• Muntele Athos este din nou deschis pelerinilor, începând cu data de 11 mai 2021. Accesul a fost restricţionat din cauza pandemiei de coronavirus.

Sfânta Chinotită s-a întâlnit în 10 mai 2021 și a decis ca intrarea pelerinilor în Sfântul Munte să fie permisă numai după emiterea diamonitirioanelor (permisul special de intrare), pentru un număr limitat de pelerini, în funcție de forma de organizare a așezărilor monahale:

• 10 pentru fiecare Mănăstire;
• 5 pe Kiriakon pentru fiecare Schit Chinovial;
• 2 pe Kiriakon pentru fiecare Schit Idioritmic;
• 1 pentru fiecare Chilie/Colibă/Sihăstrie.

Circulara transmisă de Sfânta Chinotită prevede în mod explicit că deplasarea în Muntele Athos către o altă așezare monahală decât cea la care a fost invitat pelerinul este strict interzisă.

Sfânta Chinotită este organismul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc din Sfântul Munte Athos. Asemenea parlamentului sau senatului, chinotita este alcătuită din 20 de delegaţi ai celor 20 de mănăstiri athonite. - Sursa: http://basilica.ro

• Începând cu 15 mai 2021, Agenţia Basilica Travel a Patriarhiei Române reia pelerinajele în Grecia.

„Este o destinaţie tare aşteptată, o destinaţie de care pelerinii ne întrebau mereu şi de a cărui dor îl duceam. Grecia are un farmec aparte şi de aceea este foarte important să ne întoarcem la pelerinajele către această destinaţie”, a declarat la Trinitas TV Ecaterina Vîrgolici, director promovare Basilica Travel.

Pentru a putea intra pe teritoriul elen, pelerinii trebuie să prezinte un rezultat PCR negativ sau adeverinţa de vaccinare cu mai mult de 14 zile de la rapel.

În funcţie de programul ales, pelerinii vor avea posibilitatea să viziteze şi să se închine la locurile sfinte din Muntele Athos, din insulele Eghina şi Evia, dar şi din Nea Makri.

„Vom merge pe urmele sfinţilor, în Grecia fiind foarte multe locuri deosebite de închinare. Astfel, mergem către Sfântul Efrem în Nea Makri, Sfântul Nectarie în insula Eghina, Sfântul Patapie, Sfântul Spiridon şi multe alte locuri frumoase la care românii au mare evlavie şi merg an de an”, a mai spus Ecaterina Vîrgolici.

Agenţia Basilica Travel şi-a redeschis sediul de la baza Colinei Patriarhiei, bulevardul Regina Maria nr. 1, unde aşteaptă pelerinii cu oferte, informaţii şi înscrieri. - sursa: basilica

Marți, 11 mai 2021, s-au împlinit 17 ani de când a trecut la cele veșnice Ieroschimonahul Dionisie Ignat, starețul Chiliei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Colciu din Athos. Marele duhovnic athonit a fost pomenit de ucenici marți după-amiază la mormântul său de la Colciu. Slujba a fost oficiată de Ieromonahul Dionisie, actualul stareț al Chiliei „Sf. Gheorghe” – Colciu, împreună cu Ieromonahii Ignatie (starețul Chiliei „Sf. Ipatie”) și Timotei (starețul Chiliei „Sf. Procopie”). Împreună cu stareții s-au rugat monahii celor trei chilii, mulți dintre ei ucenici ai Părintelui Dionisie Ignat. Prețuit de călugări și pelerini din toată lumea, Părintele Dionisie s-a remarcat în cei 78 de ani de viețuire monahală în Sfântul Munte Athos, ca un mare sihastru, duhovnic al multor părinți athoniți, stareți, ieromonahi, pustnici, monahi și pelerini. Era recunoscut ca un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus. La el se spovedea și Părintele Iosif Vatopedinul, ucenicul Sfântului Iosif Isihastul. Părintele Dionisie avea strânse legături duhovnicești și cu Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Ieroschimonahul Ioan Guțu și cu Arhimandritul Petroniu Tănase, starețul Schitului românesc Prodromu. Între cei care au primit sfaturi de la Părintele Dionisie Ignat se numără și moștenitorul coroanei britanice, Prințul Charles, care a participat la înmormântarea duhovnicului.

Părintele Dionisie odihnea și pe cei evlavioși, și pe cei lipsiți de evlavie. Cuvântul lui era întotdeauna plin de har. Nu voi uita când, acum puțin timp, a venit aici un grup de închinători între care era și un om foarte dur și egoist. Însă numai ce s-a apropiat de Părintele Dionisie și (părintele – n.n.) i-a spus câteva cuvinte, că îndată inima lui s-a despietrit și a început pentru prima dată în viața lui să plângă!

Și după cum cunoaștem din teologia patristică, când omul este într-adevăr plin de har, cuvântul care izvorăște din gura lui este înveșmântat cu harul lui Dumnezeu. Acest har al cuvântului izvorât creează celui care ascultă o dispoziție (sufletească – n.n.) de primire a cuvântului.

– Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, în cuvântul rostit la înmormântarea părintelui Dionisie Ignat. - basilica

Sf. Ignatie Briancianinov: 

 „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” își are originea în vara anului 1975, atunci când părintele Serafim Rose a decis să țină pentru un grup de tineri convertiți o serie de prelegeri despre civilizația occidentală dintr-o perspectivă ortodoxă.

Obiectivul explicit al cursului era cel de a le oferi studenților o viziune aparte asupra istoriei apusene, pentru ca ei să poată înțelege felul în care s-a dezvoltat mentalitatea modernă, să poată sesiza legăturile de idei între fenomene istorice și culturale foarte variate în aparență, să deceleze rădăcinile teologice și filosofice ale manifestărilor contemporane, să poată privi întreaga istorie a occidentului ca pe o cădere neîntreruptă din Ortodoxie.

Din foarte multe puncte de vedere părintele Serafim Rose a reușit în această lucrare un adevărat tur de forță. De la multitudinea de curente și idei filosofice analizate până la varietatea fenomenelor discutate, cursul fascinează cititorul. Dincolo însă de periplul cultural remarcabil, ceea ce dă greutate acestei întreprinderi și o face să fie singulară este recontextualizarea istoriei din perspectivă ortodoxă.

Practic, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” este singura carte de istorie a ideilor apusene în care istoria este povestită din punctul de vedere al Tradiției. Chiar dacă părintele Serafim Rose utilizează aproape exclusiv surse apusene pentru a-și argumenta teza, el are grijă de fiecare dată să intervină prin comentarii și analize lapidare, dar esențiale, pentru a fixa un cadru narativ de interpretare unic. În felul acesta, cititorul nu este abandonat nicio clipă și nu are nicio șansă de a rata teza cărții: apostazia Occidentului, manifestată sub forma chiliasmului și nihilismului. Mai mult, din noianul și varietatea de idei discutate, cititorul poate să deprindă o idee unitară.

Departe de a-l deconcerta și nedumeri, de a-l pune în fața unor fenomene ininteligibile, de a-l aiuri cu detalii și curente incomprehensibile, părintele Serafim Rose reușește să lumineze o poveste densă și să fixeze o imagine plină de înțeles. Istoria – și aici vorbim nu doar de istoria politică, ci și de ce cea culturală sau spirituală – capătă astfel sens, iar evenimentele se deslușesc unul pe celălalt, devenind zalele dintr-un mare lanț al căderii.

Forța explicativă a „Cursului” nu se rezumă, de altfel, doar la trecut, ci este legată de o eshatologie creștină, de o anumită finalitate a istoriei, pe care părintele Serarfim Rose o subliniază dintr-o perspectivă patristrică. Din acest punct de vedere, el arată că viziunea unui sfârșit al istoriei dominat de prezența Antihristului nu reprezintă nicidecum un monopol tradițional, ci a fost  o preocupare de seamă a unor gânditori altfel foarte diferiți, precum Henry Miller sau Donoso Cortes, pentru a cita doar două nume. Așadar, așteptarea chiliastă nu este doar apanajul sectelor milenariste, fiind mai degrabă, în opinia părintelui, constanta istoriei apusene, manifestată sub forme variate care merg de la ascetismul extrem al unor secte până la consumerismul contemporan fără inhibiții.

În pofida numelui, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” nu își propune să ofere niște tehnici concrete de supraviețuire, ci o viziune autentică și reală asupra lumii alături de mijloacele duhovnicești și intelectuale prin care ortodoxul zilelor noastre să poată distinge apostazia. Pe urmele unor cuvioși și sfinți, părintele Serafim anticipa în pragul Apocalipsei o mare înșelare, la care această istorie ar putea servi drept antidot.

În altă ordine de idei, în biografia consacrată părintelui Serafim Rose, ieromonahul Damaschin aprecia în capitolul dedicat „Cursului de Supraviețuire” că impactul cel mai de seamă al acestei lucrări va avea loc în momentul tipăririi, atunci când publicul larg se va întâlni cu acest efort monumental. Din nefericire, apariția volumului s-a tot amânat și iar s-a amânat din motive asupra cărora nu putem decât specula, publicul fiind văduvit astfel de o carte esențială pentru înțelegerea istoriei și a lumii, dar și a gândirii părintelui Serafim Rose. De altfel, o bună parte din creația ieromonahului de la Platina, în special cea dedicată vieților sfinților, poate cea mai importantă ca pondere ( „Vita Patrum”, „Sfinții Catacombelor Rusiei”, „Tebaida Nordului”), este foarte greu de găsit în zilele noastre, cărțile sale devenind nestemate bibliofile, atât prin raritate cât și prin calitatea ieșită din comun a tipăriturii.

