Descarca Revista

Sfinții Împărați Constanin și Elena

Editura Agaton Mai 2021
Sumar:
Monahul Pavel Aghioritul din Muntele Athos avertizeaza despre vaccinarea in masa
Protecția penală a libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă
Pelerinajele in Grecia s-au reluat din Mai
14 Mai, Ziua Nationala a Sfintilor inchisorilor
Stiri INTERNE - MAI 2021
Stiri EXERNE - Mai 2021
Mironositele, icoana a femeilor credincioase
Pazirea de cartile care aduc invataturi mincinoase
Cursul de Supravietuire Ortodoxa de Parintele SERAFIM ROSE
Spicuiri din Scrisorile pastoralele adresate la Sfintele Pasti 2021 - mangaiere și intarire la vremi de restriste
Ce facem cu lumanarea folosita in noaptea de Inviere?
Emotia de inadecvare si viata traita cu bucurie
Aspazia Otel Petrescu despre nano-tehnologie si nano-industrie
Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi
Adevarata dezvoltare personala este desavarsirea
Hristos a Inviat! Ce vorba sfanta!
IN MEMORIAM VASILE VOICULESCU
Cravasa - Virgiliu Gheorghe (CARTE)
Nu va temeti! - Macarie Dragoi (CARTE)
Psihoterapia ortodoxa.Calea tamaduirii dupa Sfintii Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
Profetii (33) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie - Marcu Toma (CARTE)
Anne - Valea Curcubeu vol. 7 - L.M. Montgomery (CARTE)
Biciusca - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
Baiatul-Zi si Fata-Noapte - George MacDonald (CARTE)
Increderea - Pr. Haralambos Papadopoulos (CARTE)
De la print la sfant - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
Cum sa crestem un copil fericit - Pr. Feodor Borodin (CARTE)
Iarna indelungata vol. 6 - Laura Ingalls Wilder (CARTE)
Cuvinte de invațatura. Caietul 1/1989 - Preot Constantin Galeriu (CARTE)
Sa avem grija de familie - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
Chipul Cuviosului Parinte Arsenie Boca - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
Deostick cu salvie, hamei si nalba Neparfumat, 55 g - *** (Naturiste)
Deostick cu salvie, hamei si nalba Homme Brave, 55 g (pentru barbati) - *** (Naturiste)
Gel de dus crema Femme Douce cu argan, catina si miere, 300 ml - *** (Naturiste)
Gel de dus 3 in 1 Homme Brave cu argan, macadamia si miere, 300 ml - *** (Naturiste)
Sirop de macese cu miere, 500 ml - *** (Naturiste)
Sirop de afine cu miere, 500 ml - *** (Naturiste)
Problemele familiei contemporane - Arhim. Asterie Hatzinikolaou (CARTE)
Taina Sfintei Euharistii - Ieromonahul Grigorie (CARTE)
Deodorant Roll-on Homme Actif, 50 g (pentru barbati) - *** (Naturiste)
Balsam de buze cu ulei de argan, avocado si aroma de pepene galben, 4.8 g - *** (Naturiste)
Balsam tonic cu extract de gheara diavolului, 100 ml - *** (Naturiste)
Balsam tonic pentru picioare usoare cu extract de salcie, 100 ml - *** (Naturiste)



Tema lunii
Monahul Pavel Aghioritul din Muntele Athos avertizeaza despre vaccinarea in masa
 
Monahul Pavel Aghioritul, doctor în biologie moleculară retras în Sf. Munte Athos, avertizează: Vaccinarea în masă cu ARNm va favoriza apariția unor tulpini mai infecțioase pe care vaccinații le vor răspândi în lume cu Pașapoartele de vaccinare:
 
Vaccinarea în masă și certificatele de vaccinare
implică riscuri pentru sănătatea publică? (1)
 
Doctor în Biologie Moleculară, Monahul Pavel Aghioritul (foto), este deja cunoscut pentru pozițiile sale științifice deosebit de pertinente luate în criza medicală pe care o traversăm. Întâi de toate, avertizează că lipsa unui dialog științific real nu va putea conduce la rezultate cu adevărat benefice și eficace. Apoi, atrage atenția că administrarea în masă a terapiilor genice (vaccinurile pe bază de ARN mesager) va favoriza apariția unor tulpini mai infecțioase și va reduce procentul persoanelor cu imunitate naturală. În același timp, introducerea certificatelor de vaccinare, dincolo de problemele de natură etică și juridică pe care le ridică, va permite cu precădere circulația vaccinaților, care pot fi purtătorii unor mutații virale mai periculoase decât virusul sălbatic inițial.  
 
De câteva luni se administrează cetățenilor noile terapii genice (2), despre care se afirmă că pot induce o imunitate activă împotriva Coronavirusului SARS-CoV-2. În virtutea rezultatului lor funcțional preconizat (producerea de anticorpi și dezvoltarea unei imunități celulare), au primit denumirea de vaccinuri. În ce privește însă mecanismul lor de acțiune sau/și modul lor de producție (vaccinuri ARNm), se deosebesc mult de ceea ce în mod tradițional înțelegem prin noțiunea de vaccin. Mulți medici au analizat sau comentat pe tema noilor vaccinuri, mai ales pe Internet. Din păcate însă, de cele mai multe ori, aceste analize au fost unidimensionale, pentru că nu a existat un dialog și cu cealaltă parte.
 
Este definitorie, pentru „Evul Mediu” sanitar și tehnocrat în care am intrat, absența unor dialoguri și confruntări științifice fructuoase. În general, lipsește sinteza rezultată dintr-o abordare științifică cuprinzătoare a epidemiei mondiale, care să țină seama de toate specialitățile implicate. Mai mult, noi, grecii ortodocși, din pricina unor puternice curente contrare, am fost lipsiți de „mijloacele aeriene pompierești” în „incendiul” epidemic. Este vorba de contribuția Bisericii în această încercare, prin adunări liturgice și litaniile cu sfintele icoane și sfintele moaște care, așa cum ne-a dovedit-o trecutul (3), au putut eradica – nu doar limita – epidemii grave.
 
Este resimțită în spațiul public absența comentariilor specialiștilor în biologie moleculară din țara noastră, atât legat de valoarea de diagnostic a testelor moleculare de detectare a Coronavirusului, cât mai ales de noile vaccinuri genice, care se bazează pe cunoștințe de biologie moleculară. Cu câteva excepții demne de laudă, cum ar fi pozițiile lui Konstantinos Vougas (4), Konstantinos Poulas (5), Dimitrios Pontikas (6) și Marianna Evanghelou (7), cei mai mulți specialiști în biologie tac... asurzitor. 
 
Mă întreb: Chiar sunt de acord și îi odihnește vaccinarea în masă a cetățenilor, ca abordare strategică împotriva răspândirii Coronavirusului? Chiar consideră că administrarea de terapii genice într-o populație sănătoasă este corectă din punct de vedere științific și etic, în condițiile în care nu cunoaștem ce interacțiuni proteinice va dezvolta proteina Spike nou sintetizată, ce indicatoare activează sau suprimă, ce impact are asupra profilului expresiei genetice a celulelor transfectate, care este localizarea ei celulară și fără a fi folosit un sistem-model satisfăcător al bolii COVID-19, ca să putem răspunde la întrebările de mai sus și la alte întrebări-cheie referitoare la siguranța și eficiența vaccinurilor (8)? Și dacă unii afirmă că, fie și așa, terapiile genice vin cu forță în prim-plan, de ce nu s-a pus același accent pe dezvoltarea terapiilor genetice care codifică anticorpii împotriva altor virusuri (9)? (imunizarea pasivă, Vezi mai jos.)
 
În special legat de localizarea celulară, principiul de funcționare a vaccinurilor genice prevede că antigenul produs este sintetizat intracelular și secretat în spațiul extracelular pentru a fi recunoscut și prelucrat în continuare de celulele prezentatoare de antigen (10). Este însă valabil acest lucru pentru o proteină membranară, cum este proteina Spike, care din reticulul endoplasmatic este de așteptat să ajungă la membrana plasmatică a celulelor care o exprimă (11)? Nu cumva în felul acesta „marcăm” celulele sănătoase cu un antigen viral străin și astfel îndreptăm sistemul nostru imunitar împotriva lor? (Mai multe despre posibilele complicații autoimune 12). 
 
Să zicem însă că trecem cu vederea mult-discutatele efecte secundare ale vaccinurilor. Cât de adecvată și de eficace se așteaptă să fie o strategie de vaccinare împotriva unui virus care cunoaște mutații foarte rapide, în condițiile în care folosește doar un antigen pentru a informa sistemul imunitar, în comparație cu vaccinurile care se bazează pe tehnicile tradiționale și conțin mult mai multe ținte antigenice (ca, de exemplu, vaccinurile cu virusuri inactivate)? Deja au apărut tulpini mutante parțial rezistente la noile vaccinuri genice mono-antigenice (13)
 
Prin urmare, este o prostie periculoasă să vorbim despre atingerea imunității de turmă folosind astfel de vaccinuri. Nu atât pentru că nu creează imunitatea mediată de IgA în mucoasa respiratorie și, prin urmare, nu blochează transmiterea virusului (14). Ci, mai degrabă, pentru că, în măsura în care vaccinarea împotriva unui virus mutant este mai extinsă și capătă dimensiuni de masă, în aceeași măsură crește presiunea selecției naturale (mai degrabă artificiale) de a supraviețui și de a se impune tulpinile mutante rezistente la vaccinuri, epuizând astfel mult mai repede intervalul de timp de protecție a vaccinurilor în grupurile vulnerabile și de vârstnici, care cu adevărat au nevoie de protecție.
 
Cel mai rău însă este că se acumulează mutații rezistente la vaccin în gena proteinei Spike, în condițiile în care este posibil să apară modificări legate de ancorarea în receptorul celular ACE2 (15) sau, mai mult, identificarea de noi ținte celulare (gain of function mutations). În acest sens, vaccinarea de masă poate degenera într-un experiment mondial de mutageneză direcționat de virus, care să conducă la perpetuarea sau chiar agravarea crizei epidemice. În orice caz, intrăm într-un cerc vicios al nesfârșitelor vaccinări, din care câștigată nu va ieși omenirea, ci industria farmaceutică a vaccinurilor și reprezentanții ei științifici și politici. 
 
Pe de altă parte, rata mortalității deosebit de scăzută a bolii (în jur de 0,2% 16) și distribuția mortalității în funcție de vârstă și afecțiunile de care suferă fiecare persoană, conduc în mod clar la concluzia că vaccinarea împotriva Coronavirusului ar trebui să fie țintită/individualizată, așa cum de atâția ani se procedează cu vaccinarea antigripală (17). Aceasta înseamnă că vaccinarea ar trebui recomandată pe criteriul evaluării medicale individualizate a pericolului ca persoana respectivă să manifeste o formă gravă de viroză, ținând seama și de susceptibilitatea de a manifesta efecte secundare la vaccinuri. Din păcate însă, câtă vreme pentru vaccinurile antigripale este obligatorie prescripția medicală (18), pentru vaccinurile experimentale împotriva Coronavirusului nu se cere nici o referință medicală, lăsându-i pe cetățeni expuși la un act medical fără o îndrumare de specialitate responsabilă.
 
Vaccinarea țintită este de asemenea indicată, pentru că asigură existența unui procent ridicat de oameni sănătoși nevaccinați. Pe de o parte, acești oameni fac ca variantele virusului să rămână sensibile la vaccinuri, iar pe de altă parte, imunitatea lor naturală va constitui un zid de protecție împotriva virusului, întrucât este mult mai diversificată și prezintă mai multe niveluri decât imunitatea vaccinului. Tocmai persoanele nevaccinate, cu imunitate naturală, vor oferi protecția virală necesară persoanelor vaccinate, vulnerabile la tulpinile mutante cu rezistență la vaccinuri. 
 
Însă autoproclamații „apărători” ai sănătății publice doresc să diminueze prețiosul procent al oamenilor sănătoși nevaccinați, manipulându-i prin frica decesului de Coronavirus, la care se adaugă frica excluderii sociale, pe care o vor impune certificatele de vaccinare. Din orice punct de vedere (juridic, moral, social, psihologic etc.), certificatele de vaccinare sunt de-a dreptul inadmisibile. 
 
Firește, Uniunea Europeană, în efortul ei de a păstra niște aparențe științifice, pregătește pașapoartele verzi, care, ca alternativă la vaccinare, oferă testul negativ de detectare a Coronavirusului sau adeverința de recuperare după boală (19). Dar și aceste condiții însă împing la vaccinare, care este gratuită și, astfel, convenabilă, indiferent dacă este sau nu recomandată medical, deoarece testul îl împovărează economic pe cetățean și va trebui repetat frecvent, în funcție de activitatea profesională, socială și nevoia de a călători a fiecăruia.
 
Așa cum atât timp s-a impus cetățenilor sănătoși folosirea măștii și testul înainte de călătorie, la fel ar trebui să poarte mască și să facă test și cei vaccinați, pentru că și ei sunt potențiali purtători asimptomatici, dar și transmițători ai virusului (20). În cazul în care nu se supun acestor obligativități, atunci statul, potrivit propriei narațiuni, este responsabil de răspândirea epidemiei prin intermediul celor vaccinați.
 
Posibilitatea de a călători și a socializa acordată vaccinaților, fără nici o examinare medicală, implică pericolul răspândirii și supra-transmiterii tulpinilor virusului cu mutații mai infecțioase (21), care se înmulțesc mai repede în sistemul respirator superior sau cu mutații rezistente la vaccinuri. Așa cum s-a menționat mai sus, este posibil ca aceste mutații să se asocieze cu o transmisibilitate sau morbiditate crescută a virusului. În consecință, nu numai că sunt inutile, dar nici nu ar trebui să existe aceste certificate de vaccinare, tocmai pentru a se pune capăt mai repede ciclului epidemic și pentru a nu mai apărea și alte focare. 
 
O omisiune extrem de gravă a politicii de sănătate este faptul că vaccinații nu sunt supuși unor teste de anticorpi la câteva săptămâni după rapel (22). Titrurile de anticorpi reprezintă cel mai facil indicator (cel mai corect este însă imunoreactivitatea celulelor T), pentru a măsura eficacitatea vaccinurilor. Eficacitatea-protecția pe care o oferă vaccinurile împotriva Coronavirusului presupune un sistem imunitar prosper, de care mulți vârstnici sau persoane vulnerabile imunosupresate (bolnavi cu boli autoimune, cu transplanturi, canceroși cu chimioterapii, cu hemodialize etc.) nu dispun. Un vaccin fără confirmarea de laborator a imunității pe care o induce creează o falsă impresie de siguranță (ca și în cazul purtării măștii), punând astfel în pericol viața celui vaccinat, cât și sănătatea publică prin răspândirea virusului la care contribuie, deoarece poate circula nestingherit, pur și simplu pe baza unei adeverințe de vaccinare, fără însă a-i fi verificată imunitatea reală.
 
Însă mult mai vinovat este refuzul statului de a introduce terapiile cu anticorpi monoclonali (23)care până în prezent constituie cel mai mare succes în combaterea COVID-19. Aceste terapii îl înarmează pe bolnav cu „gloanțe” gata pregătite (anticorpi) împotriva Coronavirusului, fără a fi nevoie să le producă sistemul lui imunitar, așa cum este necesar în cazul vaccinării (24). Imunizarea pasivă a anticorpilor monoclonali ar fi trebuit să fie vârful de lance al strategiei luptei contra coronavirusului în epidemie, de vreme ce victimele virusului sunt în principal persoanele vulnerabile și în vârstă, cu un sistem imunitar slăbit. Faptul că statul refuză sau, în cel mai bun caz, omite să introducă aceste terapii, în ciuda apelurilor repetate ale Profesorului de Farmacologie Dimitris Kuvelas (25) încă din noiembrie anul trecut, ne costă în fiecare zi vieți omenești.
 
Cauza (sau mai degrabă pretextul) pe care s-a întemeiat toată această (anti)normalitate a interdicțiilor, restricțiilor și obligativităților (măști, teste) este mult-invocatul pericol al supraîncărcării sistemului de sănătate publică. Întrucât, prin vaccinarea țintită și mai ales prin anticorpii monoclonali s-ar reduce spitalizările și internările la Terapie Intensivă și s-ar putea atinge scopul decongestionării sistemului de sănătate, de unde această insistență pe vaccinarea în masă și certificatele de vaccinare? De ce este atât de vizat modul natural de viață și „asediat” trupul omenesc prin intervenții artificiale, care, așa cum s-a demonstrat, nu au oprit (măștile, testele) și nici nu se așteaptă să oprească (vaccinurile) transmiterea virusului, până când imunitatea naturală de turmă nu îi va „îmblânzi” răspândirea?  
 
Clienții preferați sau mai degrabă supușii perfecți ai farmacocrației medicale în plină expansiune nu sunt oamenii sănătoși, ci bolnavii cronici, adică cei care trebuie să facă tratamente ca să poată supraviețui. Dependența vieții sociale firești (serviciu, învățământ, recreere, călătorii, chiar și mersul la biserică) de un vaccin este primul pas al dependenței totale a vieții omenești de medicamente, la care se aspiră. Astfel, medicamentele devin lanțurile nevăzute ale închisorii mondiale pe care o construiește totalitarismul tehnocrat, din care nimeni nu va putea evada fără a plăti un preț. 
 
Detențiile ucigașe din spitale, prigonirea Bisericii, noile „Spinalonge” * (26), împachetarea în saci de plastic a morților încadrați la COVID și multe altele care ofensează și degradează persoana umană reprezintă doar începutul celor pe care le rezervă umanității preconizata „upgradare” electronică a omului (27) și „evanghelia” Marii Resetări (28).
 
Partea pozitivă a acestei încercări este că treptat va fi deconstruit din inimile oamenilor idolul exageratei încrederi în știință și tehnologie, care a fabricat cu prea multă aroganță cultura secolului trecut. Acolo, în locul tainic al inimii, va avea loc o resetare discretă, foarte personală, a inimii. O reconsiderare extrem de conștientă a faptului că știința lipsită de virtute este în fapt malefică (29).  O renaștere, care să nu dorească întoarcerea la „normalitatea” apostaziei, a lăcomiei, a idolatrizării trupului, la „normalitatea” egoismului, a ostentației și duplicității, la „normalitatea” ce a născut realitatea pe care o trăim astăzi și pregătește viitorul de rău augur care se apropie. O „pocăință spre mântuire” (II Corinteni 7:10) care să conștientizeze că, fără dreapta credință și dreapta făptuire, iadul începe din această viață. 
 
Și de această dată însă, istoria va demonstra că rezultatul final nu va fi determinat de mințile bolnave ale unora, ci de inimile oamenilor care „ard” de dorul lui Hristos, care, cu credință strigă către Dumnezeul nostru iubitor de oameni și atotputernic: „Doamne, deșteaptă puterea Ta și vino să ne mântuiești pe noi” (Ps. 79:3). 
 
Monahul Pavel Aghioritul, 
Doctor în Biologie Moleculară și Biomedicină, 
Sfântul Munte Athos
 
Linkurile și referințele sunt disponibile la sursă: Activenews


Protecția penală a libertății religioase. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

  1. Scurte considerații privind principiul supremației Constituției

            Supremația constituției exprimă poziția supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic al fiecărei țări. În sens restrâns, fundamentarea științifică a supremației constituției rezultă din forma și conținutul acesteia. Supremația formală este exprimată de forța juridică superioară, de procedurile derogatorii față de dreptul comun privind adoptarea și modificarea normelor constituționale, iar supremația materială rezultă din specificul reglementărilor, din conținutul acestora, în special din faptul că, prin constituție, sunt stabilite premise și reguli de organizare, funcționare și atribuții ale autorităților publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremației legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției. Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația”[1].

            Conceptul de supremație a constituției nu poate fi însă redus la o semnificație formală și materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremația constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei țări”[2]. Deci, supremația constituției reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal și exprimă poziția supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremației Constituției îl reprezintă dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Supremația Constituției nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituțională. Dimensiunea normativă a supremației constituției implică obligații juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancțiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituțional, consacrat normativ, supremația Legii fundamentale este și o obligație constituțională cu multiple semnificații juridice, politice, dar și valorice, pentru toate componentele sistemului social și statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligația (de a respecta supremația legii fundamentale n.n.) se adresează cetățenilor români. În realitate, respectarea Constituției, inclusiv a supremației sale, precum și a legilor, era o obligație cu totul și cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice (naționale și internaționale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[3].

 

  1. Constituționalitatea și constituționalizarea unor reglementări din Codurile penale

Legiuitorul nu a manifestat un interes deosebit pentru a consacra în Codul penal și Codul de procedură penală principii generale ale dreptului, în special cele a căror origine o formează normele constituționale, prin care să se confere o coeziune sistemică și explicativă a întregului conținut normativ a codurilor și la care să se poată raporta cel care aplică și interpretează legea penală.

Considerăm că exprimarea normativă în cele două Coduri penale a unor principii generale ale dreptului, care, prin natura lor, sunt și principii constituționale, ar fi avut ca rezultat un nivel de constituționalitate ridicat pentru cele două acte normative printr-o mai bună armonizare a conținutului normativ al acestora cu normele Legii fundamentale. Acest nivel ridicat de constituționalitate ar fi avut drept consecință stabilitatea funcțională a codurilor prin aceea că se evita constatarea neconstituționalității, a unor importante norme juridice, așa cum s-a întâmplat până în prezent.

Importanța principiilor dreptului pentru coeziunea și armonia întregului sistem normativ a fost analizată și subliniată în literatura de specialitate[4]. Principiile dreptului conferă legitimitate valorică și coerență normelor cuprinse în conținutului unei legi. În acest sens, Mircea Djuvara remarca: „Toată știința dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă și metodică, decât în a degaja din multitudinea dispozițiilor de lege esențialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiție din care derivă toate celelalte dispoziții. În felul acest întreaga legislație devine de o mare claritate și se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea științifică a unei legi”[5]. La fel de semnificative sunt și cuvintele marelui filosof Immanuel Kant: „E veche dorința care, cine știe când?, se va împlini odată: să se descopere în locul infinitei varietăți a legilor civile principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislația”[6].

Sub aspect normativ, sursa principiilor oricărei ramuri juridice și, mai ales a unui cod, trebuie să fie în primul rând normele constituționale care, prin natura lor, cuprind reguli de maximă generalitate, ce se constituie ca temei, dar și sursă de legitimitate pentru toate celelalte norme juridice.

Codul penal nu are un titlu destinat principiilor generale aplicabile în acest domeniu, iar în Codul de procedură penală Titlul I reglementează împreună atât aspecte privind principiile, cât și limitele aplicării legii procesual penale. Apreciem că această tehnică legislativă este deficitară, deoarece nu individualizează în mod clar și distinct regulile generale ale procedurii penale, considerate a fi și principii cu valoare normativă. Soluția normativă a legiuitorului, regăsită în Codul penal, este și mai deficitară în raport cu aceea aplicată în Codul de procedură penală. În conținutul normativ al Capitolului I, cu denumirea marginală „Principii generale” din Titlul I, cu denumirea marginală „Legea penală și limitele ei de aplicare”, în fapt se reglementează normativ un singur principiu, și anume „Legalitatea incriminării și a sancțiunilor de drept penal”. Capitolul al II-lea din Titlul I al Codului penal este dedicat reglementării aplicării legii penale în timp. Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că ar fi fost util, în mod deosebit pentru o coerentă sistematizare a dispozițiilor normative și legitimitatea constituțională a Codului penal, inclusiv pentru corecta interpretare și aplicare a normelor penale, exprimarea normativă explicită a principiului constituțional al activității legii, consacrat în dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, însoțit de reglementarea aspectelor particulare specifice dreptului penal în Titlul I al Capitolului I din Codul penal.

Există și alte principii înscrise în Constituție, care, în opinia noastră, ar fi trebuit să-și găsească expresia normativă concretă în Codul penal și în Codul de procedură penală. Scopul final al întregii legislații penale, dar și al procesului penal, îl constituie garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, considerate a fi o componentă de bază a ordinii sociale și de drept și o cerință importantă a statului de drept. Așa cum se subliniază în mod constant în literatura de specialitate, principiul respectării demnității omului este esența drepturilor și libertăților fundamentale și, în același timp, scopul garantării acestora prin lege, dar și prin mijloace și mecanisme instituțional-procedurale.

Demnitatea omului este un principiu constituțional consacrat explicit în dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, fiind considerat definitoriu pentru statul de drept. Recunoașterea ca principiu și valoare constituțională a demnității omului are drept consecință juridică obligația autorităților statului, inclusiv cele judiciare, de a respecta demnitatea umană, de a se abține de la orice acțiuni sau măsuri de natură a leza personalitatea omului, atât în dimensiunea sa biologică, cât și spirituală, rațională sau morală și, totodată, obligația pozitivă de a aplica măsurile necesare pentru respectarea acestei importante dimensiuni valorile a existenței umane. Acest aspect este foarte important în cazul procesului penal și, în general, pentru întreaga legislație penală, care reglementează și implică aplicarea unor măsuri restrictive și coercitive specifice instrucției penale prin care se poate restrânge, limita sau condiționa în principal valori precum libertatea individuală, posesia și dreptul de proprietate. Conform principiului respectării demnității umane, orice măsură restrictivă sau coercitivă de natură penală nu poate să aducă atingere elementelor existențiale ale persoanei umane prin care însăși calitatea de om este definită. Avem în vedere atât dimensiunea biologică, cât și dimensiunea spirituală, rațională și morală a omului.

Esența acestei obligații, care poate fi transpusă în norme și formule juridice, de a garanta și de a nu leza în nici o împrejurare demnitatea omului, acest concept în semnificația sa ontologică fiind echivalent cu noțiunea de persoană umană, este în același timp o maximă a rațiunii practice la care se referea Immanuel Kant: „Omul trebuie considerat întotdeauna ca scop și niciodată ca mijloc”[7]. Fără a încerca a dezvolta mai mult în acest studiu aspectele teoretice privind conceptul demnității umane, subliniem ideea că respectarea acestei valori esențiale ar trebui să fie una dintre cele mai importante cerințe, care să fie regăsită printr-o consacrare normativă explicită în legea penală. În acest sens, cu titlu de exemplu menționăm că individualizarea judiciară a pedepselor trebuie să aibă ca rațiune ultimă respectarea demnității umane, în sensul ei general, prin tot ceea ce înseamnă dimensiunea complexă, biologică, rațională și morală a omului, considerat ca persoană, și nu ca un simplu element (individ) în sistemul relațional-social.

Legiuitorul nu a consacrat demnitatea umană ca principiu în Codul penal și nici nu a instituit normativ obligația respectării acestei valori. Apreciem că această omisiune legislativă este și un minus de constituționalitate al Codului penal, deoarece nu s-a dat eficiența cuvenită supremației Legii fundamentale, care, printre altele, impune obligația pentru legiuitor de a concretiza principiul demnității umane ca valoare fundamentală a dreptului penal material. Necesitatea unei astfel de consacrări normative rezultă din însăși natura răspunderii penale, axată în mod deosebit pe elemente de constrângere juridică: stabilirea și aplicarea pedepselor penale, reglementarea regimului sancționator și de executare a pedepselor. Toate aceste instituții nu pot aduce atingere în nicio împrejurare valorilor care formează dimensiunile specifice ale demnității umane.

Spre deosebire de Codul penal, în conținutul normativ al Codului de procedură penală acest principiu este consacrat în art. 11 cu denumirea marginală „Respectarea demnității umane și a vieții private”. Remarcăm și în acest caz că, pentru o corectă sistematizare a normelor din Codul procedură penală, acest principiu ar fi trebuit consacrat într-un titlu special dedicat principiilor generale ale procesului penal. Principiul respectării demnității umane, chiar și în situația consacrării normative, așa cum este cazul Codului de procedură penală, are o valoare aproape exclusiv teoretică și formală, deoarece nu sunt reglementate sancțiuni procedurale în cazul încălcării acesteia pe parcursul procesului penal.

Dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituție, referitoare la caracterele statului român, enumeră, printre altele, ca și componentă esențială a statului de drept, a statului democratic și social, consacrarea drepturilor și libertăților cetățenilor, ca valori supreme, înțelese prin raportare la tradițiile democratice ale poporului român și a idealurilor Revoluției din decembrie 1989. Potrivit aceleași norme constituționale, drepturile și libertățile cetățenilor, ca valori supreme ale statului de drept, sunt garantate.

Față de aceste dispoziții constituționale, apreciem că principiul garantării și respectării drepturilor și libertăților cetățenești, mai ales în situația în care exercițiul acestora ar putea fi supus unor condiții, limite sau restrângeri, este esențial pentru legislația penală materială, dar și pentru procesul penal. Pentru rațiunile mai sus expuse, considerăm că ar fi fost util dacă, într-un capitol dedicat în mod expres și exclusiv principiilor generale ale dreptului penal și ale dreptului procesual penal din noile Coduri penale, legiuitorul ar fi reglementat în mod expres principiul potrivit căruia respectarea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor constituie o obligație a autorităților judiciare în aplicarea legii penale. Util ar fi fost, de asemenea, în ipoteza unei astfel de reglementări, să se prevadă și sancțiuni în cazul nerespectării de către autoritățile judiciare a drepturilor și libertăților subiective și, în primul rând, a drepturilor fundamentale constituționale. Nerespectarea în cadrul procedurilor judiciare a drepturilor și libertăților fundamentale ar putea constitui un exces de putere din partea autorităților statului, iar sancțiunea aplicabilă în acest caz nu poate fi decât nulitatea absolută a oricărui act procesual sau procedural care ar aduce atingere în mod nejustificat acestor drepturi.

