Învierea Domnului   Aprilie 2018
 
Sumar:
- Siria, începutul sfârșitului??!!...
- Rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe - afirmație șoc a președintelui francez Emanuel Macron
- Biofizicianul Virgiliu Gheorghe: despre alienare și dependența față de o lume virtuală, despre Dumnezeu și repăgânizare
- Parlamentul Ucrainei a solicitat Autocefalia Bisericii Ortodoxe locale. Reacții
- Știri externe -aprilie 2018 (RO)
- Știri interne - aprilie 2018 (RO)
- Biserica Ortodoxă Macedoneană cere autocefalia - reacții
- Tâlcuire la Fericiri VI: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8)
- Atenție!!! Talismanul, Visul și Brâul Maicii Domnului și Epistola - cărți înșelătoare, condamnate de Biserica Ortodoxă
- PS Macarie despre „contractul” pe care îl propune societatea de azi: dă-mi sufletul tău și-ți voi da, în schimb, senzații tari care să te facă să uiți de adevărata ta menire
- Sărbătoarea Buna - Vestire
- Învierea lui Hristos, slava iubirii Preasfintei Treimi – Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2018
- Când laudă Dumnezeu nedreptatea?
- Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (Video)
- SMERENIA – începutul pocăinţei
- Bucuriile Floriilor
- Răstignirea iubirii
- Curajul de a fi creștini mărturisitori - eseu
- Bucuria Învierii (Video)
- Bucuria Izvorului Tămăduirilor (Video)
- Viața și Acatistul Sfintei Matrona (2 mai) - o femeie simplă, invalidă, cu o imensă putere duhovnicească
- Rugăciuni la Sfintele Paști
- Familia? O Taină!
- Încercare grosieră de denigrare a tinerilor care participă în tabere la mănăstiri
- Andreea Marin prețuiește viața
- Noua Ordine Mondială - strategia de distrugere a suveranității statale și a identității creștine
- CENTENARUL MARII UNIRI (4)
- Justiţia constituţională. Evoluţie şi perspective
- Cultura română și dimensiunea sa istorică națională
- Pe dealul Golgotei a biruit Iubirea
- Bucuria Învierii Domnului
- Susține programul Școala Familiei - Educație pentru părinți
- Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromiţa - *** (CARTE)
- Ziua în care a început revoluţia: regândind sensul Crucii lui Iisus - Nicholas Thomas Wright (CARTE)
- Viața liturgică - Jean-Claude Larchet (CARTE)
- Lumina Care strălucea în întuneric - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
- Este Dumnezeu matematician? - Livio Mario (CARTE)
- Medicină, nutriție și bună dispoziție - Dr. Simona Tivadar (CARTE)
- Aviatorul - Evgheni Vodolazkin (CARTE)
- ¤ Cum să fii fericit în România - Oana Barna (CARTE)
- Recunoștință - Oliver Sacks (CARTE)
- Părintele Arsenie Boca, pictor bisericesc la Drăgănescu - Florin Dutu (CARTE)
- Infinitezimal - Amir Alexander (CARTE)
- Legea pe înțelesul tinerilor - Cristi Danilet (CARTE)
- Lumea explicată. Descoperirea științei moderne - Steven Weinberg (CARTE)
- Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină. Vol. 3 - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Gânduri vii și cuvinte de aur pentru Părintele Ilarion Argatu - Pr. Ioan Argatu (CARTE)
- Metodica predării religiei - Sebastian Șebu (CARTE)
- Spovedania şi duhovnicia - Pr. Petre Vintilescu (CARTE)
- Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii - Monah Cornea Daniel (CARTE)
- Peripețiile unui călugăr - Arhimandrit Vasilios Bacoianis (CARTE)
- Rugăciuni de taină - Sf. Isaac Sirianul (CARTE)
- Cum să devin mai bun? - Preot Octavian Moșin (CARTE)
- Kalcirem (50 comprimate) - *** (Naturiste)



Tema lunii
Siria, începutul sfârșitului??!!... - Cristina Roman
 

14 aprilie 2018 va rămâne în istorie drept ziua reluării ofensivei armate a aliaților NATO asupra regimului totalitar din Siria, susținut de Federația Rusă. Sub motivația de a distruge armele chimice pe care regimul de la conducerea Siriei le folosea ( pare-se) și împotriva civililor, SUA, Marea Britanie și Franța au lansat un atac cu rachete asupra fabricilor unde aceste arme erau produse. Deși atacul nu a continuat în zilele următoare și nici nu a avut vreo replică armată în teren, teama de reînceperea unei noi conflagrații mondiale a reapărut, alături de numeroase întrebări și neliniști. Orientul Mijlociu rămâne zona fierbinte a globului, ca leagăn al creștinismului și mântuirii noastre, mereu sub amenințarea violenței ciocnirii civilizațiilor.

Siria, începutul sfârșitului?

Scriam nu demult și noi, despre profeția Sfântului Paisie Aghioritul cum că al treilea război mondial va începe din... Siria. Datele de război enunțate atunci s-au repetat în 2018 după un scenariu devenit clișeu. Reacțiile politicienilor și ale reprezentanților religioși au fost și ele, previzibile. Pentru Donald Trump, atacul din Siria a fost și un prilej de a contracara alegațiile că ar avea un parteneriat secret cu Rusia, stat care a ripostat verbal față de ofensiva militară în duetul deja consacrat, președinte – patriarh.

A impresionat însă, claritatea și fermitatea declarației patriarhilor creștini din Siria, care dovedește nu numai protecție pastorală, ci și buna cunoaștere a mecanismelor politico-diplomatice. Conținutul declarației comune a fost discutat și agreat și cu Patriarhul Rusiei, Kiril, în calitatea sa de lider al Bisericii Ortodoxe din țara aliat a Siriei. Preafericitul Kiril a declarat imediat după atacul armat, următoarele: "Astăzi am discutat cu Papa Francisc și cu toți Patriarhii ortodocși din Orientul Mijlociu - Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol, Teodor al Alexandriei, Ioan al Antiohiei și Teofil al Ierusalimului. Desigur, a fost vorba despre Siria... Am întreprins această inițiativă, conștienți că creștinii nu pot să stea deoparte vizavi de ceea ce se întâmplă astăzi în Siria. Siria, Orientul Mijlociu, este locul unde a apărut Creștinismul, iar conflictele teribile care torturează țara siriană nu pot decât să creeze amenințări, inclusiv la adresa prezenței creștine. Mai mult decât atât, este evident că oamenii suferă. Și mesajul Bisericii a implicat întotdeauna proclamarea păcii între oameni, și a dreptății. Deci, este imposibil să păstrăm tăcerea pe marginea a ceea ce se întâmplă în Siria... Sunt mulțumit de discuțiile pe care le-am avut. Fiecare dintre interlocutorii mei a înțeles îngrijorarea mea, pe deplin", ​​a continuat Sanctitatea Sa, "existănd dorința de a continua consultările, pentru a încerca cumva să fie influențată situația". Sursa: Lonews 

În România, analistul politic Bogdan Chirieac a vorbit la România TV despre situația tensionată din Siria, avertizând că: în momentul acesta nimeni nu are timp de detalii. Oricum, orice tentativă, orice speranță de încetare a războiului din Siria se îndepărtează în acest moment. Toate celelalte state, Rusia, Iran, Hezbollah în Liban, vor încerca să-și arate mușchii. Vom avea o escaladare... Este un poligon de încercare Siria, cu 5 milioane de refugiați și probleme enorme pentru Uniunea Europeană. Nu întâmplător Germania nu participă, Germania unde sunt peste 1 milion de migranți din Orientul Mijlociu în momentul acesta. Se schimbă fundamental chestiuni ce țin de cultură, de religie, de asistență socială în Europa, după dezastrul din așa numita „primăvară arabă” din 2011, care a dus și la Războiul din Siria și la nașterea organizației teroriste Statul Islamic.  - DCNews

Pregătirea venirii lui antihrist

Există pe de o parte avertismentul Părintelui Paisie Aghioritul: Din Siria va începe...rugați-vă neîncetat!, iar pe de altă parte realitatea din teren, care confirmă teama de începutul sfârșitului. Redevine astfel de actualitate, ipoteza emisă de Joachim Langhammer, creștin evanghelic, care în cartea sa Ce se va întâmpla cu lumea aceasta?, susține că Siria este determinantă pentru pregătirea și venirea lui antihrist și pentru declanșarea evenimentelor din Apocalipsă. Este interesant de citit, mai ales de către noi, creștinii moderni care avem acces rapid la știri de pe întreg mapamondul, felul în care autorul își argumentează concluziile, iar asta încă de acum mai bine de douăzeci de ani. Rămâi cu sentimentul că informațiile se leagă asemenea unui puzzle: rolul marilor națiuni ale lumii, instaurarea Noii Ordini Mondiale și a unui conducător unic, revenirea evreilor în propria patrie, melanjul cinic dintre politică și religie.

Astfel, la pagina 78 a cărții lui Langhammer Ce se va întâmpla cu lumea aceasta?, citim: "Numai al cincilea cap, Siria, de sub groaznicul împărat Antiohie Epifanul al IV-lea, care în anii 168-165 î.d.H., ca fiu al lui Zeus, a pus să i se închine în templul din Ierusalim, a jertfit porci pe altar și a nimicit aproape complet poporul lui Israel, tocmai așa va face și Antihristul: el va ieși din capul demonic (pentru lume invizibil), care pentru lumea vizibilă este Siria, se va așeza în templul din Ierusalim (care va fi reconstruit!), și va așeza acolo "urâciunea pustiirii!"."

Același autor continuă să explice originea lui Antihrist și legătura cu Siria, dându-ne de gândit avertismentul recent al președintelui rus Vladimir Putin că Noua Ordine Mondială câștigă tot mai mult teren spre impunerea unui singur guvern mondial, care să vasalizeze tot restul lumii (vezi articolul nostru: "Observăm pe plan internațional încercările de a crea un mod unipolar, unificat al lumii, pentru a relativiza și elimina instituțiile de drept internațional și suveranitatea națională. Într-o astfel de lume unificată, unipolară, nu există niciun loc pentru statele suverane. O astfel de lume are nevoie doar de vasali. Dintr-o perspectivă istorică, o astfel de lume unipolară aer însemna predarea propriei identități și a diversității create de Dumnezeu." - Vladimir Putin ):

Joachim Langhammer: "Iudeii vor putea fi tocmai de aceea înșelați de Antihrist, pentru că ei și astăzi Îl mai așteaptă pe Mesia în trup! Antihrist va fi pe de o parte cel mai mare conducător în fruntea popoarelor lumii, pe de altă parte însă, în ce privește originea, va trebui să fie un iudeu! Că aceasta este posibil, arată nenumărate cazuri și experiența istoriei lumii. Astfel, de exemplu, Albert Einstein, Karl Marx, Walther Rathenau sau Henry Kissinger au fost oameni de seamă în lume, și iudei de origine. Și istoria tragică a spionului evreu de elită Eli Cohen, este un exemplu foarte bun în acest sens. Cohen a lucrat necunoscut ani de zile în Siria pentru serviciul secret israelian. El a avut acolo acces până la cele mai înalte etaje ale prim-ministrului sirian, unde urma să preia odată cele mai înalte posturi. Activitatea lui de spionaj a fost într-o zi descoperită, și în mai 1965 a fost spânzurat în Damasc. Și acest caz arată că nu este nicio greutate să deții posturi înalte de conducere și totuși să fii iudeu. Dacă așa ceva este posibil la oameni obișnuiți, cu atât mai mult va fi cazul lui Antihrist!"

Langhammer își continuă interpretarea legată de posibila înțelegere a evenimentelor premergătoare Apocalipsei prin explicarea conceptului de "Gog din țara lui Magog" (Ezec. 38:2): "Schița planului de mântuire prezintă apariția lui Gog din Magog înainte de cea a lui Antihrist: Gog din Magog, din proorocia lui Ezechiel, este amintit ptin cinci nume: Roș, Meșec, Tubal, Gog și Magog (Ezec. 38, 1-3). Aceasta indică un stat multinațional din nordul Israelului (Ezec. 38Ș15). După cum ne-a transmis istoricul iudeu Iosif Flavius, urmașii lui Magog au trăit în nordul Mării Negre, căci în Genesa 10:2 apar numele de Magog, Tubal, Meșec și Gomer, ca fiii lui Iafet; așadar sunt nepoții lui Noe. Din Magog, Tubal și Meșec se trag popoarele slave (sciții), iar din Gomer, dimpotrivă cele germanice. Toate aceste populații se găsesc astăzi în țările din nordul și estul Elbei și Dunării, deci în țările de răsărit; și sunt așadar complet în afara granițelor imperiului lui Antihrist. De aceea popoarele lui Gog din Magog și popoarele lui Antihrist nu sunt identice, ci dimpotrivă formează două puteri deosebite în timpul din urmă!

În spatele celor cinci nume Roș, Meșec, Tubal, Gog și Magog stă  ceva foarte important. Aceste nume descoperă, în același timp, că în timpul din urmă, încă înainte de apariția lui Antihrist, va lua ființă o putere care, conform Ezechiel 38 și 39 va fi distrusă pe teritoriul țării Israel. Imperiul Rusiei de sud, cu capitala la Kiev, s-a numit în evul mediu Roș, ceea ce înseamnă "cap, început, primul." Se pare că din Roș s-au format mai târziu rușii. Meșec înseamnă "cumpărare, a lua în stăpânire," și unii sunt de părere că de aici se trage numele de Moscova. Tubal înseamnă "făuritor de arme;" din el se pare că se trage Tobolsc. Într-adevăr, statele din răsărit sunt la ora actuală (1995) cel mai mare producător de arme din lume. Din Gog se trage Can, Cauc, Caucaz, ceea ce înseamnă "cel înalt;" după părerea lui Iosif Flavius, urmașii lui Iafet s-au așezat în nordul Caucazului. În sfârșit, Magog înseamnă "creștere, lărgire a familiei", ceea ce corespunde tocmai cu răspândirea grozavă a populațiilor din răsărit. Concluzia este clară: în spatele lui Roș, Meșec, Tubal, Gog și Magog se ascunde o confederație de state în jurul Rusiei, în care "Gog" va avea un rol deosebit ("prințul" – Ezec. 38:3). În afară de asta, Rusia se află în nordul Israelului, iar Ierusalimul și Moscova se află în apropierea aceluiași meridian!

Apoi Gog din Magog va avea o relație deosebită cu țările arabe, care la rândul lor aparțin celor mai mari dușmani ai Israelului. Conform Ezechiel 38: 5,6, unele din aceste state vor participa la invazia Țării Sfinte care va avea loc: perșii, etiopienii, libienii, Gomer și Togarma. Gomer ar putea să indice Germania, iar Togarma Turcia. Și Seba (Arabia), Dedan, și Tars sunt numite cu acest prilej și devin importante (Ezec. 38:13). La o privire mai amănunțită constatăm că Ezechiel 38 arată o axă nord-sud între Gog din Magog și țările arabe. Că așa este cazul, este așa vizibil dacă citim relatările din ziarele cotidiene."

Mihai Somanescu, în articolul său Damaschinii, ne dă de gândit: "Mă uit cu nemărginită mirare la cohortele de persoane care sunt dispuse să uite de orice argument și să accepte orice abuz în numele pro-americanismului și/sau pro-occidentalismului. Oare o astfel de atitudine slugarnică, necritică, ne face mai occidentali? Oare o să ne respecte Vestul mai mult dacă închidem ochii în fața vrăjelilor pe care nici măcar nu se mai chinuie măcar să le vândă drept adevăr? Și mai ales, ce-avem noi de împărțit cu sirienii? Poate că ați auzit de numele Damaschin. Înseamnă, literal, din Damasc. E plină țara de Damaschini. Și nu de azi, de ieri. Dar nu am auzit pe nicăieri vreun Dan Washingtonin sau Victor Londonin. În Dacia romană, Împăratul Traian a adus sute, poate chiar mii de arcași sirieni.Unii dintre ei – nu chiar puțini după aspectul fizic al unor români de azi – s-au stabilit aici, iar peste ani, urmașii lor au devenit români.

Avem în calendarul nostru ortodox cinci sfinți sirieni, dintre care doi sunt foarte cunoscuți. Cum ai putut să rostești rugăciunea Sfântului Efrem Sirul „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin” și o săptămână mai târziu, să fii de acord cu pedepsirea poporului acestuia, fără niciun motiv serios? Sau Împăratul la care se apleacă unii are tronul pe lumea acasta?"

„Cu noi este Dumnezeu. Înțelegeți neamuri și vă plecați!” Noi, patriarhii: Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient, Ignatie Afraim II, Patriarhul Ortodox Sirian al Antiohiei și al Întregului Răsărit și Joseph Absi, Patriarhul greco-melchit catolic al Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului, condamnăm și denunțăm agresiunea brutală care a avut loc în această dimineață împotriva țării noastre neprețuite, Siria, de către SUA, Franța și Marea Britanie, sub acuzația că guvernul sirian a folosit arme chimice. Ne ridicăm vocea pentru a afirma următoarele:

1. Această agresiune brutală reprezintă o încălcare clară a legilor internaționale și a Cartei ONU, întrucât este un atac nejustificat asupra unei țări suverane, membră ONU.

2. Suntem foarte mâhniți mari că acest atac provine din țări puternice cărora Siria nu le-a făcut niciun rău în niciun fel.

3. Afirmațiile din SUA și din alte țări conform cărora armata siriană folosește armele chimice și că Siria este o țară care deține și recurge la acest tip de armă, sunt alegații care nu au nicio nejustificare și nu sunt susținute de dovezi suficiente și clare.

4. Coordonarea acestei agresiuni nejustificate împotriva Siriei, când o Comisie Internațională independentă urma să-și înceapă activitatea în Siria, subminează activitatea acestei comisii.

5. Această agresiune brutală distruge șansele unei soluții politice pașnice și duce la o escaladare și la mai multe complicații.

6. Această agresiune nedreaptă încurajează organizațiile teroriste, oferindu-le un impuls pentru a continua terorismul lor.

7. Cerem Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite să-și asume rolul său în aducerea păcii și nu să contribuie la escaladarea războaielor.

8. Solicităm tuturor bisericilor din țările care au participat la agresiune să-și îndeplinească îndatoririle creștine, conform învățăturilor Evangheliei, să condamne această agresiune și să facă apel la guvernele lor să implice în protejarea păcii internaționale. 9. Salutăm curajul, eroismul și sacrificiile Armatei Arabe Siriene, care, într-un mod curajos, protejează Siria și asigură securitatea poporului său. Ne rugăm pentru sufletele martirilor și pentru vindecarea răniților. Sperăm că armata nu se va pleca în fața agresiunilor externe sau interne ale terorismului; Ei vor continua să lupte împotriva terorismului până când fiecare centimetru din pământul Siriei va fi curățat de terorism. De asemenea, apreciem curajul statelor care își manifestă prietenia cu Siria și cu poporul său. Ridicăm rugăciunile noastre pentru siguranța, victoria și eliberarea Siriei de războaie și terorism. De asemenea, ne rugăm pentru pace în Siria și în întreaga lume și facem apel la consolidarea eforturilor de reconciliere națională pentru a proteja țara și pentru a păstra demnitatea tuturor sirienilor." - Activenews

 

Foto: Elena Răduță, Israel 2017

Citiți și:

Eduard Dumitrache: Despre rachetele din Damasc

Rusia acuză Marea Britanie de înscenarea atacului chimic din Siria - Cuvântul Ortodox 

Fericiți făcătorii de pace - Adevărul 

Învierea unei națiuni, Siria de Paști și de Florii - Activenews

 




ACTUALITATEA religioasă
Rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe - afirmație șoc a președintelui francez Emanuel Macron

 

Emanuel Macron: „Rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe”

În Franța, să vorbești de bine despre Biserica Catolică din poziția de lider al statului e ceva cu totul neobișnuit – unii zic că ar fi mai ușor să vorbești de bine despre Biserica Ortodoxă din poziția de lider al Rusiei de după Revoluția Bolșevică decât despre Biserica Catolică din poziția de lider al Franței de după Revoluția de la 1789.

 „Un președinte al Franței care nu e interesat în nici un fel de Biserică și de catolici ar eșua în îndatoririle sale”, a spus astăzi într-un discurs neașteptat Emanuel Macron.

 „Vă chem în seara asta să vă angajați politic în dezbaterea noastră națională și în dezbaterea europeană, deoarece credința voastră este parte a dedicării de care are nevoie această dezbatere.”

Declarațiile vin în contextul în care în Franța se poartă o dezbatere aprinsă în jurul unor probleme bioetice și morale cu implicații profunde pentru întreaga societate – Parlamentul Francez se pregătește să reformeze legile bioetice cu privire la eutanasie și la fertilizarea in 35 vitro (FIV). Respectiv, să legalizeze eutanasia, dar și fertilizarea in vitro pentru femeile singure și pentru cuplurile de lesbiene (în prezent, FIV e legală doar pentru cuplurile heterosexuale infertile).

„Rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe”

„Dumnevoastră considerați că datoria noastră este aceea de a proteja viața, în special atunci când viața este lipsită de apărare. Între viața copilului nenăscut, a omului care se află în pragul morții, sau aceea a refugiatului care a pierdut totul, vedeți această trăsătură comună a pierderii, a goliciunii și a vulnerabilității absolute. (…) Un câmp de luptă extrem de important în bătălia culturală a zilelor noastre între supremația tehnologiei și responsabilitatea morală umană este câmpul bioeticii, unde chiar posibilitatea dezvoltării umane complete este pusă, în mod radical, sub semnul întrebării… Puse în fața acestor întrebări radicale, rațiunea și credința își pot veni în ajutor una celeilalte. Doar împreună ele vor salva omul. Ademenită de ispita de a se baza exclusiv pe tehnologie, rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe”, a spus Președintele Franței, adresându-se unor episcopi catolici într-o întâlnire publică.

„Poți să descrii drept «grijă față de cineva» gestul de a oferi moarte?”, l-a întrebat Georges Pontier, Arhiepiscopul Marsiliei, pe Președintele Franței.

În trecere, amintim că poziția catolicilor, la fel ca poziția creștinilor în general, în problemele de falie e aceeași și e binecunoscută:

· viața începe în momentul concepției;

· moralitatea nu este relativă, ci își are originea în legile și poruncile revelate de Dumnezeu;

· viața este sacră și este un dar de la Dumnezeu, așadar practici precum eutanasia și fertilizarea in vitro sunt practici imorale, deoarece ele încalcă demnitatea și libertatea omului și caracterul sacru al vieții; · omul e o ființă eternă, așadar societatea trebuie să se muleze după nevoile spirituale ale omului și nu invers; construirea paradisului terestru material, bazat pe progresul tehnic și pe inginerii sociale la scară largă, e o utopie care va eșua de fiecare dată; creștinii sunt datori să arate compasiune față de toate minoritățile și față de toți cei care au nevoie de înțelegere, însă în același timp sunt datori să-și apere valorile fundamentale și să afirme că o căsătorie este și rămâne între un bărbat și o femeie;

· familia este și trebuie să rămână nucleul de bază și cea mai importantă celulă a societății;

· creștinii sunt datori, alături de toți oamenii raționali, să protejeze familia și societatea de noile ingineriile sociale neomarxiste, inginerii ce reflectă o viziune materialistă și nihilistă asupra lumii, atacând și distrugând fibra morală a societății;

· iar identitatea Europei este și rămâne fundamental creștină. „Ceea ce ne lovește țara nu este doar criza economică – este relativismul; este chiar nihilismul. Contemporanii noștri au nevoie să audă și o altă perspectivă asupra omului, în afară de perspectiva materialistă”, a mai spus Macron. În mod previzibil, a fost întâmpinat cu huiduieli și isterizări, de la „secularismul e Franța” (fostul prim-ministru Manuel Valls), la „Macron a intrat în delir metafizic” (Jean-Luc Melenchon, liderul partidului de stânga France Insoumise).

Trăim vremuri interesante – un gest neașteptat de curajos din partea centristostângistului Macron, mai ales în contextul unei Franțe din ce în ce mai secularizate, cu un guvern în totalitate ateu și cu o multietnicitate care a generat numeroase conflicte sîngeroase în perioada contemporană. 

