La Mănăstirea Putna a avut loc în această vară un eveniment centrat pe redefinirea idealului de unitate națională, indiferent de locul unde trăiesc românii azi. Evenimentul are la bază reeditarea Marii Serbări de la Putna din 15 august 1871, manifestare determinantă pentru definirea identității românești în istorie. Inițiată și marcată, între alții, de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Iraclie Porumbescu și Ciprian Porumbescu, la care s-au asociat tinerii români de pretutindeni, „Serbarea de la Putna” a însemnat, cu precădere, definirea idealului unității naționale, realizate câteva decenii mai târziu.

La 150 de ani de la eveniment, într-o altă epocă, într-o „altă Românie”, se impune să redefinim idealul re-unirii românilor, al regăsirii într-o lume și într-o istorie în reașezare, notează organizatorii.

Un comitet de inițiativă, alcătuit din reprezentanți ai asociațiilor tinerimii române, ai mediului cultural și spiritual românesc, a gândit „Serbarea de la Putna – 2021” în termenii continuității unui ideal: „unitatea în cuget și simțire a tuturor românilor”, indiferent unde trăiesc, în România sau în alt colț de lume. Pusă sub autoritatea culturală a Academiei Române, „Serbarea de la Putna – 2021” își propune să fie un moment decisiv în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și „a împreună lucrării” spre binele comun al poporului român. De serbarea în sine, programată în data de 15 august 2021, sunt legate mai multe evenimente.

Expoziția „Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal”

Itinerariul „Pe urmele lui Eminescu”

Congres Studențesc

Simpozionul „Eminescu și Putna”

De asemenea, sunt organizate concursuri de creație literară, discursuri, creație plastică și creație video. Vezi mai multe detalii pe site-ul serbareputna150.ro sau urmărește pe rețelele de socializare hashtag-ul #serbareputna150. 

Prezentăm mai jos principalele știri de la acest eveniment istoric, marcant pentru epoca noastră:

• Mesajul Patriarhului la „Serbarea de la Putna – 150”: Aniversare și comemorare pentru mai multă comuniune românească - Basilica
• Ioan-Aurel Pop îi îndeamnă pe tineri să studieze în România: Rătăcindu-ne din calitatea de român, ne pierdem rostul - Basilica
• Să fim naționali, cu fața spre universal: Declarația Congresului Studențesc Aniversar din 16 august 2021 -
• Serbare Putna – 150: Tinerii au organizat o retragere cu torțe de pe Dealul lui Ștefan (FOTO) - Basilica
• „Serbarea de la Putna – 150” reia chemarea sfântă de a lucra la continuitatea idealului de unitate românească - Basilica
• Serbarea de la Putna – 150: Hramul Sf. Voievod Ștefan cel Mare a reunit români „de la Nistru pân’ la Tisa” - Basilica
• Serbare Putna – 150: Ce ne-ar spune un participant la serbarea românilor de pretutindeni organizată în 1871 - Basilica
• Serbare Putna – 150: Studenții vor dona o candelă de argint pentru mormântul Sf. Domnitor Ștefan cel Mare - Basilica
• Serbarea de la Putna – 150: Ioan-Aurel Pop se întâlnește cu studenții români de pretutindeni - Basilica
• Serbarea de la Putna: De ce au ales tinerii acest loc pentru a exprima idealul de unitate al românilor - Basilica
• Patriarhul a vorbit în deschiderea „Putna – 150” despre o binecuvântată coincidenţă: Dumnezeu lucrează în mod surprinzător - Basilica
• În imagini | Serbare Putna – 150: Starețul a întâmpinat sutele de studenți veniți din țară și diaspora -Basilica
• Arhim. Melchisedec către tinerii veniți la Serbarea de la Putna: „Simțim că voiți cu adevărat a avea un viitor” - Basilica
• Expoziția „Serbarea de la Putna. Continuitatea unui ideal”: Patriarhul l-a numit pe Ștefan cel Mare „monah încoronat” - Basilica
• Patriarhul: Candela Aniversară a Serbării de la Putna va răspândi lumina chemării spre unitate întru sfințenie - Basilica
• Patria noastră să fie credința noastră. Biserica noastră este egală cu națiunea română: Ioan-Aurel Pop la Putna - Basilica
• Putna: Ctitorii mănăstirii şi fondatorii serbării de la 1871, pomeniţi de Patriarhul Daniel - Basilic
• Românii în Europa: între identitate și integrare. Discursul câștigător la concursurile Serbării de la Putna -
• Un grup de tineri participanți la Serbarea de la Putna din acest an au făcut un film despre serbarea din 1871 - Basilica
• Patriarhul s-a întâlnit cu copiii premiați la concursul „Spune-mi o poveste pentru suflet” dedicat Serbării de la Putna - Basilica
• Ioan-Aurel Pop îi îndeamnă pe tineri să studieze în România: Rătăcindu-ne din calitatea de român, ne pierdem rostul - Basilica
• Expoiția „Serbarea de la Putna. Continuitatea unui ideal” | Galerie Foto - Basilica
• Patriarhul, către pelerinii de la Putna: Credincioşii simt iubirea de mamă a Maicii Domnului / Ea este rugătoare pentru toată lumea - Basilica
• A.D. Xenopol, actual după 150 de ani: Ștefan cel Mare lupta cu dușmanii din afară, noi cu dezbinarea interioară - Basilica
• Au fost premiați câștigătorii Concursurilor Serbării de la Putna - Basilica
• Avem mult mai multe de făcut decât generația care a pus bazele României Mari: Silvian Man, la Putna - Basilica
• În imagini | Slujba Privegherii în cinstea Sfinților Martiri Brâncoveni și a ctitorilor sfinți ai Mănăstirii Putna - Basilica

Anul trecut, în România s-au înregistrat 596 cazuri de victime ale traficului de persoane. 77,7% dintre persoanele identificate erau de sex feminin, iar 42,8% erau minore. În ceea ce priveşte modul de exploatare, în cursul aceluiaşi an, 72% au fost exploatate sexual, 15,8% prin muncă, 6,2% au fost exploatate prin obligarea la cerşetorie, iar 0,2% au fost obligate la comiterea de furturi. Statisticile evidenţiază o problemă delicată cu care se confruntă societatea românească., relatează basilica.ro.

În contextul Zilei Mondiale Împotriva Traficului de Persoane (30 iulie), pentru a vedea care sunt proiectele Bisericii Ortodoxe Române demarate în vederea stopării acestui flagel, am stat de vorbă cu părintele Ciprian Ioniţă, Consilier patriarhal coordonator la Sectorul social-filantropic al Patriarhiei Române.

În ultimii ani, Biserica a desfăşurat mai multe campanii de informare, de prevenţie, dar şi de formare a clericilor în vederea combaterii şi limitării traficului de persoane. Iar în prezent avem activităţi în desfăşurare în parteneriat cu autorităţile statului, dar şi cu ONG-uri private, a declarat părintele Ciprian Ioniţă pentru Agenţia de ştiri Basilica.

Parteneriat cu Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane

Biserica Ortodoxă Română a semnat anul trecut, în data de 10 decembrie, un protocol de cooperare pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane cu Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și cu Primăria Bucureștiului.

Protocolul prevede dezvoltarea de acțiuni comune de prevenire a traficului de persoane la nivel local, regional sau naţional și realizarea și diseminarea de materiale informative despre problematica traficului de persoane.

În mod concret, Biserica împreună cu ANIPT, desfăşoară activităţi de informare şi prevenţie, a evidenţiat părintele Ioniţă.

„Anul acesta, fiind anul diasporei, dorim să avem câteva campanii de informare în Italia şi Spania. Ne dorim să avem câteva întâlniri cu preoţii, să le oferim materiale informative şi să fie distribuite în comunităţile parohiale”.

De asemenea, Părintele Ciprian Ioniţă a explicat că sunt necesare şi sesiuni de formare pentru clerici.

„Sunt foarte mulţi preoţi care nu ştiu cum trebuie să procedeze pentru a identifica o victimă a traficului de persoane. Nu este chiar uşor. Cum sfătuieşti o persoană traficată, cum o identifici? Poţi să stai de vorbă cu o persoană traficată, dar să nu o poţi identifica dacă nu ai cunoştinţele necesare”.

Consilierul patriarhal sfătuieşte persoanele care pleacă în străinătate la muncă sau pentru alte activităţi să stabilească câteva cuvinte cheie în caz de situaţii de urgenţă.

„Sunt foarte mulţi care primesc promisiuni în ţară să meargă la muncă peste hotare, iar când ajung acolo le sunt luate actele şi muncesc în condiţii inumane. Dacă pleci la muncă în străinătate, trebuie să laşi unei persoane de încredere o parolă pe care să o ştii. Dacă te auzi la telefon îi poţi spune acel cod stabilit împreună în caz că eşti traficat sau sechestrat”.

Părintele Ioniţă a oferit exemple de cuvinte/structuri cheie aparent banale de tipul: „mă doare o măsea” sau „vremea de afară nu e tocmai bună”. De asemenea, cei care merg în străinătate pentru o perioadă mai lungă, trebuie să îşi noteze anumite numere de telefon de la diferite instituţii la care pot apela în caz de urgenţe.

Parteneriate cu ONG-uri

Biserica desfăşoară activităţi în parteneriat cu diferite ONG-uri sau asociaţii dedicate combaterii traficului de persoane.

Colaborarea cu International Justice Mission[1] (IMJ) are în vedere elaborarea unui material informativ dedicat luptei împotriva traficului de persoane.

„Lucrăm la un material de informare pe limbajul preoţilor, pe limbajul comunităţilor parohiale, care va fi diseminat preoţilor pentru a fi informaţi, pentru a avea informaţii cât mai clare legate de prevenţia traficului de persoane. Materialul va fi transmis Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Estimăm ca la finalul anului materialul să fie deja aprobat, iar la începutul anului viitor să fie transmis preoţilor, în toate unităţile parohiale”.

Cea mai recentă întâlnire între reprezentanţii Patriarhiei şi cei ai IMJ a avut loc la începutul lunii iulie, la Mănăstirea Caraiman. Foto credit: Pr. Ciprian Ioniţă

Patriarhia Română desfăşoară activităţi în colaborare şi cu Asociaţia eLiberare care se ocupă cu prevenirea traficului de persoane și a exploatării sexuale în România.

„În ultimii cinci ani de zile în cuprinsul Patriarhiei Române s-au desfășurat mai multe campanii de prevenire a traficului de persoane și sesiuni de formare pentru clerici susținute de specialiștii Asociației eLiberare, asociație care beneficiază de sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii la București”, a precizat părintele.

Traficul de persoane este una dintre cele mai profitabile infracţiuni, fiind situată pe al treilea loc în lume, surclasată doar de către traficul de droguri şi de cel de armament.

Ziua Mondială Împotriva Traficului de Persoane a fost instituită de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), în anul 2013, pentru a fi marcată la data de 30 iulie a fiecărui an.

Această zi reprezintă o chemare la acţiune pentru a contracara acest fenomen prin descoperirea traficanţilor şi abuzatorilor, protejarea copiilor vulnerabili, a femeilor şi bărbaţilor împotriva exploatării, precum şi prin sprijinirea şi reabilitarea victimelor.

[1] IMJ este o organizație globală care protejează în faţa violenţei persoanele aflate în sărăcie. Organizaţia dezvoltă activităţi în vederea combaterii traficului de persoane, sclaviei şi violenţei.

Sâmbătă seara, 21 august 2021, reporterul ActiveNews a fost martorul unei minuni, înregistrate video, la Mănăstirea Sfinților Arhangheli și a Sfinților Închisorilor de la Petru Vodă: icoana Părintelui Justin Pârvu, Duhovnicul Neamului, așezată în fotoliul său din chilia sa de la călugări, a izvorât intens mir, în două etape, după ce anterior, cu o zi înainte, cursese deja o picătură de mir din ea. Din imaginile foto de mai jos se poate vedea icoana imprimată pe pânză, cu puțin mir, de la venirea reporterului, și apoi gradul în care a crescut izvorul de mir. La scurt timp și alte două reprezentări imagistice iconice ale Părintelui Justin din chilia sa au început să izvorască mir (foto/video) - Activenews.

Mitropolia Ardealului tipăreşte opera completă a părintelui Teofil Părăian

GRECIA: Incendii oprite prin intervențiile minunate ale sfinților în Evia 

Cuviosul David și Cuviosul Iacov Tsalikis au protejat mănăstirea din Evia de focul care era de nestăvilit prin puteri omenești. Mănăstirea a rămas neatinsă de focul care a cuprins împrejurimile.De asemenea, locuitorii din întreg orășelul Procopi au participat astă noapte în Biserica Sfântului Ioan Rusul la rugăciune, pentru a împiedica extinderea focului în zonă și în partea centrală a Eviei. Au organizat și o procesiune cu Moaștele Sfântului. Iar Sfântul Ioan Rusul a făcut minunea! În zonă, după câteva ore, a căzut o ploaie torențială, care a stins focarele din apropiere. Video la sursă: Chilia Buna Vestire

Patriarhul Ierusalimului și clerici din Țara Sfântă au participat la mijlocul lunii august la o Liturghie în aer liber oficiată pe vestigiile unei bazilici bizantine de lângă vechea Cetate Azot (Așdod). Patriarhul a oficiat un Trisaghion, pomenind numele de pe mozaicul recent descoperit – printre ele, cel al unui episcop care a participat la două sinoade ecumenice. După slujbă, dr. Alexander Fantalkin, profesor la Universitatea din Tel Aviv, i-a prezentat patriarhului situl arheologic. Preafericitul Părinte Patriarh Teofil a vorbit apoi, în prezența viceprimarului orașului israelian Ashdod și a arheologilor, despre valoarea inestimabilă a sitului. „Această biserică ctitorită de Episcopul Procopie în secolul al VI-lea este o dovadă importantă că Așdod, cunoscută și sub numele de Azotos în trecut, a fost una din principalele cetăți de pe coastă în perioada bizantină”. El a amintit mențiunile cetății în Vechiul (Iosua Navi 15, 46) și Noul Testament (Fapte 8, 40). Descoperirea acestei biserici bizantine, care este un loc sfânt important pentru creștini, „este dovada mărturiei pe care Patriarhia Ierusalimului o oferă de-a lungul secolelor despre istoria noastră sfântă. Ca cea mai veche instituție religioasă din regiune, Patriarhia întruchipează această istorie sfântă și o legitimează”,  a spus Preafericirea Sa. - basilica

EAU: Parohia românească din Dubai: Primele slujbe vor fi oficiate în luna septembrie

Primele slujbe în parohia românească nou înfiinţată din Dubai vor fi oficiate în luna septembrie, a declarat pentru Agenţia de ştiri Basilica părintele Alexandru Truşcan, parohul comunităţii româneşti din cel mai populat oraş aflat în Emiratele Arabe Unite. Slujbele vor fi prilejuite de hramul principal al parohiei, Naşterea Maicii Domnului. Pentru început se va sluji în biserica Buna Vestire din cartierul Jebel Ali (Patriarhia Antiohiei). În viitorul apropiat, se are în vedere achiziţionarea unui teren pentru construirea unui lăcaş de cult. Părintele Alexandru a precizat că au fost iniţiate demersuri în acest sens, doar că se află într-un stadiu incipient. Înfiinţarea parohiei a fost hotărâtă la ultima şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Alexandru Truşcan a fost hirotonit în data de 1 iunie, la Mănăstirea Radu Vodă. Slujba a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. - basilica

ALBANIA: Aromânii, recunoscuți ca minoritate națională română 

Secretarul de Stat Oana Ursache de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a făcut la finele lunii trecute un circuit de lucru în Balcani. Oficialul s-a întâlnit cu comunitățile românești din Macedonia de Nord și Albania și a discutat cu membrii guvernului albanez despre posibilitatea înființării unui lectorat de limba română la Universitatea din Tirana. Nevoia de promovare și cultivare a dialectului aromân a fost punctul central al discuțiilor. Printre nevoile identificate sunt nevoia de materiale didactice pentru școala primară și gimnaziu și formarea de profesori care să predea dialectul aromân. La Tirana, Oana Ursache s-a întâlnit cu Pandeli Majko, fost Premier al Albaniei și actual Ministru pentru Diaspora, și cu Armand Skapi, Secretar General la Ministerul de Afaceri Externe al Albaniei. Cu Armand Skapi, Oana Ursache a discutat despre legea prin care aromânii au primit statutul oficial de minoritate națională în Albania și legea prin care România a instituit Ziua Românității Balcanice (10 Mai). Cei doi au mai vorbit despre retrocedarea Casei Nicolae Iorga din Saranda și posibilitatea înființării unui lectorat de limba română la Universitatea din Tirana și a unui lectorat de limba albaneză la Universitatea din București. - basilica

Linkuri la știri:

Viața Maicii Domnului pe pământ este un șirag de minuni ce se întind de la naștere până la mutarea sa la cer. Minunile ei se cinstesc mai mult prin tăcere. „Nu se pricepe nici o limbă a te lăuda după cuviință” - cântă Axionul Bobotezei și de aceea ne apropiem cu sfială de tainele și minunile Maicii Domnului. Contemplăm, după cum zic rostirile Bisericii, pe cea numită „minunea minunilor”, „cămara tainelor”, prin care Dumnezeu a rânduit să fie descoperit. În fascinanta poveste de dragoste, dintre Hristos și sufletul omenesc, pentru care Acesta a luat trup și a pătimit pe cruce, Preacurata Fecioară Maria este răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu.

Două sunt minunile mari sau momentele de vârf din viața Maicii Domnului: Minunea întrupării sau momentul Bunei Vestiri şi minunea Adormirii ei, când Preacurata e înăl­țată la cer cu trupul.

Viețuirea Maicii Preacurate s-a scurs liniștit, într-o adâncă şi tainică tăcere. Cele mai mari ­bucurii și frumuseți duhov­ni­cești, care pot fi hărăzite ființei umane, le-a trăit în tăcere și în taină. Aşijderea și cele mai adânci și dureroase tristeți. Ea fost însă o ne­înfricată și vitează luptătoare. În grădina Ghetsimani, loc iubit al Fiului ei, tăinuită de ochii oamenilor și de invidia semenilor, Maica Domnului se ruga înflăcărat pentru mântuirea întregii lumi, așa cum făcuse toată viața, adăugând mereu: „Facă-se voia Ta; fie mie după cuvântul Tău” (Matei 6, 10; Luca 1, 38).

Într-o vineri spre seară, când întreaga fire a participat la rugăciunea ei, trimisul cel ceresc, ­Arhanghelul Gavriil, i-a adus vestea că Fiul ei dorit după trei zile o va lua la Sine. Preacurata s-a umplut de multă bucurie și, tămâind casa din Sion, aștepta în rugăciune împlinirea sorocului. Relatat pe larg în Viețile Sfinților din luna august și cărţi numite „Viața ­Maicii Domnului”, momentul Adormirii este prăznuit de Biserică încă din secolul al V-lea.

El cuprinde un șir de minuni pe care o să le evocăm pe scurt în continuare, în număr de opt, simbol al veșniciei, deoarece ostenelile și rugăciunile Preacuratei ajută la dobândirea vieții veșnice.

1. Cea dintâi minune este cea a plecării măslinilor, care s-au făcut solidari în rugăciune cu Maica Domului, arătându-i bună-cuviință și respect.

Nu este întâia oară când firea înconjurătoare este solidară cu omul. Acesta este coroana creației și împăratul firii. Toate au fost făcute pentru el, toate se supun lui, însă cu o singură condiție: să păstreze și să sporească. Strămo­șului Adam se supuneau cu dragoste toate cele create, iar el le numea cu nume potrivit, care arată iubirea și înțelepciunea sa. ­Celor care s-au păstrat curați, ori prin fierbinte pocăință au redobândit curăția de început, natura li se supune și îi ascultă. Unii sfinți au fost slujiți de fiare sălbatice (ca Sfântul Gherasim de la Iordan), care devin inocente și blânde în fața celor curați și blânzi. Sfântul Proroc Ilie, prin post și rugăciune, a închis cerul. De aceea nu e de mirare că Preacuratei Fecioare Maria i se plecau măslinii din grădina Ghetsimani, ca unei Împărătese, după ce mai înainte, aplecați, se rugaseră ­împreună cu ea.

Preacurata Fecioară, Maica Împăratului, prima ființă îndumnezeită, pe care Hristos a aşezat-o de-a dreapta Sa (Ps. 44, 11), transformase grădina Ghetsimani în rai. Harul și lumina cerească, ce străluceau pe chipul și hainele Preacuratei, impuneau respectul cuvenit Maicii lui Dumnezeu și Împărătesei cerurilor. Vedem aici toată splendoarea și măreția sfințeniei ei, dobândite prin viață sfântă, curată, prin post și rugăciune neîncetată. Această minune este îndemnul pe care Preasfânta, prin exemplul său, îl face. Să-i urmăm ei în curăție, post și rugăciune, fapte bune, întru care ea cu mult drag și cu multă grijă ne ajută.

2. A doua este minunea reîntâlnirii cu Sfântul Arhanghel Gavriil, care îi aduce vestea minunată a mutării ei la cer. Tot atunci îi dăruiește o ramură de măslin în care strălucea lumina cerească a harului dumnezeiesc și vestea că acele două rugăciuni pe care le-a adresat mai devreme Fiului și Dumnezeului ei, ca apostolii să fie de față la adormirea ei şi ca sufletul ei să nu vadă la ieșirea din această lume pe îngerii cei răi, hidoșii demoni, i-au fost îndeplinite.