Principiul constituțional al egalității în drepturi și principiul non-discriminării, consacrate de dispozițiile art. 16 alin. 1 și respectiv art. 4 alin. 2 din Constituție, nu au fost preluate și în consecință consacrate normativ ca principii specifice pentru dreptul penal și dreptul procesual penal în cele două Coduri penale. Nu trebuie să mai subliniem importanța celor două principii constituționale, în mod deosebit pentru procesul penal și necesitatea consacrării normative a acestora atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală, prin valorificarea a doctrinei și jurisprudenței în materie. Cu titlu de exemplu, avem în vedere un aspect particular al principiului egalității, respectiv ceea ce în doctrină și jurisprudență se numește „egalitatea armelor”, element esențial pentru buna desfășurare a procesului penal.

Principiul proporționalității este consacrat explicit sau implicit de normele constituționale. În forma sa explicită, dispozițiile art. 53 din Constituția României îl consacră ca și condiție în situația restrângerii exercițiului unor drepturi. Remarcăm, totodată, că proporționalitatea este un principiu general al dreptului intern, dar și un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene. Dimensiunea procedurală cea mai importantă a acestui principiu se referă la ideea de corespondență, justă adecvare a unei decizii statale la situația de fapt și scopul legitim urmărit. Respectarea acestui principiu conferă nu numai legalitate măsurilor autorităților statale, dar și legitimitate, materializând în acest fel și dimensiunea valorică a acțiunii statale prin referire concretă la valori esențiale, cum ar fi: dreptatea, justa măsură, echitatea, dar și respectarea diversității situației de fapt în cadrul generalității normei juridice, altfel spus proporționalitatea este principiul prin care reglementarea normativă generală și impersonală se concretizează[8].

Spațiul dedicat acestui studiu nu ne permite a intra în amănunte, totuși considerăm ca exemplificativă afirmația profesorului Ion Deleanu, referitor la acest principiu: „Astfel zis și pe scurt, punerea în operă a proporționalității – contextualizată și circumstanțială – implică trecerea de la regulă la meta-regulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în fața normei juridice la descoperirea și valorizarea sensului și a scopului ei. Criterii de referință într-un astfel de raționament îl constituie, mai presus de toate, idealurile și valorile unei societăți democratice, luate în considerație prin convenție (Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale n.n.) și, de altfel, singurul care este compatibil cu ea. [9]

Scopul aplicării acestui principiu în procesul penal este evitarea și, am spune noi, sancționarea excesului de putere din partea autorităților judiciare. Instituțiile penale în care principiul proporționalității trebuie să aibă o aplicare frecventă sunt individualizarea sancțiunilor penale și aplicarea măsurilor preventive. Acest principiu nu este consacrat ca principiu general nici în Codul penal și nici în Codul de procedură penală, așa cum ar fi fost firesc, în opinia noastră, având în vedere și dimensiunea constituțională a proporționalității. Există însă reglementări care în mod implicit sau explicit evocă proporționalitatea. De exemplu, dispozițiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală se referă la proporționalitate ca și condiție generală de alegere și aplicare a măsurilor preventive. În schimb, dispozițiile art. 74 din Codul penal, care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepselor, nu se referă în mod explicit la cerința proporționalității. Cu toate acestea, respectarea unei astfel de cerințe ar putea rezulta din interpretarea sistematică a criteriilor generale de individualizare la care se referă acest text de lege.

 Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că este necesară, în baza principiului supremație Constituției, consacrarea explicită, normativă a principiului proporționalității ca principiu general atât în Codul penal, cât și în Codul de procedură penală. În acest fel, s-ar fi realizat o concretizare sistematică a aspectelor procedurale a principiului în raport cu cele două instituții penale la care am făcut referire mai sus.

Dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală, având denumirea marginală „Restrângerea exercițiului unor drepturi”, instituie o garanție importantă în cazul aplicării unor măsuri ce se constituie ca limite, condiții sau restrângeri și care vizează drepturile subiective și în mod deosebit drepturile fundamentale constituționale. Norma constituțională instituie garanția fundamentală, potrivit căreia orice măsură restrictivă care vizează un drept subiectiv se poate aplica numai exercitării acestuia și nu poate aduce atingere însăși substanței dreptului. În opinia noastră, această cerință constituțională transpusă în dreptul penal este o garanție importantă a respectării drepturilor subiective și în special a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales în situația în care, prin măsuri coercitive, exercitarea lor ar putea fi restrânsă, condiționată sau limitată.

Nici unul dintre cele două Coduri penale nu preia normativ această cerință constituțională. Apreciem că ar fi fost util, având în vedere rațiunile mai sus expuse, ca într-un capitol social, dedicat principiilor generale ale procedurii penale, să se prevadă în mod expres că „orice măsură de prevenție nu trebuie să aducă atingere substanței dreptului subiectiv, acesta putând viza numai exercitarea dreptului.” Sub aspect practic, se constituie o garanție importantă a drepturilor și libertăților subiective, în situația în care, prin măsuri de prevenție, exercitarea acestora este restrânsă sau limitată. În concret, se creează și un criteriu esențial pentru a se aprecia asupra rezonabilității duratei măsurilor de prevenție.

Dispozițiile art. 23 din Legea fundamentală consacră dreptul la libertate individuală și enumeră măsurile preventive prin care se poate aduce restrângere exercițiului acestui drept. Conform dispozițiilor art. 23 alin. 3 și 4, aceste măsuri de prevenție sunt reținerea și arestarea preventivă.

Codul de procedură penală, în Titlul al V-lea, Capitolul I, reglementează și alte trei măsuri preventive care nu sunt menționate de textul constituțional. Este vorba de arestul la domiciliu, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune. Se pune problema dacă există consecințe juridice a acestei diferențe de reglementare între Constituție și legea specială, având în vedere că, prin conținutul său, art. 23 din Legea fundamentală, este unul analitic, descriptiv, scopul legiuitorului constituțional fiind acela de a garanta prin însăși forța juridică a Constituției dreptul fundamental la libertatea individuală. În opinia noastră, nu există un aspect de neconstituționalitate prin faptul că cele trei măsuri preventive reglementate de Codul de procedură penală nu sunt menționate și în textul constituțional. Considerăm că enumerarea realizată în art. 23 din Constituție, privind măsurile de prevenție, are un caracter enumerativ, și nu exhaustiv. Prin urmare, legea specială poate să reglementeze și alte măsuri preventive, condiția fiind aceea de a se respecta rațiunile constituționale, așa cum rezultă din reglementările mai sus-amintite, privind garantarea libertății individuale.

Jurisprudența Curții Constituționale în această materie vine să confirme o astfel de interpretare doctrinară. Prin Decizia nr. 740/3.11.2015[10] s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art.222 alin. 10 din Codul de procedură penală Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. 5 din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate,

Unele aspecte de neconstituționalitate ar putea să vizeze și reglementarea actuală privind măsurile de siguranță a confiscării speciale. Dispozițiile art. 112 și, respectiv, art. 112/1 din Codul penal reglementează confiscarea specială și confiscarea extinsă. Apreciem că aceste norme juridice ar putea aduce atingere dispozițiilor art. 44 alin. 8 din Constituție, care consacră prezumția caracterului ilicit al dobândirii bunurilor și averii, deoarece permit confiscarea bunurilor aparținând unor persoane care nu sunt părți în procesul penal și nu participă la raporturi juridice de drept penal. Reglementările mai sus-arătate, în opinia noastă, sunt neconstituționale și pentru modul de redactare a normelor juridice, în sensul că nu au claritatea și precizia cuvenită pentru o corectă interpretare și aplicare a lor.

 

III. Efectele deciziilor Curții Constituționale în procesul penal

Un ultim aspect pe care dorim să-l analizăm succint în acest studiu se referă la efectele deciziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor reglementări din Codul penal sau Codul de procedură penală. În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Totodată, în baza dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Legea fundamentală, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. În acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul după caz, au obligația să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept[11].

Prezintă interes practic mai ales situația în care legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord dispozițiile normative din Codurile penale declarate neconstituționale cu normele Constituției. Există mai multe astfel de situații în care norme din Codul penal și Codul de procedură penală au fost constatate ca fiind neconstituționale fără ca legiuitorul să intervină în sensul dispozițiilor art. 148 alin. 1 din Legea fundamentală. Cu titlu de exemplu avem în vedere dispozițiile art. 301 alin. 1 și art. 308 alin. 1 din Codul penal a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr. 603/6 octombrie 2015[12]; dispozițiile art. 335 alin. 4 din Codul de procedură penală[13] sau dispozițiile art. 347 alin. 1 din Codul de procedură penală[14]. avem în vedere de asemenea și Decizia nr. 423/9 iunie 2015[15] prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 488/4 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Pentru judecătorul care este chemat să aplice dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală această situație poate avea o rezolvare diferită în funcție de aspectele concrete reținute de către instanța constituțională pentru care textul de lege în cauză a fost constatat ca fiind contrar normelor legii Fundamentale. În acest sens, putem distinge între deciziile interpretative ale Curții Constituționale, prin care se clarifică rațiunile constituționale ale textului analizat, iar pe de altă parte deciziile instanței constituționale prin care norma juridică este înlăturată ca fiind contrară prin conținutul ei normelor relative din Constituție. În prima situație, judecătorul aplică norma penală sau norma procesual penală în sensul și rațiunile conferite de către Curtea Constituțională. În cea de-a doua ipoteză, în lipsa intervenției legiuitorului, norma constatată a fi neconstituțională nu mai poate fi aplicată.

Pasivitatea legiuitorului în a pune de acord normele constate neconstituționale cu dispozițiile corelative din Legea fundamentală poate avea consecințe grave pentru buna desfășurare a procesului penal. În practică, pentru a e evita astfel de situații, mai ales în ipoteza în care reglementările cuprinse în Codul de procedură penală, contrare principiului publicității ședinței de judecată sau participării părților și a procurorului, instanțele au procedat la aplicarea regulilor generale, în primul rând cele constituționale, care consacră principiul publicității ședinței de judecată (art. 27 din Constituție); precum și principiul egalității, inclusiv în forma sa particulară a egalității armelor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 16 coroborate cu art. 124 din Constituție. Această soluție este justă, deoarece în procesul penal judecătorul are posibilitatea și chiar obligația a aplica nemijlocit principii și norme constituționale atunci când legiuitorul a omis să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 147 alin. 1 din Constituție sau chiar în ipoteza în care aplică și interpretează o normă penală sau o normă procesual penală.

Apreciem ca fiind necesară intervenția legiuitorului pentru a elimina aceste deficiențe și a conferi un grad ridicat de constituționalitate Codului penal și Codului de procedură penală.

 

  1. Infracțiuni săvârșite de autorități pe durata stării de urgență și a stării de asediu nesancționate încă

 Pe durata instituirii în România a stării de urgență și a stării de alertă, urmare declarării de către Organizația Mondială a Sănătății a stării de pandemie, declarație adoptată imediat și necritic de Guvernul României, au fost impuse măsuri deosebit de severe prin care în mod neconstituțional s-au limitat până la desființare drepturi și libertăți fundamentale ale persoanelor.  În alte studii am analizat aspectele de neconstituționalitate a majorității unor astfel de măsuri restrictive, am analizat și aspecte din jurisprudența Curții Constituționale și am subliniat excesul de putere al guvernanților prin măsurile dispuse discreționar.

 În acest studiu ne referim la săvârșirea de infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate. Subliniem că aceste infracțiuni aduc atingere nu numai unor relații sociale obișnuite, ci în primul rând unor drepturi fundamentale ale omului garantate constituțional și prin aceasta principiului supremației Legii Fundamentale.

 Cadrul normativ penal pe care îl avem în vedere este următorul:

 A. Infracțiunea de împiedicare a exercitării libertății religioase, este prevăzută de art. 381 din Codul Penal și are următorul conținut juridic normativ:

(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
 (2) Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează obligarea unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparține.
(4) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pentru analiza noastră prezintă interes dispozițiile cuprinse în art. 381 alin. 1 și 3. Câteva explicații în legătură cu acest cadru normativ, aspecte ilustrate și în doctrina de specialitate[16]:

În cazul infracțiunii de împiedicare a exercitării libertății religioase, obiectul juridic special îl formează relațiile sociale referitoare la libertatea de conștiință și la libertatea de exercitare a unui cult religios care este recunoscut și funcționează potrivit legii. Ocrotirea penală a acestor relații sociale prin dispozițiile art. 381 Cod penal este o garanție importantă a libertății de conștiință și religioase consacrate în art. 29 din Constituție: ’’Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale’’.

 Infracțiunea pe care o analizăm are un obiect material. În acest caz, dacă fapta se realizează prin constrângere fizică (acte de violență), obiectul material constă în corpul persoanei asupra căreia s-a exercitat această constrângere. În același timp, pot constitui obiect material al faptei infracționale obiectele de cult asupra cărora se poate realiza activitatea infracțională.  Dacă acțiunea de împiedicare a avut ca obiect material un cadavru, va exista și infracțiunea de profanare de morminte în concurs cu împiedicarea exercitării libertății religioase.

 Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană responsabilă penal, neavând relevanță dacă subiectul activ este un funcționar sau un particular. Astfel, pot săvârși această infracțiune demnitari și înalți funcționari ai statului, agenți ai forțelor de ordine, polițiști și jandarmi sau chiar și clerici, episcopi, preoți etc .

 În cazul săvârșirii faptei de un demnitar, funcționar sau agent al forțelor de ordine, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, în sarcina lui se va reține și săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 Cod penal, în concurs cu infracțiunea de împiedicare a activității religioase.

 Este posibilă participația penală în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

 Sub aspectul acțiunii, infracțiunea se poate realiza în varianta prevăzută de art. 381 alin. 1 Cod penal, prin una din cele două acțiuni reglementate alternativ de legiuitor și anume: împiedicarea sau tulburarea libertății de exercitare a ritualului unui cult religios.

 Împiedicarea se poate realiza prin orice act care face imposibilă începerea sau continuarea exercitării ritualului unui cult religios. Împiedicarea poate fi directă, atunci când se împiedică material și nemijlocit efectuarea actelor de cult sau continuarea acestora, sau indirectă constând în închiderea localului de cult sau interzicerea accesului credincioșilor la practicarea ritualurilor unui cult, de exemplu la slujbele și pelerinajele Bisericii Ortodoxe.

 Tulburarea presupune unele acte din cauza cărora nu se poate desfășura în mod normal o activitate religioasă. În această ipoteză nu se împiedică însăși exercitarea ritualului religios , ci numai exercitarea lui liberă, nestingherită, neperturbată, ca de exemplu, în timpul unei slujbe ortodoxe se declanșează dezordini sau scandaluri, fie în biserică sau în imediata apropiere. Alte exemple ale acțiunii de tulburare: impunerea unor reguli restrictive privind săvârșirea slujbelor religioase, cum ar fi săvârșirea sfintei împărtășanii, limitarea accesului în biserică, impunerea unor reguli precum distanțarea socială, purtare măștii chiar și atunci când se sărută sfintele icoane.

 Acțiunile de împiedicare și tulburare pot fi realizate prin stabilirea unor sancțiuni contravenționale, de multe ori dure, în cazul în care regulile impuse de autoritățile statului nu sunt respectate.

 Acțiunea materială specifică variantei agravate prevăzute de art. 381, alin 3 Cod penal constă în acțiunea de obligare a unei persoane prin violență sau prin amenințare, inclusiv prin posibilitatea aplicării unor sancțiuni contravenționale, să îndeplinească un act interzis de cultul religios căreia îi aparține. De exemplu, obligația impusă preoților în Biserica Ortodoxă de a săvârși taina Sfintei Împărtășanii cu o linguriță de unică folosință sau obligația de a săruta Sfânta Cruce, sfintele moaște sau sfintele icoane numai prin mască.

 Prin comiterea faptei de împiedicarea exercitării libertății religioase se creează o stare de pericol privitoare la libertatea conștiinței și libertatea de exercitare a unui cult religios în mod liber, normal de către fiecare cetățean așa cum dorește el și în conformitate cu ritualul cultului respectiv.

 Din punct de vedere subiectiv infracțiunea se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

 Un aspect important prevăzut în textul normativ incriminator este acela că acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a unei persoane sau mai multor persoane vătămate. Este regretabil că legiuitorul nu a prevăzut exercitarea acțiunii penale și din oficiu, adică la inițiativa procurorului competent.

B. O altă infracțiune săvârșită de autoritățile statale, de demnitari, funcționari și agenții de ordine este cea prevăzută de art. 383 Cod penal și anume, profanarea de cadavre și morminte.

 Textul incriminator este următorul :
1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni.
(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

 Nu dorim să insistăm asupra conținutului constitutiv al acestei infracțiuni, dar prezentăm una dintre modalitățile de săvârșire a ei, anume profanarea.

 Profanarea unui cadavru înseamnă a pângări, a manifesta lipsă de respect față de memoria celui dispărut, dar și împiedicarea efectuării ritualului de înmormântare conform cultului ortodox la care defunctul a aparținut.

 Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană, inclusiv funcționari, agenți de ordine a statului etc.

 În această perioadă nefastă pe care o parcurgem, Biserica Ortodoxă, credincioșii ortodocși, dreapta credință ortodoxă au avut cel mai mult de suferit din cauza acțiunilor abuzive și infracționale ale demnitarilor, funcționarilor și agenților de ordine. Niciodată în epoca contemporană, începând din secolul al XVII-lea până în prezent Biserica Ortodoxă, credincioșii ortodocși și cultul ortodox nu au fost supuse atâtor interdicții, denigrări și violențe ca în această perioadă. Este o dovadă clară a ateismului autorităților statului dar și a disprețului pe care îl manifestă pentru om și demnitatea lui, pentru dreapta credință ortodoxă milenară a poporului român

 Noi considerăm că pe durata stării de urgență și a stării de alertă infracțiunea prevăzută de art. 381 Cod penal, în variantele prevăzute de alin. 1 și 3 a fost săvârșită de funcționari și demnitari ai statului care au adoptat și impus acte normative, legi, ordonanțe, ordine, dispoziții etc., care au avut ca rezultat închiderea bisericilor ortodoxe, interzicerea unor ritualuri specifice cultului religios, interzicerea sau limitarea accesului credincioșilor în Biserică, obligarea credincioșilor de a practica unele ritualuri ale cultului ortodox altfel decât impun regulile canonice, distanțarea socială și altele.

 Totodată această infracțiune a fost săvârșită de agenți ai ordinii publice, care prin violență, constrângere și amenințări au împiedicat desfășurarea cultului ortodox în biserică sau participarea credincioșilor la pelerinajele ortodoxe, au creat dezordine în sfintele biserici în timpul desfășurării Sfintei Liturghii și a altor slujbe și chiar au cauzat vătămări corporale unor credincioși.

 Infracțiunea de profanare de cadavre sau de morminte prevăzută de art. 383 Cod penal a fost săvârșită în această perioadă de demnitari și funcționari ai statului care, prin acte normative au impus reguli contrare credinței ortodoxe și cultului ortodox de înmormântare a celor pentru care cauza decesului a fost considerată infectarea cu virusul covid. Astfel persoanele decedate au fost înhumate sumar, în saci de plastic și fără efectuarea slujbei religioase ortodoxe. Aparținătorii celor trecuți la cele veșnice au fost împiedicați de agenții de ordine să se apropie de trupurile defuncților. Aceasta nu este numai o faptă infracțională, ci un sacrilegiu pentru care nimeni nu a răspuns până acum penal

 Dorim să subliniem că în conformitate cu legea penală în vigoare, existența pe teritoriul statului a unei situații excepționale, respectiv stare de urgență sau stare de alertă nu reprezintă o cauză de exonerare de răspundere penală a celor ce comit această infracțiune. Cu toate acestea, până în prezent nimeni nu a fost urmărit penal sau sancționat penal pentru săvârșirea acestor infracțiuni, ceea ce în opinia noastră constituie o realitate dureroasă care are cauze profunde.

 Este regretabil că mai marii Bisericii Ortodoxe Române nu au adoptat nicio poziție critică față de săvârșirea de către autoritățile statului a acestor fărădelegi, ba mai mult au acceptat și s-au conformat acestor măsuri restrictive fără precedent, infracționale și care sunt totodată sacrilegii față de om și demnitatea lui, față de dreapta credință ortodoxă, față de Biserică.

 Aspectul îmbucurător este faptul că există ierarhi și preoți ai Bisericii Ortodoxe care s-au opus, cu argumentele dreptei credințe ortodoxe dar și ale legii ingerinței autorităților statale în viața Bisericii Ortodoxe, în dreapta credință ortodoxă. Clerul ortodox român, arhierei, episcopi, preoți, diaconi, dar și dreptcredincioșii ortodocși, care cu mijloace pașnice și legale s-au opus acestor acte infracționale din partea autorităților statului merită toată admirația și recunoștința noastră. Dumnezeu să ne ajute.

 

BIBLIOGRAFIE

NOTE:

[1] Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pp.221-222
[2] Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.18
[3] Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.48
[4] A se vedea în acest sens: Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentale dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All. Beck, Bucureşti, 1997; Nicolae Popa, Teoria Generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999; Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Bruxelles, 1953, Marius Andreescu, Principii şi valori constituţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
[5] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.265
[6] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008,pp 276-277
[7] Pentru dezvoltări a se vedea Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Antet , Bucureşti, 2013, pp.141-144
[8] Pentru dezvoltări a se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Rozalia – Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Ed. All Beck Bucureşti, 2004, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
[9] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul juridic , Bucureşti, 2008, p. 367
[10] Publicată în M.Of., Partea I., nr. 927 din 15 decembrie 2015
[11] Pentru dezvoltări privind efectele deciziilor constituţionale a se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu. Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.1418-1424; Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituţional. Instituţii constituţionale şi politice, Ediţia a III-a, Ed. Sitech, Craiova, 2015, pp.286-289; Gheorghe Iancu,. Drept Constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.386-387
[12] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 845/13 noiembrie 2015
[13] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 496/23 iunie 2015 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. Partea I, nr. 708/29 noiembrie 2015
[14] Constate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 631/8 octombrie 2015 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. Partea I, nr. 831/6 noiembrie 2015.
[15] Publicată în M.Of. Partea I, nr. 538/20 iulie 2015
[16] A se vedea, Vasile Dobrinoiu ș.a., Noul Cod Penal comentat, Partea Specială , Editura Universul Juridic, București, 2014, pp. 912-917



ACTUALITATEA religioasă
Pelerinajele in Grecia s-au reluat din Mai
 

Sfânta Chinotită s-a întâlnit în 10 mai 2021 și a decis ca intrarea pelerinilor în Sfântul Munte să fie permisă numai după emiterea diamonitirioanelor (permisul special de intrare), pentru un număr limitat de pelerini, în funcție de forma de organizare a așezărilor monahale:

Circulara transmisă de Sfânta Chinotită prevede în mod explicit că deplasarea în Muntele Athos către o altă așezare monahală decât cea la care a fost invitat pelerinul este strict interzisă.

Sfânta Chinotită este organismul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc din Sfântul Munte Athos. Asemenea parlamentului sau senatului, chinotita este alcătuită din 20 de delegaţi ai celor 20 de mănăstiri athonite. - Sursa: http://basilica.ro

„Este o destinaţie tare aşteptată, o destinaţie de care pelerinii ne întrebau mereu şi de a cărui dor îl duceam. Grecia are un farmec aparte şi de aceea este foarte important să ne întoarcem la pelerinajele către această destinaţie”, a declarat la Trinitas TV Ecaterina Vîrgolici, director promovare Basilica Travel.

Pentru a putea intra pe teritoriul elen, pelerinii trebuie să prezinte un rezultat PCR negativ sau adeverinţa de vaccinare cu mai mult de 14 zile de la rapel.

În funcţie de programul ales, pelerinii vor avea posibilitatea să viziteze şi să se închine la locurile sfinte din Muntele Athos, din insulele Eghina şi Evia, dar şi din Nea Makri.

„Vom merge pe urmele sfinţilor, în Grecia fiind foarte multe locuri deosebite de închinare. Astfel, mergem către Sfântul Efrem în Nea Makri, Sfântul Nectarie în insula Eghina, Sfântul Patapie, Sfântul Spiridon şi multe alte locuri frumoase la care românii au mare evlavie şi merg an de an”, a mai spus Ecaterina Vîrgolici.

Agenţia Basilica Travel şi-a redeschis sediul de la baza Colinei Patriarhiei, bulevardul Regina Maria nr. 1, unde aşteaptă pelerinii cu oferte, informaţii şi înscrieri. - sursa: basilica



14 Mai, Ziua Nationala a Sfintilor inchisorilor
 
Context nou: În ziua de 25 februarie 2021, în Palatul Patriarhiei din Bucureşti, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar între deciziile adoptate s-a numărat si începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
 
Un articol de Marius Oprea
Comemorarea arestării legionarilor ca zi naţională a fost iniţiată de un grup de parlamentari liberali, dintre care extrem de activ a fost, la începutul anului 2017, fostul deputat liberal Ovidu Raeţchi. El însuşi evreu, a fost între promotorii acestei legi care comemorează, în mod paradoxal, arestarea în masă a legionarilor, în 1948. La momentul respectiv, m-a căutat la Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, în legătură cu proiectul de lege preconizat şi i-am sugerat să-i consulte pe foştii deţinuţi politici: ei îşi comemorează deja, din 1990 încoace, martirii de Ziua Sfinţilor Mucenici şi mi s-ar fi părut ca aceea să fie data aleasă, atîta vreme cît este sărbătorită, de atunci încoace, de către ei în 9 martie, de Sfinţii 40 Mucenici din Sevastia. Apoi, că se năştea o mare problemă: în 14 mai 1948, data preluată de iniţiatori (majoritatea liberali, cîţiva neafiliaţi, dar şi PSD-işti) ca referinţă pentru ”Ziua naţională” de comemorare a victimelor din temniţele comuniste e tocmai ziua în care a fost organizată arestarea în masă a legionarilor. Domnul Raeţchi a insistat, însă, să păstreze ziua de 14 mai.
Ceea ce m-a mirat la momentul respectiv a fost că legea, aşa cum e ea, putea fi foarte bine iniţiată şi promulgată de o Românie, ca stat naţional legionar. E vorba, de fapt, cum am arătat, de comemorarea martirilor legionari din închisorile comuniste, arestaţi în masă în urma unei operaţiuni de amploare a poliţiei politice comuniste, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 şi aruncaţi în temniţă. Această operaţiune a vizat ”decapitarea” mişcării legionare, fiind arestaţi toţi liderii ei, în special cei ai mişcării de tineret (”Frăţiile de Cruce”). După statisticele Securităţii, au fost reţinuţi în acea noapte şi condamnaţi ulterior peste 6.200 de lideri legionari. Astăzi, acel moment este comemorat ca zi naţională.
Poezia lui Radu Gyr, poetul pus la zid de către Insitutul Elie Wiesel, ”Ne vom întoarce într-o zi”, a fost una profetică. Nu mi-am putut, însă, imagina că profeţia s-a putut împlini cu concursul evreilor. Din acest punct de vedere, această Zi Naţională marchează un moment al reconcilerii cu istoria: comemorarea arestării în masă a legionarilor nu a fost în niciun moment contestată de către Institutul Holocaustului, Ambasada Israelului la Bucureşti, Federaţia Comunităţilor Evreieşti nu au protestat. Promulgarea legii nu a fost în niciun fel împiedicată de istoricul Andrei Muraru, consilier prezidenţial, dar la acea dată şi cercetător la Insitutul ”Wiesel”, condus de domnul Alexandru Florian, altfel atît de vocal în orice ocazie împotriva legionarilor.
Cum să mai zici ceva rău de Mişcarea Legionară, cînd arestarea capilor ei în 1948 e comemorată ca Zi Naţională?
„Au pătimit asemenea primilor creştini!”
În expunerea de motive a legii se arată că ”marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfînta jertfă a martirilor din temniţele comuniste este ziua de 14 mai 1948, cînd au fost arestaţi de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alţi mulţi români care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini”.
Că e vorba, în mod specific, de arestarea legionarilor, nu se spune; dar se arată în schimb că ”În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri anchetaţi ulterior, condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Sîntem conştienţi de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr şi soţiei sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulţi alţii care au pătimit în temniţe. Se impune aşadar ca această zi să fie cinstită şi declarată ca zi naţională a acestor martiri care şi-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temniţelor comuniste”.
Deşi în expunerea de motive a legii sînt nume trecute la index de Institutul ”Elie Wiesel”, precum Radu Gyr, sau Mircea Vulcănescu, deşi este, în fond, vorba de comemorarea celei mai mari operaţiuni destăşurate de Securitate în anul 1948: arestarea în masă a conducătorilor legionari, de la ”şefi de cuib” în sus, legea a întrunit un larg consens.
La dezbaterile parlamentare a prioectului care a devenit lege în 30 mai 2017, deputatul minorităţii evreieşti Silviu Wexler, atît de activ anul trecut în a lupta împotriva legionarilor, dar şi a copiilor lor, cărora li s-au refuzat compensaţiile cuvenite pe motivul apartenenţei păriniţilor lor la Mişcarea Legionară, nu a avut nicio obiecţie şi legea a fost votată cu o largă unanimitate.
La votul în plen la Camera Deputaţilor, nimeni n-a obiectat că e vorba de fapt de o zi de sărbătoare legionară, care comemorează un moment tragic din istoria mişcării legionare, nimeni n-a cerut retragerea ei. Proiectul legislativ trecuse prin toate ”filtrele” şi astfel ziua de 14 mai 1948, zi în care în România au fost arestaţi în masă legionarii în 1948, a fost proclamată ”Zi naţională a martirilor din temniţele comuniste”.
Radu Gyr a avut dreptate, în poezia sa: ”Ne vom întoarce într-o zi!” Pronia, ajutată de din plin de prostia omenească şi fudulia politică, a făcut acest lucru posibil.
Silviu Wexler a uitat să facă scandal de Ziua Naţională a martirilor legionari
Legea 127 pentru declararea zilei de 14 mai drept ”Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste” a fost adoptată pe 16 mai 2017. În cursul dezbaterilor parlamentare, Silviu Wexler, deputatul minorităţii evreieşti, şi Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” nu au exprimat niciun punct de vedere. Preşedintele Iohannis îi număra pe atunci printre consilierii prezidenţiali pe istoricul Andrei Muraru. Fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, dar şi cercetător prin cumul de funcţii la Institutul „Elie Wiesel”, acesta e acum ambasador al României în Statele Unite. Cum le poate el explica evreilor din America, de la Memorialul Holocaustului, că a fost părtaş la transformarea zilei arestării în masă a leginarilor din România, în Zi Naţională?
Cum am mai scris, avem, deci, o zi naţională a României care comemorează de fapt arestarea în masă a legionarilor, incriminaţi printr-o altă lege şi al căror ”cult” e pedepsit penal. Cu doi ani înainte de promulgarea legii de comemorare a legionarilor arestaţi, preşedintele Klaus Johannis a promulgat legea 217/2015 care interzice promovarea ”cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, care îi priveşte direct pe legionari. Aşa că preşedintele a încălcat el însuşi legea, prin comemorarea zilei arestării lor în masă şi decretarea martiriului legionarilor drept Zi Naţională.
M-am întrebat cum de n-a existat nicio reacţie la momentul respectiv din partea lui Silviu Wexler, deputatul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, atît de vocal în alte împrejurări, mult mai benigne, împotriva ”derapajelor antisemite”. Ce altceva mai strigător la cer, pentru evrei, decît comemorarea arestării legionarilor, ca Zi Naţională? Am căutat pe internet şi am găsit răspunsul: era îndrăgostit, de o tînără actriţă de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti şi nu prea mai călca pe la Parlament, nu-l mai interesa nimic în afara alesei. Cu care s-a şi căsătorit, în primele zile de toamnă ale acelui an 2017, cînd România a devenit, fără să ştie, ”verde”. La nuntă n-a lipsit, cum era de aşteptat, bunul său prieten (de atunci) Liviu Dragnea, dar nici Silviu Predoiu, fostul şef al SIE.
Între timp, Institututul Holocaustului se ”încuscrise” şi el cu Mişcarea Legionară, ”năşit” de proporiul cercetător Muraru şi de şeful său şi al statului, Klaus Iohannis: conform legii, ca instituţie a statului român, pe 14 mai Alexandru Florian trebuie să arboreze Tricolorul la Institiutul ”Elie Wiesel” pe care-l conduce, comemorînd şi el ziua arestării în masă a legionarilor, în anul 1948. E Zi Naţională!
 