 

Sursa – Cultura Vieţii

Citiți și: Macron, salvatorul Occidentului - Cotidianul



Biofizicianul Virgiliu Gheorghe: despre alienare și dependența față de o lume virtuală, despre Dumnezeu și repăgânizare

 

În viața de familie bărbatul și femeia se asumă reciproc cu gândul că vor rămâne împreună până la moarte

În aceste zile se discută intens despre legalizarea parteneriatului civil, în acest moment fiind depuse în Parlament nu mai puțin de trei proiecte de lege în acest sens: unul al lui Remus Cernea, unul al CNCD și unul al deputatei Oana Bîzgan - Gayral. Chestionat pe acest subiect, Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, s-a pronunțat clar în privința diferențelor dintre căsătorie și concubinaj. Acesta spune că în concubinaj nu există aceeași asumare a răspunderii față de celălalt precum în căsnicie. Gheorghe îndeamnă tinerii să stea cât mai puțin timp în concubinaj.
„Noi ceea ce facem, ne face. Ne creează o deprindere, ne modelează subconștientul chiar. De pildă, viața în cuplu este diferită de viața de sine. Este un alt mod de a ființa. Astfel că acest mod se învață ca orice alt lucru în lumea acesta, te deprinzi cu el și așa vei trăi în cuplu cum te-ai învățat. Ei bine, concubinajul ca viață de cuplu este complet diferit de viața de familie, ca mod de raportare psihologică, ca atitudine și concepție. Dacă te-ai învățat cu el îți va fi foarte greu să faci tranziția către o familie. De pildă, în viața de familie bărbatul și femeia se asumă reciproc cu gândul că vor rămâne împreună până la moarte. Nasc copii și se îngrijesc, se dăruiesc unul altuia, ca și cum celălalt face parte din propriul trup, din propria sa viață.

Nu același lucru se întâmplă în concubinaj, unde există un permanent provizorat o neasumare responsabilă. Adică, dacă m-am supărat mâine îmi iau lucrurile și am plecat. Am banii mei, am viața mea, în care celălalt nu este decât un accident. Practic, nu mă simt responsabil. Ei bine, tipul acesta de iresponsabilitate devine în concubinaj un mod de viață, un mod psihologic de a gândi relația cu celălalt. În momentul în care însă se căsătoresc ei continuă să fie tributari aceleiași mentalități pe care au exersat-o împreună în concubinaj de-a lungul timpului. Asta face ca noul statut al relației să pară constrângător, stresant. Ar trebui să mă gândesc că sunt căsătorit și trebuie să schimb perspectiva, dar nu se întâmplă așa, eu mă comport la fel ca atunci când trăiam în concubinaj. Cu cât petrecem mai mult timp în concubinaj, cu atât va fi mai greu să ne schimbăm mentalitatea neasumativă când ajungem la căsătorie. Aceasta rezultă din întreaga literatură științifică care studiază concubinajul în paralel cu căsătoria”, a spus el pentru EVZ.

Biserica este o țintă pentru că ea ține de ordinea firească a lumii. Ea se împotrivește, prin firea ei, tuturor curentelor acestora care susțin descompunerea societății

Virgiliu Gheorghe susține că opoziția Bisericii la descompunerea societății este motivul pentru care este atacată această instituție cu atâta vehemență.

„Biserica este o țintă pentru că ea ține de ordinea lumii, ordinea firească a lumii. Ea se împotrivește, prin firea ei, tuturor curentelor acestora care susțin descompunerea societății. Atâta timp cât vectorul ideologic este cel de dezorganizare a tuturor axiologiilor nihilist în esență, Biserica devine un dușman. Ei vor să stăpânească individul, dar nu pot face asta atâta timp cât el se supune lui Dumnezeu și Biserica este cea prin care Dumnezeu este prezent în istorie”, a mai adăugat el, citat de Activenews

Orice descoperire poate să-l ducă pe om către Dumnezeu. Depinde cum este folosită Biofizicianul Virgiliu Gheorghe a fost invitatul lui Răzvan Bucuroiu la "Dialogurile dimineții",  în emisiunea „Universul Credinței”, difuzată duminică la TVR. 

 

Într-o perioadă în care asistăm la un asalt ideologic asupra normalității și al tehnologiei, mai ales în contextul scandalului internațional privind confirmarea, dacă mai era nevoie, că Facebook a devenit un monopol, biofizicianul Virgiliu Gheorghe a vorbit, în cheie creștină, despre provocările lumii moderne: despre alienare și dependența față de o lume virtuală, despre modul în care tehnologia poate submina credința creștină, despre Dumnezeu și „repăgânizare”.

„Oamenii au ajuns să își poată schimba sexul după cum doresc, asta înseamnă că Dumnezeu îngăduie asta?", Civilizația tehnologică va îngropa credința creștină?", "Tehnologia dezinhibă, face lucrurile  posibile, pe când credința pare că ar restrânge libertățile omului. Așa este?" au fost câteva dintre întrebările realizatorului "Dialogurile dimineții", Răzvan Bucuroiu. Virgiliu Gheorghe a oferit răspunsuri bine argumentate și la întrebările privind atașamentul copiilor față de tehnologie și dacă există posibilitatea ca descoperirile științei și ritmul de viată modern, cu valorile sale, să producă o altă spiritualitate. Întrebat care ar fi ”descoperirea care a adus, în ultima perioadă, cele mai multe beneficii omului”, biofizicianul Virgiliu Gheorghe a răspuns: "Orice descoperire poate să-l ducă pe om către Dumnezeu. Depinde cum este folosită. Știința adevărată, știința fundamentală a înaintat foarte mult (nu vorbim de știința de popularizare). Știința fundamentală se apropie tot mai mult de Dumnezeu pentru că înțelege faptul că nu putem explica, nu se poate explica apariția lumii, organizarea lumii, principiul al doilea al termodinamicii care vorbește despre faptul că entropia este permanent în creștere, deci legea fundamentală a acestui cosmos este dezorganizarea. Ca să se reorganizeze trebuie o forță externă, o Inteligență. Care a fost acea putere care a pus lucrurile într-o rânduială, într-o rațiune care depășește orice își poate imagina omul?".   

Iar la întrebarea dacă „știința va putea dovedi, la un moment dat, existența lui Dumnezeu”, biofizicianul a răspuns: „Dumnezeu nu poate fi cuprins. Ca să poți demonstra ceva ce nu poate fi cuprins, este foarte greu. Doar matematic. În sensul că un instrument nu o să poată cuprinde vreodată. Vedem urma lui Dumnezeu în lume, lucrările Lui, energiile Lui. Din ele tragem concluzia că acestea toate vin din mâna Unuia care guvernează rațional cosmosul, viața fiecăruia dintre noi”. Sursa: Activenews

„Sunt părinte! Ce mă fac?”

Aceasta a fost tema primei conferințe de educație pentru părinți, din 2018, organizată de „Școala Familiei”.  Biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, și  psihologul Andreea Olteanu, au încercat să răspundă la întrebările și problemele de azi ale părinților. Dar și la chestiuni legate de definirea rolului de părinte, rolul socializării sau cum influențează mesajul mediatic și social media familia și dezvoltarea copilului. 

„Societate și familie” sau  „societate versus familie”

Și pentru că una dintre întrebările la care s-a căutat răspuns a fost „societate și familie” sau  „societate versus familie”, biofizicianul Virgiliu Gheorghe a explicat că prioritatea trebuie să fie viața de familie, unde copiilor trebuie să li se cultive anumite valori. Izolarea de lume, fuga de societate nu reprezintă o soluție pentru familia care se confruntă cu problemele lumii de azi, a subliniat biofizicianul.  Iar unul dintre fudamentele esențiale care trebuie să stea la baza creșterii și educației copiilor o constituie relația cu Dumnezeu.

„Prioritatea este viața de familie. Pe urmă, să vedem cum putem să supraviețuim ca familie într-o societate ca cea actuală. Nu sunt pentru refugiul în munte, în păduri, pentru că nu sunt realiste ca soluții. Trebuie să găsim soluții aici. Iar soluțiile aici, în privința educației, ar trebui să fie acest plan afectiv în climat sănătos, pe urmă un suport valoric, în sensul că copiilor trebuie să li se insufle anumite valori pe care ei să se sprijine în viață, valori asumate liber de care copilul să se îndrăgostească. Noi ne creștem copiii ca pe niște viermișori. Nu să-l ridici în slăvi înseamnă să-i dezvolți personalitatea și caracterul, ci tocmai punându-l la încercări. Trebuie să îl punem în situații de viață care să-l facă puternic. Cred că trebuie să dezvoltăm caractere puternice, copii cu personalitate care, când pătrund în societate, nu sunt loviți.

Ce se întâmplă cu copiii noștri ale căror valori sunt televizorul și prostiile de acolo? Acelea se vor regăsi în mediu și îi vor complexa. Cu cât vezi mai mult media, cu atât discerni mai puțin, pentru că tu nu mai poți prelucra diversitatea de informații, unde sunt o mulțime de minciuni subliminal strecurate. 

O importanță deosebită o acord relației cu Dumnezeu, pentru că Biserica și credința te structurează lăuntric. Studiile americane arată că băieții care sunt cel mai puțin permisiv sexual sunt cei care au cea mai bună relație cu confesorul lor, nu cu mama, nu cu tatăl lor. O relație cu un duhovnic bun poate să-l asigure pe copil, chiar dacă el va cădea. Un duhovnic bun,care lasă libertate, care știe să fie ca un tată. 

Aceste fundamente ne asigură puțin copiii în fața provocărilor societății”, a subliniat biofizicianul Virgiliu Gheorghe.

„Cum să fim noi?” 

Biofizicianul Virgiliu Gheorghe consideră că părinții trebuie să responsabili de viața familiei lor și să aibă curajul mărturisirii, în contextul în care românii, spre deosebire de alte nații, se tem să spună cu voce tare că sunt creștin ortodocși sau să se mândrească cu valorile în care cred.

„Am văzut în America faptul că americanii sunt foarte relaxați când spun cine sunt ei. Noi suntem extrem de complexați. Noi nu avem îndrăzneala să spunem „sunt creștin ortodox”. Așa suntem formați, există o cultură în societatea românească, alimentată nu știu de cine,  probabil pe bani, care subminează încrederea românului în tot ce are el ca valori. Avem nevoie de trecut, avem nevoie de încredere, avem nevoie de cultură. Pe de altă parte, este vorba de comunitate. Dacă nu avem o comunitate în care să ne regăsim valorile, va fi foarte greu să supraviețuim. O familie nu poate supraviețui singură. De aceea, când am făcut această „Școală a Familiei”, ne-am gândit că este un mediu în care se pot împărtăși niște valori. Este nevoie de societate, de comunitate”.

Concluzia biofizicianului Virgiliu Gheorghe este: „Cred că trebuie să devenim agenții schimbării în viața noastră. Nu putem aștepta. Binele nu va veni de nicăieri. Luptăm cu lumea întreagă și cu duhurile ei. Cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem să rămânem în picioare până la capăt. Așa vom putea la sfârșit să spunem, cum spunea Tarkvoski în „Călăuza”, la sfârșit: „N-a fost ușor, a fost greu. Dar și dacă aș lua-o de la început, n-aș face altă alegere”. Sursa - Activenews

 

 

 



Parlamentul Ucrainei a solicitat Autocefalia Bisericii Ortodoxe locale. Reacții
 

Nota redacției: În perspectiva alegerilor prezidențiale apropiate din Ucraina, a fost "reîncălzită ciorba" autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, subiect delicat, a cărui rezolvare va trena în ciuda declarațiilor politice bombastice ale Kievului. Justificată în context geopolitic actual, decizia Radei ucrainene de a reteza influența Rusiei în chiar sufletul poporului ucrainian, adică în Biserica sa, a fost primită cu prudență la Constantinopol. Plusul de vizibilitate pe plan politic internațional este favorabil ambelor părți, tocmai de aceea și mediatizarea importantă. Patriarhia Ecumenică spune că va demara discuții cu Bisericile surori dorind să păstreze duhul de pace și unitate pan-ortodoxă. Așteptăm la momentul potrivit un comunicat al Patriarhiei Române pe această temă, BOR fiind direct interesată de întorsura evenimentelor. Pe de o parte cu o Mitropolie a Basarabiei care se subordonează BOR în ciuda opoziției celor care în Republica Moldova se identifică în continuare cu Patriarhia Moscovei, pe de altă parte după o recentă relansare puternică a frățietății dintre cele două Biserici, BOR și BORu, dar și cu o situație tensionată a minorității românești din Ucraina, Patriarhia Română are din nou de jucat cartea diplomației, sperând să obțină maximul de rezultate din poziționarea sa strategică. De cealaltă parte, Patriarhia Moscovei a adoptat un ton dur, lăsând să se întrevadă amenințări și șantaj, semn că gestul președintelui ucrainian a stârnit îngrijorare la Moscova, dar și cu siguranța de sine dată de puterea influenței sale regionale, prin transmiterea unui mesaj care poate fi sintetizat astfel: "câinii latră, caravana trece." Nu degeaba înaltul reprezentant rus a făcut în context referire la fidelitatea mitropolitului Onufrie față de Moscova, subiect despre care am informat și noi în articolul: Misterul de la Moscova, revine Biserica Ucrainei sub jurisdicție rusă?  

Preşedintele Poroşenko cere separarea Bisericii ortodoxe ucrainene de Patriarhia Moscovei

Preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, a propus la 18 aprilie 2018, în faţa parlamentului de la Kiev, crearea unei Biserici ortodoxe ucrainene independente de Patriarhia Moscovei, decizie pe care o consideră de importanţă 'geopolitică', informează agenţia EFE.

'Această decizie merge mult dincolo de mediul ecleziastic. Este vorba despre independenţa noastră definitivă faţă de Moscova. Aici nu vorbim doar de religie, ci de geopolitică', a explicat Poroşenko în faţa Radei Supreme (legislativul ucrainean). Autodescriindu-se drept un credincios convins, liderul ucrainean a insistat că este în joc 'securitatea naţională şi apărarea în faţa războiului hibrid' rus, întrucât 'Kremlinul vede în Biserica Ortodoxă Rusă unul dintre principalele sale instrumente de influenţă în Ucraina'. 'Nu vom rămâne indiferenţi în faţa ingerinţei unui alt stat în problemele noastre ecleziastice, în faţa încercărilor sale de a exploata în propriul interes sentimentul unei părţi a ortodocşilor ucraineni', a mai spus Poroşenko. El a insistat că, în opinia sa, crearea unei Biserici independente 'are aceeaşi importanţă' precum acordul de asociere la Uniunea Europeană, liberalizarea regimului de vize sau aderarea la UE şi NATO.

Prin urmare, liderul ucrainean a propus să fie trimisă o petiţie cu cererea sa către Patriarhia de Constantinopol, primind pentru acest demers sprijinul a 268 de deputaţi, cu 42 mai mulţi decât ar fi avut nevoie. Ucraina speră astfel că Patriarhul de Constantinopol, Bartolomeu I, va emite un Tomos (decret) care să-i permită acestei ţări crearea propriei sale Biserici, care din anul 1686 este subordonată canonic Patriarhiei Moscovei. În plus, după cum a subliniat însuşi preşedintele ucrainean, iniţiativa sa are nevoie de susţinerea celorlalte Biserici ce formează comunitatea ortodoxă, care include ţări precum România, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Georgia.

Poroşenko a dezvăluit că pe 9 aprilie a discutat timp de mai multe ore această chestiune cu Bartolomeu I, întâlnire despre care a spus că în urma ei s-a simţit încurajat să facă un asemenea pas. Dar el a ţinut să adauge că o creare a unei noi Biserici nu va încălca drepturile fundamentale ale ucrainenilor, inclusiv libertatea de credinţă. 'Biserica ortodoxă unită nu va fi statală. Toţi credincioşii au şi vor avea dreptul de a-şi alege liber atât lăcaşul de cult cât şi jurisdicţia ecleziastică. Cine doreşte să rămână în Biserica ce va fi în continuare unită cu Biserica Ortodoxă Rusă, i se va garanta dreptul de a alege', a asigurat Poroşenko, estimând drept 'inacceptabil' să se recurgă la forţă, interdicţii sau violenţă în relaţiile interreligioase.

Situația de fapt

În prezent trei Biserici ortodoxe coexistă în Ucraina. Una subordonată canonic Patriarhiei Moscovei şi care este majoritară, alta reprezentată de Patriarhul Kievului şi o a treia care s-a separat de Moscova în anul 1920 şi s-a autoproclamat Biserica Autocefalică Ortodoxă a Ucrainei. Mai este şi Biserica Greco-catolică (Uniată), sprijinită odinioară de Papa Ioan Paul al II-lea, pe care în prezent BOR o acuză că i-a luat dioceza din vestul Ucrainei şi că susţine rebeliunea împotriva Patriarhiei Moscovei.  Sursa:  Agerpres

Reacția Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol

În urma ședinței ordinare din 19-20 aprilie 2018, Sinodul Patriarhiei Ecumenice a anunțat că se va consulta în perioada următoare cu Bisericile Ortodoxe Surori în ceea ce privește autocefalia Bisericii din Ucraina. Patriarhia Ecumenică a transmis că va trata această chestiune în conformitate cu Sfintele Canoane, cu Sfânta Tradiție și cu rânduiala canonică eclesiastică veche de secole, în virtutea păstrării unității pan-ortodoxe și din grijă față de Bisericile Ortodoxe din întreaga lume.

Potrivit comunicatului emis, Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului a examinat problemele legate de situația eclesiastică din Ucraina întrucât a primit de la autorități ecleziastice și civile – reprezentând milioane de creștini ortodocși ucraineni – o petiție care cere oferirea autocefaliei. Patriarhia a decis să comunice îndeaproape și să colaboreze cu Bisericile Ortodoxe surori în această privință.

 

Poziția Bisericii ortodoxe a Ucrainei, actualmente sub jurisdicția Moscovei

Departamentul Afacerilor Externe al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (singura Biserică Ortodoxă canonică a Ucrainei, aflată sub Patriarhia Moscovei) a comentat decizia recentă a Sinodului Patriarhiei de la Constantinopol privind chestiunea Ucrainei.

1. întrucât Patriarhia subliniază, nu numai în textul în cauză, dar și în multe alte documente, poziția sa ca Biserica ce poartă „responsabilitatea unității pan-ortodoxe“, aceasta înseamnă că Patriarhia Ecumenică nu adoptă niciun pas care ar împiedica o astfel de unitate.

2. Patriarhia de Constantinopol a făcut clar faptul că rezolvarea problemei va fi posibilă în unitate cu toate celelalte Biserici Ortodoxe locale ale lumii. Aceasta face evident faptul că orice nouă Biserică autocefală trebuie să fie primită în comuniune de rugăciune și comuniune euharistică, de către toate Bisericile Ortodoxe locale. Astfel, există motive să se creadă că, în viitorul apropiat, ar putea începe vizitele reprezentanților Patriarhiei de la Constantinopol în Bisericile Ortodoxe locale. Amintim că nicio Biserică locală nu recunoaște „Biserica Ortodoxă Ucraineană Patriarhia Kievului“ și „Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală“ drept Biserici canonice, și coslujirea cu acestea. De asemenea, în măsura în care se va urmări recunoașterea autocefaliei în Ucraina, această chestiune nu poate fi adoptată fără participarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, ca singură Biserica Ucraineană canonică.

3. Referința din comunicatul, la milioanele de ucraineni ortodocși, care se presupune că acționează în numele reprezentanților „Bisericii Ortodoxe Patriarhia Kievului“ și „Bisericii Ortodoxe Autocefale din Ucraina“, nu reflectă poziția milioanelor de credincioși reprezentați de Biserica Ortodoxă Ucraineană, care este cea mai mare grupare religioasă din Ucraina.

Reacţia Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) - autocefalie

Mitropolitul Ilarion Alfeyev, Șeful Departamentului pentru relații externe al patriarhiei Ruse, a amintit că BORu 'este una singură şi născută pe izvoarele binecuvântate ale Kievului şi râului Nipru' şi că nimeni, nici măcar Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, nu poate proclama 'unilateral' autocefalia unei Biserici. Crearea unei biserici autocefale nu este un proces care să fie declanșat de autorități seculare (de stat) pentru că, după cum e bine știut, Biserica este separata astăzi de stat, iar statul nu trebuie să manipuleze Biserica, fie în campanii electorale fie pentru alte scopuri politice.

Ideea creării unei biserici locale în Ucraina, care să fie separată de Biserica Rusiei, se bazează pe ideea că unui stat independent ar trebui să-i corespunda o biserică independentă. Dacă am aplica, însă, acest principiu, atunci Biserica Alexandriei ar trebui să fie împărțită în peste 50 de biserici, pentru că ea cuprinde întreaga Africă; Biserica Antiohiei ar trebui să fie împărțită în mai multe, ca și Biserica Ierusalimului. Doar dușmanii Bisericii ar beneficia de astfel de scheme și idei. […]

Desigur, am auzit recent de negocieri duse de președintele ucrainean Porosenko cu patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Am auzit de diverse inițiative ale schismaticilor, de călătorii în Fanar. Am auzit de daruri bogate aduse acolo… Știm toate acestea, așa cum știm și alte lucruri pe care nu vrem să le facem publice. În același timp, de mulți ani auzim o poziție fermă exprimată de patriarhul Constantinopolului care a spus întotdeauna ca îl recunoaște doar pe Mitr. Onufrie drept întâistătător canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene. Iar aceasta nu are nicio intenție de a rupe legăturile cu Biserica Rusiei. Suntem o singură biserică născută în Kiev, și, desigur, nici Patriarhia Constantinopolului, nici altă biserică nu poate proclama unilateral autocefalia acestei biserici sau a alteia. Astfel că noi considerăm că, în ciuda gălăgiei mediatice, și această inițiativă va avea aceeași soarta ca și celelalte. - Mospat.ru: Metropolitan Hilarion: creation of Local Church cannot be initiated by secular authorities

Reacția Patriarhiei Ierusalimului

În cadrul unei întâlniri recente cu o delegație din Ucraina, la Ierusalim, Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului și-a exprimat convingerea că Mitropolitul Onufrie al Kievului este singurul care oferă un răspuns situației dificile în care se află în prezent Biserica poporului ucrainean.