În fine, revenind la cartea prezentă, cursul a circulat până acum doar într-o versiune audio parțială și nu demult a apărut transcrierea sa în engleză. Versiunea pe care publicul român o are acum în față reprezintă, așadar, o traducere a cursului transcris în engleză. Din acest punct de vedere, „Cursul” are o puternică notă de oralitate, care pe alocuri îl poate descumpăni pe cititor. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că Părintele Serafim Rose își propusese să revizuiască și să șlefuiască notele de curs astfel încât să publice o versiune cât mai îngrijită și închegată, însă din păcate acesta a rămas doar un deziderat. Totuși, chiar și cu aceste neajunsuri tehnice, în fond neglijabile, „Cursul de Supraviețuire Ortodoxă” rămâne o lectură de neocolit pentru cine dorește să înțeleagă istoria și dimensiunea înșelării moderne.

În traducerea acestei cărți m-am folosit de fragmentele deja traduse din „Demonii” de F.M. Dostoieveski, traducere din limba rusă de Nicolae Gane, Editura Polirom, 2007, „Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor” de Ier. Searfim Rose, traducere din limba engleză de Pr. Constantin Făgețan, Editura Sophia 2011, „Povestire despre Antichrist” de Vladimir Soloviov, traducere de Dana Cojocaru, Editura Humanitas 2005.

După cum am anunțat în prealabil, am încheiat traducerea Cursului de Supraviețuire Ortodoxă de Părintele Serafim Rose. Între timp, cartea a fost paginată și trimisă la tipografie, unde vor fi trase 1250 de exemplare care vor fi distribuite gratuit către parohii, mănăstiri, entuziaști și doritori.

Cei care vor să sprijine acest efort pot face o donație în contul IBAN RO17BRDE410SV03769864100, deschis la BRD sucursala Știrbei pe numele Nicolae Ganea și/sau îl pot pomeni în rugăciuni pe Nicolae cu tot neamul lui.

Nu se fac livrări în țară din motive logistice, așa că doritorii vor trebui să găsească o soluție de a ridica volumul din București. Mă puteți contacta pe mail pentru detalii. Cartea va ieși din tipografie după Paște, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cursul poate fi descărcat gratuit de pe blogul meu există un buton cu poză în stânga sau pur și simplu accesând linkul de pe karamazov.ro
De asemenea, se poate descărca de AICI.

• Din Pastorala IPS Mitropolit Laurenţiu la praznicul Sfintelor Paşti 2021:

 - Pastorala integrală în format pdf poate fi descărcată de pe siteul mitropoliaardealului.ro.

• Din Pastorala la Învierea Domnului 2021 a Preasfințitului Părinte Epicop Macarie al Europei de Nord:

Dacă mă întorc cu gândul în adolescență, sentimentul care persistă în mintea și-n corpul meu este cel de inadecvare. Am fost adolescenta deșteaptă, cu lecturile la zi, sociabilă în limite rezonabile, dar inadecvată, într-o continuă căutare a locului și a identității proprii. Timpul a trecut, iar procesul devenirii mele s-a cristalizat, însuşindu-mi un set de reguli şi principii de viaţă care să mă definească. Acum, ca adult, mă întâlnesc des cu oameni care experimentează intens și uneori disfuncțional emoția de inadecvare.

Deseori, sentimentul de inadecvare provine din copilărie, când nu a existat cineva care să ne ajute în parcurgerea emoțiilor negative, să le normalizeze sau să ne aline. Am fost învățați despre corpurile noastre că trebuie să le păstrăm în anumite standarde, că pentru a fi admirați, apreciați sau iubiți este necesar să luăm note bune, să avem performanță. Am fost şi recompensați pentru comportamentele dezirabile și acceptate social. Când am crescut, am văzut că pentru a fi în rândul lumii trebuie să ne afișăm viaţa personală pe rețelele de socializare, să postăm fotografii impecabile, în care arătăm dispoziția mereu bună, iar atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum le aveam în mintea noastră, experimentăm rușinea,
inadecvarea, tristețea.

Teama că eşti „nebun” apare deseori şi este favorizată de emoția unei inadecvări intense, care conduce spre un astfel de gând. Consideri că ceea ce tu trăiești nu i se mai întâmplă alt­cuiva. Una dintre cele mai comune temeri pe care încerci să o demontezi este mitul omului special, adică prin ceea ce treci tu nu a mai experimentat nimeni, niciodată. Gândul că ești special (nu unic!) prin ceea ce trăiești este eronat. Unui astfel de om trebuie să îi arăţi că problema pe care o experimentează este una comună. De cele mai multe ori, există întregi categorii nosologice de diagnostic, studii sau cercetări care analizează originea acestui gând și modalități de prevenție sau intervenție. Se impune o precizare aici, aceea că nu există în psihiatrie și psihologie diagnosticul sau eticheta de „nebun”, ci doar în limbajul popular se folo­sește această expresie. În mediul de specialitate există un tablou clinic și diagnostice pentru tulburările psihice existente. Oricum, când normalizezi dificultatea omului din fața ta, lucrurile deja devin mai limpezi, mai relaxate, se construiește o punte pentru dialog și empatie.

Câteva dintre apelativele cu care oamenii se identifică atunci când experimentează inadecvarea sunt: defect, disfuncțional, anormal, născut în secolul sau în familia greșită, deformat, stricat fundamental, cu un corp în care nu te regăsești, parcă regulile pentru trăirea vieții le-au fost oferite tuturor într-o dimineață în curtea școlii, dar tu ai lipsit pentru că ai dormit prea mult. Toate aceste gânduri și emoții se risipesc cu răbdare, atunci când realizezi că de fapt nu ești special, ci doar traversezi un set de provocări firești, pe care este foarte probabil ca o bună parte din populația globului să le traverseze la un moment dat. Este atâta liniște în normalizare și în ideea că trăim sub același cer, cu zbateri foarte comune: sunt aici, suntem aici, tuturor ne este greu, desigur poate că nu în același timp și în același mod, dar cu toții cunoaștem foarte personal pierderea, durerea, disperarea, teama, furia, emoțiile negative intense.

Răbdarea cu noi înşine

Câteva dintre emoțiile negative pe care le normalizez deseori sunt următoarele: e firesc să simți durere, să nu-ți găsești locul, să greșești; e normal să te simți uneori ciudat în corpul tău, dar îl ai, e al tău, îţi aparține; nu e o dramă să fii trecut de 30 sau 40 de ani și să fii singur, dacă încă nu ai găsit omul potrivit; e normal să te obosească propriii copii și să simți uneori că nu mai ai resurse energetice pentru ei; e normal să simți frustrare, să te simți obosit, fără chef sau dorința de a ieși în oraș; e normal ca în anumite momente să fii copleșit de sarcinile zilnice, să simți ceață mintală, acea stare între depresie și burnout (termenul este languishing și reprezintă lipsa bucuriei, a motivației, sentimentul de goliciune și stagnare pe care uneori îl avem fără un motiv aparent); e normal să simți uneori că ești abandonat de Dumnezeu, pare că El nu te mai aude sau nu-ți mai răspunde la rugăciuni. A fi om înseamnă a experimenta toată această gamă de trăiri complexe atât pozitive, cât și negative.

Presiunea pe care o pui pe tine, prin gândul că nu ești suficient de bun și că nu ai destule resurse spre deosebire de alții, te conduce încet și sigur spre trăirea sentimentului de inadecvare. Faptul că particularizezi, demonizezi, negi sau reprimi ceea ce trăiești nu te ajută în vreun fel, pentru că întotdeauna iese la iveală și te sabotează exact ceea ce negi în mod constant. Soluția este să stai față în față cu emoțiile tale inconfortabile. Da, este dificil, iar mediul abundă de distractori - ne îngropăm în muncă, sport compulsiv, dependențe, căutarea plăcerii și aventurii, însă împlinirea sufletului nu se găsește în acestea, ci în pacea pe care o faci cu tine însuți și acțiunile care izvorăsc din bunătate, iubire, adevăr, dreptate și înțelepciune.

În fiecare moment poți acţiona fie din frică, fie din decizia de a-ţi deschide inima. Este o alegere personală, dar pentru a trăi viața cu bucurie, respectiv a alege să ai o inimă deschisă, este necesar să se construiască premisele corecte acțiunii, iar aici intervine responsabilitatea noastră. Deși suntem modelați profund de experiențele timpurii pe care le-am trăit, când devenim adulți, avem datoria de a ne construi propriul set de reguli și principii după care să acționăm, cu alte cuvinte, este necesar să ne asumăm responsabilitatea propriei deveniri ca oameni. La sfârșitul vieții, suntem responsabili de modul în care am trăit, gândit și acționat, iar a da vina pe cei din jur înseamnă că-i împuternicim pe aceştia să ia decizii în locul nostru și să ne trăiască viața.

Un obstacol în calea transformării este că nu avem răbdare cu noi, cu procesul de învățare, asimilare și devenire. Ființa umană nu este o mașinărie, apăsăm pe un buton, iar lucrurile încep instantaneu să se schimbe într-o direcție sau alta. Mecanismele prin care noi funcționăm sunt complexe, complicate, de aceea schimbările nu se produc de pe o zi pe alta, ci gradual, cu ajutorul unor gânduri funcționale, emoții funcționale, adică trăite potrivit contextului și la o intensitate adecvată. Suntem diferiți, indiscutabil, dar nu atât de mult pe cât am crede, de aceea se pot face modele și predicții legate de comportamentul uman, dar cu disponibilitatea de a te înțelege, de a-ți pune întrebări legate de modul în care funcționezi, de a căuta răspunsuri și de a-ți modela comportamentul după principiile tale de viață.

