Sfântul Proroc Ilie	Editura Agaton	Iulie 2021

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 05 Iul, 2021

Un articol de: Pr. Bogdan Popescu - 04 Iul, 2021

Incinerarea sau cremaţia este un procedeu care presupune arderea trupului uman mort, la temperaturi de peste 900º C, în cuptoare speciale, pentru combustie fiind folosite diverse substanţe inflamabile: ulei, motorină, cocs, gaz metan sau alţi compuşi chimici (propan etc.). Procesul de ardere durează între 1 şi 2 ore, rezultând cca 2-3 kg de cenuşă, care este apoi râşnită pentru a se obţine o granulaţie cât mai fină. Cenuşa se poate păstra în urne funerare, care se depozitează în locuri special amenajate, numite „columbare” sau „dumbrăvi de urne”. Unele persoane ţin aceste urne acasă, pentru a „simţi” că defunctul incinerat este „aproape de cei dragi”. În anumite spaţii culturale din Orient, această cenuşă este împrăştiată în ocean, pe ape curgătoare sau în grădini, pe flori ori direct pe iarbă.

Incinerarea sau cremaţia este o practică funerară de sorginte precreştină, care, în vechime, era uzitată îndeosebi în Extremul Orient, în spaţiul budist, iar în Europa, sporadic, de către greci şi romani şi, ceva mai nou, de către triburile germanice. Istoricii şi antropologii consideră însă că cea mai veche şi mai răspândită practică funerară, existentă în toate etapele istoriei, la toate popoarele, în toate culturile şi religiile este înhumarea trupului omului decedat. Ca şi în iudaism, în creştinism, după decesul unui om, se procedează la înmormântarea trupului ca formă finală de cinstire a persoanei umane, pe temeiul teologic al valorii omului - creaţie a mâinilor lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, incinerarea corpului uman a străbătut prin secolele creştine ca o alternativă la ritualul înmormântării. Sociologii consideră că tendinţa de a refuza înhumarea şi de a accepta distrugerea trupului celui decedat prin foc sau aer fierbinte s-a accentuat în Europa şi în întreaga lume începând cu finalul secolului al XVIII-lea, sub influenţa ideilor iluministe, devenind deja, în prima parte a secolului XX, un „trend” legat de sfârşitul pământesc al omului. S-a afirmat adesea şi că execuţiile publice, prin ardere pe rug, pe care Inchiziţia le-a practicat mai bine de patru secole, pentru sute de persoane, au inculcat în mentalul occidentalului ideea incinerării. De asemenea, nefastul experiment nazist al lagărelor de exterminare de la Auschwitz Birkenau, Dachau ş.c.l., folosind moartea prin gazare, înfometare, muncă epuizantă sau experimente medicale, apoi incinerarea pentru milioane de oameni, a arătat lumii de la jumătatea secolului XX că aberaţiile pe care le generează ideologia rasismului culminează cu anularea valorii persoanei umane. Această pagină tristă din istoria modernă a fost urmată de alta, susţinută pe precepte atee sau nihiliste. Mai mult de şase decenii de comunism, în unele ţări din estul Europei, între care şi România, au adus, pentru nomenclaturişti, „moda” refuzului înmormântării creştine şi a ducerii la crematoriu a trupurilor fără viaţă. Astfel se explică cum ideea a subzistat şi practica a proliferat, făcând ca în postmodernitatea începutului de secol XXI incinerarea să fie nu doar acceptată, ci chiar solicitată de multe persoane.

În prezent, în ţări precum Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Cehia, Ungaria şi pe continentul australian, incinerarea morţilor este solicitată în peste 70% dintre cazuri. În SUA, unde funcţionează în prezent 2.612 crematorii, se apelează la arderea trupurilor la mai mult de 50% dintre cei decedaţi; în state americane precum Washing­ton, peste 75% dintre persoane optează pentru incinerarea trupului, după moarte. În alte ţări europene, precum Slovenia şi Elveţia, procentul acestui segment de populaţie depăşeşte deja 85%. În Extremul Orient, acceptarea cremaţiei este un element de bază, de pildă, pentru credinţa unui bun „hindi”, iar prin religie tradiţia arderii trupului mort a devenit, de peste trei milenii, parte din cultura acestui areal. În Japonia, unde funcţionează peste 1.520 de crematorii, 99,96% dintre trupurile celor care mor sunt arse; în Singapore şi Hong Kong, peste 77% dintre persoanele decedate sunt incinerate.

În ţările respective, incinerarea este susţinută de o legislaţie specifică, preluată şi aplicată, cu acomodări şi particularităţi, la nivel internaţional. Având pretenţii etice, această legislaţie este susţinută şi promovată de unele organisme precum „Federaţia Internaţională de Incinerare” şi este motivată de o întreagă literatură, care se încadrează în genul „death studies” şi care susţine implementarea, generalizarea şi normalizarea ideilor cremaţioniste în mentalul colectiv. 

Practica incinerării în România, în trecut şi prezent

În România nu a existat niciodată şi nu există nici astăzi o preocupare semnificativă pentru incinerare. Nici construirea crematorului „Cenuşa” din Bucureşti (1928), nici existenţa altor câteva instituţii similare în ţară (Vitan-Bârzeşti, Oradea, Moldoveneşti-Cluj), nici opţiunea unor personalităţi (precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Grigore Antipa, Silviu Brucan, de curând Sergiu Nicolaescu şi Cristina Ţopescu) de a-şi da, testamentar, după moarte, trupurile spre ardere nu au reuşit crearea unei neo-tradiţii favorabile cremaţiei, în detrimentul ritualului creştin al înmormântării. Statisticile arată că, din 1928 şi până în prezent, în România au fost incinerate corpurile a peste 70.000 de persoane, creşterea semnificativă a numărului de opţiuni pentru acest procedeu (de la 348 la 1.698 pe an) înregistrându-se în perioada 1948-1988. Totuşi, sub presiunea unei societăţi care se îndepărtează de izvoarele creştine şi reînvie tradiţii ancestrale păgâne, prin influenţa subculturală şi anticreştină a unei părţi din mass-media, se întrevăd schimbări îngrijorătoare de mentalitate şi la noi în ţară. Statisticile arată că, în prezent, anual, în România sunt duse la crematoriu şi arse trupurile a peste 1.000 de persoane. Este previzibil deci că, în viitor, pe fundalul unei secularizări tot mai evidente a societăţii în care trăim, multe persoane vor apela la serviciile crematoriilor.

Care ar fi argumentele pro-incinerare?

Argumentele pro-incinerare ţin mai mult de raţiuni pur omeneşti şi de calcule materiale. Primul dintre ele ar fi acela că, poate, costurile sunt mai reduse, în comparaţie cu cât cheltuieşte o familie pentru înmormântarea unei rude. Pachetele de servicii pe care le oferă crematoriile arată însă că nu este deloc aşa. Costurile unei cremaţii sunt asemănătoare sau, adeseori, pentru servicii „de lux” sunt chiar mai mari decât cele pentru o înmormântare decentă. Al doilea argument invocă criza de spaţiu din cimitirele tradiţionale şi consumul prea mare de timp şi energie pentru amenajarea şi întreţinerea unui mormânt. La acest facil pretext se poate răspunde cu o întrebare retorică: oare cei dragi din familiile noastre nu au nici măcar dreptul, după moarte, la un loc de odihnă în pace şi nu pot beneficia de dragostea noastră, care se manifestă concret prin rugăciune la crucea mormântului, prin tămâieri şi lumânări aprinse şi printr-o floare plantată şi plivită din când în când? Al treilea argument al adepţilor incinerării ar fi acela că, trupurile celor decedaţi, prin procesul de descompunere, ar vicia atmosfera şi ar infecta pânza freatică, transformând cimitirele în surse pentru boli şi epidemii. Specialiştii afirmă, dimpotrivă, că trupul uman care se aşază în ţărâna mormântului sau chiar în cavouri, prin prefacerile chimice pe care le cunoaşte în mod natural, nu afectează nici aerul, nici apa; pământul reavăn, viu, este cel mai bun „filtru” şi „purificator” pentru toate substanţele eliberate de procesul de descompunere. Dimpotrivă, cimitirele sunt locuri încărcate de sacralitate şi, prin monumentele funerare pe care le adăpostesc, intră în patrimoniul cultural local (de exemplu „Eternitatea” - Iaşi), naţional (de exemplu „Bellu” - Bucureşti) şi chiar universal (de exemplu catacombele romane); ele sunt şi locuri de linişte şi meditaţie, adevărate oaze de pace sufletească în tumultul lumii în care trăim. Al patrulea argument invocat de pro-cremaţionişti se referă la libertatea oricărui om de a alege modul în care să vieţuiască şi ce se întâmplă cu trupul său după moarte. Dacă vorbim de o libertate neexersată din punct de vedere spiritual şi de o persoană care a fost departe de credinţă şi Biserică în viaţa sa, alegerea şi consecinţele ei (lipsa slujbei de înmormântare şi a pomenirilor) trebuie asumate şi de cel ce optează pentru incinerare, şi de familia sa. Un ultim pretext, extrem de subiectiv, îl constituie şi dorinţa unor familii de a păstra în casă cenuşa rezultată prin arderea corpului defunctului. Sinistră şi greu de explicat, această situaţie generează adesea o atitudine de fetişizare a urnei funerare şi de insensibilizare sufletească a respectivei familii care o acceptă.