Patriarhul Teofil s-a prezentat deseori ca un susținător al Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina, aflată sub Patriarhia Rusiei, lansând apeluri către toți ucrainenii să se întâlnească în adevărata Biserică aflată sub conducerea Mitropolitului Onufrio. „Dumnezeu l-a ales pe Preafericitul Părinte Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, ca fiind persoana cea mai potrivită în situația dificilă în care poporul ucrainean se află acum, și va avea puterea de a depăși schisma care a luat naștere în Ucraina", a spus Patriarhul, potrivit Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși Ruși. "Schisma ucraineană este o problemă care nu privește numai Ucraina, ci întreaga lume ortodoxă", a spus Patriarhul. Delegația oficială a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, condusă de IPS Mitropolit Antonie de Boryspil și Brovary, s-a aflat în Ierusalim pentru a lua parte la ceremonia de primire minunată a Luminii Sfinte din 2018. - LONews 

 



Știri externe -aprilie 2018 (RO)
 

RUSIA: Un proiect de lege susținut de Biserica Ortodoxă vizează interzicerea practicii surogației materne, în vederea „respectării demnității femeii”

„Femeia nu poate fi considerată incubator pentru copiii altora”. Un proiect de lege pentru prohibiția surogației materne (gestația pentru altul) a fost introdus în Duma de Stat, camera inferioară a Parlamentului federal al Rusiei. Proiectul este susținut de Biserica Ortodoxă Rusă, relatează website-ul Pravoslavie.ru. Vicepreședintele Departamentului Sinodal pentru Biserică și Societate și Media, Vakhtang Kipshidze a declarat că Biserica vede practica surogației ca o degradare a demnității femeii și o subminare a valorilor familiei. „Credem că practica maternității surogat diminuează demnitatea femeilor. O astfel de abordare a nașterii copiilor nu corespunde cu vederile noastre asupra familiei și căsătoriei. Această situație poate fi văzută ca aceea a unei mame care își vinde copilul, ceea ce moral este obiecționabil”. Dl. Kipshidze a subliniat că dorința de a purta și naște copii este perfect normală, „dar nu este necesar să resortisăm la surogație pentru aceasta” întrucât surogația este o tehnologie care „subminează perspectiva asupra familiei și relațiilor copilului și mamei. Poate fi promovată practica adopției de copii care și aceștia au nevoie de dragoste parentală”, a mai spus Kipshidze. El a notat că surogația este prohibită în multe țări, dar în plus față de barierele legislative, „ar trebui să existe o respingere morală și educație în spiritul respectului față de demnitatea femeii, care nu poate fi considerată incubator pentru copiii altora.” Conform inițiatorului proiectului, senatorul Anton Belyakov, surogația este trafic de copii. În opinia mea, este nu doar imorală, dar violează drepturile femeilor și ale copiilor. Așa încât astfel de practici trebuie interzise în Rusia, la fel ca în majoritatea țărilor civilizate.” El a accentuat că în Federația Rusă au fost multe scandaluri de surogație în ultimii ani, în special legate de mame care refuză să dea copilul, de transferul copilului a cupluri homosexuale, separarea gemenilor sau alte situații de conflict. – Cultura Vieţii 

BULGARIA: Patriarhul Neofit al bulgariei, internat în stare gravă

Mitropolitul Antonie al Europei Occidentale și Centrale a transmis în timpul unui briefing de presă susținut joi la Palatul Sinodal din Sofia că starea de sănătate a Patriarhului Bulgariei este stabilă și nu există motive de îngrijorare. Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, a fost internat de urgență miercuri după-amiază la Spitalul Tokuda din Sofia, ca urmare a unei afecțiuni cronice. El a fost găsit în camera sa în stare de inconștiență. Patriarhul Neofit se află în continuare sub supravegherea cadrelor medicale. Mitropolitul Antonie a reînnoit apelul adresat creștinilor ortodocși să se roage pentru recuperarea rapidă a Preafericitului Părinte Patriarh Neofit. Potrivit unei declarații a medicului Nikolai Mladenov de la Spitalul Tokuda, când a fost internat Patriarhul Neofit „avea probleme de inimă și conștiență”. Mladenov a afirmat că procesul de recuperare se îmbunătățește atunci când este vorba despre un om al lui Dumnezeu. Patriarhul bulgar în vârstă de 72 de ani este cunoscut ca având probleme cardiace cronice. Cu un an înainte de alegerea sa ca Primat al Bisericii Ortodoxe Bulgare, Mitropolitul Neofit a fost operat din cauza unor probleme vasculare. – Basilica 

UCRAINA: Proteste contra adoptării convenției de la Istanbul

Mii de demonstranți au protestat pașnic la Kiev împotriva „dictaturii homosexuale”, cerând sistarea măsurilor de introducere în Ucraina a prevederilor Convenției de la Istanbul. Motivul protestului a fost ștergerea de pe site-ul Președinției a unei petiții care cerea sistarea introducerii prevederilor Convenției de la Istanbul în legislația și politicile publice ale țării. Manifestanții sunt nemulțumiți pentru că noua strategie de drepturile omului a guvernului ucrainean include prevederi inspirate inclusiv din ideologia gender, așa cum este aceasta reflectată de Convenția de la Istanbul: educarea copiilor în școlile publice în spiritul normativizării comportamentului homosexual, propagarea mesajelor ideologice similare prin mass-media, permisiunea persoanelor transgeder de a adopta copii, permisiunea ca prostituatele, homosexualii și dependenții de droguri să doneze sânge. Manifestanții au purtat pancarte pe care scria: Părinții Ucrainei împotriva coruperii copiilor Nicio propagandă pentru homosexualitate Școala nu este pentru sex și experimentele sexuale. Președinte, apără instituția familiei! Apărați familia! Salvați Ucraina! O uniune [între persoane] de același sex nu este o familie! În timp ce liderii religioși cer ca Ucraina să nu se ratifice Convenția de la Istanbul, comisarii europeni insistă ca această țară să grăbească procesul de ratificare. – Știri pentru viață

GERMANIA: Landul Bavaria a decis amplasarea de cruci pe toate clădirile de stat

Primul ministru al landului Bavaria, Markus Söder, a stabilit ca în toate clădirile de stat ale landului sud-german să fie amplasate cruci. Söder a caracterizat acțiunea drept o „recunoaștere a identității bavareze”. Proaspătul premier bavarez a imprimat identitatea creștină pe clădirile guvernamentale ca una dintre primele acțiuni de când a preluat această funcție, scrie Deutsche Welle. Markus Söder a anunțat marți că începând cu data de 1 iunie vor fi atârnate cruci în toate clădirile publice din Bavaria. „Un angajament clar față de identitatea noastră bavareză și de valorile creștine. Astăzi am decis în Cabinet ca începând cu 1 iunie în fiecare instituție de stat să fie așezată o cruce. Imediat după întâlnire am așezat o cruce la intrarea în Cancelaria de stat”, a scris pe contul său de Twitter premierul Markus Söder. Bavaria este un stat majoritar creștin. În 2016, 50,5% din populația landului s-a descris ca fiind romano-catolică, iar 18% dintre cei chestionați s-au declarat protestanți. Bavaria a impus deja obligativitatea amplasării Crucilor în școlile publice și în sălile de judecată. Noua regulă nu va fi însă aplicată clădirilor guvernamentale municipale și federale.Basilica  

POLONIA: Interzicerea avortului este un caz-test pentru Biserica Catolică

Polonia are deja unele dintre cele mai stricte reglementări din lume privitoare la avort. Procedura este permisă doar în trei situații: sarcină indusă prin viol sau incest; viața sau sănătatea femeii este în pericol; fătul are o afecțiune gravă. Stop Avortului, proiectul de lege care a declanșat protestele, ar elimina această ultimă excepție. Dar cum 95% din avorturile legale din Polonia au loc în baza acestei reguli a fătului necorespunzător, legea ar echivala în fapt cu o interdicție totală. Legea Stop Avortului a fost concepută de juriști ultraconservatori din cadrul unei organizații intitulate Ordo Iuris, care este conectată la nivel global cu alte rețele cu o mentalitate (și finanțare generoasă) similară. Polonia este specială fiindcă aici, mulțumită influenței politice enorme a bisericii, succesul pare fezabil din punct de vedere politic. Pentru ei acesta nu este decât un nou început. – Hot News

LIBAN: Comisie pentru apropierea dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Ortodoxe Orientale

Pe 12 aprilie 2018, la inițiativa copreședinților Comisiei Teologice Internaționale mixte de dialog între Biserica Ortodoxă și Bisericile Ortodoxe Orientale, Mitropolitul Emmanuel al Franței și Mitropolitul Bishoy de Damietta, un grup de lucru s-a întâlnit în Antelias (lângă Beirut, Liban). Invitat de Aram I, Catolicos al Marii Case a Ciliciei a Bisericii Apostolice Armene, grupul de lucru a fost format din episcopi ai celor două Biserici. Scopul acestei întâlniri a fost discutarea evoluției dialogului teologic bilateral și pregătirea următoarei reuniuni a comisiei mixte. Acest dialog teologic bilateral a început în 1985 și s-a dezvoltat pe baza unei interpretări comune a credinței apostolice șî un număr de documente convergente despre credința în Hristos. Scopul recentei întâlniri a fost explorarea, împreună, a posibilităților de reactivare a acestui important proces în viața celor două Biserici. Următoarea ședință a comisiei complete va avea loc la sfârșitul lunii octombrie 2018. - Orthodoxie.com via Lacasuri ortodoxe 

 

Linkuri la știri

Rusia – a fost canonizat Sfântul Nou Mucenic Alexandru - LONews

Circa 3000 de mine antipersonal vor fi înlăturate din zona geografică a Botezului Domnului – Basilica 

Patriarhul Georgiei a binecuvântat copiii cu Sindrom Down – Basilica 

Declarație comună a patrairhilor din Siria la cinci ani de la răpirea celor doi episcopi de Alep - Basilica

Coreea de Nord, campioană mondială la persecuția creștinilor - Rostonline 



Știri interne - aprilie 2018 (RO)
 

Legea ce interzice educația sexuală în școli fără acordul părinților a fost adoptată de Senat

Proiectul legislativ, intitulat "Legea pentru inocența copilăriei" a fost adoptat tacit de Senat și acum se află în Camera Deputaților. Proiectul de lege a fost inițiat în 2016 de fostul deputat PSD Ninel Peia și prevede sancționarea profesorilor și școlilor care predau educație sexuală, în absența unui acord scris al părinților. Cei care vor face asta ar putea risca amenzi sau chiar închisoare de până la 2 ani. Proiectul de lege este sprijinit de Alianța Părinților dar și de alte ONG-uri. De altfel, în iunie 2016, reprezentanții a peste 115 ONG-uri și-au anunțat susținerea față de "Legea pentru inocența copilăriei", într-o conferință de presă la Parlament.

"Sub diferite pretexte, unele de-a dreptul hilare, precum acela că tot mai multe fetițe de 11 ani merg deja la psiholog ca să-și trateze problemele din dragoste, sau că prin educația sexuală predată unor copii între șase și zece ani vor fi salvate, ulterior, vieți omenești prin adoptarea unor soluții contraceptive corecte, în școlile copiilor noștri se introduc, pe ascuns, pornografia, prozelitismul LGBT și incitarea la punerea în aplicare a diverselor forme de sexualitate deviantă. Există deja școli unde copile de 10 ani pleacă rușinate de la aceste „cursuri”, sunt băieți care nu mai înțeleg ce este aceea o familie sau de ce nu e nimic rău să ai sentimente erotice pentru Ionel și nu pentru Diana. Aceste vlăstare cărora le dorim cele mai bune lucruri și o viață împlinită, copii pentru care facem sacrificii enorme, sunt traumatizați de informații care nu sunt, nu au fost și nici nu vor fi specifice unei copilării normale, a singurei faze din viața fiecăruia care a fost binecuvântată cu miracolul inocenței. De asemenea, sunt perfect conștient că unii copii se dezvoltă din punct de vedere sexual mai repede decât alții și poate au nevoie de îndrumări specifice. În acest caz, decizia trebuie să aparțină părinților sau tutorilor pentru ca tânărul sau tânăra să participe la cursuri de 9 informare sexuală. Dar, încadrarea tuturor copiilor de o anumită vârstă la astfel de „educație”, în masă, fără discernământ, poate marca un suflet mai plăpând pentru întreaga sa viață. Cu ce este de vină un astfel de copil pentru a-i îngrădi șansele unei dezvoltări firești, în limitele normalității și a bunului simț comun? Va plăti oare „dascălul” pentru aceste traume? Nu, plata o vor face mai întâi părinții și apoi amărâtul de copil a cărui viață va fi mereu alta decât cea pe care o merită", se arată în expunerea de motive a legii pentru „Inocența Copilăriei”. – Activenews 

Patriarhul Ierusalimului vine în România

Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului vine anul acesta în România pentru a participa la primul hram al Catedralei Naționale care va avea loc la câteva zile după sfințirea acesteia. Preafericitul Părinte Teofil a răspuns afirmativ invitației Părintelui Patriarh Daniel de a conduce manifestările prilejuite de prima sărbătoare patronală a Catedralei Mântuirii Neamului, care va avea loc vineri, 30 noiembrie 2018. Catedrala Națională va fi sfințită în data de 25 noiembrie de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Ultima dată, Patriarhul Teofil al III-lea a vizitat Bucureștiul în 2014 de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, când a adus spre închinare un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci. „Nu am cuvinte să-mi exprim mulțumirile pentru ospitalitatea cordială, spontană, foarte caldă și frățească de care ați dat dovadă”, a spus Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, la plecarea din România în octombrie 2014. – Basilica 

Procentul românilor care cred în Dumnezeu este de 95%

95% dintre cetăţenii României cred în Dumnezeu, 21% afirmă că merg săptămânal la biserică, iar 27% consideră necesară organizarea unui referendum pentru definirea constituţională a familiei, relevă un infografic realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România, notează Agerpres. Infograficul redă faptul că aproape toţi românii cred în Dumnezeu şi/sau se auto-consideră religioşi (89%), 44% afirmă că se roagă zilnic, iar 33% se auto consideră „religioşi practicanţi”. 79% sunt de acord cu afirmaţia că „este necesar să crezi în Dumnezeu pentru a fi moral şi pentru a avea valori corecte”, iar 67% sunt de acord cu afirmaţia „homosexualitatea trebuie descurajată de societate”. În schimb, doar 21% spun că merg la biserică săptămânal, 27% consideră necesar sau foarte necesar referendumul cu privire la definirea căsătoriei ca fiind permisă exclusiv între persoane de sex opus, în timp ce ponderea celor care cred că guvernul ar trebui să sprijine răspândirea valorilor religioase este de 46%.

Crește numărul românilor care cer printr-un memoriu, Președintelui României, să nu se mai opună organizării referendumului pentru redefinirea căsătoriei

Apelul celor 12 personalități publice a ajuns la inima a sute de români, care continuă să se alăture demersului de a semna, trimițând un email cu numele, prenumele și profesia la adresa vremreferendum@activenews.ro. Având în vedere numărul mare de semnături, acestea vor fi centralizate într-un document care va fi înmânat, de 9 mai, Ziua Independenței României, președintelui țării, premierului și șefilor celor două Camere ale Parlamentului. Informați-vă prietenii, vecinii, colegii, neamurile și cereți-le și lor semnătura. Este singura noastră șansă, dat fiind boicotul mediatic la care este supusă această inițiativă. - Activenews

Mitropolitul Moldovei, ÎPS Teofan, a îndemnat oamenii să vină la Referendumul pentru Familie

„Dumnezeu a rânduit anumite legi. Printre legile cele mai importante pe care Dumnezeu le-a înrădăcinat în mintea oamenilor este aceea ca familia să fie formată din bărbat, femeie și pruncii lor. Un lucru mai sfânt și mai demn de apărat nu există cred în această lume. Oamenii de bine să își arate adeziunea lor vizavi de respectarea unei porunci a Domnului ca să se împlinească și la noi, așa cum s-a întâmplat și împlinit și în alte țări ale lumii, când oamenii au introdus în Constituție acest gând absolut curat că familia nu poate fi formată decât dintre un bărbat, soția lui și pruncii pe care îi binecuvântează Dumnezeu”, a declarat Mitropolitul Moldovei. Mitropolitul Moldovei și Bucovinei i-a îndemnat pe credincioși ca, în cazul organizării unui astfel de referendum, să iasă masiv la urne. Dacă Dumnezeu ne va binecuvânta și, primăvara asta sau începutul verii în cele din urmă, mai marii țării vor da ascultare glasului poporului să se organizeze, cum știți bine, ne tot dorim acest lucru, acel referendum pentru ocrotirea familiei, bărbat cu femeie, să nu fie nimeni de aici de față care să lipsească, Doamne ferește, la un asemenea eveniment și, împreună cu dumneavoastră, să aduceți fiecare câte cel puțin 50 de persoane, ca să se vadă care este, în cele din urmă, dorința oamenilor de bine din țara aceasta”, a afirmat ierarhul Bisericii Române. ÎPS Teofan a oficiat Sfânta Liturghie de Sfântul Gheorghe la Botoșani, cu prilejul hramului municipiului reședință de județ. - Activenews 

Patriarhia Bulgară a donat României moaște ale Sf. Gheorghe

Peste un milion de romani primesc urări şi fac cinste de ziua numelui. Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Ortodoxiei, a adus în biserici o mulţime de oameni. Mai ales că duminică moaştele Sfântului au fost aduse la Bucureşti de o delegaţie a Patriarhiei Bulgare. Moaștele vor rămâne în țară ca donație pentru biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, cea mai mare care a primit hramul marelui mucenic, credincioşii s-au aşezat la coadă încă din zori. Odată cu moaştele Sfântului Gheorghe au fost aduse şi rămăşiţele unui alt martir al credintei, Sfântul Emilian. Este, spun oamenii, o ocazie rară de a se ruga, într-o singură biserică, la moaştele a patru sfinţi, pentru că tot aici se aflau deja mâna Sfântului Ierarh Nicolae şi racla Sfântului Constantin Brancoveanu. – Stirileprotv 

Casa Elisabetei Rizea din Nucșoara, simbol al luptei împotriva comunismului, va deveni muzeu

Casa Elisabetei Rizea, eroină a Memorialului Durerii din Nucșoara, Argeș, va deveni muzeu interactiv. Proiectul este susținut de Casa Regală a României, informează tvr.ro. În acest sens, principele Radu a vizitat, marți, în a doua zi de Paști, casa Elisabetei Rizea, construită în anul 1931. „Scopul vizitei Alteței Sale Regale Principele Radu la Nucșoara îl constituie susținerea inițiativei familiei Elisabetei Rizea de reparare și transformare a casei bătrânești într-un muzeu interactiv, un spațiu al memoriei românești. Elisabeta Rizea, simbol al eroicei rezistențe a românului împotriva totalitarismului impus țării noastre după al Doilea Război Mondial, a încetat din viață în anul 2003. Regele Mihai a vizitat-o la casa ei din Nucșoara, apoi a așezat-o la dreapta Majestății Sale, la Dineul Mileniului, în Capitală, la cumpăna dintre anii 1999 și 2000”, a precizat un comunicat al Casei Majestății Sale Custodelui Coroanei. Elisabeta Rizea s-a născut în 1912, în localitatea Domnești, județul Argeș și a devenit cunoscută după Revoluție, după ce a dat dovadă de determinare în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când, deși era urmărită permanent și supusă interogatoriilor, nu a renunțat în a-i sprijini cu alimente pe membrii rezistenței din munți. În 1950, Elisabeta Rizea a fost condamnată pentru uneltire contra ordinii sociale și a petrecut șase ani în închisoare, unde a fost torturată. În 1958 a primit o a doua condamnare, de 25 de ani de închisoare. Luptătoarea anticomunistă a fost eliberată prin decret de grațiere în 1964, după ce a stat 12 ani în închisorile Jilava, Pitești, Miercurea Ciuc, Arad și Mislea. A trecut la cele veșnice în 2003. - Activenews 

Camera Deputaților a respins proiectul de lege care prevedea autonomia județelor Covasna, Harghita și Mureș

Plenul Camerei Deputaților a respins, miercuri, propunerea legislativă privind Statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc. Proiectul de lege a fost respins cu 218 voturi „împotrivă” și 20 de voturi ”pentru”. Conform raportului Comisiei pentru administrației publică din Camera Deputaților, ”inițiativa legislativă vizează, practic, crearea unei entități statale distincte, paralelă cu statul național unitar român”. Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare autonomizarea județelor Covasna, Harghita și a unei părți din județul Mureș și constituirea lor ca regiune autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul statului român. „Este inadmisibil ca în anul Centenarului Marii Uniri 149 de localități din județele Harghita,Covasna și o parte din Mureș să fie propuse pentru a avea o guvernare paralelă în cadrul statului român”, a explicat deputatul PNL Angelica Fodor de ce liberalii votează împotriva propunerii legislative. – Active News 

România trebuie să sprijine Serbia în procesul de aderare la UE DOAR dacă drepturile etnicilor români sunt respectate pe tot teritoriul

Deputatul USR Matei Adrian Dobrovie afirmă că România trebuie să se bată pentru drepturile românilor din Serbia, impunând țării vecine această condiție pentru a o sprijini în demersul ei de integrare în Uniunea Europeană. Parlamentarul a făcut această afirmație în contextul recentelor evoluții pozitive din relațiile dintre cele două țări. Primul semnal este deblocarea Comisiei mixte interguvernamentale privind minoritățile, prin numirea unui co-președinte din partea Serbiei, în conformitate cu propunerea României - Ivan Boșniak, Secretar de Stat din Ministerul sârb al Administrației Publice și Autoguvernării Locale, lucru pe care l-am cerut în cadrul primei vizite parlamentare făcute în Serbia. Prin urmare, după multă vreme există disponibilitate pentru dialog. Asta nu înseamnă că problemele majore au fost rezolvate. Este nevoie de recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române pe întreg teritoriul țării, și în Serbia de Răsărit. Dreptul la libertatea de religie este unul universal și este legat de criteriile de la Copenhaga pe care Serbia trebuie să le îndeplinească pentru aderarea la UE, nu de o negociere între Biserica Ortodoxă Sârbă și Română. De asemenea, minorității române trebuie să i se garanteze accesul la educație în limba maternă. Astfel, limba română ar trebui introdusă ca materie obligatorie în școlile din comunitățile cu un mare număr de români ( 4 ore/ săptămână, în loc de 2 ore). În prezent, nu există nici manuale pentru studierea disciplinei opționale "limba română cu elemente de cultură națională".

Per total, cred că este necesară evaluarea în comisia mixtă a aplicării Protocolului din 2012, prin care Serbia, în calitate de stat candidat la UE, se angajează să acorde minorității române de pe întreg teritoriul ei dreptul la educație în limba maternă, acces la mass-media și serviciu religios în limba română, reprezentare în Parlament. Mi-aș fi dorit ca președintele Iohannis să ridice această problemă în cadrul întâlnirii avute cu președintele Vucici. În discuțiile cu omologii sârbi, autoritățile de la București trebuie să accentueze importanța principiului reciprocității, dat fiind că România este un exemplu la nivel european în materie de protecție a minorităților naționale și acordă acestora reprezentare în Parlament, dreptul la educație în limba maternă, la serviciu religios și acces la mass-media. Totodată, statul sârb trebuie să renunțe la divizarea artificială între minoritatea română și cea vlahă. România trebuie să sprijine Serbia în procesul de aderare DOAR dacă drepturile etnicilor români sunt respectate pe tot teritoriul Serbiei. În caz contrar, România trebuie să invoce nerespectarea criteriilor de la Copenhaga de către autoritățile sârbe. Susținerea necondiționată, după modelul Ponta, este o mare greșeală”, a scris Dobrovie.

 

Linkuri la știri

Interviu cu Mihai Gheorghiu - Iohannis, principalul oponent al Referendumului - Cuvantul Ortodox

SUA, raport despre România 2017 - BOR și Coaliția pentru Familie, vinovații de serviciu ai americanilor - Activenews

Odinioară, România avea politică externă - EVZ



Biserica Ortodoxă Macedoneană cere autocefalia - reacții
 

Patriarhia Ecumenică

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului s-a întâlnit cu liderii politici și religioși din Bosnia-Herțegovina și Macedonia, pe 10 și 11 aprilie 2018. Sanctitatea Sa a folosit această ocazie, pentru a aborda problema acordului Bisericii Ortodoxe Bulgare vizând ajutarea în recunoașterea canonică și obținerea autocefaliei Bisericii Macedonene, conform unei menționări a site-ului Delegației Permanente a Patriarhiei Ecumenice la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Biserica Ortodoxă Macedoneană, desprinsă de Biserica Ortodoxă Sârbă, a solicitat Bisericii Ortodoxe Bulgare, în noiembrie 2017, să accepte rolul de Biserică-Mamă și să mijlocească în numele ei pe lângă celelalte Biserici autohtone locale pentru a restabili comuniunea cu Biserica Ortodoxă (vezi ARHIVA LONews). Biserica Ortodoxă Bulgară a decis, în 27 noiembrie, să-i ajute pe macedoneni, fapt care a provocat reacții grave din partea Bisericilor din Serbia și Grecia.

Pe 10 aprilie 2018, Mladen Ivanic, Președintele Bosniei și Herțegovinei, și Președintele Gjorge Ivanov, al Macedoniei, au fost primiți călduros de către Patriarhul Bartolomeu, în Fanar, la tronul patriarhal al Constantinopolului. Primatul s-a întâlnit, de asemenea, în privat, cu Președintele macedonean, cu soția și fiul său, cu diferite personalități și cu Ambasadorul macedonean la Ankara, discutând diverse subiecte și schimbând daruri de Paști, după cum se arată într-un raport al publicatiei Orthodoxie.

Ulterior, un grup de profesori și studenți ai Seminarului Teologic Sfântul Clement de Ohrid, din Skopje, Macedonia, au fost primiți de Patriarhul Ecumenic. Între altele, conform Orthodox Christianity, Sanctitatea Sa a abordat subiectul deciziei recente a Bisericii Ortodoxe Bulgare de a deveni Biserică-Mamă a Bisericii Macedonene și de a ajuta în stabilirea comuniunii cu Biserica Ortodoxă. În acest sens, acesta a subliniat rolul istoric al Patriarhiei de Constantinopol ca Biserică-Mamă pentru toți credincioșii ortodocși din Balcani.

"Vă spun acest lucru, pentru că vreau să fiu perfect sincer cu dumneavoastră", a început Patriarhul, "această decizie a Bisericii surori a Bulgariei a fost greșită. Ea nu ajută, Complică lucrurile. Biserica-Mamă a tuturor popoarelor din Balcani este Constantinopolul. Aceasta este adevărata istorie. Ceea ce se discută aici, este o mamă fictivă", a declarat fără echivoc Patriarhul Bartolomeu.

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice discutase anterior, emițând o declarație după sesiunea ordinară din 7-9 februarie, în care amintea că acțiunile Bisericii Ortodoxe Bulgare în această zonă nu respectă canoanele. „Bulgaria nu poate ajuta accesul la canonicitate, în relațiile normale, al altor Biserici. Trebuie să existe sinceritate și onestitate în relațiile inter-ortodoxe“, a adăugat Patriarhul.

Făcând o paralelă cu Sinodul din Creta din vara anului 2016, Sanctitatea Sa a vorbit despre deciziile Bisericilor din Antiohia, Bulgaria, Georgia și Rusia de a nu participa la acesta, spunând că "cele patru Biserici nu demonstrează onestitate și sinceritate, de vreme ce am fost de acord și am semnat deciziile împreună", referindu-se la întâlnirea Primaților ortodocși din ianuarie 2016 la Chambésy, în care textele și regulile de funcționare a Sinodului fuseseră aprobate.

După aceste observații, Patriarhul i-a încurajat pe elevi să viziteze Constantinopolul regulat, subliniind încă o dată rolul istoric al Patriarhiei Ecumenice: „Să știți că noi vă iubim. Veniți oricând doriți, în acest frumos oraș istoric, în care se află sediul Bisericii-Mamă, de unde și voi și toate popoarele din Balcani și Rusia ați primit botezul și lumina credinței creștine".