Distanța dintre oameni și îngeri nu a fost mare la început, ci s-a mărit prin căderea omului în păcat. Primii oameni petreceau în comuniunea îngerilor, iar de-a lungul istoriei mulți drepți și sfinți au văzut îngerii și puterile cerești. Venirea cu față veselă a sfântului arhanghel a bucurat și veselit întreaga ființă a Preacuratei. Ramura de măslin adusă din rai era semnul viu că Fiul ei iubit și întreg cerul o așteaptă.

Mulți robi ai lui Dumnezeu, sfinți care au suferit pentru împlinirea voii dumnezeiești, au fost mângâiați cu arătări cerești. Sfântul Antonie, după luptele extenuante cu foamea și setea, dar şi cu miile de duhuri ale satanei, a fost ajutat de îngeri și chiar de Domnul însuși, iar la Sfântul Sisoie a venit Domnul să-i ia sufletul în ceasul adormirii. Sfântul Siluan a fost salvat de Domnul, prin arătarea Sa, dintr-o adâncă deznădejde. Preacurata Maică a Domnului sporește în noi credința și nădejdea că rugăciunile noastre, acum și-n ceasul morții, vor fi ascultate.

3. A treia minune este venirea pe norii cerului a celor doisprezece apostoli. Prin puterea Duhului Sfânt au venit apostolii, cei șaptezeci, episcopii și preoții.

Maica Domnului îi iubea din toată inima pe Sfinții Apostoli și ucenicii Fiului ei. Îi iubea ca pe propriii copii și-i cinstea ca pe Apostolii lui Hristos. De aceea, ca o maică bună, dorea să-i vadă lângă ea în ceasul mutării sale, rugăminte pe care Hristos i-a împlinit-o, aducându-i pe nori. Preasfânta cinstea pe apostoli pentru că l-au iubit pe Fiul ei, suferind alături de El, când a fost răstignit pe cruce, iar după înviere au propovăduit Evanghelia în toată lumea, suferind bătăi și scuipări, prigoane și lanțuri pentru numele Lui.

Apostolii o iubeau și o cinsteau pe Preasfânta Maică a lui Hristos ca pe ceea ce este Maica Luminii și Izvorul Înțelepciunii. Se bucurau întotdeauna de povețele și de rugăciunile ei. Mai mult, contemplând în toată frumusețea sfin­țeniei ei, își aminteau de Hristos, Învățătorul lor drag. Ajunși în fața casei din Sion, Evanghelistul Ioan a vestit apostolilor scopul venirii lor. Vestea mutării Preacuratei i-a întristat, dar vederea și auzul cuvintelor ei i-a bucurat.

Iată minunea credinței: mutarea din lume la Hristos se face prilej de bucurie pentru Maică și pentru fii. Cine crede în Dumnezeu, iubește pe Hristos și-L slujește cu credincioșie, va avea cea mai fericită zi: Ziua întâlnirii cu El.

4. A patra, venirea Mântuitorului Hristos, pentru a duce la cer sufletul preacuratei Maicii Sale.

După ce Preasfânta Fecioară Maria și-a luat rămas bun de la apostoli și toți cei apropiați, binecuvântându-i, s-a așezat pe patul mai înainte pregătit, spre a-și dărui preacuratul suflet în mâinile lui Dumnezeu. În lumina tainică a candelelor și-n mireasmă de tămâie, s-au auzit dulci cântări îngerești, iar odaia s-a umplut de slavă cerească. Însuși Stăpânul Hristos, înconjurat de căpeteniile Puterilor cerești, a venit să ia la cer sufletul preacuratei Maicii Sale. A venit spre a împlini rugăciunea Maicii Sale și a arăta că acelora care se dăruiesc Lui le arată o cinste și o iubire deosebită. Iconografia ortodoxă îl înfățișează pe Hristos ca Împărat al slavei, ducând în brațe, ca pe un prunc, nevinovatul suflet al Maicii, așa cum ea Îl purtase în brațe ca Prunc pe pământ. Preacurata Fecioară Maria a iubit ca nici un alt om pe Fiul și Dumnezeul ei. De aceea a venit El însuși, înconjurat de oaste îngerească, să-i ducă sufletul.

5. A cincea - prezența norului luminos care a învăluit sicriul cu trupul Maicii Domnului spre a nu fi profanat de fanatici; prezența îngerilor lui Dumnezeu, care, învăluiți de acest nor, împreună cu apostolii, ierarhii, preoții și creștinii prezenți, cântau cântările slujbei de înmormântare.

Atunci când alaiul sfânt care ducea la groapă trupul Preacuratei a pornit de pe Sion spre grădina Ghetsimani, un nor luminos a acoperit sicriul. Apostolii și tot alaiul care cânta psalmi, împreună cu arhanghelii și îngerii din cer, se puteau auzi, dar nu și vedea.

Dumnezeu ascunde sfințenia de ochii oamenilor neduhov­nicești. Oamenii lumești văd lumește și pângăresc sfințenia cu privirile și vorbele lor. Sfin­țenia este întemeiată pe smerenie și întotdeauna este apărată de Însuși Dumnezeu. Când poporul ales era condus de Moise prin pustiu, un nor luminos îl adumbrea și ocrotea. Când Mântuitorul Hristos a fost atacat de locuitorii Nazaretului, care voiau să-L zdrobească, aruncându-L în prăpastie, El S-a făcut nevăzut, trecând prin mijlocul lor. Când turcii l-au văzut pe Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, prohodit de îngeri, au tras cu săgețile, dar acestea se întorceau împotriva lor. Când sicriul cu trupul Maicii Domnului și întregul sfânt alai a pornit din Sion spre grădina Ghetsimani, norul luminos i-a umbrit pe toţi. Locuitorii Ierusalimului auzeau cântările îngerilor și ale apostolilor, dar nu vedeau decât norul.

6. A șasea minune este tăierea mâinilor preotului evreu Atonie și apoi vindecarea lor.

Când alaiul a trecut în apropiere de curtea Templului, un preot fanatic, plin de ură, s-a aruncat în norul luminos ca să profaneze trupul Maicii Preacurate. Dumnezeu este Bun, dar și Drept. El a apărat de profanare sicriul Maicii Sale. Sabia Arhanghelului Mihail i-a tăiat mâinile nesăbuitului preot, care ţipa de durere. Dumnezeu a pedepsit prin arhanghelul Său această hulitoare încercare. Însă apoi Și-a arătat mila, bunătatea și iertarea. La îndemnul Sfântului Apostol Petru, preotul Atonie s-a pocăit, a crezut în Hristos, a mărturisit-o pe Maica Sa, Născătoarea de Dumnezeu, iar Preacurata și preamilostiva Maică l-a iertat. Prin minune dumnezeiască, acestuia i s-au vindecat mâinile, iar el a ajuns mai apoi un râvnitor preot creștin mărturisitor.

Hristos cel Atotputernic, păzitorul sfințeniei Maicii Sale și al tuturor sufletelor. Preacurata Maică ne învață că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, că toate slujesc Lui. Că El este singurul care poate învia suflete, schimba destine, mântui popoare, iar omul este chemat să înțeleagă, să închine și să asculte de Cel ce este izvorul bunătății și al puterii.

7. A șaptea - venirea pe nori a Sfântului Apostol Toma, la trei zile după îngropare.

Sfântul Apostol Toma n-a fost de față la adormirea Preacuratei. Ajuns a treia zi, adus de Duhul Sfânt din îndepărtata Indie, s-a alăturat soborului apostolesc și aflând despre adormirea Preacuratei, a plâns nemângâiat, rugându-i să deschidă mormântul.

Apostolii au deschis mormântul, iar acesta era gol. Acum plânsul și jalea lui s-au îndoit. Niciodată nu trebuie să fim zăbavnici în ale credinței și să amânăm întoarcerea la Dumnezeu. Domnul Se bucură de cei care vin în ceasul al unsprezecelea, ca și de cei din ceasul întâi. Sufletul zăbavnic trece prin amarnică pocăință, prin dureri și lacrimi, dar Domnul îl mângâie cu arătarea Sa și îl bucură cu bucurie mare.

8. A opta este descoperirea mormântului gol, arătarea în văzduh a Maicii Domnului, care la trei zile după îngropare a fost înviată de către Fiul ei și înălțată cu trupul la cer.

Viața Maicii Domnului este un model unic de iubire și de slujire a lui Dumnezeu, iar adormirea ei ne descoperă multe taine ale vieții sfinte, la care noi suntem chemați.

Trei lucruri minunate pentru noi, creștinii

Maica Domnului a fost mutată cu trupul la cer. Trupul preacurat al Maicii Domnului a fost transfigurat și unit cu sufletul, devenind după Mântuitorul Hristos prima ființă îndumnezeită. Sfântul Grigore de Tours (538-594) scrie că în aceeași zi de duminică, atunci când Maica Domnului și-a dat sufletul, iar trupul ei a fost îngropat, Hristos S-a arătat apostolilor și a luat trupul Preacuratei Maicii Sale la cer și l-a unit cu sufletul. Ea stă acum de-a dreapta Slavei Fiului ei, ca o Împărăteasă cerească, pe care îngerii nu se mai satură să o contemple și să o laude.

Milostivirea Maicii Domnului față de întristatul Apostol Toma. Ea s-a arătat în văzduh și l-a mângâiat ca o mamă iubitoare, iar ca semn văzut al milostivirii ei, i-a lăsat cinstitul ei brâu. ­Acesta, alături de lemnul Sfintei Cruci, avea să fie mai apoi una dintre cele mai importante relicve ale Bisericii, care face nenumărate minuni și tămăduiri. Partea cea mai însemnată a Cinstitului Brâu se află în Sfântul Munte ­Athos, la Mănăstirea Vatoped, o altă parte la Mănăstirea Katoxenia din Grecia și o alta la o mănăstire din Georgia.

Descoperirea pe care o face Maica Domnului Sfinților Apostoli. Ea le spune, asemenea Fiului ei: „Bucurați-vă! Eu sunt cu voi (și cu toți creștinii) în toate zilele vieții voastre”.

Preacinstirea Maicii Domnului s-a dezvoltat tot mai mult, iar credincioșii o iubesc și o cheamă în rugăciune și în cântare spre a mijloci în fața Fiului și Dumnezeului ei. Viața ei este un șir și un izvor nesfârșit de minuni. Modelul vieții sale sfinte și duhovnicia ei minunată ne sunt de mare ajutor. Sfântul Epifanie al Salaminei (primul care a scris cuvântări în cinstea Maicii Domnului) spune că multele minuni petrecute la Adormirea Preacuratei au fost trecute sub tăcere „pentru ca măreția minunii să nu pricinuiască uimire și nălucire minții omenești”.

Amintirea lor însă aprinde în noi iubirea și rugăciunea evlavioasă față de Maica Domnului. 

Un articol de arhim. Andrei Coroian pentru Ziarul Lumina

Foto: Procesiunea de inconjurare a bisericii la slujba Prohodului Maicii Domnului, parohia Buna Vestire Cristian, august 2021

Maica Domnului este mai mărită decât orice creaţie pe care Dumnezeu a făcut-o, pentru că printr-însa S-a sălăşluit în lume şi S-a întrupat iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a creat lumea din iubire. El a avut şi are grijă de lume prin pronie, prin iconomia Sa dumnezeiască, iar prin Jertfa Mântuitorului noi am ajuns să ne împărtăşim de însăşi dragostea Sfintei Treimi, căci Tatăl L-a dat pe Însuşi Fiul Său din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi; L-a dat să Se facă Frate al nostru, pentru a ne răscumpăra, pentru a restaura firea noastră cea căzută, pentru a distruge tirania diavolului, pentru ca să ne aducă pe noi din nou la comuniunea iubirii Tatălui, prin harul Sfântului Duh. Dragostea lui Dumnezeu nu este o energie impersonală, ci comuniunea de iubire a Persoanelor Sfintei Treimi, revărsată asupra noastră prin jertfa Fiului şi lucrarea Sfântului Duh. Dumnezeu însă nu se mulţumeşte doar cu atât, ci arată minunată purtarea Sa de grijă pentru noi, iubindu-ne şi prin iubirea sfinţilor: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, spune psalmistul David (Ps 67, 36), cântând această iubire dumnezeiască de care sfinţii s-au umplut şi pe care aceştia o revarsă asupra noastră într-o formă personală, specifică fiecărui sfânt în parte, creând astfel o comuniune între ei şi noi.

Maica Domnului este cea care a gustat şi care se împărtăşeşte în chip desăvârşit de dragostea lui Dumnezeu. Ea revarsă prin sufletul ei de mamă asupra noastră această iubire de care ea este plină. Ea ne vede pe toţi, prin harul Sfântului Duh, fii ai ei şi fraţi ai lui Hristos. Cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu a primit de la Duhul Sfânt puterea aceasta de a împărtăşi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu; o iubire care trece prin sensibilitatea acestei fiinţe, prin sensibilitatea unei mame. Ne iubeşte Dumnezeu şi prin iubirea Maicii Sale Preacurate, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să putem să-L iubim pe Dumnezeu, să-I răspundem la această iubire nemărginită. Dumnezeu se coboară mereu în chip tainic şi minunat şi ne vorbeşte pe înţelesul nostru, se atinge de sufletele noastre şi prin aceste sentimente divino-umane ale sfinţilor.

Maica Domnului a încăput în Ea în modul cel mai desăvârşit pe Fiul lui Dumnezeu, întrucât I s-a dăruit în modul cel mai desăvârşit. Realizând în sine suprema dăruire către Fiul ei, ea se uneşte deplin cu El, dar dăruirea aceasta a ei se extinde şi la noi, pentru ca umpluţi de pornirea Ei de dăruire către El şi către noi, să I ne dăruim şi noi atât Lui, cât şi ei. Astfel, Ea ne dăruieşte pe noi Lui, întrucât ni se dăruieşte Ea însăşi. Şi din aceasta luăm putere să ne dăruim şi noi unii altora, şi deci şi unii pe alţii lui Hristos. Acest adevăr îl rostim în fiecare ectenie a cultului nostru: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o; pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”.

Preacurata este cea care a înălţat la culme feminitatea, întrucât a unit cele două forme de dăruire ale femeii, împlinindu-le: fecioria şi maternitatea. Desigur, pe acestea nu le-a putut uni decât prin Dumnezeu. Numai prin El a putut fi pururea Fecioară şi totuşi maică, întrucât a fost Maica lui Dumnezeu. Numai prin El a realizat în mod culminant cele două forme de afecţiune feminină curată. Lui Dumnezeu s-a dăruit total prin feciorie, lui Dumnezeu s-a dăruit total în calitate de Maică a Fiului Lui, neîmpărţindu-şi afecţiunea între bărbat şi acest unic Fiu. De aceea nu putem vorbi de Hristos fără să vorbim de Maica Lui, pururi zugrăvită în icoană alături de Fiul ei.

Preacurata Fecioară este amintită şi cinstită ca Stăpână; dacă ea este Maica Stăpânului, şi ea este cu adevărat Stăpână. Ea nu este însă mântuitoare în sensul în care ne adresăm lui Hristos, Mântuitorul lumii. Ea este cea care mijloceşte şi ne duce pe noi la Fiul ei, ne ocroteşte şi ne salvează. În sensul acesta spunem: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”, adică miluieşte-ne, ai grijă de noi, salvează-ne!

Adormirea Maicii Domnului este imaginea plenitudinii Bisericii, a sobornicităţii Bisericii. Apostolii fiind trimişi la misiune în toată lumea, au fost aduşi pe nori în chip minunat pentru ca să participe toţi la această ceremonie de mutare a ei la viaţa cea adevărată, a Maicii Preacurate, aşa cum mărturisim în troparul acestui praznic: „Întru naştere fecioria ai păzit şi întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii…”. Au venit toţi apostolii, a venit şi Apostolul Toma mai târziu şi a confirmat şi el lucrarea aceasta dumnezeiască realizată de Fiul lui Dumnezeu cu Maica Sa, pentru că cercetând mormântul l-a găsit gol, aşa cum se află până în zilele noastre lângă grădina Ghetsimani. Maica Preacurată fiind mutată la ceruri cu trupul lângă Fiul ei.

Preacurata Fecioară Maria, această fiică a lui Adam, s-a făcut Maică a lui Dumnezeu, Maică a Vieţii, născând pe Cel Care este Viaţa adevărată. Ca şi Fiul ei, ea a trecut prin moarte, arătându-ne nouă că, după învierea Mântuitorului, moartea nu este decât o trecere, o mutare la cele veşnice: „O, preaslăvită minune – se spune în prima stihire a vecerniei acestui praznic –, Izvorul Vieţii în mormânt se pune şi scară către cer mormântul se face…”. Maica lui Dumnezeu a urmat Fiului ei în toate. După ce a suferit în vremea Patimilor, după ce a văzut şi a trăit bucuria învierii Mântuitorului, după ce a primit mângâierea Sfântului Duh la Cincizecime, ea a trecut prin moarte la viaţa cea veşnică. Trupul ei primitor de Dumnezeu a fost îngropat în grădina Ghetsimani, iar sufletul ei preacurat a fost întâmpinat de Însuşi Fiul ei, alături de nenumărate cete de îngeri. Foarte puţin a stat trupul Preacuratei în mormânt pentru a adeveri trecerea ei la viaţa cea adevărată, însă el a fost înviat prin harul Celui care S-a ridicat a treia zi din mormânt. Sfântul Ioan Damaschin spune că acest trup preacurat, acest templu al lui Dumnezeu, acest chivot nepreţuit a fost mutat la cer, Maica Domnului devenind mădularul cel mai de cinste al Bisericii, podoaba şi frumuseţea ei. În tradiţia patristică Maica Domnului este văzută ca fiind chip al Bisericii, ca sălăşluire a lui Dumnezeu, ca lăcaş al Celui Preaînalt. În pântecele ei preacurat Cerul s-a sălăşluit, prin naşterea ei raiul s-a deschis, iar trecerea ei la viaţa veşnică este prilej de bucurie pentru toţi credincioşii şi este garanţia că, în persoana ei, întreaga natură umană devenită purtătoare de Hristos este chemată să locuiască în Dumnezeu.

Trebuie să reţinem acest lucru deosebit de important: Maica Domnului este imaginea Bisericii. Biserica naşte fii. Biserica este această instituţie dumnezeiască al cărei cap este Hristos şi noi suntem mădulare fiecare în parte. Sau, Hristos este tulpina viţei şi noi suntem mlădiţele. Deci, Maica Preacurată are un loc deosebit în cinstirea noastră, în cultul ortodox şi ea ocupă un loc bine stabilit şi echilibrat, în aşa fel încât nu putem să o lăsăm la o parte, aşa cum în chip firesc nu putem să ne despărţim de mama noastră fără să ne arătăm ca oameni fireşti. Maica Preacurată stă alături de noi. E pururea mijlocitoare. E cea mai apropiată mijlocitoare a noastră.

Este acesta un mare moment de bucurie. Suntem aici toţi declaraţi cinstitori ai Maicii Preacurate. Sunt atât de multe rugăciuni şi sunt şi atât de frumoase: acatistele pentru toate sărbătorile Maicii Domnului, paraclisele, canoanele de rugăciune adresate Preacuratei. Dacă noi nu le rostim, dacă noi n-o cinstim pe Stăpâna a toate prin viaţa noastră, atunci degeaba aşteptăm schimbări deosebite. Toţi aşteptăm mari schimbări, dar toţi neglijăm că întâi de toate trebuie să ne schimbăm noi înşine, să fim noi mai buni, să fim noi cu frică de Dumnezeu. Şi dacă noi ne cinstim unii pe alţii, să nu aglomerăm sălile tribunalelor cu lucrări trecătoare. E bine să ne căutăm dreptul, e bine să dăm cinstire sau dreptul altuia, pentru ca să avem şi noi drept, dar mai presus de toate trebuie să fim drepţi în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu e sfânt şi milostiv. El are milă de noi, dar şi noi trebuie să răspundem iubirii Sale. Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, nu ne dă binele cu sila, ni-l dă din har de foarte multe ori. Dar se milostiveşte de prunci, se milostiveşte de cei nevinovaţi, pentru că dacă ne-ar pedepsi pe fiecare dintre noi pentru păcatele noastre, am fi morţi toţi din această clipă.

 Să fim împlinitori ai voii lui Dumnezeu, imitând pe Maica Preacurată şi pe sfinţii pe care îi avem ca ocrotitori şi ale căror nume le pomenim, şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, pentru că Maica Preacurată totdeauna se află împreună cu toţi sfinţii Bisericii!

IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

sursa: Mitropolia Ardealului

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două dintre coordonatele esențiale în activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre.

În actualul context al fenomenului migrației la nivel global, Biserica Ortodoxă Română dezvoltă și intensifică misiunea și responsabilitatea ei pastorală față de românii ortodocși din afara României, pe care îi consideră fiii săi credincioși și parte integrantă a comuniunii ortodoxe românești de pretutindeni.