Această învăţătură se sprijină pe valoarea pe care Sfânta Scriptură arată că o are persoana umană, în integralitatea ei. În cheie teologică creştină, gestul creator special şi unic al Ziditorului, Care-l plămădeşte pe Adam luând „ţărână din pământ” şi îi dă „suflare de viaţă” (Facere 2, 7), indică vocaţia omului de „împărat al Cosmosului”, despre care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta înseamnă că trupul şi sufletul, care ţin de fiinţa omului, au valoare inestimabilă. Incinerarea denotă, în fond, desconsiderarea şi distrugerea operei divine, care este trupul omului, pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl consideră „diadema Creaţiei”. Arderea trupului unui decedat descoperă o formă de maniheism care, şi în istorie, şi în actualitate, ascunde dispreţul suveran al omului faţă de Dumnezeu-Creatorul şi desconsiderarea marii Sale opere, persoana umană, trup şi suflet. Ruperea legăturii cu Dumnezeu şi nemaiînţelegerea menirii şi valorii vieţii omului pe pământ conduc la astfel de acte reprobabile. Numai astfel s-ar putea explica de ce să vrea cineva să distrugă chipul, trupul cu valenţe de sacralitate (botezat, miruns, împărtăşit) al mamei, al tatălui, al unui prieten? Înţelegem că îndepărtarea de Dumnezeu îl slăbeşte spiritual pe om şi îl face capabil să renunţe la orice, să distrugă orice şi pe oricine. Arderea trupului este, de fapt, distrugerea unei părţi însemnate a „templului Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16-17) din persoana decedată, care a fost, adesea, cea mai iubită. Alegerea incinerării arată că omul îşi poate nega şi lepăda (vai!) şi Părintele Ceresc, şi părinţii pământeşti, şi fraţii, şi prietenii. Şi se poate şi autodistruge!

Opţiunea arderii pentru trupul celui mort indică şi o lipsă de perspectivă eshatologică asupra vieţii. Referindu-se la aceasta, Sfântul Apostol Pavel nuanţează alegoria ioaneică a bobului de grâu care moare pentru a învia (Ioan 12, 24) şi învaţă: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. (…) Aşa este şi învierea morţilor. (Trupul, n.n.) se seamănă întru stricăciune şi înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru ne­cinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 33; 42-44). În legătură cu acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte în omilia sa: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu geme văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci se teme, când vede că îşi păstrează tăria; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii seminţei, putrezirea. Aşa să facem şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa aceasta stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că apostolul numeşte însămânţarea îngropare, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor”.

Negarea şi nimicirea prin foc a trupului omenesc, investit cu pecete anastasică, sunt şi un dochetism mascat, infirmând însăşi realitatea Învierii cu Trupul a Mântuitorului Hristos şi susţinând de fapt, aberant, că omul, deşi „mădular” al acestui Trup hristic, nu mai poate fi chemat la Înviere, pentru că a ales haosul, neantul. Sfântul Simeon al Tesalonicului îi încredinţează pe creştini că „însemnând trupul cu crucea şi vărsând peste el, cruciş, untdelemn din candelă şi pământ, propovăduim Învierea”, pentru că cel ce „se îngroapă va învia precum a înviat Mântuitorul nostru”.

Din învăţătura de credinţă ortodoxă se desprind şi alte argumente care reliefează valoarea persoanei umane, a trupului în speţă. De la înţelepţii Bisericii aflăm că „trupurile lipsite de viaţă se învrednicesc de o înmormântare frumoasă, ca să nu jignim cu nimic sufletul care a locuit în acel trup, aruncând sau arzând fără grijă trupul, după ieşirea sufletului din el” (Origen). Ba, prin arderea trupului omenesc se manifestă o „adevărată cruzime” (Tertulian), pentru că omul, în trup, este menit pentru împărtăşirea de harul dumnezeiesc în urcuşul spre sfinţenie şi îndumnezeire (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Această realitate se vede, lămurit, în trupurile proslăvite ale sfinţilor care ne-au lăsat în Biserică odorul de mult preţ al Sfintelor lor Moaşte.

Punând punctul pe „i”, într-un articol publicat în „Telegraful Român”, în anul 1940, părintele Dumitru Stăniloae arăta că un creştin ortodox nu poate accepta incinerarea, pentru că „în arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din acel suflet, pentru că actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic”.

(Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra pentru Ziarul Lumina)

Acest text este răspunsul dat unei stareţe din Grecia, de către părintele Eftimie din Capsala, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul, cu ocazia Praznicului Cincizecimii (2021).

Cinstită Maică Stareță, binecuvântați!

Am primit scrisoarea D-voastră de ceva vreme și vă cer iertare că am întârziat să vă răspund din pricina lipsei de timp.

Într-adevăr, am dificultăți în a răspunde la scrisori, însă, fiindcă v-am văzut neliniștea cu privire la toate cele care se întâmplă în zilele noastre, precum și buna dispoziție de a lucra potrivit cu voia lui Dumnezeu, vă răspund.

Nu vă cunosc, și e greu să ne întâlnim, așa cum doriți. La întrebarea dumneavoastră, dacă puteți să îmi comunicați răspunsul și altora, nu am nicio împotrivire.

De altfel, părerile mele cu privire la virusul Corona și vaccin sunt cunoscute, și cam aceleași lucruri le spun și pelerinilor, atunci când mă întreabă.

Zilnic sosesc pelerini în Sfântul Munte, „ca valurile mării tălăzuite”, iar unii și la Chilia noastră. Toți aceștia, precum și toți cei care trimit scrisori, au o frământare și o întrebare: „Ce se va întâmpla cu vaccinarea obligatorie?” Toate celelalte probleme care îi sufocau până acum le-au pus pe plan secundar.

Strălucitul Prim-Ministru al țării noastre, în încercarea sa de a înfrunta epidemia cauzată de virusul Corona, a impus un control sever, care pare că depășește puterea de rezistență a poporului.

A impus cele mai severe măsuri restrictive, cele mai mari amenzi și cele mai lungi perioade de lockdown dintre toate țările Europei. A intervenit incompetent în chestiunile liturgice ale Bisericii, închizând bisericile și lipsindu-i pe credincioși de ajutorul Sfintelor Taine, prin măsuri deosebit de severe și inechitabile pentru creștini.

Faptele sale îi vădesc dispoziția de a umili și de a vlăgui Biserica.

Această încercare neconstituțională și ilegală a Primului Ministru și-au asumat-o, cu dumnezeiască râvnă, unii episcopi să o pună în practică, amenințând și constrângând preoți, monahi și pe poporul lui Dumnezeu să se vaccineze. Au ei această autoritate de a-i constrânge să se vaccineze fără voia lor?

Mântuitorul nostru Hristos îi vindeca doar pe cei care îi cereau tămăduire. Pe ceilalți bolnavi, înainte de a-i vindeca, îi întreba: „Vrei să te faci sănătos?” Nici nu ne tămăduiește, nici nu ne mântuiește fără voia noastră, deși dorește nespus să ne mântuim. Dumnezeu nu ne suprimă libertatea, ne cinstește libertatea de alegere, pe care El însuși ne-a dat-o. Așa cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „pe cei care nu vor, Dumnezeu nu îi silește” (PG 51, 143).

„Salvatorii” noștri de astăzi nu ne iau în considerare. Sub pretextul sănătății, ne suprimă libertatea. După frica de virus, a venit teroarea pricinuită de vaccinarea obligatorie.

Trăim, din nefericire, dezbinarea, ura și divizarea poporului în categorii omenești. Situația de astăzi amintește puțin de Grecia din timpul războiului civil. Ea pregătește și anunță perioada Antihristului.

Așa cum atunci vor fi excluși de la magazine, din locuri publice și de la călătorii toți cei care nu vor avea pecetea, în chip asemănător, dacă va fi pus în aplicare certificatul de vaccinare, vor fi excluși de peste tot toți cei care nu se vor vaccina. Elementele comune sunt frica, constrângerea, urmărirea.