Patriarhia Moscovei

La rândul său, IPS Mitropolitul Ilarion (Alfeiev), din cadrul Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei a subliniat rolul important al Bisericii Ortodoxe Sârbe în această privință: „Suntem convinși că soluționarea problemei Bisericii Macedonene ar trebui să fie rezolvată în cadrul canonic, și este de neconceput să fie ignorat, în acest proces, rolul principal al Bisericii Ortodoxe Sârbe, de care Biserica Macedoneană s-a separat acum 50 de ani". Sursa: Lonews 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuire la Fericiri VI: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) - Cristina Roman
 

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. " (Proverbele lui Solomon 4:23)

„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi." Amin.

Iisus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi? Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15:15-20)

"Curăția" este pentru Sfântul Evagrie Ponticul un sinonim pentru "nepătimire" (apatheia). "După curăția mâinilor mele îmi va răsplăti mie". Curăția mâinilor înseamnă nepătimirea sufletului ce se ivește prin harul lui Dumnezeu și râvna omului. – Gabriel Bunge, Mânia și terapia ei după Avva Evagrie Ponticul, Ed. Deisis.

Părintele Teofil Părăian ne amintește că ne rugăm adeseori cu cuvintele din Psalmul 50 "Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele" și ne învață că prin inimă se înțelege partea cea mai lăuntrică a ființei omenești, nefiind vorba de inima de carne, ci de locul cel mai adânc al ființei noastre. Când cerem de la Dumnezeu să ne dea "inimă curată", dorim de fapt să se curățească inima noastră, ființa noastră, în deplinătate și în adâncime. "Învățați-vă de la Mine – a zis domnul Hristos – că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Sfântul Ioan Scărarul a evidențiat aici că de la Dumnezeu trebuie să ne învățăm, nu de la om, nu de la lume, nu din carte. Câtă vreme avem nemulțumiri, câtă vreme avem zbucium sufletesc, câtă vreme avem întinăciuni ale gândurilor, inima noastră încă nu este curată. A avea inima curată și a-L vedea pe dumnezeu înseamnă a avea conștiința existenței lui Dumnezeu, a legăturii cu Dumnezeu, a simți prezența lui dumnezeu în sufletul nostru și în jurul nostru, în natură și în oamenii cu care venim în legătură.

Fiecare Sfântă Spovedanie are rolul de a ne curăța de cele din trecut, pentru a ne prezenta curați și în viitor, iar în ajutor avem rugăciunea și privegherea: "Privegheați și vă rugați ca să nu mai cădeți în ispită" (Matei 26, 41). A avea inima curată este un dar de la Dumnezeu, de care ne învrednicim doar dacă avem priveghere, ne rugăm și ne silim să înlăturăm din sufletul nostru orice chip al răutății, orice chip al întinării. – Arhim. Teofil Părăian, din Vistieria inimii mele, ASCOR Craiova, 2000

Schimbarea la față a Domnului Hristos pe Muntele Taborului și arătarea chipului dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu întrupat către ucenicii săi au marcat un moment deosebit, putința omului de a vedea pe Dumnezeu, de a contempla dumnezeirea. Unul dintre cele mai clasice locuri unde se vorbește de „vederea lui Dumnezeu” în Biblie este a 6-a fericire rostită de Mântuitorul Hristos, prezentă în cunoscuta colecţie de cuvinte ale Domnului, numită generic „Predica de pe Munte” (Matei cap. 5-7): „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Problema interpretării acestui text porneşte de la existenţa a două tradiţii biblice referitoare la „vederea lui Dumnezeu”, după cum arată Marius Nedelcu într-un articol apărut în Ziarul Lumina. Pe de o parte ni se spune că nimeni nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu și să trăiască (Ieşire 3, 6; 19, 21; 33, 20-23; Ioan 1, 18), iar, pe de altă parte, ni se aminteşte că vederea lui Dumnezeu este un scop al acestei vieţi sau al vieţii veşnice (Psalmul 11, 7; 17, 15; Ioan 17, 3; Apocalipsă 22, 4). În fața acestei provocări, teologia protestantă a refuzat ideea vederii lui Dumnezeu în această viață pământească și a spus că aceasta poate să fie cel mult o speranță eshatologică, adică care se va realiza după moarte. Teologul reformat Jean Calvin (1509-1564), atunci când comentează Fericirile, trece cu vederea textul de la Matei 5, 8, spunând doar că „ei toţi (n.r., cei curaţi cu inima) se vor bucura de vederea lui Dumnezeu în Rai”.

Martirii spuneau că văd Sfânta Treime în ultimele clipe ale vieții

În tradiţia Bisericii Răsăritului, în secolele 4 şi 5, au existat consemnate mărturii ale celor care l-au văzut pe Dumnezeu la finalul vieții lor. Episcopul Theodoret de Cyr (393-457) citează cuvintele martirilor care în ultimele momente ale vieţii lor spuneau că au văzut „cu ochii lor dumnezeiasca Treime”; iar, la final, Theodoret concluziona: „Cu adevărat au văzut pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh cu ochii lor trupeşti”. În secolul al 6-lea, un preot pe nume Timotei din Constantinopol, care a murit în 523, spunea: „Preasfânta şi de viaţă dătătoarea şi binecuvântata Treime, care este prin natură invizibilă oricărei creaturi, poate fi văzută cu ochii trupului doar de cei care au intrat în ceea ce ei numesc apatheia, şi numai la astfel de oameni le apare o vedere, văzută de ei trupeşte”. Termenul apatheia desemnează o stare duhovicească a omului, apărută prin lucrarea harului Sfântului Duh și în urma unui proces ascetic riguros, care se caracterizează în general prin lipsa oricărei influenţe a vreunei patimi, plăceri sau păcat. Ideea că Dumnezeu poate fi văzut de om cu ochii trupești și în această viață nu a fost acceptată de toți învă­țătorii Bisericii, care au identificat aici un pericol de a reprezenta sau înțelege Treimea în mod corporal sau trupește. Astfel, Sfântul Augustin (354-430) a vorbit despre Fiinţa dumnezeiască şi Persoanele Sfintei Treimi doar prin intermediul analogiilor. El recunoaşte că şi cea mai reușită analogie între om și Dumnezeu este imperfectă şi spune că noi vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, după cuvintele Apostolului Pavel (cf. 1 Cor. 13, 12).

Sfântul Clement al Romei (88-98), unul dintre părinții apostolici, spunea că: „Dumnezeu este văzut cu mintea, nu cu trupul, de suflet, şi nu de carne. Aşa îngerii, care sunt duhuri, văd pe Dumnezeu, iar oamenii, atât cât rămân trupeşti, nu sunt în stare să îl vadă pe El”. Totuși, în Răsăritul Ortodox s-a păstrat în­vățătura vederii lui Dumnezeu cu ochii trupești încă din această viață, dar nu oricum, ci în urma unui proces de despătimire, de curățire și iluminare, de aceea această vedere a lui Dumnezeu a fost numită și duhovnicească sau mistică. Sfântul Efrem Sirul (306-379) interpretează textul de la Matei 5, 8 în legătură cu Ieşire cap. 33, unde se spune că Moise a văzut slava lui Dumnezeu fără, însă, să îl vadă în mod direct pe Dumnezeu, ci în mod indirect, după cuvântul Bibliei, văzând spatele Său. Sfântul Efrem Sirul pare să susțină și el ideea unei vederi indirecte a lui Dumnezeu, căci spune: „Cei care sunt curaţi în inimă îl vor vedea pe Dumnezeu, la fel ca Moise”.

Experienţa dumnezeirii în lumina isihasmului

Isihasmul bizantin este cel care ne-a oferit cea mai complexă interpretare a „vederii lui Dumnezeu”. Isihaştii mărturisesc că cei cu inima curată pot să vadă, în trup fiind, lumina lui Hristos Care s-a arătat atunci când s-a transfigurat la faţă pe Muntele Tabor. Pornind de la cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: „Mergi în cămara ta şi te roagă”, isihaştii s-au dedicat unui proces de interiorizare a rugăciunii şi de potolire a pornirilor simţurilor pentru a dobândi o cunoaştere prin experienţă a lui Dumnezeu. Ţelul lor este vederea luminii dumnezeieşti şi unirea cu Dumnezeu.

Cel mai reprezentativ teolog al isihasmului este Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care spunea că cel care participă la energiile dumnezeieşti se uneşte cu lumina şi în lumină el vede în deplină simţire toate cele ce rămân ascunse de cei care nu au acest har, pentru că cei curaţi la inimă văd pe Dumnezeu Care, fiind în lumină, locuieşte în ei şi se descoperă pe Sine celor care Îl iubesc. Deși această vedere mis­tică a lui Dumnezeu este o cale rezervată numai celor inițiați și puțini, teologul Vladimir Lossky spunea că, dacă mintea nu poate pătrunde până la Dumnezeu, El totuși poate fi cunoscut în experiența sau viața fiecărui om, iar părintele Dumitru Stăniloae vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. Inaccesibilitatea Ființei dumnezeiești și ideea vederii sau contemplării dumnezeirii au fost împăcate de Sfântul Grigorie Palama, care a făcut distincţie între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale. Credincioşii nu pot contempla deplin Fiinţa dumnezeiască, dar se pot împărtăşi de energiile lui Dumnezeu, de lucrările Sale şi de harul Său. Unii părinți ai Bisericii ne învață că Dumnezeu poate fi văzut în oamenii săi aleși, în sfinții care s-au umplut de harul și prezența Sa. Sfântul Grigorie de Nyssa (330-394) spunea că Dumnezeu poate fi văzut în persoanele umane restaurate, sfinţite. În unii oameni, pe măsură ce cresc în curăţia inimii, Dumnezeu devine mai vizibil în ei. Sfântul Grigorie de Nyssa elaborează teologia epectazelor, sau a progresului constant în vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. El arată că idealul naturii umane constă în creşterea în virtute şi asemănarea cu Dumnezeu. Observăm din toate cele prezentate că vederea lui Dumnezeu este o realitate legată de scopul vieții omului.

De multe ori, toate nevo­ințele și eforturile monahilor îmbună­tățiți se îndreaptă spre vederea sau contemplarea dumnezeirii: „Aceasta este viața de veci, să Te cunoască pe tine Singurul Adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Părinții Bisericii ne spun că nu putem să fugim de vederea înfricoșătoare și tainică a lui Dumnezeu și depinde de om cum se pregătește pentru această experiență, pentru că ni se spune că vederea lui Dumnezeu va produce în cei care s-au pocăit și trăit după poruncile Domnului bucurie și fericire veșnică, iar în cei care nu s-au pocăit și au iubit păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, chin și suferință. Marius Nedelcu

Mărturie despre sfințenia și curăția inimii unor părinți contemporani

V-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu, de la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, Podromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântuitorului însângerate. El Îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.

Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm. Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate. - Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 175-176

Ochii, oglinda sufletului

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu. Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom. 1, 20).

Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu». Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă" (I Cor. 13, 12). De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării. Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul - să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă... Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).

Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 ş.u.). Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea parţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament. În Vechiul Testament se oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă" (Matei 5, 21-22). Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu. -  Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001, p. 462-463

Lacrimile curățitoare ale pocăinței

Sunt printre cei ce trăiesc pe pământ vreunii curaţi cu inima? În Noul Testament, în împărăţia harului, sunt, bineînţeles, oameni curaţi cu inima, ştiuţi de Domnul, precum s-a zis: cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi (II Tim. 2, 19), şi arătaţi uneori oamenilor. Aşa sunt sfinţii lui Dumnezeu, care încă din timpul vieţii pământeşti au fost proslăviţi de El cu darurile străvederii şi minunilor, şi toţi cei fără de răutate şi smeriţi cu inima...Toţi oamenii se zămislesc şi se nasc în fărădelegi; numai harul lui Dumnezeu înlătură aceste fărădelegi şi îi face pe unii, care sunt vrednici, vase ale sale alese, curăţindu-le inimile şi sufletele. Iată, s-a atins aceasta de buzele tale, şi va şterge toate fărădelegile tale, şi păcatele tale le va curaţi (îs. 6, 7), i-a zis serafimul de flacără lui Isaia, care fusese ales proroc, atingându-se cu cărbunele aprins de gura lui, şi prin atingerea aceea a fost înlăturată necurăţia omului lui Dumnezeu. Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? - strigă multpă-timitorul Iov, şi continuă: nimeni (Iov 14, 4).

Necurăţia inimii vine de la diavolul, altfel spus de la prima cădere în păcat a oamenilor, după care toţi oamenii s-au făcut cumva robi ai lui - şi această necurăţie a păcatului este atât de mare, s-a înrădăcinat atât de adânc în inimile omeneşti, este atât de greu să scăpăm de ea, încât chiar sfinţii lui Dumnezeu, care toată viaţa lor au privegheat asupra tuturor mişcărilor şi gândurilor inimii lor, simţeau în ei din când în când valuri sau furtună de gânduri viclene, spurcate şi hulitoare şi se rugau Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să îmblânzească aceste valuri, să potolească această furtună demonică;

Pentru curăţirea inimii noastre este nevoie de mari osteneli şi necazuri, de lacrimi dese, de necontenită rugăciune lăuntrică, de înfrânare, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a scrierilor şi Vieţilor sfinţilor lui Dumnezeu, însă mai cu seamă de deasa pocăinţă şi împărtăşire cu Preacuratele Taine şi cercetarea de sine zilnică; este nevoie de cugetarea la curăţia întru care a fost zidit omul şi la felul cum a intrat în lume întinăciunea păcatului, la asemănarea şi chipul lui Dumnezeu din noi şi la îndatorirea noastră de a ne asemăna Chipului nostru dintâi, Arhetipului nostru, Preacuratului Dumnezeu, la răscumpărarea noastră cu nepreţuitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, la înfierea noastră în Iisus Hristos, la porunca ce ni s-a dat de a fi sfinţi în toată petrecerea vieţii (I Pt. 1, 15); este nevoie de cugetarea la moarte, la Judecată şi la focul gheenei. Este nevoie de mari necazuri, fiindcă acestea tămăduiesc boala păcatului, ard mărăcinii patimilor. Prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14, 22), zice Sfântul Apostol Pavel...

Dă-mi izvoare de lacrimi să curgă neîncetat din ochi din destul, care să mă spele pe mine tot, din creştet până la picioare, ne rugăm în canonul îngerului păzitor, ca îmbrăcându-mă în haina mai albă decât zăpada a pocăinţei să intru în cămara lui Dumnezeu. Pe Domnul roagă-L, sfinte îngere, să-mi dea dar izvorâtor de lacrimi, ca să se curăţească inima mea cu acelea şi să vadă pe Dumnezeu. Şi toţi cei ce au plâns pentru păcatele lor ştiu din proprie experienţă că lacrimile ajută foarte mult la curăţirea, liniştirea şi fericirea inimii, deoarece odată cu ele curge, ca să zic aşa, păcatul afară din inimile noastre; după ele vine linişte şi odihnă a conştiinţei şi o anumită bună mireasmă şi bucurie duhovnicească: omul îl vede în sine cu ochii minţii pe Dumnezeu, Care curăţeşte toate fărădelegile lui şi îl miluieşte nespus. Tocmai atunci cunoaşte omul din proprie experienţă cât sunt de fericiţi, de liniştiţi şi de mulţumiţi cei curaţi cu inima, fiindcă nu-i roade conştiinţa, nu-i chinuie păcatele, care din nesfârşita milostivire dumnezeiască le-au fost iertate, şi ei simt lăuntric că se odihnesc în Dumnezeu, Izvorul fericirii, şi Dumnezeu Se odihneşte în ei. Fericiţi cei curaţi cu inima. Aşadar, inima curată este izvor îmbelşugat de linişte şi de bucurie neîncetată; când priveşte orice lucru bun, orice zidire a lui Dumnezeu, cel curat cu inima se bucură şi se veseleşte lăuntric, deoarece în toate făpturile vede pecetea bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Făcătorului; fericit este şi în sine, deoarece curăţia inimii şi, îndeobşte, mila lui Dumnezeu, pe care o simte, îl veselesc, iar şi mai mult îl mângâie bunătăţile cele viitoare, făgăduite, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit (I Cor. 2, 9), a căror chezăşie o are în inima sa. - Sfântul Ioan Din Kronstadt - Fericirile Evanghelice în viaţa noastră, Editura Sophia

Dacă ajungi să fii curat cu inima, atunci Dumnezeu ţi se descoperă în conştiinţa ta

I-a fericit Domnul Hristos pe cei curaţi cu inima, că aceia „Îl vor vedea pe Dumnezeu” – a zis Domnul Hristos. Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni decât în măsura în care Dumnezeu Se descoperă şi atât cât se descoperă oamenilor; în orice caz, Dumnezeu se descoperă celor care sunt curaţi cu inima. Aşa că preocuparea aceasta de a fi drept, de a fi curat trebuie să fie o preocupare continuă pentru fiecare dintre credincioşi. Ce înseamnă să ai inimă curată? Înseamnă să trăieşti în aşa fel încât în cele mai adânci cute ale inimii, ale fiinţei tale, să nu ai nicio răutate. „Inima” nu înseamnă pur şi simplu numai organul care se numeşte aşa, ci înseamnă mai ales interiorul omului; chiar şi mintea omului ţine de inima omului. „Din inima omului pornesc gândurile cele rele, a spus Domnul Hristos într-o anumită împrejurare, şi acestea sunt cele care îl întristează pe om” (Mt. 15, 19-20). Deci, când e vorba să fii preocupat de curăţenia inimii, trebuie să fii preocupat să înlături toate gândurile rele şi să încurajezi, să întăreşti gândurile bune, câte le poţi cuprinde în minte. Iar dacă ajungi să fii curat cu inima, atunci Dumnezeu ţi se descoperă în conştiinţa ta. - Arhimandritul Teofil Părăian, Întâlniri cu Domnul Hristos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006

Omul cu inima curată se vede pe sine însuși ca într-o oglindă

Eu am înţeles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci şi în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vieţii, atunci când vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrânată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neașezându-se în calea privirii nimic. Inimă curată este şi se zice aceea care nu află în sine nicio închipuire sau gând lumesc, care e atât de dăruită lui Dumnezeu şi de unită cu El, încât n-are nicio amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vieţii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contemplaţie ca în al treilea cer şi e răpită în rai (2 Corinteni 12, 2—4) şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunurilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate şi dovada sigură prin care cunoaşte cineva şi măsurile curăţiei şi se vede pe sine însuşi ca într-o oglindă. - Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, volumul VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti

„Să aibă inima milă de toată firea zidită”

Creştinul cu inima curată are anumite caracteristici distinctive. Este atât de bun că vede totul în jur bun şi frumos. Niciodată nu îl auzi zicând despre unul sau altul că ar fi necurat sau murdărit în faptele sale, în viaţa sa, în inima sa. În timp ce opusul său, care nu are inima curată, pe toate le bănuie că sunt necurate şi rele. A fost întrebat odată Sfântul Isaac, după ce semne se va cunoaşte că a ajuns inima la curăţie şi acesta a răspuns: „Când ajunge să-i creadă pe toţi oamenii buni şi să nu-i pară nici unul necurat şi pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima”(P.G. 88, 825 A). Şi l-au întrebat din nou ce înseamnă curăţia inimii, iar el le-a răspuns: „Să aibă inima milă de toată firea zidită”. Arhimandrit Spiridonos Logothetis, Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Rugăciunea inimii (curate), rugăciune de un singur gând – gândul la Dumnezeu

Vedem la Părinţi că există curăţirea, există şi luminarea. Iar curăţirea am subliniat că nu înseamnă o curăţire în sens pur moral, ci într-un sens moral cu o semnificație ascetică. Vasăzică, la Părinţi, curăţirea e o stare ascetică, la care omul ajunge după o luptă, nu doar de evitare a păcatului, pentru că evitarea păcatului este oricum parte din nevoință, parte integrantă din nevoință, ci și de curăţire a inimii. Curăţirea inimii nu înseamnă doar să eviți păcatul. Curăţirea inimii înseamnă să plece din inimă orice gând şi să se ducă în rațiunea omului. Să fie ținute în raţiune toate gândurile, adică modul în care gândește omul, iar inima să rămână fără gânduri. Numai cu un singur gând, numai cu rugăciunea. Acest lucru este extrem de important.

Odată dobândită, i se spune „Rugăciunea inimii”; i se mai spune şi „rugăciune de-un-singur-gând”. Este un singur gând, care e însăşi rugăciunea, care constituie pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Aceasta este curăţirea inimii, după Sfinţii Părinţi. Nu este doar evitarea păcatului. Aici, în Grecia, s-a impus o concepţie puritană despre starea de curăție a omului. Este o învăţătură de bază a Părinţilor faptul că mintea (νοῦς) trebuie să se golească de toate gândurile (λογισμοί), și bune, şi rele. Desigur, gândurile, chiar şi gândurile viclene, trebuie să existe în raţiune (λογική), pentru că altfel omul nu poate să trăiască în mediul înconjurător; astfel, când Părinţii spun că trebuie să nu avem gânduri, nu înţeleg să eliminăm gândurile (λογισμοί) din raţiune-intelect, ci din mintea (νοῦς) care lucrează în inimă. - IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017

Suntem datori, așadar, să fim curați cu inima - curați nu doar de fapte, ci și de gânduri rele, mai ales de amărăciune și ținerea de minte a răului. - Sfântul Porfirie Kafsokalivitul

 

 

Foto credit: Elena Răduță, 2017, Biserica Schimbării la Față de pe Muntele Tabor, israel



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Atenție!!! Talismanul, Visul și Brâul Maicii Domnului și Epistola - cărți înșelătoare, condamnate de Biserica Ortodoxă
 

“Cu nimic nu e lupta mai grea, decât cu tradiţiile intrate în conştiinţa poporului, chiar şi când acestea ajung să fie absurde şi să-şi piardă sensurile originale. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, iraţionalul de raţional” (I.P.S. Antonie Plămădeală).

Visul Maicii Domnului

„Visul Maicii Domnului” ca şi alte scrieri ale ereticilor cum ar fi „Talismanul” şi „Epistola” sunt condamnate de Sfânta Biserică Ortodoxă. Textul acestor scrieri nu este autentic (adevărat) şi nu este descoperit de Dumnezeu. În aceste cărţi apocrife mesajul creştin este falsificat, credinţa adevărată, vie fiind înlocuită cu un surogat de superstiţii păgubitoare de suflet. „Talismanul”, „Epistola” şi „Visul” nu ţin loc de paratrăsnet sau vestă antiglonţ. Pentru a beneficia de ocrotirea lui Dumnezeu trebuie să apelăm la El şi să nădăjduim în El, să ne acoperim cu dreapta Lui… „Epistola”, „talismanul” şi „Visul” sunt idoli în miniatură. Nu doar purtând o cărţulie asupra noastră ne mântuim, ci prin împlinire voii lui Dumnezeu, curăţindu-ne de păcate prin taina Mărturisirii împreunându-ne cu El în taina Împărtăşaniei. Prin participarea neformală la viaţa bisericească căpătăm imunitate împotriva bolilor acestei lumi, devenind copii ai lui Dumnezeu, liberi de patimile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi.

Cum au apărut aceste erezii

Pe lângă cărţile canonice, veacuri dea rândul erau răspândite şi scrierile apocrife. În primele veacuri ale creştinismului pe lângă cele patru Evanghelii numite canonice, pe care Biserica le-a acceptat ca inspirate de Duhul Sfânt, circulau şi alte scrieri neautentice, respinse de Biserică, cum ar fi: „Evanghelia de la Toma”, „Evanghelia lui Petru”, „Evanghelia lui Nicodim” ş.a. În privinţa scrierilor apocrife, Origen spune: „Ştiu că există o Evanghelie numită „după Toma”, alta „dupa Petru”, dar noi primim doar ceea ce primeşte Biserica şi de aceea nu trebuie admise decât patru Evanghelii”.

În sec. X-XIV în unele părţi din peninsula Balcanică, apare secta Bogomililor, erezie, care şi-a lăsat amprenta şi asupra unor scrieri apocrife. Apărut în Bulgaria, Bogomilismul îşi trage rădăcinile din învăţăturile eresurilor din perioada antică. Ei negau SF. Treime, admiteau un botez fără de apă, şi doar pentru maturi. Practicau o Mărturisire publică, considerând că dezlegarea de păcate o poate da comunitatea. Erau împotriva icoanelor, a moaştelor, respingeau orice supunere fie bisericească, fie civilă, nu aveau biserici ca loc de rugăciune. Datorită persecuţiilor la care erau supuşi, adepţii sectei trec în Apus unde devin cunoscuţi ca „albigeni” şi „catari”. Scrierile apocrife apărute în cadrul acestei rătăciri (secte) au circulat şi pe meleagurile noastre. Din acestea fac parte: „Cartea tainică a lui Enoh”, ce povesteşte despre lupta neterminată dintre Dumnezeu şi satana”, „Povestea lui Satanail, cum s-au trudit împotriva ziditorului Dumnezeu…”; „Călătoria Maicii Domnului la iad”, în care se descrie cum că acea călătorie Maica Domnului ar fi făcut-o împreună cu Arhanghelul Mihail şi 400 de îngeri. Cutremurată şi înduioşată de cele văzute Maica Domnului se urcă grabnic spre cer, cade la picioarele dumnezeiescului ei Fiu şi după multe şi stăruitoare rugăciuni izbuteşte să-L înduplece să acorde o mică uşurare păcătoşilor – să-i sloboadă de chinuri două luni pe an.