sursa: mediafax.ro via stiripesurse.ro

 



Stiri INTERNE - MAI 2021
 
Catedrala Naţională: Pictura altarului va fi gata în această vară
La Catedrala Naţională a fost încheiată pictura în mozaic la hemiciclul Altarului. În prezent, se lucrează la montajul pieselor de mozaic de pe spatele catapetesmei. „Am terminat lucrările la hemiciclul Altarului, iar săptămâna viitoare va începe demontarea schelelor. Acum se lucrează pe spatele catapetesmei la montajul ultimelor piese ale mozaicului. S-au montat deja sfinții ierarhi, preoți, diaconi și urmează «Cina cea de Taină», «Spălarea picioarelor» și «Cina de la Emaus»”. „Apoi, în partea de jos, vor mai fi montate decoruri și ornamente. În absida dreaptă au fost montate schelele și au început tencuielile. În atelier lucrăm la ultimele detalii la scenele de pe spatele catapetesmei și ne concentrăm în această perioadă să terminăm lucrările la Altar până în vară”, a declarat pentru Ziarul Lumina pictorul Daniel Codrescu. Sursa știrii și datele necesare sprijinirii picturii: basilica
 
Emisiunea filatelica „Doamnele Voievozilor români”
Doamnele Mara – soția lui Mircea cel Bătrân, Chiajna  – soția lui Mircea Ciobanul, Elina – soția lui Matei Basarab, Maria Voichița – soția Sfântului Ştefan cel Mare sunt reprezentate pe o emisiune filatelică care a fost lansată vineri de Romfilatelia. O parte din imaginile utilizate pentru colecţia de timbre provin de la trei biserici importante din Patriarhia Română. Chipul Doamnei Mara s-a păstrat în pictura votivă de la Schitul Brădet, din județul Argeș. Imaginea Doamnei Chiajna provine de la Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche, iar reprezentarea doamnei Maria Voichița a fost preluată de pe Dvera Răstignirii, care datează din 1500 și se află la Muzeul Mănăstirii Putna. Reprezentarea doamnei Elina provine într-o carte apărută în vremea domniei lui Matei Basarab (un Liturghier scris în Ţara Românească de grămăticul Radu, 1653–1654), mărturie a dezvoltării culturii, la care a contribuit și doamna Elina. Emisiunea intitulată „Doamnele Voievozilor români” omagiază soţiile domnitorilor români care,  „deși mai puțin cunoscute decât ei, atât contemporanilor, cât și posterității, au avut însemnătatea lor în viața acestor domni și, uneori, în viața țării”. Romfilatelia mulţumeşte Bibliotecii Academiei Române, Arhiepiscopului Calinic al Argeșului și Muscelului, Mănăstirii Putna, Bisericii Sfântul Anton – Curtea Veche din București și domnului dr. Sorin Iftimi, de la Muzeul de Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Național Muzeal „Moldova” Iași, pentru sprijinul oferit la realizarea emisiunii de mărci poștale. - basilica
 
Un an de la plecarea la Domnul a IPS Pimen
Joi, 20 mai, s-a împlinit un an de la mutarea la Domnul a Părintelui Arhiepiscop Pimen al Sucevei și Rădăuților. Patriarhul României l-a numit „Părinte al Bucovinei şi prieten al Sfinţilor Putneni”, subliniind că proclamarea canonizării Sf. Ier. Iacob Putneanul şi a Sf. Cuv. Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei a fost „o încununare a lucrării sale de părinte spiritual al Bucovinei”. În data de 20 mai 2020, pleca la Domnul Părintele Arhiepiscop Pimen, unul dintre cei mai îndrăgiți ierarhi români, care a spus cândva: „Pentru asta am devenit preot. Să învăţ a muri în fiecare zi. Ne pregătim în fiecare zi de marea întâlnire cu El”. Ierarhul a fost pomenit joi, când s-a împlinit un an de la mutarea la cele veșnice, la Centrul Eparhial Suceava și la Mănăstirea Sihăstria Putnei. Cu acest prilej, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a lansat un album omagial dedicat fostului păstor. Înaltpreasfințitul Părinte Pimen s-a născut în 25 august 1929 la Greabănu, în județul Buzău, primind numele de Vasile. A fost hirotonit ieromonah în anul 1957. În perioada 10 octombrie 1976 – 1 ianuarie 1977 a urmat cursurile de limba germană la Universita­tea din Köln. Bun slujitor şi gospodar, a fost numit iconom şi apoi stareţ al mănăstirii Putna (1957-1961). De la 1 februarie 1978 a slujit la Reprezentanţa Patriarhiei Române din Ierusalim. Între anii 1979 şi 1982 a fost exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. La recomandarea Arhiepiscopului şi Mitropo­litului Moldovei, Teoctist Arăpaşu, pe 10 ianuarie 1982 a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu titlul de Sucevea­nul şi hirotonit în 24 iunie 1982. În urma reînfiinţării Arhiepiscopiei Sucevei, în 24 ianuarie 1991 a fost ales Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi întronizat la Suceava în data de 3 martie 1991. La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, ierarhul a primit privilegiul ca o stradă din Suceava să îi poarte numele. - basilica
 
Ziua Bujorului Românesc: Simbolul veteranilor Armatei Române ar putea deveni floarea națională
Ziua Bujorului Românesc este marcată anual în 15 mai de Comunitatea Bujorul Românesc. Specialiștii aduc argumente substanțiale pentru ca bujorul, simbolul veteranilor Armatei Române, să devină floare națională. În acest sens, există o propunere încă din 2013, din partea unui grup de profesori și cercetători ai Facultății de Horticultură de la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) din Bucureşti. Propunerea conf. univ. dr. Florin Toma, argumentată printr-un studiu de 110 pagini, a fost ca bujorul să fie proclamat oficial floarea naţională a României. Comunitatea Bujorul Românesc (The Romanian Peony), înființată în mai 2015 de Cristina Turnagiu Dragna și Andreea Tănăsescu (creatoarea proiectului „La Blouse Roumaine”), susține propunerea specialiștilor. La inițiativa comunității, Ziua Bujorului Românesc este marcată anual printr-o campanie care promovează floarea ca element reprezentativ pentru cultura și tradiția românilor. Bujorul românesc a fost adoptat de Asociația CAMARAZII ca simbol la evenimentele care comemorează eroismul ostașilor Armatei Române. Organizația a înregistrat floarea ca marcă figurativă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și speră ca tot mai multe persoane să o poarte la rever în semn de respect pentru  ostașii români din toate timpurile. Bujorii au o rezervaţie naturală dedicată în Pădurea Troianu din județul Teleorman, arie naturală protejată de interes naţional, al cărei scop este conservarea florei sălbatice şi protejarea speciei de bujor românesc. În Transilvania, bujorul este protejat în Rezervația Zau de Cîmpie din județul Mureș. - basilica
 
Mănăstirea Frăsinei: A fost sfinţită o nouă raclă pentru moaştele Sf. Calinic
Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului a sfinţit sâmbătă o raclă nouă în care au fost aşezate moaştele Sfântului Calinic, aflate în patrimoniul mănăstirii Frăsinei (prin darul Patriarhului Iustinian Marina). Slujba a fost oficiată în faţa pietrei de legământ așezată de ctitorul aşezământului monahal, în anul 1867, prin care interzicea accesul femeilor în mănăstire. Ierarhul a evidenţiat activitatea culturală şi administrativă a Sfântul Calinic de la Cernica desfăşurată în Oltenia. „Pe cheltuiala sa a întemeiat o tipografie la Râmnic, în care a tipărit numeroase cărţi de învăţătură şi de rugăciune, a ctitorit mănăstiri, Centrul eparhial şi Catedrala Arhiepiscopală de la Râmnic, a reorganizat seminarul şi a înfiinţat o serie de şcoli”, a spus ierarhul la hramul Catedralei Arhiepiscopale din Râmnicu-Vâlcea. Arhiepiscopul Râmnicului le-a vorbit celor care au participat la sărbătoare despre viața duhovnicească a ocrotitorului eparhiei. „Deseori, își prelungea postul timp de patruzeci de zile. De-a lungul întregii sale vieți ca monah nu a mâncat niciodată carne și începând cu anul 1820 s-a abținut chiar de la pește, consumând doar legume. Toți călugării bătrâni și tineri îl admirau și-l iubeau cu inimă curată pentru că era smerit cu adevărat, fără prefacere, fără ură și viclenie, supunându-se tuturor. „Viața Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica ne arată harismele specifice acestui stareț sfânt: darul rugăciunii inimii, având faima de călăuzitor al rugăciunii inimii, darul de a conduce obști numeroase, dar și pe cea a facerii de minuni chiar din timpul vieții sale”, a încheiat Înaltpreasfinția Sa. - basilica
 
Linkuri la știri:
 
Cum sprijinim femeile în criză de sarcină - Basilica
De la mamă la mamă – grup suport pentru mame de îngeri și copii speciali - Doxologia


Stiri EXERNE - Mai 2021
 
GRECIA: Părintele Dionisie Ignat a fost pomenit de ucenici la mormântul său din Sfântul Munte

Marți, 11 mai 2021, s-au împlinit 17 ani de când a trecut la cele veșnice Ieroschimonahul Dionisie Ignat, starețul Chiliei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Colciu din Athos. Marele duhovnic athonit a fost pomenit de ucenici marți după-amiază la mormântul său de la Colciu. Slujba a fost oficiată de Ieromonahul Dionisie, actualul stareț al Chiliei „Sf. Gheorghe” – Colciu, împreună cu Ieromonahii Ignatie (starețul Chiliei „Sf. Ipatie”) și Timotei (starețul Chiliei „Sf. Procopie”). Împreună cu stareții s-au rugat monahii celor trei chilii, mulți dintre ei ucenici ai Părintelui Dionisie Ignat. Prețuit de călugări și pelerini din toată lumea, Părintele Dionisie s-a remarcat în cei 78 de ani de viețuire monahală în Sfântul Munte Athos, ca un mare sihastru, duhovnic al multor părinți athoniți, stareți, ieromonahi, pustnici, monahi și pelerini. Era recunoscut ca un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus. La el se spovedea și Părintele Iosif Vatopedinul, ucenicul Sfântului Iosif Isihastul. Părintele Dionisie avea strânse legături duhovnicești și cu Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Ieroschimonahul Ioan Guțu și cu Arhimandritul Petroniu Tănase, starețul Schitului românesc Prodromu. Între cei care au primit sfaturi de la Părintele Dionisie Ignat se numără și moștenitorul coroanei britanice, Prințul Charles, care a participat la înmormântarea duhovnicului.

Părintele Dionisie odihnea și pe cei evlavioși, și pe cei lipsiți de evlavie. Cuvântul lui era întotdeauna plin de har. Nu voi uita când, acum puțin timp, a venit aici un grup de închinători între care era și un om foarte dur și egoist. Însă numai ce s-a apropiat de Părintele Dionisie și (părintele – n.n.) i-a spus câteva cuvinte, că îndată inima lui s-a despietrit și a început pentru prima dată în viața lui să plângă!

Și după cum cunoaștem din teologia patristică, când omul este într-adevăr plin de har, cuvântul care izvorăște din gura lui este înveșmântat cu harul lui Dumnezeu. Acest har al cuvântului izvorât creează celui care ascultă o dispoziție (sufletească – n.n.) de primire a cuvântului.

– Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, în cuvântul rostit la înmormântarea părintelui Dionisie Ignat. - basilica

 
ITALIA: PS Atanasie de Bogdania despre mănăstirile românești din Occident

La simpozionul internațional despre monahismul ortodox, PS Atanasie de Bogdania a prezentat specificul și vocația monahismului românesc în Occident. PS Atanasie a prezentat mănăstirile românești din diaspora și a spus că în cea mai mare parte, acestea sunt înființate după anul 2000. „În continuare multe dintre ele sunt obști în formare, cu multe lipsuri”, a precizat ierarhul oferind exemplu obștea monahală din Portugalia. „În anumite privințe este mult mai greu ca în România. Dar când apar primele roade, oboseala devine odihnă”. El a mai spus că necesitatea deschiderii mănăstirilor în Occident a fost imperativă și a semnalat că în absolut toate eparhiile din diaspora română există obști monahale. „Ne putem întreba dacă Biserica poate exista fără mănăstiri… Da, poate, și a și existat, însă lipsa acestora este un simptom foarte îngrijorător. Ea arată degradarea per ansamblu a societății creștine. Biserica Ortodoxă Rusă a trecut prin această mare tragedie când absolut toate mănăstirile ei au fost lichidate în primii ani de după revoluția bolșevică. Biserica, deși prigonită, a continuat însă să trăiască în chip ascuns … și a supraviețuit. Iar odată cu oferirea posibilităților de exprimare a libertății religioase s-a văzut în primul rând chiar setea de redeschidere a mănăstirilor”. „Astăzi toate mănăstirile ortodoxe din Occident sunt, prin excelență, misionare”, a insistat PS Atanasie de Bogdania. Arhiereul vicar Atanasie de Bogdania a menționat că în Episcopia Italiei există în prezent 8 așezăminte monahale. Prima mănăstire ortodoxă românească în Italia a luat naștere în anul 2007 în orașul Mirabella Eclano, la 80 de km de Napoli. Cea mai nouă mănăstire din eparhie a fost înființată chiar în primăvara anului 2021 și se află în localitatea San Antonio Tortal – Trichiana, în apropiere de frontiera cu Austria. „Nădejdea noastră rămâne ca mănăstirile să-și păstreze lumina și harisma de a propovădui și a mărturisi credința dreptslăvitoare, pentru că odată cu pierderea lor intră în declin întreaga Biserică Ortodoxă”, a spus ierarhul la finalul intervenției. Simpozionul internațional „Forme de organizare și funcționare a monahismului ortodox: tradiție bimilenară și provocări contemporane” s-a încheiat miercuri. Actele simpozionului vor fi publicate la Editura Basilica, în seria Studia Canonica. - Basilica

SUA: Un preot catolic îndeamnă: „Păstori ai Bisericii: uniți-vă, apărați-vă turma! Aceasta este misiunea voastră!”

Preotul care a zguduit Biserica Catolică americană toamna trecută, când a avertizat: „Nu poți fi și Catolic și Democrat”, a provocat o nouă furtună vorbind deschis și curajos despre vaccinurile anti-COVID și arătând cu degetul apostazia episcopilor catolici.  Episcopii americani ar fi trebuit „să dea dovadă de o prisosință de curaj, nu de o prisosință de lașitate”, a spus părintele James Altman, într-un interviu acordat LifeSiteNews. Altman, care este preot în dioceza din La Crosse, Wisconsin, a fost luat în vizor de toată presa americană pentru că și-a avertizat enoriașii că injecția COVID-19, practic, „NU este un vaccin”, ci mai curând „un experiment cu o substanță ce provoacă schimbări genetice, modificându-vă trupul – Templul Duhului Sfânt”. Părintele Altman a fost pus la zid și pentru ceea ce detractorii săi au numit nerespectarea regulilor de întrunire și a obligativității măștii în timpul slujbelor din parohie. Altman a explicat că scopul său este doar să îi determine pe enoriași să rămână credincioși în fața a ceea ce se întâmplă în lume, subliniind că, în țări precum Irlanda sau Canada, cei care se împotrivesc restricțiilor încercând să trăiască conform credinței lor sunt arestați. „Păstori ai Bisericii, episcopi ai Bisericii: uniți-vă, apărați-i pe credincioși. Aceasta este misiunea voastră.” „Atunci când toate acestea au început, episcopii Bisericii au ratat o excelentă ocazie de a se ridica și a-și îndeplini misiunea”, a observat părintele. Părintele Altman l-a criticat pe președintele Biden pentru că le-a spus americanilor că este datoria lor patriotică de a se vaccina.

În acest context, Altman s-a adresat episcopilor zicând: „Cum îndrăzniți voi, păstori ai Bisericii, să îndemnați oamenii să folosească Templul Sfântului Duh… într-un experiment despre care știți că este o manipulare genetică? Cum îndrăznește orice păstor al Bisericii să vă îndemne să vă inoculați un experiment care vă manipulează genele? Este ceva împotriva lui Dumnezeu.” Biden „nu este mai catolic decât Dalai Lama”, a spus părintele Altman, „și rușine oricărui păstor al Bisericii care îndrăznește să îi dea acestui individ Sfânta Împărtășanie”. Preotul din Wisconsin a declarat că Biden este un apostat și că prelații care aprobă acordarea Sfintei Împărtășanii lui Biden sunt în situația de a apostazia: „Nu îi dai unui apostat Sfânta Împărtășanie”. Părintele Altman i-a atacat apoi pe episcopii germani, care încearcă să normalizeze homosexualitatea și divorțul în interiorul Bisericii, și pe papa Francisc. „Spune oare episcopul Romei: «Auziți, voi nu vă meritați tichiuțele roșii. Nu vă meritați tichiuțele purpurii. Sunteți răul. Sunteți apostați de la adevărul imuabil»?” Restricțiile COVID „ne distrug umanitatea”, a adăugat părintele. „Ne distrugem relația cu alți oameni făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” „Sacrilegiul a ceea ce s-a întâmplat în ultimul an – sacrilegiul pe care îl promovează acum Fauci, dubla mascare – este condamnabil la cele mai arzătoare vâlvătăi ale iadului”, a spus Altman. „Și nu glumesc.” Într-un mesaj adresat cititorilor LifeSiteNews, părintele Altman a spus: „Stați aproape de Sfânta Împărtășanie! Fără ea, sunteți lipsiți de viață. Ea este cea care ne susține. Și de aceea este atât de diavolesc din partea oricărui păstor să refuze accesul oamenilor la ea.” - Activenews

FINLANDA: Promovarea mesajelor biblice pe rețele de socializare se pedepsește 

Päivi Räsänen, fost ministru de Interne, riscă doi ani de închisoare pentru că s-a pronunțat împotriva căsătoriei între persoanele de același sex. În anul 2004, Päivi Räsänen, medic de profesie și mamă a cinci copii, și-a exprimat punctul de vedere cu privire la legalizarea căsătoriilor între persoanele de aelașii sex, citând un verset din biblie, motiv pentru care, recent, a fost pusă sub acuzare și riscă să primească o condamnare de până la doi ani, cu executare, notează Ziarul Național. „Nu pot accepta că exprimarea convingerilor mele religioase ar putea însemna închisoare. Nu mă consider vinovată pentru amenințarea, calomnierea sau insultarea cuiva. Afirmațiile mele s-au bazat pe învățăturile Bibliei despre căsătorie și sexualitate. Îmi voi apăra dreptul de a-mi mărturisi credința, astfel încât nimeni altcineva să nu fie privat de dreptul său la libertatea religioasă și de exprimare. Mențin punctul de vedere că exprimările mele sunt legale și nu ar trebui cenzurate. Nu îmi voi retracta punctul de vedere. Nu voi fi intimidată să-mi ascund credința! Cu cât creștinii păstrează tăcerea pe teme controversate, cu atât spațiul pentru libertatea de exprimare devine mai restrâns”, a declarat Räsänen. Päivi Räsänen se face vinovată de trei capete de acuzare, toate cu referire la atacarea drepturilor comunității LGBT, a anunțat procurorul general. Asta, în timp ce, „Libertatea de exprimare este una dintre pietrele de temelie ale democrației. Decizia procurorul general de a aduce aceste acuzații împotriva dr. Räsänen creează o cultură a fricii și a cenzurii. Este îngrijorător că astfel de cazuri devin prea frecvente în toată Europa. Dacă funcționarii publici dedicați, precum Päivi Räsänen, sunt acuzați penal pentru exprimarea convingerilor lor profunde, acest lucru creează un efect îngrozitor pentru dreptul tuturor de a se exprima liber”, precizează Paul Coleman, directorul executiv al Alliance Defending Freedom International. Räsänen este, de asemenea, membru al Parlamentului Finlandez din anul 1995 și, totodată, a ocupat funcția de președinte al Partidului Creștin Democrat și de cel al Ministerului de Interne al Finlandei. 

ITALIA: Peste o sută de mii de copii români au fost botezați în Italia de la întronizarea primului episcop

Cea mai mare comunitate de români din afara României se află în Italia. Prima parohie românească a apărut în peninsulă în 1940, dar abia din 08 mai 2008 românii ortodocși din Italia au avut propriul episcop, în persoana Preasfințitului Părinte Siluan. La aniversarea PS Siluan, Arhiereul vicar Atanasie de Bogdania a făcut o retrospectivă a activității episcopiei în cei 13 ani. La momentul actual, funcționează acolo 292 de parohii, 5 mănăstiri, 2 schituri, 1 așezământ monahal și 132 de filii ale românilor ortodocși – comunități înființate cu multă trudă, mai ales în ce privește locul de rugăciune, foarte multe dintre ele găzduite în lăcașe de cult catolice.

În mesajul său aniversar, PS Atanasie a subliniat că 17.000 de familii de români au fost binecuvântate prin Taina Cununiei și peste 100.000 de copii au fost încreștinați în această perioadă. (basilica)

 

Linkuri la știri:

Analiză LifeSiteNews: Numărul anual total al deceselor nu a crescut, cum poate fi numită aceasta o pandemie? - Activenews

Comisia Europeană despre vaccinuri și Certificatul UE COVID-19: "Nu dispunem încă de dovezi științifice complete despre efectele vaccinării" - Activenews

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Mironositele, icoana a femeilor credincioase

 

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea - Ziarul Lumina

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor), Marcu 15, 43-47

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. 

Cei care vorbesc despre femeile mironosițe trebuie să amintească în primul rând de Maica Domnului, în jurul căreia gravitează aceste „ucenițe ale Domnului”.

Irmosul Cântării a 9-a din ­Canonul Învierii, care este și Axionul praznicului Învierii, ne revelează că Maica Domnului, în lumina Învierii lui Hristos, a devenit noul Ierusalim, Sionul mângâierii și al bucuriei noastre.

Există o tradiție dezvoltată apoi în „Viața Maicii Domnului”, scrisă de Sfântul Simeon Metafrastul: „După înfășurarea cu giulgiu, ungerea cu smirnă și după îngroparea frumoasă, după ce Iosif și Nicodim s-au retras, numai Maica a rămas singură la mormânt, contemplându-l și așteptând neadormită, spre deosebire de celelalte Marii - femeile mironosițe, care făceau drum dus-întors între mormânt și ucenicii ascunși de frica iudeilor. [...] Șezând necontenit, cu afecțiune maternă aprinsă, stând trează cu duh fierbinte, Maica Domnului a văzut toate exact așa cum au fost: cutremurul, pogorârea dintr-odată a îngerului, rostogolirea pietrei, amorțirea străjerilor și trezirea lor din nou, oarecum și întoarcerea unora dintre ei în cetate. Nu s-a lepădat câtuși de puțin de mormânt până ce n-a văzut viața cea purtătoare de Înviere. Ea este martora cea dintâi văzătoare a strălucirii Fiului”.

Părinții și scriitorii bisericești ai primelor veacuri arată că Maica Domnului se află în centrul evenimentelor legate de Învierea Domnului: Origen (arată că această tradiție exista deja în secolul al II-lea), Tațian Asirianul (arată că Maica Domnului L-a văzut pe Hristos înviat chiar în ziua Învierii), Sf. Grigorie de Nyssa,
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Chiril al Ierusalimului confirmă tradiția potrivit căreia Maica Domnului este în centrul evenimentelor de după Înviere. Mai târziu (după secolul al IX-lea), Mitropolitul Gheorghe al Nicomidiei, într-o omilie, reia tradiția despre pre­zența Sfintei Fecioare la mormântul Domnului, „înaintea sosirii celorlalte femei”, ea fiind primul martor al Învierii Domnului (Sf. Gheorghe al Nicomidiei, ­Cuvântul 8 și 9). 

Maica Domnului, prima care a aflat de Înviere

Sfânta Predanie a Bisericii dă mărturie că Mântuitorul Hristos Cel Înviat S-a arătat mai întâi Preacuratei Maicii Sale, Sfânta Fecioară Maria. Deci, în timp ce femeile mironosițe „Îl căutau pe Iisus printre cei morți”, Preacurata Maică a Domnului primise vestea de la Arhanghelul Gavriil: „De îndată ce a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu grăbind către mormânt - el, care odinioară îi grăise: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu» [Luca 1, 30] -, se grăbește să coboare și în acea zi ca să-i grăiască din nou aceleași cuvinte celei de-a pururea Fecioară, vestindu-i învierea din morți a Celui Născut din ea fără de sămânță, să ridice piatra și să arate mormântul gol și giulgiul, întărind astfel, pentru ea, vestea cea bună” (Sf. Grigorie Palama, Cuvânt despre Înviere și despre mironosițe).

Tot de la Sfântul Grigorie Palama aflăm că „după ce Maria cea pururea Fecioară a venit cea dintâi la mormânt și ea cea dintâi a primit vestea Învierii Lui, multe au fost cele care au venit (celelalte femei mironosițe) și au văzut piatra rostogolită, i-au auzit pe îngeri și, întorcându-se după ce priviseră și ascultaseră, s-au despărțit. [...] Mironosițele erau multe, iar ele nu au venit la mormânt o singură dată, ci în două sau trei rânduri, mai multe împreună, nu aceleași de fiecare dată, însă toate de dimineață. Așadar, n-au venit toate la același ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit și a rămas mai mult. Deci fiecare dintre evan­gheliști, spunând că n-au venit împreună decât o singură dată, trece sub tăcere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolaltă spusele tuturor evanghe­liștilor, după cum v-am arătat la început, Maica Domnului este aceea care a venit mai întâi dintre toate la mormântul Fiului și Dumnezeului ei, luând-o înaintea Mariei Magdalena”.

Așa cum am văzut mai sus, Sfânta Tradiție a Părinților și scriitorilor bisericești ne dezvăluie clar că Maica Domnului nu L-a părăsit nici o clipă pe Fiul ei după răstignire şi până la slăvita Sa înviere și înălțare. Acest adevăr este confirmat și de Sinaxarul Duminicii Învierii: „Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care ... ședea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic evangheliștii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”.