Chestiunea virusului Corona este desigur, la prima vedere, medicală, însă a devenit mai mult politică. Mai mult vorbesc politicienii și jurnaliștii. E și o chestiune economică, și a devenit un mijloc de impunere și verificare. În orice caz, este și o chestiune duhovnicească, deoarece sub pretextul virusului se suprimă libertatea noastră de alegere, în timp ce pentru crearea vaccinului au fost folosite celule de avorton; (AstraZeneca şi Sputnik-V au recunoscut oficial folosirea celulelor din fetuşii umani, ceea ce a scandalizat şi Vaticanul).

Există mărturii răspândite, care cresc neîncetat, cum că în aeroporturi există un aparat care îi identifică pe cei vaccinați și că pe anumite telefoane care au o anumită aplicație apare un număr cu 12 cifre atunci când se apropie un om vaccinat, elemente doveditoare că prin vaccin poate fi urmărit cel vaccinat.

Cu privire la toate acestea ne vor lămuri specialiștii, și cred că Dumnezeu va descoperi întregul adevăr.

S-au pus la dispoziție mulți bani și s-a făcut multă publicitate pentru acest faimos vaccin. Destui oameni l-au făcut cu dispoziția de a-și proteja sănătatea. E dreptul lor. Ne dorim sincer ca nimeni dintre cei vaccinați să nu pățească vreodată ceva. Dar să îi lase în pace pe oameni să hotărască ei în mod liber. Nimeni nu trebuie și nu are dreptul să îi constrângă, în niciun fel, să se vaccineze pe toți cei care nu vor să facă vaccinul.

Nu suntem contra vaccinurilor la modul general. Vaccinurile verificate de odinioară i-au salvat pe mulți. Vaccinurile mai noi au destule efecte nedorite. În special față de acest vaccin oamenii au temeri justificate.

E un vaccin care a devenit prin lege obligatoriu înainte de a fi creat, au ridicat posibilitatea de a fi trase la răspundere și despăgubirile de la firmele producătoare, atât de repede a fost pus în uz fără a fi testat suficient, nu îi acoperă cu totul pe cei vaccinați și în fiecare zi aflăm despre efecte adverse grave și despre decese ale celor vaccinați. Aceste informații le aflăm nu doar din statistici, ci și de la cunoscuți și de la rude.

Așa cum am plâns la moartea din pricina virusului Corona a persoanelor cunoscute și a rudelor, așa plângem acum pentru cei bolnavi și care au murit de pe urma vaccinului. De la Scylla (virus) singura soluție este să mergem la Caribda (vaccin problematic)? Nu există vindecare de acest virus?

Nu sunt medic ca să emit o părere. Cunosc însă medici care i-au tratat cu succes cu antibiotice, vitamine și alte medicamente pe cei bolnavi de acest virus. Un medic, cunoscut de-al meu, a dat antibiotice și alte medicamente la sute de bolnavi și nimeni nu a murit.

Există vindecare pentru acest virus, însă unii nu o vor. Promovează doar vaccinul. Am citit declarațiile cunoscute ale omului de știință francez, Luc Antoine Montagnier, deținătorul premiului Nobel, care a zis: „există terapii eficiente care sunt și ieftine, precum azitromicina și hidroxiclorochina. Vaccinul nu e terapie. Cercetarea trebuie să se întoarcă spre o abordare terapeutică”.

Dacă ar fi fost, într-adevăr, testat și ar fi prevenit eficient fără efecte adverse și decese, lumea ar fi fost încredințată lăuntric și nu ar fi fost nevoie de toată această propagandă și de presiune. Ei singuri ar fi cerut vaccinul. Destul a fost îngreunat poporul nostru de pe urma acestei povești dureroase a virusului Corona. Să îl lase, în cele din urmă, pe fiecare să acționeze liber potrivit cu judecata lui, fără presiuni.

În acești ani dificili pe care îi trăim, mai mult decât în orice altă epocă, scăparea noastră și mântuirea noastră este Biserica noastră. Biserica este nu doar arca ce ne mântuiește, dar este pentru chestiuni dificile. Acolo unde știința și strădania omenească nu pot să ajute, Biserica, atunci când își folosește mijloacele ei duhovnicești și propriile sale medicamente mântuitoare, face posibile pe cele imposibile și tămăduiește orice boală și poate să facă să dispară orice pandemie, oricât de contagioasă și de letală ar fi aceasta, așa cum ne învață istoria Bisericii noastre.

Așa cum Arca lui Noe, care preînchipuia Biserica, cuprindea și animale curate, și necurate, așa și Biserica noastră cuprinde sfinți și păcătoși, drepți și nedrepți, purtători de mască și nepurtători de mască, vaccinați și nevaccinați. Toți încap în casa lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să îi divizăm pe oameni, nici să îi considerăm pe cei vaccinați ca ca oameni pecetluiți care s-au lepădat de Hristos. De asemenea, nici cei vaccinați să nu îi mustre și să nu îi preseze în mod insuportabil pe toți cei care nu vor să facă vaccinul, așa cum se întâmplă de obicei. Poate că în viitor, atunci când se va descoperi adevărul despre vaccin, mulți se vor căi că l-au făcut, așa cum s-au căit deja câțiva. Deja s-a făcut anunțul că două firme cunoscute și-au retras vaccinurile pe motiv că erau periculoase. Cu astfel de vaccinuri vrea Primul nostru Ministru să zidească mult lăudatul zid al imunității? Iar pentru toți cei care au suferit o vătămare iremediabilă a sănătății lor și pentru toți cei care au murit, nu are nicio răspundere? Se joacă cu sănătatea și cu viața oamenilor. Mai este posibil să credem în continuare că aceștia se interesează de sănătatea noastră.

Cinstită Maică Stareță, cu aceste puține cuvinte îmi aștern în scris durerea și vă răspund la întrebarea care e asemănătoare cu frământarea și problematizarea multor oameni. Mă neliniștește dezbinarea poporului nostru.

Partidele de la început au împărțit și au divizat poporul. Biserica noastră ne unește întreolaltă într-un trup, avându-L cap pe Hristos. Până și numele de Biserică este un nume al unității. Istoria învață că ori de câte ori poporul s-a dezbinat, a urmat o catastrofă. Ori de câte ori vrăjmașii poporului nostru au pus la cale și „au cugetat rele” împotriva noastră, mai întâi au pregătit dezbinarea poporului.

Înainte de căderea Constantinopolului l-au dezbinat între unioniști și antiunioniști prin uniri mincinoase; înainte de catastrofa din Asia Mică, între regaliști și cei de partea lui Venizelos; înainte de războiul civil erau împărțiți între comuniști și naționaliști, iar înainte de invazia turcilor în Cipru, poporul a fost dezbinat între macarieni și anti-macarieni.

În astfel de împrejurări soluția nu este supunerea Adevărului la rătăcire de dragul unității, ci lupta dezinteresată ca Adevărul, care ne face liberi, să precumpănească.

Avem nevoie de pocăință și de rugăciune ca Dumnezeu să pună sfârșit încercării. Duhul Sfânt, a Cărui pogorâre o sărbătorim, „cheamă pe toți la unitate”. Fiindcă este și Duhul Adevărului, fie ca El să ne descopere tot adevărul cu privire la vaccinuri.

Îmi doresc ca Dumnezeul cel Treimic să dea harul său tuturor celor care lucrează cu osteneală și cu sinceritate pentru sănătatea oamenilor, tuturor celor care respectă libertatea și care se luptă pentru unitatea poporului, dând nădejde și întărind credința lui.

Cu iubire frățească întru Hristos și nesfârșite rugăciuni,

Ierom. Eftimie, Chilia Învierii, Sfântul Munte

7/20 Iunie 2021S

Sursa: teologie.net

Să ne lăsăm în mâna lui Hristos

Biserica Mănăstirii de la Voroneţ străluceşte pe coordonatele Luminii şi ale Veşniciei “cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi prin osârdia Sfântului Ştefan cel Mare,  fiind înălţată, din 26 mai şi până-n 14 septembrie 1488”(1).

Voroneţul ne cheamă cu stăruinţă pentru că are în centrul „inimii” Ortodoxia şi Patria care sunt Grădina Raiului, dată nouă de Dumnezeu, “pentru a o păzi şi a lucra în ea”, cu sfinţenie, aşa cum spunea părintele Cleopa Ilie, cu o neclintită credinţă în virtuţile Neamului românesc.