În concluzie, a simți inadecvare în anumite situații este firesc, toți oamenii care și-au lăsat amprenta asupra lumii într-un fel sau altul au avut un soi de ciudățenie care i-a propulsat spre găsirea unor soluții și construirea unor comunități care să le împărtășească stilul de viață și valorile. Totul este ca acest sentiment al inadecvării să nu devină o permanenţă, distructiv.

Sursa: Ziarul Lumina

Citim multe cărți și articole ‒ cei care o mai facem, desigur ‒ și, de cele mai multe ori, ne înflăcărăm preț de o clipă, ca apoi să ne urmăm același curs al vieții noastre căzute. Ne mirăm că astfel de cuvinte ale Părinților duhovnicești nu mai au putere să lucreze înlăuntrul nostru, dar ne-am gândit vreodată că poate nu citim cum trebuie? Poate nu știm să ajungem, dincolo de rânduri, la acea împărtășire din duhul celui care ne vorbește, și în felul acesta să ne transfigurăm cu adevărat existența? Nu citind, ci sorbind cuvintele lui, asimilându-le în noi, altoind viața din ele în moartea noastră.

Dincolo de toate cuvintele cele frumoase ale Părintelui Teofan de la Nera, să căutăm să ne alipim de duhul său, pentru a dobândi și noi smerenia cu care se pune în rândul păcatelor noastre, și dragostea cu care se pogoară până la iadul din noi, asemenea Domnului Dumnezeului celui Viu. (A.S.)

– Părinte Teofan, vă rugăm să ne spuneți cum să stăm în faţa Domnului, în rugăciune, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Să socotiţi rugăciunea primul lucru în viaţa voastră şi să purcedeţi la ea ca la lucrul cel dintâi”.

– De vreme ce ai adus cuvântul Sfântului Teofan înainte, poate de la acesta ar trebui să începem. Dacă noi am socoti că cea dintâi lucrare pe care o avem de făcut este a trăi, clipă de clipă, în prezența Domnului, atunci am reuşi, încet-încet, să ajungem să ne şi devină cu adevărat cea dintâi lucrare a noastră, cea dintâi grijă a noastră, cea dintâi preocupare a noastră.

Unul dintre felurile în care Părinții definesc trezvia este şi acesta: a trăi cu conştiinţa faptului că ne aflăm înaintea Domnului, în faţa ochilor Lui, în prezenţa Cuiva care ştie toate şi ne ştie deplin. Dar felul în care ajungem să trăim cu adevărat acest lucru ca fiind cel dintâi în viața noastră rămâne un deziderat, şi întreaga noastră strădanie ascetică este o adâncire în felul în care ne raportăm la lucrarea aceasta şi în felul în care o trăim. A încerca să etapizăm, să descriem, să analizăm cum se petrece lucrul acesta cu fiecare suflet în parte nu ar avea acoperire, pentru că e vorba de taina întâlnirii fiecăruia dintre noi cu Domnul şi de felul în care fiecare dintre noi reușește să se adâncească în această lucrare a Domnului cu noi.

– Dacă rugăciunea este prima lucrare, cum ar putea să ne devină şi obişnuinţă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” ^{I Tesaloniceni 5:17}?

– Aş spune mai degrabă „deprindere” decât „obiş­nu­inţă”. Îmi aduc aminte că, în tinereţe, la începuturile intrării mele în Biserica Dumnezeului celui Viu, mi-a fost foarte drag, printre alţi Părinţi, şi Părintele Cleopa. Dar adevărul este că păstram o doză de scepticism în prostescul meu orgoliu de tinereţe şi eram destul de rezervat în privinţa aprecierii învăţăturilor Părintelui legate de practica rugăciunii. Căci spunea Părintele Cleopa, între multe altele, că „întâi cantitatea şi după aceea calitatea”. Dar el o spunea ca un mare ascet lucrător şi om care toată viaţa s-a străduit şi a pus strădania ascetică la temelia tuturor demersurilor sale, iar mie, ca unui visător şi închipuit căutător de cele duhovniceşti, mi se părea că trebuie să fie mai întâi calitatea, aruncând în derizoriu cumva strădania ascetică a cantităţii. Iar acum, cu relativa cuminţire a unei oarecare maturităţi, fie ea şi numai psiho-biologică, pot să spun că mă bucur de orice strădanie mai temeinică şi de orice demers ascetic în privinţa unei lucrări statornice.

Ca ceva să devină deprindere, acel lucru trebuie lucrat foarte serios! Printre multe altele – şi aceasta este una dintre metehnele vre­murilor noastre –, deşi ni se întâmplă multora dintre noi să fim cât de cât râvnitori, cel puţin pentru citirea învăţăturilor Părinţilor, când vine vorba de a pune în practică o strădanie mai serioasă, avem tot felul de inerţii şi de justificări. Dar aceasta nu se rezolvă tor­tu­rându-ne duhovnicul cu întrebări de genul: „Ce să facem ca să…?”. Mie, acum, ca duhovnic, mi-e mult mai uşor să lucrez cu cineva care se străduieşte şi face şi cere de la Domnul luminare, ca să descoperim împreună care ar fi următorul pas, decât cu întrebătorul care, din punct de vedere intelectual cunoaşte multe lucruri despre învăţăturile Părinţilor, despre rugăciune, despre strădaniile ascetice, dar în viaţa de zi cu zi nu implementează decât rar, sporadic şi prea puţine din ele.

Deci, concret, ca să devină o deprindere, acel lucru trebuie implementat în viaţa noastră cu sârguinţă, cu seriozitate, cu osteneală. Sigur că duhovnicul, prietenii, familia trebuie să fie împreună-slujitori şi monitori ai strădaniilor noastre, dar pe de altă parte, noi înșine suntem cei care trebuie să facem ceva. Să ne urnim şi să facem mai mult. Situații neprevăzute, ca această pandemie care ne-a luat multora dintre noi proptelele pe care ne sprijineam nelucrarea noastră duhovnicească, rămânând fără Spovedanie şi fără Sfânta Împărtășanie, fără slujbe, fără contextul nostru religios și moral obişnuit, în spatele căruia ne ascundeam goliciunea, ar trebui să le luăm în serios ca semne de la Domnul, ca atenționări că ar trebui să începem mai temeinic o lucrare cu noi înşine.

– Aţi întâlnit oameni pentru care rugăciunea a devenit o deprindere?

– Da, slavă Domnului! Numai că de aici şi până la ceea ce ar trebui să fie rugăciunea în viaţa noastră e cale lungă. Firescul la care au ajuns anumiţi oameni care s-au dăruit rugăciunii mai mult decât marea majoritate e destul de îmbucurător pentru noi, numai că adevărata şi deplina noastră trăire va fi atunci când o să ne strămutăm dincolo, când oglinzile vor fi sparte şi vederea noastră nu va mai fi „ca-n oglindă” ^{cf. I Corinteni 13:12} , ci va străbate nemijlocit către Domnul Dumnezeul pe Care-L căutăm şi după Care tânjim. Am întâlnit, din mila Domnului, oameni care s-au dăruit rugăciunii, am întâlnit oameni care m-au ruşinat cu măsura rugăciunii lor, oameni care au ajuns la firescul în care relaţia lor cu Domnul curgea prin rugăciune într-un mod cât se poate de patristic. Și l-am întâlnit, de cele mai multe ori, la oameni simpli, care nu au ajuns de prea multe ori la textele patristice, dar care, în frământările existenţiale ale vieţii de zi cu zi, L-au trăit pe Domnul, I-au simțit prezența într-un mod care mă și bucură, mă și rușinează deopotrivă.

„Nu căutăm altceva decât pe Domnul!”

– De ce ne simţim inima rece în rugăciune şi cum să facem s-o aprindem din nou?

– Faptul că simţim că-i rece poate e printre ultimele indicii că n-am murit cu totul. Bine că mai simţim ceva! Câtă vreme dăruirea noastră către Domnul nu a ajuns la acea măsură la care să fie cu adevărat o ardere, e normal ca inima noastră să fie rece. Chiar m-am gândit şi, la un moment dat, m-am testat şi ne-am testat cu cei mai apropiaţi ai mei, care sunt lucrurile pe care le facem din toată inima. Câtă vreme noi facem de multe ori, din toată inima, orice altceva numai rugăciune nu, şi ne dăruim cu toată inima uneia sau alteia dintre activităţile noastre zilnice, navigării pe internet, accesării a tot felul de site-uri, împrăştierilor, e normal ca resursele cu care ne dăruim după aceea rugăciunii să fie unele care presupun, printre altele, inclusiv o inimă rece.

