Descarca Revista

Sfinții Petru și Pavel

Editura Agaton Iunie 2019
Sumar:
Papa Francisc și fariseii români
Vizita Papei Francisc în România - Revista presei
Biserica Ortodoxă comemorează pe toţi eroii, dar nu-i proclamă pe toţi sfinţi
Știri externe - iunie 2019 (EXT)
Știri interne - iunie 2019 (RO)
Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR
Tâlcuire la Înălțarea Domnului
Papa și beatificarea a 7 ierarhi uniați – o calomnie la adresa Bisericii Naționale a României
Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt
Singur sau împreună cu ceilalți?
Aceasta este dragostea adevărată - Interviu
Cetatea Athonită Iviron (Video)
Rugăciuni care se citesc exclusiv la Vecernia Rusaliilor - Molitfelnic
A fi tată: bucurie și/sau responsabilitate?
SOS literatura română în școală! Ministerul Educației Artificiale
Cuvântul Patriarhului României la Conferința internațională dedicată libertății religioase
Despre vizita papei și despre manipulare și PR
An omagial - Satul românesc (VI)
Puterea statală și restrângerea exerciţiului unor drepturi
Unele consideraţii privind vechiul drept românesc
Duhul Sfânt, cauza codului genetic şi a instinctelor din flora şi fauna terestră
Tehnologia 5G = pericol pentru viață (VIDEO)
Poezii
Octavian Paler față în față cu sine însuși - eseu psihologic
Viața pe un peron - un țipăt al destinului
Maieutica palerienă din volumul Vremea Întrebărilor
Octavian Paler, un moralist sceptic și inflexibil
Unchiul George, profesorul Șoacățu de la Liceul Spiru Haret, personaj în scrierile lui Octavian Paler
Lucian Blaga văzut prin ochii mei
Hărțuirea pe internet - cyberbullying (masă rotundă; Făgăraș, 11 iunie 2019)
Iradieri athonite în lume (1) - conferinţă (2 iulie, Făgăraş)
Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Iulie 2019 - 15 Iulie 2019
Am vrut libertatea și am ajuns robi - Monahul Arsenie (CARTE)
Despre rugăciune - Arhim. Sofronie Saharov (Staretul Sofronie de la Essex) (CARTE)
Înălțarea Domnului - Marius Vasileanu (CARTE)
Cum să ne apropiem adolescenții - Alexandros Kariotoglou (CARTE)
Faţa tristă a medicinei contemporane - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CARTE)
Despre frumuseţe - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
Sfinţii Părinţi despre cum să dobândim mântuirea - *** (CARTE)
File de pateric. Părintele Proclu. Vol. II - *** (CARTE)
Viața Cuviosului Părinte Justin Pârvu. Volumul II - Vasile Pavaleanu (CARTE)
Scrieri inedite - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
Practica vieții monahale - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
Creierul și mintea Universului - Dumitru Constantin - Dulcan (CARTE)
Ortodoxie și schismă - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri - *** (CARTE)
AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri - CARTONATĂ - *** (CARTE)



Tema lunii
Papa Francisc și fariseii români - Cătălin Sturza
Nota redacției Porunca Iubirii: După cum am anticipat în articolul nostru Să mergem împreună, dar să ne rugăm separat, Patriarhia Română a gestionat corect vizita Papei Francisc, încât nici cei mai aprigi contestatari ai acesteia nu au nimic a reproșa Bisericii Ortodoxe Române. Dimpotrivă, chiar și formatori de opinie care se grăbeau să sugereze cu ce mesaj și cu câtă prudență ar trebui să își îndeplinească Preafericitului Părinte Patriarh Daniel rolul de gazdă, dând exemplu Biserica Georgiei și Biserica Bulgariei, care l-au primit pe Papa deosebit de rece și de impersonal, nu au acum decât cuvinte de apreciere față de mesajul și atitudinea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, abia acum, post-factum, aceeași formatori de opinie în mediul ortodox, subliniază importanța pastorală extraordinară pentru diaspora română a generozității Bisericii Romano-catolice de a oferi parohiilor românești din străinătate lăcașuri de cult pentru oficierea Sfintelor Taine, care și de ar fi fost unicul motiv al ospitalității BOR pentru Papa Francisc, și tot ar fi fost suficient. Aceasta din punct de vedere al aspectului ecumenic al vizitei. În ceea ce privește aspectele pastoral și statal al vizitei, al logisticii și graficului vizitei, nu putem decât să remarcăm și noi dublul standard al unor politicieni și al multor vocil din social media, care mai ieri scoteau paiul din ochiul Bisericii și al apărătorilor ortodocși ai familiei și valorilor morale, iar astăzi nu numai că ignoră bârna din propriile priviri, dar o mai și socotesc unguent oflamic cu efect de panaceu... 

"Papa Francisc nu a vorbit în timpul vizitei din 31 mai - 2 iunie 2019, din România, împotriva „familiei tradiţionale”. Dimpotrivă, Papa a spus că familia este celula de bază a societăţii, care este victima sărăciei, excluziunii şi izolării la care o supun „«cultura urii» din lumea contemporană, individualistă şi materialistă.”

Papa Francisc nu a vorbit vineri împotriva „ştirbilor” şi a „asistaţilor social”, care poate nu ar merita „să trăiască”. Dimpotrivă, Papa a pledat în timpul vizitei sale pentru susţinerea celor mai defavorizaţi, ca o dovadă a măsurii civilizaţiei unei ţări şi pentru construcţia unei societăţi „în care cei mai slabi, cei mai săraci să nu fie văzuţi ca indezirabili, ca obstacole care împiedică maşina să meargă înainte”, ci ca „fraţi”.

Papa Francisc nu a vorbit vineri despre neoliberalism şi despre inginerii sociale neomarxiste. Dimpotrivă, Papa a spus că „persoana umană şi drepturile ei inalienabile trebuie să se afle în centrul preocupărilor societăţii, nu este suficient să aplicăm cele mai noi teorii economice şi nu sunt suficiente tehnicile şi abilităţile profesionale”. Acestea trebuie să fie concomitente cu „recuperarea şi alimentarea inimilor vii”.

Papa Francisc nu a vorbit vineri despre raiul pe pământ al consumerismului. Dimpotrivă, a spus că ne cufundăm în „consumerismul din ce în ce mai dezlănţuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă.” Şi că boala secolului este „aroganţa goală a impresiei de autosuficienţă, la ipocrizia preocupării pentru aparenţe”, prin care „vom pierde din vedere Împărăţia lui Dumnezeu.”

Papa Francisc nu a vorbit vineri despre Europa şi lumea multiculturală a „toleranţei” şi a corectitudinii politice. Dimpotrivă, a vorbit despre „rădăcinile comune ale identităţii noastre creştine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generaţii, în mijlocul atâtor situaţii «lichide», riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenţei.”

Papa Francisc a mai spus, în alte ocazii, că familia, imaginea lui Dumnezeu, este una singură: bărbat şi femeie. Şi că a avorta un copil este echivalent cu „să angajezi un asasin plătit pentru a rezolva o problemă”; şi a adăugat răspicat: „nici o fiinţă umană nu este incompatibilă cu viaţa”. „Predecesorii noştri ne cheamă să apărăm familia creştină tradiţională formată din bărbat, femeie şi copii, într-o Europă cu un evident declin demografic” – a spus, în adresarea sa, PF Daniel.

Ce nu au zis politicienii şi jurnaliştii vineri şi sâmbătă la vizita Papei Francisc:

- Preşedintele Iohannis nu l-a numit pe papă „fanatic religios”, „infatuat care promovează ura”, şi nu i-a dat cu „flit”, în ciuda tuturor celor de mai sus.

- USR-Plus-Rezist nu l-au numit pe papă „Pope-ISIS” şi „fascist”, în ciuda tuturor celor de mai sus. - Oana Pellea şi Tudor Chirilă nu au cerut boicotarea vizitei Papei sub motiv că „ne-a aruncat cu 50 de ani în spate”, şi nici nu au zis că vizita Papei ascunde o intenţie necurată a guvernului. - Andrei Pleşu nu a spus că declaraţiile Papei sunt o dovadă de intoleranţă şi de judecare tăioasă a aproapelui, „care nu are nimic de-a face cu creştinismul”.

- CTP nu a zis că nu participă sau nu se uită la vizita Papei „deoarece nu se consideră idiot.” - Recorder nu a zis că BOR nu a avut autorizaţie pentru stingerea incendiilor de la ISU la Catedrală, şi nici nu a scos filmuleţul în care oamenii bombăne că nu au fost primiţi în Catedrală să dea mâna cu Papa (deocamdată).

- Diverse pagini „progresiste” de pe Internet nu au calculat cât costă Loganul blindat special pe care îl foloseşte Papa, nici celelalte papamobile pe care le-a schimbat, nici celelalte zeci de limuzine care însoţeau Loganul – şi nici măcar Trandafirul de aur, dăruit Sanctuarului marian de la Şumuleu Ciuc .

- Şi nici cât nu au calculat la centimă câte zeci de milioane de euro i-a costat pe români vizita Papei – direct (prin cheltuieli de organizare şi lucrări speciale de infrastructură realizate) şi indirect (prin blocarea parţială a unor oraşe precum Bucureştiul şi Iaşiul)

- Ziare.com nu ne-a mai spus că Finlanda şi-a făcut cadou o bibliotecă – în vreme ce noi ne-am făcut cadou o vizită a Papei în valoare de câteva zeci de milioane de euro.

- Digi24 şi Gândul nu ne-au mai zis că mii de credincioşi s-au călcat în picioare în jurul Catedralei, la vizita Papei; sau că ar fi avut loc incidente minore de orice fel – care cu siguranţă au avut loc, fiind inevitabile la un eveniment de o asemenea amploare.

- Lucian Mândruţă nu ne-a mai zis că Catedrala este plină de tineri ignoranţi şi needucaţi care „îşi fac cruce”; şi că e îngrijorat deoarece asta arată că nu vor mai exista IT-işti deştepţi care să îi plătească lui pensia.

- Taxi şi #Rezist nu ne-au mai spus că Catedrala e prea mare şi că Cel de Sus preferă „lemnul şi spaţiile mici”.

- Cristian Pârvulescu nu ne-a mai zis că vizita Papei este o formă de marketing politic. Mai ales că e an electoral, suntem chiar între alegeri, şi nu ar fi cu totul hazardată o interpretare în direcţia PR-ului electoral şi a marketingului politic – pentru Preşedintele Iohannis, de pildă.

- În sfârşit, Andrei Caramitru nu a mai scris pe Facebook că fenomenele meteo extreme lovesc numai locurile unde se adună ştirbii şi pupătorii de moaşte. Deşi o jurnalistă de la A3 a avut grijă să spună: „Deşi s-a anunţat cod galben de furtună în Bucureşti, deocamdată din acest punct de vedere totul este sub control” (e bine că măcar când vine Papa putem să controlăm şi vremea).

Altfel, câteva mici sugestii pentru jurnalişti. Vizita Papei nu are cum să fie „magică”, deoarece Creştinismul nu este despre „magie” – nici măcar despre „magia Crăciunului” (aia e o invenţie a consumerismului criticat de Papă). Titulatura de adresare pentru Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române nu este „Înalt prea fericitul părinte Daniel” – este „Preafericirea Sa” sau „Preafericitul Părinte Patriarh” (formulă comune pentru Patriarhul Alexandriei, Patriarhul Ierusalimului, şi pentru Patriarhii celorlalte biserici autocefale); „Înaltpreasfinţitul părinte” este formula de adresare pentru arhiepiscopi – o treaptă inferioară; iar pentru Papa Francisc formula corectă de adresare este „Prea Sfântul Părinte” sau „Sfântul Părinte”. În sfârşit, data viitoare când unii dintre jurnalişti se vor apuca să aplice dubla măsură flagrantă, poate îşi vor aminti de multlăudata vizită a Papei, şi de toate cele declarate de Sfântul Părinte şi de P.F. Daniel la multhulita şi altfel inutila Catedrală". - Sursa: https://www.facebook.com/catalin.sturza/posts/10157278910932179

 

Citiți și Nota redacției Cuvântul - Ortodox:

Pentru cine a fost atent la detalii și nuanțe, a fost evidentă amabilitatea strict protocolară cu care a fost întâmpinat Papa Francisc de către PF Daniel. Circumstanțele vizitei Papei la Dealul Patriarhiei și la Catedrala Națională arată un patriarh prezent, dar neimplicat afectiv, mai degrabă reținut, rezervat. Lucru resimțit și în discursuri, destul de scurte, lipsite de efuziuni și neangajante. PF Daniel a evocat mizele comune – familia, creștinismul ca fundament al identității în Europa secularizată, libertatea religioasă, persecuția comunistă, și nu a făcut nicio referire la vreo „unitate”, fie și aspirațională, cu Vaticanul. În plus, a reluat și în discurs separarea momentelor de rugăciune și de cântări de cult. De altfel, la Catedrala Națională, mesajul PF Daniel a fost clar și explicit: Papa Francisc este primit în calitate de pelerin, ca un gest de recunoștință pentru donația folosită la clopotele catedralei și pentru găzduirea românilor în Apus. Atât și nimic mai mult.

Cel care a insistat cu referințe la unitate și care a supralicitat inclusiv momentul rugăciunii, la Catedrala Națională, încălcând, practic, protocolul, a fost Papa Francisc. Dar trebuie să i se dea și Papei ce-i al său: în prima zi a vizitei sale, a adus un omagiu românilor plecați în bejenie în Europa, s-a referit la problemele comune puse de consumerism, globalizare, individualism, a evocat săracii, care nu trebuie priviți drept indezirabili, și, în general, a ținut predici total împotriva spiritului dominant la noi, în aceste vremuri: adică de dispreț și ură față de săraci, de gloată setoasă de răzbunări fără milă a unor adversari politici etc. 

Desigur că discursurile Papei nu au valorat nici cât o ceapă degerată pentru mulțimea de snobi entuziaști până la paroxism și isterie de vizita acestei vedete mondiale de bon ton. Jurnaliști de peste tot nu au mai prididit cu intervenții care mai de care mai umflate, în contrast total cu modul în care s-au raportat și se raportează la BOR, la patriarh și ierarhi, la Catedrală și la cele ale credinței în general. Dacă e Papa, dacă e străin, dacă e vedetă mondială, atunci nu ne mai gândim la lux, la vrem spitale nu catedrale, nu ne mai deranjează orașe blocate, nici că ne pasa de scandaluri sexuale, ci vrem să ne împărtășim și noi, câtuși de puțin, cu „grația” slavei lumești.

Așa se și explică performanța rară și de neegalat de a te îmbulzi să-l aplauzi pe Papa care pozează în apărătorul săracilor și în conciliatorul suprem, tu urând din ficați săracii și neratând ocazia de a hudui, în plin eveniment „magic”, pe cei pe care sistemul de propagandă ți i-a arătat de dușmani ai poporului. Halal!, că altceva decât vorbe turcești aproape că nu-ți mai vine să folosești văzând astfel de spectacol grotesc.

Citiți și: Napoca News - Ciudata atitudine a presei și autorităților și dublul standard




ACTUALITATEA religioasă
Vizita Papei Francisc în România - Revista presei

 

Vizita Papei Francisc s-a încheiat - Basilica 

Tweeturile Papei Francisc în timpul vizitei în România - Basilica 

Papa Francisc: Aveți un mare Patriarh! - Basilica

Papa Francisc a vizita Catedrala Națională - Basilica 

Patriarhul Daniel, mesaj pentru Papa Francisc - Activenews 

Episcopul Romei la Catedrala Mântuirii Neamului - Ziarul Lumina 

Vă primim ca pelerin - Ziarul Lumina 

20 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România - Ziarul Lumina

Vizita aceasta ne reconfirmă istoric latinitatea și comuniunea europeană - Teodor Baconschi

Mărturisirea credinței într-o Europă secularizată - Ziarul Lumina 

Papa Francisc, interpretare a Rugăciunii Tatăl Nostru - Basilica

Recunoștința diasporei românești - Basilica 

Papa Francisc s-a întâlnit cu Sfântul Sinod al BOR - Basilica 

Papa Francisc, mesaj către ierarhii români - Basilica 

Rădăcinile creștine ale civilizației noastre - Hotnews 

Papa Francisc, salut pascal: Hristos a Înviat! - Basilica 

Imagini de la întâlnirea Papei Francisc cu Patriarhul Daniel - Basilica 

Papa Franisc a început vizita în România - Basilica 

Papa Francisc la Cotroceni - Basilica

Emisiuni numismatice dedicate Papei Francisc - Basilica 

Papa Francisc, binecuvântare la sfârșitul vizitei - Tribuna 

Papa Francisc și idolatria snobilor ipocriți - Cuvântul Ortodox 

Simboluri ale vizitei papale - Tribuna 

Rațiunile unei vizite papale - Marginalia

Papa Francisc, megastar în România - Cuvântul Ortodox 

 



Biserica Ortodoxă comemorează pe toţi eroii, dar nu-i proclamă pe toţi sfinţi - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Întrucât în presa din România se discută uneori despre canonizarea persoanelor care în timpul regimului comunist din țara noastră au suferit persecuții și au pătimit moarte în închisorile comuniste, facem următoarele precizări:

Rolul canonizării de sfinți este acela de a mărturisi, de a întări și de a transmite dreapta credință, în vederea călăuzirii credincioșilor pe calea mântuirii și a dobândirii sfințeniei.

Una dintre condițiile esențiale pentru canonizarea sfinților este ortodoxia neîndoielnică a credinței acestora, păstrată până la moarte (cf. Apocalipsă 2, 10).

În acest sens, nu toți cei care au murit în închisori au murit pentru credința ortodoxă. Așadar, există o deosebire între un erou – care a suferit şi a murit pentru libertate sau pentru apărarea patriei – şi un sfânt – care a mărturisit credinţa până la sfârşitul vieţii.

Prin urmare, canonizarea de sfinți nu se face din rațiuni politice sau patriotice, ci din rațiuni ale trăirii şi mărturisirii dreptei credințe atât în timp de pace, cât şi în timp de prigoană.

Persoanele care, în timpul comunismului, au suferit pentru credință sunt permanent comemorate sau cinstite de Biserică prin pomenire la fiecare Sfântă Liturghie, când Biserica se roagă „pentru fericiții întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.

În plus, există și o zi de Comemorare a Deținuților Politici Anticomuniști, în data de 9 martie a fiecărui an, când Biserica face pomenirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, şi Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste (14 mai).

În mod special, persoanelor care au suferit prigoana comunistă, Patriarhia Română le-a adus o intensă și amplă cinstire în anul 2017, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Astfel, în Actul Solemn Comemorativ al Sfântului Sinod, proclamat în data de 27 octombrie 2017, se arată că „exemplul vieții lor plină de fapte de evlavie și fapte jertfelnice este un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creștină de astăzi, iar comemorarea lor din acest an ne cheamă să fim mărturisitori ai credinţei ortodoxe, ctitori de lăcașuri sfinte şi de cultură creștină, ne îndeamnă să avem în suflet iubire smerită şi milostivă, precum și fapte demne de mărturisire a credinței creștine astăzi”.

În același context, Patriarhia Română a publicat volume semnificative dedicate celor care L-au mărturisit pe Hristos în temnițele comuniste (spre exemplu, Dicționarul clericilor şi mirenilor ortodocși români mărturisitori în detenția comunistă (1945-1964), întocmit de Adrian Nicolae Petcu, volumul colectiv Patriarhul Justinian Marina şi apărătorii Ortodoxiei în perioada comunistă etc.).

De asemenea, au fost puse în scenă spectacole și piese de teatru cu tematică inspirată de suferința pătimitorilor din închisorile comuniste, au fost organizate simpozioane și conferinţe, toate având un conținut menit să recupereze memorial statutul moral exemplar al luptătorilor eroi români din istoria noastră recentă.

Totuși, spre deosebire de eroii şi martirii patrioţi ai unor momente istorice, sfântul reprezintă un model constant și luminos de credință statornică, pocăinţă sinceră şi viaţă sfântă.

Prin urmare, procesul de canonizare, ca recunoaştere a sfinţeniei unei persoane, este unul anevoios și îndelungat, întrucât trebuie să se ajungă la dovada certitudinii dreptei credințe și a sfințeniei vieții celui propus spre canonizare, precum și la dovada faptului că evlavia populară față de acesta nu este una superficială şi efemeră, ci una profundă și îndelungată sau perenă, verificată în timp.

În concluzie, trebuie să pomenim constant pe toți eroii români, deşi nu toţi sunt trecuți în calendar ca sfinţi.

Însă, canonizarea de sfinți să nu se facă sub presiune de moment asupra Sfântului Sinod sau în grabă, ci în duh de răbdare, înţelepciune, documentare temeinică şi discernământ, deoarece adevărata sfințenie este dăruită unor oameni smeriţi de Însuşi Dumnezeu Cel Unul Sfânt, iar Biserica doar recunoaște și proclamă solemn această sfințenie dăruită unor oameni de Dumnezeu.

În acest sens, la Duminica Tuturor Sfinților și la Duminica Sfinților Români sunt cinstiți cu evlavie și invocaţi în rugăciune atât sfinții cunoscuți, cât și cei necunoscuți, adică atât sfinţii canonizați (înscrişi în calendar), cât și cei încă necanonizați de Biserică.

Unii sfinţi au fost înscrişi în sinaxarul sau în calendarul Bisericii la 10-20 de ani după moartea lor, iar alţii la un secol sau la mai multe secole după moarte, potrivit lucrării tainice a lui Dumnezeu.

Aşadar, proclamarea de noi sfinţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aduce bucurie credincioşilor, dacă este o lucrare documentată şi luminată de rugăciune şi smerenie, însă mai urgentă şi mai necesară decât orice canonizare este cultivarea sfinţeniei în viaţa noastră personală, deoarece aceasta ne aduce mântuirea sau fericirea eternă (cf. Evrei 12, 14). 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 



Știri externe - iunie 2019 (EXT)
 

GRECIA: Cum văd „Binele comun al Bisericii” Arhiepiscopii Ieronim și Hrisostom

„Binele comun al Bisericii” a fost tema întâlnirii Arhiepiscopului Ieronim al Atenei cu Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului care a avut loc marți, 21 mai 2019. Preafericitul Părinte Hrisostom l-a informat pe Arhiepiscopul Ieronim despre discuțiile purtate cu Patriarhii Irineu al Serbiei și Neofit al Bulgariei pe problema Ucrainei. Preafericirea Sa a adăugat că toate discuțiile purtate în seria de întâlniri inițiată au avut în prim-plan Biserica. „Vom face tot posibilul pentru o desfășurare a lucrurilor care va aduce beneficii tuturor, dar mai ales Bisericii. Sper că vom sluji Bisericii cu toată puterea noastră în așa fel încât să prevenim o schismă”, a spus ierarhul potrivit Romfea News. Arhiepiscopul Ciprului a recunoscut că nu este ușor, însă „când cineva are credință puternică, își ia crucea sa și cere harul lui Dumnezeu. Trebuie să-și facă lucrarea, pentru că Fondatorului Bisericii, lui Hristos, Mântuitorul tuturor, îi pasă mai mult decât oricui”. Arhiepiscopul Ieronim a aprobat spusele Primatului din Cipru și a spus că îngrijorările lui sunt relevante. „Depinde de noi toți, din poziția în care ne aflăm, să privim situația cu responsabilitate, să nu urmărim interese personale, ci să luptăm pentru binele comun al Bisericii și, în mod special pentru unitatea Ei”, a spus Preafericitul Părinte Ieronim. Sursa - Basilica

VATICAN: Papa Francisc îl va primi în audiență pe președintele rus Vladimir Putin pe 4 iulie

Papa Francisc îl va primi pe 4 iulie la Vatican pe președintele rus Vladimir Putin, a anunțat joi serviciul de presă Vatican News, într-un scurt comunicat, transmite AFP, citată de România Liberă. „Pot confirma că Sfântul Părinte îl va primi în audiență la Vatican pe președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, pe 4 iulie viitor”, a declarat purtătorul de cuvânt interimar al Vaticanului, Alessandro Gisotti. Pe această dată va avea loc a doua întâlnire dintre Papa Francisc și președintele rus, după audiența avută de Putin în iunie 2015. Cu acea ocazie, papa îl îndemnase pe conducătorul Federației Ruse „să facă un efort important și sincer pentru a realiza pacea” în Ucraina, după ce în 2014 Rusia anexase peninsula Crimeea și contribuise (neoficial-n.red.) la escaladarea conflictului secesionist din regiunea Donbas.

Întrevederea bilaterală din 2015, desfășurată în prezența interpreților, a durat 50 de minute, mai mult decât timpul obișnuit alocat audiențelor papale (cu excepția primirii lui Barack Obama sau celei a lui Emmanuel Macron). Papa Francisc nu a mai făcut alte demersuri în favoarea păcii, Vaticanul rămânând prudent în chestiunea crizei ruso-ucrainene, spre dezamăgirea catolicilor din vestul Ucrainei, care ar fi dorit o condamnare directă a politicii ruse din țara lor. Pe de altă parte, papa Francisc și patriarhul Kirill al Rusiei au avut o întâlnirea istorică în Cuba, în februarie 2016, considerată a fi un pas important pentru apropierea dintre Vatican și ortodocșii ruși. Întâlnirea celor doi lideri religioși din 2016 s-a încheiat prin semnarea unei declarații comune, Vaticanul exprimându-se în favoarea alianței între ortodocși și catolici în fața islamismului din Orientul Mijlociu, într-o perioadă marcată de conflicte, pe care papa le descrisese ca „al Treilea Război Mondial pe bucăți”. „Vor exista multe interpretări (...). Nu este o declarație politică, nu este o declarație sociologică, este o declarație pastorală”, le explicase jurnaliștilor liderul catolic, la mai puțin de o oră după întâlnirea din 2016 cu Patriarhul Kirill al Rusiei. Sursa: Activenews

TURCIA: Patriarhul Ecumenic propune cursuri de ecologie în școlile teologice

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu consideră că facultățile și seminariile teologice pot contribui în mod favorabil la creșterea responsabilității în rândul clericilor și a liderilor comunităților religioase față de problemele de mediu. În discursul adresat participanților la Summitul Halki III intitulat „Formarea teologică și conștiința ecologică”, Patriarhul Ecumenic și-a exprimat încrederea că „școlile teologice și seminariile religioase reprezintă mediul și locul propice pentru a semăna semințele necesare în vederea educării și motivării clericilor aspiranți din parohii și liderilor comunității”. Summitul Halki III și-a deschis lucrările în Istanbul vineri, 31 mai, și are ca scop final promovarea sensibilității ecologice în curriculumul de bază al instituțiilor teologice, având ca punct de plecare inițiativa de trei decenii a Patriarhiei Ecumenice în aspecte de mediu. Patriarhul Bartolomeu a sugerat introducerea unor politici practice la nivelul instituțiilor de educație teologică, precum reciclarea și reducerea consumului, sau a unor programe colective privind alegerile alimentare și obiceiurile de postire. O mare parte dintre demersurile Patriarhiei Ecumenice în domeniul ecologiei poartă egida actualului Patriarh Bartolomeu Arhondonis, supranumit „Patriarhul verde” pentru eforturile sale de rezolvare a crizei ecologice. Sursa: Basilica

SUA: Președintele Trump anunță publicarea Legii protejării libertății de conștiință pentru instituțiile și personalul din sistemul medical

În discursul rostit pe 2 mai în fața liderilor religioși din SUA, cu prilejul Zilei Naționale de Rugăciune, președintele Donald Trump a vorbit despre noua lege care va permite furnizorilor de servicii de sănătate, asiguratorilor și personalului din sistemul de sănătate să refuze să presteze sau să deconteze servicii medicale  cum ar fi avortul, sterilizarea sau sinuciderea asistată, pe care le consideră incompatibile cu convingerile lor morale sau religioase. Documentul a fost elaborat de către Biroul pentru Drepturi Civile din cadrul Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (HHS), la solicitarea președintelui Trump. În cele 440 de pagini sunt descrise în detaliu situațiile când agenții și personalul din sistemul de sănătate pot refuza furnizarea sau plata serviciilor medicale pe motive de conștiință. De asemenea, legea conferă părinților dreptul să refuze anumite servicii medicale pentru copiii lor.  Grupurile conservatoare au salutat noile măsuri de protejare a libertății de conștiință a personalului din sistemul de sănătate, în timp ce democrații, organizațiile LGBTQ, mișcarea pro-avort și alte grupări progresiste au atacat dur legea. Contestatarii au avertizat că noua lege va pune în pericol pacienții prin refuzul prestării anumitor servicii medicale sau al respingerii unor pacienți LGBTQ pe motiv de orientare sexuală sau identitate de gen. Legea conferă puteri sporite Biroului pentru Drepturi Civile (OCR) prin obligativitatea impusă agenților din sistemul de sănătate de a păstra evidențe, întocmi rapoarte și coopera la solicitarea OCR. Sursa – Știri pentru Viață 

SUA: Președintele american Trump anulează un contract în valoare de 2 milioane de dolari pentru achiziționarea de părți din trupurile bebelușilor avortați, pentru cercetare

Președintele Donald Trump a anulat un alt contract de cumpărare a părților din corpul copiilor avortați pentru cercetare. Administratia Trump a ținut cont de îngrijorările organizatiilor pro-viață și a americanilor pro-viață deranjați de vestea ca Administrația SUA pentru Alimente și Medicamente și Institutul Național de Sănătate au cumparat părți din trupurile copiilor avortați pentru cercetare, aceasta fiind a doua oară când un contract federal a fost anulat. Detaliile descoperite de CNS News în 2018 dezvăluia existența unui contract al lnstitutului Național de Sănătate cu Universitatea din California San Francisco, care oferă bani pentru părți din corpului fetușilor pentru a efectua experimente care implică „șoareci umanizați”. Părțile din trupurile copiilor avortați utilizate în experimente au fost luate de la copii sănătoși, potențial viabili, nenăscuți. Potrivit raportului, copiii avortați proveneau din sarcini cu vârstă gestațională de 18-24 de săptămâni de la „femei cu sarcini normale înainte de terminarea voluntară din motive non-medicale”. Un alt articol a indicat că ficatul și timusul bebelușilor avortați erau de asemenea folosite. Erau de la bebeluși aflați între 20 săptămâni și 24 de săptămâni de gestație.

Aceasta este a doua oară când administrația Trump a anulat un contract pentru achiziționarea de părți din trupurile copiilor avortați. În august anul trecut, dezvăluirile șocante au scos la iveală că Administrația pentru Alimentație și Medicamente a semnat un nou contract pentru a achiziționa părți al din trupurile bebelușilor avortați pentru a fi transplantate în așa-numiții șoareci umanizați. Experimentele îngrozitoare permit șoarecilor să aibă un sistem imunitar uman funcțional în scopuri de cercetare. Până în luna septembrie, administrația Trump a anulat contractul cu Advanced Bioscience Resources, o companie care cumpără și vinde părți din bebelușii avortați de la Planned Parenthood și alte companii de avort. Sursă: lifenews.com via Știri pentru Viață

ELVEȚIA: Românii din Berna vor avea o bibilotecă cu peste 10.000 de volume

Preasfinţitul Părinte Iustin a sfinţit duminică, 19 mai 2019, spaţiul viitoarei biblioteci dedicată românilor din Berna, Elveţia. Evenimentul a avut loc după Sfânta Liturghie, informează Episcopia Maramureşului şi Sătmarului. Biblioteca va fi parte integrantă a Centrului Cultural „Sfântul Nicolae” al comunității românești din Berna. Aceasta va purta numele „Nicolae Steinhardt” și îl va avea ca patron cultural pe Monahul cărturar de la Mănăstirea Rohia. Biblioteca face parte din Proiectul eparhial pe anul 2019 inițiat de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului. Dotarea bibliotecii se va realiza în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare și Fundația „Nicolae Steinhardt”. Instituţia culturală va avea o colecţie de 10.000 volume. Pentru eforturile depuse pentru înființarea Centrului Cultural din Berna, pr. paroh Laurențiu Gheorghe Precup a primit din partea Părintelui Episcop Iustin „Crucea Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Maramureș pentru clerici. Distincţia a fost acordată cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif. Sursa: Basilica

 

Linkuri la știri:

Comunicat de presă comun al Bisericilor Ortodoxe ale Serbiei și Antiohiei - Lăcașuri Ortodoxe

Medicul care a făcut avorturi salvează acum copiii nenăscuți prin pilulele de inversare a avortului - Știri pentru Viață

Minune - crinii uscați au înflorit la icoana maicii Domnului - Lăcașuri Ortodoxe

Prima rugăciune la Schitul românesc de la Iordan după 50 de ani - Basilica

 

 



Știri interne - iunie 2019 (RO)
 

La Editura Basilica a apărut un nou manual de Istorie Bisericească Universală

La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut lucrarea „Istoria bisericească universală: manual pentru facultățile de teologie din Patriarhia Română – Vol. 1”, coordonată de Pr. Prof. Viorel Ioniță. Manualul face parte din Colecția „Cursuri, manuale și tratate de teologie ortodoxă” și cuprinde informații „de la întemeierea Bisericii până la anul 1054”. Cele șapte capitole ale manualului însumează aproximativ 750 de pagini. Lucrarea poate fi achiziţionată prin intermediul site-ului Librăriei Cărților Bisericești, prin comandă la tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro sau la numărul de telefon 021.335.21.28. Sursa: Basilica

Un nou Dicționar de Teologie Ortodoxă apărut la Editura Basilica

La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut lucrarea „Dicționar de Teologie Ortodoxă”, coordonată de Pr. Prof. Ștefan Buchiu și Pr. Prof. Ioan Tulcan. În Prefața dicționarului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel își exprimă speranța că „acest Dicționar de Teologie Ortodoxă va stimula activitatea de cercetare academică și va contribui la sporirea interesului pentru domeniul teologiei ortodoxe în mediul universitar românesc”. Scopul lucrării este „de a oferi credincioșilor Bisericii și celor interesați o orientare cât mai sintetică și mai coerentă, patristică, doctrinară, istorică, eclesial – liturgică și culturală asupra valorilor și comorilor Ortodoxiei”, se precizează în Nota Introductivă a lucrării. În cele aproape 1000 pagini, dicționarul explică termenii esențiali ai fiecărei discipline teologice. Lucrarea poate fi achiziţionată prin intermediul site-ului Librăriei Cărților Bisericești, prin comandă la tipografia@patriarhia.roeditura@patriarhia.ro sau la numărul de telefon 021.335.21.28. Sursa: Basilica

Cine a spus prima dată că România este Grădina Maicii Domnului?

Papa Francisc în 2019 și Papa Ioan Paul al II-lea în 1999 au reiterat în vizitele lor un fapt vehiculat în tradiția noastră încă din secolul al XV-lea, acela că România este „Grădina Maicii Domnului”. Puțini știu însă de unde vine acest apelativ. El are la bază o minune petrecută în judeţul Neamţ, la Mănăstirea Bisericani pe vremea Sfântului Cuvios Iosif. „Grădina Maicii Domnului” este asimilată de creştinii ortodocşi, în general, ansamblului monastic de pe Muntele Athos. În 1499, Cuviosul Iosif de la Bisericani şi ucenicii săi au început să construiască o biserică. Însă din cauza războaielor și a altor probleme ale vremii au renunțat acest demers și au hotărât să plece în Sfântul Munte Athos, supranumit „Grădina Maicii Domnului”. La plecare, Fecioara Maria li s-a arătat într-un stejar și i-a oprit să plece.

„Din stejarul respectiv, pe care credincioşii puneau adesea icoana Maicii Domnului, le-a spus Ea călugărilor: «Nu mai mergeţi la Muntele Athos, pentru că şi aici este grădina Mea». Şi de-atunci s-a spus că şi România este Grădina Maicii Domnului”, a amintit Patriarhul Daniel într-una din predicile sale. Monahii au găsit într-o scorbură a stejarului din care a glăsuit Maica Domnului o icoană făcătoare de minuni, iar pe acel loc a fost construită o bisericuţă de lemn. Rădăcinile acelui stejar se află și acum la Bisericani, într-o biserică nouă sfințită de Patriarhul României pe vremea păstoririi sale ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei pe 3 octombrie 1999, la împlinirea a 500 de ani de la apariția Maicii Domnului. Așadar, însăși Maica Domnului a spus pentru prima dată că România este Grădina Ei. Sursa: Basilica

În Biserica Ortodoxă Română funcţionează două centre pentru pacienţii cu scleroză multiplă

În România sunt diagnosticate aproximativ 7.500 de persoane cu scleroză multiplă, informează Comunitatea persoanelor din România afectate de bolile neurodegenerative (APAN). SM este o afecțiune cronică a sistemului nervos central (SNC), cu debut tipic între 20-40 de ani. SM este o boală inflamatorie mediată imun, degenerativă, care se datorează unui răspuns imun anormal la declanșatoarele de mediu, la persoanele predispuse genetic. Astfel, în cadrul Bisericii funcţionează două centre dedicate pacienţilor cu SM, unul la Oradea şi altul la Timişoara. Ziua mondială a sclerozei multiple este celebrată anual în data de 30 mai. Campania din acest an îşi propune să crească gradul de conştientizare asupra simptomelor invizibile ale SM şi asupra nevăzut în ceea ce priveşte calităţii vieţii, informează worldmsday.org. Sursa: Basilica

Patriarhia Română oferă ajutor sinistraților din Prahova în urma inundațiilor

Urmare inundaţiilor puternice din ziua de vineri, 31 mai 2019, din judeţul Prahova, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Arhiepiscopia Bucureştilor, împreună cu Protopopiatul Ploieşti Nord şi Protopopiatul Urlaţi, a organizat un program de ajutorare a familiilor sinistrate, alocând suma de 24.000 lei, pentru a procura în primă instanţă alimente şi apă potabilă şi pentru a ajuta la înmormântarea copiilor unei familii de rromi din satul Sângeru, căreia inundaţiile i-au distrus casa în totalitate, cauzând moartea a 3 copii şi dispariţia altuia. Duminică, 2 iunie 2019, în parohiile din protopopiatele amintite, au fost organizat colecte de bani pentru suplimentarea sumelor deja alocate, în vederea ajutorării familiilor afectate de aceste inundaţii. Exprimăm compasiune faţă de familia îndoliată şi ne rugăm lui Dumnezeu să o ajute să treacă peste această grea încercare de pierdere a celor 4 copii luaţi de viitură. Orice ajutor financiar sau material este binevenit. Cei care doresc să ajute pot dona pentru sinistrați în contul Protoieriei Urlați: RO42 RNCB 0205 0448 7338 0001. Sursa: Basilica

Patriarhul Daniel la Sinodul Mitropolitan: Trebuie întărită evlavia față de sfinții români

„Trebuie întărită evlavia românilor față de sfinții români mai demult canonizați, dar care nu au încă slujbe, dar și față de sfinții recent canonizați. Este o mare bucurie când avem sfinți mulți rugători pentru noi” , a spus Patriarhul Daniel în deschiderea lucrărilor ședinței Sinodului Mitropolitan al Munteniei și Dobrogei.Ierarhii s-au întâlnit luni, 20 mai 2019,  pentru a definitiva textele referitoare la viața, acatistul și slujbele unor sfinți din primele veacuri ale Bisericii, dar și pentru a discuta anumite probleme administrative, informează Trinitas TV. Lucrările s-au desfășurat sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Reședința patriarhală.  „În calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt peste 100 de sfinţi, în fiecare lună este sărbătorit unul, doi sau trei sfinţi români. Iar faptul că duminica a doua după Rusalii este dedicată tuturor sfinţilor români este o bucurie fiindcă sunt celebraţi toţi laolaltă, cei cunoscuţi şi necunoscuţi”, a spus Preafericirea Sa. Sursa: Basilica

 

Linkuri la știri:

Cinstirea eroilor de la Valea Uzului - Atitudini 

Formarea tinerei generații pentru păstrarea tradițiilor stămoșești - Basilica 

Două mănăstiri istorice din România, promovate de Romfilatelia - Basilica 



Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În ziua de 19 iunie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul căreia:

Biroul de Presă al Patriarhiei Române




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuire la Înălțarea Domnului - Arh. Emilianos Simonopetritul
 

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Îngerii înștiințează și slujesc înălțarea omului". La Înălțarea Domnului "s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii"

Înălțarea

Așa cum la Schimbarea la Față a Domnului, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii, ca să poată vedea slava lui Hristos - Hristos era întotdeauna luminos, cu mult mai mult decât L-au văzut apostolii sus, pe Tabor -, tot așa și acum s-a înălțat firea omenească, veșmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii. Într-un anume fel, omul cel căzut a ieșit din sfera pământească și acum triumfă omul cel nou, Hristos cel veșnic, Dumnezeu-omul. 

Cum a avut loc Înălțarea Domnului? "Un nor L-a luat" (F. A. 1, 9). Verbul "a lua" (ἁναλαμβάνω) are sensul de a "a susține" [Verbul grecesc pe care Părintele Emilianos își întemeiază, în continuare, tâlcuirea este ἁναλαμβάνω, "a înălța", format din prepoziția ἁνα cu sensurile de "în sus, de jos în sus", și verbul λαμβάνω cu sensurile de "a lua, a primi, a duce cu sine" n. tr.]. Adică norul a devenit fundamentul de pe care a zburat Hristos, firea omeneasca îndumnezeită. Dar oare de ce a folosit Domnul norul la Înălțarea Sa? După cum știm, norul este prezent mereu în Sfânta Scriptura și este calea pe care umbla Dumnezeu. De aceea și spunem : "Iisus, Cel mai presus de Dumnezeire, a venit pe nor ușor." De asemenea, norul Îl ascunde de privirile oamenilor pe Cel care pășește peste nori, adică ascunde Dumnezeirea. La Înălțarea Domnului, norul era întunericul care ascundea dumnezeirea Dumnezeu-omului, pentru că trebuia ca fiecare om să o descopere atunci când urma să coboare Sfântul Duh. 

Psalmul 17 spune: "Suitu-S-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor" (Ps. 17, 12). Ciudat lucru! Cum S-a suit "pe heruvimi"? Psalmistul folosește verbul "a zburat" de două ori, ca să arate repeziciunea lui Dumnezeu și, prin urmare, atotprezența Lui. "Zburat-a pe aripile vânturilor". Dacă aripile le dau păsărilor repeziciune, cu cât mai mult o face vântul, care e mai iute decât ele! La fel și Domnul, în dumnezeiască Sa iconomie, aleargă, este foarte grabnic și prezent pretutindeni. Prin urmare, norul este imaginea heruvimilor, chipul îngerilor. 

Alt psalm spune: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slujitorii Săi pară de foc" (Ps. 103, 5). Duhurile sunt vânturile, mai cu seamă norii, care vin și pleacă, și cerul se deschide și se ascunde într-o necurmată schimbare. Prin urmare, norul este, mai întâi, cel care ascunde Dumnezeirea, ca să nu murim. În al doilea rând, norul L-a luat pe Domnul ca om și L-a înălțat la cer. În al treilea rând, ne arată în chip simbolic propria noastră îndumnezeire, pe care trebuie s-o căutăm, s-o simțim, s-o cerem, s-o credem.

În timpul înălțării firii omenești la cer avem un dialog foarte frumos, care este o trăsătură a canoanelor sărbătorii Înălțării, dar care apare în Sfânta Scriptură. Acest dialog se poartă între toți îngerii care privesc țintă la Domnul, urmând să Îl slujească pe om. Pe acest om l-au slujit și la Înălțarea Domnului, poruncind îngerilor mai de sus și zicând: "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!". Această expresie este cunoscută de la slujba de sfințire a bisericii, din psalmi și din slujba Învierii. Cuvintele "Ridicați, căpetenii, porțile voastre!" înseamnă: Trageți zăvoarele porților, deschideți cămările, pentru că fiecare poartă este mică pentru a-L primi pe Cel ce S-a deșertat, pe Dumnezeul Care S-a micșorat! Hristos zboară îmbrăcat cu firea omenească. Este atât de mare, încât nicio poartă nu-L poate încăpea, și de aceea trebuie să le ridice. 

Sfânta Scriptură

"Ridicați, căpetenii, porțile!" - imaginea este adevărată, luată din viața iudeilor. La întoarcerea lor din robia egipteană și în timpul expedițiilor militare, Chivotul trebuia să meargă înainte, fiind ridicat cu multă evlavie, pentru că era semnul prezenței lui Dumnezeu. Chivotul purta heruvimii și acoperământul împăcării, deasupra căruia se auzea glasul lui Dumnezeu descoperind oamenilor voia Sa. Chivotul mergea înainte. Când trebuia să treacă de porți, pentru a intra în orașele pe care le-au cucerit, căpeteniile alergau înainte și cereau de la dușmani să le predea cheile porților, ca să treacă Chivotul. Expresia "Ridicați porțile!" înseamnă predarea cetății și a dumnezeilor mincinoși în mâna adevăratului Dumnezeu. Trebuia nu doar să deschidă pur și simplu porțile, ci și să le scoată din țâțâni, ca să treacă Chivotul, adică Dumnezeu Care șade pe tron. La fel s-a întâmplat și când au adus Chivotul în Templul lui Solomon, la fel stăteau lucrurile de fiecare dată când Chivotul se întâmpla să plece sau să se piardă sau să îl ia cei de alt neam: când îl aduceau înapoi, trebuiau să scoată porțile; înainte mergeau bătrânii poporului și le deschideau. 

Slujba noastră de astăzi folosește această imagine pentru Înălțarea Domnului la cer. Îngerii strigă și poruncesc cerurilor să-și deschidă porțile. Mulțimea cerurilor corespunde unei expresii ebraice și este explicată de aproape toți Părinții. Adeseori, Părinții vorbesc despre două, trei sau șapte ceruri. Apostolul Pavel a fost înălțat până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 2), iar alți sfinți până la al șaptelea. Aceasta se spune pentru a fi evidențiată distanța dintre pământ și Dumnezeu, marea înălțime a lui Dumnezeu (cf. Ps. 137, 6). Nu ne ajunge să spunem că ne desparte un singur cer. Multele ceruri arată măreția Dumnezeirii, strălucirea și podoaba lui Dumnezeu. De asemenea, schimbarea cerurilor arată desăvârșirea, cea mai înaltă măsură de îndumnezeire la care a ajuns omul și care s-a realizat prin Înălțarea Domnului și, apoi, prin primirea Sfântului Duh. Unii au împărțit cerurile astfel: cerul cel mai de jos - acesta pe care îl vedem, tăria, apoi al treilea cer, și cu cât merge cineva mai sus, cu atât mai înalte sunt și cerurile, și îngerii care slujesc acolo. Domnul Se înalță pe heruvimi, pentru că în iconomia Vechiului Legământ sunt folosiți mai ales heruvimii și serafimii, precum arhanghelii Mihail și Gavriil. Mihail și Gavriil sunt dintre îngerii care îi slujesc pe oameni și Îl revelează pe Dumnezeu. Mihail face cunoscută puterea lui Dumnezeu, iar Gavriil, caracterul de Dumnezeu și om, adicăfaptul că în Fiul există și omul și că omul este dumnezeu. De aceea Gavriil slujește taina Buneivestiri și bunele vestiri de veselie, în timp ce Mihail le slujește pe cele legate de puterea Domnului, care au legătură cu războiul. 

Cel mai aproape de Dumnezeu stau heruvimii și serafimii. Serafimii închipuie puterea curățitoare a lui Dumnezeu, și de aceea ard. Numele "serafim" provine de la verbul ebraic "saraf", care înseamnă "a arde". De aceea un serafim l-a slujit pe Isaia, luând un tăciune de pe altar și atingându-i cu el buzele. Atunci Isaia a spus: "M-am străpuns la inima"(Is. 6, 5), sunt pierdut, ce-i asta ce-am văzut? Așadar, serafimii descoperă însușirea de foc, luminoasă și arzătoare a lui Dumnezeu, iar heruvimii lucrarea mai adâncă și mai duhovnicească a lui Dumnezeu, ei fiind cunoscătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care pot să sădească în cugetul nostru cele mai adânci lucrări ale vieții dumnezeiești. 

Îngerii, în timp ce-L văd pe Domnul că Se înalță, Îi pregătesc calea către cer, poruncind îngerilor din tagmele superioare să deschidă porțile. Aceștia, neștiind ce se întâmplă, întreabă și zic: "Ce este aceasta?". Atunci heruvimii, făcând cunoscut Ipostasul dumnezeiesc și omenesc al Domnului, răspund: "Acesta este Mântuitorul, Dumnezeul nostru!". Cel care S-a pogorât acum Se înalță. Ceea ce îi uimește pe îngerii care Îl poartă pe Hristos și îi face pe îngerii care-L primesc pe Domnul să se uimească nu este Fiul lui Dumnezeu, ci omul. Pentru că pe Fiul lui Dumnezeu L-au cunoscut. Nu cunoșteau însă că firea omenească se va înălța la cer. Si îngerii trebuia să fie inițiați în aceste taine, pentru că nu au fost și nu sunt întotdeauna cunoscători ai deșertării lui Hristos. 