Fiind într-o situaţie fără ieşire, Voievodul Ştefan cel Mare merge la Cuviosul Daniil Sihastrul pentru a cere sfat. Acest gând de căutare a Sfântului Ştefan este rădăcina raţiunii care a inspirat pe Sfântul Daniil Sihastrul „că de va izbândi în războiul cu turcii „să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Dar să redăm un mic fragment al cronicarului Ion Neculce care preluând legenda, povesteşte împrejurările în care acest locaş de închinare a fost construit: “Iar Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastrul ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Probabil că armata turcă înaintând către Suceava şi negăsindu-l pe Domnitor a luat calea Humorului. Ajungând pe valea Voroneţului a fost covârşită sau înspăimâmtată de liniştea codrilor ce acoperă munţii Voroneţului. Apoi, ostaşilor turci le-a fost redus la minim instinctul cuceritor, fiind copleşiţi de flacăra isihastă şi pacea sihaştrilor ce se nevoiau în armonia rugăciunii.

Voroneţul este spaţiul sacru unde vâltoarea postmodernistă nu se încumetă să pătrundă. Originalitatea autohtonă a artei medievale moldoveneşti a convins UNESCO să includă Voroneţul în patrimoniul cultural şi spiritual mondial. Ştim că istoricul Nicolae Iorga numea Moldova acelei vremi de înflorire a picturii bizantine,  “Byzance après Byzance”.

Entuziasmul unui preot din Chişinău, contempran de-al nostru, care a fost trimis într-o parohie din Basarabia de Sud plină de sectari s-o reconvertească la Ortodoxie a avut ecou până-n România. Cu ajutorul harului Domnului, acest preot face adevărate minuni şi izbuteşte să-i readucă  din nou la credinţa străbună pe moldovenii din acel sat. Această ispravă s-a propagat până-n România şi a impresionat atât de mult pe o persoană de la noi, încât a reuşit să organizeze un pelerinaj cu acei credincioşi din Basarabia de Sud, tocmai la Mănăstirea Voroneţ.  Auzind, m-am întrebat de ce au ales tocmai  Voroneţul?  Aceasta este cauza care m-a urnit din cotidianul relativ ca să iau drumul Voroneţului.

„Icoanele Voroneţului nu sunt mute”, ne avertizează monahia Elena în cartea care a publicat-o despre istoricul Mănăstirii: “Vatră de istorie românească şi spiritualitate ortodoxă”. Pentru neiniţiaţi însă, este o problemă destul de încifrată vederea picturii de pe toate feţele Bisericii. Mai cu seamă pentru cei care nu cunoaştem bine Sfânta Evanghelie şi Psaltirea şi nu suntem prea iubitori de Sfântă Liturghie.

Voroneţul e locul unde sufletul pelerinului aude clopotele veşniciei, la porţile căreia se opreşte o parte din trufia cu care omul vine din lume. Ca o dovadă că Biserica şi mănăstirea se sprijină pe absidele eternităţii o constituie faptul că cei 206 ani de pustiire nu au reuşit s-o arunce iremediabil în abisul uitării şi al pieirii. Din 1775, când Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina,  până în 1918, când s-a unit cu România şi  apoi până în 1991, la 14 martie la Voroneţ - nu s-au săvârşit slujbe. În anul 1991, prin Decizia nr. 1 semnată de Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor pe baza adresei  Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5373 din 1991, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală.

După vederea Voroneţului plecăm cu certitudinea clară că ne aşteaptă pe toţi o Judecată universală. E foarte important să ştim… fiindcă începem, din sfială, să punem stavilă sumedeniilor de patimi cărora le-am căzut victimă.

La Voroneţ tăcerea înconjoară Biserica Mănăstirii, apărând-o de violenţele şi rătăcirile la care s-au dedat  o mulţime de oameni în ultimii treizeci de ani. E o mireasmă plină de taină până şi în rostirea cuvântului ,,Voroneţ”.

“Ctitorul a avut grijă să fie turnate două clopote necesare Mănăstirii purtând inscripţia: “Ştefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488) luna mai.” Dintr-un aliaj de bronz, argint şi aur, cu un timbre grav, plăcut şi pregnant, clopotele cheamă, şi dacă-s trase de mâini îndemânatice, numele Voievodului: “Ştefan-Vodă…Ştefan-Vodă…!”

Culoarea cerului senin e cea mai apropiată de esenţa luminii dumnezeieşti, după învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Sfântul Nil zice: “ Dacă ar voi cineva să vadă starea minţii, să se golească pe sine de toate înţelesurile şi atunci o va vedea asemănătoare safirului sau culorii cereşti. ” Şi iarăşi: “starea minţii este înălţime inteligibilă (gândită), asemănătoare culorii cereşti peste care în vremea rugăciunii se arată lumina Sfintei Treimi”

Iar părintele Dumitru Stăniloae aprofundează în traducerile sale în limba română: “Mintea e vârful cel mai înalt al fiinţei omeneşti. Peste ea luceşte în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi, căci aceasta e o luminare a dragostei reciproce dintre persoanele dumnezeieşti comunicată şi celui ce se roagă, aprins şi el de iubirea Sfintei Treimi şi de lumina Ei, care descoperă tot sensul existenţei.”

Iar Sfântul Isaac Sirul zice: “Când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou, al harului ”(Col. 3, 9), va vedea curăţia sa asemănătoare culorii cereşti; ea a fost numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor „în munte”(Ieşire 24, 10)

Iar Moise în Ieşirea grăieşte inspirat de Duhului Sfânt: “Şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva, ce semăna cu un lucru de safir, curat şi limpede ca seninul cerului” (Ieşirea 24, 10)

Acest verset din Ieşirea dezvăluie… atât cât poate fiecare înţelege,  taina “albastrului de Voroneţ”. În seninul cerului de pe toate feţele Bisericii Mănăstirii, sfinţii odihnesc în Dumnezeu şi Dumnezeu întru ei.

Prin anii 1970, americanii au dorit să ia cu totul acasă la ei, Biserica Mănăstirii de la Voroneţ. Răspunsul oficialilor de atunci a fost unul ferm: “Pot veni în România când le e dor de Dumnezeu”. Nimeni nu poate translata Mănăstirea Voroneţ din spaţiul ei, pentru că e “plasticizată” pe locul unde stă Dumnezeu, [curat şi limpede ca seninul cerului]. De aceea pelerinul care cercetează Voroneţul pleacă cu „albastrul indefinibil” în priviri… care izvorăşte pace din Muntele Armoniei tuturor frământărilor persoanei umane.

1. MonahiaElena Simionovici, “Sfânta Mănăstire Voroneţ, Vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă”, 2017, pg. 11

Fiecare dintre noi avem diferite ocazii de a participa la slujba prohodirii sau înmormântării cuiva sau, diferite prilejuri de a participa la felurite momente şi evenimente din viaţa unor cunoscuţi, rude, prieteni, neamuri, colegi, vecini, amici, apropiaţi, cunoscuţi, etc. cum ar fi nuntă, botez, aniversare, pensionare, înmormântare, comemorare etc. În asemenea împrejurări sau în urma unor asemenea momente şi evenimente îmi tot vine stăruitor în minte întrebarea: ce este omul şi ce anume rămâne ori lasă în urma lui...

mul care are sau, a avut atâtea zbateri, ambiţii, aspiraţii, planuri, idealuri, proiecte, vise, bucurii, împliniri, amăgiri, dezamăgiri, probleme, realizări, dureri, satisfacţii, rezultate, succese, eşecuri, încercări, piedici, ispite, provocări şi, aşa mai departe. Omul care, cândva, undeva, a râs, a plâns, a cântat, a suspinat, a oftat, a visat, a iubit, a urât, a dorit, a poftit, a muncit, a strâns, a adunat, a risipit, a câştigat, a pierdut, a clacat, a depăşit, a gestionat, a traversat, a rezolvat, a soluţionat etc. Şi, la un moment dat, realizezi că te afli într-un moment al bilanţului, înaintea unei reflecţii, meditaţii, analize ori cugetări când, întrebi sau, te întrebi: ce las, ce rămâne în urma mea sau, ce am lăsat, ce a lăsat ori, ce rămas în urma cutăruia, a unuia sau altuia. Da, interesantă întrebare dar, mai ales, interesante răspunsuri, gândindu-ne ce am făcut sau, ce nu am făcut, ce am realizat ori ce nu am realizat, unde am ajuns ori unde nu am ajuns, de ce aşa de ce nu altfel, de ce aici, de ce acum, de ce, de ce?...

Şi tot în asemenea situaţii mă gândesc sau îmi amintesc că, la trecerea noastră din această viaţă şi lume, bunăoară, săracul nu lăsat nimic iar bogatul nu a luat nimic!... Şi unul şi celălalt au luat şi au lăsat numai faptele lor şi urmările ori consecinţele acestora, nimic mai mult, nimic altceva. Şi atunci de ce, ori cui foloseşte atâta ambiţie, vanitate, slavă deşartă, dorinţă de răzbunare, de înavuţire, de stăpânire, de dominare, de manipulare, de îmbogăţire, de cultivare a egoului, de construire a propriei imagini, de consolidare a cultului propriei personalităţi şi, multe, altele? Pentru ce toate acestea şi încă multe altele, care mai de care, pentru ce toată această încrâncenare, tot acest stres, toată această luptă, toată această încordare ori stare de tensiune şi de presiune, pentru ce toată trădarea, infidelitatea, neloialitatea, necredincioşia, laşitatea, lăcomia, viclenia, specula, abilitatea, subtilitatea, perversitatea, perversiunea sau prădarea noastră..