În acest sens, prin coresponsabilitatea tuturor ierarhilor Sfântului Sinod și, în mod special, a ierarhilor ortodocși români care păstoresc pe clericii și credincioșii din afara granițelor României, Biserica Ortodoxă Română desfășoară o bogată lucrare liturgică, pastorală, misionară, culturală și social-filantropică, în parohiile, mănăstirile, instituțiile culturale și instituțiile social-caritative ale comunităților ortodoxe românești aflate în vecinătatea României și în diaspora română.

Având în vedere numărul mare al românilor aflați în afara României (estimat în prezent la aproape zece milioane, respectiv, șase milioane de români care trăiesc în comunitățile istorice sau tradiționale din țările aflate în vecinătatea României și patru milioane de români care trăiesc în comunitățile bisericești din diaspora), Patriarhia Română sprijină eforturile românilor ortodocși stabiliți temporar sau definitiv în străinătate, pentru păstrarea identității lor religioase, etnice, lingvistice și culturale.

Grija pastorală și prețuirea deosebită manifestate de Patriarhia Română față de comunitățile ortodoxe românești din afara granițelor țării s-au concretizat, în ultimii ani, prin înființarea de numeroase parohii și a unor eparhii noi, pentru a răspunde nevoilor spirituale multiple ale credincioșilor români ortodocși din Basarabia (Republica Moldova), Serbia, Bulgaria, Ungaria, Europa Centrală și de Nord, Europa Occidentală și Meridională, cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, precum și prin înființarea unor reprezentanțe (Ierusalim și Bruxelles) și comunități ortodoxe românești (Muntele Athos, Siria și Liban, Cipru, Turcia, Africa de Sud, Japonia, Croația, Slovenia, Emiratele Arabe Unite/Dubai).

Participarea membrilor ortodocși din cadrul comunităților românești aflate în afara României la viața liturgică, precum și la evenimentele culturale și acțiunile social-filantropice organizate de parohiile din vecinătatea României și diaspora română constituie o binefacere și o bucurie deosebită atât pentru aceștia, cât și pentru slujitorii Sfintelor Altare.

În același timp, este necesară o conviețuire armonioasă a migranților români cu cetățenii din țările de adopție, pentru integrare socială, dar fără asimilare culturală a românilor.

Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe românii care trăiesc departe de țară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămași acasă. De asemenea, îi sfătuim pe credincioșii ortodocși din țară și din străinătate să prețuiască familia – constituită din bărbat, femeie și copii –, deoarece familia binecuvântată de Dumnezeu reprezintă spațiul intim cel mai de preț în care se exprimă iubirea conjugală, dar și dragostea părintească, filială și frățească. Tuturor le adresăm îndemnul de a educa generația tânără în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică și de neam, și de a le cultiva copiilor și tinerilor virtuțile creștine esențiale: credința, speranța și iubirea de Dumnezeu și de semeni.

De asemenea, îi îndemnăm pe românii migranți în diferite zone ale lumii să cinstească așa cum se cuvine, după tradiția noastră creștin-ortodoxă, pe cei trecuți la viața veșnică. Pomenirea în rugăciune a celor adormiți în Domnul constituie un act de credință ortodoxă vie și o mărturie a iubirii față de semeni.

În mod deosebit, mulțumim slujitorilor Sfintelor Altare ortodoxe românești din afara României, pentru activitate și fidelitate. Totodată, îi îndemnăm să intensifice lucrarea lor pastorală și misionară, de păstrare și cultivare a credinței creștine ortodoxe, a valorilor spirituale și culturale românești.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din afara României, și să le dăruiască sănătate și ajutor, pace și bucurie, întru mulți și fericiți ani!

Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cea mai importantă sărbătoare închinată Maicii Domnului în cursul anului ­bisericesc este cea de astăzi, 15 august. În această zi noi, creştinii, ­sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Părintele Efrem Filotheitul spune: „La Adormirea Maicii Domnului se cinsteşte omul cel mai sfânt în chipul Maicii Domnului”. Toată lumea ortodoxă cinsteşte în mod deosebit această zi, când creştinii merg în pelerinaj la locurile sfinte ce-şi serbează hramul cu ­prilejul acestei mari sărbători. 

În ţara noastră există nenumărate locuri de pelerinaj dedicate cinstirii Sfintei Fecioare Maria, unde la jumătatea lunii august sute de mii de români merg pentru a o sărbători pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, poporul nostru o cinsteşte prin cuvintele pline de emoţie şi sensibilitate ale pricesnelor: „O, Măicuţă sfântă, te rugăm fierbinte să ne-asculţi cu milă marea rugăminte. Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale!”. Pentru noi, românii, Maica Domnului este şi Maica noastră care ne poartă de grijă şi pe care o cinstim în mod deosebit la 15 august. Toate acestea se întâmplă la noi, românii, pentru că avem conştiinţa că ţara noastră este Grădina Maicii Domnului. Ştim acest lucru din evlavia deosebită a poporului nostru faţă de Sfânta Fecioară Maria, dar şi din istoria minunată a sihaştrilor din Muntele Bisericanilor din Ţinutul Neamţului. Aici s-a arătat Maica Domnului în urmă cu peste 500 de ani monahilor conduşi de Cuviosul Iosif care doreau să părăsească aceste locuri şi să plece în Muntele Athos din pricina năvălirilor otomane. Lor le-a spus că şi aici este grădina ei. Ştim că Muntele Athos este numit Grădina Maicii Domnului.

Noi, creştinii, avem credinţa că ea este pururea rugătoare, de aceea o chemăm să ne fie mijlocitoare pe lângă Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea o şi cinstim în mod deosebit în zilele ei de sebare.

Anul bisericesc se află sub ocrotirea Maicii Domnului 

Prima mare sărbătoare este închinată Sfintei Fecioare Maria, iar în ultima zi a anului bisericesc o cinstim tot pe Maica Domnului. La puţine zile de la începutul anului bisericesc, pe 8 septembrie, Biserica noastră sărbătoreşte Naşterea Preasfintei Fecioare Maria, iar la 31 august, Aşezarea cinstitului brâu al Maicii Domnului în raclă. În cursul anului bisericesc avem mai multe sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria. În ordine cronologică, după sărbătoarea din 8 septembrie urmează cea din 1 octombrie, când cinstim Acoperământul Maicii Domnului, apoi Intrarea în biserică a Maicii Domnului la 21 noiembrie. În data de 9 decembrie cinstim Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana. Această zi de cinstire a Maicii Domnului este urmată de cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, şi anume Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie. La 25 martie sărbătorim Buna Vestire, iar vineri, în Săptămâna Luminată, Izvorul Tămăduirii, două praznice bisericeşte dedicate Maicii Domnului. Ziua de 2 iulie este dedicată Aducerii veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne. În fiecare an, la 15 august este cea mai importantă zi de serbare a Sfintei Fecioare Maria, şi anume sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Odată cu adormirea ei, Maica Domnului este în cer pururea rugătoare pentru tot neamul omenesc către Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

Despre importanţa acestei sărbători pentru noi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne învaţă: „În ziua de pomenire a Adormirii Maicii Domnului ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu să fie ocrotitoarea familiilor, întrucât a născut fiu şi ştie ce înseamnă să fii mamă. Îi cerem să fie şi ocrotitoarea fecioarelor, a tinerilor, a monahilor şi monahiilor, întrucât ea este deodată maică şi pururea fecioară (…) Maica Domnului, fiind ocrotitoarea întregii Biserici, este şi bucuria întregii Biserici”.

Biserica a preamărit-o de la începutul istoriei sale bimilenare pe Maica Domnului numind-o: Prea­sfânta, Preacurata, Preabinecuvântata şi Pururea Fecioara Maria. Toate aceste numiri ale Sfintei Fecioare Maria îşi au fundament dogmatic în hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic desfăşurat la Efes în anul 431. La acest sinod s-a hotărât că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) şi s-a mărturisit că ea este Maica Domnului. Prin această hotărâre, Biserica recunoaşte cele două atribute ale Sfintei Fecioare Maria: meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup şi pururea fecioria ei. Plecând de la hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic, s-au pus bazele la ceea ce în teologie se numeşte mariologie - teologia despre Maica Domnului.

Dumnezeu Se face om şi Se naşte dintr-o mamă

Întreaga învățătură ortodoxă despre Preasfânta Fecioară Maria poate fi rezumată în cele două nume ale ei: Maică a lui Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria. Această învăţătură de credinţă mariologică în Biserica Ortodoxă stă în strânsă legătură cu teologia hristologică, adică despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi despre mântuirea neamului omenesc. Persoana Sfintei Fecioare Maria în Ortodoxie nu este separată de Fiul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că întreaga ei cinstire vine din faptul că este Maica Domnului. De aceea, în Biserica Ortodoxă ea se bucură de o cinstire mai mare decât a îngerilor şi sfinţilor. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Pe Sfânta Fecioară o slăvim, ceea ce este Maica lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu adevărat din aceasta S-a născut și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu este aceea din care Dumnezeu S-a întrupat”. Deci, noi, ortodocşii, o cinstim pe Maica Domnului pentru că Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Poporul nostru, înţelegând importanţa cinstirii Maicii Domnului, a dorit să mărturisească acest lucru prin miile de biserici închinate ei zidite pe teritoriul României. Către aceste altare ale credinţei neamului nostru se îndreaptă paşii creştinilor noştri în această zi de mare sărbătoare de la jumătatea lunii august spre a mulţumi Preasfintei Fecioare Maria pentru ajutorul primit prin rugăciunile ei de la Domnul nostru Iisus Hristos. În această zi de serbare a Adormirii Maicii Domnului românii o cinstesc cântând: „O, Marie, Maică Sfântă, Astăzi toată lumea-ţi cântă, Toţi cu drag te înconjoară, Maică Sfântă și Fecioară”. Iar imnurile Bisericii o cinstesc prin cuvinte pline de adevăruri de credinţă: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre”.

Ziarul Lumina

Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Protopopul Franței, a acordat un interviu exclusiv Agenției de știri Basilica în care a evocat personalitatea Părintelui Dumitru Stăniloae, propus spre canonizare, pe care l-a cunoscut personal, și a oferit detalii despre specificul Ortodoxiei franceze.

Părintele protopop a mai nominalizat doi părinți cu viață sfântă pe care i-ar vedea canonizați – unul român și unul francez.

Basilica.ro: La reuniunea din 25 februarie 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis să pregătească mai multe canonizări de preoți și monahi pentru anul 2025, când va sărbători 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie. Printre aceștia se numără și Părintele Dumitru Stăniloae. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți despre el?

Cea mai frumoasă amintire pe care o am legată de Părintele Dumitru este chipul lui. Era deopotrivă foarte serios și concentrat, dar și surâzător. Figura i se lumina și ochii migdalați se mijeau până când nu-i mai vedeai pupilele. Transmitea multă bucurie, multă lumină interioară, multă pace și bunăvoință. Când era serios, se vedea că este foarte concentrat – fie când încerca să se exprime cât mai precis, fie când căuta cuvântul corect, fie că era în rugăciune.

Când se ruga avea nu doar chipul foarte concentrat, ci și expresia unei persoane foarte pașnice și încrezătoare. Avea un chip foarte frumos. Avea și un caracter puternic și multă energie. Dădea dovadă de mult curaj, dar era pașnic. Experiența rugăciunii inimii dădea chipului său pacea și blândețea caracteristice sfinților, specifice tuturor celor care se apropie cu încredere de Dumnezeu. Era chipul unui om care ascultă cuvântul Domnului.

Avea privirea ascultătoare – dacă pot spune așa. Era deopotrivă o față de om simplu, de țăran român foarte curat, foarte cinstit, foarte muncitor, foarte inocent, dar mai ales foarte simplu.

Simplitatea acestui mare teolog era izbitoare pentru mine. Părintele Dumitru, unul dintre cei mai inteligenți oameni ai epocii noastre, era de o simplitate extremă. Ajunsese astfel prin rugăciune, fiindcă rugăciunea este experiența iubirii lui Dumnezeu, iar dragostea este simplă, fiindcă și Dumnezeu este simplu.

Părintele Stăniloae: A face teologia accesibilă

Basilica.ro: Ce sfat vă oferea frecvent Părintele Dumitru Stăniloae? Ce sfaturi avea pentru omul contemporan?

Părintele Dumitru Stăniloae era preocupat ca teologia, adică gândirea Bisericii, experiența eclezială a adevărului, să fie accesibilă. Când lucram la proiectul cărții: Ose comprendre que Je t’aime („Îndrăznește să înțelegi că Eu te iubesc”), apărut în română cu titlul Mica dogmatică vorbită, părintele mi-a spus: „Trebuie să facem o carte utilă oamenilor”.

Această idee revenea adesea în conversație, iar el mă sfătuia mereu să consider teologia ca pe o slujire a aproapelui. Activitatea teologică din Biserică este slujire. Părintele Dumitru se considera un slujitor al lui Dumnezeu și al aproapelui.

În numeroasele discuții pe care le-am avut prin bunăvoința lui Dumnezeu, pot distinge trei sfaturi pentru noi și contemporanii noștri.

Mi se pare că primul sfat este să regăsim sursa patristică a gândirii și vieții creștine. Părintele Dumitru însuși, după cum se știe, descoperise gândirea Sfinților Părinți citindu-l pe Sfântul Grigorie Palama. Sfatul său pentru teologie și cateheză era în mod esențial să ascultăm mesajul Sfinților Părinți, care este de fapt mesajul Sfintei Tradiții.

Al doilea sfat, pe care poate că nu-l formula ca atare, dar se putea deduce din comportamentul lui, era să legăm gândirea de Rugăciunea Inimii. Pentru Părintele Dumitru, tradiția isihastă era normativă și, din acest motiv, teologia era în esență un act mistic.

Al treilea sfat al său, dacă se poate spune astfel, și pe care îl ilustra el însuși, era să rămânem permanent în dialog cu omul contemporan, să avem dragoste de oameni, să-i înțelegem și să încercăm să le oferim răspunsurile patristice și ascetice care-i pot ajuta să crească duhovnicește și să se mântuiască.

Părintele Dumitru avea un spirit foarte precis și exigent, mai ales din punct de vedere al credinței. Era intransigent în domeniul dogmatic; nu făcea niciun compromis în dialogul ecumenic. Dar acest spirit exigent era deschis dialogului și discuției.

Concepția sa cu privire la ecumenism era cea a ecumenismului de dialog și mărturisire, eu subînțelegând că, pentru el, adevăratul ecumenism era Ortodoxia însăși.

Basilica.ro: Dintre părinții duhovnicești pe care i-ați cunoscut în România credeți că mai există un alt nume care ar putea fi propus pentru canonizare?

Am primit mult ajutor de la Duhul Sfânt de fiecare dată când am fost în România, singur sau împreună cu soția. Am întâlnit în anii 1970 persoane de o mare sfințenie. O generație întreagă pe care ulterior eu am numit-o „vârsta de aur a spiritualității românești” era încă în această viață de aici.

În primul rând, l-am cunoscut pe Preafericirea Sa Patriarhul Justinian, care într-o astfel de epocă a întrupat sfințenia poporului român trecută prin încercările istorice îngăduite de Dumnezeu. I-am cunoscut și pe arhimandriții Paulin Lecca și Benedict Ghiuș. Personal, am fost foarte apropriat de Arhimandritul Sofian Boghiu.

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu

Îmi doresc din tot sufletul ca Biserica noastră să recunoască în el chipul desăvârșit al experienței ortodoxe și să-l treacă în rândul sfinților, adică al celor pe care îi privim ca pe exemple de viață plăcută lui Dumnezeu.

Părintele Sofian, atât cât nenumăratele mele păcate mă lasă să exprim aici, era un om fără de păcat, aflat la sfârșitul vieții sale. Dumnezeu îi dăruise smerenia și nevinovăția. Întâlnirea cu el m-a convins că se poate trăi fără de păcat în această lume, că ne putem jertfi în această lume, că nu există obstacol serios în calea mântuirii noastre când Îl iubim pe Domnul cu toată ființa.

Basilica.ro: Care este specificul Ortodoxiei franceze în raport cu cea românească?

Ortodoxia franceză are drept caracteristică principală faptul că este înrădăcinată în zece secole de viață bisericească după tradiția Sfinților Părinți. Rădăcinile credinței dreptslăvitoare de la noi urcă până la Sfânta Maria Magdalena, cea Întocmai cu Apostolii, care L-a întâlnit pe Hristos în carne și oase atât înainte, cât și după Înviere. Temelia creștinismului din Franța este veritabil apostolică.

Dar ceea ce caracterizează modul nostru de a trăi Ortodoxia în Franța este că această moștenire apostolică s-a confruntat cu raționalismul Renașterii și cu deviația gravă pe care a reprezentat-o umanismul acestei epoci în plan hristologic și pneumatologic.

Noi trăim Ortodoxia Sfinților noștri Părinți, ca Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Martin și Sfântul Grigorie de Tours, Sfântul Gherman de Auxerre, Sfântul Gherman al Parisului, prin filtrul mileniilor de raționalism și legalism.

Astfel că uneori este greu: suntem chemați să dăm dovadă de discernământ, curaj și smerenie.

Mari mărturisitori al Ortodoxiei franceze ca Arhimandritul Lev Gilet, Olivier Clément sau Arhimandritul Placide Deseille – pentru a da nume de neam francez curat, nu de credincioși din imigrație – au demonstrat prin viața și mărturia lor că poți fi ortodox și francez cu distanțare față de raționalismul Renașterii și Iluminismului.

Ortodoxul francez trebuie să regăsească în mileniile de istorie a creștinismului temeliile credinței universale. Totodată, a fi ortodox francez înseamnă să fii conștient de două lucruri: că, în ciuda importantei rupturi survenite în Tradiție, au rămas și insule din mesajul patristic; și, foarte important, că Domnul, în milostivirea Sa, nu a abandonat creștinătatea schismatică, ci i-a trimis drepți ca Fericitul Vincent de Paul, Fericita Thérèse de Lisieux și numeroși alți creștini exemplari.

Chiar și într-un creștinism deformat subzistă de-a lungul timpului un grad important de autenticitate creștină, o anume fervoare, o dragoste pentru Maica Domnului, de exemplu, pe care ortodoxul francez le poate recunoaște.

Ortodoxul francez este chemat să facă dovadă de discernământ și să se ferească de orice formă de sectarism. Nu ne-am născut din emigrații, ci dintr-o mișcare izvorâtă chiar din interiorul culturii noastre, cu scopul de a regăsi adevărata credință.

Basilica.ro: Vorbiți-ne despre experiența dumneavoastră ca preot francez al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

A fi preot francez într-o mitropolie românească ține de alegere, fiindcă sunt mai multe entități canonice care coexistă în Europa Occidentală. Adunarea Episcopilor Ortodocși din Franța reunește ierarhi care păstoresc credincioșii de origine rusă, greacă, georgiană, libaneză, siriană, sârbă și română.

Alegerea de a aparține de Biserica Ortodoxă Română ține de faptul că Ortodoxia românească este purtătoarea unei experiențe istorice deosebit de bogate. De origine apostolică, la fel ca cel francez, creștinismul daco-român și-a păstrat cu fidelitate magnifica responsabilitate față de credința care i-a fost transmisă.

Filmări înainte de Paști la Parohia Louveciennes, unde Părintele Costa de Beauregard este paroh. Foto credit: Facebook / Paroisse Orthodoxe de Louveciennes

A făcut aceasta trecând prin mari frământări îngăduite de Domnul, invazii străine, diverse forme de dominație sau prozelitism – chiar trecând prin martiriu.

O astfel de fidelitate față de credința strămoșilor nu este proprie doar românilor, desigur, dar îi inspiră francezului din mine o mare încredere.

Pe de altă parte, sunt și multe afinități între francezi și români în plan cultural și lingvistic, ceea ce este extrem de important: ca francez, apreciez că nu mă simt străin între frații români din Franța și nici chiar între cei din România. În plus, ierarhii noștri au la inimă predica și liturghisirea în franceză.

Din punct de vedere strict personal, căutând dreapta credință și autentica Tradiție pornind de la propriile mele rădăcini occidentale, am primit Predania Ortodoxiei trăite, nu prin cărți, ci prin persoane purtătoare ale Tradiției pe care o trăiau: prin părinți duhovnicești români ca Părintele Dumitru (Stăniloae) sau Părintele Sofian (Boghiu) care m-au format.

Iar prezența mea în Mitropolia Română vine în mod natural. Nu este și cazul altor preoți francezi. Aceasta nu înseamnă că-mi este ușor, căci există diferențe de mentalitate și nu este mereu ușor pentru credincioșii români să accepte preoți francezi.

Basilica.ro: Dacă s-ar putea generaliza cinstirea unui sfânt francez la nivel internațional, pe care l-ați prefera și de ce?

Această generalizare la nivel internațional a cultului unui sfânt francez există deja, slavă Domnului! În Sinaxarul Sfântului Munte sunt trecuți Sfânta Genoveva din Paris, Sfântul Martin de Tours, Sfântul Gherman, Episcopul Parisului, Sfânta Cuvioasă Radegonda, Sfântul Ilarie de Poitiers și alți sfinți ortodocși francezi.