Întrebarea "Cine este acesta?" au pus-o și demonii în iad. Când Domnul a pogorât acolo, diavolul s-a bucurat, pentru că L-a înghițit în pântecele său, dar a înțeles de îndată că a fost înșelat, și atunci a zis: "Cine este acest?", pentru că Domnul i-a prădat împărăția. Acum "Cel care S-a coborât la iad" Se înalță la ceruri, iar întrebarea "Cine este acesta?" o pun îngerii din tagmele superioare, și primesc răspunsul: "Acesta este Mântuitorul nostru!", acesta este Dumnezeul nostru, nu vă mirați! Da, trupul moștenește acum cerul, pentru că a fost îndumnezeit! 

Prin urmare, îngerii, mai întâi, înștiințează și slujesc înălțarea omului. In al doilea rand, tâlcuiesc faptul că trupul, care se înalță este un trup îndumnezeit, veșmântul Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât.În al treilea rând, răspund la întrebarea: "De ce-Ti sunt hainele roșii?" (cf. Is. 63, 2), spunând că aceasta prorocie a vestit mai dinainte, pe de-o parte, taina îndumnezeirii omului, iar pe de alta, taina deșertării lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat, iar omul s-a umplut, ca sa umple cerul cu mulțimea sfinților. Prin urmare, "ceea ce s-a înălțat de la noi întru slavă, la ceruri", ceea ce s-a pierdut din ochii noștri cu atâta slavă a fost firea omenească. Aceasta s-a pierdut din ochii noștri "întru slavă" datorită firii dumnezeiești a Domnului, pentru că lumina a pătruns trupul care s-a înălțat.Fiul lui Dumnezeu este acum ceea ce a fost și ceea ce va fi; omul însă, din pământesc, devine acum dumnezeiesc.   

 

Din: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016, Sursa: Român Ortodox în Franța

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Papa și beatificarea a 7 ierarhi uniați – o calomnie la adresa Bisericii Naționale a României - Ierom. Eftimie Mitra
 

Biserica Greco-Catolică din Ardeal și nevoia de a fabrica martiri

Vizita papei în România va fi pentru catolici importantă deoarece vor fi beatificați 7 episcopi greco-catolici. Aceștia vor fi martiri ai catolicismului, dar nu și ai poporului român. O insultă a neamului românesc este însăși motivația beatificării acestora „refuzul de a trece la ortodoxie”. Nu ne deranjează pe cine și cum beatifică Vaticanul, dar atâta timp cât aduce calomnii la adresa noastră, ca popor român și ortodox, nu putem rămâne indiferenți. Cu atât mai mult că o parte dintre cei beatificați au avut intenția de revenire la ortodoxie în 1939 (înainte de instaurarea comunismului), iar motivația beatificării lor nu este altceva decât un atac direct la adresa ortodoxiei românești. De altfel, cei ce vor fi beatificați au dat dovadă că au pus catolicismul mai presus decât românismul.

Strategii politico-economice de propagandă catolică în România

Agitația întreținută de către o parte a mass-mediei românești, după 1989, în jurul reînființării Bisericii Greco-Catolice a adus multe semne de întrebare. Vaticanul a folosit uniatismul în țările ortodoxe ca instrument de propagandă catolicizantă, găsind mereu justificări menite să îi acorde dreptul la tratate politico-administrative-religioase cu guvernele unor state, numite concordate. Aceste concordate aveau rolul de a facilita Vaticanul în anumite țări pentru a-și asigura o garanție de control asupra situației în zonele de interes. Un astfel de concordat s-a încheiat și cu guvernul de la București, prin șantaj asupra regelui Ferdinand, care, fiind de religie catolică, a fost oprit de la împărtășanie pe patul morții, primind dezlegare doar cu condiția[1] semnării acestui document contestat de intelectualitatea românească din acea perioadă. Concordatul cu România a fost susținut de partidele care aveau în frunte lideri catolici, printre care PNȚ și PNL. Unul dintre liderii care au luptat pentru validarea concordatului în Parlamentul de la București a fost și Iuliu Maniu, de religie greco-catolic.[2]

Astfel, prin concordat, Vaticanul avea dreptul la școli catolice pe cheltuiala statului român, iar clericii catolici, veniți din Ungaria sau alte state europene, nu aveau dreptul să fie controlați de stat, ceea ce a dat posibilitatea multor spioni maghiari să primească protecție din partea Bisericii Romei în perioada șederii lor în România.[3] Pe lângă multe alte astfel de „cadouri” oferite de către statul român prin concordat, mai amintim imobilele (clădiri, terenuri, pășuni, păduri etc.) care au devenit sursă de scandal în multe localități românești, sub pretextul retrocedărilor. Înainte de 1918, Statul Austro-Ungar nu a dat drept de proprietate Bisericii Greco-Catolice asupra respectivelor imobile deoarece se temea de posibilitatea unei reveniri la ortodoxie. Din acest motiv, Biserica Greco-Catolică avea doar dreptul de folosință (uzufruct) a acestor proprietăți.[4] Prin concordatul semnat la București în 1929, Bisericii Greco-Catolice i s-a dat dreptul de proprietate. Practic, prin concordatul semnat în perioada interbelică, statul Român, majoritar ortodox, a dat mai multe drepturi catolicismului, decât a dat Statul Maghiar, majoritar catolic. Cu toate acestea, Vaticanul nu a reușit să câștige și sufletele credincioșilor ortodocși din România, decât într-un procent foarte mic, dar a rămas cu o imensă avere materială. Această avere a fost confiscată de către regimul comunist prin anularea concordatului, iar cei șapte episcopi greco-catolici din Ardeal s-au opus cu înverșunare, în cele din urmă fiind arestați.

Câteva comparații

Habsburgii erau conștienți că Biserica Ortodoxă trebuie desființată, deoarece prezenta pericolul legăturii sufletești a românilor din Ardeal cu românii din celelalte principate românești de peste munți. Aveau nevoie de o Biserică a românilor care să nu aibă legături cu românii din Moldova sau Muntenia. Astfel s-a înființat Biserica Românească Unită cu Roma, adică Biserica Greco-Catolică. Românii erau majoritari în Ardeal, reprezentând o forță mai greu de controlat, atâta timp cât aveau susținere de la românii de peste Carpați. Vaticanul a pierdut mulți credincioși prin reformele protestante și avea nevoie să reîntregească numărul de credincioși cu adepți racolați de la ortodocși, căci de la protestanți nu mai erau șanse de revenire. Ținând seama de situație, Vaticanul și împărații habsburgi aveau scopuri comune. Astfel s-a înființat Biserica Greco-Catolică din Ardeal.

Comuniștii, când au venit la putere, știau că, din punct de vedere politic, greco-catolicismul prezintă un pericol, deoarece era o Biserică formată din etnici români dar care era supusă intereselor politice occidentale. Motiv pentru care au desființat concordatul prin care se ofereau puteri politico-economice catolicismului, în special Bisericii Greco-Catolice. Astfel au trecut la reprimarea celor care se împotriveau anulării concordatului.

Dacă e să facem un calcul al „convertirilor”, observăm cu ușurință că la 1700 românii au refuzat să treacă la noua „Biserică românească”, aceasta fiind înființată doar din clerici care urmăreau beneficii lumești. În 1948 majoritatea credincioșilor greco-catolici au revenit la ortodoxie, rămânând doar cei 7 episcopi, o parte a clericilor și puțini credincioși în Biserica Greco-Catolică, aceștia având un devotament foarte mare față de papa de la Roma.

Desființarea Bisericii Greco-Catolice a avut loc la puțin timp după revenirea marii majorități la Biserica Ortodoxă. Aceasta făcându-se cu ușurință deoarece în Biserica Română Unită cu Roma au rămas puțini membri, majoritatea clerici, dar care posedau averi imense dobândite în perioada ocupației austro-ungare și prin concordat. Dacă la 1700 Biserica Ortodoxă din Ardeal nu a putut fi desființată se datorează faptului că majoritatea covârșitoare a românilor au rămas în ortodoxie, rezistând presiunilor și amenințărilor, cât și refuzând promisiunile venite din partea împăraților pentru cei care vor accepta unirea cu Roma.

Dacă e să facem o comparație, observăm că toate crimele și distrugerile de biserici și mănăstiri pe care habsburgii le-au făcut în Ardeal, când au înființat uniatismul, sunt incomparabil mai mari decât crimele făcute de comuniști când a desființat Biserica Greco-Catolică.

Comparațiile evenimentelor din 1700 și 1948 sunt foarte importante, deoarece ne ajută să înțelegem care a fost starea sufletească a românilor din Transilvania și cum au reacționat ei în cele mai importante momente istorice.

Realități ascunse și justificări

Vaticanul avea nevoie să justifice existența Bisericii Greco-catolice din Ardeal. În perioada ocupației Imperiului Habsburgic spunea că noua Biserică înființată la 1700 de către împărații de la Viena avea rolul de a salva românismul în Ardeal, deși scopul era contrar. Aceasta o arată însăși scrisoarea împăratului Iosif al II-lea către episcopul greco-catolic Samuil Vulcan de la Beiuș care a primit responsabilitatea de a găsi un om influent în Ardeal, de naționalitate română, pe care să îl pună episcop ortodox, ca mai apoi să treacă cu toată eparhia la greco-catolicism: „Iubite Episcop Vulcan! Având tot interesul să promovez prin toate mijloacele posibile unirea dintre români și aflând Eu ocaziunea potrivită spre acest scop îndeplinirea episcopiei din Arad, să-mi propui, cu observarea celei mai desăvârșite discrețiuni și după ce vei luat informațiuni, câțiva indivizi și fruntașii clerului acelei sau altor eparhii neunite (ortodoxe- n.n.) de la cari s-ar putea aștepta, ca după obținerea episcopiei să treacă la unire și cari ar avea destulă vază și ar fi în stare să o propage și în clerul și poporul din dieceza lor. Totodată în curând să-mi înaintezi o opiniune bine cumpănită despre toate mijloacele prin cari s-ar putea promova unirea și în Ungaria.[5]

Grăitor este și introducerea limbii maghiare în slujbele bisericești ale parohiilor care aparțineau de episcopia greco-catolică maghiară de Haidudorog, prin care aproximativ 500.000 români de pe teritoriul actualei Ungarii, au fost maghiarizați. Faptul că în foarte multe școli greco-catolice din Ardeal predarea se făcea în limba maghiară, arată că educația pe care o făceau habsburgii prin intermediul Bisericii Greco-Catolice nu era pentru folosul și păstrarea românismului. La aceste școli veneau copii români care învățau istoria Ungariei, Geografia Ungariei, limba și literatura maghiară etc. Ce să mai spunem că pe lângă procesul de maghiarizare a existat și transformarea sufletească a noilor elevi care adoptaseră în mare parte ereziile apusene și modul de gândire scolastic occidental. În același timp școlile confesionale ortodoxe aveau predare doar în limba română și erau mai multe decât cele greco-catolice. Acest subiect va fi tratat separat.

După căderea comunismului în România, istoricii greco-catolici au susținut teoria că Biserica Unită cu Roma a avut rolul important de a salva românismul. E drept că au fost câțiva intelectuali uniți care au încercat să salveze valorile culturale și istorice ale neamului românesc[6], dar aceștia s-au izbit de ierarhii greco-catolici care nu le dădeau binecuvântarea pentru lucrarea lor. Ierarhia unită din Ardeal era supusă total intereselor celor care au înființat Biserica Unită cu Roma. Sinodul Bisericii Greco-Catolice întrunit la Blaj, în anul 1900, spunea: „Aducem tributul recunoștinței noastre omagiale înaltului Tron al Regilor apostolici ai Ungariei și Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a cărei protecțiune puternică s-a bucurat Biserica noastră de la primele începuturi ale sfintei uniri până în ziua de astăzi”.[7]

Teoriile istoricilor catolici de după 1989 evită să amintească despre acest aspect al realității istorice, în schimb ne prezintă uniatismul ca pe o religie dorită de către românii din Ardeal. În perioada ce a urmat căderii comunismului, mass-media românească susține insistent teoriile salvării naționale prin uniatism, promovând catolicismul, chiar dacă acesta este o minoritate, din punct de vedere numeric în țara noastră.

Sociologii catolici ne induc ideea că Biserica Greco-Catolică este o „Biserică martiră”

Acum, după ce Ardealul a ieșit de sub ocupație străină, Biserica Greco-Catolică caută să își justifice existența. Istoricii și sociologii catolici ne induc ideea că Biserica Greco-Catolică este o „Biserică martiră”.

Minoritatea greco-catolică din România are sub 1% de adepți[8], dar are foarte mulți preoți și episcopi, motiv pentru care este comparată de către unii intelectuali ardeleni cu o armată de generali și ofițeri fără soldați. Acești ierarhi au nevoie de enoriași pentru a-și justifica existența, așa că este necesară formarea opiniei de „Biserică istorică și martiră”.

Istoricii catolici susțin că Biserica Greco-Catolică și-a continuat existența în „catacombe”. Au hirotonit preoți și episcopi în ascuns, deși nu aveau credincioși. E greu de crezut aceasta ținând seama că securitatea comunistă știa totul despre fiecare cetățean. Chiar și așa, ea rămâne un hibrid politic fabricat de Imperiul Habsburgic și Biserica Romei de care azi, Vaticanul  se folosește pentru a submina Biserica Ortodoxă în scop prozelit. Numărul credincioșilor catolici este în scădere în Europa și America, prinzând teren foarte mult sectele protestante și neoprotestante. Vaticanul este conștient că dintre aceștia nu mai poate recupera, căci protestanții nu se vor întoarce la catolicism. Biserica Ortodoxă are un potențial mare de credincioși practicanți ceea ce ar putea acoperi golurile catolicilor trecuți la protestantism. Aceasta este de fapt viziunea ecumenismului practicat de Biserica Romei, care încearcă să atragă, sub pretextul unității, câți mai mulți dintre credincioșii ortodocși la catolicism. Biserica Greco-Catolică este eficientă în acest sens deoarece este o „Biserică românească”. Practic o biserică formată din români, dar cu transformările sufletești și crezul Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Greco-Catolică nu este o necesitate în momentul de față, deoarece sunt mulți credincioși romano-catolici de etnie română care au format parohii romano-catolice. Nu este nevoie de o astfel de Biserică, dar pentru Vatican acest lucru este foarte important deoarece, pe lângă scopul prozelitist, prin menținerea episcopiilor greco-catolice își poate recupera imensele proprietăți din zonele românești care au fost sub ocupație austro-ungară. Tot ce revendică Biserica Greco-Catolică în Ardeal și Banat e văzut de către autoritățile statului și de către opinia publică drept “Biserică românească”[9], dar a cărei proprietăți nu rămân ale ei, căci toate episcopiile, cu averile lor (biserici, case, păduri, pășuni etc.) sunt subordonate Vaticanului care devine proprietar peste ele, conform “codexului juridic” romano-catolic.

Război politic între marile puteri

Biserica Greco-Catolică din Ucraina s-a înființat pe aceleași principii ca și cea din România și a fost desființată în 1946, tot din aceleași motive ca și cea din România. Observăm un lucru comun atât în ce privește înființarea celor două Biserici uniate, cât și desființarea lor.

Odată cu instalarea comunismului în fosta Uniune Sovietică, după desființarea Bisericii Greco-Catolice a urmat intenția de a lichida Biserica Ortodoxă, care era net majoritară, dar și cea mai veche din punct de vedere istoric. Astfel au fost arestați și asasinați peste 50.000 de preoți și monahi și marea majoritate a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. La venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Rusiei comuniste, din 48.000 biserici au mai rămas doar 6.000. Aceeași soartă urma să o aibă și Biserica Ortodoxă din România. Echipa guvernanților comuniști, formată din Ana Pauker, Iosif Chișenevschi, Teoharie Georgescu, Vasile Luca, și alții de un cuget cu ei, au pus la cale „lichidarea” Bisericii Naționale a României. În această conjunctură patriarhul Nicodim Munteanu și mitropolitul Irineu Mihălcescu au fost asasinați prin otrăvire, dar marea majoritate a românilor au rămas fideli credinței strămoșești.

Pentru un regim nou instalat, care nu avea așa mare putere, era mai greu să desființeze o întreagă structură bisericească la nivel național. Au fost mulți preoți și intelectuali ortodocși arestați, au fost și biserici ortodoxe dărâmate, dar Biserica Ortodoxă a supraviețuit deoarece nu era implicată în luptele de interese politice dintre comunism și capitalism. Clerul și intelectualii ortodocși au dus o altă luptă decât catolicii din România. Dacă unii erau prigoniți pentru principii naționale, ceilalți (cei mai mulți dintre ei) aveau aceeași soartă din cauza legăturilor cu Apusul.

Practic războiul era între bolșevismul comunist și capitalismul occidental, în care catolicismul avea un rol important deoarece întotdeauna a susținut politica capitalistă. În acest context e de înțeles că Bisericile greco-catolice din Ucraina și România reprezentau un pericol din punct de vedere politic pentru noua putere instalată.

În concluzie, nu doar Biserica Greco-Catolică a fost prigonită de comuniști, ci și Biserica Ortodoxă, atât în România cât și în fosta URSS. Încă o dovadă că afirmațiile istoricilor și teologilor catolici, care pretind că cei 7 ierarhi ai lor au fost uciși pentru refuzul de a trece la ortodoxie, sunt tendențioase și aberante. Comuniștii, fiind atei, au prigonit orice formă de manifestare religioasă.

Formarea opiniei și propaganda de tip iezuit

Dacă Biserica Greco-Catolică a avut rolul de a “păstra românismul” (1700-1918), cu prețul unui compromis, atunci care este rolul ei după 1989? Credincioșii ei au revenit la Biserica Ortodoxă, iar acum se insistă mult pentru continuarea existenței acesteia în Ardeal și crearea unei imagini favorabile.

Pentru aceasta Vaticanul a recurs la fabricarea de martiri ai Bisericii Greco-Catolice, pe care îi numește și martiri ai neamului românesc. Acest curent catolicizant este susținut cu mult zel și de actualul președinte al României, Klaus Iohannis (protestant), care l-a invitat în țara noastră pe papa Francisc pentru a beatifica 7 episcopi greco-catolici. După cum relatează surse din cadrul Vaticanului, aceștia vor fi beatificați la Blaj, în mai 2019, pentru că „au refuzat să treacă la ortodoxie[10]

Tinerii seminariști care ies de pe băncile școlilor teologice greco-catolice au formate concepții de genul: „Biserica Greco-Catolică este o biserică a culturii”, „Biserica Greco-Catolică este o Biserică martiră”, „Biserica Ortodoxă e creată de Moscova”, „Comuniștii i-au băgat în închisoare pe episcopii greco-catolici pentru că au refuzat trecerea la ortodoxie”, etc.

Ținând seamă de motivul acestei beatificări, mă întreb retoric: Preoții și intelectualii ortodocși din ce motiv au făcut închisoare în perioada comunistă? Au refuzat și ei să treacă la ortodoxie? Episcopul ortodox Nicolae Popovici de la Oradea pentru ce a făcut închisoare, tot pentru că a refuzat să treacă la ortodoxie? Dar în Rusia, preoții și ierarhii ortodocși din ce motive au făcut închisoare? Tot pentru că au refuzat să treacă la ortodoxie?

Propagandiștii catolici din presa românească și din seminariile greco-catolice pun anumite evenimente neplăcute din perioada comunistă într-un context fals. Scopul este să discrediteze Biserica Ortodoxă și să creeze o imagine de martir Bisericii Greco-Catolice. Aceasta nu e doar opinia unor zelotiști catolici, ci o lucrare strategică bine gândită, de tip iezuit, susținută de Vatican. Unii așa-ziși intelectuali din România susțin teoriile greco-catolice, dar nu neapărat de dragul catolicismului, ci mai degrabă pentru că Biserica Greco-Catolică le oferă posibilitatea de a lovi „sub acoperire” în Biserica Ortodoxă. Așa se explică cum cei care scriu și fac reportaje în mass-media românească cu subiecte bisericești, sunt persoane care nu frecventează biserica, ci doar se ocupă de propaganda misionară, în cea mai mare parte fiind bine plătiți pentru aceste „servicii”.

Martiri pentru papă, nu pentru neamul românesc

Lupta Bisericii Ortodoxe cu comunismul nu a fost o luptă politică, ci una duhovnicească. Scopul nu era susținerea unor interese politice, ci mărturisirea unui crez autentic ortodox. Astfel se explică de ce unii clerici ai Bisericii Ortodoxe, care au fost în închisorile comuniste, azi au sfinte moaște care pot fi văzute. Asemenea și în Biserica Rusă. Moaște ale mucenicilor ortodocși au izvorât mir în timpul unor conferințe la Iași, icoana părintelui Justin Pârvu (17 ani de închisoare comunistă) a izvorât mir la una dintre aceste conferințe etc. Nu putem spune același lucru despre „martirii” catolici, din aceleași închisori, ale căror moaște nu le-a văzut nimeni. Nu contestăm suferințele minorității greco-catolice din închisori, dar acestea nu au fost mai mari și nici mai numeroase decât suferințele ortodocșilor.

Vaticanul are dreptul să își numească martiri câți dorește, dar asta nu înseamnă că sunt martiri ai neamului românesc, ci doar ai Bisericii Romei. Cei șapte ierarhi greco-catolici care vor fi beatificați la Blaj sunt: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hosu.

În acest context aș aminti afirmația episcopului Alexandru Rusu, de la Baia Mare, care pe patul de moarte spunea unui coleg de celulă: Spune-i Sfântului Părinte cum noi suferim și murim pentru Dumnezeu, pentru Papă și pentru mica nație din România”. Pentru cine au suferit ierarhii greco-catolici în închisori? Care este această mică națiune din România? Cu siguranță că cea catolică. Crezul lui Alexandru Rusu nu este o noutate, ținând seama că era cunoscut cu decenii în urmă pentru manifestările sale dușmănoase față de ortodoxie.

Alexandru Rusu este acela care, fiind membru în Parlamentul României, a cerut să se introducă orga în slujbele din bisericile greco-catolice din Ardeal, ceea ce făcea o apropiere și mai mare a uniaților de catolicism, ignorând discret diferențele dogmatice. Aceasta nu din simțăminte de bun român, ci mai degrabă din dorința de a apropia sufletul credincioșilor greco-catolici și mai mult de simțămintele romano-catolice. Nu contestă nimeni suferința sa în închisori, dar lupta sa a fost pentru papă, pentru catolicism, pentru un crez străin neamului românesc. E și aceasta o virtute, dar nu românească!

Un alt episcop greco-catolic care a suferit în închisorile comuniste era Iuliu Hosu. Acesta era, la fel ca alți ierarhi greco-catolici, surghiunit la o mănăstire ortodoxă, la Căldărușani. A putut fi vizitat de către credincioșii săi, iar la înmormântare au participat mulți dintre cei care l-au cunoscut, fiind înmormântat la cimitirul Belu. A murit la 85 ani (1970) lăsând testament să fie înmormântat de către un preot romano-catolic maghiar[11] deoarece aveau același crez: catolic. Aceasta arată că Iuliu Hosu era român, dar mai presus de aceasta era catolic. Unde a fost atunci lupta sa? Cui a slujit episcopul Hosu?

Episcopii Tit Liviu Chinezu și Ioan Suciu, au avut înclinații spre ordinul iezuit, absolvind studiile superioare la „Propaganda Fide”, de unde absolvenții erau trimiși în diferite zone, în special țările ortodoxe, pentru a face propagandă catolicizantă. De asemenea Traian Frențiu a absolvit studiile superioare la Budapesta, la școala Romano-Catolică unde funcționa o secție a ordinului „Propaganda Fide”. Se observă că ierarhii greco-catolici erau școliți în ordinele „Propaganda Fide” din Roma sau Budapesta, sub controlul total al autorităților stăpânitoare din acea perioadă.

Era o stare generală în rândul episcopilor greco-catolici din Ardeal să fie devotați papei mai presus de toate. Astfel, când papa le-a cerut să lupte pentru catolicism și păstrarea concordatului, au fost capabili să și moară pentru aceasta. A fost un exemplu de jertfă, dar nu pentru neamul românesc, ci pentru papă și catolicism.

Greco- catolicii și Sfinții români

Biserica Ortodoxă are sfinți din toate perioadele, începând de la formarea poporului român, până în prezent. Acești sfinți sunt dovada incontestabilă a existenței ortodoxiei pe aceste teritorii, începând de la Sfântul Apostol Andrei și până la cei din temnițele comuniste, unii canonizați, iar alții în curs, unii cunoscuți, iar alții necunoscuți. Acești sfinți sunt din Biserica Ortodoxă, ei au trăit aici și au împărtășit românilor o bogăție duhovnicească foarte mare, fiind foarte apropiați de popor.

În urmă cu două secole Vaticanul a încercat să creeze un astfel de “sfânt” dar dosarul de beatificare a fost închis deoarece și-a dat seama că nu ar avea impact în popor. Persoana beatificată trebuia să fie un monah din Moldova, care a trăit o viață curată, după cum arată documentele catolice, și care s-a stabilit într-o mănăstire capucină din Italia. Numele său este Ieremia Valahul (1556-1625), fiind beatificat de către papa Ioan Paul II, la data de 30 oct. 1983. Nu are moaște așa cum au sfinții din Biserica Ortodoxă, nu se știu dovezi clare ale sfințeniei lui, decât că a trăit în asceză. Acest “sfânt” este prezentat printre românii romano-catolici din Moldova ca fiind un sfânt al românilor. Aceasta este o falsitate, deoarece Ieremia a trăit în erezie și s-a rupt de sufletul neamului său odată cu plecarea în Italia și adoptarea concepțiilor[12]și a modului de viață total diferit de cel al românilor.

De asemenea beatificarea unor episcopi greco-catolici care au suferit în închisorile comuniste are același context. Deși s-a pregătit o campanie de peste 20 de ani în presa laică românească de a fi acceptați ca martiri ai neamului, ei vor rămâne mai departe doar martiri ai catolicismului căci românii nu se vor putea transforma sufletește astfel încât să accepte “sfinți” declarați pe hârtie, dar care să nu aibă dovezi clare ale sfințeniei, cum ar fi sfintele moaște, minuni palpabile făcute de către aceștia, și mai ales evlavia populară. Evlavia populară ni se insuflă prin mass-media care, în cea mai mare parte este aservită propagandei catolicizante și anti ortodoxe.

Ce ascunde Vaticanul

Un lucru important despre care Vaticanul refuză să vorbească este documentul din 1939semnat de câțiva episcopi greco-catolici, în care își exprimau intenția de a reveni la ortodoxie. Pe documentul original se văd semnăturile lui Traian Frențiu de la Oradea și Alexandru Rusu de la Baia Mare și a lui Iuliu Hosu[13]. Aceștia au semnat acel document cu nouă ani înainte de instaurarea comunismului dar, ulterior, la presiunile nunțiului papal, au revenit asupra deciziei.

La presiunile guvernului de la Budapesta, intenția de revenire la Biserica din care s-au desprins străbunii lor, nu s-a mai realizat. În perioada interbelică, când România se afla sub influența politicii europene, nu se putea pune problema revenirii acestora la ortodoxie, datorită presiunilor și amenințărilor comunismului, ceea ce arată că motivația beatificării acestor șapte ierarhi uniți nu poate fi nicidecum refuzul de a trece la ortodoxie, ci doar fidelitatea față de papă și Vatican. Deci, ei sunt martiri ai Vaticanului, nu a României.

De asemenea, încercări de revenire a greco-catolicilor la ortodoxie au fost și înainte de anul 1948. Prima încercare de revenire a fost a episcopului unit Inochentie Micu Klein care a vrut să revină la ortodoxie pentru că papa nu și-a ținut promisiunile. La presiunile regimului politic de atunci și a iezuiților care îi coordonau activitatea, nu a mai făcut-o murind în condiții grele, fiind arestat la Roma din ordinul papei. Au fost și alte încercări de revenire pe care le vom enumera cu alte ocazii.

Facem o scurtă prezentare a momentului istoric de la Blaj[14], locul unde cei șapte episcopi catolici vor fi beatificați. În 1848 la Blaj, o mare parte dintre greco-catolici au vrut să revină la ortodoxie. În acea perioadă nu a existat Partidul Comunist, ba chiar dimpotrivă, situația politică a acelor timpuri era favorabilă propagandei catolicizante, fiind sub ocupație austro-ungară. Nimeni dintre cei implicați în beatificarea celor șapte episcopi, care sunt declarați martiri pentru că „au refuzat să treacă la ortodoxie”, nu amintește de încercarea de revenire la ortodoxie a celor care au participat la Marea Adunare de la Blaj, din Ardeal. Atunci, unitul August Treboniu Laurian spunea: „…să se adune românii, fără deosebire de uniţi şi neuniţi. Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania. Stricaţi unirea cu catolicii”. De asemenea unitul Constantin Romanul Vivu îndemna pe români: „să se șteargă diferența aceasta religioasă şi să fie toţi una”. Ierarhii uniţi s-au împotrivit iar după înăbușirea revoluției autorităţile austriece şi maghiare nu au lăsat să se pună în aplicare această doleanţă. Cu toate presiunile făcute, au revenit la ortodoxie (în 1848) numeroase parohii din părţile Aradului constrânse la uniaţie, în 1834, de episcopul unit Samuil Vulcan de la Oradea.

În concluzie…

Mihai Eminescu spunea că a fi român este echivalent cu a fi ortodox. Acum se încearcă asocierea românismului și cu catolicismul, prin fabricarea unor falși martiri naționali, care sunt doar martiri ai Vaticanului. Se observă intenția Vaticanului de a introduce în istoria României “martiri ai neamului” cu dorința diluării asocierii dintre românism și ortodoxie. Catolicismul a susținut întotdeauna interesele iredentiste maghiare în Ardeal, martirizându-i pe români de-a lungul istoriei, iar acum ne prezintă posibilitatea introducerii în istoria României a unor „martiri” care au luptat pentru catolicism, nu pentru neamul românesc. Aceasta se oglindește și prin programul pe care papa Francisc l-a ales pentru vizita care urmează să o facă în România.

 

[1] Nichifor Crainic, „Tribuna”, Cluj, 19 iulie, 1990, pg. 6;

[2] Vezi Eftimie Mitra, „Concordatul Vaticanului cu România, un act politic votat în Parlamentul României în detrimentul Statului Român și a Bisericii Naționale”, Ed. ASTRADROM, Oradea, 2016, pg. 77-112;

[3] Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, Vezi şi la O. Ghibu „Politica religioasă şi
minoritară a României”, Cluj, 1940, şi „Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania”,
vol.  I-II,  Bucureşti 1937.  Vezi  Onisifor  Ghibu,  „Acţiunea  catolicismului  unguresc  şi  a  Sf. Scaun în România întregită”, Cluj 1934: Acest subiect îl va constitui o lucrare aparte.

[4] Cf, Dr. I. Kosutany, Egyhazjog. Ed. III Cluj, 1906, pg. 552, 554 şi 574, vezi şi Dr. Terfi Gy. Vallasugy (colecţie de legi), Budapesta 1911 pg. 490. apud. Mateiu Ion, „Valoarea concordatului încheiat cu Vaticanul”, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929, pg. 51;

[5] Scrisoarea a fost adresată de către împăratul Iosif al II-lea, episcopului Samuil Vulcan de la Oradea, referindu-se la episcopia ortodoxă de la Arad al căreu scaun episcopal era vacant. Textul scrisorii de mai sus poate fi găsit în „Monografia Crișanei”, Oradea, 1936 precum și în „Istoria bisericească a românilor bihoreni”, de Ștefan Lupșa, Oradea, 1935, pg. 127-128.

[6] Dintre ei amintim pe Gheorghe Sincai, Petru Maior etc…

[7] Fragment din hotărârile conciliului greco-catolic din Ardeal, întrunit pentru a treia oară la Blaj, în anul 1900. Reprezintă poziția oficială a Bisericii Unite cu Roma și nu doar simple afirmații particulare ale unor preoți sau ierarhi.

[8] La ultimul recensământ din România, greco-catolicii aveau aproximativ 200000 credincioși. În majoritatea parohiilor greco-catolice de la sate, în Ardeal, un preot are în medie 10-15 credincioși.

[9] Vaticanul, prin ierarhii uniți din Ardeal, insistă ca Biserica Greco-Catolică să fie considerată Biserică Națională, chiar dacă nu au un procent însemnat. Astfel se încearcă crearea unei imagini de Biserică românească, dar care în realitate să fie condusă și dirijată de Vatican. În acest context Biserica Ortodoxă Română are independență din toate punctele de vedere, având autonomie proprie, singurul lucru prin care este în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe Locale este învățătura de credință.

[10] Ziar Adevarul https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/eveniment-istoric-blaj-papa-francisc-beatifica-sapte-episcopi-greco-catolici-murit-inchisorile-comuniste-1_5c4197b2df52022f75bf79de/index.html

[11] De amintit că în urmă cu 31 ani (1939) Iuliu Hosu a avut o intenție de revenire la ortodoxie, împreună cu încă câțiva episcopi greco-catolici. Aceasta arată că era oscilant în crezul său, în cele din urmă preferând să moară slujind catolicismului maghiar pe care îl punea mai presus decât conștiința națională românească. Menționăm că în acea perioadă în România, la fel ca și azi, existau și preoți romano-catolici de naționalitate română.

[12] Concepțiile catolicismului sunt diferite față de cele românești din acea perioadă, deoarece românii aveau un mod de viață influiențat de gândirea ortodoxă, care predomina puternic pe teritoriul României în acei ani. A fi numit „sfânt român” ar fi trebuit să aibă convingerile pe care le avea poporul român în perioada respectivă. Sfinții români pe care îi are Biserica Ortodoxă au existat în toate perioadele, având continuitate de la formarea poporului Român până în prezent. Acest Ieremia este un „sfânt” al catolicilor, dar nu și al românilor.

[13] https://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2014/10/21-octombrie-revenirea-greco.html

[14] În 3-15 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, a avut loc o întâlnire importantă a românilor ardeleni. Ei cereau reabilitarea Mitropoliei ortodocxe desființate de habsburgi și revenirea uniaților la ortodoxie. Acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece răscoala a fost înabușită de către autoritățile maghiare care nu au admis revenirea uniților la ortodoxie. Aceasta s-a întâmplat cu 100 de ani înainte de instaurarea comunismului în România. Subiectul fiind vast, asupra sa vom reveni cu un studiu separat.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 60)

Citiți și: Pe când canonizarea martirilor ortodocși din închisorile comuniste? - Napoca News



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt - Arhim. Ilie Cleopa
 

 

 

Duminica a VIII-a după Paşti - Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea sau Rusaliile) - Despre darul vorbirii în limbi 

 

Vorbirea în limbi

Iubiți credincioși, darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).

Duhul Sfânt

Iubiți credincioși, până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.

Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).

2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.

De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

Sursa: Doxologia

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Singur sau împreună cu ceilalți? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

     Să ne imaginăm o situație care chiar dacă este nedorită este totuși posibilă. Într-o clădire izbucnește un incendiu și pe ferestre ies flăcări și fum. Cetățenii care trec prin zonă asistă terifiați, mai ales că se aud și țipetele de groază ale unor persoane prinse înăuntru. Dar, deodată, se întâmplă un lucru neașteptat; o persoană necunoscută improvizează rapid o fașă de protecție pe care și-o leagă pe față până dedesubtul ochilor, după care se aruncă spre scara de acces a imobilului incendiat. Reușește să salveze un copil... .

Cum se explică acest lucru? Ce l-a făcut pe acest om să-i pese de viața semenilor săi? Nu putea, oare, să-și vadă mai departe de drum și să lase operațiunea de salvare în seama pompierilor ale căror sirene deja se auzeau? Nu putea proceda și această persoană ca ceilalți cetățeni care asistau neputincioși la catastrofă? Ba da. Sigur că putea să meargă mai departe, însă a ales să n-o facă. Ba chiar, am putea spune, și celelalte persoane ar fi vrut să facă ceva concret pentru a salva viața celor înconjurați de flăcări, însă instinctul de conservare a biruit această tendință a lor. Asta neînsemnând că ei nu doreau binele celor prinși în mijlocul focului. Dimpotrivă. „Fără a-și cruța viața, conform instinctului de conservare și fricii de moarte, există oameni care, uneori, prin jertfă de sine, acordă altora ajutor, fără alt scop decât ajutorul însuși. Astfel de oameni, depășindu-și condiția biologică, dezvoltă comportamente prosociale. Ne reamintesc prin acțiunile lor că omul este și spirit, nu numai materie!” (Chelcea, 1988, p. 71).

Din evenimentul prezentat și din atitudinea oamenilor rezultă că omul este făcut pentru a fi împreună cu ceilalți și spre a-și ajuta semenii. Și chiar dacă nu găsește întotdeauna resursele să o facă, el își dorește să-și ajute semenii. Concluzia este că omul este o ființă socială, făcută să trăiască împreună cu ceilalți.

Argumentul teologic

Când Dumnezeu „luând țărână din pământ” l-a făcut pe Adam, a adăugat: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Și, adormind Adam, din coasta lui a fost făcută Eva. Din însuși faptul că Eva a fost luată din coasta din apropierea inimii primului om se vede că omul este adus pe lume prin iubire și pentru iubire. Pentru relație și pentru a fi împreună cu ceilalți oameni și cu făptura întreagă.

Cineva s-ar putea întreba de ce atunci unii călugări preferă singurătatea? Însuși termenul de monah (care îl poate suplini pe cel de călugăr) înseamnă unul sau singur (monos). Dacă firea omului e orientată către comunitate, de ce monahul trăiește în singurătate? Răspundem tot printr-o întrebare: Oare monahul să fie cu adevărat singur? El care vorbește zilnic în rugăciune cu Dumnezeu și îi poartă în această rugăciune pe toți oamenii și întreaga lume nu are cum să se simtă sau să fie singur. Așa cum spune și etnopsihologul Ernest Bernea, „în acest fel sfântul (a se citi și „monahul” s. n.), pare că urăște și neagă tot ce aparține lumii acesteia. E numai o aparență înșelătoare” (Bernea, p. 87). Rostul acțiunilor lui ascetice și spirituale este tocmai să întemeieze comunitatea și comuniunea între oameni pe un plan superior. Chiar și acei monahi care trăiau retrași prin munți și peșteri, reveneau regulat în sânul comunității din care plecaseră pentru a se împărtăși cu Sfânta Euharistie. În fond, cine participă la Sfânta Liturghie și îi pricepe sensul, este unit cu întreaga lume. Iată cum și din viața exemplară a călugărilor se evidențiază destinația comunitară a existenței omenești. În fond, viața monahală poate confirma că „poți să fii singur în mijlocul mulțimii și împreună cu întreaga lume izolat” (Chelcea, 1990, p. 167).

Argumentul filosofic

Și între filosofi părerile sunt, în general vorbind, bivocale. Unii apreciază că mai întâi omul a fost adus la existență singur și că a trăit și s-a descurcat singur. Deși existența singulară a omului a corespuns și corespunde cu satisfacția lui existențială, totuși, în timp, omul a putut constata că își poate mai bine procura, și păstra resusrsele dacă acționează în echipă și, astfel, și-a făcut apariția „contractul social”. Alții consideră ca și teologia că omul este o ființă socială care a apărut în cadrul unui grup și își desfășoară viața în interiorul comunității. Aceasta e condiția sine qua non a existenței (Adămuț, 1997, p. 17).

Argumentul neurologic

După ultimele cercetări în domeniul creierului, se pare că oamenii dispun de un echipament neuronal care nu are alt rol decât să „să îi copieze” și să învețe de la alții. Sau, dacă doriți, neuronii oglindă, căci despre ei este vorba, nu fac altceva decât să oglindească, să reflecte cea ce fac ceilalți (Goleman, 2016, p. 115). Așa se explică de ce atunci când niște persoane se întâlnesc ocazional, să zicem în sala de așteptare a unuei gări, chiar dacă nu comunică verbal una cu alta se întemeiază totuși niște legături subliminale care îi face să se simtă mai apropiați unii de alții și să existe o armonie neconștientizată între gesturile și posturile lor corporale. S-a făcut și un experiment: niște oameni care nu se cunoșteau între ei au fost lăsați împreună câteva zeci de minute într-o sală de așteptare; după un timp au fost separați și s-au întâlnit într-un context inedit și cu alți oameni cu care nu s-au mai văzut niciodată până atunci. Iar când au fost puși să facă ceva împreună care presupunea muncă în echipă, cei din sala de așteptare a gării au tins să se ajute unul pe altul mai mult decât să se preocupe de crearea relațiilor cu noile persoane introduse în experiment.

Argumentul psihologic

Direcția esențială de deplasare a sensului vieții putem spune că se desfășoară pe axa individ – persoană – personalitate – sfânt. Dacă excludem dimensiunea sfințeniei, orice manual de psihologie acceptă evoluția individului spre personalitate, trecând bineînțeles prin stadiul de existență al persoanei (Zlate și alții, 2005, p. 98 – 99). Ascensiunea etapelor devenirii spirituale nu este una succesivă și atât, deși poate fi numită și așa. Aceste stadii de împlinire existențială sunt mai degrabă simultane, preponderența unora dintre ele ținând și de vârstă dar, mai ales, de prioritățile existențiale pentru care optăm. Dezvoltarea umană are loc în spirală, nu simplu ascendent.

Individul. E adevărat că biologicul deține un rol fundamental în prima parte a vieții omului însă, tot la fel de adevărat este și că sunt oameni care preferă să păstreze la loc de cinste datoria față de trup până la adânci bătrânețe, nedând o șansă prea mare dezvoltării celorlalte potențialități. Dimensiunea biologică a vieții conține tot ce ține de moștenirea ereditară a omului, toate trăsăturile psihice, temperamentale și fizice ale omului și, de asemenea, instinctele necesare supraviețuirii pe care le avem în comun cu celelalte viețuitoare. Cele mai importante instincte sunt legate de hrană și de reproducere sau, cum ar zice sfinții părinți, de burtă și de cele de sub burtă. Trebuie tras un semnal de alarmă referitor la obișnuința unora de a delimita strict între biologic și personal, argumentând neetic importanța mai mare sau mai mică a omului de-a lungul existenței sale și subliniind că în perioada pre-natală omul n-ar fi om întreg primind acest statut doar după naștere. Din păcate, pe această linie pot fi justificate tot felul de antiumanisme legate de experimente eugenice și uneori legate de simpla decizie a mamei sau a părinților de a nu-și complica viața.

Persoana presupune biologicul și îl canalizează spre relație. În persoană dimensiunea ereditar-biologică susține energia interpersonală. Omul nu mai este acum un exemplar oarecare al speciei, ci își particularizează relațiile cu ceilalți în funcție de necesități și disponibilități spre comunicare. Omul se definește acum prin a dărui și prin a primi. Vectorul existenței se îndreaptă către ceilalți și omul se definește acum prin valori care întemeiază relația. Omul nu devine persoană, ci este persoană. Și asta încă de la concepție. Omul nu este un animal care devine apoi persoană. Teologic vorbind, caracterul personal al omului se întemeiază pe considerentul ontologic după care omul este făcut după chipul lui Dumnezeu Care este Persoana supremă (Nellas, 2002, p. 61 – 70).

Semnificația insului se poate regăsi undeva între individul izolat, exponent material al speciei, și persoana deschisă spre realizare de sine și împreună cu ceilalți. Se pare că termenul „ins” vine de la prepoziția adversativă „însă”. Însă, la fel cum „însă” are și sensul de opoziție ca separare, tot astfel și insul nu mai este doar un individ biologic de masă, ci aflat cumva în drum spre identitatea personală de sine (Noica, 1987, p. 175).

Mai departe, personalitatea omului se poate dezvolta și poate ajunge la diferite performanțe. Nu e vorba în acest caz de genialitate și de acțiuni de geniu. Direcția și domeniul în care o persoană se poate dezvolta depinde de voința acelei persoane interesate să realizeze ceva. În felul acesta, potențialitățile devin acte concrete și întreg „echipamenul” ereditar, temperamental și personal, adică disponibilitățile psiho-somatice ale omului, cresc și se perfectează în domeniul de interes al persoanei. Practic, omul devine ceea ce este deja. Sigur că mediul și educația amprentează acum puternic asupra eredității.

Sfântul este un înnoitor prin excelență. Prezența lui în această lume este una de foc. Arde și mustră la fel cum luminează calea omului și încălzește inima lui. „Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinți, dar credem că sfântul este unul din înnoitorii ei, cel mai mare și esențial, credem că prezența unui astfel de exemplar uman între noi este o mare binefacere, poate cea mai mare” (Bernea, p. 89). În personalitatea sfântului chipul personal al lui Dumnezeu își activează virtualitățile, iar biologicul este redus la funcția lui energetică, bazală și de susținere a activităților superioare ale omului. Sfântul ridică personalitatea omului pe cele mai înalte culmi.

În acest context de iradiere a înțelesurilor, prin care putem percepe și pricepe mai bine straturile suprapuse care compun simultan, nu succesiv, ontologia omului, putem citi „cu alți ochi” relatarea filosofului de la Păltiniș: „Într-o scriere satirică mai veche, unde erau zugrăviți, cu tipul lor uman, călugării de pe vremuri, autorul, Damian Stănoiu, pune pe doi dintre aceștia să se certe și să se insulte. Termenii erau destul de cruzi, de aceea preferăm să cităm din memorie, aproximând: - Păcătosule, spune unul. – Bețivule, spune celălalt. – Stricatule! – Puturosule – Individule! Și duelul se oprește asupra acestui cuvânt triumfător” (Noica, 1987, p. 174).

Argumentul literar

Ne ajutăm aici de scriitorul Octavian Paler. Un ursuz și un antisocial autodeclarat. A beneficiat din plin de „oferta” singurătății și și-a dorit să poată gusta din atmosfera socială dar ale cărei „mirosuri” nu l-au ispitit prea mult niciodată. „Dar eșecul meu în planul relațiilor umane, care m-a adus la bătrânețe în pragul mizantropiei, cum l-aș putea motiva? Prin tendința de a mă lăsa folosit de tristețile mele? Prin dificultățile pe care mi le-am creat singur fiind și impulsiv și ușor de rănit? M-am străduit în viață să rămân onest și n-am pe conștiință nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puțin, să refuz să fiu un lup singuratic. Or, n-am făcut decât să îmi duc și în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulțumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie și de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăț ceva. Sau n-am putut” (Paler, 2015, p. 32).

A ști să fii singur e o artă; arta de a te iubi pe tine însuți. A ști să iubești pe alții, la fel, este o artă; arta de a interacționa iubindu-ți semenii. În fond, e vorba aici despre libertate și responsabilitate. Libertatea poate fi înțeleasă și ca asumare a deciziilor de adaptare și devansare a provocărilor singurătății și ale alterității. „Numai în libertatea adevărată, e slujirea adevărată. Există robia iubirii, care e în același timp adevărata libertate: nu a iubirii trupești de tine însuți, ci a iubirii binelui tău veșnic și al aproapelui. care are ca bază iubirea de Dumnezeu, singurul în care e asigurat binele nostru și al tuturor” (Stăniloae, 1978, p. 317).

Iubirea autentică de sine poate începe de la stima de sine ca purtători ai chipului lui Dumnezeu. Darul chipului divin ne diferențiază atât de îngeri, cât și de animale. Posesia chipului divin ne face destinatarii unei vocații cu totul și cu totul speciale în lume. Să ne iubim pe noi înșine și să-i iubim pe semenii noștri reprezintă scopul Întrupării Fiului. „ ... să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39).

Bibliografie:
  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. ADĂMUȚ, Anton, I., (1997). Filosofie, Iași: Editura Polirom.
  3. BERNEA, Ernest, Îndemn la simplitate, Editura Predania.
  4. CHELCEA, Septimiu și CHELCEA, Adina, (1990). Din universul autocunoașterii, București: Editura Militară.
  5. CHELCEA, Septimiu, (1988). Lungul drum spre tine însuți, București: Editura Militară.
  6. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenței Emoționale, traducere de Ana-Maria Datcu, București: Curtea Veche Publishing.
  7. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere și studiu introductiv Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
  8. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu.
  9. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București: E.I.B.M.B.O.R.
  11. ZLATE, Mielu, CREȚU, Tinca, MITROFAN, Nicolae, ANIȚEI, Mihai, (2005). Psihologie, București: Editura Aramis Print.


