minorităților sexuale. Așa de mult s-a întins aripa toleranței, că a devenit gheară de fier pentru legea divină de la Facere. Rușinosul, răzlețul, urâtul, vrednicul de milă, au devenit mândrie, paradă, exhibiționism, invazie necurată până în altar. Nu numai că nu ni se mai permite să spunem răului rău, ci trebuie să îl integrăm în bine ca pe un pui de viperă la sânul mamei, prin legi pornite împotriva Tradiției Bisericii, dar și de ordin social, pline de discriminare, un precedent pentru o dictatură a minorităților. “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.” (Matei 5, 10) Și în acest caz, cu rugăciune personală, cu educație sănătoasă oferită copilașilor noștri de mici, cu supravegherea preocupărilor și prietenilor lor, putem preîntâmpina extinderea acestei pecingine, care nu mai este văzută ca un pericol social prin diluarea familiei, prin abuzarea modului de reproducere și adopție, ci ca un drept, fapt strigător la cer dacă îl coroborăm cu legea dreptului la avort și dacă îl comparăm cu reducerea la tăcere prin mijloace josnice de denigrare, manipulare și minciună a vocilor pe bună dreptate potrivnice. Iar aceasta într-un efort susținut de zi cu zi, în care priveghind și cu luare aminte să simțim, să demascăm, să lămurim nedumeririle copiilor noștri, să răspundem înțelept întrebărilor lor, arătând prin noi înșine purtare creștinească, nu instigare la segregare, dar nici camuflarea lupilor în blană de oaie. A lua crucea înseamnă de la curajul unei discuții contradictorii, dar non violente cu profesorii zeloși în privința promovării acestei diversități păcătoase, la selectarea cu strictețe a programelor tv pe care le vizionează copiii noștri, dar și atenția delicată la modul în care le permitem copiilor să se comporte și să se îmbrace, precum și cenzurarea accesului la cercuri viciate cu riscul excluderii și cu riscul sentimentului de neapartenență la un grup. Asumarea mărturisirii moralei creștine cu demnitate nu va trece neobservată nici la oameni, care ne vor judeca drept extremiști, dar nici la Dumnezeu, care ne va mângâia în momentele acestor sentințe injuste.

Abandonul camuflat al familiei

Un alt piron împlântat nemilos în crucea multora dintre noi în zilele noastre este abandonul în familie. Bunicii sunt trimiși în azile, copiii sunt dați de mici la programe prelungite sau îngrijiți de bone, sau trimiși în sistemul de asitență socială, de cele mai multe ori în numele confortului personal. Fugim de cruce de fapt, deși noi ne păcălim că societatea ne obligă să o ducem. Nu, azilele, after-schoolurile, bonele, nu sunt Simon din Cirene, nu sunt ajutoarele noastre pe drumul crucii. Crucea așa cum a dus-o Hristos înseamnă asumarea aproapelui și renunțarea la tine, la sine. Sunt și situații particulare care nu merită a fi integrate în astfel de generalizare, sunt decizii delicate care se iau la scaunul de spovedanie, dar să reflectăm: ce cruce duc părinții noștri, care după o viață de muncă sfârșesc între străini, ce cruce duc copiii noștri crescuți cam fără de noi, ce cruce duc bieții copii abandonați cu motivul că nu există mijloace materiale de a fi crescuți de cei care i-au născut, dar care ar schimba oricând locul cald din casa de copii cu bătătura săracă a casei părintești?!... Este oare mai grea crucea celui de la birou, de la job, stresul orelor peste program, care se cere alungat prin alt timp consumat la clinici, spa-uri, yoga? Pare grea crucea celui înconjurat de vulturii funcțiilor și salariilor grase, printre care trebuie să se strecoare după reguli ca la război, care ne fac neoameni, care ne încarcă cu energii negative, care ne seacă buzunarul pe medicamente și suplimente, mâncare de catering, pe haine office și pe concedii care să nu ne rușineze în fața colegilor... Dar știți care este paradoxul? Că nu aceasta este crucea ca un dat. Nu pe aceasta ne-a dat-o Mântuitorul Hristos. Pe aceasta ne-o alegem singuri, tocmai din fuga de Crucea lui Hristos, păcălindu-ne că ne ușurăm viața, că ne sporim confortul, devenind de fapt, sclavii propriei lipse de voință, sclavii consumului, oi rătăcite de la calea cea odihnitoare și bună. “Veniţi la Mine, toţi cei obosiți şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară. (Matei 11, 28-30)

Fugind de responsabilitatea gestionării familiei fără intermediari, fugim de relația cu aproapele, de relația cu Dumnezeu, de relația cu noi înșine. Nu degeaba avem ulterior nevoie de consiliere psihologică, de reconectare cu noi și cu ai noștri, pe care tot mai mult le căutăm în cărți auto-motivaționale, în cursuri de mentoring și coaching, în loc să dăm fuguța la Sfintele Taine. Ne credem prea emancipați față de părintele de la parohie, pe care poate îl vedem vetust la port și vorbă, ne credem neînțeleși de cutumele bisericești, alegând să ne auto-excludem în loc să ne acomodăm lor ascultând strigătul interior al conștiinței, și așa sufocat de plăceri și patimi. Asumarea crucii, în schimb, înseamnă dimpotrivă, să dăm lui Dumnezeu neputințele noastre sufletești și trupești, astfel să ne smerim și să recunoaștem în El Doctorul suprem, Prietenul cel mai bun și grabnic ajutător. Nu prin noi înșine răzbim în viață, ci prin mila, voia sau îngăduința lui Dumnezeu, căruia trebuie să îi oferim talanții pe care i-am înmulțit, să îi oferim toată viața noastră și unii pe alții. Procedând astfel, deși ne vine greu să credem (obișnuiți fiind să ne încredem în noi înșine), toate se vor aranja copleșitor de bine:

"Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba care este azi pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor! Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Luca 12, 13-15 şi 22-31)

Dar pentru toate acestea este nevoie de credință, de încredere și de încredințare Domnului. Nu cu mâinile încrucișate, nu așteptând să ne pice din cer cum ironic ar insinua unii, ci ascultând glasul lui Dumnezeu din noi, care ne insuflă calea potrivită pe care să mergem. Fie ne asumăm toate deciziile și nu crâcnim la necazuri, fie avem curajul de a merge contra curentului. A spune nu am ce să fac este o viziune îngustată de sistemul secular, căruia îi convine să ne facă tot mai dependenți de el. Să nu mai producem nimic cu propriile mâini, ci să prestăm servicii în schimbul banilor cu care să ne cumpărăm hrana și cele necesare vieții. Negoț viclean... Spune Nil Sinaitul: „Dacă olarul știe cât timp trebuie să țină oala în foc ca să fie arsă fără să se spargă, cu atât mai mult va ști Dumnezeu măsura suferințelor noastre”. Crede că mai tare putere de judecată are Dumnezeu decât omul! (Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, pp. 86-87)

"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Dar cum să le căutăm? Aşa cum le-au căutat toţi: prin credinţă, prin ascultare, prin rugăciune, prin răbdarea necazurilor din afară şi din lăuntru, prin luare-aminte la sine, prin mustrarea de sine şi prin pocăinţa statornică, din care se nasc smerenia şi neosândirea aproapelui. În urma smereniei vin şi bucuria în Duhul Sfânt, şi Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Domnul nu-l va lăsa pe om să fie ispitit mai mult decât poate duce. (Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 193-194)

Sfântul Luca al Crimeii, în cuvântul de învățătură la această evanghelie  întreabă retoric: "Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar. Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră. Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi? Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică. Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în Împărăţia Cerurilor."

Familii numeroase. Nașterea de prunci vs. carieră

O particularitate aparte revine în acest context familiilor numeroase. Ceea ce societatea numește inconștiență, și anume nașterea tuturor pruncilor trimiși de Dumnezeu în pântecul mamei, Biserica numește mucenicie, asumarea crucii și cale către mântuire. Cu atât mai mult când copiii sunt îngrijiți și educați cu multă dăruire de o Mamă care pune cariera pe plan secund în favoarea familiei. Rămâne să ne gândim fiecare ce ne face fericiți, cariera, familia, dacă există o cale de mijloc care să nu trișeze de o parte sau de cealaltă. Să ne întrebăm și ce înseamnă pentru noi fericirea, să conștientizăm că niciunul nu întinerim și că inevitabil vom merge la o întâlnire în cer cu Mântuitorul Hristos. Cum îl vom privi, cum îi vom răspunde? Pentru raportările noastre s-a răstignit El? Pentru balanțele și bilanțurile noastre, pentru vilele noastre, pentru concediile noastre, pentru hainele noastre de firmă, pentru risipa ostentativă de bani a unora dintre noi? Sau pentru ca fiecare să prețuim și să ne schimbăm viața după ce Îl vom fi cunoscut, să fim mai iubitori, mai jertfelnici, mai căutători de Dumnezeu, prieteni ai Lui. Nu degeaba literatura din sfera psihologiei zilelor noastre a preluat îndemnuri și învățături existente dintotdeauna în viața creștină: Fă rai din ce ai!, sau Fericirea stă în lucruri mici!

Ispitele lumii contemporane: plăceri, consumism, "a fi în rândul lumii"

Un alt cui dureros în răstignirea noastră de zi cu zi pe cruce este lupta cu tentațiile lumii, multe și mari. Sfântul Luca al Crimeii: "El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii. El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu."

Dacă ne vom schimba viața în funcție de tendințe, o vom complica și ne vom înstrăina de cele firești și simple, cum ar fi viața după rânduiala Bisericii. Dacă mai degrabă intrăm în moda de a fi vegani, decât să ținem cele două zile de post de peste săptămână și cele patru posturi anuale, dacă duminica vom prefera să dormim mai mult sau să ne începem dimineața la mall sau lâncezind la televizor în loc să mergem la Sfânta Liturghie, dacă vom alege să ne descărcăm sufletul la psiholog în loc de duhovnic (psihologul neavând nicio scânteie din harul celui mai nevrednic preot de dezlega și ierta păcatele), sau dacă ne vom interioriza negând ceea ce simțim și gândim, încet ne vom răci față de viața bisericească. Ni se va părea greoaie, inaccesibilă, străină, învechită, iar rarele ocazii în care vom fi nevoiți să bifăm slujba la biserică, precum botez, cununie, înmormântare, vor rămâne fără deplinătatea harului, fără roade, asemenea revederii cu o persoană cândva dragă, dar care după ani și ani îți devine de nerecunoscut:

"Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau înţelepte, iar cinci erau neînţelepte. Cele neînţelepte, luând candelele lor, n-au luat cu ele untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar, mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele neînţelepte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci, plecând ele ca să cumpere, a venit mirele, şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului". (Matei 25, 1-13)

Rușinarea cu identitatea noastră creștină

Rușinarea față de mărturisirea credinței în Crucea lui Hristos este o altă boală sufletească a zilelor noastre, din ce în ce mai vizibilă în comportamentul cotidian: câți, aflați în transportul în comun trecând pe lângă o biserică, își fac semnul crucii? Câți mai poartă cruce la gât? Câți le mai pun copiilor lor la gât cruciuliță? Câți ne mai facem semnul crucii la masă acasă, darămite la o masă luată la birou sau restaurant...? Câți refuzăm o invitație la o petrecere anunțată în zi de post? Câți dintre noi nu redirecționăm cu ușurință mesaje fără valoare pe social media, dar dacă este vorba să amintim despre ziua cinstirii unui sfânt, despre un obicei creștin sau despre o icoană, alegem cu grijă lista destinatarilor, căutând pe cei pe care încă îi știm credincioși, și ne ferim să îî deranjăm pe ceilalți. Recent, fiul unui celebru actor și-a condus tatăl pe ultimul drum, slujba oficiată fiind după toate canoanele Bisericii. El, fiul, declarat ateu, un secularist convins și agresiv față de Biserică, recurge la serviciul religios pentru tată. Paradoxuri ale zilelor noastre. Suntem creștini ortodocși, suntem botezați în numele Sfintei Treimi și crucea noastră este să mărturisim credința în Cruce oriunde, nu ostentativ, ci demn, nu când e prea târziu și doar formal, ci cu tot sufletul, în ciuda consecințelor. Nu, nici măcar nu ajunge să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Asta nu ne face mai creștini decât pe atei. Și diavolul crede în Dumnezeu, care și pe el l-a creat, dar i se împotrivește cu înverșunare satanică. Nu suntem mulți dintre noi la fel? Credem în Dumnezeu, dar slujim celui rău??!...

"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri". (Matei 10, 32-33)

Ca un rezumat al celor de mai sus, care enumeră numai în parte provocările lumii de astăzi, Monahul Agapie Criteanu, reflecta astfel asupra purtării Crucii personale: "Cei leneşi şi nerăbdători se necăjesc mult şi cârtesc asupra lui Hristos zicând ca tâlharul cel rău gânditor: „De eşti Hristos, mântuieşte-te pe Tine şi pe noi". O, nebunie şi nepricepere a lor! Şi câţi, aflându-se în boală grea sau sărăcie mare, ori alt necaz ca acesta, n-au răbdat, ei hulesc, nelegiuiţii, pe Hristos, zicând asupra Lui: De ai fi fost Dumnezeu nu ai fi lăsat să te răstignească cu atâta ruşine; şi ce ajutor poţi să ne dai nouă la atâta lipsă, necazuri şi chinuri ce avem? O, omule nemulţumitor! Ce ar fi trebuit să facă Cel prea bun pentru tine, şi n-a făcut? Acesta a dat pe Fiul său cel unul născut spre moarte de ocară; iar tu, nemulţumitorule, îl defaimi şi-l ocărăşti la atât de mic necaz ce ţi-a trimis ca să curăţească cu răbdarea ta păcatele tale, ca să nu te osândeşti în munca cea nesfârşită.

Iată, dar fraţilor, că cel ce poartă Crucea în silă, îşi pricinuieşte o muncă veşnică, precum şi Faraon, tâlharul cel rău, şi alţii. Şi cine o rabdă cu bucurie i se face veselie şi neîncetată aducere aminte de Mântuitorul, o nădejde tare şi arvună a vieţii veşnice în Rai, precum am văzut la tâlharul cel bun, care a auzit de la Domnul: „Astăzi cu Mine vei fi în Rai". Cu adevărat, o treaptă înaltă a săvârşirii este, să stea cineva răstignit pe Cruce şi să nu cârtească asupra lui Dumnezeu, sau oamenilor, sau Crucii, că este foarte grea; ci să rabde cu tărie pentru dragostea lui Dumnezeu, şi să mustre cu milă pe cei ce nu-l rabdă cu bunătate. O, cât de fericit este cel ce mulţumeşte lui Dumnezeu, în sărăcia şi boala lui, la lipsa fiilor şi a rudelor şi la orice alt necaz! Şi nu numai atât, dar şi la moarte slăveşte pe Domnul pururea, şi rabdă orice necaz pentru dragostea Lui, precum făceau sfinţii Mucenici, slăvind pe Dumnezeu în suferinţa muceniciei, mulţumindu-i că i-au învrednicit pe ei să moară pentru numele Lui cel sfânt.

O, fraţilor creştini! În Cruce aflăm mărire, şi nu la desfătare. De vom socoti cu de-amănuntul greutatea Crucii Stăpânului, ni s-ar părea a noastră foarte uşoară. Căci Domnul era de tot gol, fără nici un ajutor, şi zicea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Iar noi nu suntem goi pe nicio Cruce ca acesta, ci avem puţină mângâiere de la prieteni şi rude; nu lipseşte de la noi Dumnezeu, fiindcă s-a făgăduit să fie cu noi în necazuri, şi cu ajutorul Lui putem să răbdăm. O, ticăloşia noastră! Dumnezeu cel adevărat a suferit cu trupul atâtea patimi şi moarte pentru păcatele noastre. Iar noi săracii şi cu totul întinaţii, să nu răbdăm puţină durere ce ne-a trimis-o bunătatea Lui spre îndreptarea noastră? O, nesocotinţa noastră! Să voim să căutăm pe Hristos cu toată îndestularea noastră! Acela se roagă pentru cei ce l-au răstignit zicând: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Şi noi nu voim să iertăm pe aceia ce ne greşesc cât de puţin? Tâlharul îl mărturiseşte pe Cruce, şi noi nemulţumitorii îl tăgăduim în necazuri, zicând: De ai fi fost Dumnezeu, ai fi făcut dreaptă judecată, să trimiţi necazurile celor necredincioşi şi oamenilor răi, iar nunouă care n-am greşit. O, nelegiuirea şi nesimţirea noastră! Să ne biruiască la credinţă un tâlhar? Să înţeleagă el într-o astfel de pedeapsă mai bine decât noi, folosul suferinţei şi astfel să fure în ultimul ceas al vieţii lui, Raiul şi să ruşineze pe câţi se lăudau să meargă cu Stăpânul la temniţă şi la moarte? Aşa trebuie să facem şi noi, să mărturisim pe Hristos la tot necazul şi la suferinţă, chiar de ar fi prea amară moarte; nu ca un tâlhar pocăit, ci ca nişte adevăraţi creştini şi fii ai lui Dumnezeu. Pentru că totdeauna trebuie să avem necazuri, căci fără suferinţe nu se învredniceşte cineva de odihnă. Căci dacă Stăpânul a pătimit atât, şi cu pătimirea a intrat întru slava şi fericirea Sa, cu atât mai mult se cuvine să pătimească robii Lui, ca să moştenească împărăţia care nu este a lor? Cum poate să fie robul mai mare decât stăpânul şi ucenicul decât dascălul? (...)