Acest adevăr este mărturisit în Cântarea a 9-a a Canonului Sfintei Învieri în care Maica Domnului este lăudată și binecuvântată prin cuvintele prorocului Isaia ca „noul Ierusalim” și „Sionul” cel tainic și plin de lumină peste care slava Domnului a răsărit.
A doua parte a troparului se adresează direct Maicii Domnului astfel: „Iar tu, Curată, de Dumnezeu-Născătoare, veselește-te, întru învierea Celui Născut al tău”. Axionul Învierii preia cântarea a 9-a din canon, subliniind momentul comunicării veștii despre ­Învierea Fiului ei: „Îngerul a strigat celei pline de har, curată ­Fecioară, bucură-te: că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt”.

Femeile mironosițe, ucenițele Domnului, însoțitoare ale Preacuratei Maici

Sfinții Evangheliști vorbesc despre venirea femeilor miro­nosițe la mormântul Mântuitorului în ziua întâi a săptămâniidupă sâmbătăcând se luminafoarte de dimineațăfiind încă întuneric, adică în ceasul din preajma zorilor, când se îngemănează lumina cu întunericul. Sfântul Grigorie Palama ne spune că Maica Domnului este aceea care a venit mai întâi dintre toate la mormântul Fiului și Dumnezeului ei, luând-o înaintea Mariei Magdalena. Maica Domnului a fost martoră la cele relatate de Sfântul Evanghelist Matei: „Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” (Matei 28, 1-4).

Preasfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu s-a întors însoțită de celelalte femei: „Iar Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucurați-vă” (Matei 28, 9). Femeile mironosițe, în jurul Maicii Domnului, sunt primele „ucenițe” care vestesc Sfinților Apostoli Învierea Mântuitorului. Prin credința, curajul și jertfelnicia lor ele au devenit mărturisitoare, ucenițe ale Domnului și acest lucru se vădește prin fidelitatea lor față de Învățătorul, o fidelitate care merge nu numai până la moarte, ci și dincolo de moarte. Mulți au mers după Iisus atâta vreme cât El le apărea drept un făcător de minuni, ca nimeni altul. Mulți erau gata să-i devină ucenici, atâta vreme cât El era personalitatea cea mai populară și a cărei faimă trecea chiar dincolo de hotarele Țării Sfinte. Femeile mironosițe l-au căutat pe Mântuitorul chiar și atunci când nu-L știau decât ca pe „Răstignitul lepădat, batjocorit și disprețuit de toți, mort pe crucea infamă a făcătorilor de rele”. Sunt prezente la punerea Lui în mormânt, în graba dinaintea sâmbetei și socotind că trupului Lui pus în mormânt nu I s-au făcut toate cele cuvenite și mai ales tot ceea ce le poruncea dragostea lor nemărginită, îndată după Sabat pregătesc miresmele cele cuvenite și vin la mormântul lui Iisus. Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi, și Salomeea au cumpărat aromate sau miresme ca să ungă trupul Mântuitorului după tradiția iudeilor. Nu știau prea bine cum vor împlini ceea ce doreau, ce vor spune și ce vor face în fața străjerilor de la mormânt, cum vor putea să dea la o parte piatra de la ușa mormântului. Astfel ele devin „ucenițele Domnului”. Ele au fost mai curajoase decât ucenicii lui Hristos. În bezna neagră a nopții, atunci când L-au prins pe Domnul Hristos, atunci când Iuda L-a trădat, atunci când L-au dus pe Golgota, mironosițele, împreună cu Maica Domnului, au stat aproape de Crucea Sa. Nu s-au temut de nimeni. Credința lor era mai puternică decât credința bărbaților, de aceea Domnul înviat S-a arătat mai întâi mironosițelor (Marcu 16, 1).

Femeile mironosițe sunt miresele Mirelui ceresc și icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credința, curajul și jertfelnicia lor au devenit mucenițe, mărturisind pe Hristos Cel răstignit și înviat. De aceea, Duminica mironosițelor este pentru Biserica noastră duminica „ucenițelor” și, alături de Buna Vestire, este o sărbătoare creștină a femeii care este chemată să-L caute și să-L afle pe Iisus Cel răstignit și înviat.„



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Pazirea de cartile care aduc invataturi mincinoase
 

Sf. Ignatie Briancianinov: 

„Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii”. (Sf. Ignatie Briancianinov) [1]

Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi.

Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atuncirugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3:19).

«Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea, legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate» (Romani 8:7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până ce va lua sfârşit, «când pământul şi lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, vor arde» (II Petru 3:10).

Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului. Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună-vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei (bineplăcuţii) au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până în amănuntele cele mai subţiri. Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.

Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Orişicine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?

Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă-socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mâhni, prietene, pentru preîntâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul că îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucrurile bune de mâncat se află otravă multă? Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă«Va fi o vreme», a prorocit Apostolul Pavel, «când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca» (II Timotei 4:3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni. Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nicio născocire, de la nicio înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Timotei 3:13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfânta Biserică. Amin.

 

[1] Frag. din Experiențe ascetice, Ed. Sophia, București, 2008, pp. 93-95.

Sursa: Revista Atitudini



Cursul de Supravietuire Ortodoxa de Parintele SERAFIM ROSE
 
Constantinescu Constantin, prefață la cartea părintelui Serafim Rose, Cursul de Supraviețuire Ortodoxă, 2021

 „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” își are originea în vara anului 1975, atunci când părintele Serafim Rose a decis să țină pentru un grup de tineri convertiți o serie de prelegeri despre civilizația occidentală dintr-o perspectivă ortodoxă.

Obiectivul explicit al cursului era cel de a le oferi studenților o viziune aparte asupra istoriei apusene, pentru ca ei să poată înțelege felul în care s-a dezvoltat mentalitatea modernă, să poată sesiza legăturile de idei între fenomene istorice și culturale foarte variate în aparență, să deceleze rădăcinile teologice și filosofice ale manifestărilor contemporane, să poată privi întreaga istorie a occidentului ca pe o cădere neîntreruptă din Ortodoxie.

Din foarte multe puncte de vedere părintele Serafim Rose a reușit în această lucrare un adevărat tur de forță. De la multitudinea de curente și idei filosofice analizate până la varietatea fenomenelor discutate, cursul fascinează cititorul. Dincolo însă de periplul cultural remarcabil, ceea ce dă greutate acestei întreprinderi și o face să fie singulară este recontextualizarea istoriei din perspectivă ortodoxă.

Practic, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” este singura carte de istorie a ideilor apusene în care istoria este povestită din punctul de vedere al Tradiției. Chiar dacă părintele Serafim Rose utilizează aproape exclusiv surse apusene pentru a-și argumenta teza, el are grijă de fiecare dată să intervină prin comentarii și analize lapidare, dar esențiale, pentru a fixa un cadru narativ de interpretare unic. În felul acesta, cititorul nu este abandonat nicio clipă și nu are nicio șansă de a rata teza cărții: apostazia Occidentului, manifestată sub forma chiliasmului și nihilismului. Mai mult, din noianul și varietatea de idei discutate, cititorul poate să deprindă o idee unitară.

Departe de a-l deconcerta și nedumeri, de a-l pune în fața unor fenomene ininteligibile, de a-l aiuri cu detalii și curente incomprehensibile, părintele Serafim Rose reușește să lumineze o poveste densă și să fixeze o imagine plină de înțeles. Istoria – și aici vorbim nu doar de istoria politică, ci și de ce cea culturală sau spirituală – capătă astfel sens, iar evenimentele se deslușesc unul pe celălalt, devenind zalele dintr-un mare lanț al căderii.

Forța explicativă a „Cursului” nu se rezumă, de altfel, doar la trecut, ci este legată de o eshatologie creștină, de o anumită finalitate a istoriei, pe care părintele Serarfim Rose o subliniază dintr-o perspectivă patristrică. Din acest punct de vedere, el arată că viziunea unui sfârșit al istoriei dominat de prezența Antihristului nu reprezintă nicidecum un monopol tradițional, ci a fost  o preocupare de seamă a unor gânditori altfel foarte diferiți, precum Henry Miller sau Donoso Cortes, pentru a cita doar două nume. Așadar, așteptarea chiliastă nu este doar apanajul sectelor milenariste, fiind mai degrabă, în opinia părintelui, constanta istoriei apusene, manifestată sub forme variate care merg de la ascetismul extrem al unor secte până la consumerismul contemporan fără inhibiții.

În pofida numelui, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” nu își propune să ofere niște tehnici concrete de supraviețuire, ci o viziune autentică și reală asupra lumii alături de mijloacele duhovnicești și intelectuale prin care ortodoxul zilelor noastre să poată distinge apostazia. Pe urmele unor cuvioși și sfinți, părintele Serafim anticipa în pragul Apocalipsei o mare înșelare, la care această istorie ar putea servi drept antidot.

În altă ordine de idei, în biografia consacrată părintelui Serafim Rose, ieromonahul Damaschin aprecia în capitolul dedicat „Cursului de Supraviețuire” că impactul cel mai de seamă al acestei lucrări va avea loc în momentul tipăririi, atunci când publicul larg se va întâlni cu acest efort monumental. Din nefericire, apariția volumului s-a tot amânat și iar s-a amânat din motive asupra cărora nu putem decât specula, publicul fiind văduvit astfel de o carte esențială pentru înțelegerea istoriei și a lumii, dar și a gândirii părintelui Serafim Rose. De altfel, o bună parte din creația ieromonahului de la Platina, în special cea dedicată vieților sfinților, poate cea mai importantă ca pondere ( „Vita Patrum”, „Sfinții Catacombelor Rusiei”, „Tebaida Nordului”), este foarte greu de găsit în zilele noastre, cărțile sale devenind nestemate bibliofile, atât prin raritate cât și prin calitatea ieșită din comun a tipăriturii.

În fine, revenind la cartea prezentă, cursul a circulat până acum doar într-o versiune audio parțială și nu demult a apărut transcrierea sa în engleză. Versiunea pe care publicul român o are acum în față reprezintă, așadar, o traducere a cursului transcris în engleză. Din acest punct de vedere, „Cursul” are o puternică notă de oralitate, care pe alocuri îl poate descumpăni pe cititor. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că Părintele Serafim Rose își propusese să revizuiască și să șlefuiască notele de curs astfel încât să publice o versiune cât mai îngrijită și închegată, însă din păcate acesta a rămas doar un deziderat. Totuși, chiar și cu aceste neajunsuri tehnice, în fond neglijabile, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” rămâne o lectură de neocolit pentru cine dorește să înțeleagă istoria și dimensiunea înșelării moderne.

În traducerea acestei cărți m-am folosit de fragmentele deja traduse din „Demonii” de F.M. Dostoieveski, traducere din limba rusă de Nicolae Gane, Editura Polirom, 2007, „Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor” de Ier. Searfim Rose, traducere din limba engleză de Pr. Constantin Făgețan, Editura Sophia 2011, „Povestire despre Antichrist” de Vladimir Soloviov, traducere de Dana Cojocaru, Editura Humanitas 2005.

KARAMAZOV.RO
Cartea Părintelui Serafim Rose

După cum am anunțat în prealabil, am încheiat traducerea Cursului de Supraviețuire Ortodoxă de Părintele Serafim Rose. Între timp, cartea a fost paginată și trimisă la tipografie, unde vor fi trase 1250 de exemplare care vor fi distribuite gratuit către parohii, mănăstiri, entuziaști și doritori.

Cei care vor să sprijine acest efort pot face o donație în contul IBAN RO17BRDE410SV03769864100, deschis la BRD sucursala Știrbei pe numele Nicolae Ganea și/sau îl pot pomeni în rugăciuni pe Nicolae cu tot neamul lui.

Nu se fac livrări în țară din motive logistice, așa că doritorii vor trebui să găsească o soluție de a ridica volumul din București. Mă puteți contacta pe mail pentru detalii. Cartea va ieși din tipografie după Paște, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cursul poate fi descărcat gratuit de pe blogul meu există un buton cu poză în stânga sau pur și simplu accesând linkul de pe karamazov.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Spicuiri din Scrisorile pastoralele adresate la Sfintele Pasti 2021 - mangaiere și intarire la vremi de restriste
 
„Hristos a înviat!
Cu mult dor am așteptat această noapte plină de lumină. Ne-am dorit mult să nu mai trăim experiența anului trecut, ci să fim împreună, în biserici, la acest „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”. Cât de dureroasă este despărțirea! Cât de grea este depărtarea! Câtă bucurie aflăm în a fi împreună, mai ales în noaptea Învierii Domnului! În același timp, știm bine că necazurile și încercările n‑au încetat și nu vor înceta să ne asalteze. Suferința și durerea sunt mereu prezente. Constatăm însă o bucurie cu totul aparte care ne cuprinde de Paști. Această bucurie se arată mai ales prin rugăciune și prin mulțumire. Bucuria, rugăciunea și mulțumirea devin stare sufletească în mulți dintre noi. Ea se manifestă printr‑o mai mare deschidere față de semenii noștri, prin mai multă dărnicie, printr‑o inimă mai ușoară. „Bucurați-vă pururea” – ne spune Sfântul Apostol Pavel. De ce să ne bucurăm? Pentru că Hristos a înviat! Ne bucurăm pentru că Hristos a biruit moartea, dușmanul nostru cel mai mare. Prin Învierea lui Hristos, moartea și‑a pierdut din tragismul său. Moartea și mormântul nu mai au ultimul cuvânt. Ele devin trecere – Paște – de la această viață la viața cea veșnică și nepieritoare. (...)
Iubiți frați și surori întru Hristos-Domnul,
În zilele Sfintelor Paști ne bucurăm de lumina Sărbătorii, de prezența celor dragi, de faptul că lumea este, parcă, mai bună. În același timp, știm bine că mulţi semeni de-ai noştri sunt cuprinşi de suferinţă. În spitale sunt mulți bolnavi, în lume există multă tristețe, lipsă de rugăciune și stare de nemulțumire. Multele răni din minți și din suflete completează tabloul unei lumi care suferă sub presiunea propriilor neputințe, orgolii și boli. În fața unei asemenea realităţi, ce avem noi, creștinii, de împlinit? Fiecare, prin cuvânt şi prin faptă, să mărturisească înainte de toate că „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!” Apoi, avem datoria implicării în ocrotirea sănătății sufletești și trupești, atât în viața proprie, cât și în cea a semenilor noștri. Ajutorul și respectul pentru ostenitorii din spitale, sprijinirea celor bolnavi, împlinirea cu onestitate a obligațiilor legate de familie și profesie aduc mult bine societății. Acestea toate pot fi împlinite cu adevărat doar dacă le întemeiem pe credința și bucuria în Învierea Domnului Hristos, dacă viaţa noastră devine rugăciune și dacă avem gând de mulțumire. Bucuria, rugăciunea și mulțumirea sunt întreitul medicament care contribuie în mod real la vindecarea proprie și a lumii. Ele sunt roade ale Duhului Sfânt de care lumea are imensă nevoie pentru a rămâne în echilibru şi pentru a-şi afla sensul. Rog pe Dumnezeu, împreună cu dumneavoastră, să ne dăruiască puterea bucuriei în Înviere, adâncimea rugăciunii celei smerite și mulțumirea cea din inimă! Să nu ne pierdem nădejdea, căci mai mare și mai puternic este Cel ce este cu noi, adică Dumnezeu, decât cei ce sunt vrăjmașii Bisericii, ai Adevărului, ai Neamului. Lumina Învierii să ne cuprindă pe noi și întreaga lume, mărturisind până la marginile pământului că Hristos a înviat!
 
Al vostru împreună frate și Părinte întru Hristos,
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei”
 - Integral la Doxologia
Sinaxarul utreniei este o mărturie vie a tradiției patristice, care a văzut în Maica Domnului primul martor al Învierii, ca una care a fost plină de credinţă şi de bărbăție şi a stat cu multă trezvie lângă mormânt, fără hrană, fără somn, așteptând Învierea Fiului ei. În vremea Pătimirilor Domnului, aşa cum îi prorocise dreptul Simeon, prin sufletul ei a trecut sabia durerii (Lc 2, 35), însă în mijlocul acestei suferințe nedescrise ea nu s-a clătinat în credinţă şi, cu mintea ei curată şi luminată de Sfântul Duh, a putut înțelege prin experiere Taina Crucii şi a Învierii şi fără frică a rămas lângă mormânt pentru a vedea Învierea Mântuitorului. Ei i-au fost încredințate tainele iconomiei mântuirii şi de aceea, stând lângă mormânt, ea a văzut totul: cutremurul, venirea îngerului, rostogolirea pietrei celei mari, amorţirea străjerilor, iar mai apoi Însuși Fiul ei i S-a arătat şi a încredințat-o de Învierea Lui, a umplut-o de lumina Învierii Sale, făcând din Preacurata Sa Maică primul şi cel mai de preţ martor al sculării Sale din morți.
În ultima cântare a canonului Învierii o lăudăm şi o cântăm pe Maica Domnului cu cuvintele prorocului Isaia ca fiind chip al Bisericii„noul Ierusalim” şi „Sionul” cel tainic şi cel plin de lumină peste care slava Domnului a răsărit. De aceea, şi în cea de a doua parte a troparului, ne adresăm direct Preacuratei cu aceste cuvinte: „iar tu, Curată, de Dumnezeu-Născătoare, veseleşte-te, întru învierea Celui Născut al tău”. (...)
Învierea Domnului dă sens vieţii noastreMaica Domnului nu doar ne învaţă acest lucru prin exemplul vieţii ei, dar ne şi ajută să înțelegem şi să trăim această tainică realitate: Fără răstignire, fără omorârea eului egoist, fără curățire de patimi, nu există Înviere! În Biserică avem tot ceea ce ne trebuie ca să trăim veșnic în lumina Învierii, în tainicul Ierusalim, în Sionul desfătării bunătăţilor cerești. Pentru a putea fi veșnic cu Dumnezeu trebuie să încetăm a mai săvârși păcatul şi atunci, plini de curaj, vom înțelege că toate suferințele, necazurile şi încercările lumii acesteia sunt îngăduite de Cel care proniază în chip înțelept viaţa noastră, pentru a ne întoarce prin pocăinţă sinceră la El. Această pedagogie dumnezeiască noi nu o înțelegem pentru că iubim toate cele ale lumii (Iac 4, 4), şi nu pe cele ale Împărăției Cerurilor. De aceea, Mântuitorul nostru ne mai dă şi o ultimă şi negrăită șansă de a nu pierde calea şi ne-o face pe Maica Sa preacurată mama noastră, pedagogul nostru, ajutătoarea şi nădejdea noastră. Spre ea să alergăm cu umilință şi cu căldură cerând mila şi ajutorul ei. Spre ea să ne punem toată nădejdea, crezând cu tărie că, dacă ne vom schimba viețile, dacă ne vom opri de a săvârși păcatul, ea ne va ajuta şi ne va scăpa de toate necazurile lumii acesteia.”

 - Pastorala integrală în format pdf poate fi descărcată de pe siteul mitropoliaardealului.ro.