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Aceasta este dragostea adevărată - Interviu - Părinte Damaschin Grigoriatul
Misiune în Africa. Minuni. Mărturii
 
Sfântul Apostol Pavel ne învață că „mai mare dintre toate este dragostea” (I Corinteni 13:13).  De mai bine de treizeci de ani, Părintele Damaschin Grigoriatul face misiune pe tărâm african, în Congo, Burundi şi Rwanda şi, prin puterea dragostei, a adus la credinţă mii de suflete. Şi tot din dragoste pentru poporul român a învățat limba noastră, astfel încât acest interviu a fost realizat în română. De altfel, Părintele însuși mărturiseşte cu bucurie: „Sunt pe jumătate român!”.
Văzând cât de minunat lucrează Dumnezeu atunci când avem dragoste adevărată, se naşte firesc întrebarea: oare cum ar arăta lumea în care trăim dacă am avea şi noi măcar o fărâmă de dragoste pentru fiecare dintre semenii noştri? (R.T.)

– Părinte Damaschin, se întâmplă, în viaţa noastră, să fim implicaţi în tot felul de discuţii cu oameni necredincioși şi, deşi ne punem tot sufletul în aceste discuţii, aproape niciodată nu reuşim să schimbăm părerea cuiva, cu atât mai mult să convertim pe cineva. Sfinţia voastră faceţi multă misiune în Africa. Care sunt darurile de care are nevoie cineva pentru a-i schimba inima celuilalt şi a-l aduce la Domnul?

– Când am ajuns în Africa, primul lucru pe care l-am făcut a fost să învăţ limba lor, iar după şase luni am început să țin predici în biserică şi să am legături cu oamenii.

Am văzut că oamenii de acolo sunt foarte simpli, foarte săraci şi au mare nevoie de dragostea noastră. Africanii, fiindcă nu au nici guvern, nici alţi oameni politici care să-i iubească, dacă văd un european, cred că europenii sunt bogaţi, au dragoste de oameni şi vin la noi să-i ajutăm, dacă putem, cu ceva.Dar noi, dacă îi ajutăm, nu o facem pentru credinţă, ci pentru dragoste. Acolo, congolezii nu sunt păgâni, ci catolici, protestanţi, iehoviţi, iar noi suntem datori să le arătăm tuturor dragoste pe faţă.

Şi la biserică ‒ dar nu numai la biserică, ci oriunde mergem să lucrăm, noi îi luăm pe toţi oamenii, nu alegem numai ortodocşi, ci îi primim pe toţi oamenii să lucreze cu noi. Vorbim la început cu muncitorii şi le arătăm dragoste în mod practic: dacă au nevoie de medicamente, dacă au nevoie de haine pentru copii, dacă au nevoie de bani, îi ajutăm, şi abia după aceea putem să-i întrebăm în ce religie merg. Şi dacă ei vor spune: „Merg în cutare religie”, după aceea noi începem să le spunem că şi catolicii sunt buni, şi protestanţii sunt buni, dar Biserica Ortodoxă este mai bună, pentru că este Biserica de la începuturi.

Acolo, noi am tradus din limba greacă cărţile care arată diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică și le-am publicat în limba franceză şi în limba swahili: pentru catolici, pentru protestanţi, pentru iehoviţi, pentru boşimani. Oamenii care vor să ştie care sunt diferenţele dintre Biserica noastră şi cea catolică, noi le dăm o carte, ei citesc, după aceea vin la noi şi ne pun întrebări. Dacă ei citesc, se bucură, pentru că văd că sunt diferenţe foarte mari. Catolicii nu le spun adevărul, ei le spun că Biserica Ortodoxă este biserica schismatică, care a plecat de la ei. Noi le spunem: „Nu este aşa. Uitaţi ce scrie istoria, uitați cum s-a făcut schisma”. După aceea, oamenii, fiindcă vor cu adevărat să găsească Biserica de la începuturi, Biserica veche şi adevărată, vin la noi, pentru că au citit despre toate aceste diferenţe. Cei mai mulţi dintre catehumenii care vin la noi au fost mai înainte catolici, dar vin şi protestanţi, mai puţini musulmani şi iehoviţi.

Le dăm cărţile să citească despre minunile Sfinţilor, despre minunile Maicii Domnului, ale lui Iisus Hristos. Ei spun: „A, vedem aici minuni extraordinare!ˮ. Şi prin minuni oamenii vin cu bucurie, pentru că se vindecă de multe boli ale lor.

Mai avem și alte probleme. Oamenii care trăiesc în junglă nu înţeleg un Dumnezeu Care este nevăzut, un Dumnezeu Care este Duh Atotputernic. Ei au în buzunarul lor o statuetă din lut şi spun: „Ăsta e ocrotitorul meu, mă ajută în viaţa meaˮ. „Dar cum te ajută?ˮ „Mă apără de duhurile rele ale altor oameniˮ. Şi fiecare tată de familie are o statuetă în buzunarul lui, ca să-i ocrotească familia de duhuri rele. Înţelegeţi ce mare diferenţă? Se închină unui dumnezeu văzut. Este foarte greu pentru noi să le spunem că Dumnezeu este nevăzut, foarte greu.

„Te întorci înapoi şi Eu voi fi ajutorul tăuˮ

– Care au fost cele mai mari ispite pe care le-aţi întâmpinat în cadrul misiunii din Africa?

– Acolo, viaţa noastră de dimineaţa până seara este numai ispite. Dimineaţa merg la biserică să fac Utrenia şi, înainte să ies pe ușă, fac semnul crucii şi Îi spun lui Hristos: „Dacă este voia Ta, ajută-mă să mă întorc înapoi seara acasăˮ.

Numai ispite sunt ‒ și de la diavol, și de la oamenii răi, și de la hoţi, și de la soldaţii de acolo, care mai înainte au fost foarte sălbatici şi pot să ne bată, chiar să ne ucidă. Pe mine au încercat să mă ucidă, dar Dumnezeu m-a salvat. Am fost în Congo de Est, unde am construit în 2007 un mare centru în oraşul Uvira, care are 300.000 de locuitori, şi unde sunt acum aproape douăzeci de parohii. Și au venit acolo într-o noapte trei soldaţi înarmați cu puşti, pentru că au auzit că eu dorm într-o căsuţă, în locul acesta unde am început să construim. Ei au venit duminică spre luni, dar eu sâmbătă şi duminică mergeam în Burundi, să facem slujbele. M-au căutat, dar nu m-au găsit. Veniseră să mă ucidă nu pentru credinţă, ci ca să-mi ia banii. Dacă nu m-au găsit, au mers într-o altă casă, a unui negru, şi l-au ucis şi au luat toți banii şi obiectele pe care le-au găsit în casa lui. L-au ucis în faţa ochilor soţiei lui şi a celor trei copii, la ora patru după-amiază. Dintre acești trei soldați, unul a fugit şi ceilalţi doi au fost prinşi și băgaţi în puşcărie. De dimineaţă, tot poporul i-a luat pe aceştia doi şi i-a dus în centru, unde este o piaţă, şi i-au ucis cu pietre.

– Ce alte ispite aţi mai avut?

– Am avut ispita să plec de acolo și să mă întorc în Grecia, din cauză de multă supărare. Aşa spune Hristos: „Dacă oamenii nu vă primesc, scuturaţi praful de pe picioarele voastre şi plecaţi” (cf. Luca 9:5). Aşa am făcut şi eu: mi-am pregătit bagajele şi, de la Burundi, am luat autobuzul, am mers 1.000 de kilometri și am ajuns în Uganda. Acolo am ajuns joi. Sâmbătă dimineaţă urma să scot bilet ca să plec spre Cairo, iar de la Cairo la Atena, duminică dimineaţă. Dar uitaţi ce s-a întâmplat: vineri seara, când îmi făceam rugăciunea, am auzit o voce foarte puternică înlăuntrul meu, care mi-a spus: „Te întorci înapoi“. Eu am simţit Cine e Cel care mi-a vorbit: a fost Domnul Iisus Hristos. M-a încredințat Dumnezeu lăuntric Cine mi-a vorbit aşa. Şi eu am răspuns: „Mi-e foarte teamă. Dacă mă voi duce acolo, oamenii pot să mă ucidăˮ. Şi Hristos mi-a spus: „Nu, te întorci înapoi şi Eu voi fi ajutorul tăuˮ.

Aşa am făcut. Sâmbătă dimineaţă m-am întors înapoi din Uganda în Burundi. Și, cu adevărat,Dumnezeu mi-a ajutat şi am rămas acolo şase ani şi, încet-încet, s-au botezat cinci sute de oameni, am luat şi teren, am construit acolo un mare centru cu opt case, am construit alte două-trei biserici şi aşa mergem înainte cu misiunea. A fost voia lui Dumnezeu să nu plec. Aceasta a fost o mare prezenţă a lui Hristos în viaţa mea.

Mai avem ispite şi de la vrăjitori. Acolo vrăjitoria e foarte puternică şi foarte organizată. Toţi primarii sunt vrăjitori în satele lor, și oamenilor le este interzis să meargă la alt primar după ajutor. Ei sunt robiţi acestui primar, și de aceea sunt foarte întristaţi, nu au bucurii, din cauza acestei prezenţe de vrăjitorie din viaţa lor. Noi avem probleme din cauza vrăjitorilor. Nu ne lasă să ne apropiem de dânşii, vin să ne ucidă cu săbiile. Am avut şi eu această ispită, dar, cu harul lui Dumnezeu, m-am izbăvit.

„A căzut de la mine ca o piele viaţa mea cea veche”

– Care sunt cele mai mari minuni pe care le-ați trăit?

– Acolo Dumnezeu face multe minuni, multe minuni. Un copil de 15 ani mergea de acasă la şcoală. Pe drum, pe dreapta, era o biserică ortodoxă. Încet-încet, el trecea pe acolo în fiecare zi, a auzit cântările, a auzit şi predici şi s-a obişnuit aşa. S-a botezat şi a mers la casa părinţilor lui şi le-a spus: „Eu sunt creştinˮ. Tatăl lui l-a bătut pentru că a lăsat religia strămoşilor lor, religia păgână. S-a dus tatăl la vrăjitor, adică la primarul satului, şi i-a spus: „Ajută-mă, pentru că copilul meu a lăsat religia noastră strămoşeascăˮ. Şi vrăjitorul le-a spus: „Bine, daţi-mi bani şi mâine dimineaţă eu voi împlini această dorinţăˮ.

A doua zi, copilul a plecat de acasă spre şcoală. A făcut cinci minute puţină rugăciune la biserică şi, pe când mergea, au ieșit din pădure doi şerpi mari boa, de opt-nouă metri, unul de la dreapta şi altul de la stânga. Şi au vrut să-l atace, dar copilul deodată s-a speriat şi şi-a făcut semnul crucii, şi şerpii boa s-au îndepărtat, au plecat în pădure. Când s-a întors acasă, a spus părinţilor lui. Tatăl lui nu s-a bucurat. A mers la vrăjitor şi i-a povestit acest mare eveniment. Vrăjitorul a fost foarte supărat şi i-a spus: „Eu astăzi dimineaţă am trimis doi diavoli în chip de şerpi boa ca să prindă şi să omoare copilul!ˮ. „Daˮ, a spus tatăl lui, „dar a făcut un semn şi nu ştiu cine este Dumnezeu ăla al lui și ce semn a făcut, că s-a salvatˮ.

Vrăjitorul a chemat copilul, copilul a început să le spună despre credinţa ortodoxă, şi după aceea şi vrăjitorul şi părinţii lui s-au botezat. Adică au auzit că este un alt Dumnezeu mai mare decât duhurile rele la care se închinau ei.

– Faceţi rugăciuni speciale ca să anihilaţi puterea vrăjilor?

– Nu, noi facem Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, ne spovedim curat şi ne împărtăşim, ca să nu facă vrăjitorii împotriva noastră ceva. Chiar dacă fac vrăji, nu pot să ne stăpânească.

Congolezii sunt obişnuiţi cu războiul pe care îl aduce satana asupra lor. Dar noi îi povăţuim să vină la biserică, să facă spovedanie şi împărtăşanie. Acestea sunt armele noastre împotriva diavolului. Cei care sunt botezaţi înţeleg, dar cei care nu sunt botezaţi au probleme, sunt robi diavolului.

– Și cum se pregătesc oamenii pentru botez?

– Noi colaborăm cu dascălii şi cu preoţii de la sate, le dăm multe cărţi să citească, cărţi de catehizare, vieţile sfinţilor, şi acolo dascălii şi preoţii fac aproape un an de zile învăţătură cu catehumenii. După aceea venim şi noi acolo, facem catehizare mai multe zile şi după aceea facem botezul lor.

După botez, Dumnezeu le dă multă bucurie. Mi-au spus: „După botezul meu nu mai am ispite, simt înlăuntrul meu un duh de bucurie şi paceˮ. Alţii spun: „A căzut de la mine ca o piele viaţa mea cea veche şi plină de ispite şi plină de diavolulˮ. Dar toţi spun că au simţit bucurie, libertate interioară şi lumină, aproape toţi oamenii spun aşa.

– Ce îi ţine pe aceşti oameni în Biserică?

– O parte rămân în Biserica Ortodoxă pentru că au găsit aici de lucru. Altă parte rămân pentru că au simţit dragostea noastră: le dăm medicamente, le dăm ce au nevoie pentru familiile lor. Şi mai este un mare grup de oameni care rămân pentru că au simţit în viaţa lor creştinească harul lui Dumnezeu.După spovedanie ei simt libertate faţă de ispite, faţă de toate atacurile diavolului. Pentru aceasta ei spun că Biserica Ortodoxă este altfel, nu are rudenie cu alte biserici. Aici lucrează un alt Duh, mai puternic şi mai adevărat. Mai este încă o mare parte pentru care Dumnezeu face minuni, şi ei nu pleacă pentru că au simţit aici vindecare de bolile lor.

„Vreau să rămân ortodox şi să mor ortodox!ˮ

– Ce v-a dat cea mai mare putere să continuaţi misiunea?

– Pentru noi, ortodocşii, cea mai mare armă împotriva tuturor ispitelor este Rugăciunea lui Iisus. După aceea este spovedania curată, ascultarea, ca să nu facem noi acolo ce vrem, ci ce vrea Părintele care este mai mare. Și, după spovedanie, ne împărtăşim.

Acolo, oamenii fac rugăciunea împreună, se strâng toţi la biserică. Lor le place mult Sfânta Liturghie şi le place mult muzica psaltică. Avem un grup mare, de treizeci de copii, care sunt interni, şi toţi sunt cântăreţi. Am pus toate textele lor bisericeşti din limba swahili pe muzică psaltică şi toţi copiii cântă în limba lor. Copiii de acolo iubesc mult Biserica Ortodoxă, pentru că sunt atât de frumoase cântările care se cântă în limba lor cu muzică psaltică.

– Aţi spus că dragostea îi ţine pe oameni. Cum să ajungem și noi la dragostea care nu caută ale sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel?

– Uitaţi, dragostea adevărată este numai în Biserica Ortodoxă. Alte biserici, fiindcă nu au Duhul Sfânt, nu au harul – adică nici catolicii, nici protestanţii, nici alte biserici nu au harul lui Dumnezeu şi nu pot să le arate oamenilor dragostea adevărată, din cauza lipsei Duhului Sfânt. Părinţii ortodocşi, fie că sunt greci, fie că sunt africani, pentru că în Biserica Ortodoxă lucrează harul lui Dumnezeu, se simte în inima lor această mare bucurie şi dragoste nu numai pentru Dumnezeu, ci pentru toţi oamenii, fără să facă diferenţă între oameni – adică, de exemplu: dumneata eşti ortodox, vino la mine; dumneata eşti protestant, pleacă de la mine. Nu facem această diferenţă, noi iubim toţi oamenii. Şi dragostea noastră trebuie să fie adevărată, nu cu ipocrizie.

Am întrebat un Părinte de acolo, african: „Cum ai intrat în Biserica Ortodoxă? Spune-mi istoria taˮ. Şi mi-a spus: „Eu am fost catolic, şi Preasfinţitul mi-a spus: «Vino o zi încoace, la Mitropolia ortodoxă, ca să vezi cum lucrează Biserica noastră». Am venit cu dânsul la misiunea ortodoxă, el mi-a dat două-trei cărţi, le-am citit şi am văzut această diferenţă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, am văzut purtarea Părinţilor, învăţătura ortodoxă, cântările ortodoxe. Şi am hotărât să vin în Biserica Ortodoxă, pentru că la catolici am văzut o atmosferă cu multă ipocrizie şi multă dictatură. Nu mi-a plăcut, pentru că am găsit la ortodocși o altă viaţă, simplă, sinceră, cu multă dragoste şi cu multă libertate. Această libertate şi bucurie le-am simţit și după botezul meu. Şi pentru aceasta eu vreau să rămân ortodox şi să mor ortodoxˮ. Aşa mi-a spus. Acum el este preot.

– Dar noi cum să ajungem la această dragoste adevărată?

– Oamenii din lume vor să arate dragoste pe faţă tuturor oamenilor, cu mult râs, dar această dragoste nu este adevărată ‒ de ce? Nu vine din inimă. Dragostea este rodul Duhului Sfânt.Dacă noi vrem să iubim toţi oamenii cu dragostea lui Hristos, trebuie să fim oameni de rugăciune. Adică, înainte să ieşim din casa noastră, trebuie două-trei ore în fiecare noapte, dacă se poate, să stăm de vorbă cu Hristos, ca să simţim harul, care este dragoste pe faţă a lui Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt. Această dragoste se răspândeşte şi la alţi oameni, şi aceasta este dragostea adevărată.

Dacă noi suntem oameni de rugăciune, atunci și oamenii care vin la noi simt că dragostea noastră este adevărată, simt imediat. Şi spun: „Acesta este omul lui Dumnezeu. Mă iubeşte din inima sa, fără ipocrizieˮ.

Un program de rugăciune pentru a dobândi Rugăciunea lui iisus

– Cum să dobândim pacea, când trăim într-o lume atât de agitată?

– Sfinţii spun: pacea este un dar de la Dumnezeu. Noi, de când ne botezăm, Dumnezeu ne dă toate darurile Duhului Sfânt, le pune în inima noastră ca pe o sămânţă. Și, dacă suntem botezaţi, avem toate darurile lui Dumnezeu, deci avem și pacea. Dar este în responsabilitatea noastră nu numai să ţinem pacea, ci și să adăugăm, să dobândim și mai multă pace înlăuntrul nostru. Ce trebuie să facem: înainte să ieşim din casă, trebuie să facem multă rugăciune pe metanie în numele lui Iisus Hristos. Aşa spun şi sfinţii noştri că trebuie să izgonim duhurile rele: numai cu numele lui Iisus Hristos.

Ca să facem rugăciune multă acasă la noi, trebuie să fim iertaţi cu alţi oameni, trebuie să fim spovediţi şi, cu blagoslovenia Părintelui duhovnic, să luăm Sfânta Împărtăşanie. Nu putem să adăugăm pace înăuntru dacă nu suntem credincioşi buni, dacă nu facem spovedanie curată, împărtăşanie cu blagoslovenia Părintelui duhovnic şi iertare între noi. Nu trebuie să ţinem înlăuntru nici o răutate sau ură, pentru că asta este o piedică la Rugăciunea lui Iisus, pe care noi trebuie să o facem lăuntric. După ce facem toate acestea, putem să lucrăm cu Rugăciunea inimii, ca să simţim foarte mare linişte, pace şi dragoste a lui Hristos în inima noastră.

– Cum poate să facă fiecare această rânduială a Rugăciunii lui Iisus?

– Uitaţi, este un program. La început, nu trebuie să vedem nimic la televizor, imaginile toate sunt ispite mari pentru omul care vrea să-și curăţească mintea şi inima sa. Televizorul trebuie scos afară. Cine vrea, poate să asculte ştirile la radio. După aceea, seara nu trebuie să mâncăm mult, ci puţin. Putem mânca toate mâncărurile la amiază, ca să ne săturăm, şi după ora șapte nu trebuie să mai mâncăm nimic, ca să putem face rugăciune seara. Omul care este săturat cu multă mâncare nu poate să facă rugăciunea.

Apoi, seara facem rugăciunea pe metanie – este mai uşor, înţelegeţi? Multă rugăciune, o oră, mai mult, mai puţin, şi după aceea, de la ora nouă seara până la ora trei-patru dimineața, şase ore de somn sunt suficiente. De la ora patru până la ora şase-şapte, când trebuie să mergem la serviciu, mai avem două-trei ore, şi în aceste ore trebuie să ne gândim ce să facem, să citim ceva din vieţile sfinţilor, învăţături despre rugăciune, despre curățirea de patimi prin pocăinţă cu lacrimi. După aceea începem să facem Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aşa trebuie să facem, o oră, două ore în fiecare dimineaţă. Dacă facem aşa, veţi vedea ce mare bucurie şi schimbare duhovnicească va veni înlăuntrul nostru! Vom trăi o viaţă îngerească pe pământ.

– În rânduiala noastră ar trebui să includem și rugăciunea pentru lume?

– Da, da, este nevoie. Să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi toată lumea Ta”. Hristos ştie pe cine vrea să miluiască. Şi, dacă noi ne rugăm lui Hristos, Hristos îi ajută pe aceşti oameni. Nu sunt mulţi care vor să se mântuiască, e adevărat, dar dacă noi arătăm, prin inima noastră, rugăciunea pentru alţi oameni, Dumnezeu Își face lucrarea Lui. Numai Dumnezeu poate să-i aprindă, să-i atragă la Biserica adevărată. Biserica adevărată este numai cea ortodoxă, nu sunt alte biserici care pot să-i mântuiască pe oameni.

[…]

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

CONTINUARE în numărul lunii mai 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

 



Cetatea Athonită Iviron (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni care se citesc exclusiv la Vecernia Rusaliilor - Molitfelnic
 

Rugăciunea întâi

Doamne, Cel ce eşti preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat şi fără de răutate; Care singur ai nemurire, locuind în lumina cea neapropiată; Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele zidite în ele; Care plineşti cererile, mai înainte de cerere; Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Părintele Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S‑a pogorât din ceruri şi S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara Maria şi Preamărita Născătoare de Dumnezeu; Care, mai întâi în cuvinte învăţând, iar mai pe urmă şi cu fapte arătând, când a răbdat patima Sa cea mântuitoare, ne‑a dat pildă nouă, smeriţilor şi păcătoşilor şi nevrednicilor robilor Tăi, ca să‑Ţi aducem rugăciuni, cu capetele şi cu genunchii plecaţi, pentru păcatele noastre şi pentru greşalele cele din neştiinţă ale credincioşilor.

Însuţi, mult‑Milostive şi Iubitorule de oameni, auzi‑ne pe noi în orice zi Te vom chema, dar mai ales în ziua aceasta a Cincizecimii, în care Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S‑a înălţat la ceruri şi a şezut de‑a dreapta Ta, Dumnezeule şi Părinte, a trimis pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, Care a şezut peste fiecare dintr‑înşii, şi s‑au umplut toţi de harul Lui cel neîmpuţinat şi au grăit într‑alte limbi măreţiile Tale şi au proorocit. Deci, auzi‑ne pe noi, care acum ne rugăm Ţie, şi adu‑Ţi aminte de noi, smeriţii şi osândiţii, şi alungă robia sufletelor noastre. Cel ce cu milostivirea Ta mijloceşti pentru noi.

Primeşte‑ne pe noi care cădem înaintea Ta şi strigăm: Am greşit! Înaintea Ta suntem puşi din pântecele maicii noastre; Tu eşti Dumnezeul nostru. Dar, pentru că s‑au scurs întru deşertăciune zilele noastre, am pierdut ajutorul Tău şi ne aflăm lipsiţi de toată apărarea. Totuşi, nădăjduind în îndurările Tale, strigăm: Păcatele tinereţilor noastre şi ale neştiinţei nu le pomeni, şi de cele ascunse ale noastre, curăţeşte‑ne pe noi. Nu ne lepăda pe noi în vremea bătrâneţilor; când slăbeşte tăria noastră, nu ne părăsi pe noi. Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte‑ne să ne întoarcem la Tine, şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi cu har. Cumpăneşte fărădelegile noastre cu îndurările Tale; pune adâncul îndurărilor Tale împotriva mulţimii păcatelor noastre. Caută din înălţimea Ta cea sfântă, Doamne, spre poporul Tău, care stă înainte şi aşteaptă de la Tine multă milă. Cercetează‑ne pe noi cu bunătatea Ta. Izbăveşte‑ne pe noi de tirania diavolului. Întăreşte viaţa noastră cu poruncile Tale cele sfinte şi sfinţitoare. Înger credincios păzitor pune poporului Tău şi pe toţi ne adună întru împărăţia Ta. Dă iertare celor ce nădăjduiesc în Tine. Iartă‑le lor şi nouă păcatele. Curăţeşte‑ne cu lucrarea Sfântului Tău Duh. Strică meşteşugirile vrăjmaşului cele împotriva noastră.

Rugăciunea a doua

Domnului să ne rugăm.

Binecuvântat eşti, Doamne, Stăpâne atotţiitorule, Care ai luminat ziua cu lumină de soare şi noaptea ai făcut‑o să lucească cu raze ca de foc; Cel ce ne‑ai învrednicit pe noi să trecem lungimea zilei şi să ne apropiem de începutul nopţii. Ascultă rugăciunea noastră şi a întregului Tău popor şi ne iartă nouă, tuturor, păcatele noastre cele de voie şi cele fără de voie. Primeşte rugăciunile noastre cele de seară şi trimite mulţimea milei Tale şi a îndurărilor Tale peste moştenirea Ta. Ocroteşte‑ne pe noi cu sfinţii Tăi îngeri; întrarmează‑ne pe noi cu armele dreptăţii Tale. Îngrădeşte‑ne pe noi cu adevărul Tău; păzeşte‑ne pe noi cu puterea Ta; mântuieşte‑ne pe noi de toată primejdia şi de tot vicleşugul celui potrivnic; şi ne dăruieşte nouă şi această seară, cu noaptea ce vine (şi toate zilele vieţii noastre), desăvârşită, sfântă, paşnică, fără păcate, fără sminteală, fără nălucire. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pentru ale Tuturor Sfinţilor, care din veac au bineplăcut Ţie.

Rugăciunea a treia

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care încă întru această viaţă şi cu noi fiind, ai dat oamenilor pacea Ta şi harul Preasfântului Duh îl dăruieşti pururea celor credincioşi, spre moştenire nestricată, iar astăzi, mai arătat, ai trimis acest har ucenicilor şi Apostolilor Tăi, şi ai întărit buzele lor cu limbi de foc, prin care tot neamul omenesc, primind cunoştinţa de Dumnezeu în a sa limbă şi în auzul urechilor, ne‑am luminat cu lumina Duhului şi am scăpat din înşelăciune ca dintr‑un întuneric; şi prin împărţirea limbilor de foc celor văzute, cu lucrarea cea mai presus din fire, ne‑am învăţat a crede în Tine şi ne‑am luminat a Te cuvânta pe Tine Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: o Dumnezeire, o Putere şi o Stăpânire. Tu dar, Cel ce eşti raza Tatălui şi chipul neschimbat şi nemutat al fiinţei şi al firii Lui, Izvorul înţelepciunii şi al harului, deschide‑mi şi mie păcătosului buzele şi mă învaţă cum se cuvine şi pentru ce trebuie să mă rog. Căci Tu eşti Cel ce ştii mulţimea cea multă a păcatelor mele, dar milostivirea Ta va birui noianul acestora; căci, iată, cu frică stau înaintea Ta, punând deznădăjduirea sufletului meu în faţa adâncului milei Tale. Îndreptează viaţa mea, Cel ce îndreptezi toată făptura cu cuvântul şi cu puterea cea negrăită a înţelepciunii, Cel ce eşti liman lin al celor cuprinşi de valuri, şi arată‑mi calea pe care să merg. Dă gândurilor mele duhul înţelepciunii Tale; dăruieşte nepriceperii mele duhul înţelegerii; adumbreşte faptele mele cu duhul temerii de Tine, duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele şi cu duh stăpânitor întăreşte alunecarea cugetului meu. Ca în toate zilele, fiind îndreptat, prin Duhul Tău cel bun, spre ceea ce este de folos, să mă învrednicesc a împlini poruncile Tale şi pururea să‑mi aduc aminte de venirea Ta cea slăvită, care va cerceta faptele noastre; şi să nu mă laşi ca să mă amăgesc cu plăcerile cele stricăcioase ale lumii acesteia, ci întăreşte‑mă să doresc câştigarea bunătăţilor celor viitoare, căci Tu ai zis, Stăpâne: Oricâte va cere cineva în numele Tău, fără împiedicare va lua de la Dumnezeu, Părintele cel împreună veşnic cu Tine.

Pentru aceasta, şi eu păcătosul, la Pogorârea Sfântului Tău Duh, mă rog bunătăţii Tale: Câte am cerut, dă‑mi‑le, spre mântuire. Aşa, Doamne, Cel ce eşti dăruitor bun şi bogat, dătător de toată facerea de bine, împlineşte rugăciunea mea, căci Tu eşti îndurător, miluitor, părtaş fără de păcat al trupului nostru şi Te pleci cu iubire şi milostivire spre cei care‑şi pleacă către Tine genunchii, curăţind păcatele noastre. Pentru aceasta, dă, Doamne, poporului Tău, îndurările Tale; auzi‑ne pe noi din cerul cel sfânt al Tău; sfinţeşte‑ne pe noi cu puterea dreptei Tale celei mântuitoare; acoperă‑ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; nu trece cu vederea făptura mâinilor Tale. Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia şi slujim. Nu ştim să ne închinăm la dumnezeu străin, nici să întindem mâinile noastre, Stăpâne, la alt dumnezeu. Iartă‑ne nouă greşealele, primeşte rugăciunile noastre, cele cu plecare de genunchi, tinde‑ne nouă tuturor mână de ajutor. Primeşte rugăciunile tuturor ca o tămâie bineprimită, care se înalţă înaintea împărăţiei Tale celei preabune.

Rugăciunea a patra

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Doamne, Care ne‑ai izbăvit pe noi de toată săgeata ce zboară ziua, izbăveşte‑ne pe noi şi de tot lucrul ce umblă în întuneric. Primeşte ca o jertfă de seară ridicarea mâinilor noastre. Învredniceşte‑ne să trecem şi vremea nopţii fără prihană, neispitiţi de rele; şi ne izbăveşte pe noi de toată tulburarea şi îngrozirea ce ne vine de la diavolul. Dăruieşte sufletelor noastre umilinţă, şi cugetelor noastre, grijă de întrebarea ce ni se va face la judecata Ta cea înfricoşătoare şi dreaptă. Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre şi omoară păcatul din mădularele noastre cele pământeşti; pentru ca şi întru liniştea somnului să ne luminăm prin cugetarea la judecăţile Tale. Depărtează de la noi toată nălucirea necuvioasă şi pofta cea vătămătoare şi ne scoală pe noi la vremea rugăciunii, întăriţi în credinţă şi sporind întru poruncile Tale.

Iar după aceea diaconul zice: Iară şi iară plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm. Şi preotul citeşte

Rugăciunea a cincea

Izvorule cel pururea izvorâtor de viaţă şi de lumină, Putere creatoare, împreună‑veşnică cu Tatăl, Cel ce ai plinit cu prisosinţă toată rânduiala cea pentru mântuirea oamenilor, Hristoase, Dumnezeul nostru; Care ai rupt legăturile cele nedezlegate ale morţii şi încuietorile iadului, zdrobind mulţimea duhurilor celor viclene; Cel ce Te‑ai adus pe Tine pentru noi jertfă nevinovată, dându‑Ţi spre junghiere trupul cel preacurat şi neatins şi neîntinat de nici un păcat, şi prin această înfricoşătoare şi de negrăit jertfire ne‑ai dăruit nouă viaţă de veci; Cel ce Te‑ai pogorât în iad şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, şi celor ce şedeau întru întuneric le‑ai arătat ieşire; iar pe şarpele cel din adânc, începătorul răutăţii, l‑ai vânat cu înţeleapta Ta meşteşugire dumnezeiască şi l‑ai legat cu lanţurile întunericului în iad şi l‑ai închis cu puterea Ta cea nemăsurată în focul cel nestins şi întru întunericul cel mai din afară; înţelepciunea Tatălui, Cea cu nume mare, Tu, Cel ce Te‑ai arătat mare ajutător al celor năpăstuiţi şi ai luminat pe cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii, Tu, Doamne al slavei celei veşnice, Fiule iubit al Părintelui celui Preaînalt, Lumină veşnică din Lumină veşnică, Soare al dreptăţii, auzi‑ne pe noi care ne rugăm Ţie: Odihneşte sufletele robilor Tăi, ale părinţilor şi fraţilor noştri, care au adormit mai înainte, şi ale celorlalte rudenii după trup, şi ale tuturor celor de o credinţă cu noi, pentru care şi facem acum pomenire, căci stăpânirea Ta este peste tot şi în mâna Ta ţii toate marginile pământului.

Stăpâne, Atotţiitorule, Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Făcătorule al neamului celui muritor şi al celui nemuritor şi a toată firea omenească, care se zideşte şi iarăşi se strică; Ziditorule al vieţii şi al morţii, al trăirii celei de aici şi al mutării celei de acolo; Cel ce măsori anii celor vii şi rânduieşti ceasul morţii; Care duci şi scoţi din iad; Cel ce legi întru neputinţă şi dezlegi întru putere; Care tocmeşti cele de aici spre trebuinţă şi orânduieşti cu folos cele viitoare; Cel ce ai însufleţit cu nădejdea învierii pe cei vătămaţi cu boldul morţii, Însuţi, Stăpâne al tuturor, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe, Care şi în această mai de pe urmă, mare şi mântuitoare zi a Cinci‑zecimii ai arătat nouă taina Sfintei, Celei de o fiinţă şi pururea veşnice, nedespărţitei şi neamestecatei Treimi, şi ai vărsat pogorârea şi venirea Sfântului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Tăi Apostoli; şi punându‑i pe ei vestitori ai credinţei noastre celei creştineşti i‑ai arătat mărturisitori şi propovăduitori ai învăţăturii celei adevărate despre Dumnezeu; Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându‑ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi‑ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în locaşurile drepţilor şi fă‑i vrednici de pace şi de iertare. Căci nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, şi nici cei care sunt în iad îndrăznesc a‑Ţi aduce Ţie mărturisire, ci noi, cei vii, Te binecuvântăm, Te rugăm, şi aducem Ţie rugăciuni de milostivire şi jertfe pentru sufletele lor.

Rugăciunea a şasea

Domnului să ne rugăm.

Dumnezeule, Cel mare şi veşnic, Cel sfânt şi iubitor de oameni, Care ne‑ai învrednicit pe noi să stăm şi în acest ceas înaintea slavei Tale celei neapropiate, spre cântarea şi lauda minunilor Tale, îndură‑Te de noi, nevrednicii robii Tăi, şi ne dă nouă har, ca să‑Ţi aducem Ţie, cu inimă înfrântă şi smerită, slăvirea cea întreit sfântă şi mulţumire pentru darurile Tale cele mari, pe care le‑ai făcut şi le faci totdeauna cu noi. Adu‑Ţi aminte, Doamne, de neputinţa noastră şi nu ne pierde pe noi pentru fărădelegile noastre, ci fă milă mare cu noi smeriţii, ca, scăpând de noaptea păcatului, să umblăm în lumina dreptăţii şi, îmbrăcându‑ne cu armele luminii, să vieţuim nebiruiţi de toată uneltirea celui viclean, şi cu îndrăznire să Te preaslăvim pentru toate pe Tine, Unul Dumnezeu cel adevărat şi iubitor de oameni. Căci într‑adevăr şi cu dreptate este o mare taină, Stăpâne şi Făcătorul tuturor, risipirea cea vremelnică a făpturilor Tale, şi după aceea alcătuirea din nou şi odihna cea de veci. Ţie îţi mulţumim pentru toate; pentru intrarea noastră în lumea aceasta şi pentru ieşirea din ea, care, după făgăduinţa Ta cea adevărată, ne arvunesc nouă de mai înainte nădejdea învierii şi a vieţii celei nestricăcioase, pe care fă ca să o dobândim la a doua venire a Ta, ce va să fie. Că Tu eşti şi începătorul învierii noastre, şi Judecătorul nemitarnic şi iubitor de oameni, şi Stăpân şi Domn al răsplătirii, Care Te‑ai făcut asemenea nouă, părtaş trupului şi sângelui, prin smerirea cea mai adâncă, şi ai avut inimă plină de milostivire pentru pătimirile noastre cele fără de osândă, prin aceea că Însuţi fiind cercat, prin cele pătimite, Te‑ai făcut ajutor de bunăvoie nouă, celor supuşi la încercări; pentru care ne‑ai şi adus pe noi la a Ta nepătimire.

Primeşte dar, Stăpâne, cererile şi rugăciunile noastre şi odihneşte pe toţi părinţii fiecăruia, pe mame, pe fraţi, pe surori, pe fii, pe cei dintr‑o rudenie şi dintr‑o seminţie, şi toate sufletele care au adormit mai înainte întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci; şi aşază sufletele şi numele lor în cartea vieţii, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac şi ale lui Iacov, în latura celor vii, în împărăţia cerurilor, în raiul desfătării, ducându‑i pe toţi, prin îngerii Tăi cei de lumină, în sfintele Tale locaşuri, ridicând împreună şi trupurile noastre în ziua în care ai hotărât, după făgăduinţele Tale cele sfinte şi adevărate. Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele triste la cele bune şi vesele; este odihnă şi bucurie. Iar de am şi greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă, şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciune, măcar de ar fi viaţa lui numai o zi. Pentru că numai Tu singur Te‑ai arătat pe pământ fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toţi nădăjduim să dobândim milă şi iertare de păcate. Pentru aceasta, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dezleagă, lasă şi ne iartă nouă şi acelora căderile în păcate, cele cu voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cele cu neştiinţă, cele arătate şi cele ascunse, cele cu lucrul şi cele cu gândul, cele cu cuvântul şi cele din toate umbletele şi mişcările noastre. Şi celor care s‑au mutat de aici mai înainte, dăruieşte‑le izbăvire şi iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvintează, dăruindu‑ne sfârşit bun şi paşnic şi nouă şi întregului Tău popor şi, revărsând asupra noastră îndurările milei şi ale iubirii de oameni la venirea Ta cea înfricoşătoare şi de temut, fă‑ne vrednici de împărăţia Ta.

Rugăciunea a şaptea

Domnului să ne rugăm.

Dumnezeule cel mare şi preaînalt, Care singur ai nemurire şi locuieşti în lumina cea neapropiată; Cel ce ai făcut toată făptura cu înţelepciune; Cel ce ai despărţit lumina de întuneric şi ai pus soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele, spre stăpânirea nopţii; Cel ce ne‑ai învrednicit pe noi, păcătoşii, ca şi în ziua de astăzi să întâmpinăm faţa Ta întru mărturisire şi să‑Ţi aducem slujbă de seară, însuţi, Iubitorule de oameni, Doamne, îndreptează rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta şi o primeşte ca pe o mireasmă cu bun miros. Şi ne dă nouă această seară de acum şi noaptea ce vine, cu pace. Înarmează‑ne cu armele luminii. Izbăveşte‑ne pe noi de frica de noapte şi de tot lucrul ce se petrece în întuneric; şi ne dăruieşte nouă somnul, ce ni l‑ai dat spre odihnă pentru neputinţa noastră, ferit de toată nălucirea diavolească. Aşa, Stăpâne al tuturor, Dătătorule de bunătăţi, dă‑ne ca şi în aşternuturile noastre, umilindu‑ne, să pomenim şi noaptea preasfânt numele Tău; şi cu gândirea la poruncile Tale fiind luminaţi, să ne sculăm cu bucurie sufletească spre a lăuda bunătatea Ta, aducând milostivirii Tale cereri şi rugăciuni pentru păcatele noastre şi ale întregului Tău popor drept‑credincios, pe care, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu milă îl cercetează.

Rugăciunea a opta

(a plecării capetelor)

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai plecat cerurile şi Te‑ai pogorât pentru mântuirea neamului omenesc, caută spre robii Tăi şi spre moştenirea Ta; că Ţie, Judecătorului celui înfricoşător şi iubitor de oameni, şi‑au plecat robii Tăi capetele şi şi‑au smerit grumajii lor, aşteptând nu ajutorul cel de la oameni, ci nădăjduind mila Ta şi cerând mântuirea Ta; pe care păzeşte‑i în toată vremea, în seara aceasta şi în noaptea ce vine, de tot vrăjmaşul şi de toată lucrarea potrivnică a diavolului, de cugete deşarte şi de gânduri rele.

Acum limbile s‑au făcut tuturor spre semn, în chip vădit; că evreii, dintre care este după trup Hristos, fiind răniţi de necredinţă, au căzut din harul lui Dumnezeu; iar noi, cei dintre neamuri, ne‑am învrednicit de lumina cea dumnezeiască, întărindu‑ne prin cuvintele ucenicilor, care au vestit slava lui Dumnezeu, Binefăcătorul tuturor; cu aceia împreună plecând inimile şi genunchii, cu credinţă să ne închinăm Mântuitorului sufletelor noastre, întărindu‑ne prin Sfântul Duh.

Acum Duhul cel Mângâietor S‑a vărsat peste tot trupul; căci începând cu ceata Apostolilor, de la dânşii, prin împărtăşire, a revărsat harul asupra celor credincioşi; şi încredinţează venirea Sa cea puternică, împărţind ucenicilor limbile cele în chip de foc, spre lauda şi slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta, luminându‑ne inimile cu priceperea şi întărindu‑ne în credinţă prin Sfântul Duh, ne rugăm să se mântuiască sufletele noastre.

Acum Apostolii lui Hristos se îmbracă cu putere de sus, căci îi înnoieşte pe ei Mângâietorul, Cel înnoit într‑înşii prin înnoirea tainică a cunoştinţei, pe care propovăduind‑o cu străine glasuri şi cu înalte cuvinte, ne învaţă să cinstim Fiinţa cea veşnică şi una în trei Ipostasuri a lui Dumnezeu, Binefăcătorul tuturor. Pentru aceasta, luminându‑ne cu învăţăturile acelora, să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, rugându‑ne să se mântuiască sufletele noastre.

Veniţi, popoarelor, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei Ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh. Căci Tatăl a născut mai înainte de veci pe Fiul, Cel împreună‑veşnic şi împreună pe scaun şezător; şi Duhul Sfânt era în Tatăl împreună cu Fiul preaslăvit. O Putere, o Fiinţă, o Dumnezeire, Căreia toţi închinându‑ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le‑ai făcut prin Fiul, cu împreună‑lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Care din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti; Treime Sfântă, slavă Ţie.

Apoi apolisul acesta:

Cel ce din sânurile Tatălui S‑a deşertat pe Sine şi din cer pe pământ S‑a pogorât şi a luat toată firea noastră cea omenească şi a îndumnezeit‑o; iar după aceea iarăşi S‑a suit la ceruri şi a şezut de‑a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui, şi a trimis peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli pe Duhul cel dumnezeiesc şi Sfânt, Cel de o fiinţă şi de o putere, întocmai slăvit şi împreună‑veşnic; şi printr‑Însul i‑a luminat pe ei şi prin ei pe toată lumea; Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei şi nevinovatei Sfintei Sale Maici, ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor, de Dumnezeu propovăduitorilor şi purtătorilor de Duh Apostoli, şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi ca un bun şi de oameni iubitor. Amin.

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
A fi tată: bucurie și/sau responsabilitate?

Chestiuni de context

Cred că astăzi cumva se vorbeşte mai mult despre bărbat decât despre tată. Ca şi în cazul femeilor, tot mai puţine care tind să devină mame. E cea mai simplă etapă din viaţă să fii. Însă, să fii bine, adică să-ţi dezvolţi potenţialul tău de viaţă ca bărbat şi să devii tată este un scop care solicită mai multă responsabilitate. Modelul socio-cultural de azi promovează tot mai mult statutul de bărbat care trebuie să arate într-un fel anume şi care să fie oricând disponibil profesional. Rolul fundamental al tatălui în familie este astăzi modificat de schimbarea rolului femeii care nu mai este ”biserica de acasa” și care este solicitată profesional până acolo încât echilibrul familial este modificat (Grozovsky și alții, 2012, p. 21 – 22).

Până la urmă, conceptul actual de parenting vizează o deresponsabilizare treptată a părinţilor vis-a-vis de creşterea şi educarea copiilor care să rămână tot mai mult în grija statului. Astfel, ideile cuprinse în programele şcolare şi activităţile şcolare şi educaţionale să ajungă mai uşor la minţile şi sufletele copiilor cu acordul tacit al părinţilor care sunt pe cale să îndeplinească nu ştiu ce solicitări de serviciu. Nu o dată s-a spus că banul este ochiul dracului şi că dezbinarea oamenilor, a familiilor, a prietenilor va veni de la supraaprecierea rolului banilor. Dacă îi faci pe bărbaţi şi le faci pe femei să alerge după câştig şi după promovare profesională – care tot câştiguri aduce – atunci nu mai au timp şi disponibilitate să-şi atingă potenţialul maxim pe alte linii de viaţă; de exemplu, din femeie să devii mamă şi din bărbat să devii tată. În acest fel, statul vine cu o paletă largă de concepte şi oferte prin care să-ţi acapareze copilul şi să-l crească ca pe un alt fel de „ienicer”. Reeducarea pe liniile dorite de globalismul post-modernist axat pe principiul sporirii nivelului de plăcere şi pe polul câştigurilor colosale care să-ţi asigure şi mai multe oportunităţi hedoniste, se poate realiza sub nişte titluri de-un umanism scâlciat evident: acceptarea diversităţii, respectul faţă de minorităţi, respectul faţă de propriul corp şi igiena corporală… .

            Fără tată şi fără mamă copilul rămâne descoperit în faţa ideilor unor oameni care, în fond, nu-i iubesc, cel puţin nu ca pe proprii copii, şi care sunt şi ei victime plătite sau cumpărate cu bani de către societatea globală. Aşa se produce dezbinarea oamenilor, a familiei, a Bisericii şi a şcolii ca instituţii care încă mai cultivă atitudinea bonomă, tăria de caracter şi comportamentul bazat pe adevărata iubire şi pe adevărata libertate. 

Mai mult decât atât, în numele libertăţii de conştiinţă, identitatea de gen asumată împotriva datului firii vine cu ofertele noilor ideologii antiumaniste. Tata şi mama pot fi înlocuiţi cu „tata şi tata” sau cu „mama şi mama” şi, pentru a se evită lezarea vreunui sentiment de expresie a libertăţii de conştiinţă democratică, pot fi numiţi Părinte I şi Părinte II.

 Tata şi mama nu sunt bătuţi în cuie ca să fie împreună şi să asigure cadrul echilibrat de creştere a copiilor. Chiar dacă mama îşi creşte singură copiii şi tata poate proceda la fel, acestea nefiind probleme insolvabile de vreme ce statul vine cu o serie de preocupări „filantropice” ca viaţa în acest mod să nu fie doar posibilă, ci chiar sugerată. Independenţa financiară a mamei poate fi înţeleasă şi în acest registru. Şi, astfel, monoparentalul este opus familiei formate din tată şi mamă. Oricum, familia de durată, formată din bărbat şi femeie, care şi-au asumat un angajament unul faţă de celălalt, este cumva tot mai evitată în favoarea identificării cu plăcerea diversă şi perversă a filosofiei pe care „familia deschisă” o propune ca pe o nouă cutie a Pandorei.

Acest gen de familie modulară şi flexibilă, în fond destabilizată, deţine un grad ridicat de adaptabilitate la societatea de consum actuală. În această permanentă călătorie de afaceri sau de interes pecuniar familia nu poate rezista. Presiunea generată de timp şi de păstrarea unei fidelităţi conjugale prelungite se cere a fi eliberată după moda oportunismului hedonist.

 

În acest context, care descrie noile antropologii, printre care aşa-numitele familii tradiţionale îşi duc viaţa, echilibrul şi armonia emoţională necesare creşterii şi dezvoltării psihologice rotunde a copiilor îşi pierd semnificaţia.

 

Cine este tata și rolul lui?

Tata este un bărbat pe care îl întâlneşte o femeie şi îl face să devină tată. La fel şi mama este o femeie pe care o întâlneşte un bărbat şi astfel femeia devine mamă. A fi tată şi a fi mamă este un dat al relaţiei. Copiii reprezintă pecetea acestei relaţii. Manipulările genetice nu pot ţine locul tatălui şi al mamei. E important şi felul în care un copil vine pe lume dar, mai ales, modul şi mediul în care trăieşte şi creşte. Se pare că felul în care se comportă o persoană în timpul adolescenței și în timpul vieții adulte depinde de climatul de siguranță emoțională din copilărie: ”Copiii mai norocoși, adică cei iubiți și îngrijiți de către părinți în mod constant de-a lungul copilăriei, vor intra în periada adultă nu doar cu un simț intern profund al propriei valori, ci și cu un sentiment profund intern de siguranță” (Peck, 2013, p. 23).