Sfântul Martin mi se pare caracteristic, fiindcă este, pot spune, un sfânt ortodox european. S-a născut cel mai probabil în Panonia, pe teritoriul Ungariei de astăzi, sau în Transilvania de astăzi, și a devenit marele Arhiepiscop de Tours în Franța, pe care toată lumea îl cunoaște.

Sfântul Martin este cu adevărat ocrotitorul ortodox al Franței. El este la originea răspândirii credinței în mediul rural, prin ceea ce încă de atunci se numeau parohii. A mărturisit Crezul Niceean într-o epocă în care o parte din Europa și Franța se infectaseră cu virusul ereziei ariene!

Personal, eu mă rog să fie trecut în rândul sfinților Bisericii și Arhimandritul Placide Deseille. Ceea ce spun nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Părintele Placide este foarte cunoscut și apreciat în România. Se bucura de încrederea deplină a Părinților din Sfântul Munte, care îl considerau extraordinar de ascultător.

Părintele Placide a avut o operă scrisă importantă pentru mărturisirea credinței universale, a organizat viața monastică pe teritoriul Franței și, mai ales, a sintetizat în propria viață această tradiție. Este primul francez get-beget în care s-a arătat această minune: întruchiparea într-o persoană umană de pe teritoriul Franței a întregii învățături a Apostolilor și Părinților.

L-am cunoscut timp de decenii. Era nevinovat, foarte curat din fragedă pruncie, nu gândea și nu vorbea de rău niciodată pe nimeni. Făcea dovadă de un excepțional discernământ, iar smerenia și simplitatea sa erau emoționante. Avea și o trăsătură care nu este deloc nedemnă de un sfânt: un umor foarte agreabil. Fericite Părinte Placide, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Carte de vizită

• Născut și crescut într-o familie romano-catolică în data de 11 mai 1947, a cunoscut Ortodoxia la maturitate. Prima vizită în Romania a făcut-o la începutul anilor 1970, când el și soția s-au botezat în Biserica Ortodoxă Română. Cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Justinian, a viețuit în Mănăstirea Antim din București. A fost hirotonit preot în 1977 și a slujit la Mănăstirea Antim, alături de duhovnicul său, părintele Sofian Boghiu.
• A petrecut o luna de zile cu Părintele Dumitru Stăniloae la Mănăstirea Cernica. În urma convorbirilor cu el, în 1984 a scris cartea „Îndrăznește să înțelegi că te iubesc”, reeditată la Sibiu în 1995 sub titlul „Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica”.
• A studiat limbi clasice, iar în 1983 a devenit doctor în Istoria Bizanțului. Între anii 1980-1990, a urmat studii de teologie ortodoxă, sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae.
• Și-a susținut doctoratul în Teologie Dogmatică la Institutul Teologic „Sfântul Serghie” din Paris în 27 aprilie 2010. Este consilier al Mitropolitului Iosif pe probleme de comunicare și media.
• Este parohul Parohiei Ortodoxe Francofone „Saint Germain ti Saint Cloud” din Louveciennes, în apropierea Parisului.

Vârsta copilăriei şi a tinereţii

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Care a împodobit Biserica Sa cu suflete sfinţite prin vieţuire duhovnicească şi nu a lăsat Biserica văduvită de sfinţi nici în vremurile de pe urmă în care apostazia şi fărădelegile au cuprins omenirea. Trăind într-o lume plină de fărădelegi adeseori ne îndoim că mai este cu putinţă să ducem o viaţă curată şi neîntinată ca să dobândim harul lui Dumnezeu. Însă Domnul ne cheamă la El prin dragostea Sa pe care a arătat-o lumii şi în aceste vremuri de pe urmă, pogorând harul Său cu îmbelşugare asupra celor ce nu se smintesc de greutăţile şi slăbiciunile acestui veac, ci cu credinţă năzuiesc spre curăţirea de patimi şi dobândirea Duhului Sfânt. De acest adevăr, cum că ne putem despătimi şi în vremurile noastre, nu doar în primele veacuri de creştinism, ne încredinţează viaţa sfântă a cuviosului Iosif Isihastul, supranumit Gheron Iosif, sfânt ce a trăit în secolul XX.

Gheron Iosif Isihastul, pe numele său de botez, Francisc, s-a născut în Grecia, în satul Levkes din insula Paros. Copilăria sa este simplă şi obişnuită ca a oricărui copil ce se trage dintr-o familie de creştini modeşti. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, nu a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, era o femeie evlavioasă şi îşi creştea copiii în frica lui Dumnezeu.

Căsuța lor mică de două camere trebuia să îi adăpostească pe toți cei şase copilaşi iar mama să muncească din greu pentru a le oferi hrana necesară. Îi creştea cu drag însă, întreţinând o atmosferă de dragoste şi căldură sufletească. Dar ca o mamă desăvârşită, s-a îngrijit nu numai de hrana cea trupească a fiilor ei, ci şi de cea sufletească, învăţându-i rânduiala rugăciunii, să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtășească.

O mare înrâurire asupra sufletului de copil al lui Francisc a avut-o duhovnicul său, Cuviosul Arsenie Aghioritul, care i-a insuflat dragoste de Dumnezeu şi teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu. În acest climat a trăit Francisc timp de 17 ani, timp în care s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească, încercând să o ajute pe mama sa să întreţină toată familia. Iată cum își amintea stareţul perioada copilăriei sale: „Aveam vreo două găini, le luam ouăle, le dădeam la băcan, iar el ne dădea vreo două sardele, căci oul cine să-l mănânce mai întâi? Uneori, ca un copil ce eram, mergeam la capră şi sugeam lapte”.

De la negustor la Sfântul Munte

„De acum înainte vei sluji aici”

Constrânsă de această sărăcie, mama lor îi trimite pe Francisc şi pe fratele lui mai mic, Leonard, la Atena ca să îşi găsească ceva de lucru. Astfel, în 1914, Francisc ajunge în Pireu, unde rămâne să lucreze în Port până la satisfacerea stagiului militar. După aceea, cu puţinele economii pe care le-a adunat, a început să lucreze singur. La început a făcut-o pe micul vânzător, apoi pe negustorul. Mergea de obicei la diferitele iarmaroace şi în puţin timp a câştigat o sumă importantă de bani, suficientă pentru un viitor economic strălucit. Era energic, dar cu multă omenie, şi din această pricină întotdeauna se scârbea de nedreptate şi de viclenie. Ori de câte ori i se dădeau prilejuri de câştig prin mijloace necinstite, niciodată nu accepta. Atât de corect şi de cinstit era încât, uneori, pe când lucra ca taxator de bilete în tramvai, unii oameni îi dădeau preţul pe bilet dar în graba lor înaintau fără sa ia biletul; cu toate acestea Francisc nu oprea banii pentru sine, ci de fiecare dată rupea biletul şi-l arunca, gândind întru sine: „Întreaga firmă pe bilete se sprijină. Cum să bag în buzunar banii de pe bilete?”

Dumnezeu văzând corectitudinea sa şi inima milostivă pe care o avea faţă de semenii săi, deoarece adesea ajuta pe cei săraci şi bolnavi, l-a chemat către Sine într-un mod mai aparte. Astfel că într-o seară a avut un vis minunat, care i-a schimbat radical viaţa: „Într-o seară am văzut în somn că treceam pe lângă nişte palate. Imediat m-au luat doi ofiţeri ai gărzii palatului şi m-au dus în palat. Nu înţelegeam pricina şi de aceea mă împotriveam. Dar aceia mi-au spus cu bunătate să nu mă tem, ci să merg, pentru că aceasta este voia Împăratului. Am intrat într-un palat foarte frumos şi mai strălucit decât orice palat pământesc. Acolo m-au îmbrăcat cu un veşmânt alb şi de mult preţ şi mi-au spus: «De acum înainte vei sluji aici!». Şi m-au dus să mă închin Împăratului. M-am deşteptat îndată şi am simţit că atât de mult se întipăriseră în mine ceea ce văzusem şi auzisem, încât nu mai puteam să fac sau să gândesc nimic altceva. Am încetat lucrul şi am rămas gânditor. Auzeam mereu înlăuntrul meu vie acea poruncă, repetându-se continuu: «De acum înainte vei sluji aici!». Toată starea mea lăuntrică şi exterioară s-a schimbat. Nu mă mai preocupa nimic din cele ce se aflau pe pământ, dar nici nu ştiam ce era ceea ce văzusem şi ce trebuie să fac”.

Primeşte de la două prietene câteva cărţi din vieţile sfinţilor şi imediat Francisc înţelege mesajul Domnului. Citea însetat vieţile pustnicilor care se nevoiau cu asprime pentru Dumnezeu. O atât de mare dragoste s-a aprins în inima sa pentru Dumnezeu încât de atunci înainte singura lui grijă era cum să Îl mulţumească mai mult pe Dumnezeu şi să îi slujească Lui neîncetat. Nemaisuferind zgomotul oraşului, ieşea adesea la un loc izolat, aflat la periferie şi se ruga în linişte, uneori nevoindu-se şi în copaci, ca un stâlpnic, toată noaptea. Astfel încerca să pună în practică ceea ce citea în Vieţile Sfinţilor şi Domnul l-a ajutat.

Prin iconomia Sa, Francisc întâlneşte în Atena un monah din Sfântul Munte, venit cu treburi pentru mănăstirea sa în oraş şi îl roagă să îl ia şi pe dânsul în Sfântul Munte. Între timp, o parte din economiile lui le-a împărţit milostenie pe unde a crezut de cuviinţă, iar altele le-a lăsat casnicilor săi. Apoi a luat hotărârea de a pleca şi de a rămâne pentru totdeauna în Sfântul Munte, în locurile cele mai îndepărtate şi pustniceşti.

În căutarea unui povăţuitor duhovnicesc

Prima sa oprire a fost la Katunakia, la binecuvântata obşte a Danieleilor. De la stareţul Daniil, Francisc deprinde primele rânduieli monahale, însă râvna sa după o vieţuire mult mai aspră ca a acelora din Vieţile Sfinţilor, îl determină să plece de la Katunakia şi să caute un loc de nevoinţă mai aspră, pe măsura râvnei sale. Ceea ce îl interesa pe stareț nu a putut găsi aşa uşor în Sfântul Munte. Pe el nu îl interesa aşa de mult nevoinţa trupească şi exterioară. Lui Dumnezeu i-a cucerit inima, de aceea Francisc dorea să Îl câştige pe Domnul cu totul în inima sa. Aceasta, în practica ortodoxă, este posibilă prin aşa-zisa rugăciune a inimii, rugăciunea lui Iisus, pe care marii isihaşti o deprinseseră. Ea sună aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, sau în varianta prescurtată: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Prin această rugăciune adevăraţii nevoitori ajung să îşi pogoare mintea în inimă, şi din acest moment rugăciunea se zice de la sine şi izvorăşte nenumărate stări de har, unindu-l pe om cu Dumnezeu. În vremea în care Gheron Iosif a venit în Sfântul Munte nu mai existau povăţuitori duhovniceşti ai rugăciunii inimii şi această practică era considerată de mulţi drept o rătăcire. De aceea Dumnezeu avea un plan cu tânărul Francisc pentru mai târziu, el având să devină un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi dascăl al multora, care aveau să revigoreze viaţa duhovnicească în Sfântul Munte.

Astfel începe să caute povăţuitorul duhovnicesc. „Am căutat, mărturisea stareţul, am strigat, am plâns. Nu am lăsat munte sau peşteră neumblată, căutând îndrumător nerătăcit, ca să ascult cuvintele vieţii, nu cuvinte zadarnice, neroditoare… Eu căutam acolo unde exista viaţă, unde puteam dobândi folos sufletesc”.

Descoperă harul lui Dumnezeu. Puterea rugăciunii inimii

Obosit şi ostenit după atâta căutare, Francisc simte că ajunge la limita puterilor sale şi începe cu disperare să strige Maicii Domnului: „Am plâns mult în acea zi, ne spunea, cât n-am mai plâns niciodată. Mă jeluiam lui Dumnezeu că nu m-a ajutat cum trebuie. Îi ceream şi Îi spuneam că nu voi pleca de acolo, până ce nu-mi va arăta mila Sa şi nu mă va îmbărbăta. M-am adresat şi Maicii Domnului şi m-am rugat mult şi ei”. Iar Dumnezeu care dă darurile sale oricui îi cere cu credinţă, nu a lăsat rugăciunea lui neascultată.

„Pe când mă aflam în această stare şi priveam spre vârful Athonului, unde se vedea bine şi locul în care se află bisericuţa Maicii Domnului, parcă am simţit înlăuntrul meu o tresăltare de bucurie şi îndată am văzut o rază luminoasă care a ieşit din biserica Maicii Domnului şi care, trasând un arc de cerc, a venit şi s-a aşezat deasupra mea. Îndată m-am schimbat cu totul şi am uitat de mine. M-am umplut de lumină atât înlăuntrul inimii mele, cât şi în afară, peste tot, şi nu mai simţeam dacă mai am trup. Rugăciunea a început să lucreze singură înlăuntrul meu atât de ritmic, încât m-am minunat, pentru că nu mă străduiam deloc s-o rostesc, ci doar vedeam şi auzeam în acelaşi timp şi mă minunam. Mi se părea că eram doi, pentru că pe de o parte vedeam starea mea lăuntrică plină de lumină, de bună mireasmă duhovnicească şi de bucurie, împreunate cu neîncetata rugăciune, iar pe de altă parte mă vedeam în întregime cuprins de lumină şi mă minunam de marea milă dumnezeiască. Pe nesimţite, atât cât îi este cu putinţă cuiva să-şi cerceteze gândurile, mă gândeam că acesta este Harul, care mângâie pe cine vrea, potrivit tradiţiei Părinţilor. Nu ştiu cât a ţinut starea aceasta. Dar de la o vreme am văzut că lumina cea albă s-a întors acolo de unde a ieşit. Mi-am revenit şi am văzut că eram tot în locul în care începusem să mă rog… De atunci nu s-a depărtat de la mine acea stare de rugăciune, ci se repeta în inimă fără osteneală, însă nu cu aceeaşi putere ca atunci când a venit prima dată”.

Din acea vreme a început să locuiască prin diferite peşteri şi locuri pe unde, potrivit tradiţiei, au locuit şi au trecut oameni duhovniceşti, care s-au nevoit să ţină înlăuntrul lor Rugăciunea. Făcea mături din ramuri de copaci, precum se obişnuieşte în Athos, şi le ducea la Mănăstirea Marea Lavră. De acolo îi dădeau posmag, care îi ajungea câteva săptămâni, după care iarăşi repeta acelaşi lucru.

Întâlnirea cu Părintele Arsenie, prietenul său de viaţă

În ziua prăznuirii Schimbării la Faţă a Domnului a urcat în vârf împreună cu toţi părinţii. Acolo s-a întâlnit cu monahul Arsenie, cel care avea să-i fie de atunci înainte prieten nedespărţit şi împreună nevoitor. Părintele Arsenie se gândea să afle un loc potrivit unde să se nevoiască în linişte, dar nu voia să înceapă singur şi de multă vreme tot căuta un partener de rugăciune. Astfel a avut loc această întâlnire, la Schimbarea la Faţă, în vârful Athonului. Au vorbit puţin, s-au înţeles, au hotărât să se nevoiască împreună şi au pornit să ceară sfatul bătrânului Daniil de la Katunakia, care era înzestrat cu harisma discernământului.

Părintele Daniil, în înţelepciunea sa, îi sfătuieşte ca mai întâi să înceapă prin a se supune unui stareţ bătrân, şi nu singuri. „Mergeţi la un bătrânel şi supuneţi-vă lui, chiar dacă el vi s-ar părea foarte simplu, iar când va muri şi îl veţi pogorî în mormânt, veţi lua binecuvântarea lui Dumnezeu, ca moştenire, care vă va însoţi şi vă va povăţui în orice lucrare”.

Cu binecuvântarea sa, au găsit foarte repede şi în apropiere, Chilia „Buna Vestire”, unde locuiau bătrânii Iosif şi Efrem. Bătrânul Efrem nu ştia cum să-şi exprime bucuria la venirea şi la cererea celor doi tineri ucenici de a sta sub ascultarea sa. Lăcrima de multe ori de emoţie şi de bucurie, când vedea râvna şi dăruirea noilor săi ucenici, care n-au întârziat să se armonizeze complet cu tot programul şi felul său de viaţă, insistând mai mult pe rugăciunea lui Iisus. Stareţul Iosif era un om hotărât, neînfricat, neînduplecat în respectarea programului şi iubitor de rânduială, pe care totdeauna o respecta, chiar şi în clipele grele ale vieţii sale. Dintre toate nevoinţele sale, pe care le cerea neîncetata sa iubire de osteneală, cea mai importantă preocupare a sa era Rugăciunea. Rugăciunea, în sensul ei duhovnicesc, aşa cum îl învăţase Harul, adică să-şi ţină mintea în inimă. Se îndeletnicea cu multă sârguinţă cu această nevoinţă şi n-o schimba cu nicio altă ocupaţie, fie ea chiar şi programată.

Vedenie minunată

Nevoitorul Francisc nu participa niciodată la hramurile celorlalte mănăstiri, pentru a nu fi nevoit să iasă din chilia sa şi să își lase liniştea. Astfel, într-o zi, în care ceilalți părinţi erau plecaţi la un hram din apropiere, Francisc a rămas singur în peştera unde obişnuia să se nevoiască. Dumnezeu, ca să îl încredinţeze de adevărul lucrării rugăciunii lui Iisus, i-a dăruit o astfel de vedenie. „Mă rugam, fiind adâncit în mine însumi, şi luam aminte la dulceaţa rugăciunii. Deodată m-am umplut de lumină care, încet-încet, s-a mărit, astfel încât s-a revărsat peste tot locul acela. Dar această lumină nu era firească, precum este lumina zilei pe care o vedem. Atunci au apărut înaintea mea trei copii, cam între şase şi opt ani, cu toate trăsăturile şi însuşirile chipurilor lor identice, încât era cu neputinţă să distingi ceva deosebit la ei. Erau atât de plini de Har şi atât de frumoşi, încât privirea lor mi-a robit toate simţurile. N-am mai simţit nimic altceva, ci numai mă minunam… Şi cântau foarte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». După ce s-au apropiat destul de mult de mine, încât cred că i-aş fi putut atinge dacă întindeam mâna, s-au retras iarăşi în acelaşi ritm, fără să se întoarcă cu spatele, continuând aceeaşi cântare. Iar când spuneau «Aliluia» mă binecuvântau cu mânuţele lor, aşa cum face preotul”.

După această vedenie, Harul rugăciunii s-a înmulţit, a crescut şi mai mult setea de linişte, iar mintea sa nu se mai îndeletnicea cu niciun lucru pământesc. Însă s-au înmulţit şi ispitele, iar condiţiile locului nu mai puteau fi suportate. Una din două trebuia făcută: fie să părăsească programul şi modul lor de viaţă şi să se conformeze cerinţelor locului, fie să plece în altă parte, unde condiţiile locului permiteau să slujească scopului lor. Au preferat ultima variantă.

Se călugăreşte în schima mare, cu numele Iosif

Împreună cu bătrânul Efrem s-au stabilit la Schitul Sfântului Vasile, un loc înalt, depărtat şi liniştit. În timpul şederii lor la Katunakia, bătrânul Efrem a îmbrăcat în schima mare pe Părintele Iosif. Călugăria lui s-a făcut la peştera Sfântului Atanasie de către duhovnicul ce se liniştea acolo.

După adormirea bătrânului Efrem, cei doi monahi prieteni, Arsenie şi Iosif, au început să ducă o viaţă mult mai aspră, vieţuind prin peşteri adânci unde se nevoiau cu rugăciunea lui Iisus. Mâncau în fiecare zi numai 75 de grame de pesmet după ceasul al nouălea bizantin, adică cu trei ore înainte de apusul soarelui. Sâmbăta sau Duminica, dacă se aflau în vreo mănăstire sau în vreun ţinut locuit, primeau puţină hrană şi mâncau. Acest fel de viaţă al lor a ţinut cam opt ani.

Lupta cu ispitele. „Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi”?

Pururea-pomenitul Stareţ spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.

„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:

– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi?

Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:

– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.

Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.

De aici înainte stareţul Iosif avea să ducă un război crunt cu patimile trupului. Pentru a-l încerca în foc şi ispite pe cel căruia îi dăduse harul Său cu multă ușurință şi din belşug, Domnul retrage de la el harul pentru o perioadă, spre a-l lăsa să se lupte singur cu patimile, singur cu puterile sale. Aceasta s-a făcut din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca Stareţul Iosif să dobândească discernerea firii şi a ispitelor, spre a fi de ajutor tuturor celor ce vor dori să se nevoiască duhovniceşte pentru Hristos, pentru a-i putea scoate din greutăţi şi ispitele cele mai puternice pe nevoitorii lui Hristos.

Astfel se trimite asupra sa mai întâi războiul desfrânării. „Aveam cunoştinţa deplină a războiului, ne spunea Stareţul, şi mă nevoiam cu asprime. Când ajungeam la culmea istovirii, Harul mă întărea şi începeam iarăşi. Dar cu scurgerea vremii, războiul devenea mai aspru şi aproape continuu”. Stareţul nu a încetat să lupte cu râvnă biruind patima desfrânării prin aspre nevoinţe ascetice. „Plângeam, suspinam, o rugam pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care de multe ori mă mângâiase, dar nicio uşurare nu simţeam. Uneori războiul înceta pentru puţin timp atât cât să pot răsufla, dar apoi începea iarăşi cu mai multă tărie. Trupul meu începuse să slăbească şi astfel curajul meu să se clatine. Văzând că puterea armelor mele se împuţina, am găsit odihnă în rugăciune, care mi-a fost lucrarea cea mai mângâietoare”.