Nu în zadar Cartea Eclesiastului a ajuns, între altele, la concluzia: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!...” Altfel spus, de fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc. Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri. Nu degeaba toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire. 

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ. În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!” Şi aşa după cum spuneam şi mai sus, să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos? În schimb, ce bine, ziditor şi folositor este duhul cumpătării, al cercetării propriei noastre conştiinţe, al reflecţiei, introspecţiei şi meditaţiei, al echilibrului, al dragostei, al milosteniei, al altruismului, al asumării şi responsabilităţii, al seriozităţii şi sincerităţii, al smereniei, al demnităţii, al onestităţii şi corectitudinii, al iertării, al răbdării, al dreptei socoteli, al discernământului, al măsurii, în tot şi în toate!...

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii. Altfel spus, să fim cu mare atenţie şi cu multă luare aminte, cum trecem, cum (ne) petrecem noi înşine, cum îi petrecem şi pe semenii ori fraţii noştri, cum ne comportăm, în această viaţă şi prin această lume, (de)limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie. Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros. 

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim, de pildă, cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine. Fiindcă totuşi, de câte ori nu ni se întâmplă, de exemplu, să ne fie atât de dor de cineva şi să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea. }mi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat. Aș vrea, în încheierea acestei meditaţii, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme (mai) sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi. Până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei. În altă ordine de idei, noi, oamenii, ne-am (cam) împărţit (şi despărţit) în: (ne)pretenţioşi, (ne)preţioşi, (ne)preţuiţi şi dispreţuiţi, în: cunoscuţi, necunoscuţi şi recunoscuţi, în: numiţi, denumiţi şi renumiţi, în: concreţi, discreţi şi indiscreţi şi, aşa mai departe. 

Pe cei plecaţi dincolo Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei încă rămaşi,  Dumnezeu să ne întărească, să ne miluiască şi să ne mântuiască! Amin!

Masca noastră cea de toate zilele 

Multe țări au introdus cerința de a purta măști în spațiile publice, în condițiile pandemiei, fără să existe date științifice explicite disponibile în acel moment, privind eficiența acesteia.

Presupunerea inițială a fost că aceasta poate reduce amenințarea acută a sistemului de sănătate publică, în mod eficient și rapid. Studiile ulterioare au arătat că există doar dovezi slabe, privind măști sigure și eficiente în utilizarea de zi cu zi (Chu D.K.; Akl E.A.; Duda S.; Solo K.; Yaacoub S.; Schünemann H.J.; Chu D.K.; Akl E.A.; El-harakeh A.; Bognanni A.; et al. Physical Distancing, Face Masks, and Eye Protection to Prevent Person-to-Person Transmission of SARS-CoV-2 and COVID-19: A Systematic Review and Meta-Analysis. Lancet 2020, 395, 1973–1987).

O altă meta-analiză efectuată în 2020 a confirmat dovezile științifice slabe pentru eficiența măștilor (Jefferson T.; Jones M.; Ansari L.A.A.; Bawazeer G.; Beller E.; Clark J.; Conly J.; Mar C.D.; Dooley E.; Ferroni E.; et al. Physical Interventions to Interrupt or Reduce the Spread of Respiratory Viruses. Part 1-Face Masks, Eye Protection and Person Distancing: Systematic Review and Meta-Analysis. medRxiv 2020).

În România, s-a dezvoltat o adevărata religie a măștii în care „profeții” apocalipsei COVID au devenit „preoți” ai noului cult. Cred că nu ați uitat propaganda deșănțată pro-mască, care trebuie purtată ziua și noaptea, nu numai în spații aglomerate, dar și pe străzile pustii, la masă, la școală, în parcuri, la ștrand, în orele de sport, în biserici etc. A fost încurajată delațiunea (cetățeni isterizați își reclamau vecinii, care nu purtau corect masca), poliția și jandarmeria erau cu ochii pe „delicvenții” fără mască (îi amendau, îi băteau și chiar le întocmeau dosare penale), iar reporterițele aveau grijă să ne „informeze” cu o voce pițigăiată de indignare, că la procesiuni religioase, la nunți, la botezuri sau înmormântări preoții nu purtau mască, iar credincioșii o scoteau când primeau Sfânta Împărtășanie sau când sărutau icoanele. Pe sticla televizorului se perindau politicieni, ziariști, experți în sănătate publică, epidemiologi, virusologi, clinicieni (unii sponsorizați de mult timp de firmele de medicamente) etc. care ne explicau cum „masca ne protejează pe noi și pe cei dragi”. Niciun cuvânt despre efectele nocive. Niciun cuvânt despre raportul risc/beneficiu, care era în defavoarea purtatului măștii.

Despre acest aspect doresc să vă sensibilizez. Deoarece am aflat de la comandantul acțiunii de la DSU că un profesor de oftalmologie sau un profesor de bioetică și medicină legală nu au competența să participe la dezbateri legate de actuala pandemie și tremur de frica anchetelor Colegiului Medicilor sau a altor comisii de etică locale, naționale, planetare sau intergalactice, mă rezum doar la a vă semnala (fără a comenta) trei articole apărute relativ recent în reviste științifice importante.

Primul este un systematic review intitulat Is a mask that covers the mouth and nose free from undesirable side effects in everyday use and free of potential hazards? Int J Environ Res Public Health. 2021; 18(8) publicat pe 21 aprilie 2021 și având autori pe Kisielinski K, Giboni P, et al. (https://www.mdpi.com/1660-4601/18/8/4344)

Iată doar câteva constatări (citez din articol):

– „Istoria timpurilor moderne arată că în pandemiile de gripă din anii 1918–1919, 1957–58, 1968, 2002, în SRAS 2004–2005, precum și în cazul gripei în 2009, măștile, în utilizarea de zi cu zi, nu au putut atinge speranța de succes în lupta împotriva scenariilor de infecție virală. Experiențele au condus la studii științifice, care au aratat, încă din 2009, că măștile nu prezintă niciun efect semnificativ cu privire la viruși…. Chiar și mai târziu, oamenii de știință și instituțiile au evaluat măștile ca nepotrivite pentru a proteja utilizatorul de infecțiile respiratorii și de protecție împotriva virușilor”.

– „Nici instituțiile de nivel superior precum OMS sau Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) și nici cele naționale, precum Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, GA, SUA (CDC) sau RKI german, nu confirmă cu date științifice solide un efect pozitiv al purtării măștilor în public în ceea ce privește o rată redusă de răspândire a COVID-19 în populație”.

– „Modificările documentate ale gazelor din sânge induse de mască către hipercapnie (nivel ridicat de dioxid de carbon / CO₂ din sânge) și hipoxie (scăderea nivelului de oxigen / O₂ din sânge) pot duce la efecte non-fizice suplimentare, cum ar fi confuzie, scăderea capacității de gândire și dezorientare”.

– „Modificările adverse induse de mască sunt relativ minore la prima vedere, dar au consecințe pe termen lung relevante pentru patologie”.

– „Rezultatele semnificativ statistic găsite în studiile cu diferențe tangibile matematic între purtătorii de mască și persoanele fără măști sunt relevante din punct de vedere clinic. Acestea oferă o indicație că expunerea repetată și prelungită modifică condiții fizice, chimice, biologice, fiziologice și psihologice, dintre care unele sunt subliminale, dar care sunt semnificativ deplasate către zone patologice”.

Concluziile sunt provocatoare

„Pe de o parte, pledoaria pentru o cerință de mască extinsă rămâne predominant teoretică și este susținută doar cu rapoarte de caz individuale, cu argumente de plauzibilitate bazate pe calcule model și teste de laborator in vitro. Mai mult, studii recente privind SARS-CoV-2 arată atât o infecțiozitate semnificativ mai mică cât și o mortalitate semnificativ mai mică decât cea presupusă anterior, deoarece s-ar putea calcula că rata medie de fatalitate a infecției corectate (IFR) a fost de 0,10% la nivel mondial. La începutul lunii octombrie 2020, OMS a anunțat public, de asemenea, că proiecțiile arată că COVID-19 este fatal pentru aproximativ 0,14% dintre cei care se îmbolnăvesc – comparativ cu 0,10% pentru gripa endemică – din nou, o cifră mult mai mică decât se aștepta. Pe de altă parte, efectele secundare ale măștilor sunt relevante din punct de vedere clinic”.