„Vă privim în seara aceasta binecuvântată și, mai presus de toate, dăm slavă lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta a reîntâlnirii. Nu sunt cuvinte îndeajuns pentru a înfățișa durerea preoților care au slujit Paștile trecute singuri, departe de credincioșii lor. Știm că inimile v-au fost aproape, unele de celelalte, avem încredințarea că toate cele ale Paștelui s-au săvârșit, însă, dincolo de strădaniile noastre, tristețea a părut să-și facă loc în suflet. De aceea, astăzi nu putem să mai lăsăm duhul acesta al tristeții să ne țină înrobiți, ci mai degrabă se cuvine să ne ridicăm glasurile împreună și să mulțumim pentru toate, înțelegând că Dumnezeu, Cel în Treime Slăvit, nu și-a întors fața de la noi, ci ne-a întărit și ne-a dăruit puterea pentru a trece peste această tulburare.
Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenunchiați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască. Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să le adoarmă conștiința. Nu au cercetat însă Adevărul ce a rămas mereu lângă ei, ce le-a străjuit cu bunătate fiecare clipă a vieții, iar neadevărul înveșmântat în haină sclipitoare a cunoașterii a rodit, precum buruienile în jurul spicului de grâu, astfel că taina mântuitoare a morții și învierii lui Hristos a devenit prilej de sminteală, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, o credință învechită a unei vremi de curând apuse, rămășiță a unei conștiințe prea puțin deprinsă de cunoștința lumii acesteia noi. În Dumnezeiasca Liturghie au văzut doar o rânduială de neînțeles, Sfânta Împărtășanie-doar o părere ce se poate altera oricând, prin răspândirea molimei, iar Botezul- prilej de hulă și sminteală. Mulți se vor întrarma cu necredința și batjocura, socotind că astfel slujesc adevărul, uitând că acesta nu este doar o idee la îndemâna oricui, ci Calea, Adevărul și Viața sunt Hristos Domnul (Ioan 14: 6), ce se câștigă prin trudă și credință mărturisitoare.
În această zi a Învierii să iertăm toate, în așa fel încât, cum ne povățuiește Sfântul Ioan Gură de Aur în ziua aceasta, „să intrăm toți în bucuria Domnului nostru” și, mai ales, să rămânem tari și uniți întru dreapta credință. Plecați genunchii inimilor și cereți de la Hristos Domnul să vă dăruiască putere de înțelegere și ajutor, mărturisiți-vă duhovnicilor și ascultați de îndrumarea Bisericii. Nu vă smintiți de cei ce îndrăznesc să hulească dreapta credință, ci, mai degrabă, feriți-vă de ei, pentru ca ura să nu prindă rădăcini.
Preaiubiți frați întru Hristos,
Sunt mulți care contestă astăzi valoarea jertfei Mântuitorului, valoarea muceniciei, preferând o abordare în duhul acestei lumi secularizate. Uităm însă că adevărata măsură după care ne vor fi judecate faptele nu face parte din categoriile omenești, ci dumnezeiești. Mai mult, Hristos - Dumnezeu și Om ne va judeca din singura perspectivă adevărată a comuniunii cu Dumnezeu. În afara ei nu avem de-a face decât cu forme fără consistență și fără valoare. Mulți vor susține că martirajul face parte din epoca primelor secole creștine. Cu toate acestea, asistăm astăzi, mai mult decât oricând, la o campanie intensă de denigrarea a valorilor Ortodoxiei. Nu sunt copiii noștri învățați că Biserica și rânduielile ei țin de o mentalitate învechită? Nu ni se propun și, adesea, se impun norme pe care nici cel mai elementar bun simț nu le-ar putea accepta? Ei bine, acestea sunt condițiile ce creează premizele martiriului modern. De aceea, cu stăruință vă îndemn să nu lăsați neputința și deznădejdea să vă tulbure cugetele. Când veți slăbi în rugăciune, să aveți încredințarea că cei ce vă sunt cu adevărat aproape se roagă împreună cu voi, ca să nu cădeți în ispită. Deschideți larg inima înaintea părinților duhovnici și îngăduiți-le să taie cu bisturiul povățuirii înțelepte ceea ce voi înșivă, singuri fiind, nu mai puteți înlătura. Nu pierdeți nădejdea în puterea dumnezeiască, nu dați uitării mijlocirea Maicii Domnului și a sfinților celor bineplăcuți lui Dumnezeu, amintiți-vă că acolo unde ne vom afla adunați întru credință, și Hristos va sta în mijlocul nostru. Iar dacă, din prea multă slăbiciune sau necunoștință vom cădea, să îndrăznim a ne ridica, nădăjduind în îndreptare, știind că nimeni nu ne va putea sta împotrivă, de vreme ce Domnul Dumnezeu Cel iubitor de oameni este împreună cu noi (cf. Romani 8: 31).
Cu cât durerea și slăbiciunea vor înainta, neputința își va face și ea sălaș în inimile noastre, dorind ca astfel să ne prindă cu totul în mrejele ei. Atunci, doar credința va fi cea care ne va izbăvi dintr-o asemenea cădere, căci doar prin credință vom înțelege că nu moartea și suferința ne au în stăpânire, ci noi le suntem biruitori, întru Învierea Domnului. Nu aceasta este, oare, învățătura pe care este temeluită viața noastră în Biserică? Murim împreună cu Hristos și înviem împreună cu El, ca făpturi noi și fii preaiubiți ai Părintelui Ceresc. Biruința lui Hristos nu este vremelnică, ci veșnică; nu aduce robie, ci dezrobește; nu ne umple de tulburare, ci ne dăruiește nădejde. Cu dreptate, unul dintre marii mărturisitori ai vremurilor noastre, vlădica Nicolae Velimirovici, ne învăța astfel: „Victoria Lui Hristos nu este înălțare de Sine, ci iubire; nu e luare, ci dăruire. Cuceritorii pământului câștigă biruința; Hristos este singurul care o aduce altora. Niciun învingător din lume n-ar vrea să-i scape din mână biruința și s-o ia altul; singur Domnul Cel Înviat dă biruința cu mâinile-I amândouă fiecăruia dintre noi; singur El nu se mânie, ci Se bucură când, prin biruința Lui, suntem noi mai bogați, mai slăviți, mai puternici” (2). Cuvintele acestea au fost rostite în vreme de aspră prigoană a Bisericii și ele s-au adeverit întru totul, făcând cunoscută puterea dumnezeiască atotcuprinzătoare, pe care nici porțile iadului nu o vor putea birui. Ele sunt la fel de folositoare și astăzi ca atunci, pentru că, într-adevăr, în spatele îndrăznelii bolii, putem întrezări războiul nevăzut întru apărarea credinței în Hristos Domnul, Cel mort și înviat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.
Despre ce victorie vom vorbi, însă, câtă vreme omenirea pare mai degrabă îngenuncheată? Sunt multe chipuri ale acesteia, iar cei ce iau aminte la învățătura Bisericii vor înțelege deplin. Înainte de toate, este victorie împotriva păcatului și a morții, în care omul se afundase prin neascultare și mândrie. Se va spune, totuși, că și păcatul, și moartea există încă și nu este greșit cuvântul. Greșită este perspectiva din care privim realitatea aceasta. În Adam, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar în Hristos devenim făpturi noi, chemați către lumină și nu oameni orbi, înrobiți propriilor neputințe. Despre o astfel de biruință grăim, o biruință cum nu a mai fost și nu va mai fi. Singura ce ne aduce nu doar slava, ci și îndreptarea și desăvârșirea. Singura întru care și prin care devenim oameni noi și fii ai lui Dumnezeu preaiubiți.
Drept aceea, suntem chemați să ne bucurăm, însă cu bucurie plină de credință, întărită prin curăție și mărturisire. Aceasta este arma cea mai potrivită împotriva duhului de tulburare al acestui veac, o armă încercată de părinții noștri, vădită prin focul prigoanelor și al hulelor. Mărturisirea credinței nu vine să dezbine, ci să aducă pace. Nu va arunca niciodată piatra, ci va mângâia, va tămădui și va ierta. Credința nu este potrivnică cugetării, ci este sprijinul acesteia și ceea ce omul a izbândit prin puterea minții, credința vine să așeze în bună rânduială. Luați aminte la viața Dumnezeieștilor Părinți și Mărturisitori, iar dacă vi se vor părea prea îndepărtate veacurile acelea, priviți la Mărturisitorii zilelor noastre. Îi pomenim cu evlavie pe cei ce au avut tăria să se ridice împotriva necredinței în vremurile acestea - părintele Dumitru Stăniloae, părintele Ilie Cleopa, părintele Gherasim Iscu, părintele Arsenie Boca, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, sau chiar părintele profesor Florian Boitan – și lor li se adaugă un hrisov mult mai mare de părinți monahi, ierarhi, preoți și diaconi, dar și laici cu mare evlavie, care nu au pregetat să-și pună în slujba Adevărului chiar și propria viață, devenind, astfel, icoane ale mărturisirii. Căci ce altceva este icoana, după spusele Sfântului Ioan Damaschin, decât „chipul văzut al mărturisirii credinței și al lucrării lui Dumnezeu prin oameni, în lumea aceasta” (3).
Pe temelia suferinței și jertfei lor se înalță slujirea și misiunea celor ce petrec în acest vremuri atât de tulburi. Sigur că ne va fi greu multora dintre noi să ajungem la înălțimea duhovnicească a acestora, însă putem învăța multe din lucrarea lor: tăria credinței și dragostea pentru Hristos, iubirea de dreptate, dorința de bună-rânduială și de pace, curajul de a rosti adevărul, chiar și în împărăția minciunii. 
Drept-măritori creștini,
Anul acesta ne aducem aminte, dincolo de încercările bolii, de cei plecați departe, în căutarea unui rost mai bun. Mai ales acum, când distanța și separarea au devenit în multe situații obligatorii, dorul de cei plecați de acasă este și mai mare. Sunt mulți românii ce au luat drumul străinătății și la fel de mulți părinții și copiii rămași acasă, cu dorul după cei dragi, aflați departe. Pe aceștia Biserica nu i-a dat uitării, ci s-a făcut punte și vestitoare a gândurilor, bucuriilor și tristeților lor. Răspândiți în toate colțurile lumii, românii nu s-au regăsit decât în Biserică și Biserica le-a devenit a doua casă. Acolo și-au plâns părinții plecați din lumea acesta și la căpătâiul cărora nu au putut veni grabnic, acolo și-au botezat copiii, în rânduiala și limba lor, acolo au găsit alinare și sprijin, acolo au putut râde sau plânge, acolo au putut vorbi nestingheriți românește. Alături le-au fost preoții și de la ei au învățat că biserica este, înainte de toate, o familie mare și binecuvântată. Nevoile lor sunt la fel de multe ca ale noastre, ale celor rămași în țară și, sub vălul părelnic al unei vieți mai bune, se ascunde dorul de casă, de mamă și de tată, de copii. Pentru a-l ostoi, nu bunăstarea a fost leacul, ci viața în biserică, rânduielile săvârșite ca acasă, prin satele și orașele noastre, portul popular purtat cu mândrie, colindele și „Hristos a înviat!”, rostite în cea mai curată limbă românească. Pe toți aceștia nu trebuie să-i uităm, ci, cu gândul măcar, să le fim alături, pentru ca pribegia să le fie mai ușoară și să le aducă aminte că acasă au mereu ușa larg deschisă.
De asemenea, tot în acest an, facem aducere aminte despre cei răposați în dreapta credință și despre locurile de veci în care aceștia odihnesc. Nu este o comemorare a morții, ci a Învierii, căci fiecare mormânt din cimitirele noastre este o ușă către Împărăția lui Dumnezeu. La căpătâiul celor adormiți ne plângem dorul și singurătatea, acolo aprindem candela și lumânarea cu nădejdea revederii în ceata celor drepți, acolo punem o părticică din sufletul nostru, lângă crucea mamei sau a tatălui, lângă crucile bunicilor și bătrânilor noștri, lângă crucile celor ce și-au dat viața pentru ca noi să petrecem într-o lume mai bună. Se cuvine, așadar, mai ales în momentele acestea, să ne aducem aminte de cei adormiți, pentru ca țărâna din care suntem alcătuiți să devină pământ roditor întru nădejdea Învierii. Fiecare Sfântă Liturghie este un prilej prin care sunt pomeniți ierarhii Bisericii, ctitorii, miluitorii și binefăcătorii sfintelor lăcașuri, eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, precum și toți cei adormiți din neamurile noastre. Să nu ne înstrăinăm, așadar, niciodată de credința în care au fost botezați și au adormit strămoșii noștri, pe care ne-au lăsat-o ca pe o moștenire sfântă.
Iubiții mei,
Vremurile acestea sunt, într-adevăr, vremuri de încercare, însă nu lui Dumnezeu trebuie să-i cerem socoteală pentru toate cele ce ni se întâmplă, ci nouă înșine. Boala și suferința nu vin de la El, ci de la noi și de la purtarea noastră. De aceea, înainte de toate, să fim încredințați că lupta pe care o avem de dus este cea cu propria noastră purtare. Trebuie să ne îndepărtăm de tot ceea ce aduce dezbinare și ură, să fim cu luare aminte la noi înșine, înainte de a-i judeca pe ceilalți. Suferința ar trebui să ne întărească în dragoste și bunătate, nu în izolare și în ură. Pe acestea din urmă se cuvine să le dăm de-o parte și să înțelegem că, atâta vreme cât ne socotim drept-credincioși, nu putem viețui ca și cum singurele care ar conta sunt doar viețile noastre. Hristos nu este doar în noi, ci și în cei de lângă noi, copii sau bătrâni, și în sufletul fiecăruia sădește sămânța Învierii.
De aceea, vă îndemn, cu părintească dragoste, să nu-i uitați pe cei aflați în nevoie și în suferință. Nu-i uitați nici pe medicii care îi îngrijesc pe cei bolnavi, pe învățătorii și profesorii care se ostenesc să ne învețe copiii, nu-i uitați pe toți cei ce se ostenesc să trecem cu bine peste aceste încercări. Nu vă uitați preoții și puneți la inimă cuvintele lor, fiind încredințați că povața lor vă este spre sprijin și mântuire. Înțelegeți că rugăciunile lor trebuie însoțite de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că doar astfel vom putea simți cu adevărat puterea și lucrarea harului dumnezeiesc. Peste toate, rămâneți tari în credință, mărturisiți Adevărul, purtați-vă cu bună cuviință și nu uitați că, de vreme ce „Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8: 31).
Vă îmbrățișez cu părintească dragoste, purtându-vă în inimă și în rugăciune, încredințat fiind că, prin voia Domnului, cu mijlocirea Maicii Domnului și a tuturor sfinților, ne vom regăsi pacea și liniștea, sănătatea și bucuria cea duhovnicească a vieții. Hristos a Înviat! Al vostru către Domnul rugător și de tot binele doritor,
† AMBROZIE
 EPISCOPUL GIURGIULUI”
- Sursa: Episcopia Giurgiului
„Iubiți credincioși și credincioase, Hristos a înviat!
Înainte de a vă împărtăși gândurile și urările mele cu prilejul Praznicului Învierii Domnului din anul mântuirii 2021, se cuvine, mai întâi, să-I mulțumim cu recunoștință Mântuitorului nostru Iisus Hristos că ne-a învrednicit să fim din nou împreună, în noaptea Sfintelor Paști, când toaca și clopotele răsună cu și mai multă veselie în acest an, armonizându-și sunetul și ritmul cu solemnitatea muzicală și intensitatea intonării imnului pascal: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. Toți cei prezenți la această sfântă și mare prăznuire, arhipăstor, preoți, monahi, monahii și dreptcredincioși creștini, ne exprimăm public, cu bucurie, demnitate și fermitate, credința strămoșească mântuitoare, întemeiată pe adevărul incontestabil al Învierii lui Hristos din morți, minunea și evenimentul istoric de cea mai mare importanță pentru întreaga umanitate. Îi mulțumim, de asemenea, Milostivului Dumnezeu că le-a dăruit înțelepciune și gânduri bune celor ce conduc vremelnic destinele acestui popor binecredincios, de a nu-i priva, și anul acesta, pe cetățenii creștini de bucuria comuniunii cu Hristos Cel jertfit și înviat, ce nu poate fi experiată deplin decât prin participarea lor fizică, conștientă și responsabilă, la slujba Învierii și, mai ales, la cea mai înălțătoare Sfântă Liturghie din anul bisericesc, când credincioșii pregătiți duhovnicește prin post, rugăciune, pocăință și spovedanie, prezenți în sfintele lăcașuri, primesc de la arhiereu și preoții slujitori Sfânta Lumină a Învierii și se împărtășesc cu Sfintele și Preacuratele lui Hristos Taine.
După experiența amară de anul trecut, când călătoria duhovnicească a Postului Mare ne-a fost împovărată de restricțiile austere impuse de autorități, când am fost nevoiți să serbăm Paștile izolați unii de alții, cu inimile și sufletele copleșite de durere, teamă și îngrijorare, din pricina pandemiei ce a pus stăpânire pe întreaga planetă, iată, anul acesta, ne-a binecuvântat Dumnezeu să parcurgem cele șapte săptămâni de Post în condiții relativ normale și să prăznuim Învierea lui Hristos așa cum au prăznuit-o dintotdeauna strămoșii noștri, chiar dacă pericolul contaminării cu temutul virus SARS-CoV-2 nu a trecut încă. În calitate de creștini, credem și mărturisim că tămăduirea celui afectat de orice boală trupească depinde nu numai de știința medicală, de vaccinurile și medicamentele administrate – care, fără îndoială, au valoare și eficiență doar atunci când sunt verificate în timp –, ci, mai ales, de credința curată și neîndoielnică în Hristos Iisus, Doctorul, prin excelență, al sufletelor și trupurilor noastre. Avem convingerea că, atâta timp cât slujitorii din așezămintele spitalicești și sfintele lăcașuri de cult, respectiv medicii, asistenții medicali și preoții Bisericii, vor coopera cu credință și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu și, mai ales, cu iubire jertfelnică față de omul bolnav, necăjit și întristat, cu certitudine, actul terapeutic va fi preponderent cel scontat, adică restaurarea deplină a sănătății trupești și sufletești. (...)
Din nefericire, trăind într-o lume din ce în ce mai secularizată, dominată de lăcomia, egoismul și setea de putere a unei oligarhii mondiale, slujită de adepții ideologiei neomarxiste ateiste, răspândiți în tot mai multe țări creștine, a rămâne statornic în credința strămoșească mântuitoare și a-ți păstra nealterată identitatea națională, culturală și spirituală a devenit un deziderat tot mai dificil de împlinit. Poporul român se află de mai mulți ani sub asediul concertat al așa-zișilor progresiști, promovați de diferite televiziuni comerciale, ai căror slujbași propovăduiesc de pe „amvonul minciunii” tot felul de idei materialiste și concepte filosofice, străine ethosului românesc, atentând la însăși unitatea națională a acestui neam, zdruncinată în chip vizibil de discursurile pline de ură și dispreț ale unor demnitari publici sau formatori de opinie, prin care se inoculează duhul dezbinării în sufletele românilor.
Nicicând n-au fost atât de mediatizate și încurajate minciuna, ipocrizia, impostura, aroganța, jignirea, blasfemia, calomnia, ofensa religioasă, dezinformarea și manipularea conștiinței umane ca în ultimii ani, iar aceasta, chipurile, în numele libertății de exprimare. Cu alte cuvinte, într-o societate așa-zis democratică, unii au dreptul și libertatea de a batjocori valorile perene ale acestei națiuni, iar alții au obligația de a suporta umilințe, nedreptăți și defăimarea demnității umane. Dar acestea se întâmplă din pricina slăbirii credinței și a înmulțirii fărădelegii, ce au ca efect răcirea iubirii dintre oameni (Matei 24, 12), cum a profețit Însuși Mântuitorul. De aceea, se impune, măcar în al doisprezecelea ceas, să ne revenim din rătăcirea minții, să medităm cu onestitate asupra rostului viețuirii noastre pământești și să înțelegem că numai împreună, uniți prin credință și fapte de iubire creștinească, putem birui ispita dezbinării cu care ne încearcă vrăjmașul diavol, pentru a ne păstra sănătatea mintală, culturală și spirituală. Pentru aceasta, va trebui ca fiecare dintre noi să-și întărească voința de a evita răul și a săvârși binele, iar Dumnezeu Cel iubitor de oameni ne va dărui puterea de a rezista tuturor atacurilor ce vin de la vrăjmașul.
Întrucât nu mai trăim în firescul originar – acela al omului bun creat de Dumnezeu „la început” –, ne-am obișnuit să ne îndreptățim pe noi înșine ori de câte ori ripostăm cu rău la fapta rea îndreptată împotriva noastră de unii semeni, ignorând cu bună știință porunca iubirii aproapelui, inclusiv a vrăjmașilor noștri. Or, Mântuitorul Hristos S-a pronunțat clar împotriva acestei mentalități, în Predica de pe munte, prin faimoasele cuvinte: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45). „De ce a poruncit acestea?”, întreba Sfântul Maxim Mărturisitorul; și tot el a răspuns: „Ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie și de ținerea minte a răului, și să te învrednicească de cea mai mare avuție, care este dragostea desăvârșită. Căci e cu neputință să o aibă pe aceasta cel ce nu iubește pe toți oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubește pe toți oamenii la fel și «vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină» (I Timotei 2, 4)”. Iar răsplata pe care o primesc cei ce cred în Hristos și se luptă cu patimile din ei, precum și cu ispitele din afară, biruind răul cu binele (Romani 12, 21), constă în aceea că redobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt, „fiind fii ai Învierii” (Luca 20, 36).
Iubiți credincioși,
Iată, de mai bine de un an de zile, suferim cu toții din pricina pandemiei de Covid-19 și ne încurajăm unii pe alții, cu speranța că vom depăși momentele dificile ale vieții sociale. Până în prezent, Dumnezeu ne-a ajutat să trecem relativ bine peste necazurile generate de această criză medicală fără precedent, ne-a întărit întru răbdare și ne-a binecuvântat cu bucuria Învierii, în această sfântă zi de Paști. Însă, pentru a ne împărtăși cu adevărat de roadele Crucii și Învierii lui Hristos, de Lumina dumnezeiască ce izvorăște, an de an, din Sfântul Său Mormânt, suntem datori să ne purtăm și noi crucea vieții personale cu responsabilitate și demnitate creștină și să-L mărturisim pe Mântuitorul nostru cu faptele credinței lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), având grijă ca nu cumva mintea noastră să fie contaminată de „virusul” periculos al urii față de semeni, care a îmbolnăvit deja pe foarte mulți, tocmai din cauza secularizării crescânde a societății contemporane. Se cuvine să fim solidari unii cu alții și să oferim o rază de lumină și bucurie celor suferinzi și întristați, aflați, poate, în stare de confuzie și deznădejde, din pricina pierderii unor persoane dragi, împărtășindu-le iubirea lui Hristos cea roditoare de iertare și cântând împreună: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem «fraților» și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere.
Or, Sărbătoarea Sfintelor Paști este momentul cel mai potrivit pentru a înțelege că, în vremuri de restriște, altă nădejde de scăpare nu avem decât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce, prin propria moarte, a învins moartea, a zdrobit puterile iadului și ne-a încredințat că iubirea, totdeauna, învinge ura, iertarea alină suferința sufletească, lumina risipește întunericul, bunătatea topește răutatea, credința dreaptă și statornică întărește unitatea, iar nădejdea ne hrănește dorința comuniunii cu Dumnezeu, în Împărăția cerurilor. Prin urmare, într-o astfel de zi, „nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.
Cu aceste gânduri despre semnificația Învierii Domnului, înțeleasă ca biruința Vieții asupra morții, și cu speranța că nu ați primit în zadar harul lui Dumnezeu (II Corinteni 6, 1), prin Taina Sfântului Botez, ci îl veți face lucrător prin faptele iubirii față de toți oamenii, vă dorim tuturor un Paști binecuvântat, rugându-L pe Mântuitorul Hristos, „Care este viața voastră” (Coloseni 3, 4), să vă dăruiască sănătate deplină, bucurie sfântă, lumină și pace în suflete.
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și către Hristos Domnul rugător,
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei 
- Sursa: Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei

„Mai nou, puterea nu se mai vrea încorsetată de granițe și imperii trecătoare, ci, ca o culme a „progresului”, se dorește globalistă. Și dacă tot și-au propus să stăpânească lumea, mai marii ei de astăzi urmăresc să o schimbe cu totul, clădind-o pe baze și legi noi. Așa se face că, după ce mai întâi „L-au ucis pe Dumnezeu” – iudeii pe cruce, romanii și popoarele barbare prin persecuții programate, iluminiștii și marxiștii prin ideologii atee –, acum a venit rândul epigonilor acelora: al neo-progresiștilor. După ce, în veacurile trecute, a fost interzis mai întâi numele lui Dumnezeu (la noi, în comunism), de curând, printr-o rezoluție a Parlamentului European, au fost interzise, pur și simplu, cuvintele „mamă”, „tată”, „gen masculin și feminin” etc., într-o campanie sinistră de deconstrucție a societății omenești și improvizarea unei lumi „altfel”.

De ce, dragii mei, se dorește această resetare a lumii? De ce, adică, se vrea „demolarea” celei de acum și „construirea” alteia? De ce se urmărește globalizarea lumii pe alte baze decât cele naturale, biologice, normale, tradiționale?

Pentru că lumea aceasta nu este atât de ușor de „controlat”?…

Pentru că „tronul” ei este deja ocupat de un STĂPÂN, iar cei ce se pretind noii ei conducători nu se mulțumesc cu locurile din spate?

Sau, poate, pentru că învățătura creștină le deconspiră planul lor diabolic de deconstruire a lumii, câtă vreme clamează:

– „zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” (Psalm 13, 1);

– „cel ce voiește să fie întâi între voi să se facă slugă tuturor!” (Mc. 10, 44);

– „mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția Cerurilor” (Lc. 18, 25)?

Ce au parlamentarii europeni cu familia naturală, normală, firească? Ce le-o fi venit să interzică cel mai sfânt nume de pe pământ – după cel al lui Dumnezeu și al sfinților Lui -, acela de MAMĂ? Chiar nu se mai putea conduce lumea în condițiile unei mame naturale și ale unui tată biologic? Ne trebuiau numaidecât părinți „amestecați” și biologie falsificată? Nu vi se pare halucinant ca în luna martie a acestui an, în pragul așa-zisului val trei al pandemiei, când o lume întreagă aștepta măsuri eficiente de combatere a virusului Corona, Parlamentul European să se arate preocupat taman de… interzicerea cuvintelor „mamă”, „tată”, „gen masculin”, „gen feminin” ș.a.? Acestea sunt prioritățile Europei? Ce legătură este între pandemie și ideologia aceasta – pe cât de sinistră, pe atât de agresivă?!

Ei bine, legătura între acestea nu poate fi alta decât RESETAREA LUMII. Și pandemia, dar și rezoluțiile de felul celei tocmai promulgate de către Parlamentul European par să servească unui singur scop – acela de demolare a actualei ordini a lumii și instaurarea alteia, noi: fără Dumnezeu, fără credință, fără Biserică, fără mamă, fără tată, fără gen, fără „gust”, fără „miros”… Asta își propun cei care vor lumea „altfel” (acest „altfel” atât de preferat de unii în ultima vreme). Au și recunoscut-o, de fapt! Vă aduceți aminte că abia începuse pandemia, anul trecut, și s-au și grăbit să ne prevină că „lumea nu va mai fi niciodată ca înainte”?Că va fi „altfel”? Cum anume va fi „altfel”? „Mascată”, corectă politic și ideologic (apropo de corectitudinea politică), tot mai militarizată și, oricum, resetată pe valori și principii – pe cât de artificiale, pe atât de stranii?…

Și atunci, pentru cine mai înviază, în lumea aceasta, Hristos?

Socotesc că doar pentru aceia care mai cred, încă, în El și în Împărăția Lui, în valorile și în Legea Lui; pentru cei conștienți că omul nu-I va putea lua niciodată locul lui Dumnezeu, că nu va putea construi nicicând o lume mai bună decât cea pe care a zidit-o El, câtă vreme Dumnezeu este Binele Suprem, Care a creat lumea și S-a jertfit pe Sine pentru ea din iubire.

Cum va arăta o lume construită pe ideologie, în loc de iubire? Pe dorință de stăpânire, în loc de slujire responsabilă a semenilor? Pe război economic, în loc de solidaritate umană? Pe forme extreme de autoritarism, în loc de democrație autentică sau teocrație? Pe corectitudine politică, în locul unor politici oneste și cu adevărat corecte? Pe teroare instituțională și control, în loc de conviețuire fraternă și empatie cu poporul?…

De aceea, se cuvine, cred, la o zi ca aceasta, să ne propunem să facem tot ce ține de noi pentru a ne păstra Dumnezeul, credința, Biserica, familia, celelalte valori și principii de viață integre și neîntinate de ideologii sinistre, care amestecă genurile umane și inventează limbaje artificiale pentru că nu mai sunt în stare să le înțeleagă și să le prețuiască pe cele naturale. Să rămânem credincioși Scripturilor sfinte și să ne punem speranța în Dumnezeu, pe Care nu-L vor putea schimba niciodată, oricât de obsedați de schimbare s-ar arăta unii.

Să avem nădejde neclintită în Hristos Domnul, Care a biruit moartea, căci acesta este sensul sărbătorii de astăzi – biruința morții și viața cu El. Să trăim în litera și duhul învățăturii Lui și să sperăm în ajutorul și ocrotirea Sa, valori și daruri pe care nimeni și niciodată nu le va putea răpi de la noi!

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților”

 

„Preaiubiții mei,
În aceste vremuri am văzut multe lucruri pe care cu un deceniu sau două în urmă nu le gândeam a fi posibile. Este negată însăși firea omului, sunt contestate rânduielile vieții, memoria sfinților și a eroilor este batjocorită. Tot ce este demn, nobil, frumos, virtuos, stârnește cumplite împotriviri. Tot ce este de rușine, blasfemic, mincinos și viclean, este promovat. Mai rău decât atât, ni se cere tot mai insistent nu doar să tolerăm, dar să și aderăm și noi la aceste blestemății. Cei care se socotesc pe ei că sunt conducători și filantropi ai popoarelor au o viziune din care Dumnezeu lipsește și în care creștinismul e o povară pentru progresul pe care ei îl făgăduiesc celor mulți. În lumea pe care ne-o propun, nu există loc pentru libertate și demnitate. În nesăbuința lor, ei caută să reîntemeieze lumea, să procedeze la o „mare resetare” și să formeze un „om nou”, dezrădăcinat de cer, separat de semenii săi și controlat de sisteme inteligente tehnologice. Însă doar Unicul Dumnezeu, Creatorul acestei lumi, este Cel Care o poate „reseta”. A făcut astfel când, din pricina stricării rânduielii oamenilor, a vărsat potopul peste întreaga lume, păstrându-l în arcă pe Noe cu familia, pentru reîntemeierea acesteia. Întruparea, Răstignirea și Învierea Domnului sunt, de asemenea, înnoirea întregii creații, iar adevăratul om nou este cel „după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 24).
Ultima mare reîntemeiere a lumii va avea loc la Parusie, când Hristos se va arăta, așa cum a spus sinedriului mincinos care L-a osândit la moarte, pe norii cerului, de-a dreapta Celui Atotputernic (Marcu 14, 62). Atunci va avea loc Judecata de Apoi sau de obște, care va face dreptate pentru veșnicie și va institui un „cer nou și pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Atunci, întreaga creație va fi transfigurată de focul harului. Aceasta ne este credința pentru care au dat mărturie norul de sfinți, vechi și noi, din toate neamurile pământului. Aceasta este făgăduința pe care ne-a adus-o Hristos și pe care a făcut-o posibilă Învierea Sa. Să nu ne lăsăm amăgiți, nici intimidați, iubite frate și iubită soră. „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan 14, 27). Să rămânem întru dragostea lui Hristos, până la capăt, iar El va rămâne alături de noi, în orice împrejurare. Să păstrăm pacea harului Crucii și Învierii.
Mai cu seamă, să nu facem compromis cu minciuna și viclenia care se înstăpânesc peste lume. Să nu spunem răului bine și binelui rău. Să nu fim de acord cu cele care sunt împotriva Sfintelor Scripturi și să nu devenim „tovarăși de drum”, „aliați” ai celor care vor să pângărească creația lui Dumnezeu. Iubite frate și iubită soră, tu ești „sarea pământului” (Matei 5, 13). Ce faci tu are reverberații în întregul cosmos. Toate gândurile și faptele tale cântăresc cât o veșnicie. Știind acestea, să lucrăm cu sârguință la mântuirea noastră și a aproapelui nostru.
Dragii mei,
Să fiți lumină pentru cei din jurul vostru, cultivându-vă inima și mintea cu frumusețea duhovnicească, cu memoria înaintașilor, cu noimele dumnezeiești. Să clădiți sanctuare ale păcii și adevărului, retrăgându-vă în catacombele inimii. Să fiți generoși, cuviincioși, netemători. Să nu disprețuiți pe nimeni și să nu lăsați pe cineva dintre voi în urmă, uitați și părăsiți. Nu vă temeți! (Matei 28, 10)așadar, de nicio înfățișare a răului, oricât de cumplită și fără de scăpare ar părea. Nu vă temeți când vedeți că norii negri ai unor noi vremuri de persecuție se adună deasupra capetelor noastre. Nu vă temeți când sunteți puțini și disprețuiți, căci vouă v-a făgăduit Hristos Împărăția. Nu vă temeți, căci Hristos a înviat și El este Mântuitorul și Judecătorul!
Să strângem rândurile și să ne ținem aproape de Hristos – Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul. Amin !
Al vostru împreună slujitor, părinte, frate și prieten,
de tot binele voitor și fierbinte rugător către Domnul,
†  Episcopul Macarie”
- Dată în Reședința episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2021.
 
  • Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Ignatie la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2021:
„Dreptslăvitori creștini,
Din nefericire, omul zilelor noastre are tendința de a transforma totul în spectacol, în circ și gălăgie, încât cel care urlă mai tare are deja impresia și pretenția că tot ceea ce rostește devine un adevăr de neocolit pentru absolut toți ceilalți. Astfel, cel care se plasează vehement întotdeauna în opoziție față de opinia bunului simț crede că are și dreptate. Paradoxal, cel care se arată mai vulgar, crede că este și simpatic. Să nu aveți încredere în oamenii care urlă, chiar dacă îi socotiți animați de intenții bune sau benefice pentru societate. Cei care urlă frenetic și pătimaș, de fapt suferă de micime sufletească și de trufie egocentrică. Sunt vicleni și vor, cu orice preț, ca toate reflectoarele națiunii să se abată peste umila și palida lor viață, care, din păcate, nu are nici măcar pentru ei o umilă semnificație. Vor să smulgă, de multe ori prin minciună, ipocrizie și manipulare, popularitate ieftină, care cred ei că le conferă legitimitate.
Feriți-vă de cei care se hrănesc cu stridențe. De cei care simt nevoia să prefacă toate compartimentele vieții omului într-un spectacol urât și poluat de superficialitate. Pentru aceștia, viața devine un imens spectacol, în care toate rufele se spală în văzul și auzul tuturor. Cu lejeritate uimitoare sunt deversate în spațiul sau mediul public toate vulgaritățile, care dintr-odată par absolut necesare pentru a atinge cota maximă de rating sau de vizualizări. Pentru aceștia, însăși credința devine tema unui spectacol de prost gust, în care își asumă autoritarist rolul de proprietari privilegiați ai adevărului și în care sărbătorile sunt transformate în ocazii de benchetuială și celebrări triumfaliste și festiviste, lipsite de smerenia și liniștea dătătoare de frumusețe și deschidere față de tainele și semnificațiile profunde pe care le implică orice zi de praznic sfânt. Învierea Domnului Hristos ne învață că doar ceea ce este trăit în taină și rugăciune, în smerenie și delicatețe, în iubire și frumos, poate schimba fața lumii și inima omului. Că Paștile sunt adevărată sărbătoare doar pentru cel care are ochi să vadă cele nevăzute, doar pentru cel care are inimă să simtă pulsul harului dumnezeiesc și doar pentru cel care are suflet să se hrănească cu lumina lui Hristos.
Rogu-vă, lăsați-vă purtați de taina praznicului Învierii Domnului, ca la rându-vă să fiți purtați de lumina, frumusețea și bucuria negrăită a unei vieți trăite în liniște și în iubirea lui Hristos.
Fie-vă sărbătorile pline de lumină, de bucuria celor dragi ai dumneavoastră și pline de dor după Hristos, sensul și adevărata împlinire a fiecărui om.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Al vostru părinte și frate de tot binele voitor și fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Hușilor


Ce facem cu lumanarea folosita in noaptea de Inviere?

 

Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”, aşa cântăm în noaptea Sfântă a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Clipele nopții pline de lumină sunt trăite de către creștinii din lumea întreagă. Mai mult sau mai puțini pregătiți, cu toții am fost cu lumânarea, dar și cu inima pâlpâind lângă Hristos. Am cântat Hristos a Înviat! – imnul care a adus și unora, și altora, bucurie pe chip. Bucurie pe care am prelungit-o în dumnezeiasca Liturghie, dar și mai apoi, în liniștea căminului.

Am luat lumina cu noi. Şi la propriu, şi la figurat. În suflete, dar și în lumânările aprinse de la biserică, transformând străzile, satele şi cimitirele îi râuri de lumină dătătoare de speranţă. Trist este pentru cei care fac ordine în biserici şi în curţile aferente bisericilor, după slujba Învierii, care găsesc lumânări uitate sau pur şi simplu aruncate. În acest context se naşte întrebarea: ce facem cu lumânarea pe care am avut-o lângă inimă în noaptea Învierii?

Dincolo de simbolismul acestei lumânări care ni-l face prezent pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”, lumânarea de Înviere ne aduce aminte de jertfa noastră personală. Este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstiţioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.

Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce şi nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi.

Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală – amintindu-ne că Hristos pe toate le-a biruit, dăruindu-ne speranţa bucuriei.

Un articol de Nicolae Pintilie pentru Doxologia




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Emotia de inadecvare si viata traita cu bucurie - A. Alina Rotaru
 

Dacă mă întorc cu gândul în adolescență, sentimentul care persistă în mintea și-n corpul meu este cel de inadecvare. Am fost adolescenta deșteaptă, cu lecturile la zi, sociabilă în limite rezonabile, dar inadecvată, într-o continuă căutare a locului și a identității proprii. Timpul a trecut, iar procesul devenirii mele s-a cristalizat, însuşindu-mi un set de reguli şi principii de viaţă care să mă definească. Acum, ca adult, mă întâlnesc des cu oameni care experimentează intens și uneori disfuncțional emoția de inadecvare.

Deseori, sentimentul de inadecvare provine din copilărie, când nu a existat cineva care să ne ajute în parcurgerea emoțiilor negative, să le normalizeze sau să ne aline. Am fost învățați despre corpurile noastre că trebuie să le păstrăm în anumite standarde, că pentru a fi admirați, apreciați sau iubiți este necesar să luăm note bune, să avem performanță. Am fost şi recompensați pentru comportamentele dezirabile și acceptate social. Când am crescut, am văzut că pentru a fi în rândul lumii trebuie să ne afișăm viaţa personală pe rețelele de socializare, să postăm fotografii impecabile, în care arătăm dispoziția mereu bună, iar atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum le aveam în mintea noastră, experimentăm rușinea,
inadecvarea, tristețea.

Teama că eşti „nebun” apare deseori şi este favorizată de emoția unei inadecvări intense, care conduce spre un astfel de gând. Consideri că ceea ce tu trăiești nu i se mai întâmplă alt­cuiva. Una dintre cele mai comune temeri pe care încerci să o demontezi este mitul omului special, adică prin ceea ce treci tu nu a mai experimentat nimeni, niciodată. Gândul că ești special (nu unic!) prin ceea ce trăiești este eronat. Unui astfel de om trebuie să îi arăţi că problema pe care o experimentează este una comună. De cele mai multe ori, există întregi categorii nosologice de diagnostic, studii sau cercetări care analizează originea acestui gând și modalități de prevenție sau intervenție. Se impune o precizare aici, aceea că nu există în psihiatrie și psihologie diagnosticul sau eticheta de „nebun”, ci doar în limbajul popular se folo­sește această expresie. În mediul de specialitate există un tablou clinic și diagnostice pentru tulburările psihice existente. Oricum, când normalizezi dificultatea omului din fața ta, lucrurile deja devin mai limpezi, mai relaxate, se construiește o punte pentru dialog și empatie.