Găsirea Duhovnicului Daniil. Lupta cu patima desfrânării

Pentru aşa ispitiri la care era supus, Monahul Iosif simţea nevoia unui duhovnic iscusit care să îl ajute. Cu multă osteneală îl găseşte pe Duhovnicul Daniil, care se nevoia într-o peşteră din Marea Lavră şi care stătea mai mult zăvorât. După miezul nopţii începea Liturghia, pe care o săvârşea foarte rar şi cu atenţie. Adesea întrerupea cursul ei din pricina lacrimilor pe care le vărsa la citirea rugăciunilor, şi astfel de multe ori numai Liturghia ajungea să dureze chiar şi patru ore.

„De multe ori, spunea Stareţul Iosif, îl sileam să ne spună vreun cuvânt duhovnicesc ca să ne folosim, dar el evita, aducând ca pretext cuvântul Cuvioasei Singlitichia, care se referă la patima slavei deşarte: «Opaiţul când arde, îi luminează pe ceilalţi, dar apoi îşi arde propriile sale buze»”.

„Spre sfârşitul celor opt ani, am observat că războiul trupesc se mărea şi mai mult. Mijloacele mele de apărare nu mai rezistau mult, pentru că Harul se retrăgea, iar în rugăciune nu mai aflam atâta mângâiere. În astfel de clipe ajută mult mângâierea omenească de la părinţii şi fraţii adevăraţi, care au experienţa războiului şi a stărilor sufleteşti. Pentru noi însă aceasta era foarte greu, fiindcă prin încercarea noastră de a ne depărta de legăturile cu semenii de dragul liniştii, mulţi ne considerau înşelaţi şi de aceea ne evitau. Şi nu era numai asta. Cei care nu cunoşteau bine realitatea, ne ironizau şi ne batjocoreau. Atunci, într-adevăr, s-au împlinit cele spuse de David: «înmulţirea durerilor lui» (Ps. 68, 27). Singura mângâiere ce ne rămăsese era stareţul de la Sfântul Petru, duhovnicul Daniil. Acolo ne găseam scăparea adeseori, căci stareţul ne mângâia, mai ales când ne vedea că încercăm cu sinceritate să ne nevoim pentru mântuirea noastră”.

Şi pentru că se lupta cu osârdie şi nu ceda ispitei desfrânării, diavolul a început să îl lupte cu ură şi mai aprig. Într-o zi se ruga cu osârdie către Maica Domnului, singur în chilia sa, «Stăpâna noastră! Stăpâna noastră!» strigam cu durere. «Păzitoarea celor ce trăiesc în curăţie, tu ştii că niciodată nu m-am învoit cu păcatul trupesc şi după ce L-am cunoscut pe Fiul tău m-am silit spre feciorie atât cât se poate omeneşte. De ce atâta silă şi durere? Va birui oare intenţia mea cea bună?» Deodată am auzit un zgomot ca şi cum s-ar fi deschis uşa, dar nu m-am mişcat, pentru că am crezut că este părintele Arsenie. Însă îndată am simţit că cineva mă aţâţă în părţile de jos ale trupului. Am deschis ochii, şi ce să văd? Era duhul cel necurat al desfrânării, exact aşa cum îl descriu Părinţii noştri. Cu un cap pleşuv, murdar, cu nişte coarne mici şi drepte. Cu faţa palidă, cu ochii rotunzi şi roşii, plini de viclenie, şi cu trupul lui murdar şi acoperit cu peri de porc sălbatic. Îndată m-am năpustit asupra lui cu toată puterea mea, dar, fireşte, era cu neputinţă să-l pot ţine. Numai în palme mi-a rămas senzaţia părului lui şi duhoarea, ca de pucioasă şi mocirlă, ce ieşea din el şi care a umplut tot locul acela. Din clipa aceea, cu Harul lui Hristos şi al Maicii Lui, mi-a dispărut greutatea acestui război, au încetat cu desăvârşire gândurile şi mă simţeam ca un copil mic, fără să mai simt această patimă”.

Împărtășit în chip minunat

În perioada aceea, Stareţul a încercat un fel de zăvorâre, iar părintele Arsenie îi slujea. Nu ieşea deloc din chilia sa şi, fireşte, nici la Sfânta Liturghie nu mergea. La sărbători numai părintele Arsenie mergea în alte locuri, unde de obicei se adunau părinţii. Chiar dacă Gheron Iosif nu mergea nici măcar la Liturghie, povesteşte cum într-o noapte a fost împărtăşit de îngeri. „Toată noaptea aceea, spunea, mi-a stăruit în minte gândul că ceilalţi părinţi se vor împărtăşi, iar eu nu sunt vrednic de acest dar din pricina păcatelor mele… şi am văzut înaintea mea un Înger cu totul luminos, aşa cum îi descrie Biserica noastră, care a umplut tot locul acela de lumină, o lumină din cealaltă lume. În mână ţinea un vas foarte frumos şi strălucitor care era atât de mic cât putea să încapă în palma sa. L-a deschis cu atenţie, s-a apropiat de mine atât cât trebuia şi, cu multă evlavie şi atenţie, mi-a dat în gură părticica Trupului stăpânesc”.

Întemeiază o mănăstire de maici

Uneori stareţii având nevoie să îşi vândă rucodeliile coborau şi până în oraş, pentru a-şi procura ceva provizii pentru iarnă. Astfel, în 1929, trecând prin Tesalonic, Stareţul Iosif a cunoscut nişte văduve şi femei evlavioase, care râvneau după viaţa călugărească. Corespondând cu ele prin scrisori Stareţul Iosif le-a învăţat cum să rostească la chilie rugăciunea lui Iisus şi mult s-au folosit acelea. Văzând râvna lor Gheron Iosif le tunde în schima mare şi întemeiază pentru ele o mănăstire, unde să poată ţine rânduiala isihastă. Mănăstirea au ridicat-o într-un sat părăsit, numit Gheroviţa şi de construcţia mănăstirii s-a ocupat fratele lui din Atena, Leonard. Maicile de aici au ajuns în timp la o înaltă vieţuire duhovnicească, unele din ele dobândind chiar rugăciunea inimii. Doi ani a petrecut stareţul alături de obştea de maici, până când acestea, din invidia diavolului, au fost prigonite în urma unor intrigi şi alungate din mănăstirea lor. Starețul Iosif s-a îngrijit să le găsească mănăstire în Uranopolis şi după ce le-a aranjat toate cele de trebuinţă, împreună cu Părintele Arsenie au hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte la dulcea lor chilie, promițându-le maicilor ca le va povăţui prin scrisori, ceea ce s-a şi întâmplat.

Primii ucenici, obştea de la Schitul Sf. Vasile

În ciuda dorinţei de a rămâne neştiuţi şi departe de faima oamenilor, Părinţii au început să fie renumiţi în Sfântul Munte pentru harismele lor. Astfel au început să vină şi alţi călugări din Sfântul Munte sau mireni care doreau să se nevoiască împreună cu ei. La început Stareţul îi primea pe toţi, dorind să îi ajute, dar, datorită neascultării lor şi lipsei de nevoinţă, aceştia mai mult îl tulburau pe stareț şi nu ştia ce să facă. Aflându-se într-o aşa nedumerire, într-o noapte i se arată Mântuitorul venind cu crucea Sa în chilia stareţului şi i-a spus: „Vezi ce am suferit pentru voi, iar voi atât de repede vă împuţinaţi? De îndată ce am auzit acestea, am căzut înaintea Lui strigând cu lacrimi: Doamne, ajută-ne nouă, păcătoşilor şi nu ne părăsi!”

Astfel au început să zidească o bisericuţă afierosită Naşterii Cinstitului Înaintemergător şi se întreţineau din rucodelia mâinilor lor; în special sculptau cruciulițe în lemn. Cât timp au stat la Schitul Sfântului Vasile, Bătrânii au primit în obştea lor trei fraţi: pe părintele Efrem, pe părintele Ioan din Albania (care a rămas la Sfântul Vasile şi după mutarea Bătrânilor la Sfânta Ana Mică) şi pe părintele Atanasie (fratele după trup al Stareţului Iosif). Ceilalți care făceau tulburare nu au putut rămâne datorită nevoinţelor aspre ale Părinţilor şi au plecat de bunăvoie.

Gheron Iosif a început să fie cunoscut şi pentru harisma vindecării de boli. Adesea veneau bolnavi, care, urmând sfaturile Bătrânului, se făceau sănătoşi fără a folosi medicamente.

La Schitul Sfânta Ana. Noua obşte

Deoarece a început să fie din ce în ce mai căutat, Gheron Iosif împreună cu Părintele Arsenie au hotărât să plece singuri în altă pustietate. Au plecat în iarna anului 1938 şi au găsit nişte peşteri lângă Sfânta Ana Mică, unde cu greu şi-au construit chilii şi au amenajat un loc de slujit Sfânta Liturghie, după care Părintele Iosif tânjea foarte mult. Chiar dacă aceste condiţii erau mult mai anevoioase, că nici la Sfânta Liturghie nu se puteau duce undeva, părintele Iosif avea mulţumirea că nu va mai fi deranjat de oameni, în acest loc sălbatic. În cele trei chilii, în care era împărţită coliba stăteau Stareţul, părintele Arsenie şi preotul, atunci când venea pentru Liturghie. Chiliuţele acestea erau foarte mici, atât de mici, încât cu osteneală se putea descurca în ele un om cu pretenţii limitate. Dimensiunile erau de 1,80 pe 1,50 de metri, iar în loc de uşă era o fereastră.

Din când în când mai venea să slujească Părintele Efrem Katunakiotul, un ucenic devotat al Starețului Iosif, pe care îl îndrăgea foarte mult şi câştigase mult har prin rugăciunea lui Iisus. Părintele Efrem locuia împreună cu cei doi Bătrâni doar când venea să slujească Sfânta Liturghie.

Chiar dacă şi aici a început să fie căutat de către oameni, Gheron Iosif nu a mai primit niciun alt ucenic să vieţuiască împreună cu ei. Totuşi, prin rugăciune şi descoperire dumnezeiască, îl primeşte în mica sa obşte pe tânărul Monah Iosif, care avea să devină mai târziu Stareţul Mănăstirii Vatopedu.

Foarte ascultător şi râvnitor, tânărul Iosif sporea cu duhul, lucru ce l-a determinat pe Gheron Iosif să îi lase chilia sa de nevoinţă, iar el şi-a amenajat un loc într-o peşteră la 200 metri depărtare. Acesta era programul lor de obşte, după cum relatează Părintele Iosif Vatopedinul: „Lucram până la amiază la orice era nevoie, după care făceam Vecernia cu şiragul de metanii, fiecare separat, iar apoi puţină citire. Apoi ne adunam pentru prânz, care era mai degrabă cină. La sfârşit luam binecuvântare de la Stareţ şi mergeam la chiliile noastre să ne odihnim. După odihnă, pregăteam ce era nevoie pentru a doua zi, apoi fiecare mergea la chilia sa pentru rugăciune şi priveghere până la miezul nopţii. Dacă urma să se facă Liturghie, aceasta se săvârşea după miezul nopţii, iar dacă nu, atunci se făcea citire duhovnicească. Nouă, tinerilor, ni se îngăduia ca în această vreme să mergem la Stareţ ca să ne spunem gândurile şi să ascultăm sfaturile lui”. Acestuia, pentru ascultarea lui, Gheron Iosif i-a dăruit harul rugăciunii în inima sa şi acesta mai târziu, la rândul său, a povăţuit sute de monahi pe calea rugăciunii, primite în dar de la Gheron Iosif.

Tot prin chemare dumnezeiască avea să vină în obştea stareţului Iosif şi Părintele Efrem, viitorul mare stareţ din Arizona. Părintele Efrem avea să fie hirotonit în Sfântul Munte pentru chilia stareţului Iosif, unde va sluji zilnic Sfânta Liturghie până la adormirea Stareţului. Din descrierea Părintelui Efrem, aflăm câte ceva din însușirile fireşti alea Starețului. „Era mic de statură, cu o constituţie a trupului potrivită, şi ochii mari, albaştri şi plini de pace…. Deşi nu se îngrijea să se spele, să se pieptene, să-şi taie unghiile, totuşi prezenţa sa avea un har deosebit, ceva strălucitor şi plin de slavă. Ar fi spus cineva că este vorba de un împărat… şi nu numai că nu mirosea, dar răspândea o miresmă plăcută… Chipul său era senin iar atunci când spunea un Doamne miluieşte în biserică, vocea sa era foarte dulce”.

Părintele îi sfătuia pe ucenici săi să își dedice toată viaţa, gândurile şi simțirile lui Dumnezeu în orice lucru: „Tot ceea ce nu dăm ca să folosească Dumnezeu, foloseşte vrăjmaşul. Pentru aceasta Domnul ne dă poruncă ca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, ca să nu găsească loc cel viclean înlăuntrul nostru”.

În 1950 acestei obşti li s-a mai alăturat şi Părintele Haralambie, unchiul după trup al părintelui Arsenie. Era un părinte foarte nevoitor şi ascultător, ajungând de asemenea preot al acestui schit. Acest părinte cădea deseori în contemplaţie prin rugăciunea minţii, că adeseori uita să mai spună ecfonisurile la Liturghie.

Bolile şi slăbiciunile trupeşti. Mutarea la noul Schit

Datorită nenumăratelor osteneli, frigului, vântului puternic şi condiţiilor nefireşti în care se osteneau, trupurile lor, chiar şi ale celor mai tineri, au început să slăbească şi să se îmbolnăvească. Pentru aceea Gheron Iosif a socotit de cuviinţă să se mute împreună cu obştea sa într-un loc mai aproape de mare, mai ferit de umezeală. Astfel s-au mutat la noul schit, în apropiere de Mănăstirea Sfântul Pavel, unde au primit ajutor de la Părintele Teofilact care vieţuia acolo. Aici şi-au amenajat chilii din peşteri şi au zidit două bisericuţe, una închinată cinstitului Înaintemergător, iar cealaltă închinată Bunei Vestiri, la chilia Părintelui Efrem. Chiar dacă toate mergeau bine, stareţul intrase în ultima etapă a vieţii sale. Văzând aceasta cu duhul mai dinainte, Gheron Iosif încerca să-i pregătească pe ucenici, astfel încât, aceştia să poată lucra harul lui Dumnezeu şi singuri, după adormirea sa. Astfel, zicea: „Ia să vedem, fiilor! Să zicem că nu mai exist şi că v-aţi despărţit, aşa cum vă veţi despărţi atunci când voi muri şi veţi rămâne singuri. Singuri veţi găti, singuri veţi face rucodelie şi singuri vă veţi ruga şi veţi priveghea”. Aceasta o zicea ştiind că după adormirea sa, ucenicii se vor despărţi, ducându-se fiecare acolo unde Dumnezeu îi va chema.

Harismele sale se înmulţiseră înainte de obştescul sfârşit. Prin puterea rugăciunii lui Iisus reuşea să scoată demonii din sufletele chinuite. Şi adesea stareţul spunea că demonii crapă la auzul acestei rugăciuni, iar pe cei posedaţi de duhuri necurate îi considera nişte martiri.

Părintele suferea din cauza unei umflături la picioare, pricinuită de o boală albuminită, care începea să-i cuprindă tot trupul, încât nu mai putea merge şi sta în picioare. „Moartea care pentru mulţi este mare şi înfricoşată, spunea stareţul, pentru mine este o odihnă, este ceva plin de dulceaţă, care de îndată ce va veni, mă va izbăvi de întristările acestei lumi”.

La sfârşitul lui 1958, părintele Filothei Zervakos a trimis în obştea Cuviosului stareţ pe părintele Timotei, un lucrător iscusit al rugăciunii neîncetate, un liturghisitor care în timpul liturghiei adesea vedea îngeri.

Odată cu trecerea timpului stareţul a început să-i piardă puterile şi să se mişte din ce în ce mai greu. Cea mai mică mişcare îi pricinuia astm, dar chiar şi aşa părintele nu-şi părăsea programul său ascetic. De asemenea nu vroia să primească niciun fel de îngrijire medicală. Avea la gât o umflătură care s-a dovedit a fi o infecţie urâtă numită antrax, ce provoacă septicemie. „Dacă vor Sfinţii doctori fără de arginţi, spunea el, să mă tămăduiască, bine, în orice caz la medic nu merg”. Din pricina rănii, stareţului îi paralizase gâtul şi de aceea nu mai putea să-şi ţină capul. Văzându-i pe ucenici plângând şi istoviţi de durere, a acceptat într-un sfârşit să primească tratament cu antibiotice.

Părintele Haralambie îl îngrijea cu multă dragoste şi-l supraveghea neîncetat. La fiecare jumătate de ceas îl întorcea, iar la două ore îl schimba. Îi curăţa puroiul de la gât, de unde scotea infecţia cu cana.

După o lună de tratament, starea părintelui era mai bună; începuse să mănânce. A rămas însă ţintuit la pat şi 5 luni de zile, părinţii îl întorceau cu cearşaful. În tot acest timp nu a încetat să răspundă la scrisorile pe care le primea, dictându-i părintelui Efrem ce avea să spună. În cele din urmă şi-a revenit uşor, a început să umble cu bastonul. A trecut aproape un an până ce s-a vindecat cu desăvârşire, dar puterile îi erau istovite. Diavolul a încercat să-l războiască punându-i în minte că tot ceea ce a clădit până acum era din înşelare şi din simţiri trupeşti. Acestea le făcea vrăjmaşul încercând să-i clatine credinţa în adevăratul Dumnezeu şi să pună la îndoială toată legătura lui cu Dumnezeu. După această ispită, stareţul scria: „Niciodată să nu-ţi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până va ieşi din trup”. Dar nu a trecut mult timp şi părintele s-a îmbolnăvit de inimă. Respira greu, având o insuficienţă cardiacă. Cu cât se înrăutăţea situaţia, cu atât stareţul se bucura mai mult, înfruntând cu vitejie moartea.

Mutarea la cele veşnice

„Rugăciunea merge ceas şi nu văd nicio patimă care să se mai mişte”

Într-o zi aflându-se în chilia sa împreună cu părintele Efrem, deodată uşa bisericuţei s-a deschis, iar apoi şi uşa chiliei. Uitându-se părintele Efrem a văzut un monah cu trupul uriaş, fără barbă şi purtând o camilafcă cu o cruce-n faţă şi schimă cu analav. Chipul său era cu totul luminos, dar şi înfricoşător în acelaşi timp. De îndată ce a deschis uşa, i-a privit în ochi şi a plecat fără să spună nimic. Stareţul i-a spus părintelui Efrem că acela fusese Sf. Arhanghel Mihail care-i spusese: „până la o vreme”.

Cu câteva zile înainte de adormirea sa, stareţul ajunsese la acea stare de nepătimire şi zicea: „Simt înlăuntrul meu tot Raiul. Harul este foarte mare! Rugăciunea merge ceas şi nu văd nicio patimă care să se mai mişte… Dumnezeul meu, atâta bogăţie cerească şi nu este nimeni care să o dorească! Există o întreagă visterie şi bogăţie nemărginită, dar nu sunt oameni care să o moştenească”.

În ziua praznicului luminos al Adormirii Maicii Domnului, stareţul Iosif şi-a încredinţat sufletul Domnului său. Înainte de a-şi da sfârşitul i-a chemat pe toţi ucenicii săi, i-a binecuvântat şi le-a zis: „Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur… Aceşti călugăraşi într-o bună zi vor cuceri Sfântul Munte”.

În acea perioadă Sfântul Munte avea un număr mic de călugări, iar stareţul vedea cu duhul refacerea lui duhovnicească. Într-adevăr Părintele Iosif cel tânăr a populat sfânta mănăstire Vatoped cu mulţime de călugări, fiind una dintre cele mai importante mănăstiri ale Sfântului Munte; părintele Haralambie a ajuns egumen la mănăstirea Dionisiu; părintele Efrem de asemeni egumen la mănăstirea Filotheu.

La trei ani după adormirea stareţului fiii săi duhovniceşti l-au dezgropat şi au văzut că moaştele lui aveau culoarea chihlimbarului, semn al sfinţeniei. Fiecare dintre părinţi şi-a luat de binecuvântare o parte din sfintele sale oseminte. Părintele Athanasie, fratele stareţului, a luat mâna zicând: „Această mână m-a mântuit, cu scatoalcele pe care le-am primit”. Părintele Efrem a primit de la părintele Arsenie chiar capul sfântului, şi fiecare a luat ce a vrut. Aceste moaşte oriunde s-ar afla răspândesc mireasmă, săvârşesc minuni nenumărate cu cei care se închină lor. Monahiile pe care Gheron Iosif le povăţuia au primit batista stareţului cu care-şi ştergea lacrimile, iar această batistă răspândeşte o mireasmă nedescrisă.