Al doilea articol: Schwarz S, Jenetzky E, Krafft H, Maurer T, Martin D. Corona children studies "Co-Ki”: first results of a Germany-wide registry on mouth and nose covering (mask) in children. 2021. (https://www.researchsquare.com/article/rs-124394/v1)

Pentru început un lucru inedit – care dovedește prudență (ca să nu spunem frică) față de reacția autorităților: deși articolul este evaluat și acceptat la publicare de revizori independenți, redacția îl însoțește de o notă editorială – „Acest studiu se bazează pe un sondaj privind efectele adverse ale purtării măștii la copii. Din cauza limitărilor multiple, acest studiu nu poate demonstra o relație de cauzalitate între purtarea măștii și efectele adverse raportate la copii. Majoritatea respondenților au fost părinți, iar sondajul a fost distribuit preferențial în forumurile de socializare, care, potrivit autorilor, critică în principiu măsurile guvernamentale de protecție a coronei”. Lăsând deoparte această atitudine ambiguă, în articol se precizează că la Universitatea din Witten / Herdecke a fost creat un registru online unde părinții, medicii, pedagogii și alții pot introduce observațiile lor. Se prezintă rezultatele răspunsurilor părinților, care au introdus date despre un total de 25.930 de copii. Durata medie de purtare a măștii a fost de 270 de minute pe zi. Deficiențele cauzate de purtarea măștii au fost raportate de 68% dintre părinți. Acestea includ iritabilitate (60%), cefalee (53%), dificultăți de concentrare (50%), fericire mai mică (49%), reticența de a merge la școală / grădiniță (44%), stare generală de rău (42%), deprecierea învățării (38%) ) și somnolență sau oboseală (37%). Aceste rezultate indică importanța subiectului și necesitatea unor sondaje reprezentative, studii randomizate controlate cu diferite măști și o evaluare reînnoită a riscului-beneficiu pentru grupul vulnerabil de copii. Adulții trebuie să reflecteze la circumstanțe în care ar fi dispuși să își asume un risc rezidual în favoarea posibilității copiilor să aibă o calitate a vieții mai ridicată fără a fi nevoie să poarte o mască.

S-a măsurat conținutul de dioxid de carbon în aerul inhalat cu și fără 2 tipuri de învelișuri pentru nas și gură într-un studiu experimental bine controlat, contrabalansat, pe termen scurt, la 45 de copii (vârsta 6 – 17 ani) voluntari, în stare bună de sănătate. A fost efectuata o măsurare de 9 minute pentru fiecare tip de mască: 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în aerul inhalat și expirat, 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul inhalării și 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul expirației. Conținutul de dioxid de carbon din aerul înconjurător a fost întotdeauna menținut cu mult sub 0,1% în volum prin ventilații multiple. Rezultatele au aratat în aerul inhalat al copiilor, care purtau măști, un nivel de peste șase ori mai mare decât pragul nesigur. Acest lucru se datorează volumului de spațiu mort al măștilor, care colectează rapid dioxidul de carbon expirat după o perioadă scurtă de timp. Acest dioxid de carbon se amestecă cu aer proaspăt și crește conținutul de dioxid de carbon din aerul inhalat sub mască, iar acest lucru a fost mai pronunțat în acest studiu pentru copiii mai mici. Acest lucru duce la rândul său la o patologie atribuita hipercapniei. În final, autorii conchid „Sugerăm ca factorii de decizie să cântărească dovezile solide produse de aceste măsurători experimentale și în consecință, ceea ce recomandam este că nu trebuie obligați copiii să poarte măști de față”.

În concluzie, vă recomand să citiți integral aceste articole pentru a înțelege că atunci când recomandăm o măsura trebuie în primul rând, să apreciem raportul risc / beneficiu / eficiență. Sunt însă sceptic că decidenții vor înțelege acest lucru și cred că în continuare ne vom închina la „masca noastră cea de toate zilele”.

P.S.1 Mulțumesc prietenului meu Tudor Arvinte, profesor la Facultatea de Farmacie din Geneva și cercetător în domeniul medicamentului, care mi-a semnalat unul dintre articole (de unde mi-a venit ideea acestei notițe).

P.S.3 Deoarece eficiența vaccinului anti-COVID scade față de variantele delta și epsilon, am luat decizia să mă vaccinez după ce apare varianta omega și va fi fabricat vaccinul eficient pentru toate variantele.

Sursa: Activenews

Prezentare Iubirea are chipul Crucii:

"Așadar, ne-am predat inima lui Dumnezeu ca s-o deschidă El, și-o va deschide celui ce stăruie, luptă, nu se răzvrătește, nu se împotrivește, nu este nerăbdător, ci ascultă. Celui care așteaptă răbdător și zice: "Va veni și ceasul acela." Și într-adevăr, ceasul va veni! Altfel, Dumnezeu nu există. Dacă există, atunci există și această clipă în care Dumnezeu va deveni Dumnezeul meu."

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

CUPRINS

Prezentare Viata omului dupa poruncile Domnului:

Din păcate, secularizarea omului contemporan a avut ca rezultat crearea unor sisteme morale de alternativă și infiltrarea lor în civilizația creștină. Prin acestea, în educație s-au introdus principii care l-au depărtat pe om de Dumnezeu. Este vorba despre sistemele morale materialiste: pragmatismul, utilitarismul, hedonismul, consumerismul etc., prin acceptarea cărora din educația morală au fost excluse două elemente de bază:

Prezentare Pe urmele sfintilor. Pelerinaj in Serbia si Muntenegru:

Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim cu smerenie pe urmele Sfinţilor care au aprins, au înălţat, păzesc şi ocrotesc inimile dreptmăritorilor creştini din binecuvantatele ţinuturi ale Serbiei şi Muntenegrului. Aceştia împărtăşesc daruri şi fac minuni, strâng împreună mii de credincioşi la Sfintele altare, oferindu-ne nouă celor care pelerinăm pe aceste minunate plaiuri ale ortodoxiei, exemple de smerenie, modele vrednice de urmat, pilduitoare mărturii care ne încredinţează că tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună este de sus, de la Părintele Ceresc al tuturor.

Situată în centrul şi sud-estul Europei, Serbia oficial Republica Serbia, acoperă partea de sud a Câmpiei Panonice şi partea centrală a Balcanilor.
În antichitate, pe teritoriul de astăzi al Serbiei locuiau triburi ilirice şi tracice. În secolul al II-lea î.Hr., romanii cuceresc regiunea, iar în anul 9 î.Hr. o includ în provincia Illyricum. Între secolele V–VII, aici sosesc triburi slave, care îi vor „slaviza“ pe autohtoni (iliri, daci, traci, celţi, colonişti romani) şi se vor amesteca cu aceştia, ducând la etnogeneza formării poporului sârb.

Rădăcinile statului se întind până în secolul al VII-lea şi se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirović. Un regat sârb, cu capitala la Duklja, a luat fiinţă în secolul al XI-lea, găsindu-şi sfârşitul spre finele secolului următor. Serbia medievală s-a format în jurul regiunii Raška, în secolul al XII- lea având ca figură centrală pe Marele Jupan Ştefan Nemanja(Sfântul Cuvios Simeon, tatăl Sfântului Sava). În anul 1220, sub conducerea lui Ştefan Întâi, Serbia a devenit regat, iar în anul 1346 Ştefan Dušan a înfiinţat Imperiul Sârb, dezintegrat în urma înfrângerii în faţa turcilor otomani în anul 1389. Bătălia istorică a avut loc la Kossovo: nordul Serbiei a fost cucerit şi el prin căderea cetăţii Smederevo în anul 1459, urmând Bosnia câţiva ani mai târziu şi Herţegovina în 1482.

Între anii 1459 – 1804, Serbia, în pofida a trei invazii austriece şi a numeroase rebeliuni, a rămas sub conducerea Imperiului Otoman. Viaţa religioasă a fost dominată de Islam, fapt care a dus la numeroase convertiri. Cei convertiţi au preluat denumirea de musulmani, iar mai târziu pe cea de bosniaci, refuzând să mai fie identificaţi drept sârbi.

CUPRINS

Prezentare Cai si mijloace catre sfintenie:

CUPRINS

Impartasirea cu Harul Sfantului Duh, unirea cu Dumnezeiestile energii, sfintirea, este denumita indumnezeire. Cel ce ajunge la indumnezeire se uneste cu Dumnezeu si, in acest fel, se face partas la desavarsirea si binecuvantarea lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Mic tratat de intelepciune si virtute:

CUPRINS

Omul a alungat pe Dumnezeu și absolutul crezând că eliberează spiritul de fantome, dar în realitate le-a adus la viață.
Adevărul e că omul nu poate trăi fără mister, fără pasiune, fără ancorare în absolut. O pasiune față de un lucru sau o persoană, oricât de puternică ar apărea, dacă nu are un larg orizont spiritual unde poate fi încadrată și alimentată, dacă nu are un fior religios și metafizic care să-i dea frumusețe și durată, ea poate angaja toate resursele omului într-un consum zadarnic față de datele nesemnificative și efemere ale vieții.