Mie mi-e drag un mic exerciţiu ascetic pe care îl recomandă unii Părinţi. Pentru faptul că mulţi dintre noi, din felul în care ne trăim viaţa, din activităţile de zi cu zi, nu dăm dovadă de un creştinism asumat şi responsabil, ci ne împrăştiem într-o groază de lucruri care de care mai vătămătoare, trecerea noastră către o rugăciune mai adevărată şi o stare mai adevărată înaintea Domnului nu se poate face dintr‑odată. Părinţii recomandă acest exerciţiu ca pe o etapă intermediară între împrăştierea din viaţa de zi cu zi şi începutul pravilei noastre de rugăciune. Pur şi simplu, să stăm şi să ne analizăm puţin: ce urmează să fac, cui urmează să mă adresez, ce înseamnă această rugăciune, care-i postura din care Îl chem pe Dumnezeul cel Viu? Suntem nişte osândiţi, nişte condamnaţi, nişte netrebnici, nişte nevrednici, dar nu căutăm altceva decât pe Domnul! Cu această mică pregătire, care este o strădanie, sigur, omenească, dar care ne aşază totuși într-o altă postură, intrăm altfel în nevoința rugăciunii. Pe când, dacă ne repezim la pravilă ‒ de multe ori doar cu dorinţa de a scăpa cât mai repede de această corvoadă numită „pravilă”, „canon”, „rânduială” ‒, sigur că inima noastră n-o să facă decât să-și urmeze cursul în care s-a obişnuit peste zi, împrăştiată, rece, împietrită, făţarnică, mânată de patimi, peşteră de tâlhari, care va sta înaintea Domnului atât cât poate să stea, aşteptând să se termine corvoada, să se întoarcă la lucrurile care-i sunt dragi, cele pe care le face ea cu mobilizare maximă, cu dăruire maximă, lucrurile cu care ne otrăvim existenţa de zi cu zi.

– Dacă ne uităm în adâncul sufletului, vedem că nu avem dragoste nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Care sunt primii paşi pe calea dragostei?

– Pentru mine, răspunsul la această întrebare a fost cuvântul Maicii Siluana Vlad despre dragoste. Intuiam adevărul fără să mă mobilizez a-l şi trăi mai bine, dar mi-a fost de mare ajutor cuvântul Maicii, care spune că dragostea reprezintă, în primul rând, un demers al voinţei noastre. Vreau să iubesc în măsura în care nu înţeleg dragostea ca pe dragul pe care îl am faţă de cineva sau de ceva, ci ca pe felul în care încerc să mă raportez responsabil şi conştient la existenţa celuilalt, ca pe grija pe care vreau să o manifest faţă de existenţa celuilalt. Pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg că această grijă se manifestă prin rugăciunea pe care o fac pentru el sau prin gesturile de ocrotire, de întrajutorare care simt că ar trebui lucrate faţă de celălalt, ca temelie a acestei strădanii legate de dragoste.

Eram puţin blocat în faţa ne-dragostei mele şi a ne-dragostei noastre faţă de celălalt şi nici nu întrezăream vreo soluţie în orizontul apropiat. Pe când Maica, iată, ne pune înainte o definiţie a dragostei mult mai la îndemână pentru noi şi pentru măsura noastră, o definiție care ne oferă şi posibilitatea unei lucrări imediate: aceea de a ne asuma responsabil existenţa celuilalt şi grija pentru el. Grija aceasta, care se manifestă în primul rând prin a nu-i face rău şi în al doilea rând prin a-i face bine celuilalt, prin a-i purta de grijă, prin a fi delicaţi, prin a fi strădalnici în a ne manifesta preocuparea pentru existenţa lui, este prima formă în care ne putem lucra chemarea pe care Domnul ne-a făcut-o de-a ne iubi unii pe alţii. Pur şi simplu, să încetăm ca celălalt să ne mai fie indiferent şi să ne preocupăm, în sensul bun şi profund al cuvântului, de existenţa lui.

„Domnul Se coboară pentru noi, iar noi Îl refuzăm discret”

– Se apropie Sfintele Paşti. Cum să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul în Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei?

– Uite, mă gândeam zilele trecute ce lucrare are Duhul Sfânt cu noi, Biserica, mai ales acum, la sfârşitul acesta de veac. Ce-ar fi fost dacă Sfinţii Părinţi nu rânduiau existenţa Postului Mare şi rânduiala de-a ne spovedi mai ales în Postul Mare? De ce să ne pregătim de întâlnirea cu Domnul doar acum, de Sfintele Paşti? Doar citim la Părinţi că Paştele e în fiecare zi în care ni s-a dat a vedea lumina zilei. Iată, a îngăduit Domnul ca anul trecut să ne fie furat și Paştele! Dar poate și acesta a fost un semn de la Domnul, printre multe altele, că prea am idolatrizat acest praznic şi ne-am închinat la el mai rău decât se închinau stră-stră-bunicii noştri la Sâmbătă. Ar fi cazul să ne întoarcem la învăţătura Părinţilor, că fiecare întâlnire cu Domnul, mai ales în Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să ne fie Paşte. Nu mai zic de fiecare duminică, care este praznicul Paştelui din fiecare săptămână! Aşa că, mă gândesc: dacă am reuşi să ne pregătim mai adevărat pentru Paştele imediat, pe care-l avem la îndemână, dacă am trăi Paştele ca pe strămutarea noastră din necredinţă la credinţă sau dintr-o puţinătate de credinţă într-o credinţă mai adevărată, mai conştientă şi mai asumată, atunci am reuşi să ne pregătim din Paşti în Paşti, din duminică în duminică, din Liturghie în Liturghie mai adevărat, ajungând şi la praznicul Sfintelor Paşti, aşa cum îl cunoaştem şi-l avem printre rânduielile noastre bisericeşti, să trăim mai adevărat prăznuirea lui.

– Ce le-aţi spune acelora care gândesc: „Nu sunt vrednic să mă împărtăşesc aşa de des; oare nu mă împărtăşesc spre osândă”?

– Eu am rezolvat pentru mine însumi problema asta demult, nu neresponsabilizându-mă pentru felul în care mă prezint în fața Domnului, ci dându-mi seama că, dacă nu m-ar ţine iubirea Domnului, eu m-aş prăbuşi cu totul. Judecând lucrurile pe linia unui demers ascetic de felul celui enunțat de tine, te întreb: cum ai putea să deschizi gura și să te adresezi Domnului, dacă aplici acest principiu? Dacă nu sunt vrednic să mă înfăţişez înaintea Domnului, înseamnă că trebuie să renunţ la rugăciune şi să rămân în continuare să mă uit la televizor. Dacă postul meu nu este primit, atunci mănânc în continuare hotdog. Dacă mersul meu la biserică este unul spre osândă, că acolo stau cu mintea împrăştiată şi grija mea e pentru ce face unul şi celălalt, atunci mai bine stau acasă. În felul acesta, dacă aplicăm acest principiu la toate ipostazele vieţii noastre creştine, ar trebui să facem un pas înapoi întotdeauna, din toate demersurile noastre, pentru că toate, dacă este să le analizăm cu criterii minime de seriozitate, sunt lucruri care ne descalifică din calitatea noastră de creştini.

Adevărul e că fiecare trebuie să-și rânduiască lucrurile acestea cu propriul Părinte duhovnicesc şi cu propria comunitate în care-L primeşte pe Domnul. Dar, dacă e să gândim aşa, încă o dată zic, ar trebui să ne excludem din toate demersurile noastre ascetice şi mistice, pentru că adevărul este că în lumina Domnului vedem lumina, prin El, împreună cu El, păşind împreună cu El spre El, Care este Calea, ajungem la El. Altminteri, cădem în înșelări pe care putem să le analizăm chiar din punct de vedere al sectologiei, cădem în reminiscenţa unei forme de pelagianism, a celor care credeau că se pot mântui prin propriile eforturi, fără harul lui Dumnezeu ‒ concepție pe care Biserica a lepădat-o demult, ca fiind mare, mare rătăcire. Şi ştim prea bine că Sfânta Împărtășanie nu e premiu pentru bună purtare şi pentru bună strădanie, ci este leac al nemuririi, medicament împotriva nesimţirii, scăpare din tot haosul existenţei noastre. Dar nu e de judecat nimeni, în nici un fel. Dacă cineva alege să trăiască relaţia lui cu Domnul departe de Sfânta Împărtășanie şi duhovnicul blagosloveşte înseamnă că asta-l hrăneşte pe el, şi asta-l zideşte, şi asta îl formează ca om de caracter, ca creştin. Poate că primeşte harul în alt fel. Eu, personal, n-am ce să spun decât că mi-ar fi greu să vii cu mine la masă în trapeză, eu să stau să mănânc, iar tu să stai să te uiţi politicos, că nu eşti vrednică să stai cu mine la masă sau să mâncăm amândoi din aceeaşi mâncare. N-aş reuşi să mă „configurez” confortabil.

La fel și Domnul, când vine, Se coboară pentru noi, în mijlocul nostru, iar noi, din „politeţe”, din „decenţă ascetică”, stăm cuminţi şi-L refuzăm discret. E libertatea fiecăruia, e înţelegerea fiecăruia și nu-i de judecat, dar e de urmărit dacă ceea ce alegi şi mărturiseşti că îţi este calea ascetică şi viziunea ascetică este în conformitate cu crezul tău şi nu e o fugă de la faţa Dumnezeului celui Viu. Spun asta cât se poate de personal: mi-e mai confortabil să particip la o astfel de Liturghie dacă nu mă împărtăşesc, doar să asist, că am mâncat mai târziu şi nu m-am spovedit sau nu mi‑am făcut pravila, decât să trebuiască să stau cu grijă la acea Sfântă Liturghie, la capătul căreia trebuie să mă împărtăşesc cu Domnul Dumnezeul cel Viu şi să nu-mi permit împrăştieri şi neseriozitate, să n-am unde să mă ascund în goliciunea mea de la faţa Dumnezeului celui Viu, să trebuiască să-L primesc pe Cel a Cărui dragoste am călcat-o în picioare, pe Care L-am ignorat de-atâtea ori, pe Care L-am minţit de-atâtea ori, a Cărui dragoste am profanat-o de atâtea ori! Mi-e mult mai drag şi mai greu să mă pregătesc de Sfânta Împărtășanie şi mi-e mult mai uşor ‒ dar numai psihologic ‒, să spun că „sunt păcătos” şi „nu sunt vrednic” şi să-mi văd de somnul meu, că astăzi nu mă pregătesc pentru Sfânta Împăr­tă­șanie. Dar, încă o dată zic: fiecare-şi rânduieşte cu Părintele lui propriul traseu ascetic.