Câteva dintre apelativele cu care oamenii se identifică atunci când experimentează inadecvarea sunt: defect, disfuncțional, anormal, născut în secolul sau în familia greșită, deformat, stricat fundamental, cu un corp în care nu te regăsești, parcă regulile pentru trăirea vieții le-au fost oferite tuturor într-o dimineață în curtea școlii, dar tu ai lipsit pentru că ai dormit prea mult. Toate aceste gânduri și emoții se risipesc cu răbdare, atunci când realizezi că de fapt nu ești special, ci doar traversezi un set de provocări firești, pe care este foarte probabil ca o bună parte din populația globului să le traverseze la un moment dat. Este atâta liniște în normalizare și în ideea că trăim sub același cer, cu zbateri foarte comune: sunt aici, suntem aici, tuturor ne este greu, desigur poate că nu în același timp și în același mod, dar cu toții cunoaștem foarte personal pierderea, durerea, disperarea, teama, furia, emoțiile negative intense.

Răbdarea cu noi înşine

Câteva dintre emoțiile negative pe care le normalizez deseori sunt următoarele: e firesc să simți durere, să nu-ți găsești locul, să greșești; e normal să te simți uneori ciudat în corpul tău, dar îl ai, e al tău, îţi aparține; nu e o dramă să fii trecut de 30 sau 40 de ani și să fii singur, dacă încă nu ai găsit omul potrivit; e normal să te obosească propriii copii și să simți uneori că nu mai ai resurse energetice pentru ei; e normal să simți frustrare, să te simți obosit, fără chef sau dorința de a ieși în oraș; e normal ca în anumite momente să fii copleșit de sarcinile zilnice, să simți ceață mintală, acea stare între depresie și burnout (termenul este languishing și reprezintă lipsa bucuriei, a motivației, sentimentul de goliciune și stagnare pe care uneori îl avem fără un motiv aparent); e normal să simți uneori că ești abandonat de Dumnezeu, pare că El nu te mai aude sau nu-ți mai răspunde la rugăciuni. A fi om înseamnă a experimenta toată această gamă de trăiri complexe atât pozitive, cât și negative.

Presiunea pe care o pui pe tine, prin gândul că nu ești suficient de bun și că nu ai destule resurse spre deosebire de alții, te conduce încet și sigur spre trăirea sentimentului de inadecvare. Faptul că particularizezi, demonizezi, negi sau reprimi ceea ce trăiești nu te ajută în vreun fel, pentru că întotdeauna iese la iveală și te sabotează exact ceea ce negi în mod constant. Soluția este să stai față în față cu emoțiile tale inconfortabile. Da, este dificil, iar mediul abundă de distractori - ne îngropăm în muncă, sport compulsiv, dependențe, căutarea plăcerii și aventurii, însă împlinirea sufletului nu se găsește în acestea, ci în pacea pe care o faci cu tine însuți și acțiunile care izvorăsc din bunătate, iubire, adevăr, dreptate și înțelepciune.

În fiecare moment poți acţiona fie din frică, fie din decizia de a-ţi deschide inima. Este o alegere personală, dar pentru a trăi viața cu bucurie, respectiv a alege să ai o inimă deschisă, este necesar să se construiască premisele corecte acțiunii, iar aici intervine responsabilitatea noastră. Deși suntem modelați profund de experiențele timpurii pe care le-am trăit, când devenim adulți, avem datoria de a ne construi propriul set de reguli și principii după care să acționăm, cu alte cuvinte, este necesar să ne asumăm responsabilitatea propriei deveniri ca oameni. La sfârșitul vieții, suntem responsabili de modul în care am trăit, gândit și acționat, iar a da vina pe cei din jur înseamnă că-i împuternicim pe aceştia să ia decizii în locul nostru și să ne trăiască viața.

Un obstacol în calea transformării este că nu avem răbdare cu noi, cu procesul de învățare, asimilare și devenire. Ființa umană nu este o mașinărie, apăsăm pe un buton, iar lucrurile încep instantaneu să se schimbe într-o direcție sau alta. Mecanismele prin care noi funcționăm sunt complexe, complicate, de aceea schimbările nu se produc de pe o zi pe alta, ci gradual, cu ajutorul unor gânduri funcționale, emoții funcționale, adică trăite potrivit contextului și la o intensitate adecvată. Suntem diferiți, indiscutabil, dar nu atât de mult pe cât am crede, de aceea se pot face modele și predicții legate de comportamentul uman, dar cu disponibilitatea de a te înțelege, de a-ți pune întrebări legate de modul în care funcționezi, de a căuta răspunsuri și de a-ți modela comportamentul după principiile tale de viață.

În concluzie, a simți inadecvare în anumite situații este firesc, toți oamenii care și-au lăsat amprenta asupra lumii într-un fel sau altul au avut un soi de ciudățenie care i-a propulsat spre găsirea unor soluții și construirea unor comunități care să le împărtășească stilul de viață și valorile. Totul este ca acest sentiment al inadecvării să nu devină o permanenţă, distructiv.

Sursa: Ziarul Lumina



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Aspazia Otel Petrescu despre nano-tehnologie si nano-industrie
 

 

O IUBIRE CARE DĂ TOTUL ȘI CARE NU CERE NIMIC. UN OM CARE POATE SĂ IUBEASCĂ ÎN FELUL ACESTA, ESTE INTANGIBIL” 

NANO-TEHNOLOGIE ȘI NANO-INDUSTRIE

Doamna Aspazia, dacă va veni vreun război peste noi, cum credeți că va fi de data aceasta?

Va fi cumplit. Va fi așa cum ne spun și profețiile părintelui Cleopa. Va fi cernerea Apocalipsei prin potopul de foc. O dată pământul a fost curățat prin potopul de apă de foarte mari și multe blasfemii care se refereau la epoca zeităților și acum va fi curățat prin potopul de foc, curățat în așa manieră, încât va rămâne numai cincizeci la sută din omenire. Și asta se scrie clar, fără interpretare, în Noul Testament: „Din doi care sunt, unul se va lua, altul se va lăsa, din două care sunt, una se va lua, una se va lăsa”. Deci, noi suntem opt miliarde, patru miliarde sunt osândiți. Mă cuprinde jalea când mă gândesc la ei și zic așa cu cutremur: „Să nu fiu, Doamne, printre ei!”.

Cum bine știți, astăzi se lucrează foarte mult la nanotehnologie. Nu-i o glumă. Nanoparticula va putea să înlocuiască conștiința omului, să creeze o celulă, o conștiință fără Dumnezeu. Deci, e destul să ne trimită în ADN, o nano-particulă care este invizibilă și ești afectat. Habar n-ai. Abia după ce începi să te transformi și vezi cum devii satanic, abia atunci îți dai seama că s-a întâmplat ceva cu tine. Vă dați seama ce înseamnă această tehnică? Dar diavolul a înțeles că omul nu poate fi demonizat prin tehnica terorii. Și atunci el spune: „Doamne, îl pun să aleagă cipul”…

Se vorbește foarte intens despre nano-industrie. Odată m-am gândit dacă Dumnezeu a schimbat vreodată ceva din planurile Lui. În închisoare, noi am văzut cu ochii noștri și am experimentat cu trăirea noastră acest lucru. Noi ne rugam împreună și simțeam prezența lui Iisus, o simțeam ca pe o eliberare nespusă. Nu mai simțeam recluziunea, nu mai simțeam că suntem închise, scuipate, bătute, batjocorite, că trăim în murdărie și toate câte le puneau ei pe capul nostru. Nu simțeam nimic din toate acestea. Era lumină, era căldură, era bine, era frumos, era Iisus prezent între noi.

„ERAM UN LANȚ DE SUFLETE ÎMPREUNĂ”

Dar ce credeți că a contat mai mult: unitatea sau pocăința?

Unitatea și sinceritatea. Chestiunea asta cu pocăința e o problemă personală și vă rog să nu-mi luați în considerare părerea că s-ar putea să mă certe dogmaticienii noștri. Părerea mea e că noi putem să facem o pocăință desăvârșită dacă Dumnezeu ne-o acordă și dacă ne-o primește. Dacă n-o primește, pot să plâng eu cu râuri de lacrimi, că degeaba plâng. Dar să vedeți cum se întâmpla, cum aranja Dumnezeu lucrurile: pe noi ne pitroceau tot timpul, ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea de gândire, de simțire. Dar întotdeauna, așa se potrivea că în fiecare celulă, era măcar una care știa una dintre rugăciunile noastre principale, un Acatist sau un Paraclis. Și când începea rugăciunea, te simțeai în siguranță, te simțeai liber, puternic, te simțeai altceva decât erai. Rugăciunea brusc te transforma, pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate. Deci, fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în 14 ani de închisoare, seară de seară!…

Simțeam eu că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: „La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, dar Dumnezeu era Cuvântul”. De ce au hotărât Sfinții Părinți să spunem rugăciuni așezate canonic, aceleași și aceleași și mereu aceleași? Iisus nu cere lucrul ăsta. Iisus ne cere să ne rugăm. Eu, în groapa cu șobolani am strigat trei, patru cuvinte. Atât și a fost suficient și nu era niciuna canonică. Dar de ce Sfinții Părinți au hotărât lucrul acesta? Pentru că prin rostire, cuvântul se încarcă din nou cu aceeași energie. Vă puteți da seama că, cuvântul „iubire”, rostit de un miliard de ori devine de un miliard de ori mai mult „iubire”? Deci, cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când noi spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Deci, lumea care era la rugăciune, asculta cuvântul, nu trecea pe lângă ureche. Așa am rezistat și am devenit mistici. Lumea, mai ales lumea aceasta apostaziată, dă o notă de dispreț misticismului, pentru că așa l-au încărcat cu negativism comuniștii și ateii. De fapt, trăirea mistică este cea mai înaltă treaptă de trăire creștină. Cine nu crede, să asculte lecțiile de teologie mistică ale lui Nichifor Crainic sau să citească cărțile Taborului ale Părintelui Felea și se vor convinge. Așa am devenit noi mistici: ascultând. Una singură pronunța în numele tuturor celorlalte. Dar, ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună și formam această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire. Eram un lanț de suflete împreună.

Dar dacă nu există concordanță între ceea ce simte un om și ceea ce spune, cum mai lucrează cuvântul, atunci?

Puneți niște întrebări foarte grele, care sunt întrebări de teologie și la care eu niciodată nu mă încumet să vă răspund. Să vă spun ceva. Erau printre noi femei care vorbeau vulgar pentru că le plăcea, pentru ele era o delectare. Comuniștii au făcut din asta o virtute: ca să dovedești că ești proletar, înjurai, spuneai cuvinte murdare. Aceste femei nu participau de la început la rugăciunea noastră, ascultau doar. Unele dintre ele, mai aruncau și câte o vorba așa, că erau mari ateiste, mari gânditoare, mari progresiste, cum suntem azi. Îi auzi pe toți tinerii: „Trăim în plin progres!”. Care plin progres, că suntem în cea mai neagră decadență? Tehnica nu înseamnă progres. Cultura înseamnă progres. Și ele, fiind obligate să asculte, cuvintele acelea, treceau pe lângă ele cum trece vântul prin papură. Pe urmă, treptat-treptat rămâneau. După ani de zile, nu le-ar fi recunoscut nimeni din cei de afară care le știau cum erau. Vorbeau frumos, vorbeau cuviincios, alegeau cuvintele. Cuvântul lucrează.

El lucrează chiar dacă vorbești fără trăire, fără să crezi?

Da, la început îl spui pur și simplu, fără trăire. Dar dacă îl repeți de mai multe ori, nici nu-ți dai seama cum lucrează în tine. El are puterea lui intrinsecă. Așa cum în rugăciunea isihastă, nu faci altceva decât să aduci icoana iubirii în cuvânt. Prin obișnuință, repetând mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, în ritmul respirației și cu o anumită cadență, la început capeți obișnuința rugăciunii. La un moment dat, te trezești, că făcând nu știu ce, îți vin cuvintele și nu mai scapi de ele, ca până la urmă, dincolo de obișnuință, să intri în ceea ce se cheamă trăire, adâncire. Dar în ce sens? Să știți că este cu adevărat un miracol ce se întâmplă cu rugăciunea asta. Cuvintele ei devin o funcțiune biologică. Tu poți să faci orice altceva și ea se spune fără întrerupere, așa cum respiri, așa cum bate inima. Să știți că la ora actuală aproape fiecare om este fără apărare dacă nu are rugăciunea și postul. Și mai ales dacă nu se spovedește și nu se împărtășește.

Cum să te păzești în zilele noastre de reeducarea minții?

Eu, nevrednica ce pot să vă spun? Pot să vă spun doar atât: că rugăciunea este cea care ne ajută și că Mântuitorul a coborât pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, de ce este el atât de neputincios și atât de slab. Și atunci ne-a dat o armă. Voi trebuie să știți pentru că tot timpul cântați la rugăciune: „Armă împotriva diavolului, crucea Ta o ai dat nouă”. Deci, ni se cere jertfă, o iubire jertfelnică, nu orice fel de iubire. O iubire care dă totul și care nu cere nimic. Un om care poate să iubească în felul acesta, este intangibil. Nenumitul nu-i poate face nimic. Se gudură la picioarele lui umilit. Mai mult nu știu să vă spun.

„NU SUNTEM SINGURI NICIODATĂ”

Există dreaptă socoteală în iubire?

Există, cum să nu! Iubirea adevărată are așa multe calități. Știți care este calitatea cea mai mare? Neosândirea. Și tot atât de mare, atașamentul. De atașament vorbește și Iisus. Spune: „Nu există iubire mai mare ca la prietenul care își dă viața pentru prietenul lui”. Deci, o iubire jertfelnică. Eu cred că nu orice om are capacitatea de a se sfinți. Sfinții au o structură a lor aparte, dar și oamenii de rând pot fi mântuiți asemenea sfinților. Și asta spune părintele Ilarion Felea. Și să știți că el e un preot despre care, cel mai mare dogmatician, Dumitru Stăniloae, spunea: „Felea e mai mult decât mine”. Părintele Ilarion Felea zicea: „Cine reușește să mărturisească adevărul Sfintei Treimi până la sfârșitul vieții, fără îndoială, fără șovăială, tot timpul, în orice împrejurare, acela se mântuiește, asemenea sfinților”. Și de aceea primesc cu toată dragostea pe oricine și sunt foarte fericită dacă putem vorbi despre adevărul Sfintei Treimi și mai ales despre Cel care este Salvatorul nostru, Mântuitorul nostru care a coborât cu tot cerul Lui ca să vadă care e treaba omului și a văzut că problemele sunt foarte grele. Și ce jertfă mare a trebuit să facă ca să ne fie de ajutor și exemplu! Noi zicem tot timpul că avem nevoie de modele. Păi, alt model mai presus ca El nu există.

Cum ați învins sentimentul singurătății în anii de închisoare, mai ales atunci când erați ținută la izolare?

Când începeai o pedeapsă care era de la temniță grea la muncă silnică, primul an de închisoare trebuia să-l faci singur în celulă. Am fost și eu pusă la unicelular când mi s-au mai adăugat patru ani de condamnare și mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai sufăr de singurătate. Acolo am învățat ce înseamnă adevărata singurătate. De fapt, noi nu suntem singuri niciodată. Totdeauna este cu noi măcar îngerul păzitor, dacă nu și alții. Dar sunt mulți care ne păzesc. Sunt mulți și care ne prigonesc, nu-i mai puțin adevărat. La un moment dat, m-am speriat că voi uita să vorbesc. Nu știu ce m-a întrebat odată o milițiancă și când i-am răspuns, m-am speriat de vocea mea. Nu mi-am recunoscut-o. Era răgușită, stranie, vocea unui om care și-a pierdut cumpătul. Și mi-am zis: „Hai să recit texte pe care le știu pe dinafară ca cel puțin să nu uit să vorbesc”. Și printre altele, într-o zi, am recitat rugăciunea lui Eminescu. Și am ajuns la versul ăla minunat: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. Și am zis „Asta este. Deci Sfântă Fecioară, arată-mi cum să ies din valul ce mă bântuie”. Și Maica Domnului mi-a răspuns. Am visat-o de mai multe ori. Eu visam tot timpul că sunt într-o împrejurare foarte grea și că am patru puncte care mă despart de salvare. De pildă, eram într-o apă foarte mare și înotam, înotam să ajung la mal, vedeam malul, era aproape, era frumos, înflorit, eu eram în vâltoare și mă simțeam din ce în ce mai obosită și mă trezeam din coșmar când mai aveam patru brațuri până la țărm. Altă dată eram într-un cimitir. Știam că cimitirul ăla are totuși patru porți prin care poți să ieși și mă învârteam și nu vedeam nicio poartă. Oboseam, cădeam de oboseală și mă întrebam: „Sunt așa de obosită, oare o să mai găsesc eu măcar una din cele patru porți?”. Mă trezeam din coșmar fără să știu dacă am găsit una din cele patru porți. Și ultimul vis a fost că eram în Sahara. Și eram deznădăjduită că nu mai am putere, nu mai am forță să ajung la o oază pe care o vedeam. Oaza era foarte frumoasă cum sunt oazele descrise în povești, dar de fapt, era o Fata Morgana, pentru că în momentul în care aveam impresia că am ajuns, ea era tot departe. Și se făcuse noapte și se făcuse frig. Știam din cultura pe care o aveam că în Sahara noaptea este foarte frig, că roca foarte înfierbântată, răcită brusc se sfarmă și se face nisip. Căzusem, mă târam pe genunchi și mai aveam patru târâșuri ca să ajung la oază, dar nu mai aveam putere să le fac. Și am auzit atunci o bufnitură mare. M-am trezit, era milițianca care a venit și mi-a spus: „Mâine te eliberez, să fii pregătită pentru că trebuie să te scot înainte de a veni funcționărimea. Trebuie să te duc la biroul respectiv. Deci, să fii pregătită!”. Eu am adormit din nou. Mi-am zis: „Până la cinci dimineața, când vine ea, mai este vreme”.

Și visul a continuat. Ajunsesem în oază. În oază era o biserică, dar o biserică ciudată. Era de acuma noapte, dar era luna aia lucioasă, fosforescentă din deșert. Am început să pipăi pereții bisericii de jur-împrejur ca să găsesc o ușă. Și am găsit ușa. Când am intrat, m-am prăbușit. Biserica era, de fapt, o fântână foarte adâncă, dar căzând eu, așa, am văzut că vin înspre lumină, nu spre întuneric. Am zis: „Cad în apă, mă înec. Foarte bine. Am scăpat de chin. Mulțumesc, Doamne, că mă iei acasă”. Nu m-am speriat. Când am ajuns jos, de fapt, era lumină. Pe tot fundul fântânii era o lumină dulce, frumoasă de tot. Fântâna avea apă doar până la gleznele mele. Deci, nu m-am înecat că n-aveam în ce. Era limpede, clară și doar de un lat de palmă, era un fel de altar. Persoana care era pe acest altar, nu era în apă, dar catafalcul ei era în apă. Era o tânără extraordinar de frumoasă, blondă, cu ochii albaștri, îmbrăcată într-o haină albastră care era strălucitoare, cam cum arată staniolul albastru. Și dormea. Și eu ziceam: „Oare doarme sau e moartă?”. Când mi-am pus întrebarea asta, ea a deschis ochii mari. Și a spus: „Cum, dar nu mă cunoști?”. Și am spus: „Nu te-am văzut niciodată în viața mea”. Zice: „Eh, te-ai rugat de atâtea ori la mine și nu mă cunoști? Eu sunt Miriam”.

Am rămas uluită, încremenită. Și mi-a spus: „Ai căzut aici pe urmele destinului tău. Nu ți-a fost ușoară crucea, dar fii liniștită! Ai să scapi și din împrejurarea asta”. Și s-a îngrozit așa și a închis din nou ochii. Și eu am spus: „Nu muri, nu adormi! Spune-mi cum să ies de aici, din împrejurarea asta, că mi-ai spus că am să ies? Dar cum? Dintr-o fântână cum să ieși în sus?”. Și a zis: „Adu-ți aminte de ceea ce ai văzut când ai căzut”. Când am căzut în fântână, am ridicat puțin ochii în sus și am văzut că peste fântână era aplecată o siluetă albă, cum sunt norii de vară, albi, ușori, spumoși și avea aripi. Și am zis: „O fi un înger”. Și a spus: „Strigă la el! El are grijă de tine”. Eu nu l-am chemat, dar în momentul în care am ridicat ochii către el, am fost sus. Cum m-a scos, habar n-am.

Mi-am zis că Maica Domnului, probabil, asta vrea să-mi spună, să-l chem în ajutor pe îngerul păzitor. Și atunci am făcut o rugăciune la îngerul păzitor și am făcut o înțelegere cu el. Relația cu îngerul păzitor m-a salvat. Eu i-am spus: „Am să te iubesc și am să te slăvesc toată viața, dar să-mi dai semn că într-adevăr ai grijă de mine”. Și tot timpul mi-a dat semn că a avut grijă de mine în cei patru ani. Ce pot să vă spun este că Dumnezeu, toate le-a făcut cu chivernisire și cu înțelepciune.

(MATERIAL PRELUAT DIN REVISTA ATITUDINI NR. 68)



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi
 

Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021:

Părintele Teofan Munteanu,

duhovnicul Mănăstirii Nera

 „Fiecare întâlnire cu Domnul trebuie să ne fie Paşte”

Citim multe cărți și articole ‒ cei care o mai facem, desigur ‒ și, de cele mai multe ori, ne înflăcărăm preț de o clipă, ca apoi să ne urmăm același curs al vieții noastre căzute. Ne mirăm că astfel de cuvinte ale Părinților duhovnicești nu mai au putere să lucreze înlăuntrul nostru, dar ne-am gândit vreodată că poate nu citim cum trebuie? Poate nu știm să ajungem, dincolo de rânduri, la acea împărtășire din duhul celui care ne vorbește, și în felul acesta să ne transfigurăm cu adevărat existența? Nu citind, ci sorbind cuvintele lui, asimilându-le în noi, altoind viața din ele în moartea noastră.

Dincolo de toate cuvintele cele frumoase ale Părintelui Teofan de la Nera, să căutăm să ne alipim de duhul său, pentru a dobândi și noi smerenia cu care se pune în rândul păcatelor noastre, și dragostea cu care se pogoară până la iadul din noi, asemenea Domnului Dumnezeului celui Viu. (A.S.)

Rugaciunea

– Părinte Teofan, vă rugăm să ne spuneți cum să stăm în faţa Domnului, în rugăciune, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi”.

– De vreme ce ai adus cuvântul Sfântului Teofan înainte, poate de la acesta ar trebui să începem. Dacă noi am socoti că cea dintâi lucrare pe care o avem de făcut este a trăi, clipă de clipă, în prezența Domnului, atunci am reuşi, încet-încet, să ajungem să ne şi devină cu adevărat cea dintâi lucrare a noastră, cea dintâi grijă a noastră, cea dintâi preocupare a noastră.

Unul dintre felurile în care Părinții definesc trezvia este şi acesta: a trăi cu conştiinţa faptului că ne aflăm înaintea Domnului, în faţa ochilor Lui, în prezenţa Cuiva care ştie toate şi ne ştie deplin. Dar felul în care ajungem să trăim cu adevărat acest lucru ca fiind cel dintâi în viața noastră rămâne un deziderat, şi întreaga noastră strădanie ascetică este o adâncire în felul în care ne raportăm la lucrarea aceasta şi în felul în care o trăim. A încerca să etapizăm, să descriem, să analizăm cum se petrece lucrul acesta cu fiecare suflet în parte nu ar avea acoperire, pentru că e vorba de taina întâlnirii fiecăruia dintre noi cu Domnul şi de felul în care fiecare dintre noi reușește să se adâncească în această lucrare a Domnului cu noi.

– Dacă rugăciunea este prima lucrare, cum ar putea să ne devină şi obişnuinţă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” I Tesaloniceni 5:17?

– Aş spune mai degrabă „deprindere” decât „obiş­nu­inţă”. Îmi aduc aminte că, în tinereţe, la începuturile intrării mele în Biserica Dumnezeului celui Viu, mi-a fost foarte drag, printre alţi Părinţi, şi Părintele Cleopa. Dar adevărul este că păstram o doză de scepticism în prostescul meu orgoliu de tinereţe şi eram destul de rezervat în privinţa aprecierii învăţăturilor Părintelui legate de practica rugăciunii. Căci spunea Părintele Cleopa, între multe altele, că „întâi cantitatea şi după aceea calitatea”. Dar el o spunea ca un mare ascet lucrător şi om care toată viaţa s-a străduit şi a pus strădania ascetică la temelia tuturor demersurilor sale, iar mie, ca unui visător şi închipuit căutător de cele duhovniceşti, mi se părea că trebuie să fie mai întâi calitatea, aruncând în derizoriu cumva strădania ascetică a cantităţii. Iar acum, cu relativa cuminţire a unei oarecare maturităţi, fie ea şi numai psiho-biologică, pot să spun că mă bucur de orice strădanie mai temeinică şi de orice demers ascetic în privinţa unei lucrări statornice.

Ca ceva să devină deprindere, acel lucru trebuie lucrat foarte serios! Printre multe altele – şi aceasta este una dintre metehnele vre­murilor noastre –, deşi ni se întâmplă multora dintre noi să fim cât de cât râvnitori, cel puţin pentru citirea învăţăturilor Părinţilor, când vine vorba de a pune în practică o strădanie mai serioasă, avem tot felul de inerţii şi de justificări. Dar aceasta nu se rezolvă tor­tu­rându-ne duhovnicul cu întrebări de genul: „Ce să facem ca să…?”. Mie, acum, ca duhovnic, mi-e mult mai uşor să lucrez cu cineva care se străduieşte şi face şi cere de la Domnul luminare, ca să descoperim împreună care ar fi următorul pas, decât cu întrebătorul care, din punct de vedere intelectual cunoaşte multe lucruri despre învăţăturile Părinţilor, despre rugăciune, despre strădaniile ascetice, dar în viaţa de zi cu zi nu implementează decât rar, sporadic şi prea puţine din ele.

Deci, concret, ca să devină o deprindere, acel lucru trebuie implementat în viaţa noastră cu sârguinţă, cu seriozitate, cu osteneală. Sigur că duhovnicul, prietenii, familia trebuie să fie împreună-slujitori şi monitori ai strădaniilor noastre, dar pe de altă parte, noi înșine suntem cei care trebuie să facem ceva. Să ne urnim şi să facem mai mult. Situații neprevăzute, ca această pandemie care ne-a luat multora dintre noi proptelele pe care ne sprijineam nelucrarea noastră duhovnicească, rămânând fără Spovedanie şi fără Sfânta Împărtășanie, fără slujbe, fără contextul nostru religios și moral obişnuit, în spatele căruia ne ascundeam goliciunea, ar trebui să le luăm în serios ca semne de la Domnul, ca atenționări că ar trebui să începem mai temeinic o lucrare cu noi înşine.

– Aţi întâlnit oameni pentru care rugăciunea a devenit o deprindere?

– Da, slavă Domnului! Numai că de aici şi până la ceea ce ar trebui să fie rugăciunea în viaţa noastră e cale lungă. Firescul la care au ajuns anumiţi oameni care s-au dăruit rugăciunii mai mult decât marea majoritate e destul de îmbucurător pentru noi, numai că adevărata şi deplina noastră trăire va fi atunci când o să ne strămutăm dincolo, când oglinzile vor fi sparte şi vederea noastră nu va mai fi „ca-n oglindă” cf. I Corinteni 13:12 , ci va străbate nemijlocit către Domnul Dumnezeul pe Care-L căutăm şi după Care tânjim. Am întâlnit, din mila Domnului, oameni care s-au dăruit rugăciunii, am întâlnit oameni care m-au ruşinat cu măsura rugăciunii lor, oameni care au ajuns la firescul în care relaţia lor cu Domnul curgea prin rugăciune într-un mod cât se poate de patristic. Și l-am întâlnit, de cele mai multe ori, la oameni simpli, care nu au ajuns de prea multe ori la textele patristice, dar care, în frământările existenţiale ale vieţii de zi cu zi, L-au trăit pe Domnul, I-au simțit prezența într-un mod care mă și bucură, mă și rușinează deopotrivă.

„Nu căutăm altceva decât pe Domnul!”

– De ce ne simţim inima rece în rugăciune şi cum să facem s-o aprindem din nou?

 Faptul că simţim că-i rece poate e printre ultimele indicii că n-am murit cu totul. Bine că mai simţim ceva! Câtă vreme dăruirea noastră către Domnul nu a ajuns la acea măsură la care să fie cu adevărat o ardere, e normal ca inima noastră să fie rece. Chiar m-am gândit şi, la un moment dat, m-am testat şi ne-am testat cu cei mai apropiaţi ai mei, care sunt lucrurile pe care le facem din toată inima. Câtă vreme noi facem de multe ori, din toată inima, orice altceva numai rugăciune nu, şi ne dăruim cu toată inima uneia sau alteia dintre activităţile noastre zilnice, navigării pe internet, accesării a tot felul de site-uri, împrăştierilor, e normal ca resursele cu care ne dăruim după aceea rugăciunii să fie unele care presupun, printre altele, inclusiv o inimă rece.