Din această eroare fundamentală s-a născut misticismul politic, fanatismul și idolatria, ca forme hibride ale religiei și setei de absolut.
Saltul din empiric în absolutizarea relativului, ne aruncă la periferia existenței și face din cea mai nobilă aspirație umană o cădere în apele stătute ale neființei.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sfintii ingeri:

„Pe când aveam şapte ani, dis‑de‑dimineaţă, i‑am văzut pe îngeri. Sunt tot atât de încredinţată azi, pe cât am fost şi atunci.

Această vedere a lor este deopotrivă obârşia şi încununarea cărţii de faţă. Îngerii au o uluitoare realitate, lucrarea lor printre noi a devenit pentru mine un adevăr vital şi binefăcător.”

Această carte a fost gândită ca o călăuzire prin Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a‑i aduce pe credincioşi la o sporită cunoaştere şi înţelegere a cetelor cereşti, care să ofere credinţei în sfin­ţii îngeri un fundament solid, cu nădejdea că astfel vor culege belşug de har şi toate binecuvântările izvorâte din slujirile cereşti ale sfintelor şi îngereştilor duhuri.
 

Maica Alexandra

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Idolii fara fir:

Chiar dacă introducerea 5G ne va spori calitatea vieții, prețul pe care îl vom plăti ar putea fi unul prea mare. Din păcate, noile tehnologii apar adesea fără cercetări științifice prealabile, care să le ateste sau nu siguranța, și doar mai târziu se descoperă efectele negative asociate. Așa s‑a întâmplat decenii la rând în cazul tutunului sau azbestului: a trebuit ca mai întâi să moară o mulțime de oameni până să se convingă toată lumea de efectele lor negative asupra sănătății. Tot așa și atunci când au fost introduse noi medicamente, insuficient testate, retrase ulterior de pe piață – după ce făcuseră deja numeroase victime...

Astfel, ar trebui ca mai întâi să ne convingem – prin studii se­rioase, nu doar prin ipoteze pro sau contra – dacă 5G are sau nu efecte negative asupra sănătății, și abia apoi să i se dea undă verde. În nici un caz nu e permis să o introducem cu surle și trâmbițe și să așteptăm să vedem, după ani, dacă temerile au fost nejustificate sau, dimpotrivă, au murit prea mulți ca să mai poată fi negate consecințele...

Conf. dr. ing. Andrei Drăgulinescu

„Cartea conf. dr. ing. Andrei Drăgulinescu constituie o ade­vărată fereastră către înţelegerea pericolului pe care tehnologia telefoniei fără fir îl reprezintă nu numai pentru sănătatea omului, ci şi pentru întreg biosul. Şi nu avem în faţă un eseu ziaristic sponsorizat de cei interesaţi de profit, ci un studiu ce are în vedere experimente desfăşurate pe parcursul a peste treizeci de ani de cercetare ştiinţifică. Peste treizeci de cărţi şi patru sute de studii ştiinţifice alcătuiesc bibliografia acestei adevărate enciclopedii a tot ce implică telefonia mobilă.”

Biofizician dr. Virgiliu Gheorghe

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Iubim, sfatuim, educam:

Despre educația copiilor s-a mai scris. Mult. Dar ceea ce Părintele Andrei Tkacev împărtășește părinților prin această carte este cu mult mai mult decât o altă însumare de teorii și principii.

Prezentare Hainele calatoare ale Iustinei:

Cum ar fi ca, într-o zi, să vă treziți într-o poveste? Nu credeți că poate fi adevărat?

Nici Iustina, eroina acestei cărți, nu s-a gândit vreodată că i s-ar putea întâmpla așa ceva.

Da, Iustina nu este un personaj inventat de mine. Și nici Cezara, Darius, Cristian, Hamsterel sau puiul de vrabie.

Hainele calatoare ale Iustinei deschid o nouă colecție de cărți pentru copii: Povești aproape adevărate. Toate aceste cărți pornesc de la personaje sau întâmplări adevărate, îmbrăcate apoi in haine noi, de poveste. Așa că, să nu ziceți că nu v-am avertizat: puteți să vă treziți și voi, într-o zi, într-o poveste.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Vindecarea sufletului tau ranit:

Scopul acestei cărți este abordarea unei problematici a vieții spirituale, adesea trecută cu vederea: cum experiențele dureroase sau traumatice din trecut ne pot afecta ființa și creșterea duhovni­cească. Nădăjduim că această carte va ajuta la adân­­cirea în­­țe­legerii și autocunoașterii, astfel încât să ne putem sluji de aceste instrumente pentru a spori duhovnicește, pentru a învăța cum să îndurăm suferințele și să du­­cem o viață mai plăcută lui Dumnezeu

.Aceasta nu este o carte de psihologie, ci mai curând despre ceea ce Evagrie Ponticul numea „știința sufletului”, fiindcă multe dintre ideile și practicile vehiculate de psihologie au fost concepute cu mult timp înaintea acesteia de către Părinții pustiei.
Este o carte ce le va oferi tuturor un mijloc minunat de a lucra pentru mântuirea lor, în timp ce preoților le va fi de folos în îndrumarea duhovnicească.

„Cine se cunoaște pe sine însuși, Îl cunoaște pe Dumnezeu, iar cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu este vrednic să Îi slujească cum se cuvine. De aceea, iubiții mei întru Domnul, cunoașteți‑vă pe voi înșivă.”
 

Sfântul Antonie cel Mare

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Invataturi despre viata de familie:

Cei ce se îngrijesc cu adevărat de copii îi învață, de bună seamă, cele de folos pentru viața vremelnică, dar şi mai mult cele mântuitoare pentru sufletul nemuritor; ei nu le dau doar cunoştinţe şi concepte lumeşti, ci cultivă grădina inimii lor scoțând din ea buruienile înclinațiilor și obiceiurilor greșite, sădind în ea simțămintele bune pentru virtute, ferind-o de vânturile su­per­­­ficialității și de furtunile patimilor. Ei pun totdeauna în practică această în­văţătură fundamentală pentru orice pedagogie au­ten­tică: „În­­ce­putul înţelepciu­nii este frica de ­Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea” (altfel spus, cu­noș­tințele bune sunt de folos pentru cei care se slujesc de ele pentru fapte bune) (Psalmi 110, 10).

Formați copiii pentru a ajunge buni cetățeni, sol­dați, filologi, secretari, pictori, industriași; dar să nu nesocotiți ceea ce este mai important – pregăti­rea viitorilor cetățeni ai ­cerului.

Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei

CUPRINS

Prezentare Hristos in mijlocul nostru:

Minunile, fenomenele supranaturale i-au atras întotdeauna pe oameni. Este minunea un mit, un vis, o speranță? Este ea un dar, o putere, o știință de Sus? Fenomenul minunii, în orice religie, ocupă un loc aparte. Religia însăși este un sistem de interconectare a lumii noastre cu lumea spirituală, minunea fiind dovada clară a prezenței „supranaturalului” în lumea „firească”.

Dumnezeu Se descoperă în chipul acesta oamenilor, minunea fiind întotdeauna o manifestare a milostivirii lui Dumnezeu față de fiii Săi, ca ajutor de Sus, ca mângâiere, spre prevenirea și îngrădirea răului.
Minunile și vindecările înseamnă, în esenţă, transformarea și renașterea ființei prin contactul cu Izvorul vieții duhovni­cești, Hristos, fiind legate de puterea cre­dinței şi de regenerarea duhovnicească, de bi­ru­ința asupra păcatului și a urmărilor lui prin lucrarea harului dumnezeiesc.

CUPRINS

Prezentare Homo Sapiens: O istorie plina de speranta:

Există o convingere care unește stânga și dreapta, psihologii și filosofii, scriitorii și istoricii. Se află în spatele titlurilor de știri și a legilor care ne conduc viața. De la Machiavelli la Hobbes, de la Freud la Dawkins, rădăcinile acestei convingeri sunt adânc îngropate în gândirea occidentală. Oamenii, am fost cu toții învățați, sunt prin natura lor egoiști și conduși de propriul interes.

Homo Sapiens aduce un nou argument: că este realist, dar și revoluționar, să presupunem că oamenii sunt buni. Instinctul de a coopera mai degrabă decât de a concura, de a avea încredere mai degrabă decât de a nu se încrede, are o bază evoluționistă, care merge înapoi până la Homo sapiens. Dacă gândim cel mai rău despre alții, scoatem la lumină ce e mai rău și în politica și economia noastră.