Din această categorie de scrieri, şi azi mai sunt răspândite, se pot întâlni la unii credincioşi cărţulia „Visul Maicii Domnului”. Însoţit de rugăciuni şi îndemnuri, textul redă o istorie apocrifă, neautentică, despre aceea că Maica Domnului dormind în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului, visează patima, moartea, învierea şi înălţarea la cer a Mântuitorului. Fiind trezită de Fiul eu, povesteşte despre cele visate, la care Iisus i-ar fi zis: „adevărat vis ai visat. Şi acestea toate cu voi să le pătimesc pentru neamul omenesc”. Mai departe Iisus ar mai fi spus: „Şi de va scrie cineva visul tău şi-l va ţine la sine şi-l va purta şi în casa sa î-l va avea, de acea casă dracul nu se va apropia şi pe duhul cel necurat î-l va goni… Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul, îndreptând calea lui unde va merge. La dreapta judecată va avea milă şi la ieşirea sa din viaţă mă voi arăta acelui om împreună cu tine Maica mea, şi îngerul meu va lua sufletul lui, ducându-l întru împărăţia cerurilor”. La o lectură atentă a „visului” putem găsi mai multe momente unde se evidenţiază învăţătura ereticilor bogomili. Potrivit conţinutului acestei cărţi apocrife, fără a adera la Biserica lui Hristos, la învăţătura şi lucrarea ei sfinţitoare şi mântuitoare, doar prin purtarea „visului” chipurile se poate ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu. Cărţulia mai şi ameninţă pe cei care nu vor crede în poveştile ei că de se va îndoi cineva de ajutorul acestei cărţi „blestemat fie şi de mii de ori vinovat”. Deci, după cum vedem cartea aceasta, neagă învăţătura Bisericii prin care se poate dobândi adevărata mântuire, totul reducându-se la simpla purtare a unei cărţi, „Visul Maicii Domnului” ca şi talismanul la păgâni. - Prot. Ioan Lisnic, Extras din „Povăţuiri de învăţătură ortodoxă”, Chişinău, Labirint 2011, p. 62-64

Talismanul

Credinţa creştină nu are nimic în comun cu superstiţiile şi cu norocul, care sunt înşelări diavoleşti. Textul, în majoritatea cărţuliilor este de o traducere proastă, agramată şi cu multe greşeli, ceea ce spune multe despre autorii şi furnizorii acesteia. În ultimele ediţii însă, s-au mai corectat din greşeli.

Părintele Ilie Cleopa, fiind întrebat despre aceste cărţulii cu provenienţă îndoielnică, spune: “Unele dintre aceste cărţi ne-au rămas de la bogomili, un fel de sectari ai bulgarilor (secolul XII). Acestea sunt cărţi apocrife, adică neaprobate de Sfântul Sinod. Nu-i bun “Visul Maicii Domnului”, nici “Epistolia” (nici “Talismanul”). Dar Biserica le-a tolerat, le-a îngăduit, pentru că multă lume s-a întors la pocăinţă după ele, dar nu sunt aprobate de Sfântul Sinod. Cele mai bune sunt “Acatistul Maicii Domnului” şi “Paraclisul Maicii Domnului”. Acestea au mare putere şi sunt aprobate de toate Sinoadele Ecumenice. Să le citiţi în fiecare zi. Citiţi “Acatistul Bunei Vestiri”, cel mai renumit; “Acatistul Acoperământului Maicii Domnului”, când ai o supărare mare, să te acopere Maica Domnului; şi “Acatistul Maicii Domnului, Bucuria tuturor scârbiţilor”.

Părintele Arsenie Papacioc vorbeşte şi el, foarte clar, despre Talisman, zicând: “În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei prin răspândirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. (…) Broşura prezintă, la început, câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii, dar adaugă şi un “text”, despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest “text” nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.” Talismanul, înşelare şi cădere din dreapta credinţă: “Această rugăciune a fost găsită în anul 1585, sub Mormântul Mântuitorului. Acela care va citi această rugăciune, sau o va asculta, când o va citi altcineva, sau o va purta asupra sa, acela nu are să moară subit, nu va fi învins în luptă şi nu va cădea în mâinile duşmanilor. El nu va fi niciodată învins. Când o femeie se află în durerile naşterii, de se va citi această rugăciune, va avea naştere uşoară. De se va atinge cu el (cu Talismanul) partea dreapta a copilului, acel copil va fi ferit de toate bolile şi accidentele şi va fi cu noroc. Acela care va purta asupra sa această rugăciune, va crede şi va face numai fapte bune, va fi ferit de toate felurile de boli, inclusiv de epilepsie. Când veţi vedea pe cineva în prada acestei boli, se spune că este de ajuns a atinge partea dreapta a corpului bolnav cu această rugăciune, ca să se vindece cu desăvârşire.”

Părintele Arsenie Papacioc: “De-a lungul timpului, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi, de multe ori, au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumina, nici glas, nici strălucire, pentru că, de cele mai multe ori, acestea sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără, dacă nu o primim, pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm.” Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, “Pravila Bisericească” vesteşte un luminat adevăr: “Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună, căci ceea ce astăzi minciună pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău.” Talismanul: “Acela care va scrie această rugăciune, fie pentru el, fie pentru alţii, îl voi binecuvânta, zice Domnul Dumnezeu, iar acela care va rămâne nepăsător, bătându-şi joc şi dispreţuind-o, va fi pedepsit.”

Părintele Arsenie Papacioc: “În cartea “Pravila Bisericească”, amuleta este considerată un obiect făcut de oameni, spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea, se canoniseşte ca şi vrăjitoria, fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.” Talismanul: “Când această rugăciune va fi dusă într-o casă, acea casă va fi ferită de orice fel de primejdii, acea casă nu va fi inundată, nici distrusă de duşmani.”

Părintele Arsenie Papacioc: “Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să între şi în biserica şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să între. Deci de vom crede că nu va intră în casa ce are talismanul, se îmbolnăveşte dracul de râs! Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de (cele sfinte).” Talismanul: “Acela care va citi în fiecare zi această rugăciune, va fi prevenit cu 3 zile înainte de ceasul morţii sale.” Adevărată vrăjitorie şi înşelare diavolească! Talismanul: “Eu, Domnul Dumnezeu Atotputernic, trimit pe pământ această rugăciune de rezistenţă în faţă duşmanilor. Puterea sa este mare, atât pentru cel care o poartă, cât şi pentru cei care o aud citită, fiind valabilă 20 de zile, timp în care nu ţi se poate întâmplă nimic rău. Cel care o citeşte este ferit de incendii, de inec şi de vrăjitorii.” Până la acest text nu am auzit că vreo rugăciune ar putea “să expire”. Cât despre perioada de “valabilitate”, anume 20 de zile, nu ştiu ce să spun. Mulţi au murit şi a două zi, după ce s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Moartea şi necazurile nu sunt condiţionate matematic, de ceva anume. Dreptul Iov nu greşea cu nimic, iar diavolul tot a început a-l încerca greu. Talismanul: “Cel care are păcate mari, sau câte stele pe cer, va fi iertat de ele dacă va purta Talismanul asupra sa, citindu-l măcar o dată pe săptămână.” Nimic, afară de Taina Spovedaniei, nu iartă păcatele, cu atât mai mult cu cât, purtarea Talismanului nu cere recunoaşterea păcatelor, pocăinţă, îndreptare. “Noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa “duşi de nas” de garanţiile unui Talisman, care ne promite că “la Judecata de Apoi vom afla milă”. Fraţilor, fără Spovedanie, fără dorinţa de a ne curaţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.”

Părintele Arsenie Papacioc: “Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman. În schimb, Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare. (…) Omul care poartă “Visul” sau “Talismanul” împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu talismanul şi-i găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratraznet, le atribuie putere de exorcizare.” Talismanul: “Acest talisman a fost scris de Iisus Hristos şi de Sfânta Maria şi puterea lui este mare.” Câtă înşelare şi slăbiciune a minţii! Adică, să credem că Mântuitorul Iisus Hristos, care nu a lăsat nimic scris, nici măcar în Sfânta Scriptură, ar scrie un asemenea text. Ba încă şi un text nerecunoscut de nici un părinte duhovnicesc, plin de greşeli şi pericole. Cu cât un om cunoaşte mai bine dreapta credinţă şi îi cercetează pe părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte (în cărţi sau încă în viaţă fiind), cu atât acela îşi va da seama de greşelile şi pericolele din această cărţulie apărută fără nici o legătură cu Sfânta Scriptură sau cu Sfânta Tradiţie.

Părintele Arsenie Papacioc, mai spune: “Vânzare bună celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: visul, epistolia, talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor, care le cumpără, înşelare uşoară, dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab!” - Teodor Danalache, Sursa:ortodoxism.com  

 

Material realizat de Cristina Roman

 

 

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
PS Macarie despre „contractul” pe care îl propune societatea de azi: dă-mi sufletul tău și-ți voi da, în schimb, senzații tari care să te facă să uiți de adevărata ta menire
 

 

† Macarie,

Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române
a Europei de Nord,

 

Iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel Răstignit și Înviat, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare cu salutul pascal:

Hristos a înviat!

 

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Marele praznic al Învierii Domnului ne arată că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Hristos Se aduce pe Sine Însuși (Evrei 7, 27) jertfă fără de prihană (Evrei 9, 14), odată pentru totdeauna (Evrei 7, 27), ca să ridice păcatele multora (Evrei 9, 28), adică ale noastre, celor ce credem în El. Cu ce suntem noi datori în fața acestui sacrificiu suprem? O spunem și o mărturisim de fiecare dată în Sfânta Liturghie: Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Iată, așadar, cum răspundem Dumnezeului Care dragoste este, Dumnezeului Care Și-a dăruit Unicul Fiu pentru a ne câștiga spre viață și mântuire. Răspundem tot printr-o jertfă, însă una nesângeroasă, printr-o jertfă de obște, căci nu suntem implicați doar ca indivizi, ci ca mădulare unul altuia. Răspundem prin a ne dărui pe noi înșine, dar și unii pe alții, căci nu ne mântuim singuri, ci împreună cu semenii noștri. Eu mă dăruiesc fratelui pentru și întru Hristos, iar Hristos, primind jertfa noastră, ne ridică, ne mântuiește și ne acoperă cu mila, dragostea, lumina Sa. Ne împlinește și ne transfigurează, ne îndumnezeiește.

Aceasta este chemarea Dumnezeului nostru și singura cale mântuitoare: să ne dăruim Mântuitorului Hristos. În viața de familie, în viața noastră socială, acesta trebuie să fie scopul ultim al viețuirii noastre: cum să ne apropiem pe noi înșine mai mult de Hristos și cum să-i apropiem pe ceilalți de Hristos, fie că sunt părinți, soți, copii, prieteni, colegi. Dacă pierdem din vedere acest scop ultim, atunci pierdem din vedere esența însăși a vieții. Ne pierdem menirea. Dacă întreținem relații doar pentru confortul nostru sau doar pentru că sunt inevitabile, atunci noi nu suntem vii înaintea lui Dumnezeu. Cum putem face aceasta, anume să ne aducem atât pe noi, cât și pe ceilalți, lui Hristos? În ceea ce ne privește pe noi, lucrurile par mai simple, căci avem stăpânire asupra noastră, avem liberul arbitru.

Depinde de noi dacă ne dedicăm viața celor duhovnicești, dacă ne dedicăm rugăciunii întru pocăință, dacă ne împărtășim de harul care se revarsă la sfintele slujbe din Biserică, dacă citim Sfintele Scripturi, dacă cercetăm pe fratele în nevoie, plinind poruncile Mântuitorului. Însă cum putem face aceasta cu semenul nostru, fără a-i forța libertatea, fără a-l sili? Facem aceasta mai cu seamă punând la inimă pe semenul nostru, dacă ne pasă de mântuirea lui, dacă începem să ne rugăm pentru el, dacă ne construim relația cu semenul nostru, oricine ar fi el, nu doar pe cele firești ale relațiilor umane, ci pe cele duhovnicești, pe cele ce țin de viața veșnică, dacă îl vedem pe fratele nostru și viața lui ca o miză a veșniciei noastre. Făcând aceasta, vom dobândi trezvia în relația cu ceilalți, adică o stare de „alertă” permanentă prin care noi vom putea fi disponibili oricând semenului spre mântuire. Fără a-l asalta cu teorii inutile sau sfaturi care nu sunt solicitate, noi vom fi acolo, la nevoie. Astfel, Dumnezeu lucrează, prin noi, pentru viața și mântuirea fratelui. Lucrează atât în viața noastră, cât și în viața semenilor noștri.

Iubiți frați și surori

pentru care S-a jertfit Hristos,

Dacă noi nu ne dăm pe noi înșine și unii pe alții, integral, Mântuitorului Hristos, atunci ne vom sacrifica unii pe alții pentru idolii acestor vremuri. Nu există o a treia cale pentru creștini! Fie suntem cu și întru Hristos, fie suntem cu mamona, cu „stăpânitorul acestei lumi”, care „nu are nimic” întru Hristos (Ioan 14, 30). În vechime, profeții poporului ales plângeau cu plâns amar reaua decădere în idolatrie a iudeilor, care ajungea până la sacrificii umane! „Au jertfit lui Baal-Peor și au mâncat jertfele morților… s-au amestecat cu neamurile și au deprins lucrurile lor. Au slujit idolilor lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor. Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge” (Psalm 105, 28, 35-38).

Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne proprii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

Iubiții mei fii și fiice sufletești,

Osteniți trupește și sufletește de Sfintele Paști

Sunt convins că cei mai mulți dintre dumneavoastră nu duc și nu caută o viață materială de lux. Majoritatea munciți aprig și cu multă sudoare pentru a avea o viață cât de cât decentă după standardele lumii de astăzi. Însă tocmai aici este problema: că standardele acestei lumi nu mai sunt firești. Nu mai sunt conforme naturii noastre. Este nefiresc să fii nevoit să muncești zi-lumină și să nu mai vezi chipul copilașilor tăi decât seara, când ești mult prea ostenit să le mai dăruiești un zâmbet, o mână caldă, o inimă primitoare. Este nefiresc să nu ai timp pentru soția ta sau pentru soțul tău și toată relația în familie să se rezume la cele de strictă necesitate. Este nefiresc să nu poți sta, în tihnă, cu prietenii tăi cu care să discuți nu despre facturi sau despre ultimul model de telefon mobil sau de tabletă, ci despre viața veșnică, despre suflet, despre prietenie! Din nefericire, în lumea în care trăim sunt călcate în picioare și sacrificate familia, prietenia, orice năzuință către înalt a sufletului omenesc! Primim, în schimb, surogate și droguri, adică plăceri deșarte, prin consum, și adicții care au rolul de a acționa ca anestezice care să acopere durerile inimii. Acesta este „contractul” pe care ni-l propune această lume: dă-mi sufletul tău și al celorlalți din casa ta, și-ți voi da, în schimb, senzații tari care să te facă să uiți de adevărata ta menire, care să-ți amuțească glasul conștiinței și zvâcnetul inimii tale. Vedem limpede că această așezare împotriva firii începe să se transfere și în cele care până acum păreau de la sine înțelese: deosebirea dintre femeie și bărbat, definiția și sensul căsătoriei, al familiei. Cele două aspecte se împletesc și se presupun: pe de o parte, robia în societatea de consum, iar, pe de alta, desființarea totală a persoanei în ideologiile postmoderne.

Iubiți creștini,

Cum putem ieși din această nouă, cumplită și ultimă robie? Făcând tot ce ține de noi pentru a nu încheia acest „contract” cu lumea. Conștientizând că sufletul nostru și al celor de lângă noi a fost răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos (I Petru 1, 18-19). De ce să aruncăm mamonei sufletul nostru, pentru care Dumnezeu Și-a dăruit spre jertfă Unicul Său Fiu? De ce să jertfim lui Baal-Peor sufletele copiilor, soților, prietenilor noștri pentru care Hristos S-a răstignit și a înviat? Să nu așteptăm de la lume vreo schimbare în bine, ci dimpotrivă. Creștinul în lumea de astăzi se aseamănă cu un pește care se află într-un râu poluat. Ceilalți pești nu-și dau seama că râul e poluat, unii chiar se adaptează căpătând malformații, însă creștinul, dacă e conștient, își dă seama că e într-o apă otrăvită, toxică. Și, cu toate că își dă seama, nu se poate feri, nu poate schimba râul. Este și el îmbibat de apa toxică.

Așa și noi, din cauza presiunilor din jurul nostru, din cauza exigențelor și așteptărilor pe care lumea le are de la noi și care intră în conflict direct cu vocația noastră de creștini, suntem îmbibați de secularism. Creștinul este prins la mijloc aici. Pe de o parte, trebuie să se miște în acest ritm al lumii dacă vrea să rămână în societate, cu un statut respectabil, dacă vrea să-și întrețină familia. Pe de alta, dacă se mișcă întru totul în ritmul acestei lumi, își pierde inima, sufletul. Revenind la metaforă, este limpede că nu putem sări din râu pentru a-l schimba. Este nevoie să învățăm să înotăm împotriva curentului. Pentru că, pe măsură ce râul avansează, devine tot mai toxic, până la cascadă, până la prăbușirea finală. Noi trebuie să înotăm în direcția opusă, să nu ne ducem după lume. Această stare este o cumplită robie însă știm că Dumnezeu credincios este celor care-L roagă cu stăruință să fie eliberați, după cuvântul Psalmistului: „Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi” (Psalm 125, 4).

Preaiubiții mei,

Secularizare și creștinism. Trăim vremuri de restriște pentru creștini. Există o prigoană, deocamdată în forme atenuate, uneori mascate, vizibile mai mult în viața socială. Suntem marginalizați, defăimați, stigmatizați, urâți pentru mărturia pe care o dăm în lume, pentru familie, viață, patrie. Suntem urâți pentru Hristosul nostru, pe care refuzăm să-L transformăm într-un idol modern, într-un simulacru care să justifice non-valorile „toleranței”, „diversității”, „egalității”, aceste slogane goale care ascund ură față de creația lui Dumnezeu.

Iar singura noastră armă binecuvântată de Dumnezeu pe care o putem folosi în fața acestui asalt al răutății este blândețea. Blândețea izvorâtă din fermitatea și demnitatea Fiului lui Dumnezeu care a răspuns lui Pilat din Pont, fariseilor și cărturarilor, lui Simon-Petru când a tăiat urechea dreaptă lui Malhus în Grădina Ghetsimani, apoi celui care L-a lovit în obraz în fața Sinedriului, blândețea cu care S-a rugat fiind răstignit pe Cruce. Arma noastră este blândețea cu care Sfântul Arhidiacon și Întâiul Mucenic Ștefan a dat mărturie în fața Sinedriului și s-a rugat, apoi, pentru ucigașii săi. Să ne grăbim, așadar, să dobândim acest dar al Duhului Sfânt, căci doar astfel înarmați vom putem traversa întunecimea acestui veac potrivnic Dumnezeului nostru care Dragoste este.

Al vostru slujitor, frate și prieten, de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Macarie

 

Dată în Reședința episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2018. Sursa, inclusiv foto.

 



Sărbătoarea Buna - Vestire - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Învierea lui Hristos, slava iubirii Preasfintei Treimi – Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2018 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului 2018, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj pastoral clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română:

† DANIEL 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

ŞI DREPTMĂRITORILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Slavă Sfintei şi Celei de o ființă

şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi,

 totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”. 

(binecuvântarea Preasfintei Treimi la începutul Utreniei Învierii)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Taina morții şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă iubirea nesfârșită a Preasfintei Treimi pentru oameni. Din ascultare smerită faţă de Dumnezeu-Tatăl şi din iubire milostivă faţă de oameni, Hristos-Domnul a răbdat răstignirea şi moartea, dar a biruit moartea prin Învierea Sa, după cum le-a spus ucenicilor Săi mai înainte (cf. Matei 20, 19; Marcu 10, 34; Luca 9, 22).

Domnul Iisus Hristos a biruit moartea ca despărţire a sufletului de trup, deoarece atât trupul Său din mormânt, cât şi sufletul Său din iad erau unite cu dumnezeirea Sa cea dătătoare de viaţă.

Însă, când Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Îşi înviază din morţi propria Sa umanitate, la această lucrare dătătoare de viaţă a Fiului participă, prin cooperare, şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cf. Romani 1, 4 şi 8, 11).

În acest sens, deşi numai Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, Se botează şi înviază din morţi cu trupul, totuşi, toate Persoanele Preasfintei Treimi participă, prin împreună-lucrare, la taina mântuirii omului împlinită în şi prin Iisus Hristos, adică: la Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria (cf. Luca 1, 35), la Botezul lui Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17) şi la Învierea lui Hristos din morţi (cf. Matei20, 19; Ioan 2, 19-22; 10, 18; Romani 1, 4 şi 8, 11; 1 Petru 3, 18-19).

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne învață că numai Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Cel ce „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl (cf. Luca 1, 35), poate dărui oamenilor viața veşnică trăită în comuniune de iubire eternă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Nu era cu putință altuia să rezidească în om existenţa după chipul lui Dumnezeu, decât Chipului Tatălui. Şi nu era cu putință altuia să facă, prin înviere, pe cel muritor nemuritor, decât Celui ce era Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos”[1].

Dezvoltând această învățătură despre Iisus Hristos, Unul din Treime Care a pătimit în trupul Său răstignirea şi moartea pentru mântuirea oamenilor, rămânând totuşi în unitate şi comuniune desăvârșită cu Preasfânta Treime, Părintele Dumitru Stăniloae, spune: „nimeni n-a pătimit mai mult pentru noi oamenii în trupul Său, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Acesta e sensul expresiei «Unul din Treime a pătimit cu trupul», pentru care au luptat cu mare însuflețire călugării daco-romani din Dobrogea, la începutul sec. VI, şi care, până la urmă, s-a impus ca hristologie a Bisericii”[2].

Însă, „nu cu dumnezeirea pătimea Cuvântul întrupat, ceea ce ar fi transformat creștinismul în panteism, ci cu trupul omenesc, cu firea umană asumată de bunăvoie, ca o altă fire pe lângă cea dumnezeiască, fiind așadar o unică Persoană, dar în două firi”[3].

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Vieţii veşnice, ne uneşte cu Preasfânta Treime, deoarece „Hristos este puntea care unește pe Dumnezeu cu oamenii, cu creația.(…) El îndumnezeiește umanitatea şi Îşi umanizează dumnezeirea, fără să le schimbe după ființă, fiind atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat”[4].

Întrucât nici în timpul morţii Sale ca om, Fiul lui Dumnezeu nu Se desparte de Tatăl şi de Duhul Sfânt, cu atât mai mult în timpul Învierii trupului Său din morți, realizată prin puterea dumnezeirii Sale, Fiul rămâne unit cu Tatăl şi cu Duhul. Astfel, Învierea lui Hristos descoperă în mod deplin iubirea, slava şi  puterea de viață făcătoare ale Preasfintei Treimi.

În acest sens, slujba Învierii Domnului (Utrenia Învierii) din noaptea Sfintelor Paşti, care se săvârșește în afara lăcașului de cult, este precedată de citirea Evangheliei Învierii (cf. Matei 28, 1-16), de invocarea Preasfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei de o ființă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi” şi apoi de intonarea troparului Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Toate acestea ne arată că prin Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, noi pregustăm, în Biserica lui Hristos, arvuna slavei şi bucuriei veşnice din Împărăția cerească a Preasfintei Treimi. În acest sens, încă din primele veacuri, creștinii trăiau şi mărturiseau adevărul că Biserica lui Hristos este plină de iubirea Preasfintei Treimi (cf. 2 Corinteni 13, 13; Efeseni 2, 18).

De aceea, viaţa liturgică ne învață că Biserica Ortodoxă este, în acelaşi timp, Biserica Preasfintei Treimi şi Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere, dintre nevoință şi biruință, dintre pocăinţă şi bucurie.

Acest adevăr al prezenței în cultul ortodox a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, care este mai tare decât păcatul şi moartea, este evidențiat printr-un tropar din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști (devenit rugăciune de tămâiere a Sfintei Mese).

În respectivul tropar se arată că unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana lui Hristos, precum şi comuniunea de iubire a Persoanelor Preasfintei Treimi sunt mai tari decât moartea omului ca despărțire a sufletului său de trup. Conținutul troparului este acesta: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”[5].

Astfel, prin Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, se descoperă în acelaşi timp taina iubirii smerite şi preaslăvite a Preasfintei Treimi faţă de om, dar şi chemarea sau vocația omului de a participa la viața, bucuria şi slava veșnică a Preasfintei Treimi.