Încă înainte de a se naşte copilul aude vocea părinţilor; vocea mamei mai înfundat şi a tatălui mai clar. Sunt două voci care se aud uneori succesiv alteori simultan şi amândouă creează un climat de confort pentru copilul încă nenăscut (Dolto, 2016, 13). Cele două dimensiuni ale copilului – animus şi anima – cresc simfonic şi încep să curgă sinergetic de-a lungul râului vieţii ca o ambarcaţiune care are nevoie de cele două vâsle.

Iar situaţia se prelungeşte şi după naştere. Vocea mamei şi vocea tatălui inspiră şi echilibrează viaţa copilului. Auzindu-i pe amândoi copilul se diferenţiază mai uşor. În prima parte a vieţii copilul consideră că tot ceea ce-l înconjoară este el însuşi. Jucăriile şi tot ceea ce poate vedea. Inclusiv părinţii sunt percepuţi ca prelungiri ale lui (Peck, 2013, p. 24). El primeşte orice doreşte oricând pofteşte. Şi, cumva, aşa este, de vreme ce nevoile lui fundamentale sunt satisfăcute imediat. Numai că nu întotdeauna lucrurile vin pe loc. Uneori trece o perioadă, oricât de scurtă, până când de regulă apare mama. Acest lucru îl duce încet, încet, spre a-şi da seama că el este altcineva decât mama lui. Pe de altă parte, inclusiv tatăl face parte din acest proces de individuaţie sau de personalizare a copilului, vocea lui fiind cea care o chemă pe mamă de lângă copil. În mod paradoxal, prezenţa şi vocea tatălui oferă siguranţă emoţională copilului şi, în acelaşi timp, îndepărtând-o uneori pe mamă de lângă copil îl ajută pe acesta să-şi dea seama că este cineva cu o existenţă aparte în primul rând de mama lui.

Încă de pe acum tata este purtătorul autorităţii şi al regulii şi prin acest lucru el organizează şi disciplinează viaţa copilului şi a familiei. Tatăl este iubit şi respectat pentru aceasta. Universul emoţional al activităţilor materne ale soţiei este compensat de partea de disciplină şi organizare pe care o susţine tatăl în familie: ”Fiecare femeie trebuie să fie în stare să vorbească și să acționeze cu autoritate, dar, dacă trebuie să reprezinte totul, adică să aducă în viața copilului atât elementul puternic și sever, cât și iubirea, atunci povara pe care o poartă este una prea grea” (Winnicott, 2013, p. 142).  Fermitatea paternă este mai mult decât necesară şi îl pregăteşte pe copil pentru viitor când viaţa nu-i va mai oferi totul pe tavă. Aşa învaţă copilul să aştepte, să se supună, să facă lucruri pe care poate că nu are disponibilitate să le facă atunci… .

Pe de altă parte, rolul tatălui poate părea cumva ingrat în sensul că aproape întotdeauna copilul va prefera înţelegerea şi răbdarea mamei – valori la fel de importante pentru devenirea sa personală – spiritului organizatoric şi uneori directiv al tatălui.

Mi-aduc aminte de un episod pe când băieţelul meu avea vreo patru anişori şi se căznea să ridice în curte o piatră prea mare pentru vârsta lui. Deşi amândoi părinţii eram în curte sau poate că tocmai de aceea, Iustinian a început să o strige pe mama lui ca să-l ajute. Vedeţi, copilul nu percepe neapărat forţa fizică repartizată pe sexe. Important pentru el  e ca să-l ajute mama, adică persoana care îi este alături din toate punctele de vedere aproape tot timpul. Mama este cea care hrăneşte emoţional în primul rând viaţa copilului. Încă mama este universul lui. Iar această situație se prelungește până când baiatul sau fata ajunge în clasele mari (Grozovsky, 2012, p. 21)

            Pentru a compensa cumva lucrurile dacă putem spune aşa, e nevoie ca mama să fie cea care să netezească relaţia între tată şi copil. A confirma şi susţine acţiunile întreprinse de tată poate încuraja enorm relaţia acestuia cu fiica sau cu fiul lui (Winnicot, 2013, p. 145 – 146). Grija atotprezentă şi atotştiutoare a mamei poate lăsa loc şi intervenţiei paterne. De exemplu, pot împărţi şedinţele cu părinţii la doi; o dată merge mama şi altădată poate merge tata la şedinţă.

            Într-o zi am mers eu la şedinţa cu părinţii a fiicei mele de 11 ani. În general, comunicarea cu fiica mea este bună şi e loc şi de îmbunătăţiri. Cert este că, după ce am venit de la şedinţă acasă, fata mea a avut o deosebit de neaşteptată disponibilitate de a vorbi cu mine. Cred că am discutat vreo două ore, timp în care fiica mea mi-a adresat o sumedenie de întrebări despre ce s-a discutat la şedinţă şi despre cum percep eu ceea ce am aflat despre ea. Fie vorba între noi: contează foarte mult părerea pe care tata o are despre fiică şi pe care o exprimă faţă de ea. Până la urmă tata reprezintă primul bărbat din viaţa ei şi, în consecinţă, primul model de masculinitate. În concluzia acestui eveniment relaţional tată-fiică, pot spune că ea a văzut că sunt interesat de ea şi de activitatea ei şcolară şi astfel a înţeles o dată în plus că o iubesc şi că sunt interesat de ea şi de evoluţia ei. Odată cu bucuria pe care am simţit-o în acele momente în care am discutat cald cu fiica mea, am învăţat şi că timpul de calitate pe care părinţii îl petrec alături de copii este un timp care se pregăteşte cumva. Ori pentru asta e nevoie de înţelepciunea părintească. Copilul dă restul din belşug. Timpul de calitate este un timp în care rezervorul afectiv al copiilor este hrănit și susținut de părinții resposabili. De acest timp de calitate depinde și viitorul relațional și emoțional al copiilor: ”Dacă totul merge bine și nevoile lui afective sunt împlinite, copilul devine un adult responsabil. În schimb, dacă nevoile lui afective nu sunt împlinite, copilul poate întrece limitele acceptabile, exprimându-și mânia față de părinții care nu i-au satisfăcut nevoile și căutând iubirea în locuri nepotrivite” (Chapman, 2015, p. 161 – 161).

            Într-o zi, când desprimăvăratul era în floare şi afară erau vreo 13 – 14 grade, băiatul meu de opt ani a venit ud leoarcă până la genunchi. Explicaţia a fost că s-a jucat pe lângă pârâul din sat şi a căzut în apă. Bineînţeles că l-am ajutat să-şi schimbe hainele şi după ce i-am dat ceva să mănânce l-am lăsat să-şi continue joaca pe-afară. Ceea ce m-a bucurat a fost însă faptul că nu m-a evitat. Ca tată sunt purtător de autoritate şi fermitate în familie – şi sper ca fiecare tată să fie conştient de acest rol pe care îl are. Făcând o paranteză, aş putea spune că uneori mai apar conflicte în familie şi pe tema autorităţii exacerbate a tatălui vis-a-vis de blândeţea şi îngăduinţa mamei. Cred că fiecare părinte este dator să-şi cunoască locul şi rolurile în familie atât între ei cât şi faţă de copii. Confuzia şi aşteptările imature ale soţilor ca celălalt să facă unilateral un lucru în legătură cu creşterea copiilor poate duce la pretenţii nejustificate în cadrul familiei şi la disfuncţionalităţi în cadrul acesteia.

Concluzionând acest episod, aş spune că timpul de calitate pe care tu îl petreci ca tată cu familia şi copiii se reflectă în disponibilitatea copiilor de a comunica şi de a-ţi împărtăşi problemele lor. În afara unui atare climat, când copiii vor creşte şi odată cu ei şi problemele şi provocările vieţii, nu va exista acea deschidere relaţională de împărtăşire a intimităţii părinte-copil, lucru care se poate solda cu devieri şi disfuncţii. Reluând evenimentul cu Iustinian mai adaug un lucru: a doua zi m-am întâlnit prin sat cu o femeie în vârstă care m-a întrebat: „Părinte, ştii ce făcea băieţelul dumneata ieri prin sat?” I-am răspuns că nu ştiam şi atunci femeia a adăugat: “Mergea cu bicicleta prin râu şi după ce mai cădea de pe bicicletă din cauza bolovanilor din apă se suia din nou pe bicicletă şi mergea mai departe”. Fireşte că i-am spus copilului că am aflat adevărul şi tonul pe care am făcut-o a fost unul potrivit astfel încât în viitor să nu se ferească de mine atunci când întâmpină diferite probleme.

            Mai este o problemă. Ce să facă femeia fără bărbat sau, mai precis, ce să facă mama fără tată? Cum este o mamă singură care are şi copii? Ca o bancă sprijinindu-se pe două picioare. Fie este rezemată de ceva, fie îşi afundă picioarele mai adânc în pământ pentru a-şi îndeplini rostul. Oricum, are nevoie de un sprijin suplimentar. Tot aşa şi mama rămasă singură cu fiul ori cu fiica.

Dacă fiul sau fiica nu au un tată la care să se raporteze fizic şi emoţional îşi vor crea unul după propria închipuire. Dificultăţile pot apărea însă din cauza modelului ideal improvizat de către copii. Viaţa lor în continuare va depinde de acest model ideal. De asemenea, îşi vor alege prietenii în funcţie de experienţa de viaţă pe care au avut-o cu tatăl real sau cu cel imaginar în lipsa celui real. Iar surprizele existenţiale n-o să se lase prea mult aşteptate.

            În loc de concluzii, aş adăuga într-o accepţiune sentimentală şi hrănitoare o piesă poetică din folclorul contemporan:
            „Când sunt copiii noştri mici
            Noi pentru ei suntem TĂTICI.
            Ce gingaş e, şi sună bine
            TĂTICULE, mi-e dor de tine!
 
            Dar anii trec şi deodată
            Din bun TĂTIC, acum eşti TATĂ
            Dar şi aşa tot sună bine
            TATĂ îmi este dor de tine!
 
            Dar cresc copiii şi te fac
            Din TATĂ să devii BABAC…
            Şi vorba sună trist şi gol
            BABACULE, mai dă-mi un pol!
 
            Cum viaţa e un foc de paie
            De vrei, nu vrei, ajungi TATAIE,
            Iar vorba ta în râs e luată
TATAIE ia mai las-o baltă…
 
Şi-n anii care-ţi mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN…
Şi vorba asta te munceşte:
BĂTRÂNE, ce-ţi mai trebuiește?!
 
Copile, tu să ai ştiinţă
Am fost un tată cu credinţă
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie…
 
Dar fă-mi, te rog, o bucurie!
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici tot ca-n copilărie:
TĂTICULE, mi-e dor de tine…”.

Se pare că a fi tată este o artă. Roadele faptului de a fi tată se culeg mai târziu. Lucrurile depind de rezervorul afectiv al copiilor. Dacă ai putut face ca tată diferența între nevoile tale și nevoile propriilor copii, exprimarea autorității a fost una sanogenă și lipsită de autoritarisme gratuite. Așa cum Dumnezeu este lăudat întru sfinții Săi, tot astfel părinții sunt lăudați întru copiii lor.

Bibliografie:

  1. CHAPMAN, Gary, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii, traducere de Irina-Margareta Nistor, București: Curtea Veche Publishing.
  2. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor, traducere de Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian, București: Editura Trei.
  3. GROZOVSKI, Viktor et alli, (2012). Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă, traducere Gheorghiță Ciocioi, București: Editura de Suflet.
  4. PECK, Scott, M., (2013). Drumul către tine însuți, traducere de Lucian Popescu, București: Editura Curtea Veche.
  5. WINNICOTT, D. W. (2013). Copilul, familia și lumea exterioară, traducere de Nicoleta Dascălu, București: Editura Trei.


SOS literatura română în școală! Ministerul Educației Artificiale
 

Eseistul și cercetătorul Mircea Platon critică noua viziune a Ministerului Educației asupra învățământului numindu-l un „act de terorism cultural”.

Într-un articol publicat în revista „Contemporanul”, preluat de Activenews, Platon argumentează afirmând că „prin acest program, românii vor fi antrenați să devină imigranți în propria limbă. Noțiunile și abilitățile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor și sinteza cunoștințelor, să își rotunjească un orizont de cultură, să devină cetățeni reponsabili”.

Acesta scrie că insistența autorităților de a reforma, continuu, sistemul de învățământ românesc, „nu poate să indice decât intenția de a ne dresa întru demență senilă”.

„Ultima manifestare a acestor intenții malevolente a avut loc recent, când Ministerul condus de Ecaterina Andronescu și de experții de la Institutul de Științe ale Educației a emis un document intitulat: „Educația ne unește. Viziune asupra viitorului educației în România”. „Viziunea” ministerului asupra viitorului educației în România e una sinucigașă. Practic, avem în față un fel de scrisoare de adio a cuiva care urmează să își curme zilele. Și nu oricum, ci luând cu sine cât mai multe victime: copiii noștri. E, practic, un act de terorism cultural”, scrie Platon.

Mircea Platon consieră că „prin acest program, românii vor fi antrenați să devină imigranți în propria limbă. Noțiunile și abilitățile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor și sinteza cunoștințelor, să își rotunjească un orizont de cultură, să devină cetățeni reponsabili. Soiul de alfabetizare funcțională la care îi va expune „viziunea” experților de la Institutul de Științe ale Educației nu va modela decât consumatori de sloganuri și de emoții, oameni capabili să descifreze enunțuri primare, dar incapabili să înțeleagă texte literare clasice sau să analizeze/ deconstruiască discursuri electorale sau clipuri electorale mincinoase”.

Conform acestuia, viziunea programului elaborat de instituția Ecaterinei Andronescu are obiectivul de a produce indivizi globalizați, un act de capitulare al României în fața marilor corporații. Oamenii ieșiți din aceste combinate avicole de elevi vor fi pregătiți să trăiască în prezentul etern al ciclurilor economiei de consum, fără viziune diacronică, fără conștiință de sine sau de comunitatea din care fac parte. Se vor duce la culcare ori de câte ori li se va stinge lumina.

Școala, conform acestui document, are menirea de a asigura performanța individului în societatea globalizată, nu în sânul națiunii: „Succesul școlii este măsurat după modul în care fiecare copil ajuns la vârsta maturității se regăsește în cea mai bună variantă a sa la momentul respectiv și are implicit răspunsul la întrebarea „ce fel de om sunt, unde sunt bun în  societatea globalizată?”.

Cu alte cuvinte, acest program are în vedere producerea pe bandă rulantă de forță de muncă pentru nevoile economiei globale. E, în fond, un act de capitulare a națiunii române în fața marilor corporații. După exploatarea resurselor naturale, perioadă în care românii au luat drumul emigrației, descurcându-se în țările de destinație pe baza educației primite în sistemul de învățământ tradițional din România, guvernanții noștri vor să exploateze și resursa umană. Cine ne garantează că o vor face mai bine decât au făcut-o cu resursele naturale? Cine se poate lăsa la cheremul unor guvernanți care de trei decenii dovedesc că nu au un plan coerent pentru România și că nu pot negocia competent și onest în folosul națiunii?”.

Iată articolul integral:

SOS literatura română în școală! Ministerul Educației Artificiale

 „Viziunea” ministerului asupra viitorului educației în România e una sinucigașă. Practic, avem în față un fel de scrisoare de adio a cuiva care urmează să își curme zilele. Și nu oricum, ci luând cu sine cât mai multe victime: copiii noștri. E, practic, un act de terorism cultural. Practic, prin acest program, românii vor fi antrenați să devină imigranți în propria limbă. Noțiunile și abilitățile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor și sinteza cunoștințelor, să își rotunjească un orizont de cultură, să devină cetățeni reponsabili

Ministerul Educației (așa-zis) Naționale a avut o viziune. O halucinație. O nouă halucinație. Ca orice halucinație, e menită a ne uni”. Vorba lui G.K. Chesterton: „Nebunia nu e rodul evadării, ci al cedării, al instalării într-un mizerabil, strâmt, repetitiv cerc de idei, al dresării”. Insistența cu care, de mai bine de două decenii, sistemul de învățământ românesc a fost târât prin circuitul, repetitiv și mizer din punct de vedere intelectual, ideilor reformiste nu poate să indice decât intenția de a ne dresa întru demență senilă.

Ultima manifestare a acestor intenții malevolente a avut loc recent, când Ministerul condus de Ecaterina Andronescu și de experții de la Institutul de Științe ale Educației a emis un document intitulat: „Educația ne unește. Viziune asupra viitorului educației în România”. „Viziunea” ministerului asupra viitorului educației în România e una sinucigașă. Practic, avem în față un fel de scrisoare de adio a cuiva care urmează să își curme zilele. Și nu oricum, ci luând cu sine cât mai multe victime: copiii noștri. E, practic, un act de terorism cultural.

Conform documentului, învățământul va deveni obligatoriu încă de la vârsta de 3 ani. Învățământul primar va avea loc între vârsta de 6 și 12 ani și va fi organizat în două cicluri: primar inferior (trei ani) și primar superior (trei ani).  Conform acestui document, elevii vor avea învățător până în clasa a șasea.

Ciclul secundar e și el împărțit în două etape: secundar inferior (trei ani) și secundar superior (trei ani). Dacă învățătorului i se prelungește mandatul până în clasa a șasea, dirigintele dispare, înlocuit cu un „consilier de orientare profesională”: „Ciclul secundar inferior începe la vârsta de 12 ani, durează 3 ani, și se desfășoară în școli generale, sub îndrumarea cadrelor didactice specializate pe discipline și a unui consilier de orientare profesională, care este cadru didactic specializat în orientare profesională și preia rolul actual al dirigintelui”. Încă de la acest nivel, elevul va fi „ajutat” de sistem prin „consiliere școlară” să își „aleagă viitoarea profesie”.

Practic, această etapă marchează sfârșitul procesului de învățare așa cum s-a petrecut el din zorii civilizației și până astăzi. Astfel, documentul precizează că scopul „ciclului secundar inferior”, adică al gimnaziului, este socializarea cu pretext școlar: „Utilizarea timpului în această etapă vizează reducerea drastică a numărului lecțiilor tradiționale și ia în considerare alte modalități și contexte de învățare, cum ar fi proiectele, atelierele, activitățile din afara școlii, învățarea individuală etc. Se promovează învățarea prin cooperare, fenomenologică, astfel încât cadrele didactice să dirijeze procesul de învățare în contextul în care cunoștințele și abilitățile dobândite urmează să fie utilizate, pe cât de mult posibil, în afara sălii de clasă”.

Trecerea de la ciclul secundar primar la cel secundar superior, adică de la gimnaziu la liceu, se face pe baza unui examen al cărui coeficient de arbitrar e sporit prin introducerea componentei tehnice și a „recomandării consilierului de orientare profesională cuantificată ca procentaj din nota finală”: „Ciclul secundar inferior se încheie cu un examen standardizat diferențiat (teoretic și tehnic) care să permită evaluarea competențelor necesare continuării studiilor pe filiera teoretică sau tehnic profesională. Continuarea educației obligatorii în ciclul superior se va face pe baza examenului standardizat, a mediei generale cumulate pe cei trei ani la anumite discipline de studiu, precum și pe recomandarea consilierului de orientare profesională cuantificată ca procentaj din nota finală”.

La sfârșitul gimnaziului, se pot repeta unele din materiile celor trei ani într-un an pentru a obține o medie suprioară care va fi luată în calcul la admiterea în ciclul secundar superior: „La finele ciclului secundar   inferior, școlile pot oferi un program remedial, adaptat nevoilor specifice elevilor, care să permită parcurgerea într-un an a anumitor discipline, îmbunătățirea nivelului de competențe și a notelor obținute. La finele acestui an, media pentru ciclul secundar inferior se recalculează ca medie cumulată pentru patru ani, iar elevul va reintra în procesul de selecție pentru ciclul superior cu noua medie”.

Respingând acest document, profesorii din România grupați în USLIP l-au numit pe bună dreptate o „propunere științifico-fantastică” și au arătat, prinre altele, că sub aparența flexibilității „se îngrădește drastic accesul liber la învățământul superior al absolvenților de liceu” și prejudiciază grav educația elevilor români și meseria de profesor[1].

La nivelul gimnaziului se urmărește să se ,,dezvolte în principal interesul pentru științǎ, arte, studiu și muncǎ”, limba și literatura română, istoria, geografia fiind trecute pe linie moartă. Literatura română, conform acestei „viziuni”, nu mai e studiată și cronologic, în context istoric, ci doar ca „știință a comunicării” în limba română, asemeni limbilor străine, învățate și ele ca pure instrumente de comunicare, nu ca porți spre sisteme culturale complexe, structurate diacronic.

Studiul (dacă se mai poate spune astfel) românei – ca limbă și ca literatură – în ciclul secundar (gimnaziu și liceu) își propune obiective de un primitivism evident.

Astfel, la gimnaziu avem: „– Identificarea de fapte, opinii, emoții în mesaje orale sau scrise, în contexte familiare de comunicare – Exprimarea unor gânduri, păreri, emoții în cadrul unor mesaje simple în contexte familiare de comunicare – Participarea la interacțiuni verbale în contexte familiare, pentru rezolvarea unor probleme de școală sau de viață”.

Abia la liceu își fac loc rudimente de stilistică, retorică și abordare formală a unor texte non-colocviale: „ – Distingerea și interpretarea unei varietăți de texte și mesaje receptate în diverse situații de comunicare, inclusiv în contexte imprevizibile, formale și non-formale – Aprecierea calității estetice a textelor receptate – Exprimarea de opinii, idei, sentimente, argumente, contraargumente într-o varietate de contexte, inclusiv profesionale, formulând o diversitate de mesaje și texte – Participarea responsabilă și creativă la o diversitate de interacțiuni în contexte variate, inclusiv profesionale și sociale, prin respectarea unor convenții de comunicare”.

Practic, prin acest program, românii vor fi antrenați să devină imigranți în propria limbă. Noțiunile și abilitățile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor și sinteza cunoștințelor, să își rotunjească un orizont de cultură, să devină cetățeni reponsabili. Soiul de alfabetizare funcțională la care îi va expune „viziunea” experților de la Institutul de Științe ale Educației nu va modela decât consumatori de sloganuri și de emoții, oameni capabili să descifreze enunțuri primare, dar incapabili să înțeleagă texte literare clasice sau să analizeze/ deconstruiască discursuri electorale sau clipuri electorale mincinoase.

Oamenii ieșiți din aceste combinate avicole de elevi vor fi pregătiți să trăiască în prezentul etern al ciclurilor economiei de consum, fără viziune diacronică, fără conștiință de sine sau de comunitatea din care fac parte. Se vor duce la culcare ori de câte ori li se va stinge lumina.

Identitatea noastră e construită prin narațiuni și tocmai narațiunea, altminteri prezentă în filme și în tot ce urmărește să vândă prin imagini un produs, e îndepărtată din modul de abordare – tematic, anti-cronologic și deci an-istoric – a literaturii române. Cu alte cuvinte, deși trăim într-o societate condiționată mediatic să recepteze fără filtru narațiunea saturată emoțional (supereroisme, supersuferințe șamd), narațiunea/ cronologia este eliminată din modul în care e structurată studierea literaturii române. Nu e aceasta o modalitate de a garanta îndepărtarea elevilor de înțelegerea propriei culturi, deci a propriei identități?

De altminteri, obiectivele „viziunii” sunt destul de clare, punctul de vedere din care a fost scris acest program fiind nu național, ci global. Iată, de exemplu, paragraful cu care se deschide acest document, premisa majoră a abordării: „Educația are și a avut dintotdeauna roluri multiple pentru individ și pentru societate.

1. În primul rând, educația are implicații semnificative în prosperitatea economică a fiecărui individ în parte, a fiecărei comunități, a fiecărei națiuni. Tehnologiile și evoluția lor rapidă au modificat mediul de afaceri, procesele de producție și au dus concurența de la nivel local la nivel mondial. O forță de muncă bine educată este crucială în lumea contemporană, iar lupta pentru resursele naturale ocupă azi un loc secund, fiind devansată de lupta pentru resurse umane. Astfel educația a devenit treptat una dintre cele mai mari afaceri la nivel mondial și sectorul privat a preluat treptat o mare parte din responsabilitatea educației pe tot parcursul vieții”.

Școala, conform acestui document, are menirea de a asigura performanța individului în societatea globalizată, nu în sânul națiunii: „Succesul școlii este măsurat după modul în care fiecare copil ajuns la vârsta maturității se regăsește în cea mai bună variantă a sa la momentul respectiv și are implicit răspunsul la întrebarea „ce fel de om sunt, unde sunt bun în  societatea globalizată?”.

Cu alte cuvinte, acest program are în vedere producerea pe bandă rulantă de forță de muncă pentru nevoile economiei globale. E, în fond, un act de capitulare a națiunii române în fața marilor corporații. După exploatarea resurselor naturale, perioadă în care românii au luat drumul emigrației, descurcându-se în țările de destinație pe baza educației primite în sistemul de învățământ tradițional din România, guvernanții noștri vor să exploateze și resursa umană. Cine ne garantează că o vor face mai bine decât au făcut-o cu resursele naturale? Cine se poate lăsa la cheremul unor guvernanți care de trei decenii dovedesc că nu au un plan coerent pentru România și că nu pot negocia competent și onest în folosul națiunii?

Cine, în România de azi, ar vrea să își lase copilul la cheremul calificativului pus de un consilier profesional? Ce e acesta, un maistru de școală nouă, spoit cu ceva informatică și cu ceva rudimente psihopedagogice? Și, dacă sistemul de educație (fost de învățământ) din România are misiunea de a produce nu pentru structurarea națiunii, ci pentru nevoile economiei globale, cine i-a dat sarcina de a produce proletari globali și nu lideri? Românii care după 1989 au reușit să facă frumoase cariere în afara țării, au reușit acest lucru datorită școlii românești care, cu toate neajunsurile ei conjuncturale, a știut să compenseze pentru marele handicap al devalizării economiei românești de către clasa politică. De ce nu se spune în acest raport că învățământul privat din țările dezvoltate există tocmai pentru a suplini marele gol lăsat de un învățământ public dezvoltat pe coordonatele viziunii propuse de experții ISE? Cu alte cuvinte, în Occident se plătesc bani grei pentru ca elevii să facă, la școli private, lecții tradiționale, pentru ca să învețe – în condiții materiale superioare bineînțeles – cam ce se învață în școala românească tradițională.

România e prea săracă pentru a-și permite să își destructureze sistemul de învățământ. România nu are resursele financiare pentru a-și importa inteligențele și competențele, așa cum o fac țările avansate economic, dar cu sisteme de învățământ public golite de conținut și care, ca urmare, sunt silite să importe competențe din țări precum România.

De altminteri, citind paragraful despre „învățarea fenomenologică” și alte bazaconii, despre cum orele de predare tradițională vor fi înlocuite de învățatul acasă, de ateliere și de experiența virtuală, mi-am adus aminte că s-a lucrat intens la pregătirea acestei mișcări. Astfel, în România există deja, dezvoltat și susținut logistic de o rețea de oengeuri sprijinite financiar de Ministerul Educației, cu fonduri EUropene, un tutore virtual, Ioana. Acest „asistent de învățare” de pe NEXTLAB.TECH, care pune copiii sub tutela inteligenței artificiale, e primul blip pe ecranele noastre al unui întreg sistem de educație artificială.

Deja cei[2] care pledează pentru introducerea asistenților de învățare în sistemul de educație din România vorbesc despre imperioasa necesitate a acestei substituții. Cauza? Simplu: „Lipsa unui număr suficient de profesori bine pregătiți”.

Ni se spune că „într-o școală ideală fiecare copil ar trebui să aibă profesorul lui privat, așa cum Alexandru cel Mare l-a avut pe Aristotel”. Și că, de vreme ce acest lucru nu era posibil în școala tradițională, aceasta a putut doar să tipărească „un manual pentru fiecare copil”. Dar „astăzi, odată cu evoluția tehnologiilor și apariția inteligențelor artificiale, există posibilitatea de a construi așa-numitul Aristotel privat bazat pe inteligență artificială, adică fiecare copil să aibă Aristotelul lui privat, care să funcționeze pe bază de inteligență artificială. O să spuneți, profesorii vor dispărea. Nicidecum, profesorii naturali, umani, se vor înmulți pentru că la fiecare zece Aristoteli privați bazați pe inteligență artificială va fi nevoie de un profesor uman. Se va schimba însă rolul lor. Nu vor mai fi ei cei care vor tezauriza cunoștințele, ei vor fi mai degrabă niște facilitatori pentru implementarea unor scenarii”. Dar aceleași voci ne spun că, în economia 4.0, nu oamenii, ci mașinile au grijă de mașini.

Și, oare, nu e legitim să ne întrebăm dacă deprofesionalizarea cadrelor didatice, de care poate că unii profesori se bucură acum pentru că se traduce în mai puțină bătaie de cap la catedră, nu va determina diminuarea statutului lor profesional și, în cele din urmă, eliminarea lor în folosul inteligenței artificiale? E un scenariu plauzibil, în condițiile în care nimeni nu va vrea să cheltuiască prea mulți bani pe „educația” forței de muncă brută din România.

De vreme ce aceste platforme digitale oferă și „cyberateliere cu roboți și pentru imprimare 3D”, oare nu avem voie să bănuim că, odată îndepărtați din clasele unde nu li se va mai preda prea mult, acestea vor fi atelierele în care vor învăța copiii noștri începând cu vârsta de 12 ani? Probabil, din moment ce „tehnologia este gândită pentru școlile din România”.

Cine ar vrea ca programele Aristotelilor privați să fie scrise de oameni cu acuitatea istorică, empatia și complexitatea abordării precum cea a domnului citat mai sus? Acceptăm într-adevăr, de dragul firmelor de IT care vor să pătrundă pe piața educației din România, să transformăm sufletele copiilor noștri în teritorii de frontieră, în pustietăți bântuite de căutori de aur?

După cum spunea Jacques Barzun în articolul „De unde vin prostiile despre educație” („Where the Educational Nonsense Comes From”): „Numesc prostii orice plan sau propunere sau critică neglijând limitele date ale mersului la școală sau ale predării. A învăța însemnă a preda unor grupuri. Astfel, un plan care ar putea merge dacă ar fi  aplicat de un tutore înzestrat unui singur copil trăind continuu în aceeași casă devine o prostie când e propus pentru predarea la clasă într-o instituție menită a școli sute de copii sau într-un sistem național croit pentru milioane […]. Pentru a trage concluzia tuturor acestor definiții și considerații generale, trebuie să spunem că prostiile despre educație au de a face cu orice propunere sau promovare a altceva decât a ceea ce e obiectivul de bază al școlii, care e risipirea ignoranței”.

 

Note:

[1] http://www.tribunainvatamantului.ro/punct-de-vedere-uslip-iasi-educatia-ne-uneste/

[2] Pentru sursa citatelor car urmează, vezi alocuțiunea lui Răzvan Bologa la Primul Simpozion de Arheologie Didactică, Vaslui, 16 noiembrie 2018, minutele 1:20:30-1:38:37, aici: https://www.youtube.com/watch?v=ANT4HcOwUwE .

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Cuvântul Patriarhului României la Conferința internațională dedicată libertății religioase - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit joi un cuvânt la Conferința internațională „Dimensiunea pozitivă a libertății religioase: cum pot guvernele să sprijine organizaţiile religioase”, organizată la Palatul Patriarhiei.


În această zi de mare sărbătoare pentru creștinii ortodocși, Înălțarea Domnului, vă adresăm tuturor salutul: Bine ați venit! în Palatul Patriarhiei, locul desfășurării unui eveniment important din agenda Președinției României la Consiliul Uniunii Europene.

Conferinţa internațională cu tema Dimensiunea pozitivă a libertății religioase: cum pot guvernele să sprijine organizaţiile religioase, care începe acum, este organizată de Secretariatul de Stat pentru Culte, în cooperare cu Patriarhia Română.

Tema libertății religioase şi a cooperării între state şi comunitățile religioase este una de mare actualitate în această perioadă care, deși este numită post-modernă, nu poate ignora una dintre trăsăturile esențiale ale persoanei umane, și anume dimensiunea religioasă sau spirituală.

Biserica privește în primul rând spre Dumnezeu şi spre proprii credincioși, este atentă la împlinirea misiunii ei spirituale de-a aduna persoanele şi popoarele în iubirea Preasfintei Treimi, dar ea este preocupată și de ajutorarea celor aflați în sărăcie, boală, singurătate sau deznădejde.

Biserica își împlinește menirea ei spirituală şi socială indiferent de ideologia politică statală, care adeseori, în ultimele secole, a fost antireligioasă sau anticreștină.

Biserica şi Statul, distincte şi autonome, dar slujind aceiași cetățeni, fiecare în modalitatea proprie, au dovedit de-a lungul timpului că pot coopera pentru binele comun al societății.

După căderea regimului comunist în anul 1989, România ultimelor trei decenii a cunoscut realizări importante în plan social ca urmare a cooperării între Stat şi cultele recunoscute, dar şi a cooperării practice între diferitele comunități religioase.

În anul 2005, în calitate de conducător al delegației Bisericii Ortodoxe Române, alături de reprezentanții celorlalte culte recunoscute din România, la invitația Secretariatului de Stat pentru Culte, am participat direct la elaborarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Acel demers comun încununat de succes a reprezentat un important exercițiu democratic şi de cooperare inter-instituțională, inter-confesională şi inter-religioasă, fără precedent în ţară noastră.

Legea organică privind regimul general al cultelor, la care am făcut referire, a intrat în vigoare în luna ianuarie 2007, imediat după aderarea României la Uniunea Europeană. Această lege a dezvoltat principiile cuprinse în articolul 29 din Constituţia României, respectiv libertatea de credință religioasă şi libertatea cultelor, autonomia cultelor faţă de Stat, dar şi sprijinul pe care Statul îl acordă cultelor, deoarece recunoaște contribuția acestora la viața societății.

Astfel, în România, Statul este neutru faţă de culte, iar cultele sunt autonome, însă acestea cooperează cu Statul pentru binele societăţii în general.

Ansamblul relațiilor dintre Stat şi cultele recunoscute în România se inspiră din diferite modele europene, în special german, iar motivația sprijinului financiar direct sau a facilităților fiscale acordate cultelor constă în aplicarea unor principii, precum: principiul garantării active a dreptului fundamental la libertate de religie; principiul recunoașterii utilității publice a cultelor; principiul cooperării între state şi comunitățile religioase; principiul respectării dreptului de proprietate şi al compensării bunurilor preluate de către Stat (în cazul Bisericii Ortodoxe Române, preluarea s-a realizat în etape succesive, începând cu anul 1863, prin secularizarea sau naționalizarea averilor bisericești).

În ceea ce privește tema acestei conferințe internaționale, respectiv cum pot guvernele să sprijine organizaţiile religioase, considerăm că experiența ultimelor decenii din România este una de parteneriat social, mai precis de cooperare în folosul societății în general.

Numeroase monumente istorice eclesiastice au fost consolidate şi restaurate, biserici noi au fost edificate (deoarece numărul credincioşilor ortodocși s-a dublat în perioada 1948-1989), o importantă structură de asistență socială şi medicală a Bisericii este în prezent funcțională, instituţii de învăţământ teologic şi confesional au fost înființate în întreaga ţară, iar românii din afara granițelor sunt ajutați în eforturile lor de a-şi menține identitatea religioasă, culturală şi lingvistică.

Aceste realizări se datorează şi sprijinului constant al Statului Român, prin Guvernul României – Secretariatul de Stat pentru Culte şi prin alte autorităţi publice centrale şi locale.

Cu recunoștință pentru acest sprijin, dorim să continuăm și să intensificăm această cooperare benefică pentru poporul român.

Sperăm ca această conferință internațională, care reunește conducători şi delegați ai departamentelor specializate în protecția libertății de religie din mai multe state membre ale Uniunii Europene, să fie un prilej de dialog, de promovare și de cooperare mai intensă între Stat şi comunitățile religioase, spre binele societății în general.

† Daniel
Patriarhul României

 



Despre vizita papei și despre manipulare și PR - Preot Tudor Ciocan

 

 



An omagial - Satul românesc (VI)

 

Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor în satul românesc - Ziarul Lumina 

Credință și spiritualitate, istorie și cultură în Mărginimea Sibiului - Ziarul Lumina

Moștenirea creștină a satului și oameni care schimbă lumea - Ziarul Lumina 

Conferință la Patriarhie dedicată artei creștine la sat - Ziarul Lumina 

14 sate din Caraș Severin își deschid inima către tineri - Basilica 

Satul românesc, creator și păstrător de artă creștină populară - Basilica 

Patriarhul îndeamnă la mobilizare pentru salvarea satului românesc - Basilica 

9 iunie, citirea Proclamației de la Islaz - Activenews 

Principalele evenimente din luna iunie 1919 - Ziarul Lumina 

Racovăț, sat mic cu suferințe mari - Ziarul Lumina 

Satul românesc, simpozion la Mehedinți - Basilica

Satul care nu va muri niciodata - Doxologia 

Știința medicală și spiritualitatea creștină caută soluții pentru credință și săcănate în satul românesc - Basilica 

Cuvântul Patriarhului României la Conferința Credință și sănătate în satul românesc - Basilica 

Chipul satului românesc a ajuns în America - Basilica 

Viața bisericească, proiect fotografic al Principesei Sofia - Basilica 

Muzeul Țării Secașelor la Miercurea sibiului - Ziarul Lumina 

O nuntă de demult - Ziarul Lumina

Provița de Sus, satul mitropolitului Pimen Georgescu - Ziarul Lumina 

Anuarul Muzeului etnografic al Moldovei - Ziarul Lumina 

Preotul ca monografist și muzeolog - Ziarul Lumina 

 



Puterea statală și restrângerea exerciţiului unor drepturi - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

 1. Limite, restrângeri şi derogări privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Un autor român sublinia că libertatea are sens numai în condiţiile existenţei limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. “Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exerciţiului ei.”[1]

Consacrarea şi garantarea drepturilor omului prin reglementări interne şi internaţionale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existenţa unor drepturi necondiţionate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Absenţa limitelor şi a condiţiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituţii sau instrumente juridice internaţionale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferenţierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art.4 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului: “exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membrii ai societăţii posibilitatea exercitării acestor drepturi.” De asemenea, doctrina juridică a reţinut că în raporturile dintre  titularii de drepturi “libertatea unuia se opreşte acolo unde începe a celuilalt, deoarece condiţia inerentă persoanei este relaţia ei cu alţii.”[2]

Ordinea şi stabilitatea socială presupun toleranţă şi respect reciproc între subiectele care participă la relaţiile sociale. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viaţa socială: coexistenţa libertăţilor şi protecţia socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.”[3] Dificultatea constă în a găsi soluţiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale şi interesul public şi să garanteze totodată drepturile şi libertăţile fundamentale în situaţiile în care s-ar putea limita sau restrânge exerciţiul acestora.

În relaţia dintre drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor şi libertăţilor în interesul ordinii sociale, sau preemitenţa drepturilor şi libertăţilor, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele şi ordinea socială.[4] Nici una dintre aceste soluţii nu este justificată de imperativele unei autentice democraţii şi cerinţa realizării echilibrului şi armoniei sociale. Reglementările constituţionale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetăţeni şi autorităţile publice, apoi între autorităţile publice şi desigur, cetăţeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecţie individului contra ingerinţelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale.[5] De aceea, limitele impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecţia societăţii, a ordinii sociale, economice şi politice, a ordinii de drept, sau pentru protecţia drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conţinut drepturile însăşi, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situaţii.

Existenţa unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecţia constituţională sau de protecţia prin instrumente juridice internaţionale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autorităţile statale să limiteze discreţionar şi abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituţional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei.

Principiul proporţionalităţii, înţeles ca relaţie adecvată între măsurile prin care se limitează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor omului, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar şi o garanţie a drepturilor consacrate constituţional.[6]

În doctrină, instrumente juridice şi jurisprudenţă, limitele drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost diferenţiate după mai multe criterii. O primă distincţie este aceea dintre limită şi limitarea drepturilor fundamentale.[7] Astfel, limita este un element de conţinut al dreptului şi este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire, limitarea (restrângerea) îngrădeşte exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorităţile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor[8] consideră că sunt limite impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop “protecţia societăţii, a ordinii ei social-economice şi politice, precum şi a ordinii de drept”.[9] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigenţele vieţii sociale, în toate situaţiile pentru protecţia valorilor esenţiale ale statului şi societăţii, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală şi permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi şi libertăţi, fie numai într-un anumit timp sau într-o situaţie determinată, fie numai anumitor subiecte.[10]

            În opinia noastră putem distinge: a) condiţii de exercitare a drepturilor şi libertăţilor care se regăsesc în chiar conţinutul juridic şi definiţia constituţională a acestora; b) restrângeri, derogări, suspendări, pierderea dreptului, care au un caracter de excepţie şi temporar, fiind măsuri dispuse de autorităţile statale în vederea protejării sau realizării unui scop legitim. Ingerinţa statului în exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale se poate realiza în principiu prin restrângerea şi suspendarea exerciţiului unor drepturi sau prin derogări. Aceste modalităţi sunt reglementate în constituţii şi instrumente juridice internaţionale. Evitarea oricărui abuz al autorităţilor statului şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în astfel de situaţii, impune reglementarea constituţională, dar şi în instrumente juridice internaţionale a condiţiilor care justifică aplicarea unor astfel de măsuri.

             Există constituţii care reglementează instituţia restrângerii exerciţiului unor drepturi în anumite situaţii[11], posibilitatea suspendării unor drepturi sau libertăţi[12] sau cazurile în care datorită exercitării abuzive a unui drept se pierde exerciţiul acestuia.[13] Constituţia României impune condiţii privind exercitarea unor drepturi sau libertăţi. Astfel, libertatea de circulaţie se exercită în condiţiile stabilite de lege (art.25, alin.(1)). Persoana fizică poate să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică, sau bunele moravuri (art.26, alin.(2)); dreptul persoanei de a avea acces la informaţii de interes public nu poate fi îngrădit, dar nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (art.31 alin.(3)); dreptul la grevă poate fi exercitat numai în condiţiile legii, care stabileşte limitele acestuia (art.43, alin.(2)); conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (art.44, alin.(1)); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei sau dreptul la propria imagine (art.30, alin.(6)); întrunirile se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme (art.39).

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este reglementată de dispoziţiile art.53 din Constituţie. Acestea sunt dispoziţii de principiu, care se referă la măsurile dispuse de stat prin lege sau ordonanţe de guvern, ce reprezintă ingerinţe în exercitarea unor drepturi garantate constituţional. Pentru a nu aduce atingere substanţei dreptului, aceste măsuri sunt temporare şi de asemenea, pentru a fi constituţionale, trebuie să respecte cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.53. Există însă şi dispoziţii constituţionale care restrâng exerciţiul unor drepturi, restrângerile având un caracter permanent. Restrângerile sunt de regulă specifice conţinutului juridic al dreptului consacrat constituţional. Astfel, exercitarea libertăţii individuale poate fi restrânsă prin percheziţie, reţinere sau arestare (art.23). Inviolabilitatea domiciliului poate fi restrânsă în condiţiile prevăzute de art.27, alin.(2). Dispoziţiile art.36, alin.(2), interzic unor categorii de persoane dreptul de vot. Dispoziţiile art.40, alin.(3), interzic unor categorii profesionale dreptul de a face parte din partide politice.

Există diferenţe între restrângeri, iar pe de altă parte derogări care pot viza exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Restrângerile sunt măsuri considerate necesare într-o societate democratică, aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora. În acest sens, dispoziţiile art.18 din Convenţie, arată că: “restrângerile … nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

Cu toate aspectele particulare, rezultate din Constituţie sau din instrumente juridice internaţionale, pot fi identificate condiţii comune pentru legitimitatea restrângerilor: să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să nu fie discriminatorii, să fie adecvate cel puţin unuia dintre scopurile prevăzute expres de lege precum şi situaţiei care le justifică. Respectarea acestor condiţii trebuie realizată cumulativ. În acest fel drepturile fundamentale sunt garantate şi se înlătură ingerinţa arbitrară a autorităţilor statale în exercitarea lor.

Derogările sunt îngrădiri mai ample ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi  pot fi dispuse de către state în situaţii excepţionale. Restrângerile pot viza, în principiu, orice drept fundamental, spre deosebire de măsurile derogatorii care pot avea ca obiect numai unele drepturi ale omului, garantate de instrumente juridice internaţionale. Din instrumentele juridice internaţionale,în materie rezultă că derogările, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie aplicate numai în situaţii excepţionale; să fie strict adecvate la situaţia de fapt; să fie compatibile cu celelalte obligaţii pe care statele părţi le au potrivit dreptului internaţional public; să nu fie discriminatorii; statele care fac uz de dreptul de derogare să anunţe forurile internaţionale competente.

Există şi drepturi garantate în mod absolut (drepturi absolute) în sensul că nu se admit restrângeri sau derogări. Evident, ne referim la dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii, nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Principiul proporţionalităţii reprezintă o garanţie în toate situaţiile în care exercitarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale este supusă unei condiţii, restrângeri, suspendări sau derogări. Principiul proporţionalităţii, aplicat în această materie are în vedere şi realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate şi garantate constituţional.

 

              2  Delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea  autorităţilor publice

Problema esenţială rămâne aceea enunţată la începutul acestei secţiuni, respectiv de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreţionare a autorităţilor statului şi diferenţierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancţionat. Desigur, există şi problema utilizării acestor criterii în practica instanţelor judecătoreşti sau de contencios constituţional.

În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, “scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunităţii). Căci puterea discreţionară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.”[14] Desigur, “scopul legii” reprezintă o condiţie de legalitate sau, după caz, de constituţionalitate a actelor juridice ale organelor statului şi de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară de excesul de putere.

Aşa cum rezultă din  jurisprudenţa unor instanţe internaţionale şi interne, în raport cu tema noastră de cercetare, scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreţionară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către C.E.D.O.), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situaţia în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar şi în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii şi nu sunt necesare în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit. Adecvarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la scopurile legitime urmărite reprezintă un aspect particular al principiului proporţionalităţii. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreţionare sunt stabilite de: “regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii” (s.n.).[15] Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

            Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,[16] sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice [17]. Constituţia României reglementează expres acest principiu în art.53 , dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică. În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.[18]

 Principiul proporţionalităţii este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreţionare, a autorităţilor publice şi reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicţional al actelor administrative discreţionare.[19] Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal sau în dreptul civil .Principiul  proporţionalităţii este regăsit şi în Dreptul Uniunii Europene  în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină  legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional[20]. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”[21].Prin urmare, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale[22].

Proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, ci reprezintă un principiu al dreptului, inclusiv al dreptului constituţional, iar instanţele judecătoreşti de drept comun, de contencios administrativ sau Curtea Constituţională îl pot invoca pentru a sancţiona excesul de putere. Instanţa noastră constituţională poate invoca explicit criteriul proporţionalităţii, numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie, Prin urmare, nu există posibilitatea sancţionării excesului de putere a legislativului, folosind criteriul proporţionalităţii, şi în alte situaţii, în special în cazurile în care, prin măsurile dispuse legiuitorul depăşeşte ceea ce este necesar atingerii unui scop legitim.

Referitor la jurisprudenţa în materie a unor instanţe din alte state este semnificativ de amintit, Consiliul de Stat francez care  a stabilit încă din anul 1950 că recursul pentru exces de putere trebuie să fie considerat ca fiind recursul deschis chiar şi în lipsa unui text legal, prin invocarea principiilor generale de drept, inclusiv a principiului proporţionalităţii.[23]Pornind de la constatarea că proporţionalitatea este un principiu general al dreptului, instanţele judecătoreşti îl pot invoca, chiar dacă nu este consacrat explicit într-un text legal, pentru că, “încălcarea principiului proporţionalităţii nu este altceva decât depăşirea libertăţii de acţiune lăsată la dispoziţia autorităţii şi în ultimă instanţă, exces de putere."[24]

În literatura de specialitatea au fost identificate trei nivele de control jurisdicţional al actelor administrative: “a) controlul minim al regulilor de procedură (formă); b) controlul normal al aprecierii juridice a faptelor ; c) controlul maximal, când judecătorul se pronunţă asupra necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor administrative.”[25] Controlul maximal, de care face vorbire autorul citat, reprezintă corelaţia dintre legalitate şi oportunitate, altfel spus, dintre exigenţele principiul legalităţii şi a dreptului de apreciere al autorităţilor publice, proporţionalitatea neputând fi considerată ca un criteriu de supra legalitate, ci ca un principiu de drept a cărui principală finalitate o constituie delimitarea dintre puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor publice.