Hristos a suferit pentru noi toţi, şi noi nu voim să suferim pentru mântuirea noastră? Fiul lui Dumnezeu a vrut să se înalţe către Tatăl prin mijlocul defăimării, şi noi viermii de nimic, dorim onoruri şi laude? Nu ne-a făgăduit Hristos în această lume, bucurie sau desfătare; ci numai Crucea, necazuri şi suferinţe, după cum ne încredinţează înţeleptul Augustin, cu aceste cuvinte: „Toată viaţa creştinului, de va voi să trăiască după Evanghelie, nu este decât numai cruce şi mucenicie, împotriva întregii lumi care făgăduieşte bogăţie şi desfătare, şi apoi după puţin timp de bună norocire, cei nebuni şi înşelaţi, iubitori de lume, să se muncească în cealaltă viaţă totdeauna cu muncă neîncetată". Şi iarăşi „Câţi cu răbdare în necazuri, urmează lui Hristos, pentru puţina şi reaua pătimire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitorii lui Hristos, vor dobândi acea neauzită şi negrăită slavă veşnică a Raiului." (Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 147-151)

„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

„Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“
( Matei 28, 19)

 

Notă: Sub protecția anonimatului, clerici ortodocși americani, reuniți în Frăția Rugului Aprins, au redactat și trimis lumii scrisoarea deschisă pe care o redăm și noi mai jos. Ea poate aduce unora mângâiere, altora satisfacție, altora poate revoltă, fiecare se va raporta după curăția ochiului său interior...

 

Traducere de la Orthodox Reflections

CĂTRE IERARHII NOŞTRI IUBIŢI, FRAŢII COLITURGHISITORI ŞI TURMA CREDINCIOASĂ

Salutări în numele Domnului nostru Iisus Hristos!

Scriem această scrisoare cu mâhnire și durere în suflet, de multă vreme ducând o povară în tăcere. Astăzi scriem cu îndrăzneală, o îndrăzneală care nu se regăsește în noi înșine, ci în dorința de a rămâne statornici Sfintelor Tradiţii ale iubitei noastre credinţe ortodoxe – adevăratul medicament al lumii. Scriem ca o frăție a clerului din America care nu este legată prin jurisdicție sau dioceză. Focurile actualelor încercări ne-au adus laolaltă, frăția noastră fiind formată prin lacrimi și rugăciune.

Ȋn ultimul an și jumătate am simţit perturbarea Bisericii la mai multe niveluri, dar am găsit frați preoți cu gânduri similare cu ale noastre, a căror bucurie vie, suferință tăcută și rezistență asemănătoare mărturisitorilor ne-au ținut aprinsă scânteia râvnei.

Din păcate, datorită naturii mărturiei noastre, nu ne putem dezvălui identitatea în mod public, dar considerăm că vocea noastră este vocea necesară care plânge în pustie din dragoste și durere pentru Biserică. Ne păstrăm anonimatul nu din lașitate, ci pentru că am tăcut deja de multe luni și ne îngrijorăm pentru ceea ce s-ar putea întâmpla cu credincioșii noștri dacă vom fi identificați. Ȋntr-adevăr, ne aflăm într-o situaţie lamentabilă!

Cu toate acestea, strigătele de suferinţă ale credinșiosilor ne-au inspirat să vorbim într-un duh de pocăință și vindecare. Ne vom adresa mirenilor pe care i-am neglijat, îi vom îndemna pe frații noștri preoți să se trezească și îi vom îndemna pe părinții și ierarhii noștri iubiți la o ferventă mărturisire apostolică.

+

În primul rând, către credincioși. Ultimul an a dezvăluit mult din inimile noastre. Ar fi mai ușor să dăm vina pe circumstanţe exterioare sau pe alte persoane: societatea în ansamblu, autorităţile guvernamentale sau bisericești. Cu toate acestea, recunoaștem că, mai presus de orice, păcatul începe în inimile noastre. Mai presus de orice, suntem personal responsabili pentru neajunsurile și minusurile pe care Domnul le-a descoperit. El este Cel care a îngăduit multele necazuri și ispite din anul trecut, din cauza păcatelor noastre. Aceste încercări sunt pentru pedepsirea și vindecarea noastră; sunt pentru întoarcerea inimii noastre din nou la Domnul nostru Iisus Hristos. Noi credem așa cum mărturisesc Sfinţii: „Pentru păcatele tale, Domnul a îngăduit acest necaz să vină peste tine, pentru că tu ai uitat de Dumnezeu” (Sfântul Ioan de Kronstadt).

În calitate de cler, ne asumăm responsabilitatea pentru numeroasele obstacole puse în fața turmei lui Hristos, în special în anul turbulent 2020. Recunoaștem că în multe privințe, noi, clerul, am acționat din slăbiciune și frică nelegiuită. Cu umilinţă cerem iertare. Știm că acțiunile clerului au făcut ca profeţii cumplite să se adeverească.

Iertaţi-ne pentru că nu am făcut un apel clar la pocăință.

Iertaţi-ne pentru închiderea bisericilor într-un timp de profundă nevoie spirituală.

Iertaţi-ne pentru limitarea accesului la slujbe și restricționarea prezenței.

Iertaţi-ne că am îndepărtat poporul lui Dumnezeu de Biserică și de Sfintele Taine într-o perioadă de profundă nevoie, efectiv „nepermițând celor care vor să intre să intre.”

Iertați-ne că de teama răspândirii bolii, am permis modificarea modului de a dărui Sfânta Împărtășanie prin utilizarea mai multor linguriţe și prin ștergerea linguriţei de împărtășanie cu un dezinfectant.

Iertaţi-ne pentru că am refuzat spovedania faţă către faţă într-o perioadă de mare criză.

Iertaţi-ne pentru că am interzis cinstirea corectă a icoanelor întocmită de Sfinții Părinți ai Sinodului 7 Ecumenic, cinstire pentru care strămoșii și mamele noastre și-au vărsat sângele.

Iertaţi-ne că am făcut din măștile de față o cerință pentru intrarea în Biserica Sfântă a Domnului nostru.

Iertaţi-ne pentru că am așezat narațiuni seculare deasupra învățăturilor Sfintei credințe ortodoxe.

Iertaţi-ne, căci ar fi trebuit să fi făcut mai multe slujbe.

Ar fi trebuit să ne fi asumat public pocăința, rugăciunea și postul.

Ar fi trebuit să fi avut procesiuni cu icoane sfinte și rugăciuni fierbinți.

Ar fi trebuit să fi slujit slujba binecuvântării apei sfințite și stropirea poporului lui Dumnezeu cu aceasta.

Ar fi trebuit să fi făcut Sfântul Maslu, pentru vindecarea sufletului și a trupului.

Ar fi trebuit să fi chemat, atât prin cuvânt, cât și prin faptă, poporul lui Dumnezeu la nădejde, încredere și credință în Dumnezeu mai presus de orice.

Ar fi trebuit să fi arătat curaj și credință fermă în lucrurile sfinte ale credinței.

Iertaţi-ne pentru că nu am reușit să umblăm pe calea Sfinților noștri Părinți. Iertaţi-ne că am estompat frumuseţea dumnezeiască a Sfintei Liturghii cu cerneala întunecată a justificărilor și raționamentului trupesc.

Iertaţi-ne că v-am neglijat copiii și i-am dat peste cap, cerându-le să-L experieze pe Dumnezeu printr-un ecran și forțându-i să-și ascundă fețele angelice în spatele unor măști iconoclaste. Nu am ținut seama de cuvintele Mântuitorului nostru, Care vă cheamă copiii la El și am permis ca piatra de moară a directivelor să ne tragă în adâncurile întunecate ale unei conștiințe împovărate.

Vă cerem iertare, căutând duhul dătător de viață al pocăinţei.

Declarăm cu tărie că nu vă vom mai abandona niciodată pe dumneavoastră sau pe familiile voastre, indiferent de circumstanțe sau costuri – până la vărsarea sângelui nostru.

 +

Ȋn al doilea rând, către fraţii preoţi și diaconi. Trebuie să amintim cuvintele Noului Sfinţit Martir Petru,

Am plecat de la exterior și nu de la acest punct de start duhovnicesc. Slăbiciunea și păcatul nostru, manifestate în ultimul an, nu sunt decât simptome ale unei afecțiuni mai profunde, una care depășește covid în gravitate și se pare că a infectat un mare număr de oameni. Am călăuzit creștinii ortodocși să raționeze mai mult după spiritul lumii căzute decât prin Viața și Duhul Sfintei Ortodoxii. Inimile noastre s-au obișnuit treptat cu gândirea lumească, mai degrabă decât cu mintea lui Hristos. Anul trecut nu a fost despre boală, ci a dezvăluit într-o lumină mai clară boala care deja ne afectează. Când, în calitate de preoți, am primit la hirotonire Sfântul Trup al Domnului nostru în mâinile noastre nevrednice, ne-am angajat să-L păstrăm întreg și nevătămat până la ultima noastră suflare, recunoscând răspunderea noastră la a Doua Venire. Cum am alunecat atât de departe încât să ne uităm promisiunea făcută înaintea lui Dumnezeu și să devenim atât de străini de căile Sfinților noștri Părinți care au slujit demn înaintea noastră? Am permis unui ecumenism umanist să înlocuiască Biserica, Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind chiar Trupul Dumnezeului-Om. Predominanța plasării credinței noastre între judecăţile oamenilor dezvăluie că am început, cum zice Sfântul Iustin Popovici,

În multe locuri am permis ca viața noastră liturgică să înceteze, privând lumea de puterea Sfântă a Liturghiei dumnezeiești care alungă puterea celui rău.

Astăzi clericii sunt uimiți de răul care a escaladat în ultimul an, dar au neglijat să vadă semnificația cosmică pe care o joacă vocația noastră. „Sfânta Liturghie este modul prin care Ȋl cunoaștem pe Dumnezeu și modul prin care Dumnezeu se lasă cunoscut de noi”, spune Sfântul Sofronie. Este cea mai mare misiune a Bisericii, iar noi am pus-o deoparte! În această mare lucrare, lucrarea Domnului Ȋnsuși, același Sfânt spune:

Cu toate acestea, mulți dintre noi am permis ca prezența dumnezeiască a lui Dumnezeu, care este imprimată pe chipurile dragi ale credincioșilor noștri, să fie ascunsă sub o mască și i-am abandonat pentru a fi urmăriți de fălcile lupilor, fără a a-i lăsa să participe la slujbele dumnezeiești. Mai mult, am dezamăgit lumea și am încetat să o sfințim, permițând răului să se demaște și să acționeze mai deschis. O mare parte din acestea s-au făcut sub masca iubirii – dar nu a fost dragoste creștină. A fost o „dragoste” definită de politicieni și de purtătorii de cuvânt care pledează pentru „dreptul” de a ucide copiii nenăscuți, și care bombardează țările noastre ortodoxe de Paști și care nici măcar nu vor ridica un deget pentru cei săraci din propriile orașe. Unii dintre oamenii noștri au murit fără Sfintele Taine, fără credincioși lângă patul lor, fără înmormântare corespunzătoare. Alții s-au ofilit în singurătate, s-au luptat cu gânduri de sinucidere și s-au pierdut în ghearele acestei lumi.

Rugăciunea deschisă și comună cu ereticii și schismaticii, contrar canoanelor, a devenit prea obișnuită. Și acest păcat trist și-a lărgit rana acum pentru a cuprinde rugăciunea cu grupuri necreștine. „Ce armonie”, ne întrebăm, „are Hristos cu Belial? Sau ce amestec are un credincios cu un necredincios?”[3] Respingerea flagrantă a învățăturii ortodoxe clare despre moralitate este permisă în plină zi, iar cei care susțin credința ortodoxă rămân tăcuţi. Calea largă și ușoară a compromisului este continuu căutată, iar tradițiile vindecătoare ale Sfinților Părinți sunt neglijate.

Pentru aceste lucruri, trebuie să oferim lumii pocăința noastră publică. L-am uitat pe Dumnezeu, încrezându-ne mai mult în puterile acestei lumi. Lumea are acum nevoie de preoți și diaconi care sunt mărturisitori, oameni de rugăciune și care aspiră spre o viață austeră de asceză. Dacă suntem căldicei, nu numai că vom fi scuipați de Domnul nostru, ci și de lume – căci ea cunoaște prea bine duhoarea nenorocită a unui preot compromis.

+

Ȋn ultimul rând, către păstorii noștri iubiţi, episcopii. Adesea, când ne uităm înapoi, de-a lungul istoriei, la rănile profunde trăite de Biserică, vedem ruptura anormală dintre credincioși și păstorii lor ca fiind cauza rănii. Noi, ca frăție a preoților voștri pe care cu drag îi numiți fii, am trăit acum o astfel de ruptură și trăim sentimente de orfani. Cea mai mare suferință pe care a adus-o anul acesta este absența unor păstori apostolici curajoși.

Vocea călăuzirii și ocrotirii voastre părintești a devenit pentru noi vocea unui străin, căci nu am mai auzit glasul alinător al Domnului, al Sfinților Părinți sau despre medicamentele vindecătoare ale Bisericii, ci am auzit glasul lumii, al politicienilor corupţi, al consilierilor medicali care profită acum de o situație gravă. Lupii îmbrăcați în politicieni au cooptat moralitatea creștină; sunt aceiași care le învață pe femei să-și ucidă copiii în pântec și care vorbesc cu emfază despre „dragostea pentru aproapele”, iar ierarhia noastră a repetat papagalicește aceste lucruri cu nerușinare. Această „dragoste pentru aproapele” a însemnat să nu ne mai îngropăm morții în mod corespunzător și să ne izolăm turmele până la sinucidere. Această „dragoste” a contribuit la creșterea tot mai mare a abuzului în familii și multe altele. Frica și această pseudo „dragoste pentru aproapele” i-au determinat pe episcopii noștri [pe voi!] să ne instruiască să nu permitem poporului să intre în biserică pentru vindecare. Toți cei din această frăție am început să ne dăm seama că vocile voastre deveniseră străine, înfricoșătoare, și nu mai reprezentau vocea Celui căruia ne-am dăruit viața ca să Ȋi slujim – Unicul nostru Păstor.

Vă iubim și tânjim după grija voastră, dar dacă veţi continua să fiţi voci străine, nu putem face altceva decât să luăm în considerare Unicul glas adevărat care ne conduce spre pășunile vieții. Nu vedem această cale ca neascultare, ci ca ascultarea supremă față de Domnul nostru și Mireasa Sa – Sfânta Biserică. Căci, sub masca ascultării, ni s-a spus să urmăm această nouă cale ciudată care este fără precedent în istoria noastră ca popor al lui Dumnezeu. În multe cazuri, am rezistat în tăcere față de această nouă voce străină pe care am auzit-o și am călăuzit credincioșii cât de bine am putut – luptându-ne singuri în tăcere. Cu durere de inimă și cu disperare, i-am văzut pe păstorii noștri dezgoliţi sufletește și îmbătați cu băutura pe care o oferă această lume; ne-am străduit să vă ascundem goliciunea în faţa oilor. Credincioșii vă iubesc — vă mulțumesc în rugăciunile lor pentru că nu i-aţi exclus, nu i-aţi forțat să poarte măști, nu aţi schimbat metoda de împărtășănie etc., când în realitate ne-aţi spus să le impunem aceste idei mortale. Iertaţi-ne, dar a trebuit să găsim Vocea Stăpânului și cu durere, a trebuit să ne împotrivim căii ciudate pe care am observat că o impuneţi, pentru că nu există viață în ea – tot ce am văzut în parohii prin aceste măsuri lumești a fost moarte duhovnicească.

Vă rugăm să vă întoarceți la noi ca păstori iubitori împreună cu Glasul Celui care ne aduce viață. Ne-am simţit orfani, fără îndrumare apostolică, și am suferit despărțirea nefirească dintre tată și fiu. Indiferent dacă ați tăcut sau ați susținut în mod direct deteriorarea parohiilor noastre prin mandate lumești, ne-ați întristat și ați zguduit adâncurile inimilor noastre. Nu putem exprima pe deplin în cuvinte cum ne-a afectat această trădare – aţi văzut lupul și aţi fugit, aţi împrăștiat oile, dar este timp să vă întoarceţi și să aveţi grijă de turmă. Cu mare tristețe, v-am urmărit cum vă băteați pe spate, felicitându-vă și lăudându-vă că acţiunile de anul trecut au fost cinstite și corecte.

Cu toate acestea, când de-a lungul multor luni, credincioșii voștri au fost lipsiți de medicamentele Bisericii, au fost împinși în pragul întunericului, au fost prinși în ghearele iadului și au fost forțați să participe la Liturghie printr-un ecran ca niște copii înfometați care privesc o sărbătoare printr-o fereastră, trebuie să recunoașteți că aceasta nu a fost cu adevărat o victorie.