Gheron Iosif a fost ultimul mare dascăl al rugăciunii inimii, al rugăciunii lui Iisus. În orice veac am fi, bunul Dumnezeu nu vrea să lase niciodată lumea văduvită de această minunată lucrare a rugăciunii lui Iisus. Pe lângă faptul că darurile ei sunt nenumărate şi pline de toată desfătarea, ea are putere asupra duhurilor necurate, mai ales în vremurile de pe urmă, aşa cum ne învaţă mulţi Părinţi ai Bisericii. Această rugăciune este mai puternică decât orice alte rânduieli şi pravile şi ea trebuie rostită nu doar de călugări şi asceţi, ci de către orice creştin evlavios care încearcă să își adune mintea la rugăciune. Zicând cu mintea această rugăciune, ea(mintea) se luminează şi ne îndeamnă să cerem de al Dumnezeu cele ce ne sunt cu adevărat spre folos. Să urmăm şi noi îndemnului marelui Iosif Isihastul şi, nelăsând învăţătura lui despre rugăciune neroditoare, să rostim cu gura, cu mintea, cu inima, fiecare după putinţă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, articol apărut în Revista ATITUDINI NR 25)

 Bibliografie

Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009.

Arhim. Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010.

Monahul Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale Dumnezeiescului Har, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2008.

Pentru creştini este foarte important să se roage zilnic. Rugându-ne în fiecare zi, suntem în dialog cu Dumnezeu şi arătăm că suntem conştienţi de importanţa vieţii noastre spirituale. Rugăciunea zilnică face parte din ceea ce numim efortul nostru duhovnicesc particular.

Rugăciunea zilnică este făcută atât de fiecare creştin singur, sau împreună cu cei din familia sa, sau cu alți credincioși, în orice loc, în orice timp, citită dintr-o carte de rugăciuni, sau rostită din taina inimii.

Părintele profesor Ene Branişte ne spune că acest tip de rugăciune face parte din cultul particular care „se poate manifesta oricând, în orice timp sau moment în care insul religios simte nevoia de a se ruga lui Dumnezeu sau de a-L lăuda”, iar „rugăciunea particulară se poate face oriunde, nefiind legată de anumite locuri sau lăcașuri”. Tot părintele profesor arată că „în formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea, improvizația individuală sau inspirația momentană a fiecărui credincios, care se poate ruga prin cuvintele care îi vin pe buze, așa cum simte sau cum gândește fiecare, în formele pe care fiecare le găsește mai nimerite. Așa iau naștere formele cultului din pietatea populară, dintre care unele, din creații personale, devin cu timpul generale, fiind adoptate de grupuri mai mari de credincioși și terminând prin a fi adoptate în întreaga colectivitate religioasă”.

Cultul particular este programul zilnic de rugăciune al fiecărui credincios. Despre importanţa rugăciunii zilnice, Părintele Iosif Aghioritul ne spune: „Dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet, inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult”.

Biserica ne învaţă să ne rugăm „mai ales dimineaţa, la amiază şi seara, înainte şi după ce am mâncat, la începutul şi la sfârşitul oricărui lucru. Ne rugăm dimineaţa, mulţumind lui Dumnezeu pentru odihna de peste noapte; Îl rugăm să ne păzească şi să ne ajute şi în timpul zilei, să ne binecuvânteze munca pe care o facem. Ne rugăm la amiază, întrucât această oră ne aduce aminte de răstignirea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. În rugăciunile de seara mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, rugându-L să ne ierte greşelile şi să ne ocrotească în timpul nopţii” (Cartea de învăţătură creştină ortodoxă, ediţia 1978, p. 80).

Rugăciunea zilnică este hrana duhovnicească pe care o oferim sufletului nostru. Ea este respiraţia sufletului care reglează ritmul vieţii noastre duhovniceşti. Şi toate acestea pentru că „rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie; este rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a descurajării... Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu” (Evagrie Monahul). - Ziarul Lumina

„Dorul de Maica Domnului, dor de a fi şi de a deveni rudă a Maicii Domnului este unul dintre dorurile pe care le-a avut Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ… Intrând în obştea de la Mănăstirea Neamţ, nu şi-a găsit odihnă, deşi era acolo o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care străjuiește mănăstirea până astăzi. A vrut să fie mai aproape de Maica Domnului şi s-a dus la Ierusalim, ca să-şi împlinească dorul. Acolo s-a aşezat – aşa cum citim în acatistul sfântului – în peștera Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Acolo s-a nevoit, şi-a sfințit viaţa, şi a devenit rudenie cu Maica Domnului. Chemarea Sfântului Ioan Iacob la Domnul şi pomenirea lui în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului nu au fost rânduite la întâmplare. Dumnezeu i-a împlinit dorul mai cu adevărat! Acum, el sălășluiește, împreună cu sfinţii, în Împărăţia lui Dumnezeu, unde Maica Domnului împărățește.” - Arhim.  Paisie Teodorescu, cuvânt rostit miercuri, 4 august 2021, la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului.

Dragostea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul pentru Maica Domnului este vădită și de rugăciunile, poeziile și pricesnele pe care Sfântul i le-a închinat Născătoarei de Dumnezeu. Redăm mai jos câteva dintre ele:

Sabia durerii

La inima îndurerată
O sabie te-a fost pătruns
Văzând pe Fiul tău „Curată”
Pe Cruce, de ostaşi împuns!

Înfricoşata Răstignire
Răbdând dumnezeescul Miel,
Prin zdruncinarea ta de Maică
Te-ai răstignit atunci cu El!

Durerea maicilor din lume
Ca un noian s-a revărsat
În inima-ţi neprihănită
Văzându-I chipul Lui schimbat!

Odinioară prunc în iesle
La Betheleem Îl înfăşai
Iar azi Îl vezi întins pe Cruce
Cu trupul gol şi fără grai!

Pe Cel ce seamănă „Cuvântul”
Având al mântuirii rod
Îl vezi acum hulit de gura
Neruşinatului norod!

Pe Cel ce vindeca leproşii
Îl vezi acum de rane plin
Iar cei ajutoraţi de Dânsul
Acum îi fac mai mare chin!

Şi Cel ce învia pe Lazăr
De patru zile îngropat
Se vede astăzi mort pe Cruce
De cei vicleni înconjurat!

Cugetare la durerea Maicii Domnului

Cu mintea mea, Prea Sfântă Maică
Te văd spre drumul spre „Calvar”
Şi conştiinţa mea săracă
Mă chinuieşte cu amar.

Ţi-aud (în taină) tânguirea
Şi se-nfioară duhul meu,
Ştiind că pentru mine rabdă
Prea milostivul Dumnezeu.

Privindu-L înălţat pe Cruce
De adunarea „Celor Răi”,
Cunosc că am mai multă vină
Decât răstignitorii Săi!

De nu vedea mai înainte
Stăpânul împietrirea mea
Ar fi avut o mângâiere
Şi n-ar fi însetat aşa!

Lumina soarelui ascunsă
N-ar fi ieşit aşa târziu
De nu vedea cum rabdă Domnul
Şi pentru mine, care scriu!

Şi poate stâncile de piatră
Atuncea nu s-ar fi zdrobit,
De nu ştiau că Domnul moare
Şi pentru mine, cel greşit.

Iar sabia proorocită
N-ar fi pătruns aşa cumplit,
În sufletul tău, Prea Curată,
Văzând pe Fiul răstignit!

Cutremurându-se pământul
Pe cei din morţi i-a deşteptat
Iar eu cu somnul trândăvirii
Rămân mereu încătuşat.

Catapeteasma de la Templu
S-a rupt în două, până jos,
Iar eu nu caut a mă frânge
La inimă, pentru Hristos.

Ajută-mi, Prea Curată Maică,
Să mă trezesc din somnul greu
Să am în inimă „pecetea”
Cu „semnul cuielor” mereu!

Plângerea Maicii Domnului

Învie, Fiul meu prea dulce
Şi mângâie pe Maica Ta
Că iată Lazăr iar te cheamă
Să mergi în locuinţa sa.

Vezi lacrimile cele calde
Şi Te ridică din mormânt
– Arată Doamne împlinirea
Cuvântului Tău celui Sfânt!

Fiind Tu Soarele Dreptăţii
Zdrobeşte ale nopţii porţi
Căci neamul omenesc aşteaptă
Să fie ridicat din morţi!

Precum la ceruri eşti cu Tatăl
Să fii cu mine pe pământ
În Rai fiind Tu cu tâlharul
Şi cu strămoşii în Mormânt!

Îmbărbătează-Ţi Ucenicii
Înfricoşaţi de Farisei
Şi mergi apoi în Galileia
Primind pe Simon iar cu ei!

Lumina cunoştinţei Tale
Arat-o astăzi din belşug
Făcându-i să brăzdeze lumea
Cu „evanghelicescul plug”.

Sfinţeşte Doamne firea toată
Prin învierea Ta din morţi
Şi ne deschide pe vecie
A Raiului, slăvite porţi. - Din săptămâna Sfintelor, Patimi, Aprilie 1959

STIHURI (Litaniile de la Mormântul Maicii Domnului)

LA UŞA MILOSTIVIRII

BUCURIA MAICII DOMNULUI DE SFÂNTA ÎNVIERE

Prohodul Maicii Domnului alcătuit de Sf. Ioan Iacob pdf - link

Sursa: Blog dedicat Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Dr. Judith Reisman este una dintre cele mai importante cercetătoare ale revoluției sexuale din ultimii 60 de ani. Reisman este profesoară la Liberty University, cea mai mare universitate creștină din Statele Unite ale Americii. Studiile prof. Reisman au avut drept obiect principal demantelarea „operei“ părintelui sexologiei moderne, Alfred Kinsey, cel care a legitimat științific haosul sexual postbelic.

Aceste studii au scos în evidență fraudele uriașe pe care s-a construit cercetarea lui Kinsey, precum și abuzurile sexuale la care au fost supuși minorii incluși în studii. Cercetările lui Kinsey – un pedofil și un bisexual cel puțin controversat, pentru care nu există decât o singură anomalie sexuală, abstinența – au fost cheia de boltă a ideologiei și a agendei LGBTQ. Pe baza lor au fost luate decizii importante, care au schimbat fața societății americane, cea mai recentă fiind, fără îndoială, legalizarea căsătoriei între persoanele de același sex.

Influența lui Kinsey s-a răsfrânt și asupra culturii populare americane, revistele pornografice de succes, dar și cele feministe de tipul „Cosmopolitan” fiind rezultate din revoluția lui Kinsey. După cum afirmă dr. Judith Reisman, războiul cultural stârnit de aceste studii sexuale ilegitime și imorale are drept obiectiv distrugerea familiei tradiționale, o instituție mai veche și mai importantă decât orice fel de Constituție din lume.

INTERVIU

Ce este în neregulă cu „căsătoriile” homosexuale? Care este diferența dintre „căsătoria” homosexuală și cea heterosexuală?

Care sunt consecințele culturale, politice și sociale ale legalizării căsătoriei homosexuale? Ce ne puteți spune din experiența dvs. în America?

De regulă, un homosexual a trăit în trecutul său evenimente care l-au traumatizat; în cazul femeilor, a fost adesea incest; în cazul bărbaților, poate fi vorba de bărbați mai în vârstă care, de obicei, au abuzat victima când aceasta era copil sau adolescent. Ulterior, homosexualul își petrece o mare parte a adolescenței și a maturității căutând răspunsuri în interiorul său și bazându-se, ca tânăr, pe atractivitatea sa pentru a câștiga „prieteni” (ne referim la bărbaţi în această discuție). Din nefericire, victima nu se mai bucură de acceptare din punct de vedere sexual după ce iese din adolescenţă şi îşi pierde înfăţişarea tânără. Astfel că va face ceea ce fac şi femeile atât de des, şi anume: se angajează toată viaţa într-o campanie pentru obţinerea acceptării, alături de colegii săi și în societate. Pentru societate, acest lucru implică revendicarea „dreptului” la căsătorie, pentru realizarea căreia are capacităţi limitate sau nule. Toate acestea nu pot fi rezolvate, nici în cazul bărbatului, nici în cazul femeii, atâta vreme cât continuă aceeași cale sterilă și periculoasă sub aspect sexual (boli, violență).

Acum, cea mai mare problemă este recrutarea masivă în școli, fiindcă, desigur, acest lucru a schimbat natura problemei. Manualele, filmele, romanele, cursurile și, în special, educaţia sexuală depravantă sunt, cu certitudine, concepute pentru a-i determina pe tot mai mulți copii să adopte un stil de viaţă transgender homosexual. Acest lucru îl aduce pe tânăr într-un grup mai larg și ulterior devine parte a unei structuri politice masive. Am văzut ce se întâmplă în biserici. Atunci când homosexualii domină o organizație, apare întotdeauna posibilitatea de șantaj, ceea ce îi plasează pe poziţia de a deţine controlul asupra instituțiilor. Deși a fi homosexual nu mai este aşa o mare problemă, violența și promiscuitatea legate de acest stil de viață constituie o problemă majoră.

Care sunt originile acestei ultime tendințe în revoluția sexuală?

Cum am spus şi mai sus, ultima tendinţă este controlul asupra sistemului școlar, exercitat de către revoluționarii sexuali, de către heterosexualii pervertiţi, de homosexuali, bisexuali, transgenderi etc. Totuși, această revoluție a fost planificată şi concepută pe un parcurs de patru generații, deci nu este chiar atât de nouă. De la Kinsey, în 1948, rezultatele pe care le vedem astăzi sunt consecinţele unor evoluţii începute atunci. Schimbarea a fost începută de Kinsey, care a fost homosexual, dependent de masturbare, un sadomasochist, după cum se poate vedea în tabelele sale despre copiii. Hugh Hefner, un student virgin la 22 de ani (ceea ce era un fapt normal în acei ani, dar neobişnuit astăzi), a citit Kinsey și a devenit, în propriile sale cuvinte, „autor de broşuri despre (teoriile lui) Kinsey”.

Astfel au fost răspândite în public înclinaţiile nocive promovate de Kinsey – într-adevăr, masturbarea la vizionarea de pornografie a fost una dintre cele mai vechi înclinaţii ale acestuia –, el filmându-se mai târziu, atât singur, cât şi împreună cu echipa sa, şi forţându-i pe toţi să ia parte la activitățile sale sadomasochiste. Kinsley a murit în urma unui traumatism provocat organelor sale sexuale din cauza masturbării, de orhită, și probabil din cauza bolilor venerice preluate de la multiplii săi parteneri de sex masculin. Acesta este „omul de știință“ de la care lumea a învățat comportamentul sexual! Acesta este un „om de știință“ depravat, care a urmărit să schimbe legile sexuale pentru a le adapta nevoilor lui și pentru a se deculpabiliza de infracţiunile sale.

La ce ne putem aștepta în viitor de la acest front al revoluţiei sexuale?

Încercarea de a reduce vârsta consimțământului sau de a o elimina, așa cum s-a întâmplat deja în Franța, face parte din agendă. Înțelegeți, distrugerea copiilor este sfârșitul jocului, înrobirea, controlul societății, distrugerea completă a civilizaţiei iudeo-creştine prin legi – aceasta se urmăreşte, fără nicio îndoială.

Nu mulți au auzit de Kinsey (deși Hollywood-ul a realizat un film despre el), dar mulți oameni din întreaga lume, în special adolescenți, citesc „Playboy“ sau „Cosmopolitan“. Ați examinat în articolele dvs. această legătură importantă, dar puțin cunoscută. Doriți să comentați?

Da, desigur. Activitățile sexuale recomandate, promovate, prezentate în imagini în „Cosmopolitan“, în „Playboy“ îi pregătesc pe copii să accepte și deseori să practice aceste activități. Toate acestea, alături de educaţia sexuală depravantă și pornografie („Playboy“ și „Cosmo“) – iar pornografia promovează promiscuitatea, bi/homosexualitatea. Acesta, desigur, va fi sfârșitul civilizației noastre așa cum o știm, pentru construirea căreia am luptat din greu.

Vedeți vreo legătură între Alfred Kinsey și membrii Școlii de la Frankfurt, care au avut, de asemenea, o influență substanţială în plan academic, cultural și social în SUA?

Da, desigur. Kinsey a devenit liderul formal al Școlii de la Frankfurt. În această şcoală toți erau străini de elită. Pentru a distruge țara și lumea iudeo-creștină occidentală era necesar un american anglo-saxon, alb, cu papion. Fundația Rockefeller a descoperit omul potrivit în Alfred Kinsey. El putea elabora secțiunea „Infracțiuni sexuale“ din modelul de Cod Penal publicat în 1955, în timp ce „evadații“ germani postmoderni de elită nu puteau avea o astfel de influenţă decât cu aproximativ 10-15 ani mai târziu. Apoi, mergând pe urmele lui Kinsey, şi-au putut exercita influenţa distructivă în facultăţile noastre. I-am salvat, iar ei ne-au trădat, desfiinţând întreaga noastră viziune asupra lumii.

Aici, în România, suntem, din fericire, rămaşi puțin în urmă, dar putem auzi mult zgomot despre transgenderism şi despre cum copiii pot fi nesiguri în privința identității lor sexuale. Cum explicați acest fenomen?

După cum am spus, au trecut patru generații până la impunerea noii sexualităţi postmoderne, profesorii au fost instruiţi de oameni perverşi și ignoranți. Cum pot oferi ei vreo învăţătură mai bună? Ei învață, la rândul lor, ceea ce au învăţat de la cei dinaintea lor. Când mi-am efectuat cercetările pentru lucrarea „Imagini cu copii, infracţiuni și violență în Playboy, Penthouse și Hustler“ (1986) la Universitatea Americană, decanul Departamentului Educație a spus că a scăpat de toți profesorii tradiționaliști „pentru că profesorii de stil vechi cunosc și vor învăța despre vechile valori americane“.

Care sunt consecințele acestei expuneri constante și agresive a copiilor și adolescenților la pornografie și imagini cu conţinut sexual?

Toată lumea cunoaşte consecințele unei astfel de expuneri, le vedem peste tot în jurul nostru, oamenii le văd în copiii lor și în ei înșiși. Este o tragedie. Dar, din moment ce mass-media a încetat să prezinte adevărul și a început să interzică orice discurs care spune adevărul, oamenii consideră că sunt singurii care observă aceste lucruri și, din slăbiciune omenească, neagă ceea ce știu. Dar înţelegem cu toții consecinţele promovării pornografiei și a imaginilor cu conţinut sexual. Auzim cu toţii despre violuri, abuzuri, divorțuri, oamenii ajung să nu mai ştie ce înseamnă o experiență emoțională și sexuală normală, imitarea pornografiei este un fapt real.

Educația sexuală este o soluție pentru problemele adolescenţilor? Oferă educația sexuală o bună pregătire pentru viață?

Atât de amuzant! Au avut nevoie de aproximativ trei generații (începând din anii ’60) pentru a oferi copiilor noștri o educaţie sexuală depravantă și vor face şi mai mult în acest sens. Dacă ar fi să evaluăm educația sexuală după criteriul succesului, putem spune că a avut succes – în distrugerea căsătoriilor, a femeii și a bărbatului, în creșterea numărului de agresiuni sexuale comise asupra copiilor, precum și a adulților, în dezvoltarea unor boli sexuale vechi şi noi, în număr masiv. Dacă aceasta este măsura succesului educaţiei sexuale depravante, atunci ei au avut succes! Dacă dorim ceva şi mai grav de atât, să oferim educație sexuală oamenilor care îi vor îndruma în continuare greşit pe copiii noştri, îi vor deruta şi mai mult şi îi vor transforma în victime (vezi incertitudinea de gen). Și toată lumea știe asta.

Ce sunt „derogările de la legile pornografiei“?

În Statele Unite, de mult timp, există legi care protejează copiii împotriva pornografiei (legile „Dăunător pentru minori“, Legea privind sănătatea minorilor). De asemenea, pornografia a fost absolut ilegală, sub orice formă. Cu toate acestea, lucrând în spatele scenei, persoane cu devieri au introdus în lege posibilitatea derogării pentru poliție şi medici, deoarece aceştia lucrează cu rezultatele în cazuri penale. Totuşi, cum am spus, aceste persoane necunoscute au introdus o legislație care permite ca materiale obscene să poată fi arătate copiilor de orice vârstă în școli și în biblioteci. Chipurile, acest lucru este permis în scopuri educaționale. Ei bine, aşa este: ei sunt educați de materialele obscene pe care le văd, le aud, le citesc, și sunt traumatizaţi, pervertiţi și vătămaţi de acestea.

Aveți recomandări pentru acei părinți care doresc să crească copii sănătoși, buni și morali?

Da, aș spune că părinții trebuie să fie extrem de activi în sfera legislativă, politică și culturală din jurul lor, căutând să aibă influenţă asupra oricărui conţinut mediatic distribuit către public. Ar trebui să facă parte din consiliile şcolare, să fie în mass-media, unde să determine schimbările necesare, și ei știu ce schimbări sunt necesare, ar trebui să candideze la alegeri promovând valorile morale. Iar dacă în şcoli nu se predau principii morale și corecte, trebuie să-și ia copiii din școlile respective. Nu știu care sunt legile la voi în acest sens. Aici, copiii pot fi luaţi din şcoli şi educaţi acasă, deși este oarecum dificil. Trebuie să fiți atenți la asistenții sociali care au adesea o altă agendă (formaţi în a treia generație). Copiii au fost luați de la părinții lor și internaţi în case de copii, în timp ce părinții se luptă în tribunale pentru a-şi readuce acasă copiii. Cred că Germania stă cel mai prost la acest capitol. Dar nu este de mirare.