Principiul proporţionalităţii poate fi identificat implicit în mai multe dispoziţii din Constituţia României. Ne întrebăm dacă instanţa noastră de control constituţional ar putea invoca proporţionalitatea, în situaţiile în care acest principiu rezultă implicit din dispoziţiile constituţionale, ca principiu general al dreptului. Considerăm că răspunsul este afirmativ, deşi încercările în acest domeniu sunt încă timide, probabil şi datorită inexistenţei unei teorii moderne a principiului proporţionalităţii în drept, dar trebuie să remarcăm că există deja situaţii în care Curtea Constituţională a utilizat un “raţionament de proporţionalitate” ca instrument de interpretare a corelaţiei dintre dispoziţiile legale contestate iar pe de altă parte dispoziţiile constituţionale, şi în situaţiile în care proporţionalitatea, ca principiu nu este exprimată expres de textele constituţionale. Edificator în acest sens sunt două aspecte: invocarea în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a jurisprudenţei C.E.D.O., care, în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, analizează şi condiţia de proporţionalitate şi al doilea aspect, utilizarea acestui principiu în situaţiile în care se pune problema respectării principiului egalităţii.

Paradoxal, utilizarea criteriului proporţionalităţii ar putea reprezenta un exces de putere, în lipsa unor elemente procedurale de determinare. Principalul pericol îl reprezintă în acest caz dimensiunea concretă a principiului. Totuşi, utilizând criteriile procedurale cu semnificaţia rezultată din jurisprudenţa instanţelor internaţionale, judecătorul român, inclusiv cel constituţional, poate să confere o dimensiune obiectivă proporţionalităţii şi să ofere o motivare rezonabilă atunci când utilizează acest principiu. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, există puţine decizii care analizează proporţionalitatea ca principiu, chiar şi atunci când se invocă dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie.

Actuala legea a contenciosului administrativ, care prevede expres sancţionarea excesului de putere, va permite fără îndoială instanţelor judecătoreşti specializate în materie să aplice principiul proporţionalităţii şi să contribuie astfel la înţelegerea şi explicarea lui.

De remarcat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deşi nu este analizat conceptul de exces de putere, există situaţii în care principiul proporţionalităţii este aplicat (sau un raţionament de proporţionalitate), tocmai pentru a se constata dacă dispoziţiile cuprinse în legi sau în ordonanţe ale Guvernului, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi, sunt adecvate scopului legitim şi situaţiei de fapt. Declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii normative pe considerentul nerespectării principiului proporţionalităţii, aplicat în această materie, semnifică în esenţă sancţionarea excesului de putere, manifestat în activitatea Parlamentului sau a Guvernului. Tot exces de putere, sancţionat de Curtea Constituţională, folosind criteriul proporţionalităţii, sunt şi situaţiile în care principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat, dacă prin lege sau printr-o ordonanţă de guvern se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o justificare rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

            Două sunt finalităţile mai importante ale principiului constituţional al proporţionalităţii: controlul şi limitarea puterii discreţionare a autorităţilor publice şi respectiv garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care exercitarea lor ar putea fi condiţionată sau restrânsă. Proporţionalitatea este un principiu constituţional, dar în multe cazuri nu există o consacrare normativă explicită, ci principiul este dedus prin diferite metode de interpretare din textele normative. Această situaţie creează unele dificultăţi în aplicarea principiului proporţionalităţii.

Mai trebuie subliniată şi importanţa acestui principiu ca şi criteriu de legitimitate a exercitării puterii statale, în limitele marjei de apreciere, conform competenţelor constituţionale şi legale.

            În raport cu aceste considerente propunem, în perspectiva unei noi revizuiri a Constituţiei României, ca la art.1 ce are denumirea marginală “Statul român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: “Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”.

În acest fel s-ar răspunde mai multor cerinţe:

  1. proporţionalitatea este consacrată expres ca principiu general constituţional şi nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispoziţiile art.53 din Constituţie;
  2. această nouă prevedere constituţională corespunde unor reglementări similare cuprinse în “Tratatul instituind Comunitatea Europeană” sau în proiectul de Tratat de instituire a unei constituţii pentru Europa, ceea ce este important în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană;
  3. această nouă reglementare s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională, pentru toate autorităţile statului de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege şi să nu reprezinte un exces de putere;
  4. se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona, pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului şi Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii;
  5. se poate realiza mai bine corelaţia dintre principiul proporţionalităţii şi principiul egalităţii.

 

3.  Aspecte de jurisprudenţă  privind aplicarea art. 53 din Constituţie 

Referitor la dispoziţiile constituţionale româneşti privind restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în literatura de specialitate s-a făcut distincţia între împrejurări comune de restrângere a exerciţiului unor drepturi care formează obiectul de reglementare a dispoziţiilor art.53 din Constituţie, iar pe de altă parte împrejurări speciale, proprii unor drepturi şi libertăţi. Împrejurările comune de restrângere au un caracter temporal, sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările speciale au un caracter permanent[26]. Autorul citat subliniază că aceste împrejurări trebuie să fie consacrate expres “neputând să fie produsul convenţionalismului”[27]

Deşi aceste împrejurări sunt comune, ele pot justifica restrângerea ţinând seama de natura dreptului sau libertăţii. Astfel, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă sau a dreptului de a nu fi supus torturii.

Constituţia României foloseşte un procedeu simplu şi eficient pentru reglementarea  restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (împrejurări comune), prin dispoziţiile unui singur articol. Dispoziţiile art.53 permit restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar numai condiţionat.[28] Problematica interpretării şi aplicării dispoziţiilor art.53 prezintă o complexitate deosebită deoarece restrângerile pot viza exerciţiul oricărui drept sau libertate fundamentală consacrate şi garantate de Constituţie, cu excepţia celor considerate ca fiind absolute. Complexitatea este datorată şi diversităţii situaţiilor concrete  care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi.

Regulile instituite de dispoziţiilor art.53 au valoarea unui principiu constituţional, deoarece sunt aplicabile tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.În redactarea anterioară revizuirii Constituţiei, dispoziţiilor art.49 arătau că restrângerile se pot înfăptui numai prin lege, dacă se impune, în considerarea următoarelor scopuri: “apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În acelaşi timp, restrângerea trebuia să nu afecteze existenţa dreptului sau a libertăţii şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

În cazul unei analize comparative între dispoziţiile constituţionale româneşti şi cele cuprinse în unele instrumente juridice internaţionale, care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, pot fi constatate unele diferenţe. Pentru studiul nostru prezintă interes faptul că dispoziţiilor art.53 alin.(2) din Constituţie consacră expres proporţionalitatea ca o condiţie ce trebuie respectată în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaţionale această condiţie rezultă implicit din conţinutul reglementărilor şi este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudenţa instanţelor internaţionale.

Pentru a identifica particularităţile principiului proporţionalităţi, aplicat în această materie, este util să subliniem unele aspecte doctrinare şi de jurisprudenţă privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.53 din Constituţie.

Doctrina a reţinut faptul că, în situaţia în care legiuitorul restrânge exerciţiul unor drepturi, fără a indica expres temeiul constituţional, aceasta “nu înlătură obligativitatea verificării în cadrul procedurii de control al legitimităţii constituţionale a legii, dacă măsura astfel instituită constituie o limitare a unui drept.”[29] Din considerentele Deciziei nr.4/1992 a Curţii Constituţionale rezultă că în ipoteza în care prevederea legală spusă controlului constituie o limitare a unui dreptul constituţional, ea este legitimă numai în cazurile în care se încadrează în situaţiile limitative expres prevăzute de art.53 din Constituţie.[30]

Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art.53 au în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituţie, nu şi alte drepturi.[31] Instanţa noastră constituţională, interpretând dispoziţiilor art.53 prin raportare la dispoziţiile art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a făcut distincţia între pierderea şi restrângerea unui drept. Ultima situaţie este avută în vedere de dispoziţiile art.53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are incidenţă în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertăţii.”[32]

Totodată, instanţa noastră constituţională a decis că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acţionează cauzele ce au determinat-o şi care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituţie.[33]

În situaţia în care restrângerea exerciţiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetăţenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat.[34] Restrângerile aduse exerciţiului dreptului nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Astfel, Curtea Constituţională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privinţa obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale şi economice generale.[35]

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale deosebeşte restrângerea exerciţiului unor drepturi faţă de împrejurările în care legiuitorul condiţionează exercitarea unui drept. În acest sens s-a decis că cerinţele de vechime stabilite de art.19 din Legea nr.51/1995[36] privind profesia de avocat, urmăresc să asigure exercitarea dreptului la apărare în condiţii de competenţă, responsabilitate profesională şi experienţă practică, raportate la gradul ierarhic al instanţelor şi la complexitatea cauzelor, astfel că este firesc ca ele să implice anumite condiţionări, care nu pot fi privite ca o îngrădire a dreptului la muncă ci ca măsuri de protejare atât a intereselor justiţiabilului cât şi ale avocatului.[37]De asemenea, exceptarea prin lege a unor categorii de cetăţeni de la beneficiul unor drepturi acordate altora, care se află într-o situaţie diferită, nu reprezintă o restrângere a exerciţiului acestor drepturi. În consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.53 din Constituţie.[38]

Proporţionalitatea este o condiţie de constituţionalitate a măsurilor dispuse prin lege sau prin ordonanţe, prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, condiţie prevăzută expres de dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie. Analiza particularităţilor acestui principiu trebuie realizată sistematic, în contextul prevederilor art.53. Consacrarea expresă a unui aspect particular al principiului proporţionalităţii, de dispoziţiile art.53, alin.(2), transformă proporţionalitatea dintr-o regulă de morală sau de oportunitate într-o condiţie de constituţionalitate a legii, iar instanţa constituţională are competenţa de a verifica respectarea acestui principiu.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerinţă a statului în exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităţilor statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanţii asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituţională urmărită, aceea de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în situaţiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporţionalităţii este o astfel de garanţie constituţională care permite sancţionarea de către instanţa constituţională a ingerinţelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturiPrin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forţă juridică legii, dar şi legitime, (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporţionale cu situaţia care le determină şi să nu afecteze substanţa dreptului. Proporţionalitatea şi necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât şi pentru judecător, a legitimităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

În doctrină s-a subliniat că de fiecare dată când legiuitorul aduce o limitare în exerciţiul unui drept sau a unei libertăţi, trebuie să precizeze expres, în cuprinsul dispoziţiei respective, temeiul constituţional al art.53.[39] Această menţiune vizează implicit respectarea principiului proporţionalităţii şi corespunde principiului supremaţiei Constituţiei: “Legea este un act de aplicare, în sensul că voinţa legiuitorului îşi află în mod necesar limitele în supremaţia Constituţiei, ca lege fundamentală a statului şi societăţii.”[40] În astfel de cazuri, aprecierea realizată de către legiuitor sau judecătorul constituţional, are la bază un raţionament de proporţionalitate. Restrângerea exerciţiului unor drepturi se justifică prin existenţa unor interese diverse şi în unele situaţii chiar contradictorii. Pe de o parte, interesul subiectiv al titularilor drepturilor fundamentale, iar pe de altă parte interesul public sau necesitatea de a garanta drepturile fundamentale aparţinând altor persoane. În aceste condiţii, unul dintre interese îşi fundamentează legitimitatea constituţională pe o prevedere şi celălalt pe o altă dispoziţie constituţională. Raţionamentul de proporţionalitate presupune compararea intereselor, în aşa fel încât limitarea exerciţiului unui drept sau libertăţi fundamentale să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru satisfacerea unui interes public sau apărarea drepturilor altor persoane.

Principiul proporţionalităţii, aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi, este concret determinat de semnificaţia elementelor care sunt comparate, în funcţie de care se poate stabili dacă măsura respectivă este adecvată sau nu situaţiei şi scopului urmărit. Proporţionalitatea măsurilor restrictive se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărui semnificaţie este dată după caz, de doctrină, lege sau jurisprudenţă. Măsura restrictivă nu respectă condiţia de proporţionalitate, dacă scopul pentru care a fost dispusă este generic, şi nu se indică un anumit drept sau libertate fundamentală ca scop legitim.[41]

Scopurile care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi şi în raport de care se apreciază respectarea principiului proporţionalităţii sunt expres şi limitativ prevăzute de art.53, alin.(1) din Constituţie. Semnificaţia acestora este importantă pentru a determina proporţionalitatea măsurilor restrictive. Astfel, prin “securitate naţională”, expresie introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei şi care înlocuieşte termenul de “siguranţa naţională”, se înţelege: “starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică existentă şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice, statornicite prin Constituţie.”[42]“Ordinea publică” este ansamblul regulilor care asigură siguranţa societăţii, bunăstarea publică, armonia socială, respectul faţă de lege şi faţă de deciziile legitime ale autorităţilor publice.“Sănătatea publică” desemnează protecţia sanitară a întregii populaţii sau a unei părţi din aceasta.“Morala publică” constituie ansamblul perceptelor de conduită, dependente de conştiinţa individului şi de valorile colectivităţii din care el face parte. Garantarea respectării “drepturilor şi libertăţilor” cetăţenilor este o cerinţă impusă de faptul că persoana aparţine unei colectivităţi sociale, aspect ce implică faptul că drepturile şi libertăţile celorlalţi necesită aceeaşi protecţie ca şi drepturile şi libertăţile proprii.“Instrucţia penală” este o componentă a ordinii de drept şi semnifică succesiunea actelor şi faptelor care formează procesul penal în toate fazele şi etapele acestuia.[43]

             În funcţie de scopul legitim urmărit se determină “marja de apreciere “ pe care autorităţile publice o au pentru a impune limitări exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie. Limitele dreptului de apreciere al autorităţilor statale competente şi totodată respectarea principiului proporţionalităţii, se stabilesc în jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O.. Astfel, proporţionalitatea ingerinţelor autorităţilor statale este analizată de instanţa internaţională în raport cu cerinţele unei societăţi democratice, concept regăsit şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

 Instanţa noastră constituţională a invocat şi alte aspecte din jurisprudenţa C.E.D.O.: măsurile restrictive sunt proporţionale cu scopul legitim urmărit dacă sistemul legislativ şi instituţional naţional, are garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.[44] Există deosebire între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecăţile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor.[45] Prin urmare, respectarea condiţiei de proporţionalitate a măsurilor restrictive aplicate libertăţii de exprimare este apreciată diferit în funcţie de natura afirmaţiilor. Proporţionalitatea poate fi apreciată ca o adecvare strictă a măsurii restrictive la scopul propus, sau poate să existe o marjă mai mare de apreciere a autorităţilor atunci când scopul legitim urmărit este morala publică, de exemplu.[46] Acestea sunt numai câteva aspecte ale jurisprudenţei C.E.D.O., invocate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, în cazul în care sunt analizate măsurile restrictive dispuse de Parlament sau Guvern, privind exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a contribuit a identificarea particularităţilor principiului proporţionalităţii, aplicat în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv în situaţiile în care autorităţile statale competente dispun măsuri restrictive care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.53.

În această materie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevă caracteristici definitorii ale principiului constituţional al proporţionalităţii, care presupune necesara adecvare a garanţiilor constituţionale conferite drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la finalitatea urmărită, respectiv protecţia exercitării drepturilor în situaţiile concrete în care ar putea fi îngrădite. Aplicarea principiului proporţionalităţii are o dublă importanţă: garanţiile statale privind drepturile omului devin efective în situaţii concrete; este înlăturată ingerinţa arbitrară a autorităţilor publice în exercitarea acestor drepturi sau aplicarea unor măsuri de restrângere a exerciţiului lor, măsuri care reprezintă exces de putere.

Proporţionalitatea reprezintă o garanţie pentru exercitarea dreptului fundamental, supus unei limite sau condiţii. Existenţa unor limite sau condiţii pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de ideea de protecţie constituţională a unor importante valori umane sau statale. În sensul celor de mai sus Curtea Constituţională a României a reţinut: “Legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa au respins şi resping constant existenţa unor drepturi şi libertăţi absolute.”[47] Având în vedere această premisă, instanţa identifică dispoziţiile constituţionale româneşti care stabilesc limite, condiţii sau restricţii pentru exercitarea unor drepturi.[48]

Deşi nu se referă în mod expres la principiul proporţionalităţii, Decizia nr.13/1999 este importantă pentru că relevă unele particularităţi ale acestui principiu aplicat în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Necesitatea unui just echilibru exprimă principiul general al proporţionalităţii. Totodată, condiţiile, limitările sau restrângerile aplicate unor drepturi fundamentale trebuie să fie adecvate finalităţii urmărite de legiuitorul constituant, aceea de protecţie a dreptului fundamental în situaţiile în care acesta poate fi condiţionat sau limitat.

Prin mai multe decizii, Curtea Constituţională a stabilit că are competenţa de a verifica respectarea condiţiei de proporţionalitate în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi. Instanţa constituţională îşi asumă această competenţă numai dacă proporţionalitatea este condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului. “Incontestabil, că verificarea proporţionalităţii intră în competenţa de control a Curţii, cât timp proporţionalitatea restrângerii cu situaţia care a determinat-o constituie o condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului”.[49]

Această constatare a Curţii Constituţionale este importantă pentru mai multe aspecte: proporţionalitatea este considerată ca o condiţie de constituţionalitate pe care legea, care a instituit restrângerea dreptului, trebuie să o respecte. În acest fel principiul proporţionalităţii nu este numai o simplă stare de fapt, apropiată de oportunitate, ci este o condiţie de drept care intră în competenţa de control a Curţii. De asemenea, Curtea realizează o distincţie între principiul general al proporţionalităţii,  proporţionalitatea aplicată în alte ramuri de drept şi principiul constituţional al proporţionalităţii aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi. Competenţa instanţei constituţionale se referă numai la principiul constituţional al proporţionalităţii, consacrat de dispoziţiile art.53 alin.(2). Remarcăm şi interpretarea instanţei noastre constituţionale privind conţinutul principiului proporţionalităţii aplicat în această materie: adecvarea restrângerii cu situaţia care a determinat-o.

Curtea Constituţională a subliniat că proporţionalitatea trebuie analizată şi înţeleasă şi în funcţie de scopul legitim urmărit pentru care se aplică măsura de restrângere. Acest scop trebuie să fie unul dintre cele prevăzute limitativ de art.53, alin.(1). Mai mult decât atât, pentru ca legea prin care se dispune restrângerea exerciţiului unui drept să respecte principiul proporţionalităţii, referirea la scopul legitim nu trebuie sa fie generică, ci este necesar ca acesta să fie determinat. Analizând restrângerea dreptului la liberă circulaţie, prin Ordonanţa Guvernului nr.50/1994, Curtea Constituţională a reţinut că restrângerea unui drept constituţional este posibilă, potrivit dispoziţiilor art.53 din Constituţie “numai în considerarea unui anume drept, ca o măsură ce se impune, întrucât fără această restrângere, dreptul respectiv ar fi grav afectat şi, potrivit principiului proporţionalităţii, numai în limitele necesare, pentru ca acel drept să nu fie cel puţin în parte compromis… ori, în lipsa precizării dreptului în folosul căruia are loc restrângerea, din simpla referire la dreptul de protecţie socială (art.1 din Ordonanţă) sau la drepturile de existenţă socială (art.7 din Ordonanţă), nu rezultă nici că această restrângere se impune – cum prevede art.53 din Constituţie – şi nici că ea este proporţională cu situaţia care a determinat-o – cum prevede aliniatul 2 al aceluiaşi articol”[50]

Raţionamentul de proporţionalitate, care în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi presupune adecvarea măsurii restrictive la situaţia de fapt, dar şi la scopul legitim urmărit, este utilizat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Analizând respectarea principiului proporţionalităţii în cazul unor excepţii de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.148, alin.1, lit.h din Codul de procedură penală, instanţa noastră constituţională a constatat că principiul proporţionalităţii este respectat, având în vedere atât dispoziţiile art.18 din Convenţie, cât şi dispoziţiile art.53, alin.(2) din Constituţie. S-a constatat că măsura arestării preventive este necesară pentru desfăşurarea instrucţiei penale şi proporţională cu situaţia care a determinat-o.[51]

În jurisprudenţa instanţei constituţionale, raţionamentul de proporţionalitate este relevat şi sub forma analizei echilibrului just care trebuie să existe între două drepturi protejate constituţional, echilibru care determină totodată limitele exercitării acestora[52].

Curtea Constituţională a subliniat că respectarea principiului proporţionalităţii, în condiţiile art.53, alin.(2) din Constituţie, are ca obiect numai drepturile şi libertăţile fundamentale.[53] În acest sens, instanţa constituţională a arătat că raportul dintre fapta penală săvârşită şi pedeapsa aplicată, care trebuie să fie unul just, excede sferei de reglementare a art.53, alin.(2) din Constituţie. “Este incontestabil că verificarea proporţionalităţii aparţine competenţei de control a Curţii, atâta timp cât restrângerea are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale”.[54]

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale contribuie la înţelegerea şi explicarea principiului proporţionalităţii în situaţiile în care a constatat interferenţa acestuia cu principiul egalităţii.De remarcat că jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale, în materia interpretării şi aplicării principiului egalităţii, a evoluat, pornind de la a admite că situaţiile diferite trebuie să fie tratate diferit, până la a recunoaşte noi drepturi constituţionale, respectiv “dreptul la diferenţă”

Uniformitatea a fost respinsă în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii. Situaţiilor, care prin natura lor sunt diferite, trebuie să li se aplice un tratament diferenţiat. Principiul proporţionalităţii semnifică, în acest caz, necesara adecvare a reglementării juridice la situaţia obiectivă considerată. De asemenea, proporţionalitatea impune existenţa unei motivări “obiective şi rezonabile” pentru un tratament juridic diferenţiat aplicat unor situaţii identice.Aceste reguli sunt formulate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale: “Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a judecătorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.”[55]

Aplicând raţionamentul de proporţionalitate, Curtea Constituţională a ajuns la recunoaşterea unui drept fundamental: “Dreptul la diferenţă”. “În general, se apreciază că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă,  iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unui discriminări.[56]

Aspectele de jurisprudenţă analizate mai sus duc la concluzia că înţelegerea şi aplicarea principiului proporţionalităţii de către Curtea Constituţională este în concordanţă cu semnificaţiile conferite acestui principiu, aplicat în materia garantării drepturilor omului de către C.E.D.O..

Totuşi,jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale nu este generoasă şi nici edificatoare în aplicarea şi interpretarea principiului proporţionalităţii în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce demonstrează că proporţionalitatea, ca principiu al dreptului în general şi al dreptului constituţional în special, nu suscită încă un obiect major de preocupare al jurisprudenţei.

De cele mai multe ori, Curtea Constituţională se referă la criteriul proporţionalităţii în mod generic, invocând dispoziţiile art.53 din Constituţie. Există relativ puţine decizii ale instanţei noastre constituţionale care să cuprindă elemente de analiză a proporţionalităţii. Este adevărat că interpretarea şi înţelegerea principiului proporţionalităţii, considerat a fi una dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care este posibilă limitarea sau restrângerea exerciţiului lor, prezintă serioase dificultăţi, dat fiind diversitatea situaţiilor concrete, marja de apreciere recunoscută legiuitorului, natura dreptului protejat şi nu în ultimul rând raţionamentul interpretativ al instanţei constituţionale, care, trebuie să se menţină la un nivel ridicat de abstractizare, stabilind constituţionalitatea unei norme prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Constituţie.

 

4 Concluzii

Jurisprudenţa instanţei noastre constituţionale nu este generoasă şi nici edificatoare în aplicarea şi interpretarea principiului proporţionalităţii în materia garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce demonstrează că proporţionalitatea, ca principiu al dreptului în general şi al dreptului constituţional în special, nu suscită încă un obiect major de preocupare al jurisprudenţei.

De cele mai multe ori, Curtea Constituţională se referă la criteriul proporţionalităţii în mod generic, invocând dispoziţiile art.53 din Constituţie. Există relativ puţine decizii ale instanţei noastre constituţionale care să cuprindă elemente de analiză a proporţionalităţii. Este adevărat că interpretarea şi înţelegerea principiului proporţionalităţii, considerat a fi una dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale în situaţiile în care este posibilă limitarea sau restrângerea exerciţiului lor, prezintă serioase dificultăţi, dat fiind diversitatea situaţiilor concrete, marja de apreciere recunoscută legiuitorului, natura dreptului protejat şi nu în ultimul rând raţionamentul interpretativ al instanţei constituţionale, care, trebuie să se menţină la un nivel ridicat de abstractizare, stabilind constituţionalitatea unei norme prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Constituţie.

Proporţionalitatea are şi o dimensiune morală prin ideile de echitate, armonie, justiţie, pe care le implică, dar nu poate fi considerată ca un principiu supranormativ la care judecător constituţional să se raporteze ignorând normele înscrise în Constituţie. Ca principiu al dreptului, proporţionalitatea trebuie înţeleasă şi aplicată în limitele cadrului normativ, aşa cum o face şi instanţa noastră constituţională.

Proporţionalitatea este nu numai un principiu al dreptului constituţional ci şi un principiul general de drept. Prin urmare este evident că normele constituţionale care consacră şi garantează drepturi şi libertăţi fundamentale trebuie să implice principiile generale ale dreptului. Principiul proporţionalităţii, aplicat la materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, exprimă raportul adecvat între măsurile restrictive dispuse de autorităţile competente, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, dar şi echilibrul între două drepturi protejate de normele constituţionale sau categorii de interese contrare.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în unele decizii, se referă la principiul proporţionalităţii nu numai în sensul prevăzut explicit de art.53 din Constituţie, dar şi ca principiul general al dreptului, fapt ce presupune compararea unor situaţii diferite, analiza garanţiilor oferite de legiuitor şi a echilibrului existent între două drepturi sau interese divergente, egal protejate constituţional.

În materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principiul proporţionalităţii este invocat explicit sau implicit de Curtea Constituţională în următoarele forme:

  1. necesara adecvare a garanţiilor constituţionale şi legale conferite drepturilor şi libertăţilor fundamentale, la finalitatea urmărită, respectiv protecţia exercitării drepturilor în situaţiile concrete în care ar putea fi îngrădită;
  2. raport adecvat între măsurile restrictive dispuse prin lege, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, conform dispoziţiilor art.53 din Constituţie;
  3. “raţionamentul de proporţionalitate”, ca mijloc de interpretare utilizat de instanţa constituţională pentru a stabili existenţa unui raport just, echitabil, între categorii de drepturi şi interese protejate constituţional.

În unele situaţii, proporţionalitatea este invocată în jurisprudenţa instanţei constituţionale prin termeni care exprimă conţinutul acestui principiu: raport just, echitabil, rezonabilitate, echilibru sau justiţie socială.

NOTE


[1] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 11.
[2] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat,Arad,1998 vol.I, p. 269-270.
[3] Jean Rivero, Les Libertés publiques , P.U.F., (Ed.1973), p. 106.
[4] Ion Deleanu, op.cit. vol.I, p..205.
[5] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex,Bucureşti,1999, p. 16-17.
[6] Pentru dezvoltări  a se vedea : Andreescu Marius,Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional,Editura CH.Beck,Bucureşti ,2007 şi Andreescu Marius ,Andra Puran , Drept constituţional . Teoria generală  şi instituţii constituţionale , Editura CH. Beck ,Bucureşti ,2016 ,pp 132-137
[7] Doina Micu, Garantarea drepturilor omului,Editura All Beck,Bucureşti,1998,. p. 141.
[8] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, p.205.
[9] Ibidem, pg. 205.
[10] Ibidem, pg. 205. A se vedea şi Jean Rivero, op.cit., p. 171-175.
[11] Amintim în acest sens dispoziţiile art.18 din Constituţia Portugaliei; art.19, alin.1 şi 2 din Constituţia Germaniei şi dispoziţiile art.53 din Constituţia României.
[12] Art.55 din Constituţia Spaniei.
[13] Art.18 din Constituţia Germaniei.
[14] Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, op.cit., p. 165.
[15] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Editura ALL Beck,Bucureşti ,2005 . vol.I, p. 296.
[16] Amintim în acest sens, art.29, alin.2 şi 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.4 şi 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; art.5, alin.1, art.12,alin.3, art.18, art.19 alin.3 şi art.12 alin.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art.4 din Convenţia – Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; art.G Partea a-V-a din Carta Socială Europeană- revizuită; art.8, 9,10,11 şi 18 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
[17] De exemplu, art.20,pct.4; art.31 şi art.55 din Constituţia Spaniei; art.11,13.14,18,19 şi 20 din Constituţia Germaniei sau dispoziţiile art.13,14,15,44 şi 53 din Constituţia Italiei.
[18] Pentru dezvoltare a se vedea Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 .
[19] A se vedea în acest sens, Iulian Teodoroiu, Simona Maya Teodoroiu, Legalitatea oportunităţii şi principiul constituţional al proporţionalităţii în: Dreptul nr.7/1996, pp.39-42.
[20] Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994, Decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999; Decizia nr.161/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999
[21] Decizia nr.71/1996, publicată în M.Of. nr.13/1996
[22] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în Dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Marius Andreescu ,Andra Puran , Drept  constituţional . Teoria Generală şi instituţii constituţionale , Ed. Ch. Beck , Bucureşti , 2016 ,pp 123-130
[23] Pentru dezvoltări a se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 244 şi următoarele.
[24] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ , Editura C.H. Beck ,Bucureşti ,2014,Vol I , p.50.
[25] Antonie Iorgovan, op.cit. vol.I, p. 296.
[26] Ion Deleanu, op. cit, vol. II, p.123. Jurisprudenţa consacră şi ea această deosebire. A se vedea Decizia nr.13/ 1999 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.178/1999.
[27] Ion Deleanu, op.cit., vol.II, p.123.
[28] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,Editura All Beck,Bucureşti,2003, vol.I, pp.174-176.; Marius Andreescu .Andra Puran ,op cit pp.,254 -268
[29] Ioan Muraru, Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, în Studii constituţionale ,Editura Actami,Bucureşti,1995, . pp. 199.; Marius Andreescu , Andra Puran , op.cit .pp 260-264
[30] Decizia nr.4/1992, publicată în M.Of. nr.192/1992.
[31] Decizia nr.19/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.308
[32] Decizia nr.239/2001, publicată în M.Of. nr.838/2001.
[33] Decizia nr.83/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.582.
[34] Decizia nr.139/1994, publicată C.D.H., 1994, p.84.
[35] Decizia nr.19/1993, publicată în C.D.H., 1992-1993; decizia nr.147/1997, publicată în C.D.H., 1998.
[36] Republicată în M.Of. nr.113/2001.
[37] Decizia nr.256/1997, publicată în M.Of. nr.134/1998.
[38] Decizia nr.115/1999, publicată în M.Of. nr.522/1999.
[39] Ioan Muraru ,Elena Simina Tănăsescu  op.cit., pp.200-201.
[40] Ibidem, pp.201.
[41] A se vedea Decizia nr.139/1994 publicată în M.Of. nr.353/1994, Decizia nr.75/1994, publicată în M.Of. nr.190/1994 şi decizia nr.21/2000, publicată în M.Of. nr.159/2000.
[42] Dispoziţiile art.1 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în M.Of. nr.163/1991.
[43] Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, op.cit., vol.II, pp.121-122.
[44] A se vedea Cauza Leander versus Suedia. ,1999
[45] Cauza Lingens versus Austria, 2002
[46] Cauza Wingrove versus Regatul Unit, 2001.
[47] Decizia nr.13/1999, M.Of. nr.178/1999.
[48] Decizia nr.13/1999 anterior citată.
[49] Considerentul nr.3 din Decizia nr.71/ 1996, publicată în M.Of. nr.131/1996.
[50] Considerentul nr.16 din Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994. A se vedea şi Decizia nr.75/1994, publicată în M.Of. nr.190/1994; Decizia nr 21/2000, publicată în M.Of. nr.159/2000.
[51] Decizia nr.26/2000, publicată în M.Of. nr.232/2000.
[52] Decizia nr.57/1998, publicată în M.Of. nr.167/1998. În acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr.110/1995, publicată în M.Of. nr.74/1996.
[53] Decizia nr.24/1997, publicată în C.D.H./1998, pg.99-101; Decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999.
[54] Decizia nr.25/1999, publicată în M.Of. nr.3/1999. A se vedea şi Decizia nr.13/1999 anterior citată, prin care Curtea Constituţională a constatat că în speţă, nu se aplică principiul proporţionalităţii, prevăzut de art.53 din Constituţie, deoarece dreptul la greva foamei nu este un drept fundamental protejat de normele constituţionale.
[55] Considerentul nr.5 din Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1994, publicată în M.Of. nr.69/1994. În acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr.85/27 iulie 1994, publicată în C.D.H./1994, pp. 68-74.
[56] Decizia nr.1071995, publicată în M.Of. nr.85/1995. A se vedea şi Decizia nr.6/1996, publicată în M.Of. nr.23/1996; Decizia nr.198/2000, publicată în M.Of. nr.702/2000; Decizia nr.54/2000, publicată în M.Of. nr.310/2000; Decizia nr.263/2001, publicată în M.Of. nr.762/2001;
 

 



Unele consideraţii privind vechiul drept românesc - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I. Scurtă pledoarie pentru actualitatea şi importanţa istoriei dreptului românesc.

În evoluţia contemporană a ştiinţelor se constată şi o tendinţă spre istorism şi istoricitate. Mai toate ştiinţele într-o formă sau alta şi-au conceput propria lor istorie. Există o istorie a filosofiei, a logicii, a artelor, a fizicii ş.a.m.d. Această realitate ştiinţifică denotă faptul că istoria nu poate fi redusă numai la desfăşurarea evenimentelor cu caracter social şi politic în funcţie de criteriul temporar. Istoria ca ştiinţă are evident o dimensiune complexă reliefată şi prin diferitele ramuri ale sale, prin tendinţa firească a disciplinelor ştiinţifice de a-şi legitima existenţa pe însăşi evoluţia lor. Acest fapt exprimă legătura dialectică dintre continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea cunoaşterii umane, în general în evoluţia spiritului omenesc.

            Istoria diferitelor discipline ştiinţifice reprezintă astfel nu numai un fapt de cunoaştere, dar şi o necesitate ontologică pentru a concepe formele concrete de cunoaştere în dialectica lor, altfel spus, prezentul cercetării ştiinţifice, şi realitatea ontologică a creaţiei umane se întemeiază pe trecutul acestora în condiţiile în care este vizat viitorul.

            O astfel de raţiune a stat şi stă la baza apariţiei şi dezvoltării istoriei dreptului în general dar şi a istoriei dreptului românesc ca discipline ştiinţifice şi implicit forme concrete de cunoaştere şi construcţie juridică. Nu dorim să aprofundăm problematica extrem de interesantă a formării şi evoluţiei istoriei dreptului ca disciplină ştiinţifică distinctă, dar dorim să subliniem necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a fenomenului juridic, pentru că numai în acest mod se poate înţelege esenţa dreptului, exprimată de dialectica sa în plan istoric. Fenomenul istoric în domeniul ştiinţelor juridice este concretizat şi de formarea unei interpretări istoriciste a dreptului de diferitele şcoli şi curente care s-au manifestat de-a lungul timpului.

            Un alt argument pentru importanţa şi actualitatea istoriei dreptului îl reprezintă însăşi modul de construcţie şi legitimitatea normelor juridice. Abordările în spiritul pragmatismului şi utilitarismului juridic tind să explice sistemul normativ numai prin voinţa politică a legiuitorului sau prin scopul urmărit. Realitatea juridică este mult mai complexă şi nu poate fi redusă exclusiv la interpretările praxiologice ale dreptului. Normele juridice au un conţinut complex şi o determinare complexă, regăsite printre altele în însăşi evoluţia fenomenului juridic. Pragmatismul juridic poate evidenţia cel mult elementul de discontinuitate în evoluţia fenomenului juridic dar nu şi continuitatea acestuia care este un element component al însăşi legitimităţii dreptului unui popor într-un moment istoric determinat.

            În această succintă pledoarie este necesar să subliniem şi un alt aspect. Fiinţa unei naţiuni şi a organizării sale statale este exprimată în primul rând în planul cunoaşterii istoriei sale. Istoria unui stat are evident un caracter unitar şi nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înţelegerea corespunzătoare a realităţilor istorice în plan social şi politic ale unui stat este condiţionată şi de surprinderea evoluţiei fenomenului juridic. Statul în evoluţia sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci şi prin formele juridice determinate de elementele economice şi politice dar care exprimă în acelaşi timp aceste realităţi. Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conştiinţa existenţei statului în progresul acesteia întru libertate.

            În acest context şi în România, mai ales în perioada interbelică s-a format şi dezvoltat o adevărată şcoală a istoriei dreptului românesc, a cărui conţinut şi importanţă nu este încă în suficientă măsură afirmată de ştiinţele juridice contemporane. Autori precum : academician Andrei Rădulescu, profesorii Valentin Georgescu, George Fotino, Paul Gogeanu, Ioan Firoiu, Emil Cernea, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Ioan Ceterchi şi alţii, au adus o contribuţie deosebit de importantă la înţelegerea fenomenului istoric al dreptului românesc şi implicit la fundamentarea şcolii româneşti de istorie a dreptului.

            Efortul ştiinţific al unor asemenea personalităţi s-a orientat şi în direcţia explicării ştiinţifice a individualităţii poporului şi statului român de-a lungul istoriei sale inclusiv în plan juridic. Istoriei dreptului românesc demonstrează existenţa statului românesc ca entitate şi subiect distinct în diverse perioade istorice, oricât de puternice au fost vicisitudinile sau dominaţiile la care acesta a fost supus. Realitatea incontestabilă a existenţei unui drept românesc în toate epocile istorice reprezintă un argument important al autonomiei existenţiale şi chiar statale a poporului român. Existenţa unor reguli juridic cutumiare cu caracter sistemic menţinute timp de sute de ani, unele existente şi în prezent reprezintă numai unul din numeroasele aspecte care evocă prin intermediul istoriei dreptului individualitatea şi permanenţa istorică a poporului român pe acest teritoriu, dar şi în statele învecinate.

            Este regretabil că în prezent preocupările ştiinţifice pentru dezvoltarea disciplinei istoriei dreptului românesc au scăzut în mod considerabil. La facultăţile de drept, de mai mult timp nu mai este inclusă în programă disciplina„Istoria generală a dreptului” iar timpul alocat pentru predarea „Istoriei statului şi dreptului românesc” s-a redus în mod considerabil, această din urmă disciplină având un caracter auxiliar în planul de învăţământ. La fel de regretabil este şi lipsa unor programe ştiinţifice de anvergură privind cercetarea şi înţelegerea instituţiilor dreptului românesc de-a lungul evoluţiei lor istorice. Există tendinţa de a reduce dreptul numai la dimensiunea normativă actuală în contextul unei preocupări mult prea accentuate pentru fenomenul globalizării juridice şi chiar subordonării sistemului juridic românesc, altor sisteme , cum este cel al Uniunii Europene. Dorim să amintim că nu numai individualitatea dar chiar fiinţa statului şi dreptului unui popor, chiar esenţa existenţială a naţiunii au legitimitate numai dacă există fundamente istorice solide care să justifice prezentul şi să permită deschiderea spre viitor în direcţia nu a unei simple integrări în alte realităţi sau sisteme sociale, juridice ori politice, ci prin păstrarea, afirmarea individualităţii ca sistem statal şi juridic independent şi coerent.

            În acest context, încercăm în cele ce urmează să prezentăm unele din vechile instituţii şi izvoare ale dreptului românesc pentru a aduce în acest fel un modest argument la ideea continuităţii juridice a statului român, mai ales în perioadele în care fiinţa statală a poporului român era ameninţată sau chiar pusă la îndoială.

 

II. Jus Valachicum

Acest termen desemnează dreptul românesc ( valah) sau dreptul românilor (valahilor) al cărui conţinut a fost sistemul de reglementare obişnuielnică, de obşte existent îndeosebi în Ţara Românească şi Moldova dar şi în Transilvania, precum şi în statele vecine în care existau comunităţi româneşti. Noţiunea de „ Jus Valachicum” este regăsită în documentele feudale străine şi se referă la sistemul de cutume ( dreptul românilor ) pe care statul feudal străin, în faza lui de treptată consolidare l-a receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populaţii româneşti (valahe), băştinaşă sau durabil stabilită pe un intens teritoriu. Acest sistem juridic, a fost o formă de organizare particulară, impusă de treapta de dezvoltare a statului respectiv şi de puternicele tendinţe de autonomie a aşezărilor valahe. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat, în cursul receptării cutumiare sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi menite să-i asigure o netă funcţiune feudală.

         Dorim să subliniem că acest sistem juridic, acolo unde a putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, spre un feudalism românesc, a constituit, sub o altă denumire şi cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea ţării, obiceiul pământului), al fiecăruia din cele două state româneşti, respectiv Ţara Românească şi Moldova.

      Expresia de „ Jus Valachicum” este rezultatul unei îndelungate dezvoltări în plan istoric. Atât românii autohtoni din Transilvania, de la cristalizarea lor etnică, precum şi populaţia aflată în Halici şi sudul Poloniei, începând cu sfârşitul secolului al XII-lea au trăit după ,vechile lor obiceiuri, chiar înaintea consfinţirii formale a regimului de Jus Valachicum.

       Termenul de „ valah” care apare în sintagma mai sus menţionată este de regulă în studiile de specialitate cu referire la elementele unei populaţii române, respectiv străromâne sau la poporul unui stat român organizat.

       În Moldova o expresie asemănătoare cu aceea de Jus Valachicum o întâlnim în documente din secolul al XV-lea. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1445 Ştefan al II-lea decide ca un rob tătar, în caz de iertare de robie să trăiască „ după legea valahă ( românească), iar nimeni să nu îndrăznească să-i amintească de robie şi să nu-l poată lua”. Într-un alt document emis de Ştefan cel Mare la data de 8 februarie 1470 se aminteşte de un tătar dezrobit care urma să trăiască „ aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi valahii (românii) după legea lor valahă românească.

            În Ţara Românească „ legea valahă” este menţionată în documentul din 4 februarie 1629 aparţinând lui Gavril Moghilă şi într-un alt document emis la data de 26 martie 1623 de Matei Basarab.          

            Documentele mai sus menţionate, în special cele din Moldova, relevă faptul că „legea valahă” este legea oamenilor liberi (nerobi), fără însă ca termenul de „valah”să se refere la toată populaţia liberă a ţării.  Un dezrobit, de altfel, nici nu ar fi putut fi supus legii boierilor, de pildă. Un document al lui Ştefan cel Mare din anul 1481 demonstrează că „valahii” din punct de vedere juridic erau treapta de jos a populaţiei spre deosebire de boierii şi cneji.

            În cele două ţări române au existat de la început sau vor apărea cu vremea, unele reglementări particulare în raport cu criteriul personal sau material, sau chiar teritorial, denumite şi afirmate ca atare: legea românilor ( acolo unde se poate admite sigur că se limita la „vecini” ; legea robilor ( a tătarilor); legea sau pravila bisericii. În alte cazuri, fără o expresie tehnică, regula de drept în sistemul cutumiar era înfăţişată ca privind un drept al cnejilor, târgoveţilor sau boierilor.

            În cadrul statului feudal ungar, liniile generale de dezvoltare ale lui „jus Valachicum” are unele particularităţi. Astfel, din documente emise în secolele XV şi XVI, rezultă că sistemul de drept cutumiar cu această denumire era specific organizării şi vieţuirii populaţiei româneşti, deosebită de populaţia maghiară şi avea ca obiect inclusiv probleme specifice proprietăţii, folosirii păşunilor, răscumpărării animalelor, respectarea termenelor stabilite şi reguli de soluţionare a pricinilor. Documentele ungare subliniază faptul că deşi acest sistem juridic era recunoscut el nu are „putinţa de a face ceva împotriva statutelor generale şi decretelor acestui regat al Ungariei”. În statul feudal ungar regimul juridic „Jus Valachicum” aplicabil populaţiei române autohtone s-a menţinut câtă vreme interesele de populare a ţării şi a domeniilor feudale, de apărare a cetăţilor şi frontierelor, impuneau respectarea lui. Mai trebuie amintit şi faptul că populaţia românească din Transilvania şi-a apărat cu dârzenie acest regim juridic care îi fundamenta şi identitatea naţională. Se poate spune că vârfurile înstărite ale populaţiei româneşti din Transilvania, inclusiv voievozii şi cnejii au susţinut în mare măsură perpetuarea regimului juridic de „Jus Valachicum”. În perioada istorică amintită numai o mică parte din nobilii români vor trece de partea clasei dominante intrând, prin înnobilare şi convertire la catolicism în rândurile nobilimii maghiare.

            Spaţiul nu ne permite să intrăm în amânunte însă noţiunea de drept românesc se regăseşte în secolele XII-XIV, ca sistem cutumiar de norme juridice, la aşezările valahe din Serbia, Croaţia sau Polonia.

            Realităţile şi importanţa acestui sistem juridic ce a caracterizat poporul român în perioada formării sale şi a contribuit la menţinerea fiinţei naţionale a românilor în Transilvania şi alte state sunt puţin cercetate şi cunoscute şi de aceea se impune un efort coerent de investigare a documentelor din perioada istorică amintită ce sunt în măsură să releve forma şi conţinutul sistemului juridic de norme cutumiare „Jus Valachicum”.

      Se cuvine totuşi să amintit câteva aspecte ale obiectului de reglementare specific acestui vechi drept românesc : caracterul proprietăţii reale a turmelor, păşunilor şi produselor pastorale, atât în păstoritul sedentar, cât şi în păstoritul transhumant; relaţiile sociale promovate de păstoritul sedentar şi cele promovate de păstoritul transhumant; organizarea ierarhică piramidală a satului devălmaş ; reguli aplicabile pentru soluţionarea diferitelor pricini specifice unei existenţe devălmaşe.

 

III. Câteva izvoare scrise ale dreptului românesc feudal

            În orânduirea feudală au existat în ţările române două izvoare formale : cutuma şi legea. Din cauza dezvoltării sociale lente dreptul a avut mai mult forma cutumiară. La început legile erau rare, ele devin mai numeroase în perioada de destrămare a feudalismului.

            În Transilvania au existat şi s-au aplicat trei forme de drept, acestea formând sistemul unitar al dreptului statului feudal. Exista în primul rând un drept cutumiar românesc, cu străvechi rădăcini în perioada prefeudală şi cu reminiscenţe şi mai vechi din perioadele dacă şi romană. Totodată, exista şi „ dreptul populaţiei maghiare” un drept feudal cu reminiscente tribale, în cea mai mare măsură identic cu dreptul cutumiar din Ungaria. a treia formă era „dreptul populaţiei săseşti”, în majoritatea sa un drept orăşenesc care a suferit cu timpul o puternică influenţă a dreptului român.

            De menţionat că în perioada feudală termenul de „ drept” desemnează nu atât legea nescrisă, cutuma, ci mai ales echitatea sau morala feudală a timpului. În acest context istoric există şi izvoare scrise ale dreptului al căror conţinut continuă într-o formă sau alta vechiul drept obişnuielnic românesc.

            S-a susţinut de unii cercetători că prima pravilă scrisă ar fi cea întocmită pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dimitrie Cantemir arată că acest domn „ primind coroana regală de la Împăratul Constantinopolului a luat şi legile grecilor care erau cuprinse în Basilicale şi, făcând un extras din aceste vaste volume a introdus acest drept de care acum se foloseşte Moldova. Este însă puţin probabil ca Basilicalele care încetaseră încă din secolul al XIV-lea să mai fie aplicate în Bizanţ, să fi fost aduse aspre aplicare în Moldova după 1400.

            Primele legiuiri în româneşte sunt „ Pravila de ispravă” şi „ Pravila din Codex”. Prima legiure tipărită în româneşte a fost nomocanonul lui Ivan Pustnicul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din care s-au găsit fragmente în „ Pravila lui Coresi”. În 1640 Matei Basarab tipăreşte la Govora o legiuire intitulată „ Pravila mică” cuprinzând : reguli privitoare la împărţirea moştenirii, respectul păstrat de copii adoptivi şi neadoptivi faţă de părinţii lor, piedicile la căsătorie, înfrăţirea bisericească, sancţionarea unor infracţiuni şi altele.