În calitate de fii ai voștri, trebuie să vă spunem că nu putem să fim ascultători de vocea duhului ucigaș din această epocă, duh pe care l-am văzut ieșind din cancelariile voastre sub formă de mandate, predici, conferințe politice și întâlniri pe zoom. Avem o mare dragoste pentru voi și vă respectăm treapta slujirii, dar, din păcate, nu vă putem urma pe un drum străin, așa că vă rugăm să reveniți la discursul apostolic curajos. Știm că ascultarea este o calitate distinctă atât la Sfinții noștri Părinți, cât și în Scripturile dumnezeiești, pentru că amândouă vorbesc despre păstorii adevărați și falși. Cunoaștem exemplele sfinte ale Sfântului Maxim Mărturisitorul și ierarhia înșelată care s-a aliniat cu împăratul necuvios. Ne amintim de Sfântul Atanasie și de presbiteriul eretic care i s-a împotrivit. Ne amintim fidelitatea și îndrăzneala Sfântului Marcu din Efes și modul în care ierarhia compromisă a fost rușinată de mireni pe docurile din Constantinopol. Suntem inspirați de îndrăzneala recentă a martirilor ruși care au fost închiși și au suferit sub serghianism și regimul ateist. Calea schismaticilor este plină de dezastre, iar această cale nu o vom lua niciodată, dar discernem în viața acestor Sfinți calea dureroasă a binecuvântatei neascultări.

Sfântul Ioan Scărarul scrie:

Aceasta este moștenirea care nu este străină, iar în aceste timpuri este imposibil să ramâi tăcut ca păstor în faţa trădării. Învățați-ne, călăuziţi-ne și lăsați-ne moștenirea Adevărului și Vieții. Sfântul Paisie ne-a avertizat spunând:

Cu adevărat, trebuie să recunoaștem că din cauza tăcerii Bisericii, răul a dominat cu atât mai mult în aceste vremuri.

Vorbiţi, iubiți ierarhi! Vorbiţi împotriva mandatelor care ne-au lipsit de viața spirituală, vorbiţi împotriva agendelor imorale ale mișcării LGBTQ care caută public să vă smulgă copiii, vorbiți împotriva falselor uniri! Daţi-le curaj preoților și nu ne privaţi de păstori de dragul ușurinței, al imunității legale sau din indiferență. Suntem prada acestei epoci actuale, salvaţi-ne! Ne simțim așa cum a scris profetul:

Ȋntoarceţi-vă ca să ne hrăniţi pe noi, sărmanii preoţi și credincioși.

+

Către toţi, cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, promitem să nu ne mai întoarcem pe calea străină a anului trecut, pe care atât de mulţi au experimentat-o și încă suferă de pe urma ei. Nu vom reveni la practicarea următoarelor lucruri:

Prin urmare, hotărâm să susținem Sfânta Credință Ortodoxă a Părinților noștri și îi chemăm pe toți ortodocșii credincioși să facă același lucru. În primul rând, aceasta este o chemare la pocăință mai profundă și la determinare duhovnicească. Cu toții avem responsabilitatea de a identifica boala epocii moderne și de a o vindeca, apelând la cel mai dulce nume al Domnului nostru Iisus, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă..”.

Slujitorii voștri,
 FRĂŢIA RUGUL APRINS

31 iulie/18 iulie anul Domnului 2021

[1] Stareţa Makrina Vassopoulou, Cuvintele Inimii, p 504. A spus aceste cuvinte profetice pe data de 19 decembrie 1992.
[2] Stareţa Makrina Vassopoulou, Cuvintele Inimii, p 504. A spus aceste cuvinte profetice pe data de 19 decembrie 1992.
[3] 1 Corinteni 6:15
[4] Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cit., tome I, p.141.143.146 ff
[5] Sfântul Ioan Sinaitul, Despre Păstor 97, ediţia Holy Monastery of Paraclete, Horopos Attica, 19946, p.402 (PG 88, 1201A).
[6] Iezechiel 34, 8-10 (KJV)

Click aici pentru o copie PDF în original a acestei scrisori

***

Actualizare 3 august 2021 – Am primit următorul email de la autorii scrisorii:

sursa traducerii: Pr. Bogdan Florin Vlaicu (facebook)

 

Plânge cu mir o icoană a mucenicilor temnițelor bolșevice din Muzeul Mărturisitorilor de la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă

După minunea filmată de reporterul ActiveNews, când, în urmă cu mai puțin de o lună, pe 21 august 2021, icoane ale Duhovnicului Neamului au plâns cu mir, în chilia sa de la mănăstirea de călugări, de data aceasta fenomenul a avut loc la Muzeul mărturisitorilor din temnițele comuniste de la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă. O reprezentare destul de apăsatoare a suferințelor foștilor deținuți politic în închisorile bolșevice, cu izbăvirea lor prin credință, cu ajutorul Domnului și a Maicii Sale, a dat naștere azi, 18 septembrie, unor șiroaie grele de mir. Probabil nu întâmplător minunea a avut loc azi, când se împlinesc 60 de ani de la martiriul Părintelui Ilarion Felea în temnița Aiudului. – Activenews

Protos. Calistrat Bobu și Pr. Ilarion Felea, propuşi pentru canonizare

Argumentele locale pentru canonizarea lor au fost analizate în cadrul şedinţei de lucru din 25 septembrie 2021 a Sinodului Mitropoliei Banatului. La întrunirea prezidată de Mitropolitul Ioan al Banatului au participat Arhiepiscopul Timotei al Aradului, Episcopul Lucian al Caransebeșului, Episcopul vicar Paisie Lugojanul al Arhiepiscopiei Timișoarei și Episcopul vicar Emilian Crișanul al Arhiepiscopiei Aradului. Argumentele locale au fost prezentate, apoi aprobate în timpul şedinţei de sinod şi „vor fi înaintate spre analiză ca propunere de canonizare către Cancelaria Sfântului Sinod”, a declarat la Trinitas TV Pr. Cons. eparhial Ionel Popescu.

Părintele Ilarion Felea (1903-1961) a fost un moț de pe Valea Crișului Alb ajuns duhovnicul tinerilor din Arad și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de temniță pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Motivul oficial: nu propovăduia așa-zisa „luptă pentru pace”. Detalii despre viaţa lui, aici. 

Protosinghelul Calistrat Bobu (1900–1975) a fost un vestit preot misionar în Banat. Era de loc din Burdujeni (Suceava), iar cu metania din Mănăstirea Sihăstria. În anul 1942 este trimis preot misionar în Banat. Timp de 33 de ani, părintele Calistrat a fost o făclie mereu aprinsă pentru călugării şi credincioşii din Banat. Pentru smerenia şi blândeţea inimii lui, a primit de la Dumnezeu darul vindecării şi al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni. Mai multe, aici.

Servicii psihologice gratuite pentru copii

Un proiect de ordonanţă de urgenţă privind programul „Din grijă pentru copii” ar urma să fie adoptat săptămâna viitoare. Acesta va oferi servicii psihologice gratuite, dar şi acces la formare şi resurse pentru specialişti şi părinţi pentru a gesti­ona nevoile psiho-emoţionale ale celor mici în contextul pandemiei de COVID-19. Proiectul se va întinde pe o durată de 2 ani, va avea un buget de aproape 6 milioane de euro şi vor fi acordate 70.000 de ore gratuite de consiliere psihologică şi psihoterapie pentru copiii identificaţi cu tulburări psiho-emoţionale generate de pandemie. Cel puţin 7 mii de specialişti vor fi formaţi în domeniul managementului emoţiilor şi al relaţionării, după cum a precizat consilierul de stat Mădălina Turza, coordonatorul programului. În fiecare judeţ se vor înfiinţa camere de audieri destinate copiilor victime ale infracţiunilor, iar prin sistemul RO-ALERT se va implementa un mecanism de alertă în timp real pentru copiii dispăruţi. În acelaşi timp se doreşte crearea unui număr unic la nivel naţional pentru urgenţe legate de copii. – Ziarul Lumina

19 ani de la trecerea în veşnicie a Pr. Sofian Boghiu | Sfat pentru dobândirea păcii lăuntrice

Poți să te usuci și să mori de foame, dar dacă ai răutate împotriva aproapelui tău și-l vorbești de rău când el nu e de față, zadarnic îți este postul! – pr. Sofian

"Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererilor sale, dobândeşte pacea lăuntrică, pe care nu o poate dărui lumea – acea pace făgăduită de Domnul Iisus Mântuitorul", spunea Pr. Sofian Boghiu de la a cărui trecere în veşnicie se împlinesc 19 ani. Arhim. Sofian Boghiu a trecut la Domnul în data de 14 septembrie 2002. El a rămas în memoria românilor ca un duhovnic blând şi pictor bisericesc de excepţie. Mănăstirea Deir-el Harf din Liban, Catedrala Horms – Siria, biserica din Hama, Biserica Mănăstirii Radu Vodă, schitul Darvari sunt doar câteva lăcaşuri de cult pictate de marele duhovnic şi iconar.

S-a născut în data de 7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți. A devenit frate în Mănăstirea Rughi, județul Soroca, în anul 1926. A studiat la Școala de cântăreți din Mănăstirea Dobrușa, la Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica (1932-1940), la Academia de Belle Arte din București (1940-1945) și la Facultatea de Teologie din București (1942-1946). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Dobrușa, sub numele Sofian (1937), hirotonit ierodiacon în 1939 și preot-ieromonah în 1945 pentru Mănăstirea Antim din București, pe care a condus-o ca stareț între anii 1950-1955, apoi din nou în ultimii ani de viață. În 1958 a fost arestat în lotul Rugul aprins și condamnat la 15 ani de închisoare (eliberat în 1964). A rămas în Mănăstirea Antim până la sfârșitul vieții  (14 septembrie 2002), fiind înmormântat la Mănăstirea Căldărușani. Lucrări: Chipul Mântuitorului în iconografie (2001, București); postum, volumul Buchet de cuvântări (2006, București, cuprinzând predici și meditații teologice). – Basilica

„Ce este Teologia?”: Află de la Jean-Claude Larchet noțiuni de metodologie în practica și în predarea Teologiei Ortodoxe

Editura Basilica a Patriarhiei Române publică „Ce este Teologia?”, de Jean-Claude Larchet – unul dintre puținele studii consacrate metodologiei teologiei ortodoxe, așa cum își introduce lucrarea autorul însuși. Volumul a fost tradus din limba franceză de Ciprian Costin Apintiliesei. Jean-Claude Larchet remarcă faptul că există puține studii consacrate acestei metodologii în principal din cauză că „teologia ortodoxă s-a dezvoltat nu ca aplicare a unei metodologii stabilite în prealabil, ci într-o manieră spontană”. Larchet spune că „problema metodologiei nu este doar o chestiune teoretică, și nici măcar în primul rând teoretică”. „În Biserica Ortodoxă, teologia în diferitele ei componente este strâns legată de trăirea duhovniceascăși deci de Viață. Acesta este motivul pentru care lucrarea de față nu este doar teoretică, ci și practică, și nu se adresează doar specialiștilor, ci tuturor credincioșilor”. Autorul anunță că nu oferă un studiu detaliat sau reflecția sa la o instituție anume de învățământ din vreo Biserică Ortodoxă locală, ci „principii generale referitoare la principalele materii ale învățământului teologic, ținând cont, de asemenea, de faptul că aceste materii sunt în mod divers distribuite, împărțite, subdivizate, denumite chiar, în funcție de fiecare instituție de învățământ în parte”. – Basilica

Sute de volume de istorie și presă românească de acum 100 de ani, disponibile online pe site-ul Bibliotecii Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe

Biblioteca Eurocarpatica dn Sfântu Gheorghe a pus la dispoziția cititorilor o colecție de 500 de volume de istorie, cultură și spiritualitate românească, care au fost scanate și introduse în biblioteca digitală a instituției. Astfel, cei interesați vor putea accesa online volumele scanate, chiar și de acum 100 de ani, informează Știrile Transilvaniei. "Vă dați seama, 500 de volume, dar și publicații românești din perioada interbelică pot fi vizualizate pe Biblioteca digitală Eurocarpatica. Acestea din urmă au fost și printate de prietenii noștri de la Ștefadina, deci puteți citi online sau puteți veni la Sfântu Gheorghe și citi presa românească de acum 100 de ani (…) Avem o comoară extraordinară pentru istorici, pentru cei care vor să studieze, să cerceteze, dar și o lecție pentru cei care în continuare se încăpățânează să prezinte un ținut secuiesc fără români”, a declarat directorul științific al Centrului, dr. Ioan Lăcătușu.

 

Linkuri la știri

10 ani de Pro Vita Iași - Activenews

RUSIA: Un secol de la nașterea Părintelui Alexander Schmemann

S-au împlinit o sută de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari teologi din Occident, Părintele Alexander Schmemann. S-a născut în data de 13 septembrie 1921, într-o familie de ruși care emigrase în Estonia în urma Revoluției din 1917. Părintele Alexander Schmemann a urmat studiile universitare în Franța. Din 1946 până în 1951, a predat Istoria Bisericii la Institutul Teologic Ortodox „Sfântul Serghie” din Paris, apoi la Seminarul „Sfântul Vladimir” (pe atunci în New York City). În 1962, când seminarul s-a mutat în locaţia actuală din Crestwood, New York, Părintele Alexander şi-a asumat funcţia de decan, pe care a deţinut-o până la moarte. A predat ca profesor adjunct la Universitatea Columbia, Universitatea New York, Seminarul Teologic Uniune şi la Seminarul Teologic General din New York. Părintele Schmemann fost observator ortodox la Conciliul Vatican II al Bisericii Romano-Catolice din 1962 până în 1965. În 1970, a participat activ la înfiinţarea Bisericii Ortodoxe din America. Predicile sale au fost transmise la Radio Liberty în limba rusă timp de 30 de ani. El a câştigat un mare număr de ascultători în întreaga Uniune Sovietică, inclusiv Alexander Solzhenitsyn, care a devenit prietenul său după emigrarea în Occident. Părintele Alexander a publicat mai multe cărţi şi articole. „Pentru viaţa lumii”, un volum popular despre credinţa creştină aşa cum este reflectată în liturghie, a fost tradusă în unsprezece limbi. „Euharistia”, pregătită iniţial ca un ghid de studiu pentru „Federaţia Naţională a Creştinilor Studenţi” în 1963, a fost terminată chiar înainte de moartea sa. Aceasta şi câteva culegeri de scrieri ale sale au fost publicate postum. În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. - Basilica

FRANȚA: Pr. Răzvan Ionescu a fost ales prodecan al Centrului Ortodox de Studii „Dumitru Stăniloae” din Paris

Părintele Răzvan Ionescu a fost ales în funcţia de prodecan al Centrului Ortodox de Studii şi Cercetări „Dumitru Stăniloae” (CDS) din Paris. Alegerile au fost făcute joi, 16 septembrie, în cadrul şedinţei de lucru a CDS Paris, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale. De asemenea, Dr. Emanuel Dobre şi-a început în mod oficial mandatul de Director de Studii pentru Departamendul CDS în limba franceză. Părintele Răzvan Ionescu este parohul comunităţii româneşti aflată sub ocrotirea Sfintelor Parascheva şi Genoveva (Saint Sulpice) – Paris. Este doctor în teologie al Institutului „Saint Serge” şi în inginerie biomedicală cu o teză în imagistică medicală realizată în cotutelă între Université de Technologie de Compiègne din Franţa şi Universitatea „Politehnica” din Bucureşti. Primul prodecan din istoria centrului, Pr. Răzvan Ionescu a vorbit despre rolul CDS în spaţiul occidental, pentru Basilica.ro. El a explicat că prezenţa atâtor imigranţi ortodocşi în Occident nu trebuie privită neapărat ca un accident al istoriei, ci deopotrivă „ca o şansă, ca o binefacere de Sus, o pronie care permite Occidentului o reînnoire prin credinţa din primul mileniu”. CDS Paris Centrul de Studii şi Cercetare „Dumitru Stăniloae” a fost fondat în anul 2008, prin decizia Sinodului Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale. Inaugurat în iulie 2009, Centrul „Dumitru Stăniloae” își are sediul la Paris. Funcționează cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale și este împărțit în două secțiuni – în limba română şi în limba franceză. CDS funcţionează ca Institut Teologic privat cu predare la distanţă şi este acreditat de Academia din Paris. În prezent, decanul institutului este Pr. Prof. Dr. Gérard Reynaud. - Basilica

În Albania a fost inaugurată prima școală românească

Prima școală cu predare în dialectul aromân al limbii române a fost inaugurată joi în Albania. Școala „10 mai 1905” este situată în comuna Selenița din regiunea Vlora. Ziua inaugurării, 23 septembrie 2021, are un simbolism aparte întrucât în urmă cu 142 de ani a fost înfiinţată la Bucureşti Societatea de Cultură Macedo-Română. Școala „10 mai 1905” a fost deschisă prin eforturile Fundaţiei „Nicolae Iorga” a aromânilor din Albania. Școala va avea două clase, după numele a două personalități istorice: Vasile Stoica (ambasador) și Nicuța Balamaci (administrator școlar). - Basilica

FRANȚA: Prestigiosul muzician Claude Delangle a fost hirotonit preot la parohia francofonă Louveciennes

Claude Delangle, cel mai căutat profesor de saxofon din lume, a fost hirotonit preot duminică, pe seama parohiei ortodoxe francofone Sf. Gherman și Sf. Clodoald din Louveciennes a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. „Părintele Claude Delangle, profesor de conservator și unul dintre cei mai buni instrumentiști (saxofon) pe instrumentul său în lume, a răspuns «Da» chemării la preoție primite din partea Mitropolitului Iosif al Europei Occidentale și Meridionale în această duminică. Axios”, a scris pe Facebook Părintele Răzvan Ionescu de la parohia românească Sf. Parascheva – Sf. Genoveva Paris. Muzicianul, convertit la Ortodoxie împreună cu soția, Odile, în 1984, slujea deja din 2005 ca diacon, iar din 2017 ca arhidiacon, la Parohia Louveciennes din Franța, păstorită de Protoiereul Marc-Antoine Costa de Beauregard. Părintele Claude Delangle este considerat unul dintre cei mai mari saxofoniști contemporani și cel mai bun profesor de saxofon din lume. A evoluat ca solist cu prestigioase orchestre, cum ar fi cele ale Radio BBC Londra, Radio France, Radio Finlanda, WDR Köln, Filarmonica din Berlin, Kioi Tokyo. A obținut mai multe premii ale Conservatorului Național Superior de Muzică din Paris și a fost numit profesor la această instituție în 1988, unde a creat cea mai prestigioasă școală de saxofon din lume. Elevi din toată lumea își doresc să studieze cu el, deoarece oferă o paletă largă de activități interdisciplinare și posibilitatea de a lucra alături de importanți compozitori contemporani. Claude Delangle este adesea solicitat să țină cursuri de interpretare pe toate continentele. - Basilica

 

Linkuri la știri:

 

 

Scrise cu aproape opt decenii în urmă, într-o epocă tulburată de război și de amenințarea unui regim dictatorial, cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie devin răspunsuri profetice la neliniștile actuale, când traversăm cumplite momente de clătinare prin epoca bulversată ideologic.