Mie mi-e drag un mic exerciţiu ascetic pe care îl recomandă unii Părinţi. Pentru faptul că mulţi dintre noi, din felul în care ne trăim viaţa, din activităţile de zi cu zi, nu dăm dovadă de un creştinism asumat şi responsabil, ci ne împrăştiem într-o groază de lucruri care de care mai vătămătoare, trecerea noastră către o rugăciune mai adevărată şi o stare mai adevărată înaintea Domnului nu se poate face dintr‑odată. Părinţii recomandă acest exerciţiu ca pe o etapă intermediară între împrăştierea din viaţa de zi cu zi şi începutul pravilei noastre de rugăciune. Pur şi simplu, să stăm şi să ne analizăm puţin: ce urmează să fac, cui urmează să mă adresez, ce înseamnă această rugăciune, care-i postura din care Îl chem pe Dumnezeul cel Viu? Suntem nişte osândiţi, nişte condamnaţi, nişte netrebnici, nişte nevrednici, dar nu căutăm altceva decât pe Domnul! Cu această mică pregătire, care este o strădanie, sigur, omenească, dar care ne aşază totuși într-o altă postură, intrăm altfel în nevoința rugăciunii. Pe când, dacă ne repezim la pravilă ‒ de multe ori doar cu dorinţa de a scăpa cât mai repede de această corvoadă numită „pravilă”, „canon”, „rânduială” ‒, sigur că inima noastră n-o să facă decât să-și urmeze cursul în care s-a obişnuit peste zi, împrăştiată, rece, împietrită, făţarnică, mânată de patimi, peşteră de tâlhari, care va sta înaintea Domnului atât cât poate să stea, aşteptând să se termine corvoada, să se întoarcă la lucrurile care-i sunt dragi, cele pe care le face ea cu mobilizare maximă, cu dăruire maximă, lucrurile cu care ne otrăvim existenţa de zi cu zi.

Dagostea

– Dacă ne uităm în adâncul sufletului, vedem că nu avem dragoste nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Care sunt primii paşi pe calea dragostei?

– Pentru mine, răspunsul la această întrebare a fost cuvântul Maicii Siluana Vlad despre dragoste. Intuiam adevărul fără să mă mobilizez a-l şi trăi mai bine, dar mi-a fost de mare ajutor cuvântul Maicii, care spune că dragostea reprezintă, în primul rând, un demers al voinţei noastre. Vreau să iubesc în măsura în care nu înţeleg dragostea ca pe dragul pe care îl am faţă de cineva sau de ceva, ci ca pe felul în care încerc să mă raportez responsabil şi conştient la existenţa celuilalt, ca pe grija pe care vreau să o manifest faţă de existenţa celuilalt. Pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg că această grijă se manifestă prin rugăciunea pe care o fac pentru el sau prin gesturile de ocrotire, de întrajutorare care simt că ar trebui lucrate faţă de celălalt, ca temelie a acestei strădanii legate de dragoste.

Eram puţin blocat în faţa ne-dragostei mele şi a ne-dragostei noastre faţă de celălalt şi nici nu întrezăream vreo soluţie în orizontul apropiat. Pe când Maica, iată, ne pune înainte o definiţie a dragostei mult mai la îndemână pentru noi şi pentru măsura noastră, o definiție care ne oferă şi posibilitatea unei lucrări imediate: aceea de a ne asuma responsabil existenţa celuilalt şi grija pentru el. Grija aceasta, care se manifestă în primul rând prin a nu-i face rău şi în al doilea rând prin a-i face bine celuilalt, prin a-i purta de grijă, prin a fi delicaţi, prin a fi strădalnici în a ne manifesta preocuparea pentru existenţa lui, este prima formă în care ne putem lucra chemarea pe care Domnul ne-a făcut-o de-a ne iubi unii pe alţii. Pur şi simplu, să încetăm ca celălalt să ne mai fie indiferent şi să ne preocupăm, în sensul bun şi profund al cuvântului, de existenţa lui.

„Domnul Se coboară pentru noi, iar noi Îl refuzăm discret”

– Se apropie Sfintele Paşti. Cum să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul în Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei?

– Uite, mă gândeam zilele trecute ce lucrare are Duhul Sfânt cu noi, Biserica, mai ales acum, la sfârşitul acesta de veac. Ce-ar fi fost dacă Sfinţii Părinţi nu rânduiau existenţa Postului Mare şi rânduiala de-a ne spovedi mai ales în Postul Mare? De ce să ne pregătim de întâlnirea cu Domnul doar acum, de Sfintele Paşti? Doar citim la Părinţi că Paştele e în fiecare zi în care ni s-a dat a vedea lumina zilei. Iată, a îngăduit Domnul ca anul trecut să ne fie furat și Paştele! Dar poate și acesta a fost un semn de la Domnul, printre multe altele, că prea am idolatrizat acest praznic şi ne-am închinat la el mai rău decât se închinau stră-stră-bunicii noştri la Sâmbătă. Ar fi cazul să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor, că fiecare întâlnire cu Domnul, mai ales în Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să ne fie Paşte. Nu mai zic de fiecare duminică, care este praznicul Paştelui din fiecare săptămână! Aşa că, mă gândesc: dacă am reuşi să ne pregătim mai adevărat pentru Paştele imediat, pe care-l avem la îndemână, dacă am trăi Paştele ca pe strămutarea noastră din necredinţă la credinţă sau dintr-o puţinătate de credinţă într-o credinţă mai adevărată, mai conştientă şi mai asumată, atunci am reuşi să ne pregătim din Paşti în Paşti, din duminică în duminică, din Liturghie în Liturghie mai adevărat, ajungând şi la praznicul Sfintelor Paşti, aşa cum îl cunoaştem şi-l avem printre rânduielile noastre bisericeşti, să trăim mai adevărat prăznuirea lui.

– Ce le-aţi spune acelora care gândesc: „Nu sunt vrednic să mă împărtăşesc aşa de des; oare nu mă împărtăşesc spre osândă”?

– Eu am rezolvat pentru mine însumi problema asta demult, nu neresponsabilizându-mă pentru felul în care mă prezint în fața Domnului, ci dându-mi seama că, dacă nu m-ar ţine iubirea Domnului, eu m-aş prăbuşi cu totul. Judecând lucrurile pe linia unui demers ascetic de felul celui enunțat de tine, te întreb: cum ai putea să deschizi gura și să te adresezi Domnului, dacă aplici acest principiu? Dacă nu sunt vrednic să mă înfăţişez înaintea Domnului, înseamnă că trebuie să renunţ la rugăciune şi să rămân în continuare să mă uit la televizor. Dacă postul meu nu este primit, atunci mănânc în continuare hotdog. Dacă mersul meu la biserică este unul spre osândă, că acolo stau cu mintea împrăştiată şi grija mea e pentru ce face unul şi celălalt, atunci mai bine stau acasă. În felul acesta, dacă aplicăm acest principiu la toate ipostazele vieţii noastre creştine, ar trebui să facem un pas înapoi întotdeauna, din toate demersurile noastre, pentru că toate, dacă este să le analizăm cu criterii minime de seriozitate, sunt lucruri care ne descalifică din calitatea noastră de creştini.

Adevărul e că fiecare trebuie să-și rânduiască lucrurile acestea cu propriul Părinte duhovnicesc şi cu propria comunitate în care-L primeşte pe Domnul. Dar, dacă e să gândim aşa, încă o dată zic, ar trebui să ne excludem din toate demersurile noastre ascetice şi mistice, pentru că adevărul este că în lumina Domnului vedem lumina, prin El, împreună cu El, păşind împreună cu El spre El, Care este Calea, ajungem la El. Altminteri, cădem în înșelări pe care putem să le analizăm chiar din punct de vedere al sectologiei, cădem în reminiscenţa unei forme de pelagianism, a celor care credeau că se pot mântui prin propriile eforturi, fără harul lui Dumnezeu ‒ concepție pe care Biserica a lepădat-o demult, ca fiind mare, mare rătăcire. Şi ştim prea bine că Sfânta Împărtășanie nu e premiu pentru bună purtare şi pentru bună strădanie, ci este leac al nemuririi, medicament împotriva nesimţirii, scăpare din tot haosul existenţei noastre. Dar nu e de judecat nimeni, în nici un fel. Dacă cineva alege să trăiască relaţia lui cu Domnul departe de Sfânta Împărtășanie şi duhovnicul blagosloveşte înseamnă că asta-l hrăneşte pe el, şi asta-l zideşte, şi asta îl formează ca om de caracter, ca creştin. Poate că primeşte harul în alt fel. Eu, personal, n-am ce să spun decât că mi-ar fi greu să vii cu mine la masă în trapeză, eu să stau să mănânc, iar tu să stai să te uiţi politicos, că nu eşti vrednică să stai cu mine la masă sau să mâncăm amândoi din aceeaşi mâncare. N-aş reuşi să mă „configurez” confortabil.

La fel și Domnul, când vine, Se coboară pentru noi, în mijlocul nostru, iar noi, din „politeţe”, din „decenţă ascetică”, stăm cuminţi şi-L refuzăm discret. E libertatea fiecăruia, e înţelegerea fiecăruia și nu-i de judecat, dar e de urmărit dacă ceea ce alegi şi mărturiseşti că îţi este calea ascetică şi viziunea ascetică este în conformitate cu crezul tău şi nu e o fugă de la faţa Dumnezeului celui Viu. Spun asta cât se poate de personal: mi-e mai confortabil să particip la o astfel de Liturghie dacă nu mă împărtăşesc, doar să asist, că am mâncat mai târziu şi nu m-am spovedit sau nu mi‑am făcut pravila, decât să trebuiască să stau cu grijă la acea Sfântă Liturghie, la capătul căreia trebuie să mă împărtăşesc cu Domnul Dumnezeul cel Viu şi să nu-mi permit împrăştieri şi neseriozitate, să n-am unde să mă ascund în goliciunea mea de la faţa Dumnezeului celui Viu, să trebuiască să-L primesc pe Cel a Cărui dragoste am călcat-o în picioare, pe Care L-am ignorat de-atâtea ori, pe Care L-am minţit de-atâtea ori, a Cărui dragoste am profanat-o de atâtea ori! Mi-e mult mai drag şi mai greu să mă pregătesc de Sfânta Împărtășanie şi mi-e mult mai uşor ‒ dar numai psihologic ‒, să spun că „sunt păcătos” şi „nu sunt vrednic” şi să-mi văd de somnul meu, că astăzi nu mă pregătesc pentru Sfânta Împăr­tă­șanie. Dar, încă o dată zic: fiecare-şi rânduieşte cu Părintele lui propriul traseu ascetic.

„Să ne asumăm condiţia de fii ai lui Dumnezeu”

– Cum să înţelegem cuvintele: „Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine”?

– Iată, acest tropar al Paştilor, pe care-l rostește preotul atunci când pune celelalte părticele care s-au scos la Proscomidie în Sfântul Potir, ale sfinţilor, este strigătul mădularelor pămân­teşti ale Bisericii care tânjesc după o împărtăşire mai deplină. „Mai adevărat” se referă la nedeplinătatea felului în care ne împărtăşim de Domnul, că, de-ar fi deplină împărtăşirea, ar fi de ajuns o singură Dumnezeiască Liturghie, la care să ne unim printr-o legătură veşnică cu Domnul Dumnezeul cel Viu.

Din păcate, viaţa noastră pământească, în felul în care curge, necesită împărtăşirea noastră de Domnul din treaptă-n treap­tă, pe măsură ce ne maturi­zăm şi ne adâncim. Chiar citeam zilele trecute un cuvânt de la Sfântul Nicolae Velimirovici, că „neprihănirea Preacuratei nu însemna şi atotştiinţa Preacuratei, că Preacurata, în vremea aceea şi în veşnicie, a avut de învăţat de la Fiul ei”. Felul în care creşte acest mic dumnezeu care este omul, această odraslă a Dum­nezeului celui Viu, este unul gradual, din treaptă în treaptă, şi lucrul acesta face ca şi împărtăşirea noastră de Domnul să se facă tot mai adevărat, pe măsură ce devenim mai conştienţi şi mai respon­sabili. Dar, în hotarele acestei vieţuiri pământeşti, este un har care trebuie să se primenească împreună cu noi din Liturghie în Liturghie, după măsura dăruirii noastre şi a căutărilor noastre.

Deci asta înseamnă „mai adevărat”‒ nu că e neadevărată împărtăşirea noastră, ci mai deplină, mai conştientă, într-o măsură mai mare şi mai responsabilă din partea noastră, într-o măsură în care înțelegem mai mult că trebuie să lucrăm şi noi cu harul pe care-l primim, că este insuficientă lucrarea Domnului. Nu poate să facă Domnul nimic dacă nu lucrează şi libertatea noastră cu El. El ne-a dat această libertate, El Însuşi neputând să treacă peste această libertate pe care ne-a dăruit-o. „Mai adevărat” în­seamnă că noi devenim mai adevăraţi şi mai res­ponsabili, mai maturi, mai asumându-ne condiţia de fii ai lui Dumnezeu cu fiecare Dumnezeiască Liturghie.

– Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?

– Slavă Domnului, ne-au spus Părinţii noştri: „Cu cât mai deplină chenoza şi pogo­rârea noastră la iad, cu atât mai deplină învierea”.

– Şi cum poate deveni Învierea o realitate lucră­toare în zilele noastre?

– Uitându-ne la moartea din viaţa noastră, aşa poate deveni Învierea o realitate mai pregnantă, mai deplină, mai dorită, mai tânjită. Zicea Părintele Nicolae Steinhardt că, pe undeva, îi înţelege pe atei, pe cei care nu cred în Dumnezeul cel Viu, dar a nu crede în dracul, când răsuflarea lui îţi este în ceafă tot timpul, asta n-o mai înţelege! Aşa zic şi eu, la câtă moarte avem în viaţa noastră, ce alt semn al prezenţei Învierii mai vrem, în afară de tânjirea noastră după ea, cufundaţi în atâta moarte fiind? Dacă reuşim să ne asumăm mai deplin moartea în care ne aflăm, de aici se deschide şi părtăşia noastră la Înviere.

– Vă rugăm să ne dați un cuvânt de Paşte pentru poporul care este atât de mort duhovniceşte…

– Nu ştiu ce aş fi răspuns dacă nu aveam de străbătut împreună cele pe care le-am avut de străbătut în ultimele treisprezece luni, dar urarea mea este un mesaj de bucurie, că, dacă trecem prin ceea ce trecem, înseamnă că Domnul încă mai are nădejde că se poate schimba şi că se va schimba ceva în noi. Bazaconiile prin care trecem sunt semn că Dumnezeu este Viu şi lucrător. Şi atunci, dacă Dumnezeu este Viu şi lucrător, şi Domnul Dumnezeul nostru este cu noi şi încă nu ne-a părăsit, de ce avem a ne teme? Doar de noi înşineDoamne, scapă-ne de noi înşine!

Interviu realizat de

Ioana Maxim

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Adevarata dezvoltare personala este desavarsirea
 
Dezvoltare personala

Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, noi de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, chiar și când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi – legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală – ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Domnului”.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm ca şi cum gata, „de acum încolo, ştiu!”. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special, pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.

A ne baza pe acel „acum ştiu!” şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac!” şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe Domnul să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât la debutul, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv, şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând – ştiind chiar – că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru se întâmplă pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Domnului în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuiemoartea faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată ar fi, atunci când nu lasă loc Duhului, se transformă în gratii aurite.

Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti”. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel”, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii).

Ca soţ/soţie, suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire. Şi pentru că nu ştim cum, Îl rugăm pe El să ne dea ochi să vedem astfel pe soţ, soţie ori copii. Şi pe fiecare persoană pe care o întâlnim în viaţa noastră, de la şeful mereu nemulţumit, la omul din mijlocul de transport, care ne împinge cu brutalitate ca să-şi facă loc.

Pentru că toţi aceştia sunt factori care ne ajută să ne sfinţim, să fim asemenea Lui, iubind cu iubirea Lui, pe care ne-o dă, la cerere, şi care se probează tocmai în aceste situaţii. Dar să avem încredere că în chiar acel moment în care Îi cerem o îndrumare, ne-o şi dă! În chiar acea situaţie! Nu peste câtva timp, nu la rugăciunile de seară, nu când mergem la spovedit, ci chiar atunci, pe loc. Domnul nu e oprit de nimeni şi de nimic (nici chiar de păcatul nostru) să ne ofere ajutorul Său, atunci când îl cerem. Doar să credem şi să fim atenţi, să privim în inima noastră.

Un articol de Cristina Sturzu pentru Doxologia



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Hristos a Inviat! Ce vorba sfanta!
 
Hristos a Înviat! Ce vorbă sfântă!

Hristos a Înviat! Ce vorbă sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori creștine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec și de măr.

În stupii de albină fără greș,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireș
Dar vai, în suflet ți-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creștine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simți măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simți mai bun, mai blând?

Simți tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?
Iubirea pentru semeni o simți jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte

Ai drept să cânți: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru (marturistorii.ro)



IN MEMORIAM VASILE VOICULESCU
 

”Izvorul luminii adevărate - ”Vremuri rodesc”

”Fiorul religios la cel crescut în orizontul tradiției, generează un univers original, în care ”creatura” (poetul) luat părtaș la creație de către Demiurg, își trăiește destinul omenesc între tragic și sublim, oferind prin poezie, un model cosmic perfect în raport cu lumea profană” (Mina-Maria Rusu).

Filele Evangheliilor i-au fost  piatra de temelie din care aveau să se zămislească versuri sacre: ”Rusalii”, ”Șoimul”, ”Doina și doina”, ”Casa noastră”. Din străbuni, vor răsări ”cumințenia pământului și frumusețea pârguită de soarele de peste veac al credinței, laolaltă cu mesajele cerului”: Chenare lungi de liniști, trag codri gravi deodată / Și-nalte slave roșii, pun plopi-n fruntea zării. / Pe fiecare față de deal, îngenuncheată / cu aur scrie toamna antologia țării. //Se-mbină pretutindeni versete de lumină / cu-ncondeieri de – azururi pe țărna bătrânească, /Și-alături în crângul cu strofe de rugină / Își urcă violetul culoarea-i sufletească. // Sclipesc mai sus în munte, frânturi de epopee / sub verde pașnic, cerbii în toiul bătăliei… / Cu psalmi de nori în flăcări, urcând spre slăvi, încheie / Amurgul singuratec, cântarea României” (”Antologie”). Făptura omenească se întoarce ”spre sine”: ”Nu mai aștept lumina din afară: / O alta-n mine tainic, s-a aprins / Și arde-n fund, pojarnica ei pară, / Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum - / Cu ochii-torși spre ea, pornesc la drum” (”Noul Mag”).

Omului, ”înger pururi încătușat de pământ” i de deschide calea purificării: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii”. ”Pe alt tărâm”, cel al poeziei, poetul descoperă izvorul ”luminii adevărate”, acea lumină ivită din ”soare, slavă, lumină”: ”Atunci, ai trimis îngerul tău să-mi arate / ”Izvorul luminii adevărate. / El a luat în mâini, securea durerii / Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții. / Au curs cărămizi și moloz, puzderii, / S-au zguduit din temelii, clădirea vieții / Au curs lacrimi multe și suspine, / Dar prin spărtura făcută în mine, / Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, / Soarele a năvălit înlăuntrul meu” (”Luminătorul”).

Voiculescu ”urcă” spre sfințenie, Care se întregește în ”Urcuș” și ”Întrezăriri”. În volumul ”Pârgă”, ”pomul zăbavnic” va cunoaște rodirea: ”Am fost un pom zăbavnic, târziu am răsărit…/ Dar, astăzi, peste vremuri, rodesc… / Prin mii de pori / Din fund, amara mâzgă suind, se îndulcește / Și-a soarelui lumină o plăsmuiește-n flori: Azi, visul rădăcinii pe ramuri strălucește, /  Voios stă rodul ciucur și-ncet se pârguiește/ Și-ncovoiat sub pârgă, aștept culegătorii”. Ov. S. Crohmălniceanu, avea să sublinieze că odată cu acest volum, iese la iveală adevărata alcătuire lăuntrică a poetului, natură telurică, înfiorată de puternice aspirații spirituale. Sentimentul religios se interiorizează și începe să nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice. Timpul se substituie unui ”anotimp lăuntric”. Natura dobândește valențele sacre.  Asemenea logosului divin, cuvântul zămislit de poet poate urca trepte ale sfințeniei. Îngerii care coboară pe pământ au menirea să sacralizeze spațiul profan. Poetul însuși își refuză condiția de ”înger amânat” – ”Au sunat prelung clopotele minții / Doruri vechi porniră cu lumini de ceară. / Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară, / Auind pustiu și-arătându-și dinții…/ Tu de-abia sculat, intri iar în groapă. / Vântul duhurilor a încetat să bată…/ Nu te mai faci înger, cum râvneai odată / Ajungi iar pământ și te faci iar, apă! (”Înger amânat”) - spre a – și urma sfințirea propriei ființe: ”alba îngerețe  închegată-n tine”: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii. În fața atotputerniciei divine, poetul își mărturisește pieirea: ””Tu te afunzi în nori, eu în humă și pier” (”Așteptând sub norul pustiei”). ”Așișderi crinului”, îl roagă pe Dumnezeu să-i fie milă de omul care cere îndurare: ”Așișderi crinului de câmp sălbatec, / Nici eu nu țes și nici nu torc, / Momit de slava cerului văratic, cu ghimpi goi, spre tine mă întorc: ? Îndură – te și-aruncă un mintean / De flori cu-mpărătești petale / În cârca spinului brumat de-alea / Din bărăganul pajiștilor tale. / Și toamna, când va sta să veștejească, / Trimite-și mielul pașnic, să mă pască” (Așișderi crinului”). Poetul își clădește ”urcușul”, trepte ale devenirii întru ființa cea adevărată: este ”paradisul / în care doarme  urma aprinsului pas”. Cu ființa-i spre slava cerească, versul preamărește adâncimea Cuvântului:  ”Nu este mântuire decât prin frumusețe”

Prof. Viorica Bica

 

 

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Cravasa - Virgiliu Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare Cravasa:

"Cravașa" (apărut în 1960) este romanul în care Constantin Virgil Gheor­ghiu încearcă o radiografie a absurdului, condensând în paginile acestuia drama unei singure zile: 23 august 1944.

Monahi, militari, țărani conturează, în pagini tulburătoare, o Românie aflată – pentru a câta oară? – la o nouă răscruce de drumuri…

Grotesc și cinic, romanul reprezintă momentul decăderii României, în finalul războiului, condusă de "fanarioții" slugarnici care au predat‑o lamentabil și imoral ocupației sovietice.
Cu un discurs epic auster, descriptiv, cu o viziune de universalitate asupra istoriei contemporane, Constantin Virgil Gheorghiu realizează astfel unul dintre cele mai bune romane ale sale, "Cravașa" situându‑se, alături de "Ora 25", printre cele mai dramatice construcții epice românești din literatura noastră de după război.
Constantin Cubleșan

Detalii despre carte / COMANDA



Nu va temeti! - Macarie Dragoi (CARTE)
 

Prezentare Nu va temeti!:

Iubite cititorule, am gândit că de folos este să înmănunchez ca într-o făclie a Învierii aceste cuvinte de mângâire și de îmbărbătare ale Postului Mare și ale prăznuirii Paștilor în vremea pandemiei. Sunt cugetări ale inimii mele adresate inimii tale. Sunt doruri și neliniști împărtășite. Sunt încurajări ale duhului osâruitor către cele cerești pentru firea noastră cea slabă, temătoare, trasă în jos de cele pământești.

Prin multe ispite va să trecem. Este limpede că suntem trecuți prin focul lămuritor al încercărilor. Credința ne este pusă la încercare. Iubirea ne este testată. Însă eu cred și mărturisesc că Domnul nostru a fost, este și va fi cu noi prin toate aceste încercări, precum a fost cu Prorocul Daniel și cu cei trei tineri Anania, Azaria și Misael în cuptorul Babilonului (Daniel 3,23 ș.u).

"Crezut-am, pentru aceea am grăit" (Psalmul 115, 1), că Hristos nu-și abandonează prietenii Săi! Crezut-am, pentru aceea am grăit, cu noi este Dumnezeu! Crezut-am, pentru aceea am grăit, că Maica Domnului este cu noi și nimeni împotriva noastră! Crezut-am, pentru aceea am grăit, că Sfinții ne sunt alături! Mă rog pentru tine, iubite frate și iubite soră, să te întărească și să te lumineze Domnul și, când îți este mai greu, să-L simți cum duce umăr la umăr cu tine crucea încercărilor tale.

Roagă-te și tu pentru mine, prietenul și fratele tău în Hristos, împreună-Rugător și de tot binele voitor,

Părintele Episcop Macarie

Detalii despre carte / COMANDA



Psihoterapia ortodoxa.Calea tamaduirii dupa Sfintii Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
 

Prezentare Psihoterapia ortodoxa.Calea tamaduirii dupa Sfintii Parinti:

„Titlul cărții este "Psihoterapia ortodoxă" deoarece lucrarea de față prezintă învățătura Sfinților Părinți despre tămăduirea sufletului. Știu că termenul de psihoterapie este unul întrucâtva modern, fiind întrebuințat de mulți psihologi, psihoterapeuți și psihiatri pentru a exprima metoda pe care o aplică în tratarea nevroticilor. Întrucât, însă, mulți psihiatri nu cunosc învățătura Bisericii sau nu vor să o folosească, iar antropologia lor este cu totul diferită de antropologia și soteriologia Sfinților Părinți, deși am întrebuințat termenul psihoterapie, nu am expus și teoriile lor. Aș fi putut cu ușurință menționa și părerile pe care aceștia le împărtășesc cu privire la anumite teme, dintre care unele sunt în acord cu învățătura Sfinților Părinți, iar altele, cu totul contrare, urmând ca apoi să notez observațiile de rigoare, însă nu am voit acest lucru. Socotesc că este mai bine ca învățătura Bisericii să se facă auzită prin glasul Sfinților Părinți, fără amestecare. De aceea, am adăugat termenului psihoterapie epitetul ortodoxă, adică "Psihoterapia ortodoxă", pentru care o altă formulare posibilă ar fi "Calea tămăduirii ortodoxe".” († Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios)


„Se vorbește mult astăzi despre problemele psihologice. După mine, așa‑numitele probleme psihologice sunt, îndeosebi, probleme legate de gânduri, de întunecarea minții‑nous și de necurăția inimii. Inima necurată, așa cum este descrisă de Sfinții Părinți, mintea întunecată, cufundată într‑un întuneric greu, și gândurile întinate sunt cele care dau naștere tuturor așa‑numitelor probleme psihologice. Când omul se tămăduiește lăuntric, când descoperă locul inimii, își curățește puterea noetică a sufletului și o slobozește din robie pe cea rațională, nu are probleme psihologice sau, cel puțin, dacă ele există, sunt abordate corect. Trăiește fericita și neclătinata pace a lui Hristos. Spunem acestea, desigur, păstrând rezervele legate de bolile somatice ale sistemului nervos, datorate oboselii, epuizării, slăbirii și uzurii trupului.”

† Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios

Detalii despre carte / COMANDA



Profetii (33) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
 

Prezentare Profetii (33):

Veți cădea voi, babiloanelor moderne și toate chipurile cioplite ale civilizației și culturii, și veți sta sfărâmați la pământul la care v-ați închinat în materialism. O, poporul meu creștin, fiu al ariei grâului Euharistiei, ai fost bătut cum se bate grâul! Ce am auzit de la Hristos, prin cuvânt ceresc și teofanii, ți le dau de știre. Străjuitorule, cât a mai rămas din noaptea păcatului, până vine Mirele la miezul nopții? Strajă, cât mai este până trece noaptea ateismului? Dimineața se apropie așijderea și noaptea întreabă dacă vrei mai târziu. Aduceți Apa vie celor care au sete de Hristos Dumnezeu. Întâmpinați cu Euharistie pe cei fugari. Că au fugit dinaintea rachetei ateilor, din fața armei scoase și întinse și de grozăviile războiului balistic nuclear. Încă un an ca anul năimitului și toată strălucirea ateismului se duce și se vor împuțina ateii, că Hristos Însuși a grăit cuvânt ceresc (Isaia cap. 21 tot).

Schiarhiereu Nil Dorobanțu (1920-1977)

Detalii despre carte / COMANDA



Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie - Marcu Toma (CARTE)
 

Prezentare Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie:

Liturghia este piramida uriașă pe care a înnălțat-o cândva spiritul omenesc, piramida al cărei fundament este pe pământ, iar cu vârful străpunge cerul și trece dincolo de el, oprindu-se în sânul Dumnezeirii. Ea este rugăciunea cea mai înaltă si cultul suprem datorat lui Dumnezeu. Este, dacă vrei, o înfățisare și o sărutare a Cerului cu pământul. Totul este prezent în ea: om, Sfinți, Îngeri, Heruvimi, Serafimi, Dumnezeu.

Prin ea, cei vii sunt uniți cu cei adormiți în Domnul. Prin ea omul dispare în Dumnezeu și Dumnezeu coboară la om.

Mai mult ca orice slujire sfântă, Liturghia coboară Cerul pe pământ între oameni, în inimi.