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune că, prin Învierea lui Hristos, Dumnezeu „ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6), şi „prin El (Hristos) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatălîntr-un Duh” (Efeseni 2, 18).

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos dăruiește Bisericii Sale iubirea, sfințenia şi slava Preasfintei Treimi care strălucesc în El prin jertfa Cucii, prin Învierea şi Înălțarea Sa la cer. De aceea, Sfântul Apostol Pavel numește Evanghelia mântuirii care luminează pe oameni „Evanghelia slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4; cf. 1 Timotei 1, 11).

Iar în altă parte, Apostolul spune că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „după ce a săvârșit prin El Însuşi curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 3) şi prin harul Său dăruiește slava Sa celor ce cred în El (cf. 1 Petru 5, 10; 2 Corinteni 3, 18; Filipeni 1, 26; 1 Tesaloniceni 2, 12; 2Tesaloniceni 2, 14). 

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne îndreaptă şi ne deschide spre Dumnezeu Tatăl prin rugăciune (cf. Romani 8, 15-16; Galateni 4, 6) şi spre aproapele nostru prin fapte bune (cf. Matei 25, 31-46). Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne învață că adevărata libertate este libertatea de a căuta şi de a afla iubirea, pacea şi slava lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Corinteni 3, 17-18).

De aceea, Apostolul invocă binecuvântarea Preasfintei Treimi asupra credincioșilor prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2Corinteni 13, 13).

Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem duhovniceşte că slava neapusă a Împărăției lui Dumnezeu este destinația finală a vieţii noastre pământeşti şi ne ajută să ne rugăm şi să lucrăm în lumina iubirii Preasfintei Treimi, prezentă în viaţa Bisericii lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe toţi creștinii la viețuire sfântă, zicând: „cu toată smerenia şi blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un Trup şi un Duh, precum şi chemați aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 2-6).

Iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem lumea sau creația materială nu ca pe o pradă însușită cu lăcomie pătimașă, ci ca pe un dar al iubirii milostive a lui Dumnezeu-Creatorul pentru toţi oamenii, ca pe oEuharistie a comuniunii fraterne pe care trebuie să o cultivăm şi să o folosim împreună cu generațiile prezente şi viitoare.

Lumina lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat – icoană a Dumnezeului Celui nevăzut (cf. Coloseni 1, 15) – ne ajută să vedem pe chipul fiecărei ființe umane, în fiecare familie binecuvântată şi în fiecare lucrare de ajutorare frățească, o icoană a comuniunii de iubire a Preasfintei Treimi şi o lumină a Învierii lui Hristos, Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea, dăruind lumii viaţă sfântă şi bucurie veşnică.

Iubiţi frați şi surori,

Umanitatea lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălțat întru slavă cerească se află permanent în iubirea eternă a Preasfintei Treimi, ea fiind receptaculul tuturor suferințelor oamenilor şi, în acelaşi timp, izvor de bucurie, de putere spirituală şi de speranță pentru toţi cei care, în lume, Îl iubesc pe Hristos.

Astfel, umanitatea răstignită, înviată şi preaslăvită a lui Hristos dă sens şi forţă luptei spirituale împotriva păcatului, efortului constant pentru viețuire sfântă şi pentru toată lucrarea iubirii milostive dezinteresate.Învierea lui Hristos Cel răstignit dăruiește putere şi lumină rugăciunilor noastre pentru cei vii şi pentru cei morți, ca semn al iubirii smerite mai puternice decât timpul şi spațiul care separă, decât uitarea şi moartea.

Faptul că Iisus Cel răstignit şi înviat a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al lumii, al tuturor popoarelor şi al tuturor generațiilor de oameni (cf. Fapte 10, 42) ne arată că numai iubirea milostivă poate fi mântuitoare şi dătătoare de viaţă veşnică (cf. Matei 25, 31-46).

În lumina Sfintelor Paşti în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit, adică să binevestească biruința sfințeniei asupra păcatului, biruința iubirii asupra urii, biruința păcii asupra violenței, biruința dreptății asupra nedreptăţii, biruinţa luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute şi să primească „dreptatea, pacea şi bucuria Duhului Sfânt” din Împărăția Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17). 

Dreptmăritori creștini,

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire (1918) a poporului român într-un stat unitar, după Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unității de credinţă şi de neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română.

Anul acesta este, așadar, un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul Catedralei Mântuirii Neamului.

Pentru a marca într-un mod deosebit şi solemn acest moment de referință în istoria poporului român, Patriarhia Română va organiza în perioada 25 – 30 noiembrie 2018 mai multe manifestări duhovnicești, liturgice şi culturale. În acest context, Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, va aduce din Grecia la București cinstita mână a Sfântului Apostol Andreicel întâi chemat, Ocrotitorul României, care va fi expusă spre închinare în Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională.

În semn de prețuire faţă de credința puternică şi statornică a poporului român, în data de 25 noiembrie 2018, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, va fi prezent la Bucureşti, pentru a sfinți împreună cu ierarhii români Catedrala Naţională, dedicată Eroilor români din toate timpurile.

Apoi, în data de 30 noiembrie 2018, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, va fi prezent la hramul Catedralei Naţionale, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, în comuniune frăţească.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilorTratat despre întruparea CuvântuluiTrei cuvinte împotriva arienilor, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 169-170.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 5, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 370; 687-688.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, pp. 690-691.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, p. 696.

[5] Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti, în Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 62. Vezi şi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, Rânduiala Proscomidiei (cădirea Sfintei Mese), p. 130, precum şi la Intrarea cu Cinstitele Daruri, pp.165 şi 239.

 

Citiți și: Pastorale vii care îndeamnă la cinstirea familiei și a unității naționale - Cuvântul Ortodox 



Când laudă Dumnezeu nedreptatea? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă


- crâmpeie exegetice pe seama pildei cu iconomul nedrept -

„Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: o sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu vă zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa,  să vă primească ei în corturile cele veşnice. Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult e credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru? Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc. Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul , decât să cadă din Lege un corn de literă. Oricine-şi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter” (Lc. 16, 1-18).

 

Consideraţii metodologice şi interpretative

● Pornim de la premiza că pilda iconomului necredincios nu poate fi judecată integral prin ea însăşi. Nici Domnul Hristos nu a rostit-o ca să fie evaluată în sine şi atât. În Evanghelia după Luca această pildă e precedată de pilda cu Fiul risipitor şi e urmată îndeaproape de pilda cu Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Aceasta în ceea ce priveşte contextul apropiat. Fără a face referire şi la acestea două, pilda iconomului necredincios îşi poate pierde o bună parte din reverberaţia semanticii duhovniceşti. Aceste lucruri se vor vedea pe parcurs.

● În egală măsură, demersul rămâne deschis şi corelărilor mai largi de semnificaţie – contextul scripturistic mai îndepărtat spaţial dar apropiat semantic – de pildă neputând înţelege semnificaţia raportului Domnului Hristos cu fariseii în afara dialogului general pe care L-a avut cu ei în diferite situaţii şi la diferite momente ale activităţii sale. Ori, din acest punct de vedere, pilda cu vameşul şi fariseul aflaţi în Templu, sau pilda cu Zaheu vameşul trebuie mereu avute în fundalul pe care se proiectează înţelegerea delicată a pildei iconomului necredincios.

● Suntem de acord că naraţiunea pildei se referă la un posibil conţinut real, concret. Însă dacă rămânem pe platoul orizontalităţii, riscăm să ajungem la anumite consideraţii manageriale “după chipul şi după asemănarea noastră”, însă fără legătură cu intenţiile axiologice ale Mântuitorului. “Din această cauză, aplicarea acestui exemplu nu se face prin analogie integrală, ci parţială, anumite idei reliefându-se prin asemănare, iar altele prin contrast” (Nicolaescu, 1952, p. 286).

● „Fiecare pildă cu chip mijlocitor şi prin închipuire însemnează firea oarecăror lucruri, dar nu întru toate fiind asemenea cu lucrurile acelea pe care le arată. Drept aceea, nici nu se cuvine toate părţile pildelor cu de-amănuntul a le iscodi, ci luând cât se potriveşte la pricina ceea ce stă de faţă, celelalte a le lăsa, ca pe unele ce se urzesc împreună cu pilda, şi nimic spre pricina ceea ce stă înainte nu folosesc. Şi aşa, cu adevărat, se cuvine a face şi la pilda aceasta ce este pusă înainte ( a Iconomului necredincios s.n.). Pentru că dacă ne vom apuca să cercăm toate părţile cu de-amănuntul: cine este iconomul, cine este cel ce l-a pus pe el în iconomie şi de cine a fost pârât, care sunt datornicii şi pentru care pricină unul este dator cu untdelemn, iar altul cu grâu, şi pentru ce se zice că erau datori cu câte o sută de măsuri, şi în scurt să zic, pe celelalte toate, dacă mai cu iscodire le vom cerca, întunecos vom face cuvântul, şi poate că şi vrednice de râs am fi tâlcuit din nevoia nedumeririi. Deci, se cuvine a arăta să ne folosim de pilda aceasta de faţă, precât este cu putinţă” (Sfântul Teofilact, 2007, 223-224).

Folosirea acestor principii interpretative se va verifica de-a lungul materialului.   

 

Cine nu e, câteodată măcar, şi fariseu?

Cui a fost adresată pilda cu iconomul necredincios (Lc. 16, 1-13)? Fariseilor în primul rând, deoarece în v. 14 se consemnează că “toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc”. Bineînţeles că motivaţia este dată de mântuirea tuturor păcătoşilor şi nu de vreo reglare de conturi pe care Domnul Hristos şi-ar fi dorit-o cu fariseii omniprezenţi şi inconfortabili: „Domnul pe acelea le săvârşea, pentru care S-a şi întrupat, primindu-i pe „vameşi” şi pe „păcătoşi”, ca un Doctor pe bolnavi. Iar fariseii, cei cu adevărat păcătoşi, cu cârtire răsplăteau această iubire de oameni, că necuraţi socotindu-i ei pe vameşi, ei înşişi mâncau casele văduvelor şi ale sărmanilor. Aşadar, ce face Domnul? Precum spre vameşi Se milostivea, aşa, cu adevărat, şi spre înşişi aceştia care prihăneau iubirea Sa de oameni, Se milostiveşte. Pentru că nu Se întoarce dinspre farisei, ca dinspre unii ce nu erau nevindecaţi şi cârtitori, ci cu blândeţe îi tămăduieşte…” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 211-212).

Facem acum o paranteză. Pilda se adresează tuturor celor asemănători fariseilor prin „dubla măsură” pe care aceştia o practicau. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, „fariseismul” se caracterizează prin „ipocrizie, făţărnicie, duplicitate”, iar prin „fariseu” se înţelege un „membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care reprezenta interesele populaţiei orăşeneşti înstărite şi care se caracteriza prin formalism exagerat în respectarea ritualului religios”. Revenim.

Desigur că Domnul Hristos nu era o fire reactivă, vulcanică, ca să răspundă faptului că fariseii îşi băteau joc de El. Cel mult, probabil că Domnul urmărea nu atât efectele pe care le aveau asupra Lui bătăile de joc ale fariseilor, cât rezultatele caracteriale ale fariseilor care se complăceau în atitudinea de superioritate dispreţuitoare faţă de Hristos şi, în general, faţă de “vameşi şi păcătoşi”. Pentru că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechil 33, 11).

Pe de altă parte, mai rămâne în picioare că fariseii erau iubitori de argint, deci de bani şi, prin extensie, arau ahtiaţi după diferite forme de posesiune materială şi spirituală. Pe scurt, iubeau banii şi avuţiile şi laudele oamenilor pe care îi voiau dependenţi de ei tocmai pentru că oamenii erau cei care “îi hrăneau” lăudându-le spiritualitatea comportamentală. Pentru că, nu-i aşa, “dădeau zeciuială din toate, posteau de două ori pe săptămână…”.  Însă, atitudinea lor era departe de scopul declarat al acestor comportamente sau, cum spune românul, “ce-i în guşă nu-i şi-n căpuşă”. Altfel spus, deşi nu recunoşteau sau nu puteau să o facă, preferau lui Dumnezeu pe mamona (averea, bani, lauda de sine).

Că este aşa şi nu altfel, o confirmă versetul imediat următor, adică v. 15: “Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”. Oamenii apreciază ceea ce pot vedea – comportamentul, însă Dumnezeu ia în considerare ceea ce oamenii nu pot vedea – inima, lăcaşul atitudinii adevărate. Pentru că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese… pentru că iese din inimă. Iar cârteala dispreţuitoare provine din inimă. “Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mânăncă cu ei” (Lc. 15, 1-2). Acestea sunt cuvinte care preced cu puţin pilda cu Fiul risipitor şi apoi cu iconomul necredincios. Am arătat că şi în pilda cu iconomul necredincios sunt vizaţi tot fariseii. Ar putea rezulta de aici că cele două pilde învecinate spaţial-textual, se pot completa şi la nivelul semanticii teologice şi duhovniceşti.

Revenind la ultimul citat, am spune complementar că ceea ce Domnul Hristos vedea la vameşi şi la păcătoşi la nivelul inimii lor (la unii dintre ei, bineînţeles), fariseii nu puteau observa şi tocmai de aceea rămâneau la simpla observaţie a comportamentului, care, redundant vorbind, este exterior. Ori pilda cu Zaheu vameşul arată tocmai aceste lucruri, că deşi Zaheu era extrem de bogat, dispunea în acelaşi timp de resurse interioare şi atitudinale de generozitate incomensurabile pe care, probabil, un ochi fariseic şi, uman în genere,  nu le putea sesiza. Deci, nu tot ce zboară se mănâncă. Şi nu tot fariseul este fariseu, la fel cum nu tot vameşul este vameş.

         Sigur că nimeni – deci nici fariseul – nu poate vedea mai departe şi mai mult decât poate s-o facă, adică decât este el însuşi. Dacă nu scoţi bârna din ochiul tău, nu ai cum să vezi acurat paiul din ochiul aproapelui. Văd ceea ce pot, văd ceea ce sunt. “Hoţul strigă hoţul”, ca să revenim la înţelepciunea românească. Sau, cum ar putea zice altcineva, “dacă tot ceea ce ai la îndemână este un ciocan, toate lucrurile ţi se par cuie”.       

         Cred că pe aici pe undeva se poate încadra şi semnificaţia mesajului hristic care voia să-i pună pe farisei faţă în faţă cu ei înşişi, ca ei să poată înţelege că critică altora se poate converti – şi chiar ar fi indicat să se facă aşa – foarte uşor în autocritică.  

Contextul ideatic al pildei

Aşa cum am menţionat mai devreme, considerăm că, luată doar în sine şi prin sine, fără nici o legătură cu pildele care o întovărăşesc îndeaproape în textul Sfintei Scripturi, pilda cu iconomul necredincios nu ne poate releva adevărata şi profunda plajă valorică a semnificaţiilor.

Din această cauză, vom apela la sugestia metodologică pe care o propune Joachim Jeremias şi conform căreia cele trei pilde care se succed în Evanghelia după Luca, adică pilda Fiului risipitor, a Iconomului necredincios şi pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, fac parte dintre acele pilde cu “două tăişuri”, în care cea de-a doua parte a pildei şi nu ceea ce sare direct în faţă la o primă lectură a ei reprezintă mesajul substanţial.

În acest sens, vorbind despre parabola Fiului risipitor, subliniază că partea a doua a naraţiunii biblice, cea care începe cu fratele mai mare care se întorcea acasă de la ţarină, este cea pe care cade accentul semnificativ şi interpretativ. Şi se întâmplă să fie aşa, în primul rând pentru că parabola este adresată unor oameni care se asemănau cu fratele mai mare al fiului risipitor, adică fariseilor (Jeremias, 2000). Şi, aşa cum am văzut în prima parte a materialului de faţă, nici pilda cu iconomul necredincios nu e adresată altcuiva decât tot fariseilor (deşi nu numai lor) care “erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc”, făcându-se “drepţi înaintea oamenilor”(v. 14 şi 15). În sfârşit, se pare că pilda cu Bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr nici nu trebuia să se numească aşa, ci mai potrivit ar fi fost dacă s-ar fi numit “parabola celor şase fraţi”, adică fraţii supravieţuitori ai bogatului nemilostiv şi mort, care, la fel ca şi fratele lor mort, care trăia în lux, era sceptic cu privire la cuvântul Scripturii şi cerea acum semn, asemeni fariseilor pe care Domnul Hristos îi întâlnea des în activitatea Sa.    

În concluzie, cele trei pilde se adresau fariseilor şi, prin extensie, tuturor celor care împărtăşeau şi împărtăşesc atitudinea şi modul lor de viaţă.

 

Cine erau/sunt fariseii?

Dincolo de aspectele istorice ale existenţei şi evoluţiei tagmei fariseilor, aceştia:

  1. manifestau o rezistenţă puternică la înţelegerea Scripturii.
  2. nu ştiau să se raporteze la bogăţiile pe care le au, folosindu-le ca acte de milostenie faţă de cei săraci.
  3. în loc să fie autocritici, erau critici şi dispreţuitori la adresa celorlalţi.

De fapt, tocmai pentru că nu aveau disponibilitatea să pătrundă sensul profund al Scripturii, cum vom vedea în cele ce urmează, fariseii ajungeau să-i dispreţuiască pe ceilalţi criticându-i şi, de asemenea, să se îndreptăţească pe ei înşişi, considerându-se privilegiaţi de Dumnezeu pentru averile lor fabuloase.

1. Mai précis, fariseii erau formali, adică de suprafaţă. Voiau cu tot dinadinsul să dea bine înaintea oamenilor, iar pe Dumnezeu care le cunoştea inimile Îl ignorau. De aceea preferau ca oamenii să li se închine prin pieţe şi pe la colţuri. Pentru ei Sfânta Scriptură era literă pură şi, din acest motiv, citeau şi ştiau Scripturile însă nu le pricepeau în duhul, esenţa şi profunzimea lor. Considerau că bogăţia lor materială este semnul vădit că Dumnezeu îi iubeşte şi, astfel, le confirmă atitudinea faţă de viaţă. De aceea mulţi dintre farisei erau imobili şi pe dinăuntru morţi. Ei cunoşteau că Dumnezeu blagosloveşte bogăţia (Deuteronom, 28, 1-13) şi că cei care-L ascultă pe Dumnezeu vor mânca “bunătăţile pământului” (cf. Isaia 1, 19) şi, pentru că deţineau aceste bogăţii se socoteau îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ori, acum se propovăduieşte Împărăţia cerurilor ca împlinire a Legii şi a Proorocilor şi “pentru aceasta şi neagoniseala pe pământ sunt datori a o păzi cei ce poftesc Cerurile. De vreme ce şi Proorocii şi Legea, fiindcă nu au pomenit de Împărăţia Cerurilor, cu cuviinţă, bunătăţile pământului făgăduiau celor care nu erau încă desăvârşiţi şi nimic mare şi bărbătesc nu puteau să înţeleagă. Deci, cu cuviinţă, o fariseilor, neagoniseala învăţ Eu, fiindcă poruncile Legii, cele ce nu sunt desăvârşite, nu mai au vreme” (Sfântul Teofilact de Ohrida, 2007, p. 228).

Cuvintele Sfântului Teofilact se constituie în sensul relevat de Domnul Hristos atunci când s-a adresat fariseilor: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă” (v. 16 şi 17). Aşadar, dimpotrivă, fariseii nu voiau cu nici un preţ să înţeleagă astfel Legea şi Proorocii, ca desăvârşindu-se în Împărăţia cerurilor, pentru că dacă procedau aşa se autodemascau singuri ca profitori egoişti de pe urma lucrurilor materiale. Ori, învăţătura despre Împărăţia cerurilor reprezenta tematica principală a propovăduirii Domnului şi această învăţătură se voia a fi regula lui Dumnezeu în această viaţă (Morris, 1999).

Păcatele lor erau cele care îi opreau pe farisei să se adâncească în înţelegerea Legii. Atât de neîncrezător era bogatul nemilostiv în mesajul scripturistic, încât socotea că, tot aşa cum el nu crede, nici ceilalţi fraţi ai lui nu vor crede şi, ca atare, le va fi mai de folos, considera bogatul în gândirea lui de tip giratoriu, să învieze cineva din morţi (Sfântul Teofilact, 2007).

2. În aceste condiţii, fariseilor le era extrem de dificil să accepte mesajul acestei pilde. Ştiau că pe ei îi vizează Mântuitorul şi că ei sunt iconomii nedrepţi ai lucrurilor materiale al căror proprietar este Dumnezeu Însuşi. Sunt iconomi nedrepţi tocmai în sensul că ei chiar prin Lege dispuneau de dreptul de a poseda averi pentru care n-au mişcat măcar un deget. Şi acum se cred proprietari de drept. Ba chiar statutul lor social şi religios, fundamentat şi pe posesiuni materiale, era un semn că Dumnezeu îi binecuvântează şi îi susţine în ceea ce fac, vânturând această mândrie a lor personală în toate părţile. În concluzie, erau şi ei nişte iconomi nedrepţi, adică posedau pe nedrept diferite lucruri şi privilegii. 

Exact ca şi iconomul din pilda noastră, fariseului să cerşească îi era ruşine şi să muncească nu putea (cf. v. 3). Scurt spus, era mândru şi leneş. “Cititorule, ia seama la modul în care gândeşte iconomul din parabolă. Vede că nu este în stare să-şi câştige existenţa cu o muncă grea. Nu pot să sap, zice el. De ce nu poate? Nu cumva are vreun defect sau vreo boală trupească? Nicidecum, ci fiind că era leneş, uşuratic şi nu voia să se obosească. Deci imposibilitatea de a munci nu era fizică, ci morală; oricine nu-şi împlineşte cu credinţă datoria la locul în care l-a aşezat Dumnezeu, va deveni incapabil să trăiască. Iconomul mai vede că nu are nici smerenia care-i trebuie omului pentru a cerşi. “Mi-e ruşine să cerşesc”, zice el iarăşi. Adică s-a îndreptăţit mai întâi cu lenea, iar acum cu trufia lui. Căci cei incapabili trupeşte să lucreze din pricina vreunei boli sau vreunui defect fizic, nu se ruşinează să ceară altora ajutorul. Aceia sunt smeriţi şi din această pricină găsesc mijloace de trai, dar cei ce au devenit incapabili din punct de vedere moral, prin lenea şi viclenia lor, acelora le este ruşine să ceară milostenie. Nu le este ruşine să fie vicleni şi să abuzeze de averea altora, dar se ruşinează să cerşească pâine. Ia aminte, cititorule, la acest lucru, ca să înţelegi în ce măsură distruge păcatul pe om. Îl distruge şi îl orbeşte într-atâta, încât nu se ruşinează pentru fapte de ruşine, dar se ruşinează pentru nevoile legitime! Nu se ruşinează să fure, dar se ruşinează să ceară o bucată de pâine când îi e foame.  Nu se ruşinează să devină imoral, dar se ruşinează să aibă un serviciu inferior! Nu se ruşinează să devină necredincios sau să se depărteze de Dumnezeu dar se ruşinează să apară în ochii altora ca un om evlavios şi religios! Ce stricăciune a sufletului!” (Papacosta, 2005, p. 294).

Foarte bine, aceste cuvinte care descriu starea interioară şi comportamentul iconomului, se potrivesc de minune şi cu orizontul existenţial al fariseului.      

         Fariseii, prin modul lor de viaţă, au devenit inactivi şi dezinteresaţi de orice altceva care nu privea interesul lor imediat. Îşi compensau imobilitatea morală şi comportamentală prin viclenie. În orizonul lor compensator de argumentaţie, comparaţia vicleană şi nedreaptă era la ea acasă. Ce făcea fariseul la templu atunci când îl văzuse şi pe vameş (Luca 18, 10-14)? Se lăuda că nu „sunt ca ceilaţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (v. 11 şi 12). Era singura lor compensaţie, pe lângă cinstea pe care şi-o luau de la oameni. Şi atunci ei considerau că ceea ce fac este bine. Aveau o conştiinţă adormită, dacă nu chiar moartă. De fapt, imobilitatea lor morală şi încremenirea lor în indiferenţă, - ca bogatul nemilostiv care nici rău dat nici bine nu-i făcea bietului Lazăr – era moarte spirituală. Mormintele erau văruite şi înăuntru erau oase de mort. „Dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre” (Lc. 16, 15). Fariseii nici nu făceau bine – dincolo, aşa cum am arătat, de îndeplinirea epidermică a datoriei – şi nici nu se puteau bucura de binele altuia. Fratele fiului risipitor care se întorcea de la ţarină – alt simbol al farisaismului – s-a întristat atunci când fratele lui s-a întors spăşit. Bucuria altora îi provoca neplăceri. Numai un mort nu poate să se bucure şi, în fond, atât el, fratele mai mare, cât şi bogatul nemilostiv se arată  ca fiind morţi prin simbolistica imobilităţii inactive şi încremenite într-o şchioapă îndreptăţire de sine. Mortul nu mai simte bucuria şi nevoia fratelui său. „Şi „a murit bogatul şi a fost îngropat”, căci cu adevărat, şi când era el viu, „îngropat” era sufletul lui, ca pe un mormânt de jur-împrejur purtându-şi trupul…”  (Sfântul Teofilact, 2007, p. 231).