Cuviosul Părinte își depășește epoca, vorbind nu despre calea supraviețuirii pe care orbecăim, ci despre minunata cale „a trăirii învățăturii creștine, în toată adâncimea ei și în toată sinceritatea noastră”[1], încredințându-ne că aceasta rămâne „singura cale senină”, „singura cale sigură, pe care trebuie s-o învățăm mereu, în fiecare rând de oameni”.[2] Poate că Istoria pare acum mai mult decât oricând o sumă de evenimente care-și au explicația exclusiv în logica pământească, dar Cuviosul corectează gândul nostru astfel: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduiește ce să fie jos pe pământ, cu toți și cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ își iau plecarea”.[3]

Iar Cuviosul Părinte Arsenie începe cu acel aproape de neînțeles pentru noi „toți să fie una”. Începutul e atât de abrupt pentru noi cei neobișnuiți „să fim una”, încât s-ar putea ca toate cuvintele ce urmează să le resimțim ca pe niște poveri de nesuportat. „Mântuitorul încă are un cuvânt de acesta, de pe urmă, care, în același timp, este și rugăciunea celei mai aprinse iubiri văzute vreodată pe pământ”.[4] Așa se întemeiază școala care nu se-nvață în lumea aceasta – pe cuvântul-rugăciune rostit de Mântuitorul, așa cum îl descrie Ioan, ucenicul iubirii. În primul rând, primești iubirea aceasta („toți să fie una”) ca să se arate în tine viața dumnezeiască. Semnele sunt vizibile: „Precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, așa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieții. Starea de pace cu toată făptura e o minune așa de mare, încât uimește lumea și o silește să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu”.[5] Poți avea pace cu toată făptura într-o astfel de epocă tulbure, când apar zilnic atâtea teme ale dezbinării? Cuviosul spune că da, iar modul în care o face nu lasă loc îndoielilor. „N-ar trebui decât să-L recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată și că noi toți Îi suntem fii și, potrivit cu această cunoștință, să ne orânduim viața”.[6]

Calea supraviețuirii este o cale a sfâșierii. Cultura veacului ne împinge cu o mare energie în toiul luptei pentru supraviețuire. Dar Cuviosul nu îndeamnă la așa ceva. El pune înainte iubirea ca temei al vieții celei noi. „Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul în fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlinește, minunează lumea și o silește să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniți în iubire trăiesc în El și arată în lume capătul pământesc al Împărăției cerești. Aceasta este pe scurt voia Tatălui și rugăciunea Fiului, să prindă și societatea omenească în aceeași iubire treimică”.[7]

Oriunde privești în jur, cu greu întâlnești comuniunea iubirii. Ceea ce predomină este duhul stăpânirii, al supunerii fratelui și al exploatării. În acest peisaj arid, pârjolit de desele conflicte dintre noi, „Dumnezeu își cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle”. Chemările sunt multe și trebuie să iei aminte la ele, fiindcă numai așa poți ieși din cumpăna pe care veacul o pune atât de apăsat în cugetul tău. Chemarea lăuntrică a conștiinței „e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși dincolo de tine”.[8] E ochiul lui Dumnezeu prins în adâncimea minții omului. Din nepăsare, el poate fi acoperit cu „văluri”, cu „solzi”, „care-i sting graiul, încât abia se aude”. „Larma vieții și gălăgia grijilor deșarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământești, mai tare decât le strigă glasul conștiinței trebuințele lor veșnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo și li se par departe: surzenia tot mai mult se întărește și chemarea lină nu se mai aude”.[9] De aceea tu trebuie să păstrezi chemarea aceasta vie, nepredându-ți mintea năvălirilor patimii. E adevărat că sunt mai multe chemări pe care Domnul le face omului și că numai o singură chemare ar fi suficientă. Numai că, omul fiind surd la cea dintâi, Domnul este silit să-i facă din nou chemare, poate mai aspră. Și aceasta o face doar din marea iubire ce i-o poartă.

Există, apoi, chemare din afară – cea a cuvântului slujitorilor Domnului. Ei îți grăiesc nu din ale lor, ci din ale Domnului, după pilda chemării lui Hristos. „Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înșiși ca fii și frați ai Săi? Iisus, e drept, chema și cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conștiinței chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu”.[10] Și, totuși, nu e de ajuns, spune Cuviosul. Nu era nici acum opt decenii, după cum nu este nici acum. Învârtoșarea inimii este atât de mare, încât nu răspunde la cele două chemări. Potrivit gradului de surzenie, Domnul rânduiește, din marea Lui milă, o chemare mai tare – „chemarea care ustură”. „Aici vorbim numai despre necazurile vieții de pe urma păcatelor, și care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-și îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu”.[11]

Cuviosul nu se află în postura celui care susține un discurs moral. Din cuvintele lui răzbate duhul profetic al schimbării vieții. Aceasta este conștiința cu care vorbește. Nu pentru a înșirui fraze, ci pentru trezirea din somnul pătimaș al „omului vechi”. El însuși pășește pe calea „înnoirii minții”, după chipul antropologiei pauline, iar cuvintele sale devin repere pe o cale atât de răstălmăcită și greu de dibuit astăzi din cauza neajunsurilor viețuirii în duh. Amintind de acel loc din Levitic în care Dumnezeu pune înaintea poporului evreu binecuvântările care vin din ascultare, dar și consecințele disprețuirii „așezămintelor Mele”, Cuviosul adaugă: „În loc de altă tâlcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea și oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greșească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai și numai cu schimbarea vieții”.[12]

Răspunsul acesta atât de incomod se potrivește neliniștilor vremurilor pe care le trăim. Conține o soluție la îndemâna fiecăruia. Peste noi vin „valuri” de frică și amenințări de boală și moarte. Grija principală însă este, așa cum se vede, o luptă din start sortită eșecului. Domnul îngăduie „chemarea care ustură”, iar tu nu cauți decât să te protejezi, să te vindeci, să afli efemere soluții omenești la situația cumplită prin care treci. Dar Cuviosul îți repetă: „Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai și numai cu schimbarea vieții”. Schimbarea vieții e soluția ieșirii din criza în care s-a afundat omenirea. Începe cu schimbarea vieții tale. Iar Domnul, milostiv, când vede că te porți după legea Lui, se milostivește și ridică de deasupra capului tău pedeapsa. Însă soluția e greu de primit.

Cuviosul vorbește tuturor de schimbarea vieții. Iar a-ți schimba viața nu e deloc simplu. Dar tu nu aștepta schimbarea vieții altora ca să ți-o schimbi pe-a ta. Lucrează acum, fiindcă e vreme de lucru lăuntric. Dacă neglijezi acest moment, atunci vine peste tine „ceasul primejdiei”. Dumnezeu „se desface” din viața ta, după ce rabdă o vreme rătăcirea ta. „Așa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni”.[13] Și observi cum prăpădul e la pândă peste tot în lume. Neamul omenesc e țintuit de frica morții. Schimbarea vieții ar putea reda idealul acestui „rând de oameni” din care faci parte și tu. Dar pocăința se lasă așteptată. Pocăința nu e socotită ca o soluție, deși ea este singura soluție medicală. Hristos este Tămăduitorul. El poate vindeca orice. El poate izbăvi din războaie și nenorociri. Dar pentru aceasta trebuie să renunțăm a mai fi călcătorii poruncilor lui Dumnezeu, căci aceste fărădelegi atrag mânia asupra noastră. „Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi și dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte și sabia atârnă nevăzut asupra vieții. Iar dacă, în loc de îndreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuși ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinței lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia și se împlântă în capul care nu mai are minte”.[14]

Cuviosul nu a voit să fie un profet al vremurilor sale sau al vremurilor de acum. Dar cuvintele îi sunt acoperite cu însăși viața sa. Cu durere în suflet a observat prăpastia care s-a iscat între cărarea Împărăției și cărările noastre. Într-un anume context, vorbește chiar de pierderea sau furtul libertății conștiinței.[15] Iar tu vezi că „zilele rele sunt” și o asemenea pagubă se întâmplă cu mulți. Ia aminte să nu ți se întâmple ție. Fiindcă predarea minții tale înseamnă căderea sub stăpânirea moștenitorului lumii acesteia și stăpânitorul veacului. Libertatea conștiinței este un dar neprețuit pe care omul l-a primit de la Domnul. Dacă-l vei pierde cum vei mai putea fi chip al lui Dumnezeu? Orbirea de care lumea suferă în momentul de față vine tocmai din pierderea libertății conștiinței. Iar Cuviosul îndeamnă la paza minții de mărginirea pe care o aduce chipul patimilor trupești.

Preocuparea Cuviosului Părinte Arsenie de a ne arăta cărarea Împărăției în acest veac al întunecării vine din iubirea pe care o are față de omul „căzut între tâlhari”. Iar el insistă să te întoarcem „Acasă”, „chiar dacă mai rămânem și în viața aceasta”.[16] Mâhnirea ta nu trebuie să fie doar pentru trup, așa cum vezi că se și întâmplă în societate. Tu primește întâmplările care te depărtează de patimi, fără să fugi de ceea ce nu trebuie să fugi. „Drept aceea, până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și în orânduirea omenească”.[17]

Așadar, deși e aproape imposibil să te smulgi din valul socotinței lipsite de discernământ a lumii și tinzi să vorbești ca ea, să crezi în ce crede lumea, să vii cu argumentele veacului pătimaș, totuși Domnul te poate izbăvi din iadul cel mai de jos. „Când a vrut să mântuiască pe Adam și cu toți drepții, din iad i-a scos și poate să scoată din ghearele morții pe oricine vrea”.[18]

Sunt voci care afirmă astăzi că trăim un altfel de război mondial. Tensiunea există în lume este mare și o simțim fiecare dintre noi. Nu este un duh al păcii, ci al conflictului și al uciderii. Poate chiar molima este războiul sau numai începutul lui. Cert e că trăim cu frica morții în tranșeele vieții noastre neorânduite după poruncile lui Dumnezeu. Și vezi bine că se creează un întreg lagăr al izolării. Nu sunt prinși doar unii în această cătușă, ci întregul arbore adamic. Paradigma anterioară declanșării acestei conflagrații s-a făcut praf, iar acum se pun bazele unei paradigme noi – cea a reeducării. Deși lațul e strâns, Cuviosul spune: „Mai mulți se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă”. Frontul e deschis. Este vorba despre un extins front sanitar-ideologic. Și aici se pot mântui mulți. Cu toate armele îndreptate înspre noi, totuși ne putem mântui.

„Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subțiază mintea și așa găsește pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, și poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morții în jurul vieții sale, Dumnezeu în atotștiința Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea cea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cu minte – în chip nevăzut și minunat îl scapă de moarte sigură”.[19]

Dacă nu înțelegi această minunată școală, viețuirea ta e un chin pământ. Cuviosul avertizează că Domnul ți-a dat prilej de schimbare a vieții. Totul depinde de iuțimea cu care te hotărăști să-ți înnoiești viața. Fiindcă orice întârziere îți poate fi pricină a morții. „De cumva iarăși se dedau stricăciunii și îngrămădirii de păcate, iarăși îi cheamă la școală. Și așa face de câte ori trebuie și cu toți câți trebuie”.[20]

Vremurile pe care le trăim sunt pline de clătinare. Dar Cuviosul are o nădejde nestrămutată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără cunoștința Lui, deși cultura veacului acestuia ne îndeamnă să afundăm în soluții pieritoare văzute ca singurele soluții pentru cei nădejdea și-au pierdut-o. „Deci, ori că răsplătește, ori că nu răsplătește, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură și veșnică, și că biruiește binele asupra răutății. Apoi, prin răbdarea multor neștiuți de oameni, atotputernicia și dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porțile iadului, cu puterea Bisericii văzute și nevăzute”.[21]

Socotește și vezi ca și tu să te numeri printre cei mulți neștiuți de oameni care rabdă vremurile, păzind poruncile Domnului ca pe însăși viața ta. Căci „pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – și nu este moarte; ei trebuie fericiți și urmați cu aceeași lepădare de sine și de viață, oricând vremea ne-ar cere-o”.[22] Și iată că vremea ne-o cere acum. S-a ivit prilejul lepădării de sinele pătimaș. Iată, înaintea ta își așteaptă rândul atâtea renunțări. Pentru tine, așa cum spune Cuviosul, nu este primejdie (afară de păcat) și nu este moarte. Pare un nonsens în lumea în care trăiești. Cultura veacului este cultura supraviețuirii. Cultura supraviețuirii are două borne: frica și moartea. Iar Cuviosul încredințează că nu este nici primejdie, nici moarte. Aceasta este calea, pe care lumea o socotește nebunie. Cum să nu te temi când frica mișună pretutindeni? Cum să socotești moartea izbăvire de cortul acesta trecător și veșnică însoțire cu Domnul? Consensul pătimaș al lumii apasă asupra ta, dar cuvintele Cuviosului sunt ferme: e vremea lepădării de sine. Și vremea pocăinței și a îngenuncherii la scaunul de spovedanie. „Acesta e înțelesul și capătul acestei judecăți milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu și spre toți oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei Sfinte Taine, iată spunem că ea lucrează la revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor”.[23]

Cuviosul a viețuit într-o epocă a ideologiilor și a rinocerizării. Astăzi vedem cum rinocerita își întinde aripa neagră asupra vieților noastre. Rinocerita este o plagă. Omul își pierde chipul dăruit de Domnul și se transformă în ceva hidos. Treptat, se strâng în haită cei care-și poartă hidoșenia la vedere, iar haita sfâșie tot ce nu-i al său. Iar Cuviosul ne spune să iertăm. „Dacă nu ierți, nici Dumnezeu nu te iartă. Și trebuie să iertăm la nesfârșit, pe toți, din toată inima”.[24] Duhul stăpânirii suflă epocii și societatea e segregată. Unii doresc cu tot dinadinsul să impună voința lor tuturor semenilor. Sunt intimidări, presiuni, tehnici de persuasiune. Cum să-ți păstrezi mintea nevătămată în mijlocul atâtor curse? Cuviosul iarăși spune că, după pilda iubitorilor de Dumnezeu, nu există primejdie sau moarte. Și să nu uiți că „Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăși sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii”.[25] Iar taina aceasta este suflarea ta de zi cu zi. Ea îți ține cugetul viu și ferește de urgii. „Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neîntreruptă; Mielul-Împărat stă mereu chezaș înaintea Tatălui, aducându-Se în Jertfă neîncetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sângele Mielului, al Însuși Arhiereului-Împărat, Iisus Hristos, dat de bună voie și neîncetat preț de mântuire pentru oameni, stând cu iubire și părtinire pentru lume, demult ar fi înecat Dumnezeu pământul în sângele oamenilor și l-ar fi ars cu foc, desfăcând de istov stihiile”.[26]