„Să ne asumăm condiţia de fii ai lui Dumnezeu”

– Cum să înţelegem cuvintele: „Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine”?

– Iată, acest tropar al Paştilor, pe care-l rostește preotul atunci când pune celelalte părticele care s-au scos la Proscomidie în Sfântul Potir, ale sfinţilor, este strigătul mădularelor pămân­teşti ale Bisericii care tânjesc după o împărtăşire mai deplină. „Mai adevărat” se referă la nedeplinătatea felului în care ne împărtăşim de Domnul, că, de-ar fi deplină împărtăşirea, ar fi de ajuns o singură Dumnezeiască Liturghie, la care să ne unim printr-o legătură veşnică cu Domnul Dumnezeul cel Viu.

Din păcate, viaţa noastră pământească, în felul în care curge, necesită împărtăşirea noastră de Domnul din treaptă-n treap­tă, pe măsură ce ne maturi­zăm şi ne adâncim. Chiar citeam zilele trecute un cuvânt de la Sfântul Nicolae Velimirovici, că „neprihănirea Preacuratei nu însemna şi atotştiinţa Preacuratei, că Preacurata, în vremea aceea şi în veşnicie, a avut de învăţat de la Fiul ei”. Felul în care creşte acest mic dumnezeu care este omul, această odraslă a Dum­nezeului celui Viu, este unul gradual, din treaptă în treaptă, şi lucrul acesta face ca şi împărtăşirea noastră de Domnul să se facă tot mai adevărat, pe măsură ce devenim mai conştienţi şi mai respon­sabili. Dar, în hotarele acestei vieţuiri pământeşti, este un har care trebuie să se primenească împreună cu noi din Liturghie în Liturghie, după măsura dăruirii noastre şi a căutărilor noastre.

Deci asta înseamnă „mai adevărat”‒ nu că e neadevărată împărtăşirea noastră, ci mai deplină, mai conştientă, într-o măsură mai mare şi mai responsabilă din partea noastră, într-o măsură în care înțelegem mai mult că trebuie să lucrăm şi noi cu harul pe care-l primim, că este insuficientă lucrarea Domnului. Nu poate să facă Domnul nimic dacă nu lucrează şi libertatea noastră cu El. El ne-a dat această libertate, El Însuşi neputând să treacă peste această libertate pe care ne-a dăruit-o. „Mai adevărat” în­seamnă că noi devenim mai adevăraţi şi mai res­ponsabili, mai maturi, mai asumându-ne condiţia de fii ai lui Dumnezeu cu fiecare Dumnezeiască Liturghie.

– Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?

– Slavă Domnului, ne-au spus Părinţii noştri: „Cu cât mai deplină chenoza şi pogo­rârea noastră la iad, cu atât mai deplină învierea”.

– Şi cum poate deveni Învierea o realitate lucră­toare în zilele noastre?

– Uitându-ne la moartea din viaţa noastră, aşa poate deveni Învierea o realitate mai pregnantă, mai deplină, mai dorită, mai tânjită. Zicea Părintele Nicolae Steinhardt că, pe undeva, îi înţelege pe atei, pe cei care nu cred în Dumnezeul cel Viu, dar a nu crede în dracul, când răsuflarea lui îţi este în ceafă tot timpul, asta n-o mai înţelege! Aşa zic şi eu, la câtă moarte avem în viaţa noastră, ce alt semn al prezenţei Învierii mai vrem, în afară de tânjirea noastră după ea, cufundaţi în atâta moarte fiind? Dacă reuşim să ne asumăm mai deplin moartea în care ne aflăm, de aici se deschide şi părtăşia noastră la Înviere.

– Vă rugăm să ne dați un cuvânt de Paşte pentru poporul care este atât de mort duhovniceşte…

– Nu ştiu ce aş fi răspuns dacă nu aveam de străbătut împreună cele pe care le-am avut de străbătut în ultimele treisprezece luni, dar urarea mea este un mesaj de bucurie, că, dacă trecem prin ceea ce trecem, înseamnă că Domnul încă mai are nădejde că se poate schimba şi că se va schimba ceva în noi. Bazaconiile prin care trecem sunt semn că Dumnezeu este Viu şi lucrător. Şi atunci, dacă Dumnezeu este Viu şi lucrător, şi Domnul Dumnezeul nostru este cu noi şi încă nu ne-a părăsit, de ce avem a ne teme? Doar de noi înşine. Doamne, scapă-ne de noi înşine!

Interviu realizat de

Ioana Maxim

Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, noi de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, chiar și când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi – legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală – ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Domnului”.

Dumnezeu este în noi

De multe ori, ne comportăm ca şi cum gata, „de acum încolo, ştiu!”. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special, pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.

A ne baza pe acel „acum ştiu!” şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac!” şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe Domnul să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât la debutul, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv, şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând – ştiind chiar – că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru se întâmplă pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Domnului în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.

Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, moartea faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată ar fi, atunci când nu lasă loc Duhului, se transformă în gratii aurite.

Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti”. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel”, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii).

Ca soţ/soţie, suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire. Şi pentru că nu ştim cum, Îl rugăm pe El să ne dea ochi să vedem astfel pe soţ, soţie ori copii. Şi pe fiecare persoană pe care o întâlnim în viaţa noastră, de la şeful mereu nemulţumit, la omul din mijlocul de transport, care ne împinge cu brutalitate ca să-şi facă loc.

Pentru că toţi aceştia sunt factori care ne ajută să ne sfinţim, să fim asemenea Lui, iubind cu iubirea Lui, pe care ne-o dă, la cerere, şi care se probează tocmai în aceste situaţii. Dar să avem încredere că în chiar acel moment în care Îi cerem o îndrumare, ne-o şi dă! În chiar acea situaţie! Nu peste câtva timp, nu la rugăciunile de seară, nu când mergem la spovedit, ci chiar atunci, pe loc. Domnul nu e oprit de nimeni şi de nimic (nici chiar de păcatul nostru) să ne ofere ajutorul Său, atunci când îl cerem. Doar să credem şi să fim atenţi, să privim în inima noastră.

Un articol de Cristina Sturzu pentru Doxologia

Hristos a Înviat! Ce vorbă sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori creștine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec și de măr.

În stupii de albină fără greș,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireș
Dar vai, în suflet ți-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creștine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simți măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simți mai bun, mai blând?

Simți tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?
Iubirea pentru semeni o simți jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte

Ai drept să cânți: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru (marturistorii.ro)

”Izvorul luminii adevărate - ”Vremuri rodesc”

”Fiorul religios la cel crescut în orizontul tradiției, generează un univers original, în care ”creatura” (poetul) luat părtaș la creație de către Demiurg, își trăiește destinul omenesc între tragic și sublim, oferind prin poezie, un model cosmic perfect în raport cu lumea profană” (Mina-Maria Rusu).

Filele Evangheliilor i-au fost  piatra de temelie din care aveau să se zămislească versuri sacre: ”Rusalii”, ”Șoimul”, ”Doina și doina”, ”Casa noastră”. Din străbuni, vor răsări ”cumințenia pământului și frumusețea pârguită de soarele de peste veac al credinței, laolaltă cu mesajele cerului”: Chenare lungi de liniști, trag codri gravi deodată / Și-nalte slave roșii, pun plopi-n fruntea zării. / Pe fiecare față de deal, îngenuncheată / cu aur scrie toamna antologia țării. //Se-mbină pretutindeni versete de lumină / cu-ncondeieri de – azururi pe țărna bătrânească, /Și-alături în crângul cu strofe de rugină / Își urcă violetul culoarea-i sufletească. // Sclipesc mai sus în munte, frânturi de epopee / sub verde pașnic, cerbii în toiul bătăliei… / Cu psalmi de nori în flăcări, urcând spre slăvi, încheie / Amurgul singuratec, cântarea României” (”Antologie”). Făptura omenească se întoarce ”spre sine”: ”Nu mai aștept lumina din afară: / O alta-n mine tainic, s-a aprins / Și arde-n fund, pojarnica ei pară, / Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum - / Cu ochii-torși spre ea, pornesc la drum” (”Noul Mag”).

Omului, ”înger pururi încătușat de pământ” i de deschide calea purificării: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii”. ”Pe alt tărâm”, cel al poeziei, poetul descoperă izvorul ”luminii adevărate”, acea lumină ivită din ”soare, slavă, lumină”: ”Atunci, ai trimis îngerul tău să-mi arate / ”Izvorul luminii adevărate. / El a luat în mâini, securea durerii / Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții. / Au curs cărămizi și moloz, puzderii, / S-au zguduit din temelii, clădirea vieții / Au curs lacrimi multe și suspine, / Dar prin spărtura făcută în mine, / Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, / Soarele a năvălit înlăuntrul meu” (”Luminătorul”).