         Tot aşa era şi fratele mai mare al fiului risipitor. În imposibilitatea de a simţii bucurie. Dimpotrivă, aşa cum viaţa se opune morţii, tot astfel bucuria se opune tristeţii invidioase.

         Şi acum apare contrastul (Nicolaescu, 1952). Fratele mai tânăr, ca şi iconomul necredincios sunt în mijlocul unei campanii care promovează mişcarea. Trup şi suflet ei fac tot ce e posibil. Ei nu „zac”. Ei nu sunt morţi. Deşi în pericol pentru greşelile lor, nu înlemnesc în inactivitate. Îşi vin întru sine. „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”, zice fratele mai tânăr şi pentru asta primeşte inel „în mâna sa” – alt simbol al dinamicii, al făptuirii (cf. Lc. 15, 21 şi 22). Iar iconomul dă dovadă de iscusinţă şi prevedere, de pricepere şi perspicacitate, pentru că „a lucrat înţelepţeşte” – phronimos epoiesen (Pleşu, 2015, p. 274). Iconomul, sub nici o formă, n-a fost lăudat pentru cele rele pe care le-a făcut (Manolescu, 1952; Jeremias, 2000; Papacosta, 2005;  Sidei, 2001; Pleşu, 2015). Ceea ce este de apreciat la iconomul nedrept este tocmai „îndrăzneala, hotărârea şi prudenţa cu care şi-a urmărit scopul de a-şi făuri o viaţă nouă” (Jeremias, 2000, p. 222) şi nu „procedeul economului” (Manolescu, 1952, p. 286) şi nimeni „nu-i scuză acţiunea” (Jeremias, 2000, p. 222) – deci nu avem aici nimic inspiraţional pentru managementul afacerilor, neavând aici în prim plan vreo preocupare socială sau de economie financiară ori altceva de acest fel.

         Vrednică de urmat este dimensiunea de renunţare, ascetică, a iconomului care – spre deosebire de leneşii şi dezinteresaţii farisei – a înţeles oportunitatea mesajului hristic al obţinerii „cu sila” a Împărăţiei lui Dumnezeu (Morris, 1999).

„Foarte nimerit întrebuinţează Domnul aici exemplul oamenilor de lume necredincioşi, ca să trezească râvna noastră a credincioşilor. De aceea…toată parabola aceasta în general este o capodoperă a genului” (Papacosta, 2005, p. 298).       

         3. La toate acestea se mai adaugă şi îndreptăţirea de sine. Am spus mai sus, că tot acest imobilism acţional şi atitudinal, trebuia compensat prin ceva de către farisei şi de către toţi cei care se aseamănă lor. Ei nu puteau trăi cu gândul că sunt oameni răi sau nepotriviţi cu misiunea lor. Şi, ca atare, pentru că nu se puteau ridica la nivelul înţelegerii mai profunde, din inimă, unor exigenţe biblice, încercau să-i coboare pe alţii. Şi acest lucru nu era treaba lor.

În fond, atunci când ponegreşti şi desconsideri pe cineva – cum a procedat fariseul din Templu când s-a raportat la vameş – îl consideri cumva proprietatea ta, crezând că ai drept de judecată asupra lui. La fel ca şi cu lucrurile materiale, considerându-le ale tale, când, de fapt, proprietarul este Dumnezeu. Ori Hristos a venit ca să slujească, nu ca să I se slujească. Fratele mai mare al fiului risipitor – echivalentul comportamental al fariseului – dădea porunci argaţilor tatălui său (cf. Lc. 15, 26), pe când fratele mai tânăr se socotea a fii egalul lor: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, i-a spus el tatălui (Lc. 15, 19). Această coborâre a fratelui mai tânăr era, de fapt, o reînălţare a lui la statutul de fiu. Şi nu doar că s-a „coborât” pe sine, dar i-a ridicat pe ceilalţi argaţi la un anumit nivel de demnitate. În nici un caz nu i-a dispreţuit şi nu i-a desconsiderat, aşa cum proceda bogatul nemilostiv – alt simbol al fariseului – cu cerşetorul Lazăr. În cazul iconomului nedrept e la fel ca şi în cazul fiului mai tânăr: el nu i-a desconsiderat pe datornici, ci i-a ajutat, uşurându-le situaţia, şi făcându-şi din ei prieteni. Ba nici pe stăpân nu la vorbit de rău pentru ceva, pentru că vrea să-i ia iconomatul, din contră, a lăsat să se înţeleagă că e un om bun. Şi până la urmă ştim că aşa a şi fost.

Pentru a înţelege mai bine comportamentul exemplar al iconomului nedrept, e nevoie să-l proiectăm pe fundalul oferit de comportamentul fratelui mai mare şi al bogatului nemilostiv.

Fratele mai mare, deşi legalist – „iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta” (Lc. 15, 28) – avea inima departe de înţelegerea profundă a lucrurilor, de iubire şi respect asumate interior, cu toată fiinţa sa. Deşi nu a pierdut absolut nimic, nici din statut, nici din avuţii, el îi reproşa tatălui său faptul că-l primeşte pe fratele său mai mic. Mai mult, aceeaşi lipsă de iubire şi înţelegere arătând, l-a criticat pe fratele mai mic zicând despre el că „ţi-a mâncat averea cu desfrânatele” (Lc. 15, 30). Se pare că legalismul şi formalismul este o boală cruntă şi „mintea legalistă nu se schimbă niciodată” (Tinsley, 1965, p. 159). Nu poate mai mult de atât. Cel puţin deocamdată.

Fariseul legalist, este fidel întotdeauna literei Legii şi întotdeauna infidel duhului ei desăvărşit al ei. „Legea şi proorocii au fost până la Ioan”  (Lc. 16, 16) – litera ei adică. Duhul desăvârşiriiLegii însă, e de la Ioan încolo şi presupune manifestarea iubirii faţă de semeni prin milostenie trupească şi sufletească. Asta nu pricepeau fariseii: că faptele lor legale, conform Legii, deşi erau bune – tocmai pentru că respectau Legea – aveau nevoie şi de iubire smerită a semenilor. Altfel, se trădează spiritul Legii. Nu întâmplător, Iisus foloseşte exemplul cu divorţul (cf. Lc. 16, 18). Nu de divorţ în sine, ca fapt social, e vorba aici, ci de faptul că acest exemplu introduce simbolistica familiei ca spaţiu al iubirii prin excelenţă. Ori dacă în Lege era permis ca soţul să-şi lase soţia pentru ceva indecent, desăvârşirea Legii vine de acolo că unitatea indisolubilă a căsătoriei trebuie păstrată cu efort susţinut (Tinsley, 1965). Fariseii însă trădează spiritul Legii, alegându-şi partea cea mai confortabilă pentru ei, adică respectarea simplă a Legii. Ori Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila (Lc. 16, 16).

În concluzie, fratele mai mare respecta literal legea, lucru pe care i l-a aruncat în faţă şi tatălui său, pe când lucru cel mai dificil şi delicat, iubirea, rămânea departe de inima lui, în esenţă infidelă faţă de tată.

Bogatul nemilostiv – alt simbol al fariseismului, critica şi el cu nemiluita. Desfăşura un discurs interior pe seama căruia îi judeca pe toţi: „Dacă eu, dobândind atâta îndestulare, îl treceam cu vederea pe acesta care se strâmtora de atâtea rele şi nici fărâmiturilor nu-l făceam părtaş, cu mult mai vârtos acesta ce a fost defăimat va pomeni răul şi nu se va pleca să-mi dea darul” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 232). Aceste cuvinte le gândea bogatul nemilostiv despre Lazăr. Pentru aceste motive, pe de-o parte, nu i s-a adresat lui Lazăr pentru a-i aduce o picătură de apă care să-l răcorească şi, pe de altă parte, i s-a adresat patriarhului Avraam, socotind că nu ştie nimic de cele întâmplate. Atât de egocentrist era bogatul nemilostiv, încât era numai în mintea lui şi nici măcar nu făcea efortul de a încerca, empatic vorbind, să vadă lumea prin alţi ochi. 

Legalismul, aşa cum am spus, îi orbea pe toţi cei cu mentalitate farisaică şi, indiscutabil, pilda cu iconomul nedrept i-a ţintit drept în inimă. Pentru asta voiau moartea lui Hristos, nevăzând şi neînţelegând că El, de fapt, le vrea binele, împlinind şi desăvârşind Legea până la ultimul corn al ei (cf. Lc. 16, 17).   

Fariseii era victimele propriilor mecanisme proiective. Acuzau la alţii ceea ce ei îşişi nu împlineau. Un fel de “Cine zice, lui îşi zice”.

Se spune că atunci când mă analizez pe mine însumi, fără să mă compar cu nimeni,  pot identifica atâtea şi atâtea motive de dispreţ faţă de mine însumi, pe câtă vreme, atunci când mă compar cu altcineva, stima faţă de mine însumi creşte direct proporţional cu mulţimea defectelor acelei persoane. Asta nu înseamnă, desigur, că persoana respectivă nu are acele tare pe care eu le observ. Una este, însă, ca acel om să posede pe bună dreptate acele etichete nocive pe care eu le pot observa la el şi, este cu totul şi cu totul altceva, ca eu să mă îndreptăţesc pe mine însumi pe seama lor. Altfel spus, pe cât de adevărat este considerentul că el “are crestat pe răboj” câteva lucruri care nu-i fac cinste, tot aşa de adevărat este şi că eu, chiar dacă nu am la activ respectivele metehne, s-ar putea nici să nu excelez în virtuţile contrare păcatelor pe care le văd la el. Adică, cineva poate să acuze pe altcineva pentru păcatul hoţiei, şi asta mai ales dacă e vorba de o pricină conoscută social, însă, acest lucru l-ar putea îndrepta pe “judecător” spre a se interpela pe sine dacă nu cumva, vreodată, a luat şi el ceva ce nu este al lui.

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1-5). 

         De aceea fariseul care se compara cu vameşul în Templu şi zicea că nu e “răpitor”, de fapt mânca casele văduvelor şi ale săracilor, că nu era “nedrept”, de fapt era un iconom nedrept şi nepocăit, că nu era “adulter”, de fapt “în inimă” îi era infidel lui Dumnezeu pentru că slujea la doi domni. Hoţul strigă hoţul, nu-i aşa?

 

                  În loc de concluzii

        “Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Lc. 16, 8).

        Da, iconomul a lucrat înţelepţeşte pentru că:

  1. nu a încercat să se scuze, ci a transformat scuzele – până la urmă tot vorbe – în fapte, în acţiuni “ecologice” pentru el şi pentru ceilalţi.
  2. şi-a asumat pur şi simplu situaţia, fără a cădea în deznădejde şi fără a acuza pe nimeni pentru asta.
  3. a avut un curaj enorm.
  4. a acţionat rapid şi eficient, creând o imagine pozitivă stăpânului.
  5. şi-a recunoscut limitele: nu putea nici săpa şi îi era ruşine să ceară.
  6. chiar dacă a riscat foarte mult, a gândit strategic.
  7. n-a fost linguşitor.
  8. n-a fost căldicel nici o clipă.
  9. nu s-a comparat cu absolut nimeni.
  10. a avut încredere în sine.

El nu e vreun geniu sau ceva de felul acesta. Cu atât mai puţin vreun model de sfinţenie. E un om priceput, sagace, un luptător constant pentru interesul propriu, şi a evitat cât a putut să vorbească de rău sau să facă rău cuiva anume. De altfel, el a fost un bărbat priceput (phronimos) şi nu vreun înţelept de nu ştiu ce anvergură ştiinţifică (sophos). Sfânta Scriptură face diferenţa între phronimos şi sophos (Pleşu, 2015).

Iconomul nedrept a fost fiul veacului acestuia şi a obţinut tot ceea ce se putea din oferta lui de viaţă, aşa cum a fost ea. S-a silit pur şi simplu să-şi asigure supravieţuirea. Şi a luptat fără preget. A reuşit. Nu a stat să-şi plângă de milă şi nici nu s-a victimizat. N-a lăsat mintea să-i zacă. Descurcăreţ şi ager, el se constituie într-un model de agilitate şi acţiune care poate fi împrumutat indiscutabil de către fiii luminii în treburi mult mai serioase ca intrarea în Împărăţia cerurilor de pildă. A fost necinstit, dar şi înţelept, perspicace (Jeremias, 2000). Să-l luăm aşa cum e. Până la urmă sfinţii n-au fost oameni perfecţi, ci oameni care şi-au recunoscut imperfecţiunea şi au făcut tot ce au putut să fie oameni buni.

 

„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Lc. 16, 9).

Şi noi suntem iconomi nedrepţi şi gestionăm lucruri pentru care nu putem zice că le merităm în mod cinstit, ba poate că n-am făcut absolut nimic pentru a le primi, ca în cazul unei moşteniri.

 „Aşadar şi noi să zicem către propriul nostru suflet: sunt ale lui Dumnezeu, dă-le, nu te mâhni, cu ele poţi să-ţi câştigi atâţia şi atâţia prieteni… . Cu ele poţi să-ţi faci prieteni pe însuşi Hristos. Pe Hristos, deoarece chiar El a zis: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”. Poţi să-ţi faci datornic pe Dumnezeu, deoarece zice iarăşi: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. O, cum să nu admire cineva iubirea înţeleaptă a lui Dumnezeu? Iată o iubire prea înţeleaptă: îţi dă bunătăţile Sale şi, în acelaşi timp, îţi dă dreptul, ba îţi mai impune datoria, să dai aceste bunuri materiale ale Sale, celor care au nevoie. Şi prin ele Se socoteşte pe Sine datornicul tău. Ţi le dă ca să le dai cu împrumut. Şi îţi făgăduieşte să ţi le dea înapoi mult sporite, să te îmbogăţească cu dobânzi nepreţuite, cu fericirea veşnică” (Papacosta, 2005, p. 300).

 

         „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Lc. 16, 10).

         Iconomul nedrept, ca şi fiul risipitor, sunt credincioşi în foarte puţin, vreau să spun în avuţii, oricare ar fi acestea. Primul prin împuternicire din partea stăpânului, iar al doilea prin moştenirea legală. Ei amândoi sunt administratori nedrepţi nu pentru că au făcut ceva ilegal, ci au primit pur şi simplu ceea ce li se cuvenea legal şi la lumină. Nici iconomul nedrept n-a depăşit limitele împuternicirii date, nici fiul risipitor n-a primit mai mult decât i se cuvenea.

Însă, au ştiut ce să facă la ananghie. S-au gândit, nu şi-au pierdut cumpătul, şi-au venit întru sine, şi au acţionat cu bun simţ şi discernământ. Ştiau cine sunt, de unde au venit şi care le este interesul. Dacă vreţi, ei făceau diferenţa între lucrurile materiale şi esenţa lor antropologică. Ei au pierdut nişte lucruri, dar nu s-au pierdut pe ei înşişi. Prin atitudinea lor au dat dovadă de autocontrol şi de capabilitatea de a gestiona pe cele „multe”. Putând presupune că iconomul nedrept n-a fost dat jos din funcţie, ştim sigur că fiul risipitor a fost făcut responsabil peste multe, din moment ce a primit sărutul iertării părinteşti, încălţăminte, haină, inel şi hrană. Iată ce primeşti dacă nu îţi trădezi esenţa ta umană şi nu uiţi cine eşti cu adevărat.

         Cel nedrept în foarte puţin – prin contrast cu iconomul nedrept – este fratele mai mare şi bogatul nemilostiv. Prin lipsa lor de iubire şi iertare, conjugate cu neîmpărtăşirea cu ceilalţi a bunurilor materiale prin milostenie, s-au dezumanizat – bogatul nu are nume – şi-au pierdut şi trădat esenţa lor umană şi personală. Raportându-se la acest „puţin”, averile şi, în general, bunurile materiale, s-au pierdut pe ei înşişi şi nu au mai ştiut cum să se raporteze la ei înşişi, nu şi-au mai venit întru sine, şi n-au mai ştiut nici cum să se comporte nici faţă de tatăl, nici faţă de fratele mai tânăr – fratele mai mare, şi nici faţă de fratele său mai sărac, Lazăr, nici faţă de părintele Avraam – bogatul nemilostiv.

Astfel, ei n-au dat dovadă că dispun de capacitatea de discernământ într-o asemenea măsură încât să primească responsabilităţi mai „multe” şi mai complexe. 

         Versetul următor îşi primeşte oarecum lămurirea de la cele de mai sus: „Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?” (Lc. 16, 11)

 

         „Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru?” (Lc. 16, 12)

         Avuţia este străină de firea omului. Este exterioară lui. Concentrându-se doar pe plăcerile exterioare ajunge de la păcat la patimă şi fiul risipitor „paşte porcii”, adică nu numai că păcătuieşte el, dar „se face şi altora dascăl al răutăţii şi al faptei celei noroioase”. „”Şi-a venit întru sine” cel ce până acum era desfrânat, căci până făcea cele rele, afară de sine era. Că se zice că „a risipit avuţia” şi, cu cuviinţă, de aceea afară de sine este. Căci nu petrece întru „avuţia” sa, adică în partea cea cuvântătoare, ci ca un necuvântător vieţuieşte, încă şi altora începător de necuvântare făcându-se, afară de sine fiind şi nepetrecând în partea cea cuvântătoare. Iar când va socoti cine a fost şi la ce fel de ticăloşie a ajuns, atunci îşi „vine întru sine”, gândind, încă şi la pocăinţă viind de la cea de afară rătăcire” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 215-216).

Cred că aceasta este lupa prin care ar trebui să proiectăm imaginea iconomului nedrept, care şi-a re-venit din cele străine în cele dintru sine intrând şi a devenit interesat, practic vorbind, de binele celorlalţi, pe care i-a ajutat punându-şi mintea la contribuţie – mintea fiind adevărata avuţie cuvântătoare.

 

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Lc. 16, 13).  

Fariseii şi cei asemenea lor slujesc la doi domni deoarece:

  1. nu vor să pătrundă sensul Legii şi al Evangheliei.
  2. trăiesc în cele de afară, „străine”, şi nu-şi vin întru sine, adică întru cele „adevărate”.
  3. sunt legalişti, formalişti şi slujesc literei Legii.
  4. sunt autosuficienţi şi se complac în inactivitate şi imobilism moral.
  5. practică critica faţă de ceilalţi, comparându-se întotdeauna în avantajul lor.
  6. vor, simultan şi cu mândrie meritocratică, atât lauda oamenilor, cât şi recunoştinţa divină.
  7. tocmai pentru că se împart între Dumnezeu şi mamona, cum ar putea să fie altfel decât căldicei.

Fariseii sun perfecţionişti şi uită că sunt doar oameni. Nici nu sunt, propriu-zis, oameni răi şi, pe de altă parte, nici nu fac binele până la capăt, asumat.

Bogatul nemilostiv, un chip contrastant faţă de iconomul care şi-a făcut prieteni cu bogăţia nedreaptă, nu „a luat”, ci „a luat înapoi”. „Dar pentru care pricină nu a zis „ai luat”, ci „ai luat înapoi”? Pentru aceasta: „a lua înapoi” obişnuim a zice la cei ce cei ce primesc ceea ce a fost dat cu împrumut. Deci, ce ne învăţăm de aici? Chiar dacă vreunii pângăriţi vor fi şi chiar dacă la cea mai de pe urmă răuta te vor fi ajuns, de multe ori unul sau două lucruri bune tot au făcut. Drept aceea, şi bogatul, având oarecare lucruri bune, prin îndestularea cea din viaţa pământească şi-a luat răsplătirea; şi se zice cum că pe acestea „le-a luat înapoi”. Aşişderea şi Lazăr, „pe cele rele”, că poate şi acesta una sau două răutăţi tot a făcut, iar prin chinuirea pe care aici a suferit-o „a luat înapoi” răsplătirea cea cuviincioasă a acestora. Pentru aceasta „el se mângâie, iar tu te munceşti” (Sfântul Teofilact, 2007, p. 232).

         Aşa cum am mai spus, vina fariseilor era că se socoteau pe ei perfecţi în sine şi nu perfectibili. De aceea erau mai inactivi dpdv moral şi mai susceptibili de bârfă. Nu-şi asumau umanitatea lor aşa cum era, preferând excrescenţe egolatrice. Două lucruri însă sunt clare: primul este că legalismul e greu de învins şi al doilea că Hristos i-a iubit şi îi iubeşte pe farisei, căci dacă ar fi fost altfel nu s-ar fi silit să-i lumineze vindecându-i de ei înşişi.

 

Bibliografie:

  1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. JEREMIAS, Joachim, (2000). Parabolele lui Iisus, traducere de P. S. Calinic Dumitru, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc şi Dr. Ştefan Matei, Bucureşti: Editura Anastasia.
  3. MORRIS, Leon, (1999). The Tyndale New Testament Commentaries - Luke, Leicester, England/ Michigan: Inter-Varsity Press, B. Erdmans Publishing Company Grand Rapids.
  4. NICOLAESCU, Nicolae, Actualitatea pildelor, în Studii Teologice, nr. 5 – 6/1952, pp.273 – 292.
  5. PAPACOSTA, Arhim. Serafim, (2005). Parabolele Domnului, Alba Iulia: Editura Reîntregirea.
  6. PARSONS, Mikeal, C. (2007). Luke – Storyteller, Interpreter, Evangelist, Hendrickson Publishers.
  7. PLEŞU, Andrei, (2015). Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Bucureşti: Editura Humanitas.
  8. SIDEI, Pr. Mihai, (2001). Pildele şi minunile Mântuitorului, Lugoj: Editura Dacia Europa Nova.
  9. TEOFILACT AL BULGARIEI, Arhiepiscopul, (2007). Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, III, Bucureşti: Editura Sophia.
  10. TINSLEY, E.J. (1965). The Gospel According to Luke, Cambridge: The University Press.


Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
SMERENIA – începutul pocăinţei - ÎPS Laurenţiu Streza
 

Pilda Vameşului şi a Fariseului din Evanghelia acestei duminici, de la începutul perioadei Triodului, ne prezintă doi oameni care „s-au suit…, ca să se roage” (Lc. 18, 10) la templul din Ierusalim, locul unde se „cobora” Dumnezeu, aducând binecuvântarea Sa peste poporul lui Israel. 

Fariseul, primul dintre cei doi care au intrat în templu să se roage, reprezenta o categorie de oameni credincioşi din cadrul poporului Israel, care erau corecţi şi morali şi care se străduiau să împlinească toate cele prescrise în Lege, formal şi numai pentru propria lor persoană. Egoismul lor le sporea orgoliul şi desconsiderarea faţă de toţi celorlalţi oameni. Chiar şi cu Dumnezeu ei credeau că au o relaţie specială, privilegiată, fiind beneficiarii locurilor dintâi. 

Acest om şi-a ales el singur locul de „întâlnire tainică cu Dumnezeu”, în templu, aşezându-se în faţa tuturor celorlalţi, pentru ca să-i privească pe aceştia „peste umăr”, cu totală desconsiderare. S-a apropiat mândru de Sfânta Sfintelor, din templu, ocupând locul cel dintâi şi încălcând, astfel, şi dreptul celorlalţi de a sta în „faţă”. Prin vanitatea sa, s-a autoevaluat şi s-a supraapreciat pe sine, considerându-se „drept” şi „îndreptăţit” pentru toate, nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu. În această judecată de sine, lui i-a lipsit de fapt criteriul esenţial şi condiţia de bază pe care se stabileşte relaţia noastră cu Dumnezeu – aprecierea corectă a stării şi a locului în care ne aflăm faţă de Dumnezeu. Întâietatea între oameni, în faţa lui Dumnezeu, o stabileşte Stăpânul, nu slujitorul, iar locul cel dintâi este un dar al Domnului. Însuşi Mântuitorul ne arată cum să ne aşezăm la masă: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine…” (Luca 14, 8-10). 

Smerenia, rugăciune simplă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”

Prima parte a rugăciunii fariseului, ca adresare lui Dumnezeu prin mulţumire, este firească. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este recunoştinţa noastră faţă de toate darurile primite de la El. Dar pentru ce îi mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? Nu-i mulţumeşte pentru că i-a dat viaţă şi pentru că întreaga sa existenţă depinde de Dumnezeu, sau pentru că l-a ajutat să împlinească toate prescripţiile Legii, fiind astfel un om corect şi cinstit şi chiar râvnitor şi în cele spirituale. El însuşi a mărturisit că împlinea prescripţiile spirituale şi cultice: „postesc de două ori pe săptămână” şi „dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 12). 