Și unii și alții suntem frați. Dar noi ne comportăm ca adversari, ca dușmani. Am fost angrenați într-o competiție din care ieșim sfâșiați. Mântuitorul pe toți îi iubește. Și vrea pe toți să-i mântuiască. Cuviosul amintește încă o dată despre marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om și cum să ne păstrăm echilibrul în acest timp al dezbinării și al rupturii care paște Biserica. Nimic politic nu-l deturnează de la cărarea Împărăției. Or, ceea ce creează fractura comunității eclesiale este derapajul politic. Tu ia aminte ca, nu cumva nemaiauzind glasul povățuitorilor luminați de Dumnezeu, să-ți însușești un grai străin pe care să-l consideri graiul Bisericii. „E foarte limpede – avem mărturia conștiinței fiecare – că de bunăvoie nu ne nevoim spre desăvârșirea noastră, de aceea îngăduie Dumnezeu încercările, ca prin răbdarea lor «ca de la Dumnezeu» să se împlinească ceea ce lipsește din nevoința noastră cea de bunăvoie”.[28]

Cuviosul subliniază apăsat ca soluții practice „schimbarea vieții” și „școala Crucii”. În rest, mulți flutură lozinci cu soluții idealiste. Dar nu există un fond pe care să se întemeieze o altă soluție. Răspunsul Cuviosului devine aici mai aspru, dar realist.spațiu„Nu avem o preoție eroică. Ea e angajată în obligațiile familiei și în nevoile veacului. (…) Nu avem o creștinătate luminată, creștinismul nostru prea adesea e o spoială pe dinafară în loc să fie un factor de adâncime, o temelie divină a persoanei noastre. Dovezi se găsesc la refuz. Școala, care e un lucru bun, dă rezultate rele; cum spune Sfântul Pavel: «știința îngâmfă». Rar găsești exemplare despre care să poți zice «adânc din cărți știa» și să le vezi petrecând în «adâncul smereniei» – cuvinte cu care a numit Sfântul Isaac desăvârșirea. Drept aceea, lasă să vie școala lui Dumnezeu peste toți, școala suferinței, școala Crucii, iar care nu vor să învețe aici, treacă în tabăra cealaltă, că nu-i oprim”.[29]

Răspunsurile Cuviosului Părinte Arsenie la neliniștile vremurilor noastre sunt radiografii pătrunzătoare ale vieților noastre. Desigur, ele nu sunt deloc comode și ușor de primit, fiindcă lovesc în chipul fals al personalității noastre. Preocuparea de căpătâi nu e supraviețuirea, ci creșterea făpturii celei noi „care s-a cam îngropat în țelina și pietrișul celei vechi”.[30] Zi de zi, clipă de clipă, lucrarea ascunsă să fie vie, neamestecată și neînțepenită în treburile și obligațiile veacului. Iar paza minții să fie lucrătoare în toată vremea, ca nu cumva să pătrundă în noi „sectarismul” și „îngustimile” care determină atitudine și râvnă omenești, prin împuținarea credinței în conducerea preaînțeleaptă a Providenței.[31] În tot acest iureș cotidian, cheia de boltă a înțelegerii evenimentelor tulburătoare în toiul cărora suntem prinși rămâne aceasta: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduiește ce să fie jos pe pământ, cu toți și cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ își iau plecarea”.[32]

[1] Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2015, p. 9.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 119.

[4] Ibidem, p. 83.

[5] Ibidem, p. 85.

[6] Ibidem, p. 86.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 87.

[9] Ibidem, p. 88.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 89.

[12] Ibidem, p. 94.

[13] Ibidem, p. 98.

[14] Ibidem, p. 100.

[15] Ibidem, p. 89.

[16] Ibidem, p. 101.

[17] Ibidem, p. 102.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, pp. 110-111.

[20] Ibidem, p. 111.

[21] Ibidem, p. 113.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 116.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p.123.

[26] Ibidem, p. 124.

[27] Ibidem, p. 123.

[28] Idem, Scrieri inedite, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2019, p. 264.

[29] Ibidem, p. 265.

[30] Ibidem, p. 266.

[31] Ibidem, p. 267.

[32] Ibidem, p. 119.

Sursa: Pemptousia

 

În scrisorile sale trimise cu diferite prilejuri, Sfântul Iosif Isihastul vorbește în multe rânduri despre cunoașterea de sine. Într-o lume în care părerea de sine a majorității oamenilor hrănește tot mai mult mândria, slava deșartă și iluzia cu privire la propriul sine, creștinii urmează un parcurs invers: se cunosc pe ei înșiși așa cum sunt și învață să se smerească, atrăgând asupra lor lucrarea harului dumnezeiesc.

Să te privești în oglinda sufletească exact așa cum ești, fără a-ți cosmetiza în vreun fel înfățișarea, reprezintă un gest riscant. Trăim într-un univers în care iluzia vinde, iar adevărul este considerat drept o marfă ieftină, expirată. Și cui îi mai pasă de adevăr, atâta timp cât iluzia a devenit atât de apropiată de realitate, atât de ușor de crezut, de acceptat, de utilizat? O minciună bine ticluită te poate amăgi pentru tot restul vieții, dar te va costa însăși viața. Viața ta interioară. Pentru că nu vei pătrunde niciodată în propria inimă dacă nu ești pregătit să înfrunți adevărul legat de tine însuți. Dacă nu ești pregătit să-ți vezi defectele, lipsurile, rănile sufletești; dacă nu ești gata să accepți că ai greșit, ai păcătuit, ai făcut mult rău și vei continua să-ți îndreptățești propria cădere, atunci vei hrăni în continuare iluzia despre tine însuți. Și nu vei reuși niciodată să-l biruiești pe cel viclean. Vrăj­mașul diavol va continua să-ți guverneze viața, să-ți influențeze gândirea, să-ți dicteze spusele, să-ți conducă faptele, chiar și în timp ce vei spune că Îl slujești pe Dumnezeu. Nici o minciună nu este mai ușor de acceptat decât cea cu care am ajuns să înlocuim adevărul. Sfântul Iosif Isihastul știa că începutul cunoașterii de sine este amar, dar, dacă nu îl înfruntăm și nu îl depășim, atunci vom rămâne în această stare grea a înșelării de sine și nu vom fi de folos nici nouă înșine, nici altora. „Cine l-a biruit pe diavol? Cel care și-a cunoscut cu adevărat boala, patimile și lipsurile pe care le are. Celui ce se teme de cunoaște­rea adevărată [...] nimic nu-i place decât să vadă numai greșelile celorlalți și să-i judece. Acesta nu vede la ceilalți calitățile, ci numai defectele, după cum la sine nu vede defectele, ci numai calitățile. Și aceasta este, cu adevărat, boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, aceea că nu recunoaștem unul altuia darul său. Unul este lipsit de multe, iar cei mulți le au pe toate. Ceea ce are unul nu are celălalt. Dacă recunoaștem acest lucru, vom dobândi multă smerenie. Dumnezeu Se cinstește și Se slăvește pentru că i-a încununat pe oameni în diferite feluri și a arătat diversitate în toate creaturile Sale. Nu este așa cum gândesc cei fără de lege, care vor să impună egalitate în creația dumnezeiască. Dumnezeu toate cu înțelepciune le-a făcut” (Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, trad. de pr. prof. Constantin Coman, București, Ed. Bizantină, 2003, pp. 33-34). Nevăzându-mă așa cum sunt, îi văd și pe ceilalți așa cum nu sunt. Îndreptățindu-mi greșelile, mă erijez în judecător suprem al celor făcute de alții. Dar dacă încep să cunosc, atunci știu că smerenia îmi este de folos. Știu că nu am făcut nimic bun. Știu că sunt înstrăinat de Dumnezeu și nevrednic de tot binele pe care El mi l-a făcut. Știu că oamenii pe care înainte îi judecam sunt cu mult mai buni decât mine.

Ispita părerii de sine

Odată ce ne-am început urcușul alături de Dumnezeu, ne încearcă multe ispite. Majoritatea sunt ușor de descifrat și, cu puțin efort din partea noastră și ajutorul neprețuit al harului lui Dumnezeu, le putem birui. Însă cea mai periculoasă ispită este cea care se hrănește din faptele noastre bune: părerea de sine. Este, cu alte cuvinte, opusul cunoașterii de sine. Când omul începe să se smerească, el își vede sufletul exact așa cum este - cu multe greșeli și păcate și foarte puține realizări, realizări de care nici nu este responsabil, acestea fiind mai mult daruri din partea lui Dumnezeu, pentru a nu ne înstrăina cu totul de El. Însă, de multe ori, chiar și oameni cu o viață creștină foarte intensă ajung să deraieze de pe această cale a cunoașterii de sine, ajungând pe drumul prăpăstios al părerii de sine. Mulțumiți de propriul canon de rugăciune, de postirea pe care o împlinesc, încântați de propriile lor fapte bune, le consideră drept scopuri în sine. Uită că au avut și au nevoie de harul dumnezeiesc pentru a le împlini, că, deși depun eforturi în acest sens, totuși meritul de a le fi realizat este numai al lui Dumnezeu și se mândresc cu ele. Atunci, cunoașterea de sine se transformă în părere de sine și demonii prind puteri asupra lor. În acest sens, Sfântul Iosif Isihastul spunea: „Este nevoie, mai întâi de toate, să te cunoști pe tine însuți, să știi cine ești cu adevărat, nu cine crezi că ești. Dacă ajungi la această cunoaștere de sine, devii mai înțelept decât toți oamenii. Cu astfel de cunoaștere ajungi la smerenie și primești harul de la Domnul. Iar dacă nu dobândești cunoaș­terea de sine și te încrezi numai în ostenelile tale, să știi că te afli departe de cale. Deoarece profetul nu zice: «Vezi, Doamne, osteneala mea», ci: «Vezi smerenia și osteneala mea» (Psalmi 24, 19). Osteneala este pentru trup, smerenia este pentru suflet, iar amândouă la un loc, osteneală și smerenie, sunt pentru omul în întregimea lui” (Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, p. 33). Este nevoie de exerciții ascetice, dar niciodată să nu ajungem să le considerăm scopuri în sine: ne pot conduce pe o cale foarte îndepărtată de Dumnezeu. De aceea, le vom lucra cu gândul că numai Dumnezeu ne poate ajuta să le împlinim și vom mulțumi de fiecare dată pentru că ne-a îngăduit să-I urmăm prin aceste mici eforturi.

Smerenia - cale către Dumnezeu

Punctul culminant al cunoașterii de sine este smerenia. Iar smerenia este permanentizarea stării de recunoaștere a propriei păcătoșenii, a propriei nevrednicii, a propriei neputințe. Fără această cunoaștere esențială, totul este clădit pe nisip în viața spirituală. „Nu câștigă cel deștept, nici cel de neam bun, nici cel care vorbește fără încetare și nici bogatul. Ci cel care este batjocorit și rabdă îndelung, cel care este nedreptățit și iartă, cel care este defăimat și tace, cel care se face pe sine burete de șters și șterge cu el tot ceea ce aude de la ceilalți, oricât de înțelept ar părea. Acesta se curățește și strălucește mai mult decât ceilalți. Acesta ajunge la măsuri mari. Acesta se hrănește din vederea tainelor dumnezeiești. [...] De la întuneric merge la lumină, de la necazuri la odihnă, de la tulburare la liman liniștit, de la război la pacea veșnică” (Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, p. 194).

Sursa: Ziarul Lumina

 

Notă: Pronia divină rânduiește sau îngăduie ca drumul spre mântuire să fie adeseori sinuos, iar liberul arbitru i-a condus pe mulți prin meandrele sincretismului sau ale ereziilor de diferite feluri, paradoxal, tocmai mânați de dorul de Dumnezeu, de dorința de a căuta Adevărul. Prin mila lui Dumnezeu mulți au descoperit în Domnul Iisus Hristos pe Mântuitorul și avem numeroase mărturii despre convertire la creștinism, dar mai ales la Ortodoxie. Prezentăm mai jos drumul către creștinism al unui evreu înflăcărat, un nou Pavel al zilelor noastre, dar și diferite trimiteri către articole despre convertiri recente la Ortodoxie. 

 

Despre Marcus Hoch, rabin
În Lehe, Bremen, anul 1830.

La începutul carierei mele ca profesor am fost un adept înflăcărat al iudaismului rabinic, care pe atunci era încă larg răspândit. Am încercat până la epuizare totală să respect faptele Legii, pentru a duce o viaţă curată, sfântă înaintea Dumnezeului meu. Încă de mic copil am înţeles că păcatul este o urâciune înaintea Celui Preaînalt. Tunetele de pe Sinai răsunau în constiinţa mea. Cuvântul puternic din gura Celui Atotputernic, potrivit căruia "blestemat este cine nu ţine Legea", m-a aruncat la pământ încă de pe atunci. Ca nişte litere de foc era scris în inima mea: "Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt!Dumnezeu este un Dumnezeu drept, care urăşte păcatul şi în prezenţa Căruia pot sta doar cei care au inima curată şi sunt eliberaţi de păcat, trăind numai pentru El." Oricât efort depuneam, nu am găsit pacea. Înviorarea după care tânjeam atât de mult era departe, foarte departe.

M-am adâncit în meandrele încâlcite ale subtilităţilor rabinice, m-am implicat într-un lanţ de mii
de lucruri mărunte, am încercat din toate puterile să obţin iluminare într-o direcţie sau alta, dar doar m-am rătăcit şi mai mult în labirintul în ale cărui pasaje întunecate nu pătrundea nicio rază de lumină. Cu timpul, acest efort a devenit pentru mine un mare chin. Zelul care m-a înflăcărat în tinereţea mea - a fost un zel care m-a orbit - s-a răcit tot mai mult când am înţeles că maximele rabinilor - cei de mai demult şi cei mai recenţi - nu au fost drepte faţă de Cuvântul preasfânt al lui Dumnezeu. Am înţeles că încredinţarea lor, conform căreia calea lor ar duce la adevăr, era o încredinţare goală.

Aveam aproximativ 25 de ani când am înţeles acest lucru cu multă durere. Simţeam că îmi fuge pământul de sub picioare şi nu mai aveam nimic care să mă susţină. Stăteam pe un morman de ruine, cu inima frântă, aroape de sinucidere din cauza chinului interior. În acea vreme eram profesor într-un oraş german, unde aveam în jur de douăzeci de studenţi în grijă, studenţi pe care trebuia să îi ajut să devină buni bărbaţi israeliţi. De Sabat ţineam prelegeri publice despre scrierile sfinte ebraice. Toate acestea m-au adus într-o stare îngrozitoare. Trebuia să predic şi să susţin idei faţă de care inima mea se apăra şi le găsea goale şi inutile. Nu aveam voinţa, de fapt îmi era imposibil, să îmi ascund lupta interioară. M-am întâlnit atunci cu câţiva oameni care se numeau creştini, pentru a discuta diverse subiecte ştiinţifice, însă uneori discuţia aluneca şi asupra "Vechiului Testament". Unii dintre ei studiau teologia, alţii erau profesori. Ei atacau Cuvântul revelat al lui Dumnezeu în cel mai respingător mod posibil. Prin ei am ajuns să cunosc teologia critică la adresa Bibliei a lui De Wette, Eichhorn, Dinter şi alţii. Nu a durat mult şi am ajuns un susţinător înflăcărat al iudaismului "modern"; am devenit un raţionalist. "Am fost trădaţi!", le-am spus oamenilor noştri, "îngrozitor de trădaţi! Talmudul și Poskim [interpretările practice rabinice ale Legii, n.red.] sunt pline de greşeli", şi aşa mai departe. Furtuna spirituală din inima mea nu s-a astâmpărat însă. Ea a vuit în continuare şi libertatea mult dorită se lăsa în continuare aşteptată. Mai în-tâi m-au ţinut legat lanţurile superstiţiei. Acum erau cele ale necredinţei, făurite de mâini blasfemitoare, de nebuni care spuneau: "Nu există Dumnezeu!"

Când am analizat din nou toate aceste presupuse contraziceri şi lucrarea acestor oameni fără Dumnezeu, am tremurat şi am început lupta împotriva acelor tăgăduitori fără ruşine ai Creatorului. Nu ştiam cu ce arme puteam câştiga biruinţa, astfel că m-arn aflat într-o situaţie îngrozitoare. M-am simţit ca un întemniţat, tânjind din greu după suflul vieţii. Tânjeam după eliberare şi speram ca misterul să se rezolve, dar mâna care urma să mă conducă în portul  

sigur al păcii era absentă. Lumina pe care o căutam în toate scrierile oamenilor s-a dovedit a fi întuneric. Erau rezervoare fisurate, iar sufletul meu uscat, aproape de moarte nu a găsit în acestea apa vieţii.

MÂNA OCROTITOARE A
PUTERNICULUI DUMNE-
ZEU AL LEGĂMÂNTULUI
PĂRINŢILOR MEI ERA
ASUPRA MEA. DRAGOS-
TEA LUI VEŞNICĂ A FOST
CEA CARE M-A OCROTIT
DECĂDERE.