Voiculescu ”urcă” spre sfințenie, Care se întregește în ”Urcuș” și ”Întrezăriri”. În volumul ”Pârgă”, ”pomul zăbavnic” va cunoaște rodirea: ”Am fost un pom zăbavnic, târziu am răsărit…/ Dar, astăzi, peste vremuri, rodesc… / Prin mii de pori / Din fund, amara mâzgă suind, se îndulcește / Și-a soarelui lumină o plăsmuiește-n flori: Azi, visul rădăcinii pe ramuri strălucește, /  Voios stă rodul ciucur și-ncet se pârguiește/ Și-ncovoiat sub pârgă, aștept culegătorii”. Ov. S. Crohmălniceanu, avea să sublinieze că odată cu acest volum, iese la iveală adevărata alcătuire lăuntrică a poetului, natură telurică, înfiorată de puternice aspirații spirituale. Sentimentul religios se interiorizează și începe să nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice. Timpul se substituie unui ”anotimp lăuntric”. Natura dobândește valențele sacre.  Asemenea logosului divin, cuvântul zămislit de poet poate urca trepte ale sfințeniei. Îngerii care coboară pe pământ au menirea să sacralizeze spațiul profan. Poetul însuși își refuză condiția de ”înger amânat” – ”Au sunat prelung clopotele minții / Doruri vechi porniră cu lumini de ceară. / Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară, / Auind pustiu și-arătându-și dinții…/ Tu de-abia sculat, intri iar în groapă. / Vântul duhurilor a încetat să bată…/ Nu te mai faci înger, cum râvneai odată / Ajungi iar pământ și te faci iar, apă! (”Înger amânat”) - spre a – și urma sfințirea propriei ființe: ”alba îngerețe  închegată-n tine”: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii. În fața atotputerniciei divine, poetul își mărturisește pieirea: ””Tu te afunzi în nori, eu în humă și pier” (”Așteptând sub norul pustiei”). ”Așișderi crinului”, îl roagă pe Dumnezeu să-i fie milă de omul care cere îndurare: ”Așișderi crinului de câmp sălbatec, / Nici eu nu țes și nici nu torc, / Momit de slava cerului văratic, cu ghimpi goi, spre tine mă întorc: ? Îndură – te și-aruncă un mintean / De flori cu-mpărătești petale / În cârca spinului brumat de-alea / Din bărăganul pajiștilor tale. / Și toamna, când va sta să veștejească, / Trimite-și mielul pașnic, să mă pască” (Așișderi crinului”). Poetul își clădește ”urcușul”, trepte ale devenirii întru ființa cea adevărată: este ”paradisul / în care doarme  urma aprinsului pas”. Cu ființa-i spre slava cerească, versul preamărește adâncimea Cuvântului:  ”Nu este mântuire decât prin frumusețe”

Prof. Viorica Bica

Prezentare Cravasa:

"Cravașa" (apărut în 1960) este romanul în care Constantin Virgil Gheor­ghiu încearcă o radiografie a absurdului, condensând în paginile acestuia drama unei singure zile: 23 august 1944.

Monahi, militari, țărani conturează, în pagini tulburătoare, o Românie aflată – pentru a câta oară? – la o nouă răscruce de drumuri…

Grotesc și cinic, romanul reprezintă momentul decăderii României, în finalul războiului, condusă de "fanarioții" slugarnici care au predat‑o lamentabil și imoral ocupației sovietice.
Cu un discurs epic auster, descriptiv, cu o viziune de universalitate asupra istoriei contemporane, Constantin Virgil Gheorghiu realizează astfel unul dintre cele mai bune romane ale sale, "Cravașa" situându‑se, alături de "Ora 25", printre cele mai dramatice construcții epice românești din literatura noastră de după război.
Constantin Cubleșan

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Nu va temeti!:

Iubite cititorule, am gândit că de folos este să înmănunchez ca într-o făclie a Învierii aceste cuvinte de mângâire și de îmbărbătare ale Postului Mare și ale prăznuirii Paștilor în vremea pandemiei. Sunt cugetări ale inimii mele adresate inimii tale. Sunt doruri și neliniști împărtășite. Sunt încurajări ale duhului osâruitor către cele cerești pentru firea noastră cea slabă, temătoare, trasă în jos de cele pământești.

Prin multe ispite va să trecem. Este limpede că suntem trecuți prin focul lămuritor al încercărilor. Credința ne este pusă la încercare. Iubirea ne este testată. Însă eu cred și mărturisesc că Domnul nostru a fost, este și va fi cu noi prin toate aceste încercări, precum a fost cu Prorocul Daniel și cu cei trei tineri Anania, Azaria și Misael în cuptorul Babilonului (Daniel 3,23 ș.u).

"Crezut-am, pentru aceea am grăit" (Psalmul 115, 1), că Hristos nu-și abandonează prietenii Săi! Crezut-am, pentru aceea am grăit, cu noi este Dumnezeu! Crezut-am, pentru aceea am grăit, că Maica Domnului este cu noi și nimeni împotriva noastră! Crezut-am, pentru aceea am grăit, că Sfinții ne sunt alături! Mă rog pentru tine, iubite frate și iubite soră, să te întărească și să te lumineze Domnul și, când îți este mai greu, să-L simți cum duce umăr la umăr cu tine crucea încercărilor tale.

Roagă-te și tu pentru mine, prietenul și fratele tău în Hristos, împreună-Rugător și de tot binele voitor,

Părintele Episcop Macarie

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Psihoterapia ortodoxa.Calea tamaduirii dupa Sfintii Parinti:

„Titlul cărții este "Psihoterapia ortodoxă" deoarece lucrarea de față prezintă învățătura Sfinților Părinți despre tămăduirea sufletului. Știu că termenul de psihoterapie este unul întrucâtva modern, fiind întrebuințat de mulți psihologi, psihoterapeuți și psihiatri pentru a exprima metoda pe care o aplică în tratarea nevroticilor. Întrucât, însă, mulți psihiatri nu cunosc învățătura Bisericii sau nu vor să o folosească, iar antropologia lor este cu totul diferită de antropologia și soteriologia Sfinților Părinți, deși am întrebuințat termenul psihoterapie, nu am expus și teoriile lor. Aș fi putut cu ușurință menționa și părerile pe care aceștia le împărtășesc cu privire la anumite teme, dintre care unele sunt în acord cu învățătura Sfinților Părinți, iar altele, cu totul contrare, urmând ca apoi să notez observațiile de rigoare, însă nu am voit acest lucru. Socotesc că este mai bine ca învățătura Bisericii să se facă auzită prin glasul Sfinților Părinți, fără amestecare. De aceea, am adăugat termenului psihoterapie epitetul ortodoxă, adică "Psihoterapia ortodoxă", pentru care o altă formulare posibilă ar fi "Calea tămăduirii ortodoxe".” († Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios)

„Se vorbește mult astăzi despre problemele psihologice. După mine, așa‑numitele probleme psihologice sunt, îndeosebi, probleme legate de gânduri, de întunecarea minții‑nous și de necurăția inimii. Inima necurată, așa cum este descrisă de Sfinții Părinți, mintea întunecată, cufundată într‑un întuneric greu, și gândurile întinate sunt cele care dau naștere tuturor așa‑numitelor probleme psihologice. Când omul se tămăduiește lăuntric, când descoperă locul inimii, își curățește puterea noetică a sufletului și o slobozește din robie pe cea rațională, nu are probleme psihologice sau, cel puțin, dacă ele există, sunt abordate corect. Trăiește fericita și neclătinata pace a lui Hristos. Spunem acestea, desigur, păstrând rezervele legate de bolile somatice ale sistemului nervos, datorate oboselii, epuizării, slăbirii și uzurii trupului.”

† Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Profetii (33):

Veți cădea voi, babiloanelor moderne și toate chipurile cioplite ale civilizației și culturii, și veți sta sfărâmați la pământul la care v-ați închinat în materialism. O, poporul meu creștin, fiu al ariei grâului Euharistiei, ai fost bătut cum se bate grâul! Ce am auzit de la Hristos, prin cuvânt ceresc și teofanii, ți le dau de știre. Străjuitorule, cât a mai rămas din noaptea păcatului, până vine Mirele la miezul nopții? Strajă, cât mai este până trece noaptea ateismului? Dimineața se apropie așijderea și noaptea întreabă dacă vrei mai târziu. Aduceți Apa vie celor care au sete de Hristos Dumnezeu. Întâmpinați cu Euharistie pe cei fugari. Că au fugit dinaintea rachetei ateilor, din fața armei scoase și întinse și de grozăviile războiului balistic nuclear. Încă un an ca anul năimitului și toată strălucirea ateismului se duce și se vor împuțina ateii, că Hristos Însuși a grăit cuvânt ceresc (Isaia cap. 21 tot).

Schiarhiereu Nil Dorobanțu (1920-1977)

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie:

Liturghia este piramida uriașă pe care a înnălțat-o cândva spiritul omenesc, piramida al cărei fundament este pe pământ, iar cu vârful străpunge cerul și trece dincolo de el, oprindu-se în sânul Dumnezeirii. Ea este rugăciunea cea mai înaltă si cultul suprem datorat lui Dumnezeu. Este, dacă vrei, o înfățisare și o sărutare a Cerului cu pământul. Totul este prezent în ea: om, Sfinți, Îngeri, Heruvimi, Serafimi, Dumnezeu.

Prin ea, cei vii sunt uniți cu cei adormiți în Domnul. Prin ea omul dispare în Dumnezeu și Dumnezeu coboară la om.