Care este scopul final al revoluției sexuale?

Desigur, anihilarea gândirii independente, ceea ce înseamnă o națiune înrobită prin tehnologie, care contribuie în mod natural la această înrobire. Din cauză că nu am învăţat istorie, sau ni s-a predat o istorie insuficientă ori falsă, cum este în cazul nostru. Cufundarea într-o lume a filmelor, calculatoarelor, reţelelor de socializare etc., ceea ce se numește „pâine și circ“. [Această lume] este aici. O vedem. O ştim. O negăm. E greu să înfrunţi aceste lucruri. Desigur, nu este cunoscut, dar acesta este motivul pentru care se doreşte debarasarea de Biserică și de orice fel de sistem religios. Credința în Dumnezeu dă omului o putere mai mare de a se opune. Religia practicată în mod serios reprezintă un obstacol imens în calea Minunatei Lumi Noi.

Interviu realizat de Ninel Ganea pentru „România Liberă” (2018), preluare Cultura Vieții

Comunicatul de presă al asociației Sarmizegetusa Regia: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=363881535149474&id=100045828922290&sfnsn=mo

Filmarea integrală a evenimentului (cu telefonul): https://m.youtube.com/watch?v=GYTG_F7liy8&feature=youtu.be#dialog

Alte apariții din presă: https://www.ziardehunedoara.ro/zeci-de-credinciosi-au-participat-la-slujba-de-sfintire-troitei-de-la-poalele-sarmizegetusei-regia

Noi, tinerii români de pretutindeni, din țară și din afara granițelor țării, ne-am întâlnit în 15 și 16 august 2021, în locul sfânt al Mănăstirii Putna, să aducem cinstire celor ale căror mâini și suflete au plămădit în 1871 Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni, spre afirmarea idealului unității poporului român.

În pregătirea manifestărilor din 1871, Comitetul provizoriu pentru Serbarea de la Mănăstirea Putna scria în apelul său către românime că „deși desfăcuți unii de alții în privința politică, ne unește totuși aceeași limbă, aceleași obiceiuri și datine, aceeași religiune și credință politică și socială, de la Tisa pân’la Marea Neagră, de la Nistru și pân’la Balcani.”

Același ideal din 1871 l-au reamintit în istorie generațiile de la 1904, 1926, 1957, 1966, 1992, 2004, 2007, 2011, prin serbări naționale desfășurate la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

În anul 2021, a venit rândul nostru să înțelegem importanța idealului unității și să îl ducem mai departe, conștienți că, așa cum scriau Nicolae Teclu și Mihai Eminescu, „nici o piedică nu ne mai stă în calea scopului nostru decât doar propria noastră neglijență și ne-voință”.

Astfel, după 150 de ani, noi, în numeroase ateliere de lucru care s-au desfășurat online înainte de aceste zile aniversare, am reflectat la istorie, am analizat prezentul și am gândit cum poate fi construit viitorul.

Secțiunile au fost: Istorie și Identitate națională; Libertate, justiție și sistem politic; Românii de pretutindeni; Educație, artă și cultură; Economie, fiscalitate, antreprenoriat, energie, agricultură și mediu; Familie, muncă, politici sociale; Sănătate; Credință și teologie.

Fiecare grup de lucru a realizat zeci de pagini de concluzii în domeniul său de analiză, însă, în această Declarație, considerăm potrivit să exprimăm principiile esențiale pe care le-am desprins din analize și care considerăm că fac parte din fundamentele prin care fiecare generație își aduce contribuția sa la continuarea idealului unității românilor de pretutindeni.

Ele consună cu principiul unității culturale ca bază a unității naționale care a fost expus în 1871.

Principii pentru continuitatea idealului unităț­ii românilor de pretutindeni

ISTORIE

Cea mai profundă temelie a unității noastre ca popor este cea pusă de Dumnezeu. Suntem fii ai maicii România pentru că Tatăl Ceresc ne-a sădit în acest popor.

Istoria noastră reprezintă stâlpii pe care este zidit edificiul civilizației românești. Cu puncte luminoase sau mai puțin luminoase, ea ne arată devenirea noastră. Istoria noastră este singura pe care o avem și, mai ales, singura pe care putem construi. Preocuparea de a ne înțelege identitatea trebuie să fie necontenită, căci doar cunoscând trecutul putem păși conștient spre viitor.

IDENTITATE

Suntem un trup creat din țărâna pământului românesc și însuflețit de credința unui rost pe care îl avem. Suntem o casă zidită de generațiile anterioare, în care fiecare nouă generație este chemată să fie conștientă că trăiește în casa patriei sale. Această conștientizare dă naștere respectului, recunoștinței și dragostei față de înaintași, unindu-ne în cuget și-n simțire cu ei.

RESPONSABILITATE

Unitatea românilor din viitor se sprijină pe conștiința unității românilor din trecut, iar generația prezentă este liantul.

Să nu uităm îndemnul marelui patriot bucovinean Doxaki Hurmuzachi, care a scris copiilor lui și tuturor românilor în testamentul său din 1857: „să nu uitați că aveți de împlinit trei datorii mari și sfinte, pentru care veți răspunde în fața lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor noștri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba și biserica.”

EDUCAȚIE

prin oameni educați, cu dragoste de țară și curajoși, s-a realizat România, ca stat. Și doar prin
oameni educați, cu dragoste de țară și curajoși, își va continua existența ca stat. De aceea, avem responsabilitatea să educăm, în primul rând, în România și pentru România. Iar educația să trans- mită spiritul românesc, întemeiat pe repere clare și capabil de sinteze istorice majore.

LIBERTATE

Reflexia asupra libertății include cadrul juridic, dar îl depășește, fiind o problemă de viață pentru fiecare om care vrea să trăiască demn.

Libertatea este un dar de la Dumnezeu, înscris în firea umană. Ea își are sensul în realizarea unității armonioase între om și întreaga existență. De aceea, ea se pierde prin corupția spirituală, care precede alte forme de corupție, și prin folosirea ei împotriva sinelui și a aproapelui. Libertatea crește în omul onest și crește prin folosirea ei conform scopului său.

ROMÂNII DE PRETUTINDENI

Ca un părinte care este dator să poarte de grijă copilului, tot astfel România, ca Patria-mamă, are o datorie absolută față de regiunile istorice de lângă granițe și față de diaspora.

România are responsabilitatea menținerii legăturii lingvistice și culturale cu românii de pretutindeni. România trebuie să valorifice toate posibilitățile și șansele prin care putem face un pas înainte în a-i aduce pe copiii săi acasă și a reîntregi familia națională.

ECONOMIA ÎN SPRIJINUL OMULUI

Capacitatea de a crea bunuri și servicii este forma cea mai simplă prin care intrăm în legătură unii cu alții. Prin ea se poate exprima concret sprijinirea semenilor. Ca urmare, suntem datori să facem autostrăzi ale iubirii exprimate prin fapte concrete care nu doar să treacă Munții Carpați, ci să și unească prin responsabilitate, muncă și efort sufletele românilor, oriunde trăiesc.

Prin bunuri și servicii se construiește nu doar economia și societatea prezentului, ci și un liant patrimonial văzut între românii care au fost, care sunt și care vor fi.

SĂNĂTATEA

Ocrotirea vieții trebuie să fie permanent prezentă în preocupările noastre, căci fiecare om are o valoare supremă, un sens și o misiune în familia sa, în țara sa, în lumea întreagă. Unitate în această privință înseamnă și un sistem național de sănătate funcțional, dar și preocuparea onestă a fiecăruia față de binele celui de lângă noi, de la concepție până la moartea naturală.

Să tratăm suferința altuia cu empatie și dragoste, să respectăm demnitatea condiției umane și să îi privim pe cei bolnavi ca persoane integrale, nu prin prisma afecțiunii lor.

Este benefic să ne însușim cuceririle medicinei, este necesar să o facem păstrând dragostea față de semeni și respectând libertatea de conștiință a personalului medical și a pacienților.

EGALI ȘI COMPLEMENTARI

Egalitatea și unitatea dintre oameni decurg din faptul că suntem creația lui Dumnezeu.
Unitatea noastră se clădește și prin complementaritatea vocațiilor noastre: să nu opunem domenii diverse, ci să cultivăm darul personal al fiecăruia ca mijlocul prin care putem lucra binele în comunitate, un bine de care întreaga comunitate are nevoie. Agricultura și cercetarea științifică, credința și arta, sportul și politica și toate celelalte domenii de preocupări și activitate nu sunt menite să ne divizeze prin diferențierea dintre ele, ci să ne unească prin roadele practicării lor cu onestitate față de specificul domeniului și față de semeni.

FAMILIE, FAMILIA ROMÂNILOR, FAMILIA ÎNTREGII OMENIRI

A.D. Xenopol, în Discursul festiv din 1871, a arătat cum, prin faptele sale, Sfântul Ștefan cel Mare a depășit granițele Moldovei și este un binefăcător al tuturor românilor și al întregii omeniri. „Ștefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părți a țărilor locuite de români și devine un centru pentru toți de același neam. […] Oamenii cei mari ai unui popor nu sunt ai cercului în care ei fură siliți să-și mărginească lucrarea; ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeași limbă, pe cât se întâlnesc aceleași obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai strânsă pusă de fire între sufletele omenești. Ba ei trec chiar peste cercul poporului lor și devin binele întregii omeniri”.

Toată experiența umanității arată importanța familiei, a poporului în care trăiește cineva și a relației strânse cu întreaga omenire a fiecărui om și fiecărui popor.

Capacitatea de a face bine poporului și de face bine marii familii a omenirii se făurește în familie, în dragostea unică a unui bărbat și a unei femei, egali în demnitate și complementari în vocații, care se jertfesc unul pentru altul și împreună pentru copii. După cum s-a format aici, omul pășește în societatea țării sale și de aici își poate aduce contribuția la binele tuturor.

*

Români de pretutindeni,

În 1904, Nicolae Iorga scria despre candela de la mormântul Sfântului Ștefan cel Mare și despre lumina Marelui Domn aceste cuvinte: „candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori, în zile rele. Dar amintirea lui a luminat totdeauna în marea biserică a conștiinței neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Și astăzi ea se înalță puternică, în marea flacără de mândrie și recunoștință ce pornește din toate inimile noastre.”

Am depus o candelă pe mormântul „apărătorului existenței române”. Continuitatea idealului unității naționale și binele pe care unitatea îl revarsă sunt simbolizate de această candelă.

Este o candelă văzută – martor al candelei rugătorilor neamului românesc în Împărăția lui Dumnezeu, este o candelă care cuprinde în ea Urna din 1871, este o candelă în care uleiul dorințelor noastre de bine va arde și va lumina mereu, și mai puternic în momentele de grea încercare, întru împlinirea unității de neam, din generație în generație. Aceasta este semnificația ei.

Am realizat Congresul Studențesc Aniversar nu doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare. Fie ca idealul unității, exprimat în 1871, idealul Marii Uniri, idealul libertății și adevărului care a continuat chiar și în timpul represiunii identității istorice și religioase din timpul regimul comunist să rămână datoria tuturor generațiilor care vor urma!

Motto-ul Serbării din 1871, „Uniți în cuget, uniți în Dumnezeu”, rămâne un ideal continuu, care se împlinește prin credința în el și prin fapta jertfelnică în clădirea lui perpetuă.

Având conștiința că „acolo unde este inima tinerilor, acolo este viitorul”, adresăm o chemare către tinerii din generația noastră:

Să fim naționali, cu fața spre universal!
Să fim verticali, păstrând același ideal!
Să fim uniți ca români și așa ne vom împlini menirea!

Așa să ne ajute Dumnezeu.

Într-un interviu pentru documentarul „Hold-Up”, celebru virolog francez Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină) declara că, după ce o persoană este vaccinată, virusul nu este ucis sau neutralizat. În schimb, virusul găsește „o altă soluție” sub formă de variante. Virologul ar mai fi spus: „În fiecare țară este la fel: curba vaccinărilor este urmată de curba deceselor.”. Imediat după această declarație, „experți în virologie, epidemiologie și sănătate publică” au sărit ca arși și au susținut că această afirmație este falsă, deoarece mutațiile fac parte din evoluția naturală a virușilor. Acest lucru nu explică însă evoluția paradoxală a pandemiei: țările cu o rată mare de vaccinare nu stăpânesc mai bine epidemia comparativ cu cele cu o rată mică de vaccinare. Dimpotrivă. De exemplu, dacă comparăm datele valabile la 24 iulie 2021 observăm că numărul de infecții, spitalizări, decese este în creștere semnificativă în țările „fruntașe” la vaccinări (Marea Britanie, Spania, Portugalia, Israel, Ungaria, Polonia etc.) comparativ cu țările care au vaccinat mai puțin (România, Bulgaria). Mai mult, apare și un paralelism inexplicabil: odată cu atingerea unui prag de 30% populație vaccinată, apare și o creștere a cazurilor de infectați. Unii cercetători încearcă să lege această evoluție de două fenomene cunoscute: antibody-dependent enhancement (ADE) și enhancement respiratory disease (ERD).

“Sfântul Neagoe Basarab – Domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înaintea lui…” (Nicolae Iorga)

 

„…Dorul e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului…” Constantin Noica

Este sădită în firea omului dorinţa de a idealiza şi înfrumuseţa persoanele aflate departe, mai ales atunci când întâlnirea cu ele este imposibilă. La români, idealizarea e aureolată de cuvântul dor, “căruia limba românească îi dă un înţeles de necuprins”, după cum exprimă atât de pătrunzător părintele Dumitru Stăniloae. Dorul va rămâne veşnic chiar şi după unirea cu Dumnezeu. Iată că dorul nu este distrus de moarte şi nici nu ar avea cum fiindcă dorul e lumina sufletului, este sentimentul nostru de iubire către Dumnezeu. Sufletul omului este însă cuprins cu putere şi de dorul pentru satul natal, sau dorul de ţară, - stare în care se găsesc în vremea noastră milioane de români. Sunt cazuri când  dorul  e necuprins şi nimic nu poate să umple golul lăsat de persoanele plecate, pe care le iubim… sau de patrie care e departe.

Pot, fraţii şi surorile noastre din diasporă să-şi scoată România din inimă? Sau s-o uite? Ştim cu toţii că e o imposibilitate existenţială a scoate din inimă pe Dumnezeu şi toate celelalte raţiuni şi icoane ale Creaţiei. Desigur că atunci când vom trece prin moarte la viaţa de Dincolo, vom uita, sau mai bine zis se vor şterge,  mare parte din imaginile pământeşti. Până atunci, însă oamenii idealizează pentru a suplini şi a mai micşora din spaţiul care ne desparte de persoane şi oameni fără de care e greu să mergem înainte. Prin dor omul înfrumuseţează şi trimite gânduri de bunătate invocând divinitatea să ocrotească pe toate acelea care îi lipsesc, fără de care sufletul se usucă, cum aşa de profund se exprimă un personaj din Livada cu vişini a marelui Cehov.

Dorul e precum aerul pentru pulsaţia vieţii. Idealizarea însă nu e libertate desăvârşită  ci rămâne tot o închidere în sine. Se poate depăşi şi atenua „fericirea” şi suferinţa dorului? Da! Ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae într-o scolie providenţială din Filocalia 12: „Numai în Dumnezeu omul este el însuşi, căci nu se închide în sine, ci rămâne în legătură cu Cel ce l-a făcut şi în armonie cu toate”.

Respectând legile firii şi ale Evangheliei, omul nu intră în criză dacă, spre exemplu, s-a întâmplat să fie părăsit de o fiinţă iubită. Iubirea lui Dumnezeu cu care e în legătură cu sufletul, umple prin rugăciune orice gol care apare în viaţa noastră. Chiar suferinţa aproape paroxistică a mamelor care au lăsat copiii în România şi au plecat în străinătate, este învinsă şi depăşită, dacă femeia respectivă e credincioasă şi nu are legătura frântă cu Dumnezeu.

Monahii din perioada de început a creştinismului, dar şi cei din zilele noastre rezolvă această sfâşiere a inimii prin sintagma “ne vom vedea Dincolo”, după trecerea prin moarte. Tinerii, când erau chemaţi de împărat la cătănie îşi lăsau părinţii, copiii şi nevasta în grija lui Dumnezeu. Prin idealizare chipul iubitei e învăluit în lumină, e transfigurat de dorul nostru şi ajunge icoană în faţa căreia descoperim seninul cerului şi bucuria cinei veşnice. Dacă o mamă pierde un fiu în floarea vieţii, iubirea ei pentru el… nu mai are cui o închina şi atunci ea se regăseşte în necuprinsul stării de dor. Astfel mama îi creează un chip de lumină, o icoană în faţa căreia îşi arată frământările  şi prin care îşi potoleşte suferinţa. Lipsa celor pe care-i iubim lasă un gol, şi face rană în suflet. Ca un glonț ce pătrunde în plămâni şi se apropie de inimă. Gândul ne duce la Maica Domnului. Sabie a trecut prin sufletul ei când şi-a văzut Fiul răstignit pe cruce.

Sau marele Dante, care, exilat pentru vecie din patrie, îşi potoleşte suferinţa şi lipsa Florenţei natale prin creaţie. Va aduce la lumină Divina Comedie cu ajutorul căreia a învins toţi adversarii, mai mult chiar, - s-a cucerit încă pe sine însuşi şi a dezlegat sau descuiat uşa veşniciei prin minunea literaturii. Mare este Dumnezeu! Numai să ne înarmăm cu răbdare şi să aşezăm mintea drept o călăuză dreaptă tuturor faptelor noastre.

Treci, dorule, Mureşul,

Nu-mi mai rumpe sufletul.

Aşa de delicat vorbeşte conştiinţa şi mintea românului pentru sufletul său, dedublându-se într-o încercare sublimă de a intra în comuniune cu iubita sau iubitul. La fel, Eminescu vorbeşte iubitei:  „Tu eşti o noapte, eu sunt o stea, iubita mea”  - Replici

Nu rezistăm admiraţiei şi iluminării care o exprimă Eminescu în mai toate poemele sale. Iată o reflecţie genială prin care Poetul ne deschide (descuie) uşile infinitului:

“Eşti tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce eternă, nefinită

Îngerii o cânt-n cor”

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

Răpişi sufletu-mi în dor.”

Nu pot spune nimic, fiindcă spiritul e răpit în lumină când citim astfel de strofe. De aceea e foarte potrivită aserţiunea lui Emil Cioran trimisă dintr-o „apropiată” depărtare, [Paris], lui Constantin Noica: “E de la sine înţeles că-ţi împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…” -  Emil Cioran către Constantin Noica, 5 martie 1970.

„Virtuţile…dorului sunt cu adevărat împărăteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată al închiderii într-un orizont; unul al intimităţilor cu depărtările, al aflării şi căutării; al lui ce este şi ce nu este; a lui ce poate fi şi ce nu poate fi; …al concretului şi abstractului - dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului…” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 319).

Dorul “e un cuvânt al inimii numai”. De aceea virtutea dorului pentru Dumnezeu face posibilă unirea minţii, a cuvântului lăuntric şi a voinţei în inimă într-o singură persoană. O treime în unime omenească, dar care prin invocarea Sfintei Treimi se coboară harul realizând armonia sublimă care îl face pe om Dumnezeu după har. Am nădejdea că m-am exprimat bine. Ideile sunt culese din Filocalie şi cartea filosofului Constantin Noica, citată mai sus. Dorul e o lumină… izvorâtă din iubirea sufletului pentru Dumnezeu, - şi mai e un “sesizor al sufletului” care uneşte, îmbogăţeşte şi schimbă sensurile celor mai inefabile metafore şi antinomii.

Sfântul Neagoe Basarab e un exemplu care a înţeles cel mai adânc faptul că omul, - „acest duh dătătorul de viaţă al trupului este un dor gânditor, din minte şi din cuvânt. El are într-însul cuvântul şi mintea. Din acest Duh, sufletul gânditor şi cuvântător e mai mare decât îngerii după chipul lui Dumnezeu. Ei n-au acest Duh făcător de viaţă, fiindcă n-au trup dătător de viaţă” (Sfântul Grigorie al Tesalonicului, Filocalie cap. 38, p. 794, la „Cele naturale şi teologice”, preluat din Războiul nevăzut, p. 70 ).

Lumea nu e ultima realitate!

Când mintea cugetă la această sinteză, atunci persoana respectivă începe să vadă lumina Arhetipului Primordial şi din care lumină află că alta e realitatea nevăzută. Face omul sforţări să-şi aprindă spiritul şi să înceapă pelerinajul către steaua care-l înmiresmează cu stropi de sfânt mister… Doar vedem cu toţii în primăvară, cum din pământ răsar miliarde de plante, copaci, armate de gâze, furnici şi albine, trezite  de lumină şi făcându-se la un loc un ochi prin care soarele le cheamă către sine…

Prezentare Epistola catre Marcelin despre talcuirea Psalmilor:

„Dacă ai nevoie de rugăciune, din pricina dușmanilor tăi și a celor ce împresoară sufletul tău, cântă Psalmii 16 și 85, și 87, și 140. Dacă vrei să afli cum se ruga Moise, ai Psalmul 89. Ai fost mântuit de vrăjmașii tăi și ai fost izbăvit de cei ce te prigonesc, cântă și tu Psalmul 17. Te minunezi de rânduiala din făptură și de harul proniei din ea, de poruncile sfinte ale Legii, cântă Psalmul 18 și 23. Văzându-i pe cei necăjiți, mângâie-i pe aceștia rugându-te și zicând pentru ei cuvintele Psalmului 19.”