Uneori stăteam noaptea întreagă pe podeaua goală. Îmi chinuiam trupul, mă consumam de dorinţă,

plângeam tare. Evreii în vârstă m-au considerat un sfânt când au aflat de aceste trăiri, iar evreii moderni mi-au spus: "Nu fii aşa de prost!" Au fost ani de zbatere interioară şi teamă, iar adesea am fost aproape de disperare. Numai harul şi mila lui Dumne-zeu, pe care atunci nu Îl cunoşteam încă, m-au ţinut în viaţă şi cu mintea întreagă în mijlocul acestui zbucium interior cumplit. Mâna ocrotitoare a puternicului Dumnezeu al legământului părinţilor mei era asupra mea. Dragostea Lui veşnică a fost cea care m-a ocrotit de cădere. M-am rupt cu forţa din cercul care mă înconjura şi am stat de unul singur. Speculaţiile omeneşti îmi umpluseră mintea, în timp ce inima mea a rămas goală.

În Bremen am auzit pentru prima oară o mărturie puternică a învăţăturii crestinilor, Întreaga mea inimă s-a apărat împotriva acesteia. Pământul de sub picioarele mele ardea şi am fugit, ferm hotărât să nu mă întorc niciodată. Ceea ce auzisem acolo a fost ca un spin în inima mea. Capitolul 53 al profetului Isaia şi alte pasaje din Lege şi profeţi au fost însă prea puternice pentru a le putea uita sau ignora. Îndoiala vuia în mine, iar întrebările - "Dacă toate acestea sunt Într-adevăr adevărate? Dacă creştinii au dreptate?" - nu îmi dădeau linişte. După câteva săptămâni nu am mai rezistat. Tânjeam atât de mult după certitudine, iar aceasta prin marea sursă a întregului adevăr, Sfânta Scriptură. Am început să citesc Noul Testament şi să îl compar cu Vechiul Testament. Atunci mi s-au deschis în mod minunat ochii. Am descoperit marea taină a mântuirii. În ceea ce Dumnezeu spunea în Vechiul Testament mă chema o voce. Am auzit vocea lui Dumnezeu prin Moise şi profeţi, iar ea îmi spunea: "Isus Cristos cel răstignit este  adevăratul Mesia, adevăratul Izbăvitor al Israelului şi al oricărui om, al Cărui Nume este Iehova Tsidkenu (vezi Ier. 23,5-6), Domnul Neprihănirii." În special capitolul 9 din Faptele Apostolilor [convertire a lui Saul din Tars] a fost o experienţă de trezire. După multă luptă şi rugăciune fierbinte am înţeles că Isus este sursa mântuirii şi a vieţii veşnice pentru toţi cei care sunt curăţiţi de vină şi de murdăria păcatului prin sângele Lui puternic, pentru cei care, prin El, Îi pot spune lui Dumnezeu "Ava, Tată". Am văzut că credinţa în Dumne zeul triunitar este biruinţa care a învins lumea.  Nu am putut tăcea, fiindcă inima mea era atât de plină. Am gustat prietenia lui Dumnezeu, eram atât de plin de bucurie, încât trebuia să proclam: " Măntutiorul meu trăieşte!" Le-am spus aceasta studenţilor mei. Am vorbit în familiile evreieşti. Tare şi public am lăudat temelia tare a nădejdii mele, minunata făgăduinţă cu care m-a asigurat gura unui Dumnezeu puternic al legământului: "Fii sigur! Toate păcatele tale sunt iertate, vina ta este plătită şi anulată prin marea şi unica jertfă de ispăşire, prin Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii. "

Aceasta este relatarea lui Marcus Hoch cu propriile lui cuvinte. Marcus Hoch s-a născut în data de 12 ianuarie 1812 la Neubruck (Posen), unde tatăl său slujea ca rabin. De la o vârstă foarte fragedă, el a fosttrimis de tatăl său la o şcoală, unde a învăţat limba ebraică; la opt ani o stăpânea. Mai târziu, el a studiat Talmudul. În anul 1835 s-a mutat la Lehe, în apropiere de Brernerhaven, unde a slujit ca rabin pentru comunitatea evreiască. O sete arzătoare după adevăr şi studierea cu seriozitate a Vechiului şi a Noului Testament l-au făcut ca în cele din urmă să Îl găsească pe Mântuitorul. În anul 1838, Marcus Hoch s-a alăturat oficial Bisericii creştine, iar în data de 9 decembrie 1839 a fost botezat de Ludwig Miiller.' Credinţa sa în Domnul Isus Cristos a dus la înstrăinare a de rudele sale, iar foştii membrii ai comunităţii sale i-au devenit duşmani înverşunaţi. Mântuitorul a fost pentru el mai mult decât tată şi mamă, fraţi, surori şi prieteni. Cu seriozitate şi în mod neobosit, Hoch L-a propovăduit pe Mesia propriului său popor. 

El a călătorit prin nordul Germaniei pentru a le predica evreilor crucea, cu multe necazuri, privaţiuni, pericole şi persecuţii. În anul 1845, Marcus Hoch a emigrat în America, unde a lucrat ca misionar printre evreii din New York și Philadelphia. În acea vreme, el era cunoscut sub numele de Iohn Neander, numele pe care l-a luat la botezul său (Neander înseamnă "om nou"). În anul 1846, Marcus Hoch (John Neander de acum) a fost ordinat ca evanghelist de către Biserica Reformată Olandeză. În acelaşi an s-a căsătorit cu Susanne Dobler, din Baltimore. În anul 1853 a înființat în Brooklyn Prima Biserică Prezbiteriană Germană, căreia i-a slujit cu credincioşie ca pastor până când a fost chemat în slava veşnică în data de 6 noiembrie 1885. În anul 1854, Ioseph Schereschewsky- din Hamburg a călătorit la New York. El avea scrisori de recomandare către Neander. Neander a fost unul dintre mai mulţi creştini evrei care şi-au mărturisit credinţa lui Schereschewsky, Înainte ca acesta să se convertească în anul 1855.³

Neander a fost fără îndoială un om excepţional. El cunoştea pe de rost o mare parte a Bibliei ebraice şi era foarte versat în Talmud. Era din toate punctele de vedere un cunoscător al teologiei evreieşti. La fel ca apostolul Pavel, el avea o dragoste fierbinte pentru fraţii săi de trup. Simţea o mare durere din cauza "maramei" care le acoperea ochii (vezi 2 Cor. 3,16). Nu ştim câţi oameni a condus acesta la Mesia, dar ştim că fraţii şi surorile sale din America îl preţuiau datorită evlaviei, a cunoştinţelor şi a bunătăţii sale. El a fost un bun şi elocvent predicator; avea un intelect energic, cu care îşi captiva ascultătorii, îi convingea de adevăr şi îi câştiga pentru Cristos. A fost un adevărat păstor pentru biserica sa şi nu s-a ferit de niciun efort sau jertfă pentru binele acesteia. Îi numea "copiii mei" şi era tatăl lor spiritual. Iohn Neander era blând şi îi iubea pe săraci. El avea o credinţă adâncă, de copil. La înmormântarea sa în data de 10 noiembrie 1885 au venit peste două mii de persoane. Înaintea sa a plecat în veşnicie soţia sa iubită, cu care a fost căsătorit timp de 24 de ani, precum şi doi dintre cei cinci copii pe care Domnul i-a dăruit acestei familii. 

Preluat din „Stiri din Israel” nr.7/2021

• Tradus şi publicat cu aprobarea Messianic Good News, ţohannesburg, South Africa, messianicgoodnews.org. Acest articol urmăreşte scurta biografie scrisă de lohn G. Hehr, care a apărut în ediţia din octombrie 1925 a "Zions Freund". Este o versiune preluerată a traducerii din engleză de Riv-
  kah Nessim.
•  

Convertiri contemporane la Ortodoxie - Basilica

 

 

Parlamentul European a dezbătut și adoptat raportul pro-avort și pro-genderist inițiat de eurodeputatul croat Predrag Matic (grupul Socialist). Raportul Matic a fost adoptat cu voturile Socialiștilor, Comuniștilor, Verzilor, grupului Renew Europe (din care fac parte eurodeputații „de dreapta” USR-PLUS) și al unei părți din Partidul Popular European (altă „dreaptă politică” de operetă). Grupurile ECR/Conservator și ID/Eurosceptic au votat contra, plus circa 3/4 din grupul PPE.

Surprinzător, eurodeputații români care și-au exprimat votul a fost majoritar contra Raportului, reprezentanții PNL, UDMR, PMP, plus Maria Grapini (Soc) și Cristian Terheș (ECR) votând împotriva adoptării. Pe fondul absenței europarlamentarilor PSD, prezenți în sală dar fără a vota, unicii care au votat pentru raport au fost USR-PLUS.

Principalele probleme pe care le-am sesizat în cuprinsul documentului adoptat:

• este de un radicalism de stânga fără de precedent, ridicând la rang de drept fundamental avortul și condamnând orice opreliște în calea acestuia, fie ea legală, administrativă sau obiecția pe motive de conștiință a personalului medical. Subliniem că la nivel internațional este recunoscut și protejat dreptul la viață, iar nu „dreptul la avort”, care nu este prezent în niciun instrument obligatoriu de drepturile omului;
• promovează noțiunea de „drepturi sexuale și reproductive” care nu există ca atare în legislația internațională ci este preluată din agenda organizațiilor pro-avort;
• solicită statelor să asigure acces universal la educația sexuală tuturor copiilor, începând cu școala primară și ignoră complet autoritatea părintească;
• încalcă tratatele de funcționare ale UE prin imixtiunea în competența exclusivă a statelor membre cu privire la definirea și gestionarea sistemelor de sănătate și a opțiunilor de politică în materie de sănătate și educație;
• prezintă denaturat aspirații ale adulților ca „drepturi”; spre exemplu „dreptul de a avea un copil”, care nu este nicăieri prevăzut în legislația internațională în materie;
• pledează pe lângă Comisia Europeană pentru ca fondurile UE să fie astfel instrumentalizate încât să favorizeze opinii ideologizate și controversate;
• deși pretinde că privește femeia și drepturile acesteia, maternitatea este menționată în doar 4 alineate ale raportului, în timp ce „drepturile sexuale și reproductive” sunt menționate de peste 100 de ori;
• este complet părtinitor și utilizează un limbaj extrem de provocator care pledează fără ocolișuri pentru o abordare conflictuală în chestiuni sensibile, folosind la adresa oponenților termeni negativi.

Deși Parlamentul European nu are putere de legiferare nici la nivel unional și cu atât mai puțin național, Raportul Matic este încă o declarație de atitudine politică pro-avort și indică ce valori stau la baza actualei construcții pan-europene.

Am realizat o analiză juridică a celor mai problematice aspecte ale raportului. Vă invităm să o descărcați în format pdf de aici.

 

 

Patriarhul Daniel a răspuns la întrebările primite de la tinerii participanți la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna, la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului 2021. Cea de a doua s-a referit la lupta tinerilor de azi cu duhul lumii. La ce ne împotrivim, de fapt, și cum să o facem? Patriarhul a răspuns că rezistența prin credință și cultură este cheia, iar credința să nu fie simplă convingere intelectuală, ci relație vie cu Dumnezeu.

Întrebarea Monicăi Drăgan, studentă în Elveția:

• Nicolae Steinhardt spunea: „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată”. În contextul istoric actual, care este valul căruia noi, generația de azi, trebuie să ne împotrivim și cum trebuie să facem acest lucru?

Părintele patriarh i-a răspuns, printre altele:

• „Rezis­tența prin credință și cultură este foarte necesară.”

• „Noi, când suntem între­bați «De ce crezi în Dumnezeu?», răspundem: «Pentru că m-am hotărât să trăiesc veșnic»”.

• „Credința nu este o simplă convingere intelectuală, este o relație eternă cu Dumnezeu Cel veșnic viu și această relație începe prin Botez.”

• „Viața veșnică nu este viața de după moarte, ci este viața ca relație a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic viu.”

• „Deci este mare nevoie, când ne asaltează ideologii ateiste, să ne întărim și mai mult credința. Și credința se întărește nu doar printr-o crispare voluntaristă, ci mai ales prin rugăciune.”

• „Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții, nu prin alte forme de secularizare.”

Redăm în continuare răspunsul integral oferit de Patriarhul Daniel la cea de a doua întrebare primită la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna. Intertitlurile aparțin redacției.

---

Răspunsul patriarhului la a doua întrebare primită la Congresul Studențesc Aniversar de la Putna

Valul acum este o slăbire a cre­dinței, o revenire spre forme mai subtile de ateism, de aceea, rezis­tența prin credință și cultură este foarte necesară.

Atunci când slă­bește credința în societate și când se îngustează orizontul spiritual al oamenilor și totul este redus la existența biologică și telurică, este mare nevoie să ne reamintim cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 11, 25). Deci cre­dința este izvor de viață veșnică. Noi, când suntem între­bați „De ce crezi în Dumnezeu?”, răspundem: „Pentru că m-am hotărât să trăiesc veșnic”.

De aceea, credința nu este o simplă convingere intelectuală, este o relație eternă cu Dumnezeu Cel veșnic viu și această relație începe prin Botez. Noi, când botezăm un copil, nu botezăm un „mormoloc”, ci o persoană. De aceea, copilul de patru-șase săptămâni are un chip și i se dă un nume și se pune în relație cu Persoanele divine și eterne ale Sfintei Tre­imi. Aceasta înseamnă a fi botezat în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh: a plonja, a se adânci în iubirea Tatălui, a  Fiului și a Sfântului Duh.

Cuvântul „botez” în limba greacă înseamnă „afundare”. [Copilul] este afundat în intimitatea iubirii Preasfintei Treimi. Și asta se vede în comportamentul copiilor după Botez. Sunt mai pașnici, mai liniștiți. În Banat, masa care se oferă după botez se numește „omenie”. Pentru că acesta, copilul botezat, este un deplin.

Noi nu amânăm după botez nici mirungerea (sau confirmarea de la catolici), și nici împărtășirea, ci în aceeași zi se botează, se mirunge cu darurile Duhului Sfânt și se împărtășește copilul. Este mebru deplin al Bisericii lui Hristos. E pus în relație cu iubirea Preasfintei Treimi.

Viața veșnică nu este viața de după moarte, ci este viața ca relație a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic viu. Ultimul articol din Crez este: „Aștept învierea morților; Și viața veacului ce va să fie”. Dacă nu ar fi acest articol, atunci Crezul s-ar reduce la o simplă morală. Dar noi nu cultivăm simple convingeri intelectuale, ci o relație de iubire eternă.

Cum sună formula liturgică? „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” Deci eu trebuie să trăiesc veșnic ca să pot, în veșnicie, să laud pe Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – acum, adică în această viață, și pururi, adică totdeauna, și în vecii vecilor. De aceea, Biserica este arvună a vieții veșnice. Toate ideologiile duc pe om până la mormânt. Ultimul lor cuvânt este moartea. La noi, ultimul cuvânt este învierea de obște și viața veșnică.

Deci este mare nevoie, când ne asaltează ideologii ateiste, să ne întărim și mai mult credința. Și credința se întărește nu doar printr-o crispare voluntaristă, ci mai ales prin rugăciune, rugăciunea în biserică și rugăciunea particulară și rugăciunea scurtă, rostită, așa cum au unii tineri, cu mici metaniere pentru mireni: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Anul viitor este Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și în a fiecărui creștin în Patriarhia Română și Anul comemorativ al Sfinților Isihaști: Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Este foarte importantă rugăciunea. Sfântul Isaac Sirul spune: „Iubirea curată se naște din rugăciune”, pentru că, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama, rugăciunea nu este numai activitate umană, este și lucrarea lui Dumnezeu în omul care se roagă.

Când omul se roagă, Dumnezeu răspunde strecurând iubirea Sa smerită și milostivă – nu orgolioasă și posesivă – în sufletul celui care se roagă. Cineva spunea că, dacă, după ce te-ai rugat, nu simți pace și bucurie în suflet, înseamnă că ori nu te-ai rugat îndeajuns, ori nu ai fost atent când te-ai rugat și trebuie să mai continui până când simți pace și bucurie în suflet.

Aceasta arată de ce toate întrunirile tineretului ortodox conțin și o parte de experiență liturgică, de relație directă cu Dumnezeu.

Acum sunt curente, ideologii, cum au fost tot timpul, au fost vremurile grele ale comunismului, când singura instituție din România care în mod deschis afirma că Dumnezeu există a fost Biserica.

Și-mi aduc aminte, când eram student la Sibiu, că mergeam la Nicula și acolo veneau credincioși, pelerini din toată țara. Plecau pe jos cu o săptămână înainte. Se opreau în fiecare sat, unde făceau un popas, făceau rugăciune și apoi erau cazați la familii credincioase.

Aveau o cântare foarte frumoasă, cu un refren foarte frumos. Refrenul spunea așa: „Ajută-ne, Măicuță, să ne rugăm mereu, / Să credem totdeauna că este Dumnezeu”. Și, când ziceau că este Dumnezeu, băteau și cu piciorul tare, ca să audă cei care nu prea iubeau aceste manifestări.

Cântau toată noaptea. Și noi, ca studenți, am primit de la popor acest entuziasm al unui popor în stare de rugăciune și s-a transmis ca o încurajare. În timpul comunismului, unii părinți nu prea voiau să dea voie copiilor să meargă la Teologie. Unul zicea: „Nu te duce la Teologie. Mergi să te faci medic, cu acești comuniști viitorul este în trecut”. Și mamele mai ales spuneau: „Nu-nu, lasă, că Dumnezeu îi ajută și va trece prin toate greutățile!”