Mai mult ca orice slujire sfântă, Liturghia coboară Cerul pe pământ între oameni, în inimi.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Anne - Valea Curcubeu vol. 7:

Când personajele principale sunt zece copii, când fiecare capitol te poartă în lumea lor de curcubeie sau ploaie, când îți bate inima, la fiecare rând, în ritmul năvalnic al vârstei la care totul pare posibil, nu poți spune decât astfel: al șaptelea volum din seria " Anne de la Green Gables" este, prin excelență, un volum al copilăriei!

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Biciusca:

Biciușca (La Cravache), este romanul lui C. Virgil Gheorghiu care a tulburat din nou apele lumii literare franceze la apariția sa, la Paris, în anul 1960.
Apărut în atmosfera încă foarte încărcată de după cel de-al doilea Război Mondial, romanul zugrăvește etapa imediat următoare capitulării României și modul cum acest act de mare importanță istorică a fost trăit de omul de rând, de soldatul și de ofițerul român, deveniți victimele unei decizii imature și cel puțin pripite.
Capitolul inedit, numit Pecetea infamiei, cu care începem această carte este un pasaj dintr-un Jurnal intim în care autorul descrie episodul trist al vieții lui din perioada anilor 1950-1960, text care ar fi trebuit să apară într-unul din cele șapte volume de memorii pe care le avea în proiect ( în cele din urmă, nu a mai reușit să scrie decât pe primul, Martorul Orei 25). Un fragment care îmbogățește această nouă traducere și ne poate explica măcar parțial "tratamentul special" de care a avut parte C. Virgil Gheorghiu în critica literară, atât în Franța, cât și în România, nu doar înainte, dar și după decembrie 1989.

CUPRINS

Prezentare Baiatul-Zi si Fata-Noapte:

Recunoscută de către criticii de pretutindeni ca o capodoperă a prozei scurte fantastice, Băiatul-Zi și Fata-Noapte este un basm clasic despre nevinovăție și rău, semnat de autorul al cărui nume este sinonim cu cele mai rafinate creații din domeniul ficțiunii. Contemporan și prieten al lui Lewis Carroll, George MacDonald a exercitat o influență profundă asupra unei generații întregi de autori, printre care se numără și C.S. Lewis. Lewis afirma, de altfel, că imaginația sa a fost „botezată” în apele înmiresmate ale geniului lui MacDonald.

Ioana Kamata

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Increderea :

Nădejdea în Dumnezeu și în pronia Sa

E foarte important să înțelegem că încrederea în pronia lui Dumnezeu este neîndoielnic izbăvitoare și mântuitoare, dar nicicum nu ne va scăpa de ispitele și încercările vieții. Însă ea ne va întări convingerea că atât cele pe care le înțelegem, cât și cele ce scapă puterii noastre de înțelegere nu sunt întâmplătoare, ci au un sens în existența noastră.
Negreșit, toate acestea vor fi însoțite de ex­­periența prezenței mângâietoare și întăritoare a Domnului, Care nu ne va lăsa niciodată singuri și neajutorați.
Golgota este un loc comun tuturor oamenilor. S‑o acceptăm și să o folosim spre sfințirea noastră. Ușor? Deloc. Prin harul lui Dumnezeu însă poa­te deveni realitate, trăire de zi cu zi.
Arta vieții creștine este cum putem trece marea învolburată fără a ne îneca, fără a ne pierde.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare De la print la sfant:

Suntem martori ai unei mari și rare minuni – un semn minunat și sfânt al vremurilor: întâia dată, fericita Veșnicie a Sfintei Treimi s-a ancorat în Rastko, și din Rastko cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit pe Sava cel purtător de Hristos; a doua oară, aceeași Veșnicie s-a ancorat în Vlădica Nicolae, și din Nicolae cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit înaintea ochilor noștri pe Nicolae cel purtător de Hristos. (...)

De la Sfântul Sava până în ziua de astăzi, ortodoxia noastră n-a avut un mărturisitor mai glăsuitor și mai puternic decât Vlădica Nicolae. Lui îi vor urma în rugăciune, cu minunare, cei ce vor veni după noi, după cum și noi i-am urmat Sfântului Sava, și astfel ne-am îmbunătățit.

Sfântul Iustin Popovici

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cum sa crestem un copil fericit:

Să nu irosim timpul prețios menit dragostei pentru copiii noștri! Să nu pregetăm să le arătăm iubire câtă vreme sunt ­mici! Pu­tem spune că în aceasta constă taina zidirii du­hov­nicești, sufletești, fizice, emoționale pe care se va sprijini întreaga lor viață. Dacă picioarele copilu­lui vor sta pe temelia solidă a dragostei, el va crește devenind un om fericit.

Educându-ne copiii în dragoste, căl­când peste „eul” nostru, cu ajutorul lui Dumnezeu facem să rodească pe de-a-ntregul potenţialul pe care Acesta l-a sădit în ei.
„Ai grijă de fiecare zi, nu sunt atât de multe cât crezi. Străduiește‑te să‑ți copleșești copilul cu darul iu­birii, nu te sfii să i-o arăți. Nu considera pierdut timpul petrecut cu copiii, căci de asta depinde și fericirea ta. Ca părinți, primim atâta dragoste câtă oferim, ba chiar mai multă.”

Pr. Feodor Borodin

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Iarna indelungata vol. 6:

Seria Casuta din prerie este formata din urmatoarele volume:

LAURA INGALLS WILDER s-a născut în 1867 în căsuța din bușteni descrisă în Căsuța din inima codrilor. Așa cum ne povestește în seria Căsuța din prerie, ea a călătorit, împreună cu familia ei, de-a lungul Vestului Mijlociu american într-o căruță cu coviltir. Mai târziu, a întreprins propria călătorie în căruța cu coviltir, de data aceasta însoțită de soțul său, Almanzo Wilder, și de fiica sa, Rose, către Mansfield, Missouri. Acolo a scris povestirile din seria Căsuța din prerie și a trăit până la vârsta de 93 de ani. Pentru milioane de cititori însă, ea va trăi pentru totdeauna ca Laura, fetița din îndrăgitele povești despre pionieratul american de la sfârșit de secol al XIX-lea, adunate în seria Căsuța din prerie.

GARTH WILLIAMS a început să lucreze la ilustrațiile pentru Căsuța din prerie după ce-a întâlnit-o pe Laura Ingalls Wilder la casa ei din Missouri și au văzut împreună locurile în care se aflau diferitele căsuțe din poveștile ei. Ilustrațiile clasice ale lui Garth Williams au făcut-o pe Laura să afirme că ea „și ai ei trăiesc din nou în acele imagini”. Williams a creat, de asemenea, ilustrațiile pentru Pânza Charlottei și Stuart Little.

Carmen Cătălina Alexa

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cuvinte de invațatura. Caietul 1/1989:

Dumnezeu ne vorbește permanent. Trebuie doar să fii pe recepție, adică să ai "urechi de auzit". Așa era părintele Galeriu, de fapt așa este, mai deplin, astăzi: "Da, Doamne, Robul Tău ascultă cuvântul Tău". Asculta... și rostea. Uneori jubila. Simțeai că șuvoiul cuvintelor vine din Izvor și ți se dăruiește prin jertfa celui pe care îl vedeai, celui care te conecta la Dumnezeu. Lumină. Adevăr. Iubire. Entuziasm. Pace. Bucurie.

Cartea pe care v-o punem înainte cuprinde transcrierea de astfel de cuvinte din Cuvânt.

CUPRINS

Prezentare Sa avem grija de familie:

Cartea cunoscutului medic psihiatru Dmitri Avdeev și a Ioanei Besedina  apărută mai întâi în limba română, din dragostea și respectul autorului pentru cititorii români este, dincolo de aplecarea către știința psihoterapiei ortodoxe, o carte duhovnicească, zămislită în perioada de grea încercare, pentru noi toți, a pandemiei de coronavirus. Tratând despre familie, despre problemele copiilor de astăzi sau despre psihoterapia familiei, autorii propun un prețios remediu bolilor și neputințelor noastre sufletești: dobândirea harului dumnezeiesc.
De la cotloanele sufletului omenesc la rafturile magazinelor în perioada pandemiei, autorii află un sens, bazat pe învățătura Sfinților Părinți, hățișului vieții tot mai complexe și provocărilor cu care se confruntă creștinul în ultima vreme.
O carte despre viața duhovnicească, în pas cu ultimele evenimente, așadar de neapărată trebuință oricărui creștin al zilelor noastre...

CUPRINS

Prezentare Deostick cu salvie, hamei si nalba Neparfumat, 55 g:

COMPOZITIE: Propylene glycol, Glycerin, Aqua, Sodium stearate, Potassium laurate, Potassium cocoate, Salvia officinalis extract, Humulus lupulus extract, Zinc ricinoleate, Tetrasodium glutamate diacetate, Potassium olivate, Potassium castorate, Cetylstearyl alcohol, Sodium chloride, Althaea officinalis extract, Propanediol, Panthenol, Tocopheryl acetate. Produs testat dermatologic.

0% saruri de aluminiu.

Asigura protectie in perioada activa a zilei, inhiba dezvoltarea bacteriana, reduce transpiratia fara sa blocheze porii si neutralizeaza mirosul neplacut.

Este special formulat cu 20% ingrediente hidratante si parfum placut, oferind o senzatie de confort si prospetime.