Pentru acest motiv, volumul acesta este o lucrare mărturisitoare de tip apostolic lăsată nevoitorilor creștini, spre a răzbate și a se arăta biruitori ai lumii împreună cu Hristos și cu toți sfinții din veac.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Predici despre martiri:

Prezentul volum conţine o selecţie de douăzeci şi trei de predici a căror figură centrală ‒ martirul ‒ se afirmă ca model uman incontestabil; asupra lui se revarsă din plin compasiunea şi admiraţia Fericitului Augustin. Martirii au fost, prin firea lor trecătoare, nişte oameni obişnuiţi, însă credinţa lor de nestrămutat şi rezistenţa cu care s-au opus legilor pământeşti, ale simţirii sau ale autorităţilor, i-au încununat cu slavă. Printre cei pe care Fericitul Augustin îi cinsteşte prin predicile lui se numără atât femei (Perpetua şi Felicitas), cât şi bărbaţi (Marian, Iacob, Cast, Emil, Protasie, Ghervasie, Ciprian).

Prezentare Lumea in stare de pandemie:

O carte de eseuri, predici și studii teologice referitoare la problemele cu care Biserica Ortodoxă a trebuit să se confrunte pe toată perioada pandemiei mondiale. Toate textele sunt întocmite de episcopi, profesori universitari, părinți duhovnicești, oameni cu discernământ duhovnicesc aparte, care au reușit să ofere soluții la problemele actuale ce au zdruncinat, intr-o oarecare măsură, credința oamenilor simpli.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cristina merge in Tara Sfanta:

Alătură-te Cristinei într-o călătorie specială, pe care fiecare credincios speră să o facă măcar o dată în viață. Cristina merge în Țara Sfântă este o carte unică, creată pentru a te ajuta să iubești și să apreciezi pământul sfânt în care Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, i-a învățat pe oameni, a murit și a înviat. Această carte te va purta pe urmele Lui și te va învăța ce înseamnă să fii pelerin în țara despre care ne vorbește Biblia. Vei afla detalii prețioase despre locurile minunate care pot fi vizitate acolo și despre istoria lor, uneori marcată de războaie și distrugeri, dar mai ales de lucrările minunate ale lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cuvantari catre monahii din Egipt:

Acest al patrulea volum din corpusul efremian, pe care-l propunem lectorului român, conține cuvântările parenetice ale marelui Părinte sirian. Voi face mai întâi câteva precizări în legătură cu acest terminus tehnicus pentru a fi înțeles corect. Cuvântul „pareneză” indică în mod clar o predică ocazională sau rostită într-o anumită circumstanță, prin care se încearcă întărirea vieții religios-morale a credincioșilor. Cu alte cuvinte, prin cuvântările sale parenetice – adresate în mare parte monahilor din pustiul egiptean – Sfântul Efrem Sirul a încercat să le întărească relația lor cu Dumnezeu în drumul necontenit spre mântuire.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Bucuria de a darui:

CUPRINS

Mai fericit este a da decat a lua

Oare ce este fericirea? Oare putem fi noi fericiți pe pământ?
Eu aș zice că dași știți când simțim un pic din fericirea asta? Atunci când facem bine dezinteresat, când iubim dezinteresat. Eu cred că nu este om care să nu fi gustat un pic din bucuria aceasta de a dărui, de a face bine. Iar dacă nu a gustat, atunci chiar este de plâns, indiferent cât de bogat ar fi. 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Papucii lui Spiridon:

Spiridon este un băiat sărac din Corfu, care își dorește mult să meargă la școală. El prinde caracatițe, pe care le vinde în piață, în încercarea sa de a strânge bani pentru a plăti educația. Dar viața lui se schimbă într-o zi, când, lovindu-se grav la picior pe plajă, se întâlnește cu un bătrân care îi îngrijește rana. Dar acest bătrân, pe care îl cheamă tot Spiridon, ca pe Sfântul ocrotitor al insulei Corfu, este cumva neobișnuit: poartă o robă, se încalță cu papuci din pâslă, se roagă mult timp și apare exact atunci când băiatul are nevoie. După o serie întreagă de întâmplări minunate, copilul Spiridon află cu uimire că acel bătrân nu era chiar un om obișnuit…

Detalii despre carte / COMANDA

Este postul un lucru bun? Ce presupune să postesc? Cum voi reuși să fac aceasta și mai ales: pot fi bucuros chiar și atunci când țin post?

Curiozitățile copilului prind aripi de înger, se desfac către  cunoaștere și zboară în căutarea răspunsurilor, prin lumi noi,  necunoscute, dar prietenoase, lumi ce vor alcătui pentru Mihai, încă de la o vârstă fragedă, o cale luminoasă și frumoasă, ce-i va sta ca reper de nezdruncinat pentru mai târziu.

Cătălina Gheorghian

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Bucuria alimentatiei sanatoase:

DIN CUPRINS

Așa cum este evidențiat în conținutul cărții, alimentația constituie mai ales o provocare, pentru că de ea depinde sănătatea oamenilor. Însă multitudinea produselor alimentare existente pe piață, pentru care nu mai depunem nici un minim de efort, ne tentează, uneori ne domină viețile, din ce în ce mai ocupate, iar abordarea unei alimentații sănătoase, de a adăuga în ea și bucuria de a o prepara, se pierde treptat.

Este important, totuși să ne educăm din punct de vedere alimentar, să cunoaștem nutrienții de bază, macronutrienții- proteine, glucide, lipide-,pentru a crea un echilibru necesar funcționării corespunzătoare a organismului.

De asemenea, este necesar să înțelegem și importanța micronutrienților - cel puțin vitaminele și sărurile minerale-, care vin în completarea nevoilor de bază ale organismului și luptă împotriva agenților infecțioși sau a radicalilor liberi.

Vă îndemn cu încredre să citiți cu atenție recomandările din această carte și să procedați în consecință. Fiecare dintre dumneavoastră este liber să aleagă ce consumă și în ce cantitate dorește, însă rațiunea, alături de puterea limitării, ne ajută să ducem o viață sănătoasă, în care să avem parte de gust și culoare.

De asemenea, vă invit să încercați rețetele numeroase și să vă delectați papilele gustative, ori de câte ori timpul vă permite. Spor la citit și la gătit!

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Aduceti‑va aminte de mai‑marii vostri si urmati‑le credinta:

Dorința de a scrie despre înaintașii noștri, o port în suflet de mult timp. Dacă nu am făcut‑o până acum, acest lucru s‑a datorat faptului că mi‑a fost teamă că nu voi reuși să redau cu fidelitate gândurile și sentimentele mele pline de dragoste și de admirație pe care le port în suflet despre înaintașii noștri, care acum nu mai sunt printre noi.

Tot timpul cât am încercat să adun ca într‑un buchet, gândurile și înfăptuirile lor, am avut impresia că încercarea mea seamănă cu strădania unui alpinist care ar vrea să cuprindă cu brațele sale Ceahlăul. Dacă totuși am scris, am făcut‑o pentru că „nu puteam să nu vorbesc despre cele ce am văzut și am auzit” (Faptele Apostolilor 4, 20)...
Să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne‑a învrednicit să avem astfel de înaintași, care acum se odihnesc în așteptarea învierii și vieții celei veșnice.

Dr. George Stan

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Parintele Paisie de la Sihla:

CUPRINS

Prezentare Leacuri contra evlaviei. Alte raspunsuri la aceleasi intrebari:

        Credința este evlavia riguroasă și critică, iar evlavia autentică este floarea, parfumul și splendoarea credinței. Dar dacă se falsifică, atunci credința devine evlavie falsă iar evlavia devine maneaua credinței… Credinciosul e plin de incertitudini, întrebări și îngrijorări despre sine; evlaviosul e plin de certitudini, foarte puține întrebări despre sine și multe „griji” despre ceilalți.

            Fiind lupta cu sinele, evlavia e foarte greu de combătut… Multe calități sunt necesare pentru combaterea evlaviei, dar probabil că două sunt mai importante: modestia (smerenia) și dragostea, care până la urmă fac o unitate. Un exemplu minunat de credință și bunătate care evită evlavia este cel al tatălui Sf. Siluan Athonitul care, în zi de vineri, a mâncat bucatele de carne făcute de fiul său, fără să zică nimic, pentru a nu-l răni.

            Raportul real dintre laici și clerici este „evlavios”, pentru că deseori este duplicitar. Din partea păstoriților: „Nu se mai satură popa! Să trăiți, dom părinte!”. Din partea păstorului: „Dragii mei, scumpii mei, iubiții mei, veniți, vă aștept la mine! Vă știu eu pe toți, escrocilor!” Dovada: Referendumul pentru familie.

            Dar probabil că suprema „evlavie” clericală e cea blasfemiatoare, pentru că un laic, oricât ar fi de rău sau monstruos, nu poate ajunge la rafinamentul perversității diabolice sau perversitatea blasfemiatoare. Numai clericul o poate face, numai el poate ajunge „urâciunea pustiirii”, pentru că numai el a urcat și stă „în locul cel sfânt”… Nicăieri nu este „diplomația” mai subtilă și „evlavia” mai perversă, adică „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt”… „Evlavia” produce și promovează așa ceva, credința niciodată.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Dansul ielelor si chemarea clopotelor ortodoxiei:

CUPRINS

1. YouTube, retelele de socializare si scoala online
2. Leganatul bebelusilor si sindromul copilului zdruncinat (SBS)
3. Sindromul copilului zgâlțâit, sau scorbut infantil cauzat de vaccinuri?
4. Aerul condiționat - intre goana dupa confort a omului contemporan si deteriorarea sanatatii
5. De ce atat de multi romani citesc tabloide si urmaresc stirile de scandal?
6. Pozitia Bisericii ORtodoxe cu privire la incinerare
7. La ce boli ne predispune mânia si cum o putem birui

Cartea de față a luat naștere în primul rând din dorința de a pune la îndemâna cititorilor o perspectivă argumentată asupra unor probleme foarte actuale. O parte din ele au fost gândite, inițial, pentru revista Familia ortodoxă, însă din cauza diemnsiunii prea mari și a altor teme mai presante la momentul respectiv, nu și-au găsit locul în paginile revistei. Temele sunt foarte diverse: de la radiografia interesului românilor pentru tabloide și știri de scandal, la goana după confort, la vaccinuri și, în fine, bolile la care ne predispune mânia - la care am adăugat un subiect mai nou și tot mai presant: școala online, alături de petrecerea a tot mai mult timp în viața virtuală în detrimentul celei reale.
Viața duhovnicească și viața ed zi cu zi nu sunt disjuncte - creștinul trebuie să calce a creștin atât în biserică și la rugăciune, cât și acasă și în lume, între oameni - și totodată să nu fie străin de problemele cetății. De aceea, am inclus în rândul problemelor tratate și o analiză pe care mi-am dorit-o cât mai documentată a unei teme ce atrage, periodic, atenția mass-media, și la acre Biserica oferă un răspuns clar: problema incinerării.
Îmi doresc ca, în urma lecturii acestei cărți, cititorul să dobândească o înțelegere cât mai dreaptă cu privire la cele discutate aici și, prin rugăciune stăruitoare, să ceară de la Milostivul Dumnezeu puterea să se ferească de dansul ielelor care îl atrage cu mirajul său (atât virtual, cât și real) și să asculte mai degrabă chemarea clopotelor Ortodoxiei, ce îndeamnă la o viață cu Hristos, fie ea și în mijlocul lumii, dar nu lumească, ci în așteptarea adevăratei vieți, veșnice... 

Andrei Drăgulinescu, 4 aprilie 2021  

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Ne vorbeste Parintele Justin - vol. IV:

Cartea conține sfaturi și învățături ale Părintelui Justin Pârvu, transcrise de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, pe diverse teme, precum: refacerea vieții duhovnicesti, rezistența psihică și duhovnicească în vremuri încercate, întărirea în ispite și necazuri, clădirea familiei, societății și neamului, virtuțile creștine și multe alte subiecte actuale, ce framântă sufletele încercate ale creștinilor de azi.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Raspunsuri la nedumeririle crestinului de astazi:

Creștinul zilelor noastre se confruntă nu arareori cu probleme ce par la prima vedere insurmontabile. Chiar și ajuns la biserică după o lungă perioadă de căutări, multe dintre întrebările ce îl frământă rămân în continuare fără vreun răspuns.

Lumea care se naște pe nesimțite sub ochii noștri devine tributară unor altor valori decât cele tradiționale. În societate sunt negate viața veșnică, Învierea, Judecata de Apoi. Fenomenele paranormale, vrăjitoria, practicile orientale sunt aduse și ele în mod constant în atenția creștinilor care abia au călcat pragul bisericilor.

Cartea de față, prin înțelepciunea unor duhovnici contemporani experimentați, încearcă să răspundă la toate aceste provocări ale lumii de astăzi. Temele propuse spre dezbatere îi vor ajuta, suntem convinși, pe cei care nu au ajuns încă să cunoască mai îndeaproape învățătura Bisericii, să-și limpezească gândurile în pri­vința unor teorii și practici promovate pe scară largă – și deloc întâmplător – în societatea de astăzi.   

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Fara dragoste nu exista viata:

CUPRINS

Nu mai dați atâta însemnătate întâmplărilor din afară. Fiți mai mult înlăuntrul vostru, în inimă, cu Domnul, iar pe celelalte lăsați-le!
Chiar de am cădea de o sută de ori pe zi, nu vă îngrijiți de aceasta, ci doar să vă ridicați și să mergeți mai departe, fără a privi înapoi. Ce a fost, a fost și a trecut. Voi doar să mergeți înainte și să vă rugați Domnului pentru ajutor.

Staretul Tadei

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare De asta plang si eu:

Cuvinte scrijelite în pereții sufletului după ani grei de nevoință monahală; cuvinte mai scumpe decât tăcerea, mai de preț decât bucatele și mai trebuincioase decât băutura. Cuvinte purtătoare de Duh. Cuvinte de Pateric. În treizeci de imagini, imagini de viață, din viața Sfântului Munte Athos.

* * *
Părintele Ghelasie era pe deplin convins că Prea­sfânta spune despre cei ce vin în Grădina sa: „Celor câți vin într‑a mea Grădină le mulțumesc; celor câți rămân le sunt recunoscătoare; celor câți vor adormi aici le voi fi datoare”.
* * *
Avvá Avraam l‑a găsit pe avvá Isaac plângând și l‑a întrebat: „De ce plângi?” „De ce să nu plâng? Că unde avem a ne mai duce? Părinții noștri au ador­mit… Acum am rămas orfani. De asta plâng”, i‑a răs­puns bătrânul.
De asta plâng și eu…     

Detalii despre carte / COMANDA   

Prezentare Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut”:

Scrisă într-un stil simplu și accesibil, cartea de față oferă o excelentă sinteză a elementelor ce alcătuiesc „practica” rugăciunii personale așa cum s-a cristalizat aceasta în cele mai vechi și autorizate documente și mărturii ale spiritualității creștine din secolele III–IV.

Autorul ei, eruditul monah Gabriel Bunge, este un iubitor entuziast și lucid al Tradiției răsăritene. El pune astfel la dispoziția cititorului modern interesat un „ghid practic” — veritabil abecedar al rugăciunii — care să conducă la o revitalizare și reasumare existențială a modului patristic al rugăciunii propus de Tradiția autentică a Bisericii.
Pentru a fi însă eficientă și vie, nu doar culturală, această recuperare trebuie să ia aminte la sfatul avvei Evagrie Ponticul: „Nu vorbi numai cu plăcere despre faptele Părinților, cere-ți de la tine și săvârșirea întru osteneală a faptelor lor.”  

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Depasirea crizelor existentiale:

CUPRINS

Oricare dintre noi și‑ar dori o viaţă senină şi plină de bucurii. Din păcate, realitatea este cu totul alta: dificultăţile necontenite şi loviturile neprevăzute ale destinului ne pun mereu în faţa unor crize la care nu ne‑am fi așteptat – iar când problemele presează din toate părţile şi puterile sunt pe terminate, câteodată e foarte greu să mai găseşti soluţii pentru a ieşi cu bine la liman. 
Cartea de faţă a lui Konstantin Zorin, medic internist şi psiholog, binecunoscut deja cititori­lor români prin numeroasele sale cărţi (printre care: Alinarea suferințelor trupești prin mijloace du­­hov­ni­cești, Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu, Păcatele tinereții și sănătatea familiei, De ce suferă copiii etc.), ne propune soluţii lucide şi atitudini corecte, fun­damentate psihologic şi duhovniceşte, pentru depășirea impasurilor şi eliberarea de anxietăţi. 

***

Nu te strădui să alungi răul care este în tine.
Mai bine deschide uşa ca să laşi înăuntru lumina –
iar lumina este Hristos.
Să aprindem lumina, şi întunericul va pleca singur.
(Cuviosul Porfirie Kavsokalyvitul)    

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Gustati si vedeti ca bun este Domnul:

Prezentare Dumnezeiasca Liturghie - Calatorie intru imparatia lui Dumnezeu:

Cartea de față tâlcuiește, pas cu pas, textul celei mai importante slujbe din cultul ortodox: Dumnezeiasca Liturghie. Am folosit în acest scop atât cele mai vechi tâlcuiri, din secolele 8-14 (scrise de sfântul Gherman al Constantinopolului, de episcopul Teodor al Andidelor și de sfântul Nicolae Cabasila), precum și comentarii moderne și contemporane, din spațiul românesc (părintele profesor Dumitru Stăniloae, mitropolitul Bartolomeu Anania, protosinghelul Nicodim Măndiță), grecesc (părintele Stefanos Anagnostopoulos) și rus (sfântul Ioan din Kronștadt, sfântul Serafim al Dmitrovului, scriitorul Nikolai Gogol) etc., la care am adăugat și câteva întâmplări minunate legate de Dumnezeiasca Liturghie.

Prezentare Hristos este pururea cu noi. Viata, minunile, rugaciuni Sfantul Ioan Rusul:

Sfântul Ioan Rusul a fost un om simplu, cu inima deschisă către Dumnezeu și semeni, și către întreaga făptură, iar dragostea dumnezeiască ce i-a umplut sufletul l-a proslăvit întru îndelunga sa răbdare și iubire de osteneală. Așa se face că astăzi el îi cuprinde și îi îmbrățișează în rugăciunile sale pe toți cei care își îndreaptă inima spre el, făcându-li-se întâmpinare dătătoare de nădejde, sănătate și dragoste tuturor celor apăsați de poverile viețuirii pe acest pământ.

Sfinte Ioane, primește întru blândețea ta dumnezeiască toate frământările, durerile și sfâșierile noastre lăuntrice și, unindu-ne cu Crucea Mântuitorului, tămăduiește-ne mulțimea neputințelor sufletești și trupești, dăruindu-ne luminarea cea sfântă a minții și a inimii ca, astfel împuternicindu-ne în trecerea prin pătimirile veacului acesta, să rămânem nedespărțiți de Hristos Dumnezeu și, biruind cu El moartea noastră lăuntrică, să ne învrednicim a-L vedea veșnic întru strălucirea cea minunată a dragostei Sale. 

Detalii despre carte / COMANDA 

Prezentare Duhovnicii ne vorbesc despre vremurile de acum:

Duhovnicii:

Amfilohie Brânză
Chiril Lovin
Dorotei Râmbeț
Ilarion Dan
Macarie Dragoi
Melchisedec Velnic
Mihail Stanciu
Nichifor Horia
Petru Buburuz
Porfirie Dobre
Teofan Popescu

Interviuri realizate de Flori Tiulea

E nevoie mai mult ca oricând de voci limpezi ale duhovniciei românești pentru a spulbera ceața noilor ideologii și pâcla amăgirilor din mințile oamenilor... De aceea orice florilegiu de cugetări, de soluții spirituale, de formule sapiențiale este binevenit pe piața contemporană a ideilor. O astfel de lucrare atent cumpănită, bine dozată și excelent calibrată în formă și conținut este cartea de interviuri realizate de doamna Flori Tiulea cu diverse personalități ale creștinismului actual. Autoarea interviurilor este un vechi jurnalist, care a lucrat în prestigioasa Agenție de Presă AGERPRES și care, datorită rădăciunilor ei basarabene , a abordat prin excelență realitățile din spațiul de interes al Estului european și din Rusia.
Reportofonul ziaristei a prins gândurile vibrante ale unui Episcop viu și sensibil, ale câtorva stareți referențiali, ale unor monahi smeriți, dar iscusiți în exprimare, ale unor preoți de mir cu lucrare bogată...
Toate aceste lucruri recomandă cartea de față și dau mărturie asupra calității creștinismului românesc de azi, ca un eșantion de apă curată în uriașa curgere a fluviului mântuirii neamului românesc...

Răzvan Bucuroiu   

Detalii despre carte / COMANDA