Detalii despre carte / COMANDA



Anne - Valea Curcubeu vol. 7 - L.M. Montgomery (CARTE)
 

Prezentare Anne - Valea Curcubeu vol. 7:

Când personajele principale sunt zece copii, când fiecare capitol te poartă în lumea lor de curcubeie sau ploaie, când îți bate inima, la fiecare rând, în ritmul năvalnic al vârstei la care totul pare posibil, nu poți spune decât astfel: al șaptelea volum din seria " Anne de la Green Gables" este, prin excelență, un volum al copilăriei!

Detalii despre carte / COMANDA



Biciusca - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
 

Prezentare Biciusca:

Biciușca (La Cravache), este romanul lui C. Virgil Gheorghiu care a tulburat din nou apele lumii literare franceze la apariția sa, la Paris, în anul 1960.
Apărut în atmosfera încă foarte încărcată de după cel de-al doilea Război Mondial, romanul zugrăvește etapa imediat următoare capitulării României și modul cum acest act de mare importanță istorică a fost trăit de omul de rând, de soldatul și de ofițerul român, deveniți victimele unei decizii imature și cel puțin pripite.
Capitolul inedit, numit Pecetea infamiei, cu care începem această carte este un pasaj dintr-un Jurnal intim în care autorul descrie episodul trist al vieții lui din perioada anilor 1950-1960, text care ar fi trebuit să apară într-unul din cele șapte volume de memorii pe care le avea în proiect ( în cele din urmă, nu a mai reușit să scrie decât pe primul, Martorul Orei 25). Un fragment care îmbogățește această nouă traducere și ne poate explica măcar parțial "tratamentul special" de care a avut parte C. Virgil Gheorghiu în critica literară, atât în Franța, cât și în România, nu doar înainte, dar și după decembrie 1989.

CUPRINS

Pecetea infamiei - Jurnal intim
Misiune in zori
Printii fanarioti
Nevasta impuscatului
Ordinul de salvare
Rebela
Paine verde
Inventarul
Confruntarea
Umbra Bisericii
Calul lui Christos
Lupoaica
Dezertorul
Raul de cal
Calul lui Christos moare
Cea de a opta taina
Scandalul
Alarma
Cuvinte de pe munte
Masacrul
Aurul sacru
Uciderea aliatilor
Rusinea si gloria
Sfarsitul marii sarbatori nationale
Detalii despre carte / COMANDA


Baiatul-Zi si Fata-Noapte - George MacDonald (CARTE)
 

Prezentare Baiatul-Zi si Fata-Noapte:

Recunoscută de către criticii de pretutindeni ca o capodoperă a prozei scurte fantastice, Băiatul-Zi și Fata-Noapte este un basm clasic despre nevinovăție și rău, semnat de autorul al cărui nume este sinonim cu cele mai rafinate creații din domeniul ficțiunii. Contemporan și prieten al lui Lewis Carroll, George MacDonald a exercitat o influență profundă asupra unei generații întregi de autori, printre care se numără și C.S. Lewis. Lewis afirma, de altfel, că imaginația sa a fost „botezată” în apele înmiresmate ale geniului lui MacDonald.

Ioana Kamata

Detalii despre carte / COMANDA

 


Increderea - Pr. Haralambos Papadopoulos (CARTE)
 

Prezentare Increderea :

Nădejdea în Dumnezeu și în pronia Sa

Cunoașterea de sine
Asumarea răspunderii
Schimbarea atitudinii față de viață
Acceptarea durerii
 
CUPRINS
 
Cand toate merg anapoda
Ca sa nu te sufoci, invata ce inseamna increderea
Pronie sau noroc?
A invata sa te lasi in seama a ceea ce te depaseste
Scurta antologie de texte
Increderea in pronia lui Dumnezeu
"Catre negutatorul de animale, despre intarziere"
"Catre ofiterul in rezerva, despre cum nu ingaduie Dumnezeu"
 

E foarte important să înțelegem că încrederea în pronia lui Dumnezeu este neîndoielnic izbăvitoare și mântuitoare, dar nicicum nu ne va scăpa de ispitele și încercările vieții. Însă ea ne va întări convingerea că atât cele pe care le înțelegem, cât și cele ce scapă puterii noastre de înțelegere nu sunt întâmplătoare, ci au un sens în existența noastră.
Negreșit, toate acestea vor fi însoțite de ex­­periența prezenței mângâietoare și întăritoare a Domnului, Care nu ne va lăsa niciodată singuri și neajutorați.
Golgota este un loc comun tuturor oamenilor. S‑o acceptăm și să o folosim spre sfințirea noastră. Ușor? Deloc. Prin harul lui Dumnezeu însă poa­te deveni realitate, trăire de zi cu zi.
Arta vieții creștine este cum putem trece marea învolburată fără a ne îneca, fără a ne pierde.

Detalii despre carte / COMANDA



De la print la sfant - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare De la print la sfant:

Suntem martori ai unei mari și rare minuni – un semn minunat și sfânt al vremurilor: întâia dată, fericita Veșnicie a Sfintei Treimi s-a ancorat în Rastko, și din Rastko cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit pe Sava cel purtător de Hristos; a doua oară, aceeași Veșnicie s-a ancorat în Vlădica Nicolae, și din Nicolae cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit înaintea ochilor noștri pe Nicolae cel purtător de Hristos. (...)

De la Sfântul Sava până în ziua de astăzi, ortodoxia noastră n-a avut un mărturisitor mai glăsuitor și mai puternic decât Vlădica Nicolae. Lui îi vor urma în rugăciune, cu minunare, cei ce vor veni după noi, după cum și noi i-am urmat Sfântului Sava, și astfel ne-am îmbunătățit.

Sfântul Iustin Popovici

Detalii despre carte / COMANDA



Cum sa crestem un copil fericit - Pr. Feodor Borodin (CARTE)
 

Prezentare Cum sa crestem un copil fericit:

Să nu irosim timpul prețios menit dragostei pentru copiii noștri! Să nu pregetăm să le arătăm iubire câtă vreme sunt ­mici! Pu­tem spune că în aceasta constă taina zidirii du­hov­nicești, sufletești, fizice, emoționale pe care se va sprijini întreaga lor viață. Dacă picioarele copilu­lui vor sta pe temelia solidă a dragostei, el va crește devenind un om fericit.

Educându-ne copiii în dragoste, căl­când peste „eul” nostru, cu ajutorul lui Dumnezeu facem să rodească pe de-a-ntregul potenţialul pe care Acesta l-a sădit în ei.
„Ai grijă de fiecare zi, nu sunt atât de multe cât crezi. Străduiește‑te să‑ți copleșești copilul cu darul iu­birii, nu te sfii să i-o arăți. Nu considera pierdut timpul petrecut cu copiii, căci de asta depinde și fericirea ta. Ca părinți, primim atâta dragoste câtă oferim, ba chiar mai multă.”

Pr. Feodor Borodin

Detalii despre carte / COMANDA



Iarna indelungata vol. 6 - Laura Ingalls Wilder (CARTE)
 

Prezentare Iarna indelungata vol. 6:

 

Seria Casuta din prerie este formata din urmatoarele volume:

Vol. 1 - Casuta din inima codrilor
Vol. 2 - Baiat la țară
Vol. 3 - Casuta din prerie
Vol. 4 - Pe malul râului Plum Creek
Vol. 5 - Pe țărmurile lacului de argint
Vol. 6 - Iarna indelungata
Vol. 7 - Târgușorul din prerie
Vol. 8 - Fericiții ani de aur
Vol. 9 - Cei patru ani dintâi
 
Categorie de varsta: 4-12 ani sau o recomandare mai sănătoasă de la Carmen Cătălina Alexa, "și dacă ești copil, și părinte de copil, și copil din părinte, și adult fără copil, și naiv incurabil, și înțelept nedescoperit".
 
Laura Inalls și familia ei locuiesc tocmai în Codrii Mari ai Wisconsinului. Cei mai apropiați vecini sunt urșii, lupii și panterele.
Bazat pe aventurile reale prin care a trecut Laura Ingalls Wilder, Iarna indelungata este al șaselea volum al mult-premiatei serii Căsuța din prerie.

Cele nouă volume din seria Căsuța din Prerie au fost apreciate de generații de cititori ca fiind atât incursiuni unice în istoria Americii, cât și povești emoționante și de neuitat.

LAURA INGALLS WILDER s-a născut în 1867 în căsuța din bușteni descrisă în Căsuța din inima codrilor. Așa cum ne povestește în seria Căsuța din prerie, ea a călătorit, împreună cu familia ei, de-a lungul Vestului Mijlociu american într-o căruță cu coviltir. Mai târziu, a întreprins propria călătorie în căruța cu coviltir, de data aceasta însoțită de soțul său, Almanzo Wilder, și de fiica sa, Rose, către Mansfield, Missouri. Acolo a scris povestirile din seria Căsuța din prerie și a trăit până la vârsta de 93 de ani. Pentru milioane de cititori însă, ea va trăi pentru totdeauna ca Laura, fetița din îndrăgitele povești despre pionieratul american de la sfârșit de secol al XIX-lea, adunate în seria Căsuța din prerie.

GARTH WILLIAMS a început să lucreze la ilustrațiile pentru Căsuța din prerie după ce-a întâlnit-o pe Laura Ingalls Wilder la casa ei din Missouri și au văzut împreună locurile în care se aflau diferitele căsuțe din poveștile ei. Ilustrațiile clasice ale lui Garth Williams au făcut-o pe Laura să afirme că ea „și ai ei trăiesc din nou în acele imagini”. Williams a creat, de asemenea, ilustrațiile pentru Pânza Charlottei și Stuart Little.

"Titlul, coperta, faima autoarei recomandă această carte, abia acum tradusă prima dată în limba română, drept o carte pentru copii. Azi mi-a înmânat-o curierul și, deși mi-am propus doar s-o răsfoiesc, tot azi am terminat-o de citit, deci singurul defect major al ei ar fi acela că se citește groaznic de repede.
Pentru că oricine și-ar dori ca o călătorie printr-o lume a candorii, firescului și frumuseții de toate felurile să dureze mai mult decât câteva ore, poate două, nu știu cât a durat.
E genul de carte seducătoare și înșelătoare prin simplitate și accesibilitatea mesajului, pe care la șapte ani o citești și o înțelegi ca la șapte ani, la treisprezece ca la treisprezece, la șaptesprezece fix ca la șaptesprezece și înșiruirea poate continua cu orice număr de ani poate apuca un cititor să trăiască.
Ce vreau să spun e că e o achiziție minunată și dacă ești copil, și părinte de copil, și copil din părinte, și adult fără copil, și naiv incurabil, și înțelept nedescoperit."

Carmen Cătălina Alexa

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvinte de invațatura. Caietul 1/1989 - Preot Constantin Galeriu (CARTE)
 

Prezentare Cuvinte de invațatura. Caietul 1/1989:

Dumnezeu ne vorbește permanent. Trebuie doar să fii pe recepție, adică să ai "urechi de auzit". Așa era părintele Galeriu, de fapt așa este, mai deplin, astăzi: "Da, Doamne, Robul Tău ascultă cuvântul Tău". Asculta... și rostea. Uneori jubila. Simțeai că șuvoiul cuvintelor vine din Izvor și ți se dăruiește prin jertfa celui pe care îl vedeai, celui care te conecta la Dumnezeu. Lumină. Adevăr. Iubire. Entuziasm. Pace. Bucurie.

Cartea pe care v-o punem înainte cuprinde transcrierea de astfel de cuvinte din Cuvânt.

CUPRINS

Predica din Duminica a XXXII-a dupa Rusalii, a lui Zaheu
Predica tinuta luni seara de Sfintii Trei Ierarhi
Predica tinuta de Intampinarea Domnului
Predica din Duminica a XVII-a dupa Rusalii a Cananeencei
Predica din Duminica a XXXIV-a dupa Rusalii a Fiului Risipitor
Predica tinuta luni dupa Duminica a XXXIV-a dupa Rusalii
Predica din Duminica Lasatului sec de branza
Predica tinuta luni dupa Duminica Lasatului sec de branza
Predica tinuta miercuri dupa Duminica Lasatului sec de branza
Predica tinuta luni dupa Duminica a II-a dupa Pasti
Predica tinuta vineri dupa Duminica a II-a dupa Pasti
Predica tinuta in Duminica a IV-a dupa Pasti si Sfintii Imparati Constantin si Elena
Detalii despre carte / COMANDA


Sa avem grija de familie - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
 

Prezentare Sa avem grija de familie:

Cartea cunoscutului medic psihiatru Dmitri Avdeev și a Ioanei Besedina  apărută mai întâi în limba română, din dragostea și respectul autorului pentru cititorii români este, dincolo de aplecarea către știința psihoterapiei ortodoxe, o carte duhovnicească, zămislită în perioada de grea încercare, pentru noi toți, a pandemiei de coronavirus. Tratând despre familie, despre problemele copiilor de astăzi sau despre psihoterapia familiei, autorii propun un prețios remediu bolilor și neputințelor noastre sufletești: dobândirea harului dumnezeiesc.
De la cotloanele sufletului omenesc la rafturile magazinelor în perioada pandemiei, autorii află un sens, bazat pe învățătura Sfinților Părinți, hățișului vieții tot mai complexe și provocărilor cu care se confruntă creștinul în ultima vreme.
O carte despre viața duhovnicească, în pas cu ultimele evenimente, așadar de neapărată trebuință oricărui creștin al zilelor noastre...

CUPRINS

Provocarile lumii de astazi
Pe tărâmul "lumii nervilor"
Problemele familiei de astăzi
Despre copii
Se cuvine să ne pedepsim copiii?
Copilul si calculatorul
Criza "vârstei de mijloc"
Ce-i de făcut?
Se putea naște...
Jurnalul copilului nenăscut
Mirii "virtuali"
Psihoterapia familiei
Despre patimile cele pline de păcat
Patimile și sănătatea sufletească și trupească
Dependențele
Nevroza cea cu multe fețe
Depresia
Nestematele duhovnicești
Detalii despre carte / COMANDA

 



Chipul Cuviosului Parinte Arsenie Boca - Sergiu Ciocârlan (CARTE)

 

Prezentare Chipul Cuviosului Parinte Arsenie Boca:

Cartea de față ne propune o dezbatere luminoasă privind sfințenia Părintelui Arsenie Boca prin demontarea extrem de bine argumentată a tuturor acuzelor și a mistificărilor care sunt invocate ca argumente împotriva canonizării Cuviosului.

Detalii despre carte / COMANDA



Deostick cu salvie, hamei si nalba Neparfumat, 55 g - *** (Naturiste)
 

Prezentare Deostick cu salvie, hamei si nalba Neparfumat, 55 g:

COMPOZITIE: Propylene glycol, Glycerin, Aqua, Sodium stearate, Potassium laurate, Potassium cocoate, Salvia officinalis extract, Humulus lupulus extract, Zinc ricinoleate, Tetrasodium glutamate diacetate, Potassium olivate, Potassium castorate, Cetylstearyl alcohol, Sodium chloride, Althaea officinalis extract, Propanediol, Panthenol, Tocopheryl acetate. Produs testat dermatologic.

0% saruri de aluminiu.

Asigura protectie in perioada activa a zilei, inhiba dezvoltarea bacteriana, reduce transpiratia fara sa blocheze porii si neutralizeaza mirosul neplacut.

Este special formulat cu 20% ingrediente hidratante si parfum placut, oferind o senzatie de confort si prospetime.

Detalii / COMANDA



Deostick cu salvie, hamei si nalba Homme Brave, 55 g (pentru barbati) - *** (Naturiste)
 

Prezentare Deostick cu salvie, hamei si nalba Homme Brave, 55 g (pentru barbati):

COMPOZITIE: Propylene glycol, Glycerin, Sodium stearate, Aqua, Potassium laurate, Potassium cocoate, Salvia officinalis extract, Humulus lupulus extract, Potassium olivate, Potassium castorate, Cetylstearyl alcohol, Tetrasodium glutamate diacetate, Zinc ricinoleate, Sodium chloride, Althaea officinalis extract, Parfum, Panthenol, Propanediol, Linalool, Limonene, Tocopheryl acetate. Produs testat dermatologic.

Asigura protectie in perioada activa a zilei, inhiba dezvoltarea bacteriana, reduce transpiratia fara sa blocheze porii si neutralizeaza mirosul neplacut.

Este special formulat cu 20% ingrediente hidratante si parfum placut, oferind o senzatie de confort si prospetime.

Nu contine: Saruri de aluminiu; Parabeni sau alti conservanti; Alcool etilic si coloranti.

Detalii / COMANDA



Gel de dus crema Femme Douce cu argan, catina si miere, 300 ml - *** (Naturiste)
 

Prezentare Gel de dus crema Femme Douce cu argan, catina si miere, 300 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Glycerin, Potassium laurate, Potassium cocoate, Potassium olivate, Potassium castorate, Tetrasodium glutamate diacetate, Mel, Hydroxyethylcellulose, Argania spinosa kernel oil *, Hippophae rhamnoides fruit extract **, Lactis serum proteinum, Saponaria officinalis extract, Althaea officinalis extract, Benzyl alcohol, Parfum, Glyceryl laurate, Cyamopsis tetragonoloba gum, Tocopheryl acetate, Panthenol, CI 75300 ***.*ulei virgin certificat ecologic; **extract uleios presat la rece; ***colorant natural.

Sapun moale natural de potasiu, realizat prin saponificarea unui amestec complex de uleiuri fine de cocos, masline si ricin.
Extractul de Sapunarita iti aduce bucuria unei spalari delicate cu o spuma abundenta iar extractul de Nalba mare impreuna cu cele 25% ingrediente hidratante vor oferi o ingrijire catifelata pielii tale.
Imbogatit cu extract de catina, proteine din lapte si ulei de Argan pentru a-ti oferi un efect emolient intens.
Pantenolul (provitamina B5) si mierea de albine redau pielii tale un aspect fin si delicat. Produs testat dermatologic.
 
Detalii / COMANDA


Gel de dus 3 in 1 Homme Brave cu argan, macadamia si miere, 300 ml - *** (Naturiste)
 

Prezentare Gel de dus 3 in 1 Homme Brave cu argan, macadamia si miere, 300 ml:

 

3 in 1: il poti folosi ca gel de dus, sampon sau crema de ras.

COMPOZITIE: Aqua, Glycerin, Potassium laurate, Potassium cocoate, Potassium olivate, Potassium castorate, Tetrasodium glutamate diacetate, Mel, Hydroxyethylcellulose, Argania spinosa kernel oil *, Macadamia ternifolia seed oil **, Lactis serum proteinum, Saponaria officinalis extract, Althaea officinalis extract, Benzyl alcohol, Parfum, Glyceryl laurate, Cyamopsis tetragonoloba gum, Tocopheryl acetate, Panthenol, Isatis tinctoria extract, Indigofera tinctoria extract, Linalool, Limonene.
*ulei virgin certificat ecologic; **ulei presat la rece.

Sapun moale natural de potasiu, realizat prin saponificarea unui amestec complex de uleiuri fine de cocos, masline si ricin.

Extractul de Sapunarita iti aduce bucuria unei spalari delicate cu o spuma abundenta iar extractul de Nalba mare impreuna cu cele 25% ingrediente hidratante vor oferi o ingrijire catifelata pielii tale.

Imbogatit cu ulei de macadamia, proteine din lapte si ulei de Argan pentru a-ti oferi un efect emolient intens.

Pantenolul (provitamina B5) si mierea de albine redau pielii tale un aspect fin si delicat.
Produs testat dermatologic. 

Detalii despre carte / COMANDA



Sirop de macese cu miere, 500 ml - *** (Naturiste)
 

Prezentare Sirop de macese cu miere, 500 ml:

Actiune: vitaminizanta, energizanta, imunostimulatoare, mineralizanta, antidiareica, antioxidanta. Macesele sunt polivitamine naturale, avand continut bogat in vitaminele C, B, E, K, P, provitamina A (beta-caroten), pectine, flavonoide.

Se testeaza in prealabil toleranta la produs.

COMPOZITIE pentru 1000 ml produs: sirop de zahar invertit, extract de macese, (corespunde unui continut in macese de 200g/L), miere de albine (67,5 g/L), acid lactic.

Notificare IBA: 3749/2010. 

Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos. A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor mici. A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic.

Valoare energetica: 296 Kcal pentru 100 g produs.

Uz intern.

Detalii / COMANDA



Sirop de afine cu miere, 500 ml - *** (Naturiste)
 
 

Prezentare Sirop de afine cu miere, 500 ml:

Actiune mineralizanta, antidiareica, diuretica, stimulatoare a acuitatii vizuale, antioxidanta, tonica. Afinele sunt bogate in antocianozide, procianidoli, flavone, vitaminele A, C, E, B1, B2, saruri minerale : K, Ca, P, Mg.

Se testeaza in prealabil toleranta la produs

COMPOZITIE pentru 1000 ml produs: sirop de zahar invertit, extract de afine, (corespunde unui continut in afine de 200 g/L ), miere de albine (67,5 g/L), acid lactic.

Notificare IBA: 3745/2010. 

Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos. A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor mici. A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic.

Valoare energetica: 290 Kcal pentru 100 g produs.

Uz intern.

Detalii / COMANDA



Problemele familiei contemporane - Arhim. Asterie Hatzinikolaou (CARTE)
 

Prezentare Problemele familiei contemporane:

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Doar iubirea de Dumnezeu poate să insufle în sufletele oamenilor adevărata dragoste dintre ei. Atunci când această iubire există, toate celelalte piedici sunt depăşite. Căsătoria este taină mare şi sfântă, iar când tinerii participă la aceasta conştient, iau har pentru a întemeia trainic edificiul fericirii lor pe stânca neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pentru a-l statornici pe iubirea Lui.

Însă, din fericire, există şi unii care încă mai gândesc înţelept. Care văd slăbirea instituţiei căsătoriei şi nu vor asta. Care se luptă să menţină pacea şi unitatea în familia lor. Care se străduiesc să trăiască într-o atmosferă de adevărată iubire, de adevărată bucurie şi pace adâncă în casa lor. Care-şi iubesc cu adevărat copiii şi se străduiesc să-i crească „întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Pentru aceştia sunt scrise paginile care urmează, cu nădejdea şi urarea ca ele să constituie un mic ajutor în marea lor luptă de a ţine dreaptă corabia familiei pe valurile învolburate ale vremurilor noastre dificile, având ca şi cârmă legea veşnică a lui Dumnezeu şi ca vânt pentru pânze harul Lui atotputernic, care să ne conducă pe celălalt ţărm, în fericita Împărăţie a lui Dumnezeu, pe tărâmul iubirii lui veşnice şi negrăite, care ţine în viaţă lumea întreagă şi pe fiecare om în parte.

Detalii despre carte / COMANDA



Taina Sfintei Euharistii - Ieromonahul Grigorie (CARTE)
 

Prezentare Taina Sfintei Euharistii :

 

Domnul încă din viaţa aceasta ne-a urcat la ceruri şi ne-a dăruit Împărăţia Lui. La Sfânta Anaforă Îi mulţumim spunând: „Nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”.

Jertfelnicul pe care săvârşim Sfânta Euharistie este noul Rai. După cum atunci, în vechiul Rai, exista un izvor care-l uda, la fel şi în noul Rai există izvor duhovnicesc, Preacuratele Taine. „Cucernicie provoacă Sfintele Taine ale Bisericii, cucernicie provoacă Sfântul Jertfelnic.

Din Rai curgea izvorul care revărsa râuri văzute. Din Sfânta Masă curge izvorul care revarsă râuri duhovniceşti. Lângă acest izvor au fost plantate nu sălcii neroditoare, ci pomi ce ajung la cer, pomi care au mereu roade coapte şi neputrezicioase.

Cel ce este ars de năduf să vină la acest izvor şi să se răcorească… Căci acesta răcoreşte şi alină toate arsurile, nu cele făcute de soare, ci cele provocate de săgeţile pârjolitoare ale diavolului. Acest izvor îşi are începutul în cer (A se vedea Facerea 2, 8-14)”.

CUPRINS

Preinchipuiri din Vechiul Testament și instituirea Sfintei Euharistii
Preînchipuiri din Vechiul Testament
Paștile: trecerea de la cele vechi la cele noi
Epoca harului
Esența Tainei
"O dată pentru totdeauna" și "pururea", caracteristicile iconomiei dumnezeiești
Teofania treimică
Împreună umblarea celor din cer și celor de pe pământ
Participarea la Sfânta Împărtășanie și roadele ei
Apropierea de Sfânta Împărtășanie
Unirea cu Hristos
Biserica, ca Trup al lui Hristos
Făgăduința vieții veșnice
Detalii despre carte / COMANDA


Deodorant Roll-on Homme Actif, 50 g (pentru barbati) - *** (Naturiste)
 

Prezentare Deodorant Roll-on Homme Actif, 50 g (pentru barbati):

Extractul natural de salvie asigura o protectie continua timp de 24 de ore, reduce transpiratia si impiedica aparitia mirosului neplacut. A nu se aplica pe piele lezata sau iritata. Daca apar iritatii intrerupeti utilizarea.

COMPOZIȚIE: Apa, Extract de salvie, glicerina, Cetyl stearyl alcohol, Ceteareth 20, Propylene glycol, phenoxyethanol, ethylhexylglycerin, pantenol, Hydroxyethyl cellulose, parfum, Octenidine HCI, Hexyl cinnamaldehyde,  Lilial, Linalol, Limonene, Methyl ionnones, Lyral, Citral.

Nu contine: saruri de aliminiu, parabeni, alcool etilic, coloranti.

Detalii / COMANDA



Balsam de buze cu ulei de argan, avocado si aroma de pepene galben, 4.8 g - *** (Naturiste)
 

Prezentare Balsam de buze cu ulei de argan, avocado si aroma de pepene galben, 4.8 g:

COMPOZITIE: ulei virgin de Cocos nucifera*, Glyceryl stearate, unt din seminte de Mangifera indica, unt (presat la rece) de  Butyrospermum parkii*, ulei din seminte de Ricinus communis, ceara de Candelilla, ulei presat la rece din samburi de Argania spinosa*, extract uleios presat la rece de Persea gratissima, aroma, Tocopheryl acetate. *ingredient certificat ecologic.

- produs românesc.

Realizat din minim 98% ingrediente vegetale, este ideal pentru pielea buzelor tale, cea mai delicata parte a corpului. Formula echilibrata pe baza de Cocos, Mango si Argan asigura ingrijirea perfecta pentru buzele sensibile sau iritate, conferindu-le o textura catifelata si un efect emolient de durata.

Contine ulei de avocado cu efect regenerant si aroma atractiva de pepene galben.

Ulei de avocado este bogat in carotenoizi, contribuie la mentinerea sanatatii pielii. Are caracter antioxidant, previne imbatranire pielii, grabeste procesul de vindecare a buzelor crapate si impiedica deshidratarea. Se poate utiliza sub ruj.

Nu contine conservanti sau coloranti sintetici. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii.

Detalii / COMANDA



Balsam tonic cu extract de gheara diavolului, 100 ml - *** (Naturiste)
 

Prezentare Balsam tonic cu extract de gheara diavolului, 100 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Ricinus communis seed oil, Methyl salicylate, Camphor, Glyceryl stearate, Cetylstearyl alcohol, Glycerin, Ethyl alcohol denat., Harpagophytum procumbens root extract, Benzyl alcohol, Ceteareth-20, Cyamopsis tetragonoloba gum, Lecithin, Capsicum frutescens fruit extract, Glyceryl laurate, Tocopheryl acetate.

Extractele folosite au efect antiinflamator puternic, imbunatatesc circulatia sangelui, refac tonusul muscular, cresc mobilitatea articulara si calmeaza durerile reumatismale.

Contine extract de Gheara-dracului (Harpagophytum procumbens root extract) (continut standardizat in harpagozide) si extract de Ardei (Capsicum frutescens fruit extract).

A se spala mainile dupa utilizare. A nu se utiliza pe rani deschise si in vecinatatea ochilor. A nu se utiliza la copiii cu varsta mai mica de 3 ani. A nu se lasa la indemana copiilor. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii. Evitati contactul cu ochii.

Detalii / COMANDA



Balsam tonic pentru picioare usoare cu extract de salcie, 100 ml - *** (Naturiste)
 

Prezentare Balsam tonic pentru picioare usoare cu extract de salcie, 100 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Ricinus communis seed oil, Zingiber officinalis root extract, Eugenia caryophyllus flower extract, Camphor, Cetylstearyl alcohol, Glyceryl stearate, Ethyl alcohol denat., Methyl salicylate, Glycerin, Menthol, Salix alba bark extract, Benzyl alcohol, Propylene glycol, Ceteareth-20, Cyamopsis tetragonoloba gum, Lecithin, Glyceryl laurate, Tocopheryl acetate. 

Extractele folosite sunt cunoscute pentru faptul ca ajuta la reducerea senzatiei de picioare grele si a inflamatiilor, au efect termic local ce reface tonusul muscular si cresc mobilitatea articulara, calmeaza durerile lombare si reumatismale.

Contine extract de Salcie alba (Salix alba bark extract) (continut standardizat in salicina), extract de Ghimbir (Zingiber officinalis root extract) si extract de Cuisoare (Eugenia caryophyllus flower extract). Mod de utilizare: Se aplica pe pielea curata, in strat subtire, masand cu miscari ferme pana la absorbtie completa, de cate ori este necesar. A se spala mainile dupa utilizare. A nu se utiliza pe rani deschise si in vecinatatea ochilor. A nu se utiliza la copiii cu varsta mai mica de 3 ani. A nu se lasa la indemana copiilor. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii. Evitati contactul cu ochii.

Detalii / COMANDA



 

     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT. În aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revista@porunca.agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567