Detalii / COMANDA

Prezentare Deostick cu salvie, hamei si nalba Homme Brave, 55 g (pentru barbati):

COMPOZITIE: Propylene glycol, Glycerin, Sodium stearate, Aqua, Potassium laurate, Potassium cocoate, Salvia officinalis extract, Humulus lupulus extract, Potassium olivate, Potassium castorate, Cetylstearyl alcohol, Tetrasodium glutamate diacetate, Zinc ricinoleate, Sodium chloride, Althaea officinalis extract, Parfum, Panthenol, Propanediol, Linalool, Limonene, Tocopheryl acetate. Produs testat dermatologic.

Asigura protectie in perioada activa a zilei, inhiba dezvoltarea bacteriana, reduce transpiratia fara sa blocheze porii si neutralizeaza mirosul neplacut.

Este special formulat cu 20% ingrediente hidratante si parfum placut, oferind o senzatie de confort si prospetime.

Nu contine: Saruri de aluminiu; Parabeni sau alti conservanti; Alcool etilic si coloranti.

Detalii / COMANDA

Prezentare Gel de dus crema Femme Douce cu argan, catina si miere, 300 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Glycerin, Potassium laurate, Potassium cocoate, Potassium olivate, Potassium castorate, Tetrasodium glutamate diacetate, Mel, Hydroxyethylcellulose, Argania spinosa kernel oil *, Hippophae rhamnoides fruit extract **, Lactis serum proteinum, Saponaria officinalis extract, Althaea officinalis extract, Benzyl alcohol, Parfum, Glyceryl laurate, Cyamopsis tetragonoloba gum, Tocopheryl acetate, Panthenol, CI 75300 ***.*ulei virgin certificat ecologic; **extract uleios presat la rece; ***colorant natural.

Prezentare Gel de dus 3 in 1 Homme Brave cu argan, macadamia si miere, 300 ml:

3 in 1: il poti folosi ca gel de dus, sampon sau crema de ras.

COMPOZITIE: Aqua, Glycerin, Potassium laurate, Potassium cocoate, Potassium olivate, Potassium castorate, Tetrasodium glutamate diacetate, Mel, Hydroxyethylcellulose, Argania spinosa kernel oil *, Macadamia ternifolia seed oil **, Lactis serum proteinum, Saponaria officinalis extract, Althaea officinalis extract, Benzyl alcohol, Parfum, Glyceryl laurate, Cyamopsis tetragonoloba gum, Tocopheryl acetate, Panthenol, Isatis tinctoria extract, Indigofera tinctoria extract, Linalool, Limonene.
*ulei virgin certificat ecologic; **ulei presat la rece.

Prezentare Sirop de macese cu miere, 500 ml:

Actiune: vitaminizanta, energizanta, imunostimulatoare, mineralizanta, antidiareica, antioxidanta. Macesele sunt polivitamine naturale, avand continut bogat in vitaminele C, B, E, K, P, provitamina A (beta-caroten), pectine, flavonoide.

Se testeaza in prealabil toleranta la produs.

COMPOZITIE pentru 1000 ml produs: sirop de zahar invertit, extract de macese, (corespunde unui continut in macese de 200g/L), miere de albine (67,5 g/L), acid lactic.

Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos. A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor mici. A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic.

Valoare energetica: 296 Kcal pentru 100 g produs.

Uz intern.

Detalii / COMANDA

Prezentare Sirop de afine cu miere, 500 ml:

Actiune mineralizanta, antidiareica, diuretica, stimulatoare a acuitatii vizuale, antioxidanta, tonica. Afinele sunt bogate in antocianozide, procianidoli, flavone, vitaminele A, C, E, B1, B2, saruri minerale : K, Ca, P, Mg.

Se testeaza in prealabil toleranta la produs

COMPOZITIE pentru 1000 ml produs: sirop de zahar invertit, extract de afine, (corespunde unui continut in afine de 200 g/L ), miere de albine (67,5 g/L), acid lactic.

Produsul este un supliment alimentar si nu trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata si un stil de viata sanatos. A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor mici. A nu se depasi doza recomandata pentru consumul zilnic.

Valoare energetica: 290 Kcal pentru 100 g produs.

Uz intern.

Detalii / COMANDA

Prezentare Problemele familiei contemporane:

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Prezentare Taina Sfintei Euharistii :

Domnul încă din viaţa aceasta ne-a urcat la ceruri şi ne-a dăruit Împărăţia Lui. La Sfânta Anaforă Îi mulţumim spunând: „Nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”.

Jertfelnicul pe care săvârşim Sfânta Euharistie este noul Rai. După cum atunci, în vechiul Rai, exista un izvor care-l uda, la fel şi în noul Rai există izvor duhovnicesc, Preacuratele Taine. „Cucernicie provoacă Sfintele Taine ale Bisericii, cucernicie provoacă Sfântul Jertfelnic.

Din Rai curgea izvorul care revărsa râuri văzute. Din Sfânta Masă curge izvorul care revarsă râuri duhovniceşti. Lângă acest izvor au fost plantate nu sălcii neroditoare, ci pomi ce ajung la cer, pomi care au mereu roade coapte şi neputrezicioase.

Cel ce este ars de năduf să vină la acest izvor şi să se răcorească… Căci acesta răcoreşte şi alină toate arsurile, nu cele făcute de soare, ci cele provocate de săgeţile pârjolitoare ale diavolului. Acest izvor îşi are începutul în cer (A se vedea Facerea 2, 8-14)”.

CUPRINS

Prezentare Deodorant Roll-on Homme Actif, 50 g (pentru barbati):

Extractul natural de salvie asigura o protectie continua timp de 24 de ore, reduce transpiratia si impiedica aparitia mirosului neplacut. A nu se aplica pe piele lezata sau iritata. Daca apar iritatii intrerupeti utilizarea.

COMPOZIȚIE: Apa, Extract de salvie, glicerina, Cetyl stearyl alcohol, Ceteareth 20, Propylene glycol, phenoxyethanol, ethylhexylglycerin, pantenol, Hydroxyethyl cellulose, parfum, Octenidine HCI, Hexyl cinnamaldehyde,  Lilial, Linalol, Limonene, Methyl ionnones, Lyral, Citral.

Nu contine: saruri de aliminiu, parabeni, alcool etilic, coloranti.

Detalii / COMANDA

Prezentare Balsam de buze cu ulei de argan, avocado si aroma de pepene galben, 4.8 g:

COMPOZITIE: ulei virgin de Cocos nucifera*, Glyceryl stearate, unt din seminte de Mangifera indica, unt (presat la rece) de  Butyrospermum parkii*, ulei din seminte de Ricinus communis, ceara de Candelilla, ulei presat la rece din samburi de Argania spinosa*, extract uleios presat la rece de Persea gratissima, aroma, Tocopheryl acetate. *ingredient certificat ecologic.

- produs românesc.

Realizat din minim 98% ingrediente vegetale, este ideal pentru pielea buzelor tale, cea mai delicata parte a corpului. Formula echilibrata pe baza de Cocos, Mango si Argan asigura ingrijirea perfecta pentru buzele sensibile sau iritate, conferindu-le o textura catifelata si un efect emolient de durata.

Contine ulei de avocado cu efect regenerant si aroma atractiva de pepene galben.

Ulei de avocado este bogat in carotenoizi, contribuie la mentinerea sanatatii pielii. Are caracter antioxidant, previne imbatranire pielii, grabeste procesul de vindecare a buzelor crapate si impiedica deshidratarea. Se poate utiliza sub ruj.

Nu contine conservanti sau coloranti sintetici. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii.

Detalii / COMANDA

Prezentare Balsam tonic cu extract de gheara diavolului, 100 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Ricinus communis seed oil, Methyl salicylate, Camphor, Glyceryl stearate, Cetylstearyl alcohol, Glycerin, Ethyl alcohol denat., Harpagophytum procumbens root extract, Benzyl alcohol, Ceteareth-20, Cyamopsis tetragonoloba gum, Lecithin, Capsicum frutescens fruit extract, Glyceryl laurate, Tocopheryl acetate.

Contine extract de Gheara-dracului (Harpagophytum procumbens root extract) (continut standardizat in harpagozide) si extract de Ardei (Capsicum frutescens fruit extract).

A se spala mainile dupa utilizare. A nu se utiliza pe rani deschise si in vecinatatea ochilor. A nu se utiliza la copiii cu varsta mai mica de 3 ani. A nu se lasa la indemana copiilor. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii. Evitati contactul cu ochii.

Detalii / COMANDA

Prezentare Balsam tonic pentru picioare usoare cu extract de salcie, 100 ml:

COMPOZITIE: Aqua, Ricinus communis seed oil, Zingiber officinalis root extract, Eugenia caryophyllus flower extract, Camphor, Cetylstearyl alcohol, Glyceryl stearate, Ethyl alcohol denat., Methyl salicylate, Glycerin, Menthol, Salix alba bark extract, Benzyl alcohol, Propylene glycol, Ceteareth-20, Cyamopsis tetragonoloba gum, Lecithin, Glyceryl laurate, Tocopheryl acetate. 

Contine extract de Salcie alba (Salix alba bark extract) (continut standardizat in salicina), extract de Ghimbir (Zingiber officinalis root extract) si extract de Cuisoare (Eugenia caryophyllus flower extract). Mod de utilizare: Se aplica pe pielea curata, in strat subtire, masand cu miscari ferme pana la absorbtie completa, de cate ori este necesar. A se spala mainile dupa utilizare. A nu se utiliza pe rani deschise si in vecinatatea ochilor. A nu se utiliza la copiii cu varsta mai mica de 3 ani. A nu se lasa la indemana copiilor. A se intrerupe utilizarea daca apar iritatii sau inflamatii. Evitati contactul cu ochii.

Detalii / COMANDA