În această carte pe cale de a deveni extrem de importantă, autorul de bestselleruri internaționale Rutger Bregman folosește unele dintre cele mai cunoscute studii și evenimente din lume și le repune în context, oferind o nouă perspectivă asupra ultimilor 200 000 de ani de istorie a omenirii. De la adevăratul Împărat al muștelor la Blitz, de la o fermă de vulpi siberiene la o faimoasă crimă din New York, de la mașina de administrat șocuri a lui Stanley Milgram de la Yale la experimentul din închisoare al celor de la Stanford, Bregman ne arată modul în care încrederea în bunătatea și altruismul umane poate constitui un nou fel de a gândi  și de a acționa, ca bază pentru a ajunge la adevărata schimbare în societatea noastră.

Este momentul unei noi viziuni asupra naturii umane.

CUPRINS

Prezentare Copilul meu cel mare este gelos:

Gelozia este un sentiment natural între frați: sosirea pe lume a unui alt copil este deseori percepută de către primul născut drept o amenințare, pentru că se teme că va pierde iubirea părinților săi. Ea este sursa tensiunilor, și dacă nu este luată în serios, poate să afecteze încrederea în sine.

Prezentare Retete pentru Postul Adormirii Maicii Domnului:

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Fratele Matulica din Athos si prietenii lui din Schitul Romanesc Lacu:

Și când vă ia teama pentru cățelușii or pisicuțele voastre, pentru peștișorii din acvarii ori iepurașii ce-i țineți în cameră, să nu vă simțiți singuri! Nu uitați că și pentru ei Athosul e Munte de lumină și părinții care se roagă acolo sunt cu grijă și pentru ei. Uneori prietenii din cartea aceasta le șoptesc: Părinte Efrem, te rog, pe pisicul lui Ionel sau Georgică îl încearcă o tristețe... Și, zic eu, dar cred caă nu greșesc, Părintele se roagă pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, dar și pentru pacea a toată lumea. O lume în care intră și grija voastră pentru pisicuță ori cățelus ori peștișor...

Părintele Constantin Necula

CUPRINS

Prezentare Scrisoarea noastra sunteti voi:

În tot anul 2020 - primul an de pandemie, din câți nu vom ști încă prea curând -, cuvintele acestea ale Sfântului Pavel mi-au răsunat în urechi și în inimă. Adresate, e drept, corintenilor, dar cine nu e corintean dinaintea unor astfel de cuvinte: Arătându-vă că sunteți scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. (2 Corinteni 3, 3) Mi-au fost cu atât mai dragi sufletului în anul acesta, când ne-am pierdut reperele și adus credința dinaintea judecății ideologiilor, noi înșine, creștinii asumați. Am căutat echilibrul și refuzul aruncării cuvintelor pe vorbe goale. Am descoperit, cu fiecare comentariu realizat - chiar așa, rudimentar și pe scurt - cât contează să te bucuri de redescoperirea propriei Biserici. Ca Duh de Rusalii și ca istorie

.
Când am primit temă pentru acasă să scriu scurte meditații la Apostol - textul din Faptele Apostolilor ori Epistolele cuprinse în Noul Testament - în paginile săptămânalului Iisus Biruitorul al Oastei Domnului, m-am temut să nu le scriu prea complicat, prea aplecat spre a dovedi ce știu, nu ce mi-a dăruit Hristos Domnul. Sper din toată inima că am reușit să mențin inimile cititorului bucuriile propriei mele lecturi.

Preot Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Povesti despre speranta:

CUPRINS

Tatuatorul de la Auschwitz este una dintre cele mai vândute cărți ale secolului XXI. În Povești despre speranță Heather Morris ne prezintă „povestea din spatele poveștii“ – detaliile extraordinare, necunoscute, ale întâlnirii și prieteniei cu Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, dar alcătuieşte și un adevărat ghid de comunicare. Acesta ne va inspira cu o serie de relatări despre oamenii remarcabili pe care autoarea i-a întâlnit, poveștile incredibile pe care i le-au spus și lecțiile pe care le putem învăța de la ei.

Povești despre speranță este prima carte de nonficțiune scrisă de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. O împletire între memoir și self-help, este o pledoarie pentru comunicare, empatie și implicare, ce completează portretul lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, așa cum l-a cunoscut autoarea în ultimii lui ani de viață, dar oferă și detalii inedite despre întâlnirea cu două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului care vor fi protagonistele următorului său roman, Trei surori. În Povești despre speranță, Heather Morris explorează arta ascultării – o deprindere  dobândită în copilăria petrecută în Noua Zeelandă. Capacitatea ei de a asculta l-a determinat pe Lale să-i încredințeze povestea lui.

„În romanul său de debut, Tatuatorul de la Auschwitz, și în continuarea sa, Călătoria Cilkăi, Heather Morris le-a oferit cititorilor cărți inspirate din întâmplări adevărate, bazate pe dragoste și supraviețuire în cele mai cumplite condiții. În cea mai recentă lucrare a sa, una de nonficțiune, explorează poveștile unor oameni cunoscuți, inclusiv cea a lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz cu care s-a împrietenit. Povești despre speranță este în esență o carte despre arta de a asculta și puterea acestui gest de a da speranță. Pornind de la oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor și de la experiențele acestora, Morris ne împărtășește poveștile lor și ceea ce putem învăța din ele: compasiune, înțelegere, răbdare, reziliență și curaj. Pe măsură ce ne îndepărtăm de evenimente care au modelat istoria, devine și mai important să ducem aceste povești în viitor.“ — CultureFly

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Apoftegmele parintilor desertului. Versiunea copta sahidica sau Patericul copt:

• Ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu

• Traducere inedită din limba coptă sahidică de Melania Bădic, Ștefan Colceriu, Emanuel Conţac, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Georgian Toader, Monica Vasileanu şi Cristian Vechiu

„Dacă un vânt puternic ni se pune împotrivă, să întindem crucea în locul pânzelor ca să sfârșim călătoria pe mare fără frică.“ — Patericul copt, fragmentul 59

„A spune că Patericul egiptean a avut un rol crucial în dezvoltarea spiritualității și culturii creștine este un truism. Succesul la public al colecțiilor de spuse ale Părinților pustiei, cunoscute în genere ca Apoftegmele Părinților deșertului, a produs o asemenea emulație în generațiile succesive de practicanți, încât puțini au fost cei care au scăpat de ispita adăugării câte unei apoftegme la corpusul originar.

În volumul de față propunem textul editat critic al versiunii copte sahidice a Apoftegmelor Părinților și traducerea lui în limba română. Am ales să ne ocupăm de versiunea coptă a Patericului întrucât, prin vechimea, coerența și dispunerea materialului, e de mare relevanță pentru istoria întregii constelații de tradiție a Apoftegmelor. Prezenta ediție critică nu e o simplă actualizare a uneia mai vechi, ci o întreprindere de anvergură pentru obținerea unui produs științific nou și autonom și deopotrivă o premieră absolută în spațiul culturii române.

Prezentul volum este rezultatul muncii unei echipe de filologi clasici, teologi și filozofi care s-au constituit într-un grup de studiere a limbilor Bibliei, cu o atenție specială asupra limbii copte sahidice. Grupul s-a întâlnit săptămânal, vreme de șapte ani, la Colegiul „Noua Europă“ din București, loc care a găzduit proiectul grație amabilității domnului Andrei Pleșu, rector și președinte al Fundației „Noua Europă“, precum și întregii echipe de la NEC. Miza ultimă a acestui volum și a constituirii grupului este lansarea în România a unui domeniu de studiu aflat în plină expansiune în lumea științifică occidentală, dar care nu și-a găsit locul în universitățile de la noi. Sunt semne că suntem pe cale să ne atingem scopul.“

ȘTEFAN COLCERIU

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Dada si Nunu – Ne spalam pe dinti:

- Varsta 3+

Faceţi cunoştinţă cu Dada şi Nunu, doi pisoi simpatici şi cu personalităţi pe cât de puternice, pe atât de diferite: în vreme de Dada e înţelegător, Nunu e cam îndărătnic. Mami însă îi iubeşte la fel de mult şi încearcă să le dea amândurora lecţii de folos în viaţă. De data asta, Dada şi Nunu trebuie să se spele pe dinţi. Dada le va arăta celor mici ce bine şi ce amuzant este să te speli corect pe dinţi în f iecare zi, în schimb, Nunu le va povesti ce se întâmplă atunci când nu te speli pe dinţi sau o faci de mântuială. Copiii învaţă cel mai bine cu ajutorul exemplelor şi al activităţilor, de aceea aventurile lui Dada şi Nunu sunt cea mai convingătoare şi atrăgătoare cale de a-i împrieteni pe cei mici cu igiena.

Detalii despre carte / COMANDA