            O altă pravilă tipărită este aceea de la Iaşi intitulată „ Şapte taine ale bisericii” din anul 1644. Autorul adaugă la fiecare taină extrase juridice scoase din legislaţia bizantină şi canonică. Această pravilă a fost tradusă în limba slovenă de către Mitropolitul Varlaam

            În anul 1646 domnul Moldovei – Vasile Lupu scoate „ Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită la Iaşi la Mânăstirea Trei Ierarhi. Această pravilă este prima legiuire laică oficială română investită cu autoritate legală. Din prefaţa pravilei rezultă că au fost extrase din scrierile latine şi cele greceşti percepte juridice care au fost aplicate specificului românesc al vremii.

În 1652 din porunca lui Matei Basarab se tipăreşte „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”. Cartea românească de învăţătură a Voievodului Vasile Lupu şi Pravila cea mare au acelaşi conţinut. Documentele cuprind reguli juridice cu privire la organizarea de stat, organizarea militară şi fiscală, dregătoriile locale şi centrale, organizarea judecătorească şi procedura de judecată, statutul persoanelor, inclusiv relaţiile de familie şi rudenie, dreptul de proprietate şi moştenire, precum şi dispoziţii cu privire la transmiterea bunurilor şi diferitelor forme de contracte. Nu în ultimul rând există reguli ce reglementează procedura de judecată.

Legiuirile feudale din Ţara Românească şi Moldova au fost inspirate de documentele Bizanțului medieval. De altfel, în ţările române, pe lângă dreptul cutumiar şi dreptul scris s-au aplicat în anumite situaţii unele legiuiri bizantine în special „Bazilicalele” şi anumite texte din „Digeste”.

Izvoarele scrise ale dreptului feudal românesc a avut rolul de a consolida statul feudal şi de a păstra vechile reguli judiciare ale obştilor. În documentele mai sus amintite se regăsesc instituţii specifice dreptul nescris, cum ar fi „ Legea Talionului” sau posibilitatea de a recurge la o justiţie privată. Mult mai importante sunt reglementările care vizează proprietatea, dreptul de proprietate, în special referitor la obştile săteşti şi relaţiile de rudenie.

Pornind de la interpretarea şi utilizarea tradiţională a noţiunii de „drept” ca fiind echitatea, trebuie să amintim şi opera Voievodului Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii Monument din Curtea de Argeş. Ne referim la una din cele mai vechi capodopere ale literaturii, dar şi a dreptului feudal „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creată în anii 1513 – 1521. În această monumentală operă, încă puţin valorificată se regăsesc nu numai principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moştenirea adevăratelor valori cele spirituale, dar şi principii de guvernare politică a statului, principii cu caracter juridic privind relaţiile de familie sau relaţiile de rudenie. Prin urmare, putem considera această operă atât un izvor deosebit de important al literaturii vechi româneşti, dar şi al vechiului drept românesc.

Această modestă incursiune în realităţile şi valorile dreptului feudal românesc se doreşte a fi o invitaţie pentru a reconsidera importanţa istoriei dreptului românesc atât ca disciplină ştiinţifică, dar şi ca parte componentă a sistemului unitar al dreptului şi care necesită o redescoperire printr-o atentă şi aprofundată cercetare.

 

B I B L I O G R A F I E
 
- Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, vol.I-III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980.
- Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, 1970.
- George Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, 1972.
- Nicolae Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, Ed. Academiei, 1971.
- Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1976.
- Ion Firoiu, Istoria dreptului românesc, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978.
- Cartea românească de învăţătură, Ed. Academiei Române, 1971.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Duhul Sfânt, cauza codului genetic şi a instinctelor din flora şi fauna terestră
 
Un articol de Monah SERGHIE - Mănăstirea Sihăstria Putnei, Suceava

Biocomunicarea viului

Biosfera în care trăim există pentru că de la cele mai simple vieţuitoare până la formele cele mai complexe, de la protozoare până la om, comunică informaţional. Autoreglajul biologic la nivel planetar presupune o procesare şi o coordonare a tuturor intrărilor şi ieşirilor din sistem. Nu întâmplările compostează calitatea si cantitatea într-un biosistem ci Duhul Sfânt. Un aeroport n-ar fi operaţional dacă nu ar exista un turn de control. Reţeaua de căi ferate ale unei ţări, magistrala naţională de gaze, sistemul energetic naţional ş.a.m.d. sunt funcţionale dacă şi numai dacă informaţiile sunt. A nu se confunda calitatea absolută a Duhului Sfânt cu calitatea duhurilor create; omul a fost făcut de DUMNEZEU dar nu este DUMNEZEU.

Prin analogie deducem că micro şi macrocosmosul există dacă şi numai dacă o Superinteligenţă procesează, coordonează şi controlează moartea şi viaţa. Culmea absurdului este concepția steril-mecanicistă atee care afirmă că, autoreglajul în micro şi macro cosmos este rezultatul condimentării cu întâmplări norocoase a miliardelor de ani. În 1968 Cleve Backster, inventatorul detectorului de minciuni – un poligraf ce înregistrează efectul psihogalvanic, ce constă în sensibilitatea pielii de a trăda gândurile omului – a evidenţiat în urma cercetărilor făcute, că de la cele mai simple forme de viaţă celulare (levuri, amoebe, spermatozoizi, celule din probe sangvine), fructe şi legume, până la cele mai complexe organisme, există o conştiinţă celulară, o comunicare energetic-informaţională atât pe orizontala cât şi pe verticala complexităţii viului. Traumatizarea sau moartea unei simple celule vii este sesizată de o plantă vie. Într-o zi cercetătorul s-a tăiat din greşeală la un deget. În timp ce-şi badijona rana cu tinctură de iod, celulele vii ucise în acest mod, au fost evidenţiate de un filodendron cuplat la aparatul său. Fierberea de ouă cu embrioni vii sau aruncarea unor creveţi vii într-o apă clocotită au provocat de asemenea reacţii violente la trei filodendroni aflaţi în încăperi diferite. Extrapolând, după cum era logic şi raţional, autoreglajul sau echilibrul biologic la nivelul biosferei, nu este rezultatul întâmplărilor de necesitate ci a informaţiilor procesate de Cineva. Acesta nu este decât Duhul Sfânt, Supermacroprocesorul universului văzut și nevăzut, Superinteligenţa care cunoaşte în fiecare moment prin intermediul duhurilor din suflările de viaţă a tuturor organismelor, intrările şi ieşirile din decorul planetar. Reproducerea viului nu-i un proces fiziologic hazardat, ci unul programat de Duhul Sfânt care cunoaşte prezentul şi viitorul.

De asemenea, plantele de experienţă au demonstrat la poligraf intenţiile de agresionare şi pericolele potenţiale. Într-o zi C. Backster a adus în laboratorul său o grupă de studenţi ce trebuia să treacă prin faţa unui filodendron cuplat la poligraf. Fiecare student avea de prezentat o atitudine de tandreţe, un gând pozitiv, sau, câţiva dintre ei trebuiau să taie o bucată de frunză sau o frunză întreagă sau, să fie mânioşi faţă de plantă. Chiar înainte de a ajunge primul student, ce trebuia să secţioneze o frunză, planta şi-a manifestat frica pe aparatul de înregistrare. Atenţie, deci! Nu numai faptele noastre rele, ci şi gândurile otrăvite ne pot stresa, nu numai pe noi, ci toată creaţia divină cu care venim în contact. Oare cum ne vom prezenta înaintea lui Dumnezeu cu sufletul nostru murdărit şi pângărit de tot felul de sisteme ideatice create pe schelele răului? Un alt cercetător M. Vogel a remarcat că între om şi planta cu care se comunică trebuie să existe un canal informaţional afectiv. Dacă spui te iubesc unei flori, unui copac, unui fir de iarbă sau la oricine din creaţia lui Dumnezeu, floarea va exahala mai mult parfurm, copacul îţi va transmite ceva din pacea lui, firul de iarbă va vibra şi va deveni mai gingaş, sau acel cineva din ecosferă îţi va deschide duhul său de afectivitate. Deci dragostea conservă, iar ura, mânia şi orice formă de manifestare a răului distrug. În paradisul pierdut exista o intercolaborare afectivă între om şi elementele creaţiei la nivelul conştientului şi nu ca acum într-un plan refulat în subconştient. Numai omul sfânt care are dragoste poate primi răspuns sesizabil de la orice creatura divină. Biocomunicarea dintre organisme nu poate fi ecranată de cuşca Faraday. Cercetătorii au clasat fenomenul, spunând că transmiterea informaţiilor se face cu o energie necunoscută, nedectabilă din punct de vedere fizico-chimic dar noi creştinii ştim cu siguranţă că această energie informațională, nedetectabilă și incogniscibilă din punct de vedere fizic, este determinată de inteligența-cauză (duhul) din fiecare suflare de viaţă creată de Dumnezeu.

Echilibrul viului la nivel planetar

Orice biolog ateu, vrând-nevrând, dintr-un minim de respect deontologic, trebuie să accepte observația din realitatea înconjurătoare, care ne prezintă viul planetar ca un superorganism unic format din trei organe dependente unele de altele: bacteriile, plantele și animalele.

– Bacteriile, deși sunt considerate cele mai simple biostructuri, sunt agenții sanitari ai planetei, chimiștii desăvârșiți, devorează cadavrele animale, resturile anorganice, organice și vegetale, fixează azotul atmosferic, descompune materia organică în substanțe simple anorganice (NH3 , NO2 ), apoi le transformă în săruri asimilabile, îmbogățind solul premeditat cu elementele chimice necesare dezvoltării plantelor;

 – Plantele autotrofe cu ajutorul rădăcinilor, premeditat negativ-fototropice, preiau apa cu sărurile minerale le transmit ca hrană părții superioare, pozitiv-fototropică, după care, prin asimilație clorofiliană sunt fabricate substanțele organice;

– Animalele fitofage, de la insecte până la mamifere, își asigură cilul vital cu substanțele nutritive din plantele verzi. Deci biosfera este viabilă prin: sincronicitate, simbioză planetară și reglaj populațional atât pe orizontala cât și pe verticala complexității biostructurilor. Se vede clar că supersistemul viului la nivel planetar este superinteligent, sinergic și cibernetic, dominat de informații multiplex și nu de întâmplări. Și din această demonstrație, de altfel, ca și din celelalte prezentate, rezultă fără niciun dubiu grosolana falsitate a evoluționismului. A decreta cu obstinație că au existat perioade inflaționiste de sute de milioane de ani, când cele mai simple microorganisme zăceau întrun șomaj letargic până ce mama natură s-a înduioșat și a inventat victime fiecărui gen de protozoare, când probele de pe teren sunt cele mai veridice, înseamnă că adopți antiștiința, iraționalul și ilogicul; respingi realitatea; deci, există mari probleme cu rațiunea și multe blocaje pe cortex.

Regulatoarele de presiune, de turație, stabilizatoarele de tensiune din ultima generație sunt rodul muncii a mii de ingineri și proiectanți, într-o perioadă ce se întinde pe mai mult de un secol, testându-se tot felul de materiale și inovații pentru a optimiza un parametru, în cazul nostru presiunea, turația, respectiv tensiunea. Ce ar fi de spus, când la scară planetară și cosmologică în fiecare moment se rezolvă o ecuație cu miliarde la puterea miliardelor de variabile. Oare poate să existe o gândire multipolară, atât pe orizontală, cât și pe verticală, fără să aibă un suport referențial sinaptic manifest aferent și eferent în imanent și în transcendent? În mintea ateilor, da. Ei susțin că autoconservarea, autoreglarea, reproducerea și metabolismul sunt procese ale materiei vii diseminate calitativ-stocastic (pleonasm ateist) pe perioada a miliarde de ani.

Cum e posibil oare să fim atât de orbiți spiritual și să nu vedem Superînțelepciunea divină, Cauza cauzelor, care stă în spatele anorganicului și organicului din acest spațiu tridimensional? Un exemplu, foarte, foarte clar de existență a unei inteligențe exterioare și totodată, manipulatoare a codului genetic, pentru ca ADN-urile indivizilor din aceeași specie să producă sincron izoflavoane, ce mențin echilibrul populațional între specii și regnuri diferite, îl avem în următorul caz real: În Australia, crescătorii de oi au remarcat că atunci când acestea consumau o specie de trifoi (Trifolium subterraneum) deveneau sterile. S-a constatat că sindromul de hiperstrogenie era provocat de două izoflavone – genisteina şi formonoestina. Cercetătorii au ajuns la concluzia că multe plante, pentru a supravieţui, folosesc fitoestrogenii. Când vegetaţia este supraabundentă, fitoestrogenii produşi de plantele ce trăiesc în asociaţie cu animalele determină înmulţirea celor din urmă. Când speciile vegetale sunt puse în pericol din cauze unei secete sau suprapăşunatului, în special când plantele se află în perioade de înflorire, acestea produc hormoni estrogeni care blochează temporar sau permanent funcția de reproducere a animalului. Extrapolând, adică folosind rațiunea cea bună, și din acest caz real rezultă sincronicitatea florei și faunei, n-au existat evoluții cu inflații ale anumitor viețuitoare.

Întrebări utile pentru înțelepțirea supercenușiei inteligențe atee:

– Hormonii estrogeni sunt rezultatul întâmplării sau al unei proiectări superinteligente?

 – Care e procentul destabilizator, ce dă alarma la trifoi, să fabrice hormonii estrogeni?

 – De unde știu plantele că va apare pericolul dispariției lor atunci când vor fi pășunate intensiv?

– Știind că, nu în orice condiții unele vegetale declanșează această armă chimică eficace, ci doar în cazul suprapășunatului; este sau nu o formă inteligentă de apărare, producerea hormonilor estrogeni?

– La ce congres vegetal au decis unele specii vegetale să-şi producă hormoni estrogeni pentru a limita populaţiile de animale? Înainte de apariţia animalelor sau după?

Instinctul

Concepția evoluționistă neagă existența inteligenței diferențiate în biodiversitatea terestră și reduce instinctul la o mecanicitate seacă. Totuși observația și experiența ne confirmă că orice act vital presupune un suport biostructural inteligent prevăzut cu memorie. Practic orice inteligență impune o memorie, deci instinctul este o facultate inteligent-nativ-refulată într-un plan mai mult sau mai puțin apropiat de conștiință. De fapt, prin instinct Dumnezeu a dat posibilitatea viețuitoarelor create (exceptând omul, pe care l-a dotat cu inteligența liberă), de a se manifesta între anumite limite, blocând astfel genetic, posibilitatea evoluției spirituale a biotopului dat în administrarea omului. O analiză succintă a comportamentului organismelor și a diversității și varietății florei și faunei ne va ajuta să distingem din nou mecanismul fals al evoluției. Cea mai puternică dovadă ne-o dă codul genetic, considerat ca sistem de stabilitate ontologică, deci, un adevăr recunoscut de toată lumea, dar în spatele căruia ateii defilează cu tot felul de supoziții, care mai de care fanteziste, frizând hilarul.

Învăţarea

Stadiile biologice ale indivizilor, pe care le observăm în natură, asemănătoare cu cele ale omului; copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, sunt dovezi clare contra evoluționismului, sunt expresia pură a unei Cauze Superinteligente, Cauza cauzelor din Universul mare și mic. Acum să ne referim doar la viața de grup a pinguinilor. Aceste păsări pelagice nezburătoare (17 specii) le întâlnim doar în emisfera sudică, pe ghețurile Antarctidei și insulele din jur. Nu pot fi aclimatizați, adaptarea metabolismului lor a fost premeditată doar pentru temperaturi negative. După ritualul de formare a unei familii și găsirea unui loc de cuib, la începutul lunii noiembrie, pinguinii comuni (Adelie) se grupează între 300 000-700 000 indivizi, formând o colonie unitară așezată la 1-2 Km. de țărm. Pinguinul- femelă clocește 1-2 ouă timp de circa 2 săptămâni, după care cedează locul mascului. Odată cu apariția puilor apar mai multe probleme: adăpostirea de frigul polar, păzirea de pescărușul Skua și hrănirea. Rezolvarea inteligentă n-a survenit după milioane de ani de testări, care cum-necum, trebuiau transcrise în codul genetic, ci instinctul de a forma mici creșe cu membri ai 120-150 de cuiburi, a fost trecut în ADN de inteligența-cauză, apoi ghidat pentru a se transforma în instinct prin învățare. Teritoriul fiecărei colonii este delimitat cu excremente, constituind astfel o altă manifestare ce depășește mecanicitatea seacă evoluționistă. Recunoașterea reciprocă dintre pui și părinți sau părinți și pui este iarăși un act inteligent prevăzut cu memorie vizuală, memorie auditivă foarte complexă de decodare a frecvențelor din sutele de mii de țipete, posibil și alte memorii (tactilă, gustativă, miros, etc.) În creșe puii învață să se deplaseze cu ajutorul aripilor și labelor pe gheață, să deosebească semnalele de adunare de cele de pericol, etc. Alte acte inteligente Lupta masculilor pentru dominație în cadrul unui grup, formarea unei familii, acuplarea, conlucrarea pentru a construi un cuib, trasarea și recunoaștere limitelor unui teritoriu, deplasarea, apărarea, cooperarea, simbioza, parazitismul, predatorismul, hrănirea și recunoașterea hranei, jocul în familie și în grup, dansul, diversitatea limbajelor de comunicare intra și interspecii, etc. sunt alte manifestări inteligente, active și codate în instincte.

Deplasarea

Mobilitatea viețuitoarelor în lumea vie nu este un act inteligent rezultat din vreo întâmplare inteligentă, ci un act inteligent transformat în instinct de duhul-cauză. Chiar și plantele fixate prin rădăcini sau rizoizi își răspândesc semințele, fie cu ajutorul vântului, apei, insectelor, păsărilor și animalelor, fie prin soluțiile ingenioase de a arunca semințele prin explozie – un mecanism vegetal ce presupune cunoștințe bio-fizico-chimice ce depășesc deocamdată cunoștințele noastre, atât de complex, încât bunul-simț exclude hazardul, deoarece respectivul mecanism presupune rezolvarea sincronă a miliarde de variabile, începând cu o cunoaștere a elementele chimice la nivelul subatomic, comportarea lor bio-fizică, continuând, nu întâmplător cu integrarea acestora într-un sistem biostructural inteligent. Mai întâlnim, de asemenea, plante acvatice ce se pot deplasa pe spații mari datorită sistemelor inteligente de plutire ( mărirea suprafeței de plutire, reducerea densității materialului biostructurii plantei prin mărirea golurilor intracelulare cu aer, chisturi aerifere, saci cu aer, etc.) cu care au fost înzestrate de inteligența-cauză.

Dacă analizăm vietățile făcute de Dumnezeu în acest spațiu a planetei noastre, după felul în care se mișcă vom observa o diversitate ce ne uimește prin soluțiile ingenioase găsite. În apă, majoritatea animalelor se deplasează prin ondulare, vâslire și salt (peștele-broască) dar și zbor întrerupt (peștii zburători) sau mișcare reactivă (caracatițele, sepiile și unele scoici). Pe pământ întâlnim târâtul, mersul și saltul, iar locomoția aeriană include desigur, zborul. Deducem că Superinteligența-cauză a creat aparate locomotoare specifice fiecărei specii. Nu există în natură specii de tranziție.

Orientarea

Pe lângă simțurile consacrate văz, miros, gust, pipăit și auz, la care mai putem adăuga mecanismul echilibrului și analizatorul motor și hipercomplexitatea mecanismului pentru menținerea unui echilibru biologic, flora și fauna terestră se distinge printr-o biocomunicare inter și intrarelațională. Mecanismul inteligent al orientării este foarte complex și diversificat. S-a descoperit că păsările și insectele, care călătoresc pe distanțe mari și foarte mari se orientează după polii magnetici dar și după astrul solar. O plantă cu tulpina târâtoare, cu florile violete, ce seamănă cu o gură de leu, este linarița. În stare sălbatică crește prin crăpăturile răcoroase ale stâncilor. Tot metabolismul tulpinei, ca la orice plantă cu clorofilă, este reglat pozitiv-fototropic. Când, însă, s-au copt semințele, capsulele ce le conțin, își schimbă brusc poziția spre locurile întunecoase ale fisurilor, pe unde crește planta, ca să-și împrăștie urmașii, tulpina devenind astfel negativ-fototropică, la fel ca orice rădăcină. Cine face reglajul superfin și știe să modifice fototropismul când semințele sunt mature și pot să vegeteze? Bineînțeles, întâmplarea de necesitate inscripționată în ADN, după milioane și milioane de testări, uneori precedate de insuccese, când plantele mureau, apăreau din nou, iar dispăreau, iar după multe sincoope de vitalitate, până la urmă a invins râvna plăntuței, cu acordul tacit al hazardului creator.

Migraţia

O consecință foarte importantă a orientării este migrația. Dintre speciile de pești cunoscute, anghilele călătoresc până la 7.000-8.000 km pentru a-și depune ouăle. Această distanță imensă parcursă impune o inteligență-cauză refulată din conștiința peștelui și transformată în instinct. Nu numai lungimea drumului ne uimește la acești pești, ci și metamorfoza biocronologică anuală, parcursă de la stadiul de pui până la aceea de pește matur, ce anulează logic presupunerea hazardului. Anghilele seamănă cu șerpii prin forma corpului. Femelele ating circa 1m lungime iar masculii 0,5 m. Acești pești se reproduc în Marea Sargasselor pe o suprafață de circa 6.000.000 km2 unde femelele elimină 2-4 milioane de ouă, din care ies niște larve în formă de frunze numite letptocefali. Migrația în sens invers o încep chiar puii. Se vede clar că nu inteligența puilor declanșează migrația, ci inteligența-cauză a transformat în instinct deplasarea; niciun pui nu s-ar încumeta să refacă traseul părinților datorită lipsei de experiență și al potențialului energetic redus. Totuși, cercetările făcute de oceanograful danez Iohannes Schmidt ne dezvăluie că până la maturizare, respectiv, anul al patrulea, leptocefalii se caracterizează în fiecare an prin lungimi și trăsături distincte, urmând cu regularitate același traseu de aproximativ două sute milioane de ani. Când ajung în gurile de vărsare a fluvilor cu apă dulce, culoarea galbenă se schimbă în culoarea argintie, semn al maturizării anghilelor. Apărarea Varietatea și diversitatea mijloacelor de apărare ale biotopului existent sunt alte argumente contra unui strămoș labil-genetic. De la cele mai simple viețuitoare până la cele mai complexe întâlnim o gamă foarte variată de forme de apărare. Inteligența-cauză se poate remarca cu ușurință, că și acolo unde am fi tentați să credem că s-ar potrivi vreun factor declamat de darwiniști ca prag de salt în evoluție, de exemplu, deși plantele toxice dotate cu alcaloizi puternici, letali pentru majoritatea animalelor, practic, n-au concurență în lupta acerbă pentru supraviețuire, totuși, nu domină celelalte vegetalele... Numai în scenariile fantezist-evoluționiste se prezintă inflații de copaci și arbuști cu ghimpi și spini, împreună cu cei toxici sau electrici, deoarece erau cei mai bine înzestrați tehnologic contra devoratorilor din fauna preistorică. Realitatea existentă de mii de ani ne arată un echilibru ecologic la nivel planetar.

Ce deducem din acest aspect? Cineva reglează biocenozele planetei, nu după criteriile darwiniste revoluționare, ci după utilitatea în angrenajul unui echilibru peren. Doar factorul antropic dezechilibrează și a devenit cel mai mare dușman al planetei, mai ales pentru cei care Dumnezeu este o invenție. Din mulțimea mijloacelor de apărare, să ne oprim puțin asupra plantelor care-și produc latexuri contra prădătorilor. Ce mecanism superinteligent, atât de complicat bio-fizico-chimic, trebuie să funcționeze dincolo de platitudinea plantei, astfel încât, pe lângă procesarea și organizarea morfologiei, nutriției, histologiei, organografia formelor finale, începând cu celula destinată de bază, reglarea ritmurilor biologice cu metabolismul, înmulțirea, integrarea în mediu cu un limbaj universal de recunoaștere atât pe orizontală, cât și pe verticala biostructurilor, etc.,să mai fabrice și lipiciuri, uneori toxice, pentru a tempera pofta unor insecte sau animale. Desigur, numai... Big-Bang-ul putea să inventeze.

Autonomia

Este un mijloc anatomic de apărare, caracteristic doar anumitor viețuitoare ce își sacrifică voluntar un anumit organ, care în timp regenerează. Fenomene de autonomie întâlnim la țânțari și unele specii de fluturi, care atunci când sunt atacați pot să-și lase în gura prădătorului o parte din aripă, fără să le afecteze în mod brutal existența. Șopârlele se pot ușor debarasa de coada deoarece le crește la loc. La fel se observă la lăcuste, în situații limită își cedează un picior. Cele mai interesante cazuri ne prezintă păianjenul-cu-picioroange și șarpele‑de-sticlă sau năpârca. Piciorul sacrificat de păianjen sau coada năpârcii se mișcă erectil ca și cum ar fi vii, acordând astfel timp prețios victimelor să fugă de urmăritori. Se poate remarca cu ușurință că nu a existat perioade evoluționiste de testări, de verificări; Creatorul respectivelor vietăți le-a trecut mai întâi în codul genetic organele ce pot fi sacrificate. Nu orice organ poate fi cedat, ci doar acela ce este printat în ADN.

Tanatoza

Un alt act reflex de apărare manifestat de unele insecte este simularea morții. Acest instinct inscripționat în codul genetic este sincron cu respectiva viețuitoare. N-au fost milioane de ani de probă în laboratorul naturii făcute de mutațiile și întâmplările de necesitate. Doar organismele care au trecut în codul genetic pot induce în eroare prădătorul cu un astfel de artificiu destul de riscant.

Camuflajul

În apele mărilor și oceanelor întâlnim cefalopode precum, caracatița, sepia și calmarul, dotate cu o glandă ce conține o cerneală ce poate fi împrăștiată atunci când sunt atacate. Astfel, la adăpostul perdelei de camuflaj, de cele mai multe ori aceste animale au timp să fugă. Mai mult, Superinteligența divină a înzestrat o specie de sepie cu o substanță chimică foarte complexă. În contact cu apa, cerneala coagulează, distribuindu-și moleculele tridimensional, formând cilindri de dimensiunea sepiilor ce creează efecte optice de multiplicare a imaginii reale. Cât de complicat este din punct tehnologic să inventezi asemenea substanțe. Dar, hazardul orb creator, superdeștept, geniul geniilor, ce a jucat la ruletă matematici de tot felul, altele, nici astăzi cunoscute, fizici, chimii, astronomii, rezistențe ale materialelor, etc. și, în plus, cel mai mare clarvăzător al tuturor timpurilor, având la dispoziție miliardele de ani, n-a vegetat, ci a tot inventat. Trăiască orbul hazard creator!

Alte forme de camuflaj

Colorația de dezagregare constă în alternarea unor dungi și pete contrastante de pe corpul unor viețuitoare care să reproducă cât mai real cromatica mediului în care trăiesc. Acest fenomen îl găsim la unele insecte, anumiți pești, șerpi, unele păsări și animale. Culori aposematice sau de avertizare poartă în ele un mesaj cromatic de avertizare, pentru a ține la distanță eventualii prădători. Combinațiile de contrast folosite sunt negru, galben, roșu și alb. Pe scara biostructurilor culorile de avertizare le găsim la majoritatea speciilor. Culorile allosematice sau de imitație le întâlnim la animalele lipsite total de armele eficace de atac. Inteligența de dincolo de ADN este evidentă deoarece raportul numeric între model și mimant trebuie să fie cât mai mic, altfel, un număr mare de mimanți ar periclita existența victimelor, deoarece prădătorul ar mânca mai multe exemplare comestibile și nu s-ar mai lăsa păcălit chiar cu riscul de a mai încerca să atace pe cele toxice. Deci, cineva procesează înmulțirea astfel încât să existe un procent optim între pradă, model și mimant. Fitomimarea ne prezintă în natură imitatori de frunze verzi sau uscate (unele lăcuste, fluturele Kallima), de ramuri (lăcuste din familia Phasmida, șarpele‑cu-nas lung), de flori (unele insecte), de scoarțe de copaci (fluturele nocturn, Catocala nupta) etc. Homocromia permanentă sau sezonieră oferă animalelor un alt mijloc eficace de apărare sau de înșelare a victimelor. Fiecare biocenoză are o faună specifică înzestrată cu acea culoare caracteristică mediului. Homocromia ocazională presupune un aparat anatomic mai complex de modificare a culorilor de pe piele într-o cromatică cât mai apropiată de mediu. Cameleonul este șopârla cunoscută, ca cea mai reprezentativă, dotată cu această caracteristică anatomică. Nu numai cameleonii prezintă homocromie ci și unii pești, sepiile, caracatițele, etc. Ca și procesele anatomice, menționate ca manifestări ale unor biostructuri inteligente, măștile și desenele de imitare sunt rezultatul logic al creației și nu a evoluției. Unii fluturi ce au pe aripile lor pigmentate imaginea ochilor de bufniță impune obligatoriu o inteligență exterioară ce a manipulat foarte precis codul genetic. Cercurile, culorile, dimensiunile, poziționarea pe aripi, etc., n-au apărut pe bucățele ca în scenariul suprarealist evoluționist sintetic. Toate cazurile de camuflaj sus menționate scot în evidență, pentru orice om cu rațiune normală, coabitarea sincronă în biotop a florei și faunei. Deci, n-a existat un decalaj temporar de milioane de ani între speciile din floră și faună.

Creaționismul științific este chiar creaționismul biblic și impune ca principii ontologice de bază: – Stabilitate genetică;

– Omul a ajuns stăpânul biosferei datorită rațiunii, respectiv inteligenței libere cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, și nu, danturii, alergării, forței fizice sau vreunui alt parametru stipulat în religia evoluționistă;

– Sincronicitate cronologică între flora și fauna biosferei;

– Biocomunicarea biostructurilor atât pe orizontala cât și pe verticala complexității biologice; – Datorită biocomunicării se pot procesa intrările și ieșirile din biostructura viului (miliarde de miliarde de informații), astfel se menține reglajul la nivelul ecosistemelor planetare;

– Din punct de vedere logic și cibernetic orice reglaj are în spate o inteligență;

– Instinctele, pe lângă rolul foarte important de autoconservare, perpetuare și reglare în biosistem, au fost premeditate de Dumnezeu Sfânta Treime ca inteligențe cenzurate, blocând astfel codurile genetice.

Articol apărut în Revista Epifania, nr. 49. 

Foto: Munții Baiului, 2019

 

 



Tehnologia 5G = pericol pentru viață (VIDEO) - Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

 

Piatra Neamț, 3 iunie 2019

Organizatori: Alianța Părinților, Asociația PRO Consumatori, Liga Părinților pentru Educație



Poezii - Valeriu Tănasă
 

Otrava ispitei

(Deșertăciunea voluptății)

(Căderea Primului Om: Adam și Eva)

Cu plângere am venit pe pământ

Și (acum!!!),  - bătaia inimii mamei,

Suspină-n tremurul meu dintâi.

Ca o înțepătură de viperă

Al cărei venin

Nu-l poate birui sângele,

Așa au primit Eva și Adam

Otrava din hrana neascultării;

Încât toată Grădina Paradisului

n-a izbutit să-i ascundă

de mânia lui Dumnezeu.

Și toată Creația

S-a înspăimântat

La arătarea lor.

Că se lipsiseră

De veșmântul Luminii.

Și  a îmbrăcat cu „pământ”,-

Domnul goliciunea Evei,

Smerind-a… „la a se sfii

și a se rușina de sine însuși”.

 

SUNT?

Sunt un râu care suferă

Sunt un om cu multe cicatrici invizibile

Sunt un fir de iarbă care cântă nemurirea

Sunt o stare care vrea să fie stea,

Sunt sau nu sunt ?!

Sunt un dar a lui Dumnezeu,

Ca un fir de grâu

În adierea vântului

Sunt un gând a lui Eminescu.

Sunt în sud-estul Europei

Un cuvânt spus de mama

În noaptea de Înviere.

 

Eshatologie iminentă

(În amintirea părintelui, Constantin Leonte)

În dimineața aceea

Roua nu a mai

Botezat orașul.

S-a închis Cerul -

Și, peste cetate

S-a prăvălit întunericul

Ca stânca la ușa Mormântului.

Necredința a înfășurat…

Cu o pânză dintr-un

Alt „giulgiu” mintea

Neamului creștinesc,

Glasul celui ce strigă

În pustie a răgușit

Și  nu mai are

Cine să-i audă ecoul.

Înălțați inima la Cer

Până când veți auzi

În urechi

Cântul îngerilor.

Și  Cruce să fie

Inima noastră

Fără însemne eretice

Incizate la capete

De mincinoși idoli pământeni.         

 

 

 



Octavian Paler față în față cu sine însuși - eseu psihologic - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„Cândva, mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe:
  1. Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr.
  2. Nu voi da sfaturi nimănui.
  3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
  4. Nu voi povesti de o sută de ori același lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect”. (Octavian Paler)

 

Nu poate să scrie fără să se descrie. E autoreferențial până la sinceritate și autoanaliză. Dorește să-și facă măcar puțină ordine în haosul său personal: „Fiecare om are haosul său personal... Să pun puțină ordine. Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment și amintirilor? Când te privești într-o oglindă spartă, e singurul mijloc probabil” (Paler, 2015, p. 63). Își realizează portretul privind în oglinda spartă a memoriei. De ce spartă? Motivul este simplu: nu-și mai aduce aminte detaliile situațiilor prin care a trecut, însă stările emoționale îi sunt pline de sevă. Numai că de data aceasta își vede trecutul cu alți ochi. Ochii critici ai celui care a trecut prin diferite provocări ale vieții și care, odată cu trecerea anilor, și-au descoperit semnificațiile profunde.

Marcel Proust spune: „Nu trebuie să schimbăm peisajul, ci ochii cu care îl privim”. Octavian Paler se întoarce asupra copilăriei dar o face din perspectiva adultului. Cea a autoanalizei luminătoare și clarificatoare de sensuri. Dincolo de această raportare la trecut, „există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie” (Cesare Pavese). În tinerețe, pe plajă, reușește „să fie viu” într-o așa de mare măsură încât lasă deoparte chiar apetisantele Memorii ale lui Casanova: „După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare și, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important”. Atunci. Căci pe urmă „cu minunata și teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent” (Paler, 201, 9, 10). Aici este vorba despre punctul de vedere al adultului care înțelege că, la bătrânețe, iluzia Don Quijot-iană a viitorului nu mai există, iar prezentul se hrănește din oglinda spartă a trecutului „iară ș iară” reluat.

Puterea prezentului își pierde la Paler semnificația, cel puțin de la o anumită vârstă încolo. „În cazul majorității oamenilor, prezența fie nu este experimentată niciodată, fie este trăită umai accidental și pentru scurt timp, în rare ocazii, fără a fi recunoscută ca atare. Cei mai mulți oameni oscilează nu între conștiință și lipsa ei, ci între diferite niveluri de inconștiență” (Tolle, 2012, p. 83). Pe scriitorul din Lisa ajuns la etatea albă a senectuții, această filosofie a (in)conștienței trăirii și asumării lui „aici și acum” nu-l preocupă câtuși de puțin. El nu încearcă deloc ataraxia vieții de dinaintea morții, nici măcar după ce starea de sănătate i-a fost puternic avariată.

Prezentul prezent este o rara avis. Așa cum am putut observa, pentru Octavian Paler cel înaintat în vârstă, asumarea prezentului reprezintă o durere insuportabilă la nivelul invalidării somatice. Privirea melancolică în cioburile memoriei trecutului este pentru el, probabil, ultima redută înaintea unei veșnicii pe care, ar zice tot el, Dumnezeu o populează cu incertitudini.

„Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă”, zice Paler. Și continuă: „de aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate” (Paler, 2015, p. 11). În fond, Paler încearcă să-și răspundă la întrebarea existențială:

 

Cine sunt eu?”

Răspunsul sau răspunsurile la această întrebare se presimt în momentele copilăriei pe care autorul nostru le evocă literar, însă, și psihologic. Sigur că „cei șapte ani de acasă” și-au spus cuvântul în formarea copilului care a fost Octavian Paler. Identitatea paleriană s-a format și a prins chip în timp. Și indiscutabil că în jocul formării personalității sale un rol greu de semnificații l-au avut părinții.

De pildă, Paler nu poate uita niciodată clipele pline de afecțiune pe care le-a trăit alături de tatăl său atunci când, sărutându-l pe obraz, îl înțepa cu barba lui aspră. La un moment dat chiar pune în balanță că unii copii dispun de tot felul de jucării pe când „singurul răsfăț de care am avut parte se întâmpla dimineața, când tata își apropia obrazul de obrazul meu și, cum nu se rădea decât duminica, mă înțepa cu barba, ceea ce mă făcea fericit” (Paler, 2015, p. 85). Relația cu tatăl său a fost una cu totul și cu totul specială. Îl imita în toate cele doar, doar să spună lumea că „semăn cu tata. Acesta fiind pentru mine supremul compliment”. Dincolo de orice îndoială, relația copilului Octavian cu tatăl său a dobândit o rezoluție existențială uriașă, de vreme ce adultul Paler își aduce aminte cum „alfabetizat de tata pe la patru ani, citeam pentru a șaptea oară, cred, Biblia”. Un tată, un profesor.

Și ar mai fi un moment din copilărie pe care să-l amintim; undeva pe la trei, patru ani, micuțul Octavian, fără să fii auzit vreodată de Prometeu, a vrut să reinventeze focul. ...și era să dea foc la casă. Norocul a fost că vecinii au sărit în ajutor cu gălețile cu apă. Numai că pedagogia mamei a fost una pe măsura faptei, să zicem. A luat funia cu care vara lega carul cu fân și, făcând un zbilț, a aruncat-o printre crengile unui păr ce creștea în fața grajdiului și, după ce a înfășurat cu ea gâtul copilului, a început să tragă întrebând în mod repetat „Mai faci?” (Paler, 2015, p. 57). Actul a fost întrerupt din senin când tatăl apărând de te miri pe unde, în loc să-l muștruluiască pe copil, i-a aplicat o palmă mamei..., după care conflictul s-a aplanat.

Sigur că toate aceste evenimente din copilărie au determinat formarea unei anumite atiudini față de viață ale lui Octavian Paler. Relațiile cu părinții au fost niște „semințe aruncate” și care, apoi, au răsărit și s-au maturizat, rodind un anumit tip de personalitate. Portretul copilăriei lui Paler nu este unul nici pe departe complet, dar cineva s-ar putea ocupa și din unghiul de vedere al bildungsromanului de copilaria lui.

Concluzia paleriană este de un realism autoanalitic crud: el ne vorbește despre complexele și neîncrederea lui în sine, se consideră defensiv și necomunicativ, introvertit, visător, sentimental și singur, melancolic, narcisist și pesimist, timid și singur, sfios, inhibat, caracter retractil, ursuz, panicat, egoist, plin de îndoieli.

Autoanaliza lui Octavian Paler este una psihologică în adevăratul înțeles al cuvântului. Eysenck consideră că persoana introvertă și melancolică, se descrie prin următoarele atribute: întristată, anxioasă, rigidă, sobră, pesimistă, rezervată, nesociabilă, limitată, pasivă, îngândurată (Zlate, 2005, p. 107). Iar după un reputat personolog, Gordon Allport, persoana de tip melancolic este „preponderent introvertă, instabilă, înclinată spre autoanaliză excesivă, neîncrezătoare în sine și în ceilalți, temătoare, nesigură, înclinată spre visare, cu un slab spirit practic” (Zlate, 2005, p. 107). Se pare că Octavian Paler se încadrează în acest profil de personalitate.

„Poate, simt mai mult decât înțeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă și mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic și uneori mă port, pur și simplu, ridicol” (Paler, 2001, p. 12-13).

În mod cert, Paler a simțit această viață. Și a făcut-o, zice el, până la ridicol. A simțit-o cel puțin de două ori: prima dată când s-a întâlnit față în față cu evenimentele și provocările vieții (Rubicoanele lui, cum le spune adesea) și, a doua oară, când a privit în oglinda spartă a memoriei și când, de sub detaliile prăfuite de vreme, și-au făcut apariția semnificațiile existențiale profunde. Numai timpul poate oferi o astfel de perspectivă. Tocmai aceste acolade peste timp i-au oferit introvertitului nostru lisean posibilități nebănuite altfel de analiză și autoanaliză. Pe acest fond, discursul palerian atinge culmi metafizice rarefiate. Răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” capătă acum rezonanțe predestinale. Fatuum-ul palerian plutește acum în zona imponderabilă dintre alegere și rersponsabilitate pe de-o parte, și dicteu existențial automat pe de altă parte. „Am aproape șaptezeci și patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenței mele un înțeles. Dacă n-am reușit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? (s.n.) Mă gândesc din nou la diferența dintre „o biografie” și „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?” (Paler, 2001, p. 12).

Altfel spus, s-ar întreba în continuare Octavian Paler, eu am ales cum să-mi trăiesc viața și sunt responsabil de cursul biografiei mele sau sunt „o coajă de nucă” pe imensele valuri ale destinului univoc? E adevărat că ar fi putut încerca și valorile credinței însă, crede el, acestea nu l-ar fi ajutat prea mult: „N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult (s.n.)” (Paler, 2001, p. 126).

Paler a încercat alternativele oferite de temperament și caracter. În scurta explicație care prefațează romanul autobiografic „Autoportret într-o oglindă spartă”, autorul se întreabă: „M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare și că defectele mele au făcut restul? În fine, e greșită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult și tenebros, ci acționează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanța cuvenită?” (Paler, 2015).

Așa cum îndeobște știm, ereditatea implică în partea ei de moștenire genetică și tipul de temperament, care, în cazul lui Paler, este unul melancolic și introvert. Aceasta este, cum se spune, firea omului. Caracterul însă, conține valorile și normele de viață care stau la baza lor și pe care o comunitate le împărtășește și le validează în comun (Zlate, 2005, p. 115). Undeva la intersecția acestur valori cu firea omului apare și se formează și carcaterul persoanei. De fapt, chiar Paler recunoaște acest lucru atunci când ne spune că zeii nu s-au prea sinchisit de destinul lui, lăsându-l cumva în voia sorții din Lisa ardeleană, unde cele două biserici, școala, cele cinci cârciumi și gura satului s-au ocupat de formarea caracterului tânărului Octavian Paler, a cărui „fire” s-a descurcat cum a putut mai bine în aceste condiții.

 

În oglinda propriei conștiințe

În sfârșit, ultimul punct de pe agenda acestui eseu, despre atitudinea pe care Octavian Paler a avut-o față de libertate și felul în care și-a exercitat-o în timpul constrângător al comunismului. Deși „lipsește amprenta politică a perioadei comuniste” și „confesiunea nu e totală” (Simuț, 2010, p. 7), Paler reușește să ajungă, totuși, la esența mărturisirii. Rod al unei autoanalize justificative și față de sine însuși, poate că reușește una dintre cele mai adânci definiții date libertății. Astfel, „libertatea este dreptul de a nu greși”. Nu zice „de a spune adevărul”. În acest din urmă caz, libertatea nu mai era un drept, ci o obligație și atunci ar fi căzut din statutul libertății. Însă, „a nu minți” poate fi, uneori, mai puțin decât a „spune adevărul”, fapt ce îi dă omului posibilitatea, „dreptul”, de a alege. Sigur că aici Paler este autojustificativ în aceeași măsură în care este și autoconfesiv.

Mai este o explicație pe care Octavian Paler ne-o oferă în Apărarea lui Galilei, operă pe care a scris-o pornind de la principiul lui Oscar Wilde: „Dați-i omului o mască și vă va spune cine este”. „Prin vocea lui (a lui Galilei s. n.), încercam să exprim niște gânduri care mă frământau în acea vreme și pe care nu le puteam rosti altminteri. Galilei, din acel dialog, eram„eu”” (Paler, 2015, p. 219).

Situația era una de o tensiune copleșitoare: „M-am împotrivit cât am putut. Eram pus să aleg între rug și viața mea. Cum aș fi putut prefera rugul?” Și autoanaliza necruțătoare continuă: „Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fi pus în situația de a dovedi că ai o asemenea forță. De ce ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt mai necesare exemplele despre cum se poate trăi? Nimeni nu știe ce preț mi-au cerut acele momente, Dar, spune-mi, asta au așteptat oamenii de la mine, să fiu un martir?” Autojustificarea continuă: „Pot spune doar ce-am gândit eu. Abjurarea era o formalitate. Am retractat un adevăr pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie că retractam, fie că nu, pământul tot se învârtea mai departe” (Paler, 2015, p, 219 – 220). Inchizitorii au ajuns să fie, însă, atât de subtili încât să accepte formalitatea mărturisirii pentru a te discredita în ochii celor care, altfel, te-ar fi luat ca exemplu.

Lucrurile, însă, pot merge și mai profund în spirala conștiinței. Printr-o falsă mărturisire îți poți pierde încrederea în tine însuți: „ ...orice inchiziție urmărește să creeze două realități. Una aflată la vedere. Alta ascunsă în gândurile fiecăruia. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziția pune stăpânire și pe cea ascunsă. Oamenii se obișnuiesc cu ideea că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Și fiecare spune ceea ce crede că trebuie să spună. Rezultatul îl cunoști. L-ai văzut. Sinceritatea ajunge să pară o prostie” (Paler, 2015, p. 221).

Niciodată Octavian Paler nu s-a situat pe un piedestal moralist și exemplar pentru ceilalți. Și-a asumat cu bun simț „zgura inerentă a parcursului existențial” și tensiunea particulară a propriilor decizii (Cristea-Enache, în prefața la Viața pe un peron, 2011, p. 10). Cei care l-au cunoscut, spun că nu prea zâmbea. El se autocalifica zicând că este ursuz, când, poate, că era doar grav. Om al nuanțelor de conștiință și al autoanalizei psihologice, Octavian Paler nu și-a ascuns sub obroc neputințele și întrebările. Când, odată la Făgăraș, vorbea despre cartea sa „Vremea întrebărilor”, cineva din sală l-a întrebat când va veni și vremea răspunsurilor. Atunci nu a zis nimic ... . Acum, cine știe... .

Bibliografie:
  1. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  2. PALER, Octavian, (2001). Deșertul pentru totdeauna, București: Editura Albatros.
  3. TOLLE, Eckhart, (2012). Puterea prezentului, traducere de Alexandra Borș, București: Editura Curtea Veche.
  4. PALER, Octavian, (2011). Viața pe un peron, Iași: Editura Polirom.
  5. SIMUȚ, Ion, (2010). în prefața la Autoportret într-o oglindă spartă, Iași: Editura Polirom.
  6. ZLATE, Mielu, CREȚU, Tinca, MITROFAN, Nicolae, ANIȚEI, Mihai, (2005). Psihologie, București: Editura Aramis Print.

 



Viața pe un peron - un țipăt al destinului - Prof. Viorica Bica

 

Creația lui O. Paler deschide un itinerar spiritual de căutare a ”rosturilor” existenței. Adevărul și libertatea de a numi adevărul, sunt teme predilecte pe care le supune atenției cititorului. E imperativul care îl obsedează pe intelectualul contemporan, ”om al interogației”, așa cum îl definește Andre Malraux. ”Ce e destinul? O experiență transformată într-o conștiință”, spunea Malraux. Motto-ul romanului – ”modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său” (Wilhelm von Humboldt) – deschide un câmp de semnificații ființiale. ”Sunt gata să accept că defectele mele s-au transformat în destin. Nu eu am creat cobrele pe lume, și nu eu am împărțit oamenii în îmblânzitori și victime”. Eșecurile insumortabile le putem depăși prin meditație. Omul care optează pentru ”destinul de sfânt are de învins condiţia de şobolan”.

„Viaţa pe un peron” este un roman parabolă cu personaje – simboluri. Condiţia omului modern va deschide un câmp larg de „investigaţie” asupra fricii, a însingurării, a culpabilizării, a represiunii, a solidarităţii umane. In corpusul gândirii paleriene, precumpănitoare sunt adevărul,  cunoaşterea, introspecția.  Eroul – narator ni se relevă cu contradicţiile proprii naturii sale dar şi cu acea luciditate ”trează” pe care i-o conferă gândirea, introspecția.  După Heidegger, ființa umană ”aruncată în moarte” dobândește și o ”libertate față de moarte”. Este șansa de a se regăsi pe sine în sfera ”conștiinței morale”. În conștiința noastră, ființarea umană ”se cheamă” pe sine însăși.  Este de fapt,  o chemare a ”existenței înseși”.  Relaţia om-fiinţă este o hermeneutică , o provocare a destinului, o ”interpelare destinală”. După Heidegger, ”Ființa este temeiul oricărui adevăr, este neascunsul prin excelență” (”Ființă și timp”, Heidegger). Din această perspectivă, personajul narator dezbate și își asumă ”problematica umanului”.