Pe scurt, trebuie să ne împotrivim prin rezistența aceasta a practicii credinței și a unei culturi creștine profunde. Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții, nu prin alte forme de secularizare.

De aceea, noi spunem că în Biserică nu avem decât tineri de vârste diferite, pentru că tinerețea nu se măsoară cu vârsta biologică, ci cu intensitatea entuziasmului. Sunt oameni în vârstă foarte entuziaști în ceea ce privește susținerea activităților misionare ale Bisericii și sunt tineri apatici, parcă ar fi mai rău decât bătrânii neputincioși din punct de vedere fizic.

Deci, trebuie să avem totdeauna speranță, să avem dialog și să nu ne gândim totdeauna dacă avem majoritate sau nu avem, ci dacă avem dreptate sau nu, dacă ne aflăm în adevăr și în dreptate și dacă dorim binele țării noastre și al poporului nostru, și nu doar un aranjament pentru un succes personal, individual.

Într‑o perioadă de grea încercare, ne spune Sfânta Scriptură, sub influențe străine în Israel, prin căsătoria regelui evreu cu o regină venită din altă țară, din Fenicia, a fost schimbată credința tradițională într‑un singur Dumnezeu cu idolatria și se închinau foarte mulți zeului Baal. Atunci, Sfântul Proroc Ilie a fost singurul om în vremea aceea care s‑a împotrivit în mod deschis familiei regale și se cunoaște toată istoria: cum s‑a rugat și s‑a închis cerul trei ani și șase luni și nu a mai plouat. A fost o atenționare din partea lui Dumnezeu pentru rătăcirea poporului. La un moment dat, aproape deznădăjduit, sau foarte întristat că era singurul luptător, Sfântul Proroc Ilie i‑a spus lui Dumnezeu: „Doamne, eu am rămas singur fidel”. Și Dumnezeu i‑a răspuns: „Nu ești singur, mai există încă 7.000 de bărbați care tainic au păstrat credința și nu s‑au închinat lui Baal”, zeului străin. Există o manifestare uneori a fidelității în mod manifest, deschis, și există o fidelitate, o credincioșie, o rămânere în convingerile puternice și în dorința de realizare a unui ideal într‑un mod mai discret.

De aceea, nu întotdeauna oamenii au aceeași manifestare, chiar și când au același ideal. În timpul comunismului au fost mulți oameni care au avut o credință puternică și au rezistat în timpul persecuțiilor și în timpul tratamentului foarte inuman din închisori, dar aceștia nu avuseseră înainte manifestări de prea multă evlavie. Nu erau atât de practicanți, dar și‑au păstrat convingerile profunde chiar dacă nu manifestau în exterior tot ceea ce simțeau.

Deci, în privința aceasta sunt și tineri care poartă un ideal nu totdeauna exprimat și articulat suficient, dar care este într‑o stare latentă sau într‑o stare de posibilă manifestare atunci când sufletul este stimulat de alți tineri.

De aceea, așa cum spunea Sfântul Ioan Damaschinul, „cărbune din cărbune se aprinde”. Dacă ai prieteni credincioși, ai prieteni iubitori de Dumnezeu și de popor, atunci ei îți transmit flacăra credinței încetul cu încetul, nu neapărat printr‑o îndoctrinare, ci prin prezență și prin modul de a fi.

Există posibilitatea de a‑i influența pe cei din jur prin cuvânt și prin tăcere, dar contează foarte mult modul de a fi prezent și modul de a simți.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că, înaintea Predicii de pe Munte, se spune că Iisus Hristos, deschizându‑Și gura Sa, a început a învăța. Și [Sf. Ioan Gură de Aur] zice: „Vezi că El învăța și altfel decât prin cuvânt”. Învăța numai prin faptă, prin prezență, prin vindecări și prin prezența sfințeniei Lui. Când a scos demonii din oamenii posedați din Gadara nu a scos nici un cuvânt, El nu a vorbit cu demonii sau cu oamenii demonizați. Dar demonii din oamenii demonizați au zis: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, de ce ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?”

Păi, dacă nici nu i‑a certat, cum i‑a chinuit? Prin prezență. Prin contrastul dintre sfințenia Lui, prin contrastul dintre bunătatea Lui și răutatea demonilor. Deci, starea sufletului uneori contează mult mai mult, uneori mai mult decât cuvântul. Există multe feluri de a învăța unii de la alții și de a ne sensibiliza.

Închei răspunsul la această întrebare reamintind ce a fost după Revoluția din Decembrie 1989. Ce s-a întâmplat cu tineretul nostru, care nu a făcut Religie în școală? De unde au învățat ei să rostească „Tatăl nostru” în plină stradă, să îngenuncheze, să spună „Cu noi este Dumnezeu”, dacă ei nu au fost învățați la școală? Bunicile și mamele și preoții de parohie, în mod discret, i-au educat.

Uneori pe ascuns au fost botezați o mulțime de copii și de tineri, mai ales când părinții lor ocupau funcții administrative și, ca să nu piardă funcțiile respective, nu arătau că sunt credincioși fervenți. Și atunci bunicile și rudele au botezat copiii. Acești tineri au fost după Revoluție atât de entuziaști, încât – fiindcă tot ne aflăm într-o mănăstire – monahismul românesc a cunoscut o înnoire cu totul neașteptată. S-a înființat zeci și sute de schituri și mănăstiri noi până în anul 2000, când s-au obținut vizele pentru Occident. Atunci o mulțime de tineri au plecat afară, pentru că erau dornici să cunoască Occidentul după atâția ani de restricții. Acest tineret de după schimbările din 1989 au avut un entuziasm rar întâlnit la alte țări. Mulțimea tinerilor s-a organizat în asociații de tineret, cu un entuziasm deosebit. Arată că știu să răspundă chemării acești tineri.

O mulțime de tineri care lucrează la Strasbourg, în Franța, în instituțiile europene – chiar și la Bruxelles, dar la Strasbourg mai mulți – merg în fiecare duminică la parohia ortodoxă românească de acolo. Și cineva întreba: De ce tinerii români sunt atât de evlavioși? Și atunci i s-a spus: „Noi suntem prima generație care a beneficiat de ore de Religie”.

Noi ne-am luptat foarte mult să reintroducem ora de Religie. Am adus două volume, acordul dintre stat și Biserică privind ora de Religie în landurile germane și am arătat ministrului învățământului de atunci, care era cam sceptic, și i-am spus: „Nu trebuie să luăm exemplul Franței laice, ci exemplul Germaniei, care are ore de Religie în școlile de stat și este și mai dezvoltată economic decât Franța”. Și atunci a zis: „Da, dacă asta ajută…” „Ajută, da.” A fost o lucrare extraordinară. Dar a fost nevoie de 30.000 de profesori de Religie. Și atunci s-au făcut secții noi, care nu au existat niciodată în istoria învățământului românesc. Pe lângă Teologie Pastorală, s-au înființat secții de Teologie Didactică, care urmau să formeze profesori de Religie.

S-au mai adăugat după aceea Teologie și Asistență Socială și Teologie și Artă Sacră, pentru formarea de restauratori de icoane și de carte veche bisericească. Deci entuziasmul acela a arătat că există, după o perioadă de restricții, de suferință,  și dorința de a răspunde chemării lui Dumnezeu la libertate. Problema mare în perioada comunismului era întrebarea aceasta: „Cum obținem libertatea?” Acum, problema cea mai mare a noastră, a tuturor, este „Ce facem cu libertatea noastră?” Nu cum o obținem, ci ce facem cu ea: ne apropiem mai mult de Dumnezeu, sau ne îndepărtăm? Suntem mai umani, mai buni, mai milostivi, sau suntem mai egoiști? Este dreptul la întrebare și gândire.

Mulțumim.

 

Sursa: Basilica

 

 

Nevoia ontologică a omului de Dumnezeu

Pandemia de Covid-19, pe lângă faptul că a îngenuncheat sisteme medicale dintre cele mai bine organizate și performante și a falimentat economii și domenii variate de activitate, a produs și profunde mutații sociale, morale și spirituale. Acestea se observă și vor persista îndelung, producând efecte adânci, la nivelul persoanei umane și al societății, în întregimea ei.

Predicția lansată încă de la începutul ei, potrivit căreia va crește numărul di­vor­țurilor, a fost una dintre cele care s-a împlinit deplin. Familiile, soții, părinții și copiii au tre­cut printr-o perioadă dificilă, în care au fost cu toții solicitați să-și exerseze credința și nădejdea, dragostea și răbdarea.

Dacă pentru soții între care existau dragoste și respect, perioada de izolare impusă a fost una benefică, ajutându-i să se cunoască mai bine și să petreacă mai mult timp unul în compania plină de iubire a celuilalt, pentru soții la care lipseau aceste virtuți, perioada recentă a fost una de grea încercare, până la limita suportabilității. Amenin­țările, violența domestică, verbală și fizică, decizia și hotărârea de a pune capăt relației într-un mod cât mai rapid au crescut în frecvență și intensitate.

În mod similar, pentru părinții responsabili și iubitori, aceeași perioadă de timp a constituit un timp al cunoașterii și apropierii, o vreme benefică educației și unei vieți de familie și spirituale înal­te. Pentru cei lipsiți de dragoste și îngăduință, însă, ea a fost un blestem, pă­rinții nemaitolerându-și copiii; copiii, nemaisuportându-și pă­rin­ții și epuizându-se în certuri și conflicte greu de conciliat și de uitat.

Mai mult chiar, pentru fiecare în parte și în funcție de valorile pe care le cultivă în viață, perioada pandemiei a fost o ocazie de introspecție, de adâncă me­ditație asupra propriei ființe, a sensului și scopului vieții, a rostului și țintei ei. Persoanele profund religioase au avut ocazia să își facă o autoevaluare duhovnicească, să constate scăderile și imperfec­țiunile și, în timpul mai larg de care au dispus, să încerce să le îmbunătățească, prin rugăciune stăruitoare, prin cultivarea, în propria existență, în familie și în cercul larg de persoane cu care au interacțio­nat, a unor virtuți și valori morale înalte: dragostea, bunătatea, blândețea, îndelunga răbdare, iertarea etc.

Pentru alții, aceeași perioadă a fost un timp al lipsei de sens și de motivație, de paralizantă trândăvie și tristețe, de delăsare morală și regres spiritual. Așa se face că statisticile de dată recentă apreciază că peste 40% din români au suferit, în același timp, de afecțiuni psihice ușoare, moderate sau severe, cei mai mulți dintre aceștia fără a solicita sprijin din partea celor capabili să-l ofere: familie, prieteni, colegi, duhovnici, psihologi, psiho­terapeuți sau psihiatri.

La unii, ridicarea restricțiilor sau a privațiunii a lăsat în urmă o profundă lipsă de motivație și sens, de adevărat gol existențial sau eșec ontologic. Iar cauza ultimă a tuturor acestor stări de vid al vieții, de tristețe sau depresie ontologică o constituie îndepărtarea, ba chiar abandonarea adevăratelor valori morale ale vieții și a credinței în Dumnezeu, fără de care omul a rămas fără rădăcini și sens spiritual înalt.

Omul credincios a trecut altfel prin această perioadă de încercare, având permanent încredere în atotînțelepciunea lui Dumnezeu, știind că El nu îngăduie să se întâmple nici un lucru lipsit de sens, ci pune stavilă răului, la momentul cel mai potrivit, și că din perspectiva mântuirii, toate evenimentele vieții, atât cele fericite, dar și cele dureroase, au ca scop creșterea și călirea spirituală. Iar o vorbă profundă spune că doar lucrurile care ne produc suferință și ne provoacă durere ne educă. Pentru că atunci când suntem sănătoși și fericiți, suntem preocupați de modul în care putem să înmul­țim izvoarele fericirii noastre și să intensificăm durata și amăgirea lor.

Când vin vremuri de încercare, când constată vulnerabilitatea și efemeritatea condiției sale umane, omul are ocazia să stea de vorbă cu sine, să se redescopere cu adevărat pe el însuși și să-și convertească viața din registrul material, în orizontul și lumea spirituală. Însă chiar și atunci și pentru mulți, buna intenție durează atât cât se abat în viață norii întune­coși ai încercărilor, pentru că, odată cu împrăștierea lor, se reîntorc în granițele firii lor, în obiceiurile și rutinele de altădată.

Golul existențial și vidul ontologic - efecte ale lipsei omului contemporan de sens

Deși pandemia pare a se fi temperat, că a plecat și continuă să se îndepărteze, a lăsat în locul ei un gol și a căscat o prăpastie în sufletul omului: a lipsei de a trăi viața cu bucurie, a sentimentului de inutilitate, de lipsă de vlagă și de sens, ce deschid larg porțile tristeții, care, pare, la rândul ei, a înghiți, încet-încet, această lume.

Credința noastră ortodoxă, prin glasul și cuvântul cu putere multă al Sfinților Părinți, de Dumnezeu luminați și inspirați, a cunoscut și demascat acest duh viclean și, în același, timp, a oferit mijloace dintre cele mai eficiente de împotrivire față de „urâtul” vieții, față de atacurile perfide ale acestei patimi.

Literatura noastră creștină vorbește astfel despre o tristețe „bună și mântuitoare”, urmare a păcatelor noastre, săvârșite cu voie sau inconștient. Aceasta conduce la părerea de rău pentru clipele din viață în care am slujit patimilor și produce în sufletul râvnitor acea stare de „doliu spiritual”, de „străpungere a inimii” și pocăință; dă naștere „plânsului de bucurie făcător” și izvorăște în „lacrimile pururea curgătoare și de mântuire aducătoare”.

Însă total opusă acesteia este tristețea cea „rea și păcătoasă”, care tulbură și zguduie întreaga ființă umană, trup și suflet, o aruncă în ghearele disperării și ale deznădejdii. Iar unele dintre cauzele generale ale ei au fost surprinse cu deosebit spirit de discernământ de Părinții spiri­tua­lității noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul identifica între acestea: iubirea păcătoasă de noi înșine (filavtia), prin care căutăm să ne producem și să ne intensificăm plăceri personale și egoiste, ceea ce conduce, foarte adesea, la sentimentul de frustrare, când poftele și dorin­țele noastre, cele mai multe legate de lumea materială și de trup, nu ni se împlinesc. Atunci omul își simte neputința, incapacitatea de a-și amplifica aceste plăceri, ceea ce îl aruncă în brațele tris­teții și în oceanul depresiei.

Depresia între somatic și spiritual, între organic și existențial

Este extrem de interesantă constatarea oamenilor de știință, care spun că în cele mai multe cazuri, stările și episoadele depresive din viața omului recent nu au cauze organice, ci ontologice, nici origini somatice, ci existen­țiale. Din acest motiv, ei vorbesc tot mai des despre acea depresie existențială, „noogenă” sau „noologică”, izvorâtă din proasta în­țelegere și greșita raportare a omului la evenimentele și momentele vieții sale, cărora le dă un sens negativ.

Ba chiar există și o „depresie de promovare” sau „de succes”, care nu se referă doar la sfera profesională, ci la orice realizare materială a omului, nemulțumit cu ceea ce a agonisit, ci se întristează pentru ceea ce încă nu a obținut, iar starea aceasta îl copleșește.

Specialiștii vorbesc și despre o depresie de „holiday” sau de „week-end”, o depresie „de va­can­ță”, în care omul nu are li­niș­te nici măcar în locurile și momentele care ar fi trebuit să i-o ofere. Iar mai nou, aceeași spe­cialiști ne avertizează asupra „depresiei de internet” sau „de facebook”, despre așa-numita „nomofobie” (no mobile phone) - anxietatea resimțită după câteva minute de lipsă a telefonului mobil sau a înlocuitorilor săi digitali, ori despre vicleanul sindrom „FOMO” (fear of missing out) - teama de a nu fi absenți la momente și evenimente digitale importante.

Pe cât sunt de variate, pe atât sunt și de numeroase manifestările acestei patimi sau boli su­fletești. Între acestea, potrivit izvoarelor de specialitate, cele mai frecvente sunt: 1. Dispoziţia depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. 2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. 3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creştere în greutate (e.g. o modificare de peste 5% din gre­utatea corporală într-o lună) sau diminuarea ori creşterea apetitului aproape în fiecare zi. 4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi. 5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi. 6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi. 7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăţie excesivă ori inadecvată aproape în fiecare zi. 8. Diminu­area capacităţii de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi. 9. Gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă, fără un plan anume sau tentativă de suicid, ori un plan specific pentru comiterea suicidului.

Mai larg, persoana depresivă se simte mizerabil majoritatea timpului; și-a pierdut interesul față de lucruri care înainte o atrăgeau; este apatică sau letargică, iar gândurile, mișcările și vor­birea ei sunt încetinite; este speriată și are temeri exagerate; acuză dureri fizice vagi, misterioase, care migrează înspre diferite zone ale corpului ei; pare a-și fi pierdut capacitatea de a se îngriji de nevoile ei fizice, acuzând eforturi deosebite pretinse de activități simple cum ar fi să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc.; are accese de plâns ori simte că ar plânge tot timpul; este confuză sau ui­tucă și epuizată mai tot timpul; doarme excesiv de mult sau de puțin, fără a se simți totuși odihnită; trăiește sentimente de gol interior și vină; se simte neajutorată și deznădăjduită; exprimă sentimente ale lipsei de valoare și pesimism excesiv, neadecvat; și, foarte grav, prezintă gânduri legate de moarte și suicid.