Drama celor două personaje – profesorul de istorie și Eleonora – ”se naşte din agresiunea acestei lumi, care pune în funcţiune un terifiant mecanism totalitar, eficient în zdrobirea individului” (Daniel Cristea-Enache). Drama intelectualului dominat de teamă, neliniști într-un  univers concentraționar, dobândește accente tragice. În viziunea criticilor literari, romanul este o parabolă a existenţei înseşi, „un roman abstract-filosofic, nu concret-social”( SIMUŢ, Ion, ”Decalogul aşteptării”,  „România literară”, Nr. 37, 15 septembrie 2006).

”Rațiunea lucidă care-și constată limitele” este tocmai absurdul existențial, notează Albert Camus în ”Revers și față”. Personajul narator își propune să sondeze propriile adâncimi într-o lume căreia nu-i aparține. „Problematica eseurilor lui Camus şi în genere, a existenţialismului, este pusă în termenii unei parabole în care simbolurile – îmblânzitorii de cobre, dresorii de câini, mangustele imperfecte – vin să dubleze ideile exprimate”(E. Simion). Cunoaşterea i se relevă prin contestarea adevărului şi apoi prin acceptarea lui. „A dubla şi a se dedubla, sunt verbe esenţiale în acest pasionant şi primejdios proces. El caută mereu ceva, un sens într-o lume plină de contradicţii, o cale să-l ducă spre adevărul pur, şi n-o află pentru că drumul spre adevăr trece prin propria-i fiinţă dedublată, stăpânită de Fiara agresivă şi de Dumnezeul care nu iluminează, ci porunceşte”(E. Simion). Profesorul de istorie îţi asumă libertatea de a înfrunta destinul. Istoria care „cultivă” în om frica şi disperarea o filtrează prin dialectica ideilor. Înainte de a-şi aparţine sieşi, el aparţine istoriei. La scoală predă elevilor Revoluţia franceză, evidenţiind dramatismul ei. Procesul pe care îl declanşează adevărul istoric deschide cele două chei ale romanului: corupţia integrului Robespierre şi justiţia, transformată în armă a represiunii împotriva omului.

Retras într-o gară părăsită, din marginea unei mlaştini, pustiit de eşecuri, eroul-narator se confesează. Timpul pare a fi încremenit. La ceasul de pe peron, doar ”minutarul se învârtește. Cealaltă limbă stă nemișcată. S-a împotmolit parcă în mâlul unei ore”. Clădirea cu pereții scorojiți, ”rămasă la discreția păianjenilor care-și țes pânza, netulburați prin unghere” îi va servi drept confesional. În această gară,  -”cută de pustiu a eternității”, are sentimentul că se afundă în neant. Sala de aşteptare este „deşertul” acestui personaj narator care intentează proces istoriei și propriei sale existenţe. Pentru Heidegger, ”Existentia înseamnă actualitas, realitate. Existența indică determinarea a ceea ce reprezintă omul în destinul adevărului” (”Scrisoare asupra umanismului”).

Decalogul aşteptării, pe care şi-l redactează, are menirea să-l îndepărteze de „moarte”: ”Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti,în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim; A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori, o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur; A opta poruncă: Dacă gândul acesta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urările faptului că nu faci nimic; A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime; A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă!”. Asistăm la un ceremonial judiciar cu deliberări, reveniri. ”Dacă aș fi ales limpede între două căi: ori să nu mă iubesc deloc, ori să nu mă iubesc decât pe mine. Ori sfânt ori șobolan, nu poți să fii și una și alta în același timp. Cu toate acestea sunt gata să-i absolv pe cei care m-au împins în pustiu și să caut răul numai în mine…dacă nu sunt sfânt, nu pot nici să întorc obrazul și să vă rog: ”Loviți-mă încă mai tare!” Fac asta dintr-un motiv egoist. Fără să vă dați seama, v-am atras într-o cursă. Credeați că ascultați o spovedanie și de fapt ascultați o pledoarie. Sala de așteptare nu e confesional, ci sală de tribunal. Pentru că am rămas singur cu pustiul, m-am hotărât să înfrunt cel mai dificil dintre procesele mele”. ”Nu sunt nici sfânt, nici profet, nici predicator. Sunt pur și simplu un om care-și pledează cauza. Am început, așteptând-o pe Eleonora, propriul meu proces. V-am ales drept judecători și am început să-mi depun mărturii”. Mărturiile readuc în conştiinţa tuturor, spectrul regimului totalitar. ”Rinocizarea” societăţii va dobândi accente tragice. Ţipătul femeii din frizerie semnifică „ţipătul libertăţii sugrumate”. Îmblânzitorii de cobre care apar în oraş împânzesc teroarea, stârnesc teama. Eleonora fugise din oraşul unde apăruseră dresorii de câini, înfricoşători. Sub ameninţarea lor, se va refugia în gara părăsită. Peronul gării, unde şi-au găsit adăpost cei doi fugari se află între un pustiu şi o mlaştină. Îmblânzitori de cobre supravegheaţi cu băţul în mână de un alt îmblânzitor de cobre, din faţa colibei, instituie un regim al terorii. Mlaştina pare locuită de o sectă a cărei principii se bazează pe înjosirea fiinţei. Îmblânzitorii de cobre îşi exercită din plin dominaţia. Sub puterea spaimei, oamenii cedează. Calea singurătăţii nu este însă cea care îl va putea salva: „Nimeni nu poate rămâne întreg într-o grotă”, va conchide el. Frica îl va transforma într-un îmblânzitor de cobre, aşteptarea se vădeşte a fi un pustiu sufocant. ”Viaţa pe un peron” este de fapt, o viaţă fără ieşire. Planurile expunerii alternează cu reveniri şi anticipări în timp. ”M-am obișnuit cu aerul de moarte ireală care plutește aici, dar în prima noapte totul se petrecea ca și cum visam încă. Mai curioasă a fost reacția mea când s-a făcut dimineață și a trebuit să accept că gara există. Atunci m-am liniștit brusc, într-un fel care nu prevestea însă, nimic bun. Treceam dintr-o încăpere în alta fără să mă mai mir. Nu mă mai preocupa nici cum am ajuns aici, nici cum voi mai pleca. Mă pregăteam parcă să aștept și vroiam să văd cum arăta așteptarea. Acest calm nu putea să anunțe decât o criză”.

Prins în cercul fatal al istoriei dar şi al existenţei umane, autorul își reconstituie propria viață. ”În gara asta, am simțit nevoia să mă aud cu adevărat, să vorbesc cu voce tare. Pustiul  a adunat în mine, toxine pe care nu le pot elimina decât vorbind…Și chiar mă întreb uneori dacă destinul meu nu s-a născut din cuvinte. Eu însămi par produsul cuvintelor mele. Pădurea, peronul, gara, mlaștina, cobra…numai cuvinte. Mă mișc, am impresia, într-o lume de cuvinte care mă înfășoară cu tentaculele lor. Deșertul e o realitate. L-am văzut cu ochii mei”.

”Sentimentul absurdului ia naștere în urma situării omului într-o extraneitate tragică, în situația unui exilat fără posibilitatea de apel” (I. Vitner, p. 97).

Absurditatea existențială este redată de spațiul închis în care omul este nevoit să supraviețuiască: “Mi se întâmplă uneori să recad în aceeaşi stare. Când mergi în cerc, păţeşti totdeauna aşa. Nu ajungi decât în tine însuţi. Alergi sau dormi, rămâi la fel de aproape sau la fel de departe de ţintă. (…) E greu de trăit pe un cerc, domnilor. Oriunde în altă parte lucrurile sunt cât de cât logice. Dar aici nu ştii dacă mai are rost să mergi pentru a ajunge în acelaşi punct în care te afli. Asta te tulbură. Ridici din umeri şi-ţi spui că e totuna, poate, dacă rămâi pe loc sau îţi târâi picioarele de-a lungul cercului. Dacă te revolţi, faci o săritură din destin. Fie şi în abis. Dar trebuie să ai putere pentru această săritură. Mi-e somn. Voi continua mâine. M-â-i-n-e. Există «mâine»? Pe un cerc nu există decât amintiri pe care calci mereu, ca pe şopârle, sau «azi». Voi continua azi.”

Și totuși, șansa viețuirii este aceea a solidarităţii umane: „cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate”.

”Pe latura sa istorică şi în miezul lui parabolic, ”Viaţa pe un peron” este un roman al angajării şi dezbaterii morale, cu întrebări fundamentale splendid formulate şi răspunsuri, din toată gama, prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat – în oricare dintre aceste ipostaze – în lumina rece a unei singurătăţi esenţiale” (Daniel Cristea-Enache).    (sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)



Maieutica palerienă din volumul Vremea Întrebărilor - Prof.dr. Nicolae Postolache

 

Nu mi-a fost ușor să mă decid asupra unei teme. Acest simpozion, se desfășoară de ceva vreme la Făgăraș, spre cinstea organizatorilor,  opera paleriană a fost deja abordată sub multiple aspecte, lucruri interesante au fost spuse și nu de puține ori de către persoane avizate.  Mă întrebam : să vorbesc despre perenitatea singurătatății  sale, despre Lisa natală, ca reper existențial la care s-a raportat în permanență, despre pactul cu diavolul din perioada tinereții, obsesia copilăriei, eseistica antichității, despre statutul de disident din finalul epocii ceaușiste ? În urma acestei frământări interne, concretizată printr-o maieutică euristică personală, am tresărit și mi l-am amintit pe Octavian Paler din perioada postdecembristă : omul implicat, reperul moral, vocea respectată și răspicată a societății civile și am rostit ușurat, Evrika, voi scrie despre maieutica paleriană,  ca preocupare de a explica   realitatea socială prin metoda interogației socratice, în scopul decodării  traseului sinuos pe care l-a parcurs societatea românească după 1989. Am pornit curajos la treabă, abordând un volum document – Vremea întrebărilor. Dar m-am dumirit foarte repede că ar fi fost un demers laborios, cu un rezultat supradens, necompatibil cu activitatea noastră, în sensul abordării celor 4 ani prezentați, respectiv perioada 1990 – 1994, și m-am decis să analizez doar anul 1990, anul certitudinii și incertitudinii, al speranțelor și al disperării, al mimării democrației, urmând ca la sesiunile următoare să continui cu prezentarea interpretării articolelor dedicate  evenimentelor celorlalți ani.

      Vremea întrebărilor, după cum susține Octavian Paler  în argument ,, nu este o culegere de texte publicate. E o rememorare… Sunt doar,-spune autorul– un afectiv care gândește cu inima, apărându-se de disperări cu un plus de pasiune. Și vreau să depun mărturie. Atât.,, Vom vedea însă, citind volumul, că nu este numai atât și autorul a fost mult mai implicat. Din titlul volumului ne dăm seama că  în fond, vorbim de un demers maieutic, adică utilizarea  unei metode  prin care se urmărește ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor  și a dialogului. Socrate, în antichitate a abordat dialogul plecând de la premisa deliberată ,,Știu că nu știu nimic,, , iar pentru depășirea ignoranței recurge la atingerea adevărului, interfață compatibilizantă între obiectiv și subiectiv,  printr-o succesiune de întrebări, și dialogul se alimentează cu o ironie subtilă. Demersul palerian în acest sens este unul personal, hipersubiectiv, deoarce dialogul este lipsit de  un interlocutor identificat, iar partenerii de dialog suntem de fapt noi, cititorii. Autorul ne face părtașii demersului său și lasă la latitudinea noastră asumarea unui adevăr, subînțeles în fapt, din conținutul textului. Are chiar unele îndoieli, citez : ,,Nu-mi dau seama  dacă sunt întrebările cele mai importante ce trebuiau puse. Sunt cele pe care le-am pus eu,,.  Acest eu concis, decodându-ne asumarea interpretării personale, asupra unor realități sociale controversate.  În condițiile în care nu am fost preocupat să fac o simplă recenzie a cărții,  am încercat să sporesc interesul față de cealaltă postură a autorului, opusă eseistului inegalabil sau romancierului labirintic, respectiv fața memorialistului implicat, a ziaristului vocal, moral. Lecturarea aplicată a textului mi-a revelat intercalarea  câtorva  teme –motiv precum binomul maieutică – ironie, judecăți de valoare,  antinomii, titluri sentință,  principii morale și valori umane, pesimism-subiectivism, rememorări inedite, teme care pot constitui, fiecare în parte subiecte de sine stătătoare în interpretarea acestui jurnal gazetăresc – mărturisitor. Personal m-am rezumat la analizarea binomului maieutică-ironie, deoarece reprezintă modalitatea de exprimare a unor judecăți de valoare personale, pentru o perioadă controversată a istoriei posdecembriste, o antinomie speranță-deznădejde, exprimată magistral prin citarea de către autor a unei contestatare din Piața Universității: Orice aș fi suportat, înțelegeți ? Dar ne-au luat speranța. Asta nu pot suporta. Teama că această speranță ar putea fi devorată de un regim cu puseuri dictatoriale îl determină pe autor să vorbească și să rostească adevărurile sale, necesare. Octavian Paler intuise , ceea ce Vladimir Tismăneanu avea să afirme mai târziu în Cartea Președințior, într-un interviu cu Cristian Pătrășconiu : se petrecea un proces de recuperare- de recucerire – a puterii de către eșalonul doi al nomenclaturii, iar Octavian Paler înțelesese că timpul nu mai avea răbdare și trebuia să se implice.  

         Maieutica, constituie principala temă, intuită chiar din titlu-Vremea întrebărilor. În aceeași manieră patru dintre cele 17 articole prezentate în capitolul dedicat anului 1990 sunt tot întrebări sugestive, care inductiv ne ghidează spre subiectele abordate : Ce se întâmplă cu noi ?, Cine a mințit ?, Vă dați seama unde s-a ajuns ? sau O simplă necuviință ?  titluri provocatoare, care te incită să citești articolul, să te poziționezi, să iei atitudine.

      Pentru ca impactul demersului, să ne provoace un interes maxim nu de puține ori suntem martorii unor cascade de întrebări articulate, care rareori rămân neinterpretate auctorial, citez din articolul  De ce mă îngrijorez din17 ianuarie 1990 ; Să vorbim toți odată, pentru ca nimeni să nu mai audă nimic, nu e o experiență interesantă ? Să ne lăsăm contaminați de o irezistibilă plăcere de a înființa un partid dimineața, altul la prânz, pentru a le anula pe amândouă seara, ce poate fi mai pitoresc ? …să participăm într-un fel la salvarea  națională, reprezintă orice s-ar zice, un fenomen nu lipsit de farmec insolit. Dar, oameni buni, ce se întâmplă ? Unde sunt ceasurile dramatice, încordate, foarte aproape de moarte, în care fiecare zicea noi ? Cât timp a trecut de atunci ? Luni ? Ani ? Trecuseră doar trei săptămâni de la dramaticele evenimente din decembrie 1989 și singura voce lucidă parea a fi a directorului onorific al României Libere, Octavian Paler care se arata îngrijorat de situația nou creată, dispus să ia taurul de coarne, să ceară socoteală noilor zei : Dar aici mă opresc și întreb : Doamne se poate clădi ceva pe ură ? nu cumva, dacă vom judeca totul prin ură, vom rămâne mai departe, moral, victimele dictaturii ?

      O altă serie de întrebări se referă În Cutia Pandorei din 24 ianuarie 1990 (ce ironie istorică), la interpelările care se făceau la adresa liderilor partidelor istorice, care se erodaseră fizic prin pușcării sau trăiseră în exil în timpul comunismului : Unde au fost vreme  de patruzeci și trei de ani ? Mai întâi, în perplexitatea mea, am crezut că n-am priceput bine. Cum adică unde au fost? Sau era vorba de o glumă la mijloc? Nu, nu era nici o glumă. Întrebarea era rostită cu o indignare abia reținută. Într-adevăr, cum de și-au permis  partidele înființate acum să fie absente din viața politică a țării  vreme de patruzeci de ani ? De ce au tăcut atâta vreme ? și mai departe maieutica se îngemănează cu ironia, care chiar dacă nu abundă în Vremea întrebărilor, nu lipsește : E limpede, e vina celor care au făcut pușcărie sau au luat calea exilului că n-au apreciat raiul totalitar, e vina celor care au tremurat de frica Securității, care tresăreau de câte ori li se  suna noaptea la ușă…iar concluzia este fără echivoc : Nu persecutorii trebuie luați la rost ci persecutații ! unde ați fost ? Aceeași ironie mucalită, specifică țăranului isteț, amară o întâlnim pe întreg parcursul articolului respectiv: ,,Au silit partidul unic să rămână unic ! Și îndrăznesc acum să iasă din tăcere ? Cu ce drept ? Ați lipsit  de la festinul totalitar, domnilor,  credeți că-i atât de simplu să vă așezați la masa libertății ? În aceste fraze stilul inconfundabil al scriitorului se îngemănează cu substratul moral al unui om de caracter, aflat în pragul senectuții, care nu va mai accepta să facă pactul cu diavolul de dragul unei funcții, așa cum se și încercase.

     Situația scăpa de sub control, emanații încercau prin orice forme să pună mâna pe putere, și în atmosfera aceea confuză ce bascula spre manipulare și pseudodemocrație  exista un glas care se întreba public de ce toate acestea și urmările nu aveau să se lase așteptate : amenințări, chemări la raport în fața foștilor tovarăși comuniști, apostrofări, etc. Dar Octavian Paler și-a continuat demersul civic, a continuat să fie cerberul, conștiința opiniei publice, nemulțumitul.

       Lucrurile se agravau, autorul era din ce în ce mai surescitat și pe 13-14 februarie 1990 scrie articolul Ce se întâmplă cu noi ? în care încearca să-i descopere pe vinovați : Să fie, oare , recentele sloganuri –Moarte intelectualilor, Noi muncim, nu gândim, Nu ne vindem Țara și altele opera acelorași specialiști în diversiune care în lipsa unei dictaturi, s-ar mulțumi deocamdată cu un autoritarism popular ? Românii ațâțați împotriva românilor, muncitorii ațâțați împotriva intelectualilor, la ce pot duce aceste sfâșieri și convulsii ? La un singur lucru. La netezirea drumului, înapoi spre trecut. Asta vrem ? intuiția este trăsătură definitorie a autorului, regresul început în februarie 1990 continuă și astăzi, iar întrebările sale , întocmai personajelor caragialiene, sunt actuale și în prezent.

      În articolul din 16 februarie 1990, intitulat Câteva explicații, se adresează maieutic celor pe care îi consideră vinovați de confuzia socială a momentului. Un discurs consistent, care concentrează esența revoltei sale, din care descifrăm carențele  și intențiile noii clase politice, care se contura, intenții pe care autorul le decodează  și le contestă totodată în demersul său : Dar dumneavoastră, cei ce priviți cu ochi răi îngrijorările mele, îndreptățite sau nu, ce doriți ? Vreți să se șteargă de pe zidurile Bucureștiului inscripțiile din zilele revoluției, care spun că românii nu mai doresc comunism cu nici un fel de față (ironie la adresa conceptului care se vehicula în epocă, de comunism cu față umană)? Vreți ca securitatea să-și reia îndeletnicirile, să organizeze din nou frica, să  infiltreze din nou, cum a început s-o facă, se pare, întreaga noastră societate ? Vreți să fim cu un singur picior în Europa, să ne păstrăm complexele față de alții ? vreți să ne izolăm iarăși de lume ? Vreți să ne retrăim amintirile ? Vreți să plece românii iarăși în pribegie, în vreme ce acasă e denigrat iadul capitalist ? Vreți să simțim iarăși gustul minciunii ?…Vreți să reînvățăm să ne descurcăm, să reînvățăm să ne resemnăm, să reînvățăm să suportăm istoria ?

        Un rechizitoriu maieuric consistent, interogativ , lucid și vizionar, întrebări cu valoare de adevăr peren, pe care ar trebui să ni le punem din când în când, pentru a înțelege ce ni se întâmplă și de ce ni se întâmplă. Nu putem să nu evidențiem curajul, sinceritatea, implicarea, îngrijorarea, un mix de trăsături morale, ce evidențiază un cu totul și cu totul alt personaj, comparativ cu autorul interogativ și intelectualist din opera scrisă în timpul dicataturii.

     Cunoaștem încă din primele articole un gazetar angajat, care din modestie susține că vrea doar să depună mărturie, dar va face mult mai mult, va deveni o instanță publică morală și va încearca prin maieutica sa  să-i convertească pe vinovați la calea cea dreaptă iar pe cititori să și-i facă tovarăși în consolidarea democrației reale ce implică, separarea puterilor în stat și dreptul la opinie.

       Pentru autor lucrurile erau clare, încă din 25 ianuarie 1990, când citez : Într-una din acele seri, …. în faimoasa ședință unde s-a decis ca FSN să participe la alegeri, am avut senzația că trăiesc un vis urât.

       Și visul urât face obiectul interogațiilor din majoritatea articolelor referitoare la anul 1990,  iar întrebările se multiplică, se țes ca o pânză de păianjen , care înceracă să prindă în plasa sa esența fenomenologiei sociale, deturnată de foști activiști, specializați în diversiune și manipulare. Subiecte punctuale fac obiectul nedumeririlor autorului , citez din Nevoia de calm, 1 martie,1990: Teroriștii .Au apărut brusc, terorizându-ne zile și nopți în șir. Și au dispărut brusc. Unde sunt teroriștii prinși ? Ce s-a aflat de la ei ?  Câți au fost ? Când vor fi judecați ? Mister. O succesiune maieutică incisivă, care taie ca un bisturiu în încercarea de a scoate la lumină adevărul, pe care ni-l dorim elucidat și în 2019.

      Nu este neglijat nici procesul Ceușeștilor : A fost oare  o întâmplare ?  o eroare a tribunalului,  sau iarăși o jumătate de adevăr pe care n-o cunoaștem ? Dar esențial este răspunsul la o altă întrebare : Ce șanse are societatea românească de a avea parte de o democrație autentică, neciuntită și neipotecată de sechelele totalitarismului ?

       În timpul mineriadei din iunie 1990, spre binele lui, era plecat din Țară. Devenise un dușman al puterii, era un intelectual, gândea, își exprima public nedumeririle, ceea ce era foarte grav, vă mai amintiți sloganul neostalinist ce perpetua în epocă ura de clasă : Noi muncim, nu gândim ! Sandu,  băiatul său, îl sfătuia să-și întârzie revenirea acasă, mulți chiar îl interogau spre surprinderea sa, dacă se va mai întoarce, ceea ce îi producea o nedumerire ludică :,,Vă întoarceți acasă, în România ? La început nu pricepeam. Cum adică ? De ce să nu mă întorc ? Nu e acolo locul meu ?,,. Nu, în momentul acela, în ciuda patriotismului său endemic, pentru unii locul lui nu mai era în România, pentru simplul fapt că se dorea un cetățean liber și se exprima fără autocenzură: Veștile pe care le primesc de acasă sunt rele, iar lumea civilizată e consternată, încă, de cele petrecute la București. Zidurile Berlinului-de ciment sau psihologice- cad peste tot, numai la noi ele se înalță între noi și noi. Și, avea chiar o explicație pentru nedumerirea sa : În urmă cu un an  aș fi înțeles. România ajunsese o imensă închisoare. Teroarea devenise sufocantă. Atunci ar fi fost logic un gest disperat –un azil în străinătate – Dar acum ?

       Ioan Petru Culianu, după cum ne povestește Gabrielea Adameșteanu în Anii romantici, a fost ferm convins că nu putea fi vorba despre o revoluție în cazul evenimentelor din decembrie 1989, ci de o lovitură de stat orchestrată de KGB. Octavian Paler în articolul Cine a mințit ? din 5 septembrie, este chinuit de întrebări asemănătoare : ,,Poate că întrebarea : a fost revoluție sau lovitură de palat ? e rău pusă. Căci în decembrie au existat amândouă.,, O sentință care treptat se va adeveri.

       Noua nomenclatură îi dădea târcoale, încearca să-l ademenească, i se promiteau funcții, dar liseanul nostru  nu mai putea fi păcălit, el era glasul liber al cetății și în dialogul cu cinicul Brucan, îi va răspunde subtil și ironic : Nu prea văd ce avem noi să ne spunem, dar sunt un om civilizat. Subînțelegem nu doar ironia subtilă, dar intuim și  ceea ce gândea în realitate – în spiritul unei societăți civilizate, putem purta un dialog, dar nu voi putea fi convins să renunț la opiniile mele, la dreptul de a fi în opoziție.

     Ultimul articol selectat dintre cele publicate  în 1990 în România Liberă, este un profund demers maieutic, titlul interogativ, confirmând această supoziție. În  O simplă necuviință ? accentuează demersul blasfemic prin care Timișoara, a fost demascată în Parlament întocmai unor vechi ședințe de demascare din timpul dictaturii – vezi mărturisirile psihiatrului și scriitorului Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu – citez : Dacă Timișoara reprezintă (și cine ar cuteza, oare, s-o conteste ?) simbolul revoluției, dacă Timișoara a avut curajul să înfrunte șase zile singură dictatura (și cine și-ar permite neobrăzarea să nege că Timișoara a fost lăsată singură șase zile în fața terorii ?), atunci ce reprezintă demascarea ei ? O simplă necuviință ? Timișoara încetează oare, să mai fie eroică și devine infamă, dacă îndrăznește să-i conteste pe succesorii lui Ceușescu ? Faptul că a vărsat sânge pentru noi toți, opunându-se lui Ceaușescu, nu e suficient ca să poată cere să nu fie trădate idealurile pentru care ea a vărsat sânge ? Și la urma urmei, cine din parlament și, în general, din instituțiile Puterii poate pretinde că are dreptul să dea lecții acestui oraș, care, lăsat șase zile singur, a avut curajul să pună libertatea deasupra vieții ? întrebări contondente care prin substanță au deja un răspuns subliminal, ceea ce stilistic constituie o sublimare artistică fără egal, în atingerea adevărului ireductibil.

         Acest demers  de umanizare profundă prin coborârea de pe piedestal la nivelul vorbitorilor din agora, de socratizare maieutică transpusă unui plan al relității contemporane, de diluare oarecum a substanței operei paleriene, prin  raportarea la un demers gazetăresc nepropagandistic, poate naște puncte de vedere contradictorii și de ce nu, reacții nesentimentale, maioresciene de genul opera contează și mai puțin omul, vezi cazul Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Tudor Vianu, Geo Bogza,  care în răstimpuri istorice au clacat atitudinal , dar opera, prin valoare literară  le-a fost mai puțin erodată de asemenea derapaje. Incontestabil opera paleriană, este robustă, inimitabilă și inalterabilă, dar  demersul de față este  necesar și trebuie aprofundat deoarece Octavian Paler nu ar fi întru-totul redat posterității fără această profundă implicare civică postdecembristă. Indubitabil a fost vocea cea mai respectată a societății civile, a fost formatorul de opinie de care tinerele generații aveau nevoie, a fost modelul uman ce a întruchipat curajul, verticalitatea, moralitatea, prin cultivarea perseverentă a dreptului la cuvânt și a exprimării neîngrădite  a adevărului, a fost strigătul disperării și instanța morală ale cărei sentințe erau considerate modele de demnitate umană. A fost românul care nu a mai acceptat ca românii să fie umiliți, manipulați, amenințați, lipsiți de speranță, și pentru acest comportament decent, liber asumat, confesiv voluntar prin recunoașterea rolului de pion la un moment dat, al unui regim dictatorial, și,  pentru toate acestea, nu poate fi asociat sub nicio formă categoriei anterior menționate, așa cum de fapt fusesem tentat să cred, în anii tinereții..

     Într-un interviu intitulat instigativ ,,Credința este o formă de confruntare existențială, dramatică cu instanța supremă,, consemnat de Melania Cince, Andrei Pleșu menționa : Nu am niciun motiv să minimalizez cultura. Observ totuși, pe bază de experiență, că un lucru pare cert : cultura te modelează, dar nu te rezolvă în sens deplin. Cunosc foarte mulți oameni cultivați, cu lecturi, cu competențe intelectuale și profesionale foarte solide, dar care, în plan uman, în viața zilnică, în complicațiile destinului propriu, sunt ori tatonați până la derută, ori gata de orice derapaj. Cultura nu-ți livrează neaparat o conduită. E plină de ,,băieți fini,, ușor convertibili la lichelism.

       Pentru rezolvarea acestei dileme, cu aplicabilitate la Octavian Paler,  a fost scris acest eseu și dacă incipitul l-a constituit socratica zicere,,știu că nu știu nimic,, stimulatoare pentru un demers cognoscibil argumentat, concluzia finală, de natură sociologică oarecum, evidențiază  personalitatea complexă a unui scriitor consacrat, a unei sinteze umane funcționale, a unui binom indisolubil cultură – caracter, a unui om realizat deplin atât profesional cât și moral. Vremea întrebărilor nu-i doar un document jurnal necesar înțelegerii unor evenimente istorice și sociale, în aceeași măsură este și panaceul necesar combaterii uitării, interpretată psihologic în cheie freudiană ,,ca efect al refulării din conștiință a amintirilor neplăcute , aflate în dezacord cu exigențele morale,,. Demersul său ne ajută să nu uităm aceste evenimente neplăcute, din derularea cărora presupun că am învățat pentru a evita un nou colaps istoric și moral, asemănător. Deocamdată ne hrănim încă, mai ales cu speranță,  dar nu va fi departe ziua când vom schimba nobila speranță cu biblica mană binefăcătoare, și se pare că generațiile tinere au luat taurul de coarne. Prin întreaga sa operă și  implicare morală Octavian Paler  a fost în ciuda pesimismului și a singurătății cronice, acel Don Qijote neînțeles care a crezut la început de sec XXI în visul său și a încercat să ne convingă, cum că Miron Costin s-a înșelat, iar vremurile pot fi strunite de voia omului și nu neaparat invers, în sensul unui om apriori învins de ineluctabile timpuri. (sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)



Octavian Paler, un moralist sceptic și inflexibil - Prof. Ioan Mihali

 

Despre Octavian Paler și opera sa s-a vorbit și s-a scris destul de mult, încât s-ar părea că subiectul e epuizat. Însă opera unui scriitor reprezentativ ne oferă mereu noi fațete. Este privilegiul operelor ”aperta”. Or, Octavian Paler este un asemenea scriitor. Se înțelege că ceea ce se reține, îndeosebi, este modernitatea scrisului său, atât în ceea ce privește problematica sau universul tematic, cât și cel al expresiei verbale în care îmbracă acest univers.

            Aș îndrăzni să afirm că din ambele perspective nu se situează cu nimic mai prejos de eseiști ai ultimei jumătăți a veacului trecut, precum Paul Zarifopol, Mihai Ralea sau Vasile Pârvan, pentru care ”Ideea mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe o dată cu descoperirea ROMEI” (V. Pârvan, ”Idei și forme istorice”)

            Și de ce nu și în vecinătatea lui Constantin Noica și Emil Cioran, se înțelege, cu diferențele specifice de rigoare.

         Se știe că Octavian Paler a debutat relativ târziu, la vârsta de 44 de ani, cu un volum de definiții lirice intitulat ”Umbra cuvintelor” (1970), în maniera stilistică a lui Lucian Blaga. De altfel, pentru Lucian Blaga a avut o prețuire constantă.

        Nu perseverează în poezie, simțind că altul este destinul său. Parcă ia în seamă cuvintele din Talmud : ”Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău”.

           Așa se face că a trecut la eseistică, și în decurs de zece ani a publicat șapte cărți, greu de încadrat într-un anumit gen literar.

            Întâlnim la el un procedeu estetic inedit: ”asociază speculației, ficțiunea și pune ideile și ficțiunea în parabolă”. Este ceea ce criticul Eugen Simion numește ”romanesc al ideilor”. De subliniat că acest procedeu îl întâlnim în toate eseurile sale. Modelele sunt eseiștii spanioli (Unamuno, Ortega y Gasset), iar dintre francezi, Camus, pe care îl citează foarte des.

          Paler nu poate fi un scriitor realist, în accepțiunea curentă a acestui termen. Se simte mai confortabil în parabole și mituri. Această disponibilitate a spiritului său se întâlnește și în romane. Nu-i disperat de existență, dar nici nu poate s-o accepte oricum. Tema morală este esențială în toată eseistica sa. Servindu-se de mit și de parabolă izbutește să se confeseze, fără a deveni patetic : ”Un ochi al meu a fost întors mereu spre înlăuntrul meu”, se mărturisește cu toată sinceritatea.

         Căutând miturile, ce devin obsedante, se caută, de fapt, pe sine. Pentru Paler libertatea este dreptul de a nu minți. Această propoziție o găsim aproape în toate eseurile sale. Este o atitudine de moralist inflexibil și de civism în ultimă instanță. O simplă trecere în revistă a eseurilor este în măsură să ne releve complexitatea personalității acestui autor, unic în felul său în cultura română…

            În cele ce urmează ne vom limita la succinte considerații pe marginea unor micro-texte semnificative ale acestor eseuri.

            De pildă în ”Drumuri prin memorie” (primele însemnări despre Egipt, Grecia, Italia), ni se impune ca un moralist de înaltă ținută intelectuală, care în contact cu atâtea capodopere nu se pierde cu firea, izbutind să formuleze caracterizări memorabile de felul: ”Veneția suferă de narcisism, e un oraș, cu alte cuvinte, complexat, bolnav de trecut” ; ” Sulmona, orașul lui Ovidiu, suferă de epicureism provincial”.

          Memorabilă, cu totul aparte, este descrierea sălii hipostile de la Karnak (Egipt) : ”Un purgatoriu pentru trufiile netrebnice…da, printre aceste coloane capabile să susțină fiecare un secol ar trebui pedepsiți să treacă și să facă o cură de umilință toți obstinații ridicoli sau grotești ai suficienței agresive, să se rușineze și să plece smeriți…Dacă lumea ar fi plină de asemenea săli hipostile, ar exista poate mai puține egolatrii insolente și altare meschine la care oficiază ipocrizia, dar o astfel de pădure titanic torențială se află doar la Karnak, departe de singurătățile marilor metropole și de idolii lor de aur sau de aroganță profesată”.

       Cu ”Mitologii subiective” (1975) se întoarce la Grecia și la miturile ei. Socotește mitologia o carte despre condiția existențială a omului. Tema morală devine mult mai pregnantă. Interesant este procedeul artistic la care recurge și anume : introduce mitul într-o problematică existențială și morală, inventând o seamă de monologuri pe care le resoarbe în propria subiectivitate. De aici și titlul acestor eseuri.

           ”Apărarea lui Galilei” (1976) este unul dintre cele mai interesante eseuri. Este un dialog despre prudență și iubire. Este abordată relația dintre adevăr și etica omului care luptă pentru adevăr. Întrebarea, dilematică este dacă e bine să mori pentru o idee și să devii un martir sau să trăiești și să lupți pentru a impune adevărul?

           Galilei se apără cu formulări de felul : ”urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă; prefer să-i urăsc contestându-i prin strigătul meu de bucurie; acest strigăt poate fi mai elocvent decât flăcările unui rug”. Oponentul lui Galilei e de părere că nu merită să trăiești oricum, că adevărul are nevoie de sfinți.

           ”Galilei, cine nu crede în necesitatea adevărului sfârșește prin a le cere și altora același lucru. O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul. Aici e problema. Nu dacă tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci dacă erai în stare să fii. Adică, dacă erai în stare să suporți cu orice preț adevărul unei idei în care crezi”.

            Inchiziția, simbolic vorbind, este forma prin care represiunea o ia împotriva spiritului.

            ”Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există inchiziție perfectă”.

            În ”Scrisori imaginare” imaginează scrisori către marile spirite (Unamuno, Erasm, Camus, Proust, Seneca, Gide).

            Pe fond, avem de a face cu adevărate poeme reflexive pe teme dintre cele  mai diverse precum :

        De pildă, în Epistola către Seneca (filosoful și sfetnicul Nero), Seneca devine un simbol al complicității omului care gândește.

            ”Ce rost mai are filosofia dacă recunoaște că singura ei șansă e să limiteze crimele, fără a putea ataca însăși crima?”

            ”Caminante” e o carte de călătorie în Mexic, subintitulată jurnal (și contrajurnal mexican). Este o versiune nouă, revăzută, o aventură în ordinea ideilor și mai puțin o aventură a călătoriei. E multă erudiție în această carte.

           ”Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit și ce-am simțit, zilnic, într-o lume care m-a surprins ți prin scindări și prin timpul ei echivoc…”căci există călătorii care nu se termină niciodată”.

          ”Polemici cordiale” (1983) este o carte provocatoare, de moralist inflexibil. Cartea este constituită din discursuri imaginare și scrisori amicale către colegi de generație (Al. Paleologu, Mircea Iorgulescu etc.). Dar și scurte eseuri despre Velasquez și Don Quijote. Cum orice moralist este un utopist (Julien Benda), Paler vorbește de utopia cordialității. Îi place să judece istoria, asemenea lui Andre Malraux. Este convins că fără dialog nu-i posibil adevărul. Reia problematica relației dintre morală și creație; libertate și necesitate, servindu-se de formule memorabile. Întâlnim ceea ce s-a numit ”fuga în limbaj”. Este, poate, cazul să enunțăm câteva ziceri memorabile din scrierile sale, ce pun în lumină profunzimea gândirii acestui intelectual rasat :

            ”Nu se poate trăi la nesfârșit în ironie ” (”Polemici cordiale”)

            ”Numai cântecele, statuile, cărțile, sunt sau pot fi nemuritoare; fără spirit, fără cultură, nu există eternitate” (”Polemici cordiale”)

            ”Oamenii ne învață să vorbim, iar zeii să tăcem” (”Mitologii subiective”)

            ”Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există inchiziție perfectă” (”Apărarea lui Galilei”)

            ”O lume incapabilă de martiri e o lume incapabilă să apere adevărul” (”Apărarea lui Galilei”)

            ”Mizantropul e cel care reproșează oamenilor că sunt ceea ce sunt” (”Caminante”)

            ” Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea, al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și în sfârșit, al patrulea, în care eliberat de inhibiții și de obsesii devii un fel de călător fără bagaje”. (”Caminante”)

            Paler se autodefinește ca un personaj scindat : ”din ce în ce mai limpede am înțeles că în mine țărâna se întâlnește cu metafizica…celula mea vitală fiind sfâșiată de o tensiune dublă; aduc o senzualitate tulbure până la ispitele de asceză a ideilor” (”Caminante”).

Cu alte cuvinte, este ”raisoneurul” proprie-i sale opere. O mărturisire sinceră, nedisimulată, ca o spovedanie, care, pe alocuri capătă accente grave.

            ”Poate că Mexicul nu e așa și l-am văzut astfel numai pentru că eu sunt un personaj scindat. Sau este și m-am apropiat de el tocmai pentru că îmi seamănă atât de mult.

            Mama și tatăl meu erau naturi deosebite. Probabil, eu am luat de la fiecare jumătate și, astfel, am descoperit în mine un ciudat amestec, alcătuit din jumătate noapte și jumătate zi. Pot vorbi liniștit, în cunoștință de cauză, despre ”tristețe însorită” sau despre ”lumină amară”. Pentru mine nu sunt niște paradoxuri. Am o imagine rudimentară despre fericire, dar în cele mai adânci tristeți am găsit și  motive de recunoștință. Am fost, în același timp, zgârcit și generos, gălăgios și tăcut.

            Am declarat că sunt un anticălător și am scris cărți de călătorie. N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voință, dar numai eu știu câte hotărâri am amânat pentru alte scadențe; până ce am reușit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am știut niciodată să renunț și, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul și am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovățiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. Și cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca și pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste și de prietenie. Cine citește atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am mințit, încercând să par altceva decât ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Și chiar în cărțile mele am făcut același lucru. Am privit în același timp spre poezie și spre proză. N-am fost niciodată capabil de opțiuni limpezi.

            E, bineînțeles inconfortabil să trăiești astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur taler al balanței. Și dacă trebuie să-mi reproșez o vină, știu de unde vine reproșul.

            De la cealaltă jumătate a mea” (”Caminante. Jurnal (și contrajurnal) mexican”).

(sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)



Unchiul George, profesorul Șoacățu de la Liceul Spiru Haret, personaj în scrierile lui Octavian Paler - Prof. Liviu Ioani

 

       Noțiunile de persoană și personaj aparțin unor universuri diferite: real vs. imaginar. În operele cu caracter autobiografic, personajul central este naratorul. El relatează, deseori liric, și prin viziunea lui se proiectează lumea din jur : evenimente, locuri, chipuri. În două din scrieri latura evocatoare predomină într-o ficțiune autobiografică: ”Viața ca o coridă” (1987) și ”Deșertul pentru totdeauna” (2001). Aici, al doilea personaj ca pondere, după narator, este ”unchiul George”. Până la ”Deșertul pentru totdeauna”, prezența lui pare că vrea să rămână tăinuită, într-un fel de anonimat : ”unchiul G.”, ”profesorul Ș.”,  ca și cum ar fi un cuvânt tabu. Octavian Paler mărturisește că în formarea sa intelectuală, perioada anilor de la Liceul ”Spiru Haret”, a fost cea mai importantă (1937-1944), perioadă când s-a aflat sub tutela unchiului George. ”Unchiul” era director (adjunct la început) al liceului și l-a găzduit pe nepot la locuința sa. Recunoaște autoritatea mentorului din umbră, dar și relațiile distincte, mai puțin cordiale, care îl făceau să-l evite.

            Biografia reală a prof. George Șerban ni-l prezintă ca pe un intelectual de vază ridicat dintre fiii de țăran din satul Lisa: ”reușise o carieră care-l ridicase deasupra tuturor”. Elev dotat, învățase la Școala normală din Blaj, beneficiind, ca greco-catolic, de taxe reduse. Continuase apoi studii teologice, părăsite, neavând înclinații preoțești. A preferat Filologia, pentru care avea o vocație reală. A terminat facultatea la Cluj, cu rezultate strălucite, șef de promoție pe țară, cu distincția ”Magna cum laude”. Distincția îi dădea dreptul la o bursă de specializare în străinătate. Când s-a prezentat la minister în București să-și încaseze premiul, ”aranjamente bizantine de culise” au făcut ca bursa să fie acordată altcuiva (de pe locul III).

            S-a revoltat degeaba, inclusiv cu argumentul că ”s-a bătut pentru România Mare”, jocurile erau făcute. Cu adevărat, participare la Alba – Iulia și se afla la 23 de ani, în preajma lui Iuliu Maniu și a marilor figuri politice. El a scris editorialul, apărut chiar la 1 decembrie 1918 în ziarul oficial ”Unirea”.

            Pe urmă a părăsit politica, revenind la ambiții intelectuale. Pasionat de filologie, dorea să studieze în Spania, Portugalia,, Italia, dar nu avea banii suficienți. La București i s-a oferit postul de ”inspector general pe țară”, apoi la 40 de ani ”subdirector”, după care director la un liceu de elită ”Spiru Haret” (din București). Bun profesor, este autor de manuale de gramatică a limbii române. La Cluj s-a însurat cu o fată căreia în sat, i s-a zis ”unguroaica”, iar Octavian i se adresa ”mătușa Terica” (diminutiv maghiar, ”Terike” de la Tereza).  Au avut doi copii: o fată și un băiat: Matei și Norița.. În sat, ”unchiului”, toți i se adresau numai cu ”domnul profesor”, chiar și surorile. Își construise o vilă, unde își petrecea vacanțele. mai moștenise o grădină și ceva pământ arabil. Avea prestigiu ca profesor la liceu și ca director.  Când apărea la capătul coridorului, elevii se atenționau. Peste ani, Octavian Paler întâlnește un conte care studiase la ”Spiru Haret”. Numele G. Șerban, nu și-l amintește, căci la toți elevii le-a rămas în memorie, porecla ”Șoacățu” fără conotații peiorative. Contele își amintește că Șoacățu era impozant și temut. Elevii din clasă au încremenit când a intrat la ora de dirigenție în lipsa titularului. Dar au fost captivați de discursul ”despre dans” propus de director. La română, se știa, nimeni nu trândăvea ori își permitea soții. Teama și rigoarea aveau ecou și pe coridoare.

            Prin anii ’50, profesorul Șerban a fost înlăturat de la ”Spiru Haret” ca ”reminiscență burgheză” și a fost transferat la o școală elementară din cartierul Tei. Acolo l-a avut elev și pe fiul său, pe care l-a lăsat corigent prin clasa a VI-a, bruftuluindu-l în fața întregii clase. Și pe nepot îl ignora : ”îmi zicea Paler” și colegii nu bănuiau vreo rudenie.

            După pensionare, prin anii ’80, unchiul rămâne singur. Soția îi murise, cei doi fii se exilaseră în Italia. Avea 90 de ani când a hotărât să se stabilească la Adria (în Italia) lângă fiica sa, Norița. Pe Octavian îl cheamă la despărțire și îi lasă mașina de scris și dactilograma unei monografii a comunei Lisa, cerându-i să o tipărească, dacă va putea. Octavian Paler notează: ”Fără să aibă prestanța de odinioară, ”unchiul George” dădea senzația că este o fantomă din alte vremuri. Numai ochii inteligenți și nasul vulturesc mai aminteau pe cel care fusese”. La lift se îmbrățișează pentru ultima dată, iar autorul regretă că poate a fost nedrept cu el. Din Adria îi trimite nepotului scrisori afectuoase și cu un ton sentimental pe tema satului Lisa și a copilăriei. A învățat bine italiana, ”căci îi plăcea să aibă public și să se audă vorbind”. La doborât o criză cardiacă la 94 de ani (1989).

            Așa ar decurge, la modul neutru, o biografie a profesorului G. Șerban, ca persoană. Dar ca personaj, Octavian Paler îl conturează într-o lumină diferită. Îi simte valoarea și influența, dar acestea îl timorează și pare că îl inhibă pe elevul și tânărul Octavian. Prezența unchiului îl obsedează și de cele mai multe ori îi privește gesturile cu malițiozitate. Nu vede în ele generozitate, ci egotism. La senectute, în vremea crizelor cardiace, când urma să decidă acceptarea operației pe cord, autorul are un vis. Visează că se afla în Lisa, mergând spre școală și în locul tatălui său, apare »unchiul George« care îl privește ironic. Îl întreabă pe copil de ce nu-l iubise ca unchi, pe lângă ascendența că era după cum zicea mama, cu respect, ”primul domn din neamul nostru”.

            În loc să-și facă ”mea culpa”, pe copil îl deranja aerul de superioritate și aroganța pe care le degaja unchiul binefăcător. Deducem că și Octavian avea veleități, dar în toate îl depășea unchiul care știa să-și cultive orgoliile și spiritul dominator. Oarecum, sceptic, recunoaște : ”dacă n-ar fi existat »unchiul George« n-aș fi nimerit la cel mai simandicos liceu din București”. Dar ironic, taxează fumurile nobiliare, care l-a făcut pe unchi să-și franțuzească prenumele ”George”.

            ”Voia să scuture de pe el praful din Lisa, să-l înnobileze, întrucât »Gheorghe« îi suna probabil prea rural, dezavantajos pentru ambițiile sale de a se învârti în cercurile selecte ale societății. Pe mine nu m-au încercat niciodată asemenea ispite.” Tabieturile unchiului, când venea vara în sat, le descrie ca pe niște gesturi teatrale, menite să facă impresie aristocratică : ”Și-a cumpărat un baston de abanos cu măciulie de argint, pe care-l învârtea seniorial, vara când se plimba pe ulițele din Lisa” ; ”era un personaj spectacol, vorbea ca o statuie vie” ; ”făcea duminica prin sat, operă de iluminist”, ”pământul se învârte, este rotund”, lămurea cum s-a format poporul român. Îi reproșează că avea gesturi de fanfaron (cabotin) și că ”modestia n-a fost niciodată pe gustul său”. Cred că nepotul îl invidia : ”avea o voce baritonală și instinct pentru teatru”, ținuta corporală îl făcea dominator, chiar trufaș, ”poza prea mult”. În sat toți îi ziceau ”domnu’ profesor” sau ”domnu’ Șerban”, chiar și surorile și nu protesta. Își petrecea vacanțele la vila construită ”ca un boier retras la moșie”.