Prezența a cinci sau mai multe simptome din această largă listă și pentru o perioadă de mai mult de două săptămâni vădește pre­zența acestui duh perfid și ucigător.

Iar perioada pandemiei pare a le fi adâncit și agravat, încât devine tot mai adevărată vorba Cuviosului Paisie Aghioritul, care spunea că lumea de astăzi și cea care va veni seamănă cu o clinică de nebuni, în care nimeni nu mai are răbdare cu nimeni: soți și soții, părinți și copii, prieteni și colegi.

Credința, nădejdea și rugăciunea - arme împotriva „depresiei de pandemie” și a „pandemiei de depresie” 

Aceiași Părinți duhovnicești, cu experiența lor îmbunătățită, ne oferă și căile sau mijloacele cele mai eficiente de a ne împotrivi acestui duh viclean și pierzător. Iar sfaturile lor și-au arătat adevărul și puterea și mai mult în perioada pandemiei.

În primul rând, cei credincioși au trecut altfel prin această perioadă de încercare - mai întăriți și au ieșit din ea căliți. Când le-a fost interzis accesul la biserică, ei au făcut din căminul lor un colțișor de rai, un loc al rugăciunii și al virtuților creștine. Credința în Dumnezeu și încrederea în purtarea Lui de grijă față de noi, sentimentul și convingerea că El există și lucrează, conducându-ne, atât prin cele frumoase și bune, dar și prin cele dureroase și grele, către mântuire, adică spre fericirea cea veșnică, i-au întărit și mângâiat pe cei evlavioși.

Iar când nu au mai putut lua parte la rugăciunea eclesială, comună, alături de frații și surorile lor în Domnul, în lăcașurile de cult, au înmulțit și întărit rugăciunea în viața și în familia lor. Or, marea minune pe care o face rugăciunea, alături de o credință puternică, este aceea de a-i da omului convingerea că niciodată nu este singur, că în momentele sale de singu­rătate, durere și tristețe, nu este uitat și abandonat, ci că măcar Cineva este alături de el. Cel pe care L-a invocat și L-a chemat fiebinte în rugăciunile sale. Acela i-a fost și Mamă și Tată, și Frate și Pri­eten, dar mai presus de toate, ­Doctor și Tămăduitor al sufletului și al trupului său. Căci, într-adevăr și precum spunea Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este „secure împotriva deznădejdii”, armă puternică împotriva tristeții.

Momentele și clipele de încercare personală și colectivă i-au fost bunului creștin un prilej folositor de a medita la scurtimea și efemeritatea existenței sale și la nevoia de a-și întoarce și schimba viața, aceasta fiind o adevărată binecuvântare și darul cel mai de preț, primit de la Izvorul ei. Astfel, s-au deschis ochii lui sufletești spre nevoia dulcii călăuziri a unui părinte duhovnicesc și către o spovedanie hotărâtoare, eliberatoare și mântuitoare, chiar și în condiții cu totul speciale, în care ea s-a făcut.

Alături de acestea, bunii creș­tini au înmulțit și și-au împropriat modelele de viață creș­tină autentică, pe care le-au deprins din lectură duhovnicească tot mai bogată, la care Biserica ne-a chemat în aceste vremuri tulburate și frământate.

În toate au avut speranța în mila și ajutorul lui Dumnezeu, Care nu a încetat și nu va înceta să se arate sau, cum spunea același Cuvios Paisie din Sfântul Munte, dacă altădată, în vremuri de liniște, Dumnezeu păzea lumea cu o mână, acum, în vremuri de încercare, le-a întins pe amân­două, în ajutorul ei, și a lucrat prin brațele inspirate ale medi­cilor și ale celor dimpreună ostenitori cu ei, „îngeri și arhangheli în halate albe”, cum îi numea pe aceștia Sfântul Porfirie.

Așadar, împotriva „depresiei de pandemie”, dar și a „pandemiei de depresie”, ce va urma, Sfinții noștri Părinți ne recomandă să ne statornicim întru credință, să înmulțim rugăciunea, să ne inspi­răm din modelele de adevărată credință, să ne întărim în nădejde, să ne fortificăm prin pocăință, privindu-le pe toate, precum ne îndemna Sfântul Ioan Scărarul, cu un surâs duhovnicesc. Nu un surâs de superioritate și trufie, ci în așteptarea ajutorului și a ușurării din partea lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, surâsul creștinului, în fața valurilor vieții.

Îndrăznesc, în final, să reinter­pretez celebra butadă care spune că „secolul XX va fi un secol al credinței sau nu va mai fi”, gândindu-mă că veacul acesta a fost, deja, socotit veacul tristeții, în care depresia - deja a doua boală pe Pământ, a devenit „regina afecțiunilor psihice”. Voi spune, astfel, că singura salvare a omului în această lume, în acest veac al XXI-lea, dar și în vremurile ce vor veni, în fața tuturor încercărilor, care se vor înmulți și adânci, o reprezintă numai credința și viața spiritual profundă, sentimentul, nădejdea și convingerea că permanent este Cineva alături de noi. Iar acel Cineva ne conduce, atât prin cele bune, dar și prin cele grele, ca un Părinte bun și iubitor, către limanul lin și fericit al Împărăției iubirii Sale.

Cei care, însă, nu se vor salva pe corabia Bisericii se vor scufunda și vor fi înghițiți de valurile oceanului tumultuos al lumii prezente și trecătoare!

Sursa: Ziarul Lumina

 

 

Prezentare Duhovnicii ne vorbesc despre vremurile de acum:

Duhovnicii:

Amfilohie Brânză
Chiril Lovin
Dorotei Râmbeț
Ilarion Dan
Macarie Dragoi
Melchisedec Velnic
Mihail Stanciu
Nichifor Horia
Petru Buburuz
Porfirie Dobre
Teofan Popescu

Interviuri realizate de Flori Tiulea

E nevoie mai mult ca oricând de voci limpezi ale duhovniciei românești pentru a spulbera ceața noilor ideologii și pâcla amăgirilor din mințile oamenilor... De aceea orice florilegiu de cugetări, de soluții spirituale, de formule sapiențiale este binevenit pe piața contemporană a ideilor. O astfel de lucrare atent cumpănită, bine dozată și excelent calibrată în formă și conținut este cartea de interviuri realizate de doamna Flori Tiulea cu diverse personalități ale creștinismului actual. Autoarea interviurilor este un vechi jurnalist, care a lucrat în prestigioasa Agenție de Presă AGERPRES și care, datorită rădăciunilor ei basarabene , a abordat prin excelență realitățile din spațiul de interes al Estului european și din Rusia.
Reportofonul ziaristei a prins gândurile vibrante ale unui Episcop viu și sensibil, ale câtorva stareți referențiali, ale unor monahi smeriți, dar iscusiți în exprimare, ale unor preoți de mir cu lucrare bogată...
Toate aceste lucruri recomandă cartea de față și dau mărturie asupra calității creștinismului românesc de azi, ca un eșantion de apă curată în uriașa curgere a fluviului mântuirii neamului românesc...

Răzvan Bucuroiu   

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sfintii Tari Mucenici Romanov:

Din CUPRINS:

Fotografiile sunt preluate din Arhivele Statului Rus și din colecții private și au fost colorizate de graficiana Olga Shirnina în colaborare cu experți în cromatica uniformelor militare.

Cartea are la bază scrisori, mărturii, jurnale, memorii și alte texte esențiale și nepublicate până acum, care prezintă o biografie unică și obiectivă a țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale. Un portret plin de viață al Țarilor Mucenici reiese din scrierile lor personale și din ale celor care au trăit foarte aproape de ei. Fiind întemeiată strict pe izvoare primare, cartea scoate la lumină și multe fapte necunoscute și nedezvăluite, care demonstrează că multe adevăruri cu privire la viața și martiriul Țarilor Mucenici rămân trecute sub tăcere sau denaturate până astăzi. Între istoricii care au lucrat la proiect se numără și Nicholas B.A. Nicholson, Helen Azar și Helen Rappaport, toți specialiști de renume în istoria familiei Romanov.

„Curând va veni primăvara să ne încălzească inimile. Mai întâi calea crucii și apoi bucurie și desfătare. Se împlinește un an de când ne-am despărțit, dar ce este timpul? Viața aici e nimic – veșnicia e totul, iar noi trebuie să ne pregătim sufletele încă de acum pentru Împărăția Cerurilor. Până la urmă, nimic nu e atât de îngrozitor și chiar de ne vor lua totul, nu ne pot lua sufletele. (…) Trăim pe pământ, dar suntem deja pe jumătate plecați în lumea cealaltă. Vedem totul în altă lumină. Pentru noi, toate au rămas în urmă, iar ce va aduce viitorul nu pot ști, doar Dumnezeu știe – ne-am predat cu totul în mâinile Lui. Cu cât suferim aici mai mult, cu atât mai bine ne va fi pe celălalt tărâm, unde ne așteaptă atât de mulți dragi nouă. Cum am putea să cerem mai mult? Pur și simplu, îi mulțumim Domnului pentru fiecare zi care se sfârșește cu bine.”

Din jurnalul țarinei Alexandra

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Despre Maica Domnului si sfinti:

Cuvintele Sfântului Nectarie sunt ­descoperire a învățăturii celei adevărate și ­drept‑slăvitoare și, totodată, izvod de rugăciune necontenită, înăl­țân­du‑ne inimile și cugetele la Dumnezeu spre a primi vindecare, luminare și întărire.

A‑i desluși slovele înseamnă a te ruga Domnului și apoi Maicii Sale, Sfinților și, nu în cele din urmă, Cuviosului din Eghina, tămăduitor și mijlocitor la Hristos pentru lumea întreagă.
Căci Cel Atotsfânt își arată grija față de Biserica luptătoare prin Sfinții Săi, primindu‑le rugăciunea fierbinte pentru ea. Și e limpede că o asemenea legătură de unire cu ei, având drept călăuzitor pe Sfântul Nectarie, ne înflăcărează inima, înviorează simțirea și îndeamnă spre urmarea acestor pilde de viață creștină.

***

„Nimic din viața noastră nu e asemenea Născătoarei de Dumnezeu Maria; colindă, omule, întreaga zidire cu gândul și vezi dacă există ceva deopotrivă sau mai mare decât Fecioara de Dumnezeu Născătoare; cutreieră pământul în lung și‑n lat, caută asupra mării, scrutează văzduhul, cercetează aerul, cerurile cu cugetul, gândește‑te la toate puterile nevăzute și încearcă să afli dacă e o altă minune aidoma ei în toată zidirea…”.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Femeia si calea mantuirii. Chipul poetic al femeii:

Din câți oameni am cunoscut eu, care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie a fost cel mai de vârf: Culmea viețuitorilor și propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră.

Arhimandritul Teofil Părăian     

CUPRINS   

Partea a II-a: Femeia, poezia lumii - selectie de versuri si ganduri

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Viata ce va sa fie dupa invatatura ortodoxa:

 

CUPRINS

 

Prezentare Despre pocainta. Despre adevaratul crestinism:

„Abate‑te de la rău și fă binele.

Vremelnică e desfătarea, dar veșnice sunt chinurile;
vremelnice sunt crucea și suferința, dar veșnică este odihna.
Omule, alege ceea ce voiești!”
***
Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate ­celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci.

Sf. Ignatie Briancianinov

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Spovedaniile unui pelerin valah in Ortodoxia rusa:

Rusia - un spațiu polimorf, aproape imposibil de cuprins cu mintea, de organizat pe actegorii anume, de descifrat. Și cu toate acestea, după ce citești cartea de față, deja Rusia pare că se lasă tradusă și povestită în ceea ce are ea mai profund: sufletul rus. Chinuit, răvășit (de alții, dar și de ea însăși), scormonitor, nărăvaș și mistic, artist/artistic și brutal, pus pe căință, dar și pe revoltă.

Autorul nu exagerează, nu afurisește, nu dezgroapă morți, dar nici nu ridică în slăvi, gratuit, pe nimeni. Nu are cheie ideologică, așa cum cei mai mulți o au acum față de Rusia lui Putin, exprimată ca atare în studiile și teoriile geopolitice. Privește credința Rusiei cu ochi realist, cu interes și cu umor. De la sublim la ridicol, de la sacru la profan, toată paleta de trăiri și realități oferite de sufletul creștin al Rusiei... Spectacolul e unul complet, de aceea volumul de față are valoarea unui ghid cu valențe multiple: istoric, politic, artistic, religios și - într-o cheie mai largă - antropologic.

Răzvan Bucuroiu

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Pandemie, adictii si alte maladii vazute prin ochii Sfintilor Parinti:

Propria interioritate se caută, sau mai precis noi căutăm în spiritualitate o stabilitate care lipsește tot mai mult din mediul în care trăim. În paralel, suferințele psi explodează. Drept mărturie stau numarul tot mai ridicat de depresii, sinucideri, înmulțirea adicțiilor, consumul de substanțe psihotrope, fenomenul burnout etc. Sufletul suferă! Multă vreme, prioritare au fost bolile fizice, dar evoluția societății ne determină să lărgim această preocupare către suferința sufletească, anticipată ca fiind boala secolului al XXI-lea. Cu atât mai mult cu cât, până astăzi, niciun răspuns psihoterapeutic sau farmacologic nu a putut să o vindece.

Preot Profesor Emanoil Băbuș

CUPRINS

 

Prezentare Copii si tineri mucenici:

„Dă-ne şi alţii, şi alţi sfinţi, Doamne; nu doar pe pereţi şi nu doar pe turlele bisericilor, nu doar pe catapetesme şi la locurile de închinăciune, nu doar în icoane şi sinaxare…

 

Prezentare Flacara - Omul care mi-a aprins un foc in inima:

Cu puţin înainte de a străluci Flacăra…

Cel mai sfânt text pe care l-am scris până acum în viaţa mea este cartea pe care o ţii în mână! Este despre un om luminos pe care aici, în carte, din motivele pe care le voi descrie mai jos, îl voi numi „Părintele”.

Vei înţelege şi tu uşor sfinţenia acestei cărţi, când vei începe să citeşti primele rânduri. Vei vedea că lecturarea ei te va duce în altă parte, vei simţi şi tu în inimă un foc ceresc. În unele locuri vei simţi că pieptul ţi se înfioară fără motiv, şi sunt absolut sigur că vei trăi foarte des asemenea sentimente deosebite şi experienţe inedite, emoţionante, sfinte şi dumnezeieşti. Alteori vei simţi că din ochi îţi curg lacrimi. Lacrimi de cucernicie, de emoţie, de sensibilitate, de blândeţe şi de atingere dumnezeiască. Dumnezeu te va atinge prin această carte.

Dacă aş fi vorbit despre viaţa mea, ai fi putut spune că sunt incredibil de narcisist şi egoist că mă exprim aşa. Însă vorbesc cu atâta îndrăzneală tocmai fiindcă această carte nu mă descrie pe mine, ci pe un om al lui Dumnezeu, un sfânt, care sigur este înmiresmat cu Hristos şi răspândeşte lumina şi Flacăra Lui!

Fie că crezi în Dumnezeu, fie că nu, sunt sigur că ceva în tine se va mişca şi vei simţi vibraţiile unei alte ordini a lucrurilor şi a unei intensităţi neobişnuite a trăirilor. Vei vedea că multe din cele ce vei citi se vor coordona cu unele aspecte care există deja în tine, dar care de multă vreme erau tăcute, neclare şi pe care nici nu ştiai că le deţii. Va reînvia dorința de spiritualitate, viaţa interioară şi sfinţenia care te împodobesc cu siguranţă şi pe tine ca o moştenire nepreţuită şi zestre personală de la Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Dumnezeu si creatia Sa:

Atunci când Dumnezeu decide să creeze lumea și, în special, omul, decide să plăsmuiască un întreg univers de substanțe și de ființe cu care va împărtăși tot ceea ce are, toată ființa Sa, toată profunzimea Sa, toată frumusețea Sa de nedescris. Dumnezeu alege să pună pe tot ceea ce a creat un astfel de sigiliu, care face ca toate lucrurile să fie legate de El.

 

Prezentare Nestematele credintei - Povestiri pentru copii din Vietile Sfintilor:

Deodată faţa calmă şi tânără a căpeteniei s-a crispat de suferinţă. El a tresărit ca înţepat la vederea unuia dintre prizonieri. A tresărit, a ţipat şi... a luat-o la fugă. Bătrânul prizonier a alergat după el.

 

Prezentare Maica Mina ne povestește despre... Micul Orfan Sfântul Ioan Iacob:

O poveste induioșătoare din copilăria și viața Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, povestită chiar de Sfântul însuși și ilustrată cu măiestrie și dragoste.

Detalii despre carte / COMANDA

 

Prezentare Sa va spun o poveste:

Dragii nostri,

 

Prezentare Predici la Triod:

 

CUPRINS