            Suspicios față de caracterul unchiului, nepotul recunoaște ”Relațiile cu »unchiul George« au fost din capul locului proaste”, deși în casă se vorbea cu deferență despre el. Tocmai deferența îl făcea pe copil să-l privească cu răceală. Nu-i era deloc simpatic și se fâstâcea în fața lui. Atuurile unchiului îl complexau pe copilul care simțea că familia lui era tratată ca niște rude sărace și că prezența ”domnului” îi umilea. La București, fie că locuia la internat, fie din 1941, în aceeași casă cu unchiul, fie că îl întâlnea pe coridorul școlii, întâlniri, pe care oricum, nepotul le evita, n-a simțit nici o afecțiune familială. Nu uită nici cele două palme primite în curtea școlii, pentru că îi găsise două bucăți de pâine în buzunar, nici confiscarea scrisorii primite de la o fată din Breaza, elevă la Sibiu și interdicția altora. (era în clasa a VI-a, a X-a acum).

            Un singur gest de tandrețe recunoaște de la unchiul George. În iarna lui 1939, mergând în vacanța de Crăciun îi scrie de casă, că gardul livezii are o spărtură, că poarta este într-o rână, iar livada se părăginea. La câteva zile primește o telegramă neașteptată în care îi scria ”Felicitări pentru stil”. Unchiul era filolog și avea bune intenții artistice.

            În afara celor șapte ani, 1937-1944, petrecuți la Liceul ”Spiru Haret”, biografia lui Octavian Paler nu mai face aproape deloc referire la profesorul G. Șerban, cu toate că ambii locuiau în București, iar familia unchiului putea să-i fie apropiată.

            Octavian Paler își reproșează sieși, ignorarea : ”Mă tem că l-am judecat nedrept pe unchiul George. Într-un fel lui îi datorez cea mai mare aventură a adolescenței mele, descoperirea lecturii. Nu m-a pisat cu sfaturi, nu m-a controlat excesiv, nu m-a silit să mă simt în strada Vasile Lascăr ca într-o cazarmă. Ruptura mea cu el, care a durat vreo treizeci de ani, a fost o răzvrătire tulbure, ingrată și poate copilăroasă”.

            Tardive și inutile remușcări ! ”Trecutul nici zeii nu-l mai schimbă!”

(sursa: Biblioteca Municipală Octavian Paler - Făgăraș)

 



Lucian Blaga văzut prin ochii mei - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Deși nu spun noutăți absolute, cred că fără a cunoaște toate aspectele formării și gândirii blagiene, se riscă interpretări parțiale ale poeziei. Nu o singură dată, s-a atras atenția asupra capcanei de a stabili clar câtă ideologie filosofică și câtă poietică este în poezia lui Lucian Blaga (Cristian Moraru, Postfața în Blaga, 1986, p. 338 ș.u.). Interpretarea lui este una multifațetată, pe măsura complexității autorului. Putem vorbi, astfel, despre diferite aspecte ale ortodoxiei, așa cum se reflectă ea în piesa dramaturgică „Meșterul Manole” și în proza ”Luntrea lui Caron”. Sau chiar în poezie. Aceasta ar putea fi perspectiva teologică de abordare a operei blagiene. Desigur că se poate privi arta lui și din punctul de vedere al psihologului care caută să înțeleagă prin cele de afară pe cele din interiorul psihicului auctorial.

 

O viziune psihologică asupra scrisului lui Lucian Blaga (nu asupra persoanei lui)

Să începem cu punctul al doilea, anume cu perspectiva psihologică asupra lucrurilor. Știm că așa cum orice știință dispune de un obiect de studiu și de metode prin care acest obiect este analizat, psihologia, de asemenea, se ocupă de suflet și una dintre metodele prin care studiază persoana umană și sufletul acesteia este și metoda prin analiza produselor activității, „a tot ceea ce realizează individul deoarece în aceste produse ale activității sale se exprimă multe dintre însușirile personalității sale” (Zlate, 2005, p. 10). Și cred că, fără să greșim, poezia poate fi considerată un astfel de produs al activității. Aplicat la cazul de față, poezia lui Blaga, (ca de altfel și proza, dramaturgia și filosofia lui) este un produs al activității lui creatoare și poetice, în care se reflectă complexitatea emoțională și ideatică a sufletului lui. Cu alte cuvinte, modul în care percepe credința Lucian Blaga, concepția lui filosofică, felul în care concepe viața, se poate observa sau măcar intui din universul lui poetic, să zicem. Mai este și corolarul, adică fiecare cititor al poeziei blagiene vine cu bagajul lui de experiență și sensibilitate proprie pe care volens nolens o investește în interpretarea mesajului poetic. Adică, eu înțeleg din poezia lui Lucian Blaga atât cât pot și cât sunt dispus să o fac din punct de vedere cognitiv și emoțional.

La un moment dat, în timpul unei emisiuni televizate, vorbeam despre faptul că arta de orice fel poate deveni un ecran de proiecție pentru universul nostru interior. Cred că am dat atunci și exemplul prințeselor sculptate ale lui Constantin Brâncuși, care, după o anumită interpretare, ar avea legătură și cu diferite relații ale autorului. Iar din spațiul poetic, la îndemână mi-a fost un exemplu din Lucian Blaga. E vorba de poemul intitulat „Glas în Paradis”, care mi-a venit atunci în cap și pe care am considerat-o sugestionabilă la nivelul unor proiecții erotice. Să vedem ce ne spun cuvintele poetului:

„Vino să ședem subt pom./ Deasupra-i încă veac ceresc,/ În vântul adevărului,/ în marea umbr-a mărului,/ vreau părul să ți-l despletesc/ să fluture ca-n vis/ către hotarul pământesc./ Ce grai în sânge am închis?/ Vino să ședem subt pom,/ unde ceasul fără vină/ cu șarpele se joacă-n doi./ Tu ești om, eu sunt om./ Ce grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină!” (Glas în Paradis).

Cred că e o poezie gravitațională prin excelență. Centrul de greutate este unul geocentric. Lumina rămâne la un nivel ideal, ca o chemare dificil de atins și, în consecință, ca o mustrare pentru nevrednicie. Pare că între clipa neviciată și opțiunea pentru semantica hedonistă a păcatului există doar o peliculă subțire, tot așa cum între etajele psihicului omenesc (conștient, subconștient, inconștient) cenzura de trecere dintr-o parte în alta este atât de flexibilă. Poezia este sublimă, însă poate fi și o sublimare a adâncimilor inconștiente și instinctuale ale poetului și, de ce nu, ale citiorului.

În fond, instinctele inconștiente ale agresivității și erotismului, au șansa oferită de progresul civilizațional de a se sublima prin muncă. Iar în munca artistică și în efectele ei trecerea aceasta între inconștient și conștient se produce mult mai ușor: „Desigur, există un mod de a munci care oferă un nivel înalt de satisfacție libidinală, muncă a cărei îndeplinire este plăcută. Iar munca artistică (s.n.), acolo unde este sinceră, pare a fi o consecință a unei constelații instinctuale nonrepresive și preconizează scopuri nonrepresive – într-o atât de mare măsură încât termenul sublimare pare să aibă nevoie de modificări considerabile dacă este aplicat la acest tip de muncă” (Marcuse, 2015, p. 104).

Mie îmi place ca atunci când le explic elevilor la ora de psihologie ipostazele psihicului, să folosesc imaginea unui ghețar tridimensional: conștientul echivalează cu partea din ghețar care plutește deasupra apei; subconștientul se referă la partea de corp a ghețarului care se poate întrezări până la o anumită adâncime sub pânza apei; și inconștientul care poate fi identificat cu adâncurile abisale în care ghețarul se cufundă.

Aceste etaje ale psihicului se reflectă cumva în poezia blagiană: „Suflet, prund de păcate,/ ești nimic și ești de toate./ Roata stelelor e-n tine/ și o lume de jivine./.../ Drumul tău nu e-n afară,/ căile-s în tine însuți. Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate).

Indiscutabil, problema psihanalitică îl preocupă pe Blaga. Însuși Blaga mărturisește acest lucru într-o discuție pe care a avut-o cu Felix Aderca: „...În teatrul pe care-l scriu mă preocupă îndeosebi problema psihanalitică. Ea oferă un imens material, cu extraordinare efecte dramatice. Dealtfel, cred că inconștientul, cu toate tragediile lui, numai prin psihanaliză poate fi azi tratat. Ideea lui Freud e de o fecunditate rară” (Vaida, 1982, p. 169).

Tatăl din Fapta este un personaj grotesc, având porniri josnice, chiar subconștiente. Chiar el se autodescrie: „Nu, Ivanca, sunt viu: jumătate pământ, jumătate spirit rău”. Comentând aceste lucruri, Tudor Vianu apreciază că „prin pozitivare, dionisiacul a devenit libidinozitate”. Astfel, „dacă partea de pământ aparține lui Dionysos, spiritul rău și demonia se manifestă aici ca forță a refulării în subconștient” (Vaida, 1982, p. 170).

Concluzia parțială poate fi că alături de Blaga însuși care se raportează la fecunditatea ideaticii freudiene, critica literară face și ea remarci critice asupra operei lui din perspectiva psihanalitică. Ca și concluzie a ceea ce am spus până acum și, în același timp, ca trecere înspre perspectiva pe ca Blaga însuși o deschide asupra credinței citez poezia Lumina raiului:

„Spre soare râd!/ Eu nu-mi am inima în cap,/ nici creeri n-am în inimă./ Sunt beat de lume și-s păgân!/ Dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr de căldura răului?/ Și-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/ de n-ai fi frământată,/ Sfânto,/ De voluptatea-ascunsă a păcatului?/ Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb:/ De unde-și are raiul - / lumina? – Știu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui”.

Privitor la finalul acestei poezii, socotim necesară o anumită explicație despre rai și iad din perspectiva teologiei ortodoxe. Raiul și iadul sunt două locuri și stări diferite, chiar opuse una alteia. E adevărat că „e o nebunie să socotească cineva că păcătoșii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu... iar eu zic că cei chinuiți în gheenă vor fi biciuiți de biciul iubirii” (Sirul, 1981, p. 423). În nota sa explicativă la acest pasaj, părintele Stăniloae spune că este vorba aici despre chinurile conștiinței care nu a răspuns cum se cade iubirii prietenului pe pământ.

Însă, de aici și până la a considera că lumina din rai este una și aceeași cu lumina flăcărilor iadului e un drum nu doar lung, ci și cu totul și cu totul opus. Fără discuție că în acest punct poetul Lucian Blaga nu s-a preocupat de învățătura de credință ortodoxă referitoare la rai și iad. Și poate că nici nu și-a propus să facă acest lucru. Însă, atunci când afirmă că știe că lumina raiului provine din reflexia flăcărilor iadului, din punct de vedere ortodox se impun câteva distincții.

Dacă „starea de fericire din rai” presupune „comuniunea fericită și supremă cu Mântuitorul, cu îngerii și cu sfinții”, „starea de nefericire din iad” coincide cu „îndepărtarea de Dumnezeu și lipsa comuniunii cu El, adică cu viața, lumina și bucuria supremă” (Remete, 1997, p. 343). Altfel spus, raiul nu are nevoie de iad și de flăcările lui pentru a exista. În rai e prezent Domnul Hristos care a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12)”. Ori lumina vieții e cu totul și cu totul alt lucru decât flăcările iadului.

Credința la (nu lui) Lucian Blaga

Credința lui Lucian Blaga nu este, desigur, una conceptuală sau dogmatică. Am putea spune că dintr-un anumit punct de vedere, cumva, raportarea blagiană la divinitate trece prin filtrul de înțelegere a relației dintre țăranul român și Dumnezeu. Pentru țăranul român, istoria cu toate neajunsurile și furtunile care îi tulbură apele, poate fi interpretată și ca îndepărtare a lui Dumnezeu de lumea pe care o cam lasă, să zicem așa, de capul ei. Câteva versuri populare reflectă acest adevăr: „Doamne, Doamne, mulți zic Doamne!/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mânăstire/ Și de nimeni n-are știre”. „Un popor care are eresuri atât de ciudate și puțin conforme cu învățătura oficială bisericească, cum se întâmplă să fie cel românesc, ar fi putut să dea în cursul timpului o seamă de concepții cu totul neconformiste despre divinitate și lume”. Iar referitor la cele patru versuri din folclorul românesc pe care tocmai le-am citat, Blaga constată apodictic „cum ia acest cântec de tânguire în răspăr toată doctrina pretins revelată a Bisericii!” (Blaga, 2013, p. 539).

Exact în acest punct se impun precizări în legătură cu modul în care teologia dogmatică ortodoxă ne învață despre Pronia sau Providența divină. Pentru că Dumnezeu a făcut lumea ca pe urmă să o poarte în grija Lui și să o conducă, prin om, spre deplinătatea sensurilor ei. Providența este acțiunea prin care Dumnezeu conservă și conduce lumea spre destinația ei finală prin conlucrare liberă cu ființa umană înzestrată și ea cu libertate (Remete, 1997, p. 205). Faptul că Dumnezeu a creat lumea din iubire susține și acțiunea purtării de grijă a Lui față de ea. Pentru aceasta, a susține că Dumnezeu, Care este Perfect, nu mai intră în legătură cu opera mâinilor Lui, e un nonsens sau o contrazicere. Omul rămâne chipul lui Dumnezeu și „a avut dintotdeauna conștiința demnității și înrudirii cu divinul” (Remete, 1997, p. 207). Suprema lucrare divină prin care se adeverește purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de făpturile Sale este tocmai lucrarea de mântuire a omului prin Întrupare.

Libertatea pe care Dumnezeu a lăsat-o lumii – libertate pe care omul o poate folosi ca „acoperământ al vicleniei” (I Petru 2, 16) - poate conduce la un fel de haos pământesc prin decizii infernale ale omului, însă acest lucru se datorează tocmai respectului iubitor față de această libertate cu care însă Dumnezeu conlucrează creator spre „conducerea lumii înainte, ca operă a providenței ce se face cu colaborarea lumii” (Stăniloae, 1978, p. 490). Iar iubirea este mobilul acestei conservări, conduceri și colaborări a lui Dumnezeu cu lumea.

Și, un ultim aspect, grija lui Dumnezeu față de lume continuă chiar și atunci când necredința omului se învârte repetitiv în jurul a două întrebări: „Ce vom mânca?” și „Cu ce ne vom îmbrăca?” care, „chiar atunci când nu sunt exprimate pe față, persistă cu stăruință în conștiințele oamenilor, amărându-le fiecare clipă a vieții și acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de către Creator și care ar trebui să le arate calea spre El” (Mihoc, 2001, p. 67). Chemarea omului este spre înnoirea vieții, nu spre decizii care distrug creația și aduc haosul. „Ca și noi să umblăm în înnoirea vieții, sau să slujim în înnoirea duhului, nu în vechimea literei” (Romani 6, 4; 7, 6). Aceasta înseamnă să fii mereu deschis „noului”, căci Duhul lui Dumnezeu e viu și nu rămâne mereu în aceleași (Stăniloae, 1978, p. 492).

Astfel, considerațiile cumva „antiprovidențiale” pe care Lucian Blaga le face pe seama credinței țăranului român se delimitează de „calea cea strâmtă” a adevărului de credință creștină și ortodoxă.

Cumva, învățătura oficială a credinței (doctrina de manual) rămâne străină de conținutul credinței țăranului român. Când acesta spune că „așa va vrea Dumnezeu”, exprimă de fapt o siguranță emoțională în fața existenței. El crede că realmente Dumnezeu este la cârma vieții lui, chiar dacă dăruiește mai mult timp muncii câmpului decât rugăciunii. Am putea spune că țăranul român care e mai nesigur pe tărâmul concepției doctrinare a divinității, de fapt nu împărtășește nici un dubiu la nivelul încrederii pe care o are privitor la existența și lucrarea acestei divinități.

În mod clar, Blaga nu a fost un țăran. Însă a agreat cu modul în care țăranul român și-a înțeles relația cu Dumnezeu. Până la urmă, discursul său de recepție atunci când a fost primit în rândurile Academiei Române s-a focusat pe lauda închinată țăranului român. Însă, așa cum spuneam, Lucian Blaga se diferențiază, totuși, de gândirea rurală asupra divinității și preia de acolo mai mult paradoxala apropiere-depărtare a românului (prins în istoria alunecoasă) de Dumnezeu.

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/ Când eram copil mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi, sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape” (Psalm, în volumul În mare trecere).

La Blaga, perspectiva poate fi una quasi-panteistică. „Dumnezeu a fost, lumea este. Când lumea nu va mai fi, Dumnezeu va fi iarăși. Dumnezeu și lumea reprezintă două faze alternante în desfășurarea uneia și aceleiași substanțe. Când lumea este, Dumnezeu nu poate fi, căci lumea este Dumnezeu în altă formă” (Blaga, 2013, p. 551).

În fond, Blaga „se joacă” de-a apropierea și depărtarea de Dumnezeu, lucru pe care nu numai poezia, ci și concepția și gândirea sa le reflectă într-un amestec sui generis de ideologie filosofică și poietică asumată. Și, uneori, poezia lui este de un echilibru benign și providențial: „Îngăduința Ta nu are nume/ când de-ale mele griji și fapte-mi văd./ S-ameninți cu avan, ceresc, prăpăd,/ nu e-n ființa Ta un gând anume./ Nu osândești că umbletul mi-e strâmb/ (de ce-ai spori cu această notă drama?)/ de vreme ce la Tine nu iau seama/ mai mult decât la floarea de pe câmp./ Oglinda nu Te vede – și la rându-mi/ nici eu. Te faci simțit așa-ntr-o doară./ Când micile isprăvuri măsurându-mi/ eu la cântar încerc pe-ascuns să-nșel,/ o piatră pe tipsia prea ușoară/ Tu lași să-ți cadă tainic din inel” (Doamne, îngăduința Ta, din volumul Corăbii cu cenușă).

Acest din urmă poem aș putea spune că e aproape ca o mărturisire de credință. Chiar dacă, uneori, Lucian Blaga Îl apropie atât de mult pe Dumnezeu de lume încât lucrurile pot fi intepretate panteistic, tot așa de adevărat este și că proiecția mai îndepărtată a lui Dumnezeu față de lume, așa cum ne apare uneori, nu ajunge niciodată la limita a-teismului, așa cum se poate vedea și din ultima poezie citată.

E momentul acum să semnalăm și o privire critică mai nouă asupra perspectivei religioase la Lucan Blaga, după care în opera „Meșterul Manole” se poate identifica „ipostaza christică în drama lui Lucian Blaga” (Malea Stroe, 2018, p. 7). Astfel, nu mai e vorba în această interpretare despre Manole meșterul cel revoltat împotriva divinității, ci de hristomorfizarea lui prin echivalarea detaliilor piesei cu elementele hristice ale Evangheliei. În acest context interpretativ cei nouă zidari îi simbolizează pe cei doisprezece apostoli. Întrebarea mea este următoarea: De ce, atunci, finalul piesei se referă la pustietatea interioară? „Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi!”. Dacă, totuși, în această dramă totul este învăluit de o aură mistică și hristică, de ce atunci finalul piesei presupune atâta remușcare, tensiune, contrast și singurătate?

 

Concluzii

Într-adevăr, Lucian Blaga este proteic. Și, cumva, este firesc să fie așa. Până la urmă poetul se găsește într-o permanentă căutare a „cuvintelor originare”. El are „obligația”de a răspunde unei arii cât mai largi de oameni care se apleacă asupra operei lui și fiecare să se poată regăsi astfel cu părți din viața și experiența sau sensibilitatea lui. Blaga e magnific. E sublim. Și, repet, uneori se autosublimează psihanalitic. Am văzut că, razant, afirmă și el acest lucru. În mod cert, nu putem concluziona asupra credinței personale a lui Blaga. Cât de credincios a fost el numai Dumnezeu o poate ști. Cred că mai mult decât al raporta pe Lucian Blaga la dualismul (limitator în sine), credință/necredință, este să-l remarcăm ca pe un apologet realist al holismului antropologic. Omul complet, care după cum ar zice Octavian Paler, este și „șobolan” și „sfânt”, are și instincte și, simultan, cerul în suflet. Cert e că Blaga provoacă, scoate din zona de confort și, în fond, acesta este cel mai folositor și frumos lucru pentru fiecare dintre noi. Să nu strivim cu mintea noastră taina ascunsă-n scriitura blagiană. Dimpotrivă, precum luna cu razele ei albe sporește și mai tare taina nopții, să facem loc misterului... blagian. Să-l lăsăm pur și simplu să se în-tâmple.

Bibliografie:

  1. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, București: Editura Humanitas.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, București: Editura Minerva.
  3. MARCUSE, Herbert, (2015). Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, traducere de Cătălina și Louis Ulrich, București: Editura Trei.
  4. MALEA STROE, Mihaela, (2018). Eseuri, Brașov: Kron-Art.
  5. MIHOC, Vasile, (2001). Predici exegetice la Duminicile de peste an, Sibiu: Editura Teofania.
  6. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.
  7. SIRUL, Isaac, (1981). Cuvinte despre nevoință în Filocalia românească, vol. X, traducere, introducere și note de pr. Dumitru Stăniloae, București: E.I.B.M.B.O.R.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.
  9. VAIDA, Mircea, (1982). Pe urmele lui Lucian Blaga, București: Editura Sport-Turism.
  10. ZLATE, Mielu, (2005). Psihologie, București: Aramis Print.

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Hărțuirea pe internet - cyberbullying (masă rotundă; Făgăraș, 11 iunie 2019)

 

Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită marți, 11 iunie 2019, ora 16.00 la masa rotundă cu tema ”Hărțuirea pe internet”, având ca invitat pe Lect. univ. dr. ing. Andrei Drăgulinescu, cercetător în inginerie electronică.

    Cu un hărțuitor ne-am întâlnit probabil cu toții în anii școlii – băiatul acela voinic, de regulă nu foarte inteligent, dar foarte conștient de puterea pumnilor, cu care îi amenință și îi terorizează pe cei mai slabi ca el. În anii din urmă, acest bătăuș și-a extins domeniul de acțiune: acum obișnuiește să pândească din spatele ecranului – și se bucură de mult mai multe rezultate...

     Hărțuirea (bullying) poate fi definită ca „acel comportament ce urmărește să producă frică, intimidare, umilire, supărare sau alte forme de vătămare unei alte persoane – fie la nivelul trupului, fie al sentimentelor, reputației sau proprietății”.

Hărțuirea online (cyberbullying) este acea formă de hărțuire în care „Internetul, telefoanele mobile sau alte dispozitive sunt folosite pentru a trimite sau posta texte sau imagini, cu scopul de a răni, umili sau sabota o persoană”.

Așadar, spre deosebire de hărțuirea „clasică”, cea virtuală se produce prin intermediul noilor tehnologii, și adesea fără ca victima să cunoască identitatea agresorului. Un studiu canadian din anul 2011 arăta că 21% dintre tinerii care au fost hărțuiți online nu au cunoscut identitatea celui care îi hărțuia. Din această pricină, ei nu puteau nici să prevină, nici să evite atacurile, ceea ce le lăsa pe victime într-o continuă stare de alertă.

O altă definiție subliniază că „fenomenul de cyberbullying constă în acte agresive pe termen lung, repetate, intenționate, realizate prin intermediul mijloacelor electronice de unul sau mai mulți indivizi, și îndreptate împotriva unei victime mai slabe”. Această definiție evidențiază trei aspecte comune atât pentru bullying, cât și pentru cyberbullying: repetiția, intenționalitatea și dezechilibrul de putere.

Dr. ing. Andrei Drăgulinescu, este lector universitar la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, Universitatea Politehnica Bucureşti. Este autorul sau traducătorul a mai multor cărți (dintre care una, plus două traduceri la Editura Agaton) și colaborator al revistei ”Familia Ortodoxă”.

Locul: Asociația Ortopraxia (Librăria Fereastra Sâmbetei - www.agaton.ro), Făgăraș, str. Tudor Vladimirescu 42 (intrarea de pe str. Pe Vale nr.10)



Iradieri athonite în lume (1) - conferinţă (2 iulie, Făgăraş)

Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită marți, 2 iulie 2019, ora 16.00 la masa rotundă cu tema ”Iradieri athonite în lume (1)”, având ca invitat pe fratele Alexandru Mihail Niță, de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, scriitor și publicist.

AGHION OROS, Sfântul Munte din Grecia, este până astăzi, lăcaşul ales de Maica Domnului în urmă cu două mii de ani, ca pe a Sa Grădină, unde au înflorit o mulţime de mănăstiri, schituri şi chilii în care vieţuiesc mii de monahi a căror viaţă simplă şi modestă se concentrează pe dimensiunile spirituale ale existenţei, ale sfinţeniei. Existenţa umană, dedicată veşniciei celeste, după pilda vie a Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, a încununat în Athos mii de călugări, dintre care şi Sfinţii Gheorghe de la Cernica, Antipa de la Prodromu şi Paisie de la Neamţ.

România este o altă Grădină a Maicii Domnului, cu minunate flori semănate de SUS . Parfumul lor este acelaşi. Veniţi la ospăţ!



Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Iulie 2019 - 15 Iulie 2019
 
 
(în limita stocurilor disponibile)
 
Transport gratuit pentru comenzi peste 100 le(in Romania).
Reducere 20% pentru comenzi peste 400 lei (vezi mai jos)
 
Reduceri indiferent de valoarea comenzii:

Edituri


Autori

 

CĂRȚI (pe categorii)

Reducerile de mai sus nu se aplica comenzilor prin telefon sau e-mail

 

OFERTA SPECIALA

  • 25% reducere la toate cartile Ed.Agaton si 20% la toate cartile altor edituri, daca comanda este de minim 400 lei. Comanda poate contine orice produse, dar reducerile se aplica numai cartilor. Calculul reducerilor se va putea vedea în coș. Se poate comanda si prin e-mail comenzi@agaton.ro sau telefon: 0268211290
  • OFERTA SPECIALA de data nașterii: aceleasi reduceri si conditii ca mai sus, dar indiferent de valoarea comenziinumai pentru cei cu data nașterii in perioada promotiei (dacă au data nașterii înregistrată înContul meu) și dacă comanda este făcută în cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.

Pentru difuzori, distribuitori, pangare discounturile sunt cele negociate sau din contract




CĂRŢI NOI / Produse noi
Am vrut libertatea și am ajuns robi - Monahul Arsenie (CARTE)
 

Prezentare Am vrut libertatea și am ajuns robi:

Mai știu și că prin aceste rânduri smerite n-o să izbăvesc și n-o să împiedic lumea de la pieire, dar mă rog și nădăjduiesc ca măcar unul din acești copii talentaţi, care vor citi cartea asta, să cugete și să-și vină în fire la vreme, ferindu-se astfel de capcana pe care Dușan n-a reușit s-o ocolească. De bună seamă, n-am vrut să afirm aici că arta ar fi ceva rău în sine, Doamne ferește, căci toţi cei dăruiţi cu talent de la Dumnezeu, pentru orice fel de lucrare, sunt datori să nu-l îngroape, ci să-l înmulţească. Dar, cu acest prilej, vreau să-i îndemn să-și vadă înzestrarea ca pe un dar primit de la Dumnezeu și să le spun că, dacă o vor înnobila prin rugăciune și prin mulţumire, atunci Însuși Duhul Sfânt va modela și va îndruma lucrarea lor, pentru a fi spre folosul, și nu spre pieirea sufletului. Într-acest chip, multe capcane și primejdii fi-vor ocolite.

Arsenie Monahul

Detalii despre carte / COMANDA



Despre rugăciune - Arhim. Sofronie Saharov (Staretul Sofronie de la Essex) (CARTE)
 

Prezentare Despre rugăciune:

Când Evangheliile și Epistolele vor deveni realitatea noastră de zi cu zi, atunci vom începe a vedea limpede cât de copilăroase fuseseră înainte închipuirile noastre legate de Dumnezeu și de viața într`Însul. Tainică este Înțelepciunea pe care ne-o dă Descoperirea: ea de departe depășeșete închipuirea omenească. "... Ochi nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s`au suit, câte au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe Dânsul". Până și cea mai mică atingere a Duhului Dumnezeiesc se arată a fi o slavă care nesfârșit întrece cuprinsul unei vieți fără Dumnezeu.

CUPRINS

Partea întâia
Rugăciunea - Nesfârșită înfăptuire
Rugăciunea - Cale către cunoaștere
Rugăciunea biruiește tragismul
Rugăciunea dureroasă, în care omul se naște pentru vecinicie
Despre slujirea duhovnicească
Partea a doua
Cap. I. Rugăciunea lui Iisus
Cap. II. Rugăciunea lui Iisus
Cap. III. Rugăciunea numelui lui Iisusprielnică în toate împrejurările
 
Detalii despre carte / COMANDA


Înălțarea Domnului - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Înălțarea Domnului:

Predici:

Sofian Boghiu
Ion buga
Cleopa Ilie
Serafim Man
Nicodim Munteanu
Constantin Necula
Teofil Părăian
Antonie Plămădeală
Boris Răduleanu
Ștefan Slevoacă
Petroniu Tănase
Detalii despre carte / COMANDA


Cum să ne apropiem adolescenții - Alexandros Kariotoglou (CARTE)
 

Prezentare Cum să ne apropiem adolescenții:

Școala reprezintă pentru majoritatea copiilor, mai ales pentru adolescenți, unica șansă a familiarizării cu adevărata menire a Bisericii și a pregătirii lor pentru viață. Totodată, comunicarea cu tinerii și efortul de a ni-i apropia cuprind secretele unei întregi arte pedagogice, al cărei dascăl este Hristos Însuși, Pedagogul prin excelență.

Adevărate pagini de sinaxar și rod al unei experiențe pedagogice îndelungate, aceste povestiri pline de sens și de înțelepciune, aparținând distinsului profe­sor de religie, inspector școlar și autor de manuale Alexandros Kariótoglou, nu se prezintă doar ca un model inspirat de activitate catehetică, necesar ca­drelor didactice în genere și specialiștilor în domeniul pedagogic în luptă cu stereotipurile și inerția, ci vizează direct pe toți cei care, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, sunt conștienți că „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Mt. 18, 6; Mc. 9, 42; Lc. 17, 2).
Adevărata pedagogie nu înseamnă doar a ni-i apropia pe tineri, ci a-i apropia de Dumnezeu!

„Câte bucurii pascale nu ar putea încerca fiecare elev și fiecare profesor dacă școala ar fi locul unde toți ar învăța nu numai să stea de nevoie unul lângă altul, ci să și trăiască unul pentru celălalt!”

Detalii despre carte / COMANDA



Faţa tristă a medicinei contemporane - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CARTE)
 

Prezentare Faţa tristă a medicinei contemporane:

Cartea are un titlul blând: Faţa tristă a medicinei contemporane, din delicateţe şi decenţă faţă de ştiinţa şi arta vindecării.
La întrebarea care se pune: "Există şi un risc pro moarte în actul medical contemporan?", putem spune că există dacă luăm în considerare milioanele de avorturi anuale, la cerere, şi miile de cazuri eutanasiate, tot la cerere. şi mai grav decât orice este o conlucrare tristă între lumea medicilor şi lumea pacienţilor, căci împreună şi-au dat legi conform cărora persoana umană poate fi omorâtă "absolut legal".
Această carte nu critică medicina, ci degradarea ei şi nu are alt scop şi sens decât de a trage un semnal de alarmă pentru a deveni conştienţi de această realitate.

Profesor Doctor Pavel Chirilă

CUPRINS

Cuvânt lămuritor
Introducere
Dependența de medicamente
Moartea cerebrală
Eutanasia
Avortul - o zonă unde viața și moartea merg la braț
Teora gender și capcana în care au căzut medicii
Imunitatea - obsesia pacienților și a medicinei moderne
Medicamente cancerigene
Vaccinurile
Efectele iatrogene ale hormonilor
Efectele iatrodgene ale antibioticelor
Efectele iatrogene ale corticoterapiei
Aspirina
Erori medicale
Epilog. Credința și Nădejdea biruie tristețea medicinei
Imnul iubirii
Detalii despre carte / COMANDA


Despre frumuseţe - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 

Prezentare Despre frumuseţe:

Există clipe, binecuvântate sau tragice, când o persoană pe care o cunoşteam ni se revelează într‑o lumină şi cu o adâncime şi o frumuseţe nespusă, pe care înainte nici nu le‑am fi ­bănuit.
Acest lucru se întâmplă când ni se deschid ochii, într‑o clipă de curăţie a inimii; pentru că nu numai pe Dumnezeu Însuşi Îl pot vedea cei curaţi cu inima, ci şi chipul Lui în înţelesul de lumină care străluceşte în întunericul unui suflet omenesc, al vieţii omeneşti, chip pe care îl putem vedea atunci când inima noastră găseşte odihnă, când prin ea trece lumina, când e curăţită.
Mai sunt şi clipe când putem vedea pe cineva pe care credeam că îl cunoaştem bine, dar îl descoperim într‑o lumină nouă, printr‑o revelaţie. Se poate întâmpla atunci când cineva străluceşte de bucurie, de dragoste, de chemarea de a I se închina lui Dumnezeu şi de a‑L adora. Se mai poate întâmpla atunci când cineva a ajuns la o adâncime a suferinţei, la o răstignire, când suferinţa însăşi se curăţeşte şi nu mai rămâne în ea nici o urmă de ură, de neîmpăcare, de amărăciune, nici o urmă de rău; când iese la lumină, curată, suferinţa, după cum a strălucit, nevăzută pentru atâţia, suferinţa Domnului Hristos răstignit pe cruce.

Mitropolitul Antonie

CUPRINS

Teologie și frumusețe
Schimbarea la Față
În toiul furtunii
Purtați-vă sarcinile unii altora
Biruința Ortodoxiei
Detalii despre carte / COMANDA


Sfinţii Părinţi despre cum să dobândim mântuirea - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfinţii Părinţi despre cum să dobândim mântuirea:

Sfinţii – atât cei din vechime, cât și cei apropiați de zilele noastre – au avut întotdeauna ca țel al vieții lor mântuirea. Către aceasta trebuie să se îndrepte orice nevoință, orice lucrare a credinciosului.
Într-o lume atât de complexă şi agresivă, ce asaltează la tot pasul simţurile, cum pot reuşi creștinii de astăzi să-și pună în acord viața pământească cu voia lui Dumnezeu, pentru a dobândi mântuirea?
Prezenta carte se dorește un îndrumar de viaţă pentru ortodocşii zilelor noastre, încercând să răspundă într-un mod cât mai lesnicios și folositor – prin sfaturi ale sfinților – frământărilor acelora dintre contemporani care doresc să pășească fără primejdie de rătăcire pe calea măreață, însă deloc ușoară, a mântuirii.

CUPRINS

Cuvânt înainte
Calea către mântuire
Mântuirea e doar întru Dumnezeu
Semnele mântuirii
Începutul mântuirii - conștientizarea propriei stări de păcat
Mântuirea păcătoșilor
Necazurile pe calea mântuirii
Mântuirea nu constă în faptele cele bune, ci întru pocăință
Mântuirea aproapelui
Mântuirea întru Hristos - harul, pocăința și relele pătimiri
Taina mântuirii
Mărgăritare duhovnicești despre mântuire
Cuvinte și pilde ale Sfinților Părinți despre calea mântuirii oamenilor
Detalii despre carte / COMANDA


File de pateric. Părintele Proclu. Vol. II - *** (CARTE)
 

Prezentare File de pateric. Părintele Proclu. Vol. II:

Osteneala aceea care e de la Dumenzeu aprinde inima de dorul Lui şi dorul acela ţine loc de hrană şi se amesctecă şi cu metanii, cu închinăciuni, cu acatiste, cu cititul la Psaltire şi cu orice rugăciune. Şi când s-o unit osteneala de rugăciune cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt îţi ia rugăciunea şi, după ce ţi-o luat rugăciunea, sufletul simte mângâierea duhovnicească. Sufletul simte că l-a luat din trup şi o uitat de firea lui, simte o bucurie sfântă. Iar dacă te-ar lăsa bunul Dumnezeu în bucuriile acelea, nu ai vrea să mai auzi niciodată de veacul acesta.

Acele bucurii, dacă ai vrea să le spui cuiva, nu poţi să le spui, că nu se aseamănă cu astea pământeşti. Dacă s-ar asemăna cu astea, le-ai spune. Şi ştii cine te poate înţelege la bucuriile acelea? Cel care le-o avut, acela te înţelege. Şi Îi atâz de bun bunul Dumnezeu...

(din învăţătura părintelui Proclu)

Detalii despre carte / COMANDA



Viața Cuviosului Părinte Justin Pârvu. Volumul II - Vasile Pavaleanu (CARTE)
 

Prezentare Viața Cuviosului Părinte Justin Pârvu. Volumul II :

Volumul I realizat de părintele Filotheu Bălan și editat de Mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Petru-Vodă, prezintă viața Preacuviosului Părinte Justin Pârvu de la nașterea sa, 19 februarie 1919, până la eliberarea din inchisorile comuniste, din anul 1964, alcătuită pe baza documentelor de la CNSAS și a mărturiilor proprii, consemnate în diferite cărți, reviste, articole sau interviuri.

Acest al doilea volum înfățișează viața Sfinției Sale de la eliberarea din închisoarea Periprava, în 1964, până la întemeierea Mănăstirii Petru-Vodă și strămutarea sa în preajma satului natal, și anume în luna mai a anului 1991. Pentru realizarea acestui volum, am folosit documente de la CNSAS, din arhiva mănăstirilor Secu și Bistrița, amintirile Părintelui consemnate de ucenicii săi, la care am adăugat propriile amintiri, ca unul ce am fost în preajma Sfinției Sale în această perioadă.

Detalii despre carte / COMANDA



Scrieri inedite - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
 

Prezentare Scrieri inedite:

- Coperti cartonate.

Detalii despre carte / COMANDA



Practica vieții monahale - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
 

Prezentare Practica vieții monahale:

- Coperti cartonate.

Practica vieții monahale, ca de altfel toate scrierile Părintelui Arsenie, nu este asimilabilă la nivel de teorie. Ea nu poate fi nici teoretizată, nici memorată. Cuvintele ei se edsfac, sensurile ei se arată doar atunci când dobândesc un chip concret în viețuirea zilnică. Cu aceste gânduri, încredințez osteneala Părintelui Arsenie, cuprinsă în această carte, atât monahilor cât și mirenilor, ca un îndreptar spre mântuire.

Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei

Detalii despre carte / COMANDA



Creierul și mintea Universului - Dumitru Constantin - Dulcan (CARTE)
 

Prezentare Creierul și mintea Universului:

Concluzia esenţială care se desprinde din comentarea tuturor temelor abordate este aceea că suntem cu toţii rezultatul unei raţiuni care traversează întreaga existenţă de la astre până la ultimul grăunte de nisip.

Avem cu toţii o singură raţiune: aceea de a fi în acord cu intenţia primă a creaţiei – indiferent de modul în care ne interpretăm originea.
Dispunem acum de argumente ştiinţifice prin care înţelegem că nu suntem singuri într‑un univers indiferent şi rece la patimile şi suferinţele noastre, că nu ne‑am născut întâmplător, ci cu un rost bine precizat.
Fiecare dintre noi îşi ocupă locul său în Univers, în virtutea unei gândiri înscrise dincolo de noi. Acest rost ne conferă motivaţia de a fi şi calea de eliberare, de salvare.
Avem nevoie de o nouă conştiinţă, o nouă gândire, o nouă paradigmă, o nouă spiritualitate.
În fiecare clipă, cu fiecare gând pe care îl avem, cu fiecare acţiune, pledăm pentru viaţă sau pentru moarte. Alegerea ne aparţine. Respectul pentru valorile etice, pe care se sprijină însuşi Universul, nu mai reprezintă o simplă convenţie socială, ci o condiţie vitală a propriei existenţe, înscrisă în structura noastră biologică, în ADN‑ul nostru.
Niciodată până la aceste studii de Neurofiziologie de la cumpăna dintre secolul trecut şi cel în care ne aflăm nu am avut o motivare ştiinţifică a Binelui şi Răului provocate nouă înşine, semenilor noştri şi mediului cosmic şi ambiant printr‑un simplu gând.
Am fost aşezaţi în acest punct din Galaxie, alături de luceferi, cum le spunea genialul nostru poet, oferindu‑ni‑se toate instrumentele de care avem nevoie pentru a prospera şi a înflori, nu pentru a ne ucide. Trebuie doar să vrem. Trebuie doar să cedăm din orgoliul nostru, atât de puţin, pentru a câştiga atât de mult.
Fizica actuală ne spune că suntem atât de indisolubil conectaţi unii cu alţii prin fire şi forţe invizibile, încât nu putem decât ori să evoluăm împreună, ori să dispărem împreună.
Vreau să cred în înţelepciunea de pe urmă, alegând viaţa. (Dumitru Constantin-Dulcan)

Detalii despre carte / COMANDA



Ortodoxie și schismă - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
 

Prezentare Ortodoxie și schismă:

Prefacerile si framantarile din Ortodoxia ultimilor ani au fost atent urmarite, inca de la inceputurile lor, de catre autorul cartii de fata, care abordeaza toate aceste subiecte fierbinti - in mare parte necunoscute publicului din Romania, sau cel mai adesea expuse gresit sau tendentios opiniei publice de la noi. Fiecare cititor - pe masura ca avanseaza in citirea acestei radiografii cronologice - intelege mizele, actorii, dar si sufleurii din spatele scenei... (Razvan Bucuroiu)

Detalii despre carte / COMANDA



AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri - *** (CARTE)
 

Prezentare AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri:

Ediție îngrijită de Natalia Corlean

Volumul este un dar pentru tinerii care străbat perioada zbuciumată a adolescenței, dar și pentru cei care au depășit-o și își lucrează așezarea pe calea maturității. Formatul de 12x16,5 cm, ușor de purtat sau de strecurat într-un rucsac, paginile în întregime color, presărate cu fotografii făcute tot de tineri, designul atractiv – toate sunt menite să facă din această carte un ajutor prețios în convorbirile cu Dumnezeu.

Menirea ei este să fie imbold spre rugăciune, spre relaționarea cu Dumnezeul Cel Viu în fiecare clipă a vieții: în tumultul cotidian uneori lipsit de sens, în iubirea față de cei din jur, în fața obstacolelor sau a durerilor sfâșietoare, în bucurie și recunoștință.

 

„Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează-i pe toți adolescenții și pe toți tinerii din lume! Dăruiește Duhul Tău cel Sfânt celor care se vor ruga cu rugăciunile din această carte și fă ca rugăciunea lor să-i cuprindă și pe cei care nu știu, nu pot sau nu vor să se roage Ție!

Copii dragi – dragi Domnului și dragi mie –, vă cuprind după slabele mele puteri în neputincioasa mea rugăciune și mă bucur că țineți în mână această carte. Mulțumesc lui Dumnezeu că v-a păstrat, că v-a chemat și că voi ați răspuns la chemarea de a rămâne lipiți de El în oricare ar fi situația sau evenimentele din jurul vostru.” (Maica Siluana Vlad)

 

CUPRINS

Maica Siluana Vlad – Îmbrățișare. Cuvânt înainte / 3

Rugăciunile începătoare / 7

Rugăciuni de dimineaţă / 9

Înainte și după masă / 14

La începerea şi sfârşitul lucrului / 16

Rugăciunile de seară / 19

Rugăciuni pentru familie

Pentru părinţi / 27

Pentru părintele duhovnic / 27

Pentru fraţi şi surori / 28

Pentru prieteni / 29

Pentru cei plecați în Veșnicie / 30

Pentru țară / 30

Rugăciune către sfinţii români / 32

Rugăciune pentru unire / 34

Rugăciune pentru lume / 36

Rugăciuni pentru diferite nevoi

Rugăciuni scurte / 39

Rugăciune de mulţumire / 40

Pentru binefăcători / 40

Înainte de citirea Sfintei Scripturi / 42

În Postul Mare. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul / 43

La plecarea în călătorie / 44

La ziua numelui sau a naşterii / 45

Pentru spor la învăţătură şi ajutor la examene / 45

Pentru găsirea unui duhovnic / 46

Rugăciune la moartea unuia din părinți / 47

Rugăciune la moartea unui prieten / 48

Când ești supărat(ă) / 49

Rugăciune la necazuri și supărări / 49

Rugăciune la vreme de ispită / 49

Când ești bolnav(ă) / 51

Când cineva este bolnav / 51

Rugăciunea bolnavului către Sfântul Efrem cel Nou, ajutătorul celor dependenţi / 53

Rugăciune a celui de curând căzut în păcat / 55

Rugăciune pentru ieșirea din păcat / 57

Rugăciune pentru uşurarea sufletului la întristări, spaimă, gânduri şi vise urâte / 58

Rugăciune pentru izbăvirea de vrăjmaşi / 59

Rugăciune pentru vrăjmaşi / 60

Înainte de Spovedanie

Cum ne pregătim pentru Spovedanie? / 62

Rugăciuni  / 64

Înainte şi după Sfânta Împărtăşanie

Înainte să te împărtășești / 68

După ce te împărtășești / 72

Petale de LUMINĂ / 77

Pomelnicul personal / 90

Bibliografie, credite foto, credite imagini / 94

Detalii despre carte / COMANDA



AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri - CARTONATĂ - *** (CARTE)
 

Prezentare AUZI-MĂ. Carte de rugăciuni pentru adolescenți și tineri - CARTONATĂ:

Ediție îngrijită de Natalia Corlean

Volumul este un dar pentru tinerii care străbat perioada zbuciumată a adolescenței, dar și pentru cei care au depășit-o și își lucrează așezarea pe calea maturității. Formatul de 12x16,5 cm, ușor de purtat sau de strecurat într-un rucsac, paginile în întregime color, presărate cu fotografii făcute tot de tineri, designul atractiv – toate sunt menite să facă din această carte un ajutor prețios în convorbirile cu Dumnezeu.

Menirea ei este să fie imbold spre rugăciune, spre relaționarea cu Dumnezeul Cel Viu în fiecare clipă a vieții: în tumultul cotidian uneori lipsit de sens, în iubirea față de cei din jur, în fața obstacolelor sau a durerilor sfâșietoare, în bucurie și recunoștință.

 

„Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează-i pe toți adolescenții și pe toți tinerii din lume! Dăruiește Duhul Tău cel Sfânt celor care se vor ruga cu rugăciunile din această carte și fă ca rugăciunea lor să-i cuprindă și pe cei care nu știu, nu pot sau nu vor să se roage Ție!

Copii dragi – dragi Domnului și dragi mie –, vă cuprind după slabele mele puteri în neputincioasa mea rugăciune și mă bucur că țineți în mână această carte. Mulțumesc lui Dumnezeu că v-a păstrat, că v-a chemat și că voi ați răspuns la chemarea de a rămâne lipiți de El în oricare ar fi situația sau evenimentele din jurul vostru.” (Maica Siluana Vlad)

CUPRINS

Maica Siluana Vlad – Îmbrățișare. Cuvânt înainte / 3

Rugăciunile începătoare / 7

Rugăciuni de dimineaţă / 9

Înainte și după masă / 14

La începerea şi sfârşitul lucrului / 16

Rugăciunile de seară / 19

Rugăciuni pentru familie

Pentru părinţi / 27

Pentru părintele duhovnic / 27

Pentru fraţi şi surori / 28

Pentru prieteni / 29

Pentru cei plecați în Veșnicie / 30

Pentru țară / 30

Rugăciune către sfinţii români / 32

Rugăciune pentru unire / 34

Rugăciune pentru lume / 36

Rugăciuni pentru diferite nevoi

Rugăciuni scurte / 39

Rugăciune de mulţumire / 40

Pentru binefăcători / 40

Înainte de citirea Sfintei Scripturi / 42

În Postul Mare. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul / 43

La plecarea în călătorie / 44

La ziua numelui sau a naşterii / 45

Pentru spor la învăţătură şi ajutor la examene / 45

Pentru găsirea unui duhovnic / 46

Rugăciune la moartea unuia din părinți / 47

Rugăciune la moartea unui prieten / 48

Când ești supărat(ă) / 49

Rugăciune la necazuri și supărări / 49

Rugăciune la vreme de ispită / 49

Când ești bolnav(ă) / 51

Când cineva este bolnav / 51

Rugăciunea bolnavului către Sfântul Efrem cel Nou, ajutătorul celor dependenţi / 53

Rugăciune a celui de curând căzut în păcat / 55

Rugăciune pentru ieșirea din păcat / 57

Rugăciune pentru uşurarea sufletului la întristări, spaimă, gânduri şi vise urâte / 58

Rugăciune pentru izbăvirea de vrăjmaşi / 59

Rugăciune pentru vrăjmaşi / 60

 

Înainte de Spovedanie

Cum ne pregătim pentru Spovedanie? / 62

Rugăciuni  / 64

Înainte şi după Sfânta Împărtăşanie

Înainte să te împărtășești / 68

După ce te împărtășești / 72

Petale de LUMINĂ / 77

Pomelnicul personal / 90

Bibliografie, credite foto, credite imagini / 94

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Preşedinte: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567