Toate aceste fapte, în esenţa lor, sunt lucruri minunate, extraordinare. Numai că în rugăciunea sa, fariseul nu I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri ca pentru nişte daruri, primite de el, ci ca pentru nişte vrednicii personale. Împlinirea postului şi ferirea de păcate sunt, mai întâi, daruri dumnezeieşti lucrătoare în viaţa noastră, pe care le primim de la Dumnezeu şi care nu ţin de propria noastră vrednicie, pentru că noi suntem atât de slabi şi de neputincioşi, oricât ne-am crede tari şi puternici. În toate faptele şi lucrările noastre bune se află prezent şi lucrător darul lui Dumnezeu, izvorât din nemărginita Sa dragoste milostivă. Pentru toate acestea se cuvine şi trebuie să-I mulţumim Lui, rugându-ne cu smerită recunoştinţă: „Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru toate!” 

Fariseul nu s-a rugat aşa, ci a zis, cu mândrie: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Lc. 18, 11). În faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor săi, fariseul îşi mărturiseşte dispreţul faţă de tot ce-l înconjoară, devenind chiar judecătorul altora, numindu-i: „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (v. 11). Astfel, s-a mândrit pe sine în rugăciune, pierzându-şi legătura cu Dumnezeu, prin atribuirea faptelor bune făcute doar meritelor sale proprii, propriei sale osteneli. Pe toţi „ceilalţi oameni” i-a pus împreună cu vameşul, care se ruga şi el şi care, într-adevăr, reprezenta o categorie de oameni stigmatizaţi drept păcătoşi, pentru obiceiul lor de a dispune după bunul plac de responsabilitatea pe care o aveau. Luau vamă în funcţie de cum îi vedeau ei pe oameni. Pentru aceasta erau marginalizaţi şi dispreţuiţi. 

Vameşul a venit și el pentru a se ruga în templu cu altă dispoziţie şi cu altă încărcătură sufletească, cu o povară foarte greu de purtat. Dar mai avea ceva în plus, ceea ce a lipsit fariseului, smerenia. N-a îndrăznit să se apropie de cele sfinte din templu, ci la intrare stând, fără să privească măcar spre cer, cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul cu pumnul în semn de căinţă, rostind doar această rugăciune scurtă şi smerită: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). 

Iată două exemple, diametral opuse, de a se ruga:

Prima rugăciune, cea a fariseului, s-a dovedit neprimită şi neplăcută lui Dumnezeu pentru că era făcută de un om care s-a îndreptăţit pe sine, peste toţi ceilalţi, considerându-se singurul vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să primească răsplată pentru împlinirea poruncilor. I-a lipsit însă acestuia tocmai cultivarea unei importante virtuți, cea a smereniei, care trebuia să îi descopere lui adevărata stare morală și spirituală în care el se afla. Lipsindu-i smerenia, sau mai bine zis mândrindu-se, el a desconsiderat toată creaţia lui Dumnezeu şi nemărginita Lui iubire de oameni, pierzând, astfel, toată osteneala vieţii sale. 

E bună nevoinţa, dar fără pocăinţă e zadarnică; e minunată virtutea, dar în afara legăturii cu Dumnezeu ţi-o însuşeşti ca pe un merit personal şi „cazi”, năruindu-te pe tine însuţi. 

A doua rugăciune, cea a vameşului, a fost bine-primită şi bine-plăcută lui Dumnezeu pentru profunzimea smereniei care a încununat-o, tocmai prin recunoaşterea nevredniciei personale. Sfânta Evanghelie de astăzi nu ni-l oferă ca exemplu pe vameş datorită păcatelor lui. Conştiinţa păcătoşeniei sale, smerenia sa în faţa lui Dumnezeu şi rugăciunea sa stăruitoare pentru obţinerea milei lui Dumnezeu dovedite de vameş sunt exemplare, lăudate şi oferite ca exemplu în această pildă. Acestea l-au dus pe vameş la starea lui de adevărată căinţă şi rugăciunea sa smerită, l-au făcut pe acesta să se întoarcă la casa sa mai „îndreptăţit” în faţa lui Dumnezeu, decât cel care, lăudându-se că împlineşte voia lui Dumnezeu, nu avea smerenie. 

Pocăința și postirea

Pentru câştigarea mântuirii noastre, împlinirea poruncilor este necesară, însă nu în modul formal în care a reuşit fariseul, considerându-le doar fapte proprii cu care te poţi lăuda, ci prin recunoaşterea lucrării lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a comunităţii în care trăim. Dacă posteşti de două ori pe săptămână, doar postul de bucate, înseamnă că faci un efort foarte bun pentru tine, mai ales pentru trup, în schimb dacă nu te opreşti şi de la păcate, dacă nu împlineşti postul cu rugăciunea și cu fapte bune, el rămâne doar un simplu regim alimentar. Şi poate îl faci şi cu mândrie, lăudându-te: eu sunt postitor, eu postesc! 

Descoperim în Evanghelia de astăzi ce fel de legătură există între post, ca nevoinţă spirituală – pentru care ne pregătim – şi smerenie, ca virtute creştină. Aşa cum există relaţie între rugăciune şi smerenie, există şi o legătură strânsă între postire şi căinţă, pentru că smerenia este, de fapt, începutul pocăinţei noastre adevărate. 

Smerenia nu este doar starea de umilinţă în care ne aflăm noi şi pe care o recunoaştem atunci când spunem: Doamne, suntem păcătoşi; Doamne, dintre păcătoşi „cel dintâi sunt eu”. Nu este suficientă doar o simplă declaraţie verbală şi o recunoaştere a faptului că suntem păcătoşi şi ne pare rău, ci, constant, trebuie să ne raportăm la sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, la iubirea Sa nemărginită faţă oameni, făcându-ne un proces al conştiinţei, o cercetare amănunţită şi profundă a vieţii noastre, pentru a simţi greutatea stării de îndepărtare de Dumnezeu în care ne aflăm. Smerenia absolută a dovedit-o Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea Fiului Său, Care: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, … S-a smerit pe Sine, ascultător făcânduse până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Virtutea smereniei aduce cinstire lui Dumnezeu la Care ne raportăm, făcând lucrătoare în noi iubirea Sa mântuitoare. Dar, în acelaşi timp, ea ne pregăteşte întreaga noastră fiinţă, deschizându-ne inima, pentru primirea harului dumnezeiesc, care lucrează mântuirea noastră. În inima curată a omului smerit încape toată creatura lui Dumnezeu, pentru că se consideră rob al lui Dumnezeu şi împlinitor al voii Sale. Înţelesul lumesc al smereniei, ca depersonalizare, ca degradare a persoanei, ca umilinţă care înjoseşte fiinţa umană, este străin învăţăturii Mântuitorului, Care încheie pilda cu această concluzie: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (v. 14). 

Acum, la acest nou început de drum cu Hristos, înţelegând sensul sfânt al smereniei, să lăsăm să pătrundă în străfundul sufletului nostru chemarea sfântă, repetată la fiecare Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” de Sfânta Împărtăşanie, după primirea curăţirii sufletului şi iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei sau „baia lacrimilor”. Mântuitorul Hristos ne încredinţează că: „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7). Luaţi-vă merinde pentru viaţa veşnică, care se pregăteşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie! Sfânta Împărtăşanie este şansa vieţii noastre! 

Să continuăm călătoria noastră cu Hristos spre Postul Mare prin cele patru duminici pregătitoare, încercând să transpunem în viaţa noastră temele acestora: „rugăciunea smerită”, „întoarcerea noastră din exilul păcatului”, „cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată” şi cu dorinţa de „iertare” a tuturor care ne-au greşit, pentru a intra cu smerenie în nevoințele postului.

† LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Sursa, inclusiv foto: Telegraful Român



Bucuriile Floriilor - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 



Răstignirea iubirii - Valeriu Tănasă
 Doamne, ridică-ne din robia simțurilor!
Intoleranță maximă pentru tinerele care refuză avorturile. Aceasta este atitudinea noastră creștinească?!
“Cel ce nu vede, nu aude și nu simte duhovnicește, este mort”. (Ale celui dintre sfinți părintelui nostru Grigorie Sinaitul, Filocalia românească 7)
„Cei ce lucrează foarte mult cu mintea iubesc puțin simțirea” Filosof profan
Femeia abuzată, criza de sarcină
În vremea noastră domnia rațiunii este învinsă de exacerbarea dezmierdării simțurilor. Totdeauna au fost multe fete abuzate, dar acum – în zilele noastre-, procentul este alarmant. Se întâmplă că o tânără fată este victima înșelării de către un bărbat și ajunge în criză de sarcină. De multe ori cel  care a siluit-o …o forțează să facă avort.  Dacă se împotrivește, atunci … acel individ - lipsit de credință-, o părăsește, o amenință și o bate.
Apoi este admonestată și alungată de părinți, școală și societate. Lovitura finală este expulzarea forțată din toate mediile sociale unde – din nefericire-, domnește josnicia simțurilor. De ce îi este repartizată în mod silnic o astfel de cruce?!! Se întâmplă așa, fiindcă viitoarea mamă refuză să facă avort. Dacă ar săvârși avortul (crima), ar scăpa de ura generală și ar fi înconjurată de „iubirea” josnică și pasională care este literă de lege în societatea noastră demono-cratică. Ce se întâmplă cu noi, fraților?!
Viață, nu avort
Și Evanghelia, dar și Istoria-, ne învață că popoarele care se depărtează de sacru devin sclave acelor națiuni care slujesc divinitatea. Aceasta în cel mai bun caz. Însă un popor care devine majoritar idolatru cum suntem acum, noi românii, se va  elimina singur din istorie, va dispărea. Și semne sunt multe! Scăderea numărului de nașteri a condus la scăderea populației României. Foarte mulți români sunt împrăștiați în toate țările lumii. La avorturi se pare că suntem pe primul loc de pe glob! Care este salvarea? În cine ne punem ultima speranță? Știm  că numai Dumnezeu este singurul care ne poate vindeca? Iată cu câtă înțelepciune ne învață regele Solomon în Vechiul Testament: “Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă” (Înțelepciunea lui Solomon 16, 12)
Cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă. Aici este toată înțelepciunea. Citirea Scripturii ne scoate din această tiranie a simțurilor cărora am căzut cu toții pradă în aceste zile rele! Rugăciunea prin invocarea deasă a numelui Domnului ne vindecă și ne duce către limanul nepătimirii.
Tot cuvântul lui Dumnezeu este și speranță și lumină -,  fetelor care ajung să fie forțate a ucide copii.
Ce le zice Mântuitorul, Apostolilor să facă oamenilor care nu mâncaseră de trei zile? “ Dați-le voi de mâncare!  Hrăniți-i și voi cu cuvântul lui Dumnezeu”. Căci cuvântul lui Dumnezeu este hrană și pâine și apă și rouă și râu și viață și toate, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
 
Cpt.( r) Valeriu Ioan Tănasă
 

 



Curajul de a fi creștini mărturisitori - eseu - Dr. Stelian Gomboş
 

Moto: „Nu te teme turmă mică!...” (Sf. Ap. şi Ev. Luca 12, 32)

Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!...

Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat!...

Căci, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat!...

Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând!...

Dumnezeu nu este de acord cu căldiceii, laşii ori slăbănogii, fără determinare şi consecvenţă, pe care, ne avertizează, prin Cartea Apocalipsei, „că-i va scuipa din gura Sa!...”

Curaj pentru o mărturisire de credință

Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării!...

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!”

Mântuitorul nostru Iisus Hristos chiar ne-a îndemnat să îndrăznim, să avem curaj, să nu ne temem, căci „El a biruit lumea!”

Bunăoară Sfinţii, de pildă, au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au “simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Valori în veșnicie, sfinții

Sfinţii (ne) dau/inspiră curaj întotdeauna. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi cu un umor delicat. Ei surâd dar nu râd cu zgomot sau sarcastic.

Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Iisus Hristos, cum spun în cugetările lor unii Părinţi duhovniceşti. (Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 47).

În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori.

Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora.

De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil.

Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor.

Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

Mark Twain spunea: „Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”.

Iar conform lui Nelson Mandela: „Curajos nu este cel care nu are frică, ci acela care reuşeşte să şi-o învingă”.

Nu există oameni normali cărora să le lipsească sentimentul de frică, indiferent că sunt curajoşi sau laşi din fire, şi nici oameni normali care să nu aibă dorinţa de a face acte de bravură. În principiu, omul este programat să evolueze, ceea ce înseamnă că are voinţa de a avea realizări importante.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce anumiți oameni devin curajoşi, unii devin lași, iar alții ajung să aibă o conduită bivalentă sau duală (uneori sunt curajoși, alteori sunt lași)? Care este explicaţia?

În primul rând, deşi au multe asemănări sau aspecte comune, oamenii sunt, totuşi, diferiţi. Nu există doi oameni identici. Nici măcar gemenii monozigoţi nu sunt total identici.

În al doilea rând, indiferent de zestrea sa genetică, fiecare om are propria personalitate, care are aspecte specifice în raport cu trăsăturile sau caracteristicile celorlalţi. Unele dintre aceste trăsături sunt influenţate sau chiar schimbate de către factori multipli (mediu, educaţie etc.)

Într-o altă ordine de idei, din punct de vedere etimologic, cuvântul curaj provine din latinescul cor, care înseamnă inimă. Se poate spune că omul curajos este cel care trăieşte şi se comportă după cum îi dictează inima şi mai puţin după ceea ce îi recomandă mintea. Omul care manifestă curaj este cel care preferă să trăiască cu suficientă intensitate viaţa, chiar dacă la orice colţ se poate ivi un pericol ce poate produce un deznodământ nefericit pentru cel în cauză.

Curajul este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece omul curajos preferă să înfrunte pericole sau să-şi asume riscuri, indiferent de ceea ce-i spune raţiunea, în timp ce laşitatea este cel mai adesea precedată existenţa unor procese deliberative, care stau la baza deciziei laşului de a nu-şi asuma riscul sau de înfrunta primejdia. În mod paradoxal, se poate spune că, în quasitotalitatea situaţiilor, curajosul are un comportament iraţional, iar laşul o conduită raţională.

Indiferent de ceea ce-i spune mintea să facă, omul curajos preferă glasul inimii, iar laşul, indiferent de ceea ce-l şopteşte inima să facă, va alege raţiunea minţii. Nu înseamnă, însă, că omul curajos se bazează pe intuiţie, iar laşul numai pe chibzuire.

Intuiția este capacitatea omului (calitate a conștiinței umane) de a descoperi, pe cale rațională, dar în mod spontan, semnificaţia unei probleme ori a unui lucru (obiect). (Mintea omului este un ansamblu unitar și structurat de informații, dar care, potrivit celor mai reputați specialiști în psihologie, funcționează în două moduri (sisteme) operaționale: sistemul rapid și sistemul lent).

Sigur, intuiţia poate avea şi accepțiunea de inspirație sau presentiment, dar nu despre acest sens vorbim aici. Chibzuirea este capacitatea omului (calitate a conștiinței) de a analiza limpede și precis datele și împrejurările relevante contextului în care se află. Cel care discerne desfășoară un proces psihologic de analiză, cumpănire sau chibzuință, deliberând cu detașare psihică. Laşul poate acţiona bazându-se pe intuiţie sau chibzuinţă, în timp ce omul curajos, chiar dacă beneficiază de intuiţie sau discernere va alege ceea ce face în funcţie de ceea ce îi recomandă inima.

În concluzie, din perspectiva resorturilor interioare/lăuntrice, în principal, actele de curaj nu sunt generate de intuiţie şi, evident, nici de chibzuire. Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica şi îşi asumă riscul unor consecinţe negative, în timp ce cauza principală a laşităţii este reprezentată de teama producerii consecinţelor negative anticipabile.

Altfel spus, omul curajos se simte mai confortabil din punct de vedere psihic sau moral dacă îşi stăpâneşte frica şi luptă cu primejdiile, iar laşul, dimpotrivă, se simte mai bine dacă se lasă stăpânit de frică şi evită pericolele.

Din perspectivă istorico-militară, de exemplu, curajul este identificat cu actul de bravură sau cu eroismul. Actele curajoase au cauzat, nu de puţine ori, consecinţe negative, iar uneori chiar letale, asupra autorilor acestora. O parte dintre aceste fapte îşi găsesc locul în manualele de istorie şi devin pilde sau exemple pentru militari şi toţi cei care se pot afla în sau se confruntă situaţii periculoase.

În lucrările de specialitate întâlnim şi alte abordări ale curajului, mai nuanţate, vorbindu-se de curajul zilnic de curajul de zi cu zi.

Spre exemplu, vorbind despre curaj, M. Maltz arată următoarele: „Trebuie să aveţi zilnic curajul să riscaţi să faceţi greşeli, să riscaţi să cunoaşteţi eşecul sau să fiţi umilit. Un pas într-o direcţie greşită este mai bun decât statul pe loc toată viaţa” (M. Maltz, Psiho-cibernetica, Ed. Curtea Veche, 2017, p. 159).

Într-adevăr, un act de curaj în sensul general acceptat, adică de act glorios sau de act eroic, trebuie considerat un comportament virtuos excepţional, care merită respectul ori recunoştinţa semenilor, dar viaţa, fără a le exclude, nu trebuie să aibă ca ţel astfel de acte.

Viaţa este un lung şir de alegeri şi de evenimente sau lucruri impuse, pe care omul le trăieşte în fiecare clipă. Sunt de părere că înfruntarea fricii de către fiecare om este mult mai importantă, dacă se manifestă zilnic, decât curajul eroic sau glorios, care poate fi demonstrat de puţine ori sau deloc în viaţă.

În general, despre oamenii curajoşi, în sens clasic, se vorbeşte la trecut, întrucât, în majoritatea cazurilor, aceştia nu au reuşit să treacă peste pericolele pe care au dorit să înfrunte. Prin acte de îndrăzneală zilnică, care provin din partea unui număr cât mai mare de oameni, pot fi realizate sau înfăptuite lucruri mult mai importante, dacă privim în ansamblu efectele concurente ale acestora. Mai mult, de aceste acte se vor contamina din ce în ce mai multe persoane, care vor imita ceea ce au observat la alţii, determinând un curaj colectiv benefic pentru societate.

În încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora este îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?) Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă nici toiag nici pâine nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat, din punct de vedere psihologic, a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; este şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului. (Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 252).

Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”!...

De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!...

Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!...

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/



Bucuria Învierii (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Bucuria Izvorului Tămăduirilor (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viața și Acatistul Sfintei Matrona (2 mai) - o femeie simplă, invalidă, cu o imensă putere duhovnicească
 

„O femeie simplă, invalidă, a dobândit o imensă putere duhovnicească”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât în 2013 ca ziua aflării moaștelor Sfintei Cuvioase Matrona să devină sărbătoare bisericească.  „De fiecare dată când citești viața Sfintei Matrona, când auzi istorisiri orale, când ajungi față în față cu minunata credință a poporului nostru în ajutorul ei benefic, te întrebi involuntar cum de s-a întâmplat că o femeie simplă, invalidă, foarte îngrădită în comunicarea ei cu lumea, a dobândit o așa imensă putere duhovnicească încât, încă din timpul vieții, mulțimi și mulțimi de oameni se îndreptau către ea pentru sfat, ajutor și rugăciune”, a spus Patriarhul Kirill al Moscovei și al întregii Rusii în predica sa de la Mănăstirea Pokrovsky din data de 8 martie, la 20 de ani de la descoperirea sfintelor moaște ale Sfintei Matrona.

Patriarhul Kirill a spus că pentru a înțelege de ce Sfânta Matrona a primit atât har de la Dumnezeu trebuie să ne gândim la lucrarea Mântuitorului Hristos de răscumpărare a păcatelor trecând prin grele suferințe, prin rușine și prin înfricoșătoarea pătimire a morții pe cruce. Patriarhul Moscovei a reflectat asupra înțelesului suferinței observând că „de regulă, considerăm suferința un coșmar, ceva ce ar trebui evitat sau care trebuie uitat imediat”. Deși în circumstanțele dificile ale vieții suntem tentați să cârtim, „credinciosul care trece prin suferință fără să își piardă credința în Dumnezeu devine realmente diferit”. Dacă nu ar fi existat întristările din viața noastră, „probabil că nu ar fi existat nici mântuirea sufletului, pentru că întristările trezesc mintea, întăresc voința și credința”. „Matronușka s-a născut în întristare. Ea nu a avut bucurii omenești. Ea nu vedea chipurile oamenilor, nu a văzut albastrul cerului, nu a văzut lumea înconjurătoare”, a spus patriarhul Kirill subliniind faptul că noi nu ne putem imagina lumea în care trăia Dreapta Matrona.

„Dacă nu ar fi fost aceste pătimiri, nu ar fi existat nici Matronușka!”

Pentru a străluci ca o stea, a fost nevoie să treacă printr-o suferință specială și o experiență a vieții specială, care i-au deschis vederea către o altă lume, diferită de cea din jurul ei pe care nu o percepea. „Matrona cunoștea cu adevărat, ea vedea cu adevărat cu ochii ei nevăzători acea lume și ne putem imagina ce putere avea rugăciunea ei de vreme ce ea avea nu credință, ci cunoaștere – cunoașterea prezenței lui Dumnezeu în viața omului”.

Patriarhul Kirill a spus că reflectând la viața Sfintei Matrona „trebuie să învățăm să percepem corect suferința”. „Suferința nu trebuie să ne distrugă, nici să ne diminueze puterile, ci ar trebui mai degrabă să ne întărească credința și să ne ascută simțurile religioase”.  „De fiecare dată când Dumnezeu ne conduce prin greutăți, să ne aducem aminte de Dreapta Stareță Matrona din Moscova și să dea Dumnezeu ca exemplul ei să ne ajute să transformăm întristarea în putere duhovnicească și bucurie interioară – bucuria legăturii cu cele înalte, cu lumea de sus”, a spus Preafericitul Părinte Kirill în încheierea predicii sale cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la aflarea moaștelor Sfintei Cuvioase Matrona din Moscova.

Stavrofora Teofania, stareța Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului din capitala Rusiei: Sfânta Cuvioasă Matrona din Moscova este marea noastră ocrotitoare și protectoare. Ea ajută pe toți care se adresează ei cu credință: în familii stăpânește pacea și darea de bine, se rezolvă problemele de la lucru, la studiu și problemele de sănătate. Dar mai ales, Fericita Matrona îi aduce pe toți la credința lui Hristos. Adesea ni se povestește despre faptul că însăși Matronușka se arată în visuri oamenilor și le spune: „Eu te voi ajuta, numai să vii la mine”. Dar acea persoană poate că nici nu a auzit despre ea. Ea începe să caute și descoperă că există o astfel de sfântă ortodoxă. Vine la noi în așezământ, se roagă și primește ceea ce cere. O mulțime de astfel de cazuri sunt consemnate de noi, cu atât mai mult că foarte des suntem informați despre astfel de cazuri de către pelerinii care vin din afara granițelor".

În semn de frățietate față de poporul ortodox rus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în luna februarie înscrierea începând cu anul 2019 a Sfintei Cuvioase Matrona din Moscova în calendarul Bisericii noastre, cu zi de prăznuire data de 2 mai.

Sfânta Matrona s-a născut în 1881 într-o familie de oameni simpli din satul Sebino, gubernia Tula. Deși a venit pe lume fără darul vederii și a pierdut folosirea picioarelor de la vârsta de 17 ani, datorită vieții sale ascetice și rugăciunii necontenite, Dumnezeu a învrednicit-o de darul vederii înainte și al facerii de minuni. Sfântul Ioan de Kronstadt a numit-o pe când avea numai 14 ani „al optulea stâlp al Rusiei”. Prin această expresie a profețit că ea va rămâne unul dintre puținii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuția ateistă bolșevică. Sfânta Matrona a fost canonizată de Biserica Ortodoxă a Rusiei în anul 1999.

Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă foarte modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică, dobândită pe când părinţii nu mai erau tineri. Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat. Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult.

Încă de la început Dumnezeu a dorit să descopere pe vasul Său cel ales; în vremea afundării în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua. Întrucât din naştere era lipsită de vedere, copiii ade­sea o batjocoreau, pricină pen­tru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti.

Locuind în apro­pierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cân­tările. Chiar dacă îi lipsea vede­rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iu­bească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fata cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate cea­suri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.

Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat daru­rile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor. Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Acolo, intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, aces­ta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică.

Pe când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea. Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, pe când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înre­gistra oficial, întrucât era cău­tată pentru a fi arestată.

Vieţu­ind aproape trei decenii în capi­tala Rusiei, ea a fost o mare ru­gătoare, săvârşind acea slujire duhovnicească, prin care a în­tors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic oameni pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli. Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare ori se ruga pentru ei. Povăţuirile fericitei arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei. Îndemna pe credincioşi, ca, atunci, când merg la preot sau duhovnic pentru sfat, să se roage ca Domnul să-l înţelepţească, încât să primească îndrumarea po­trivită şi să evite a merge de la un preot la altul.

Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să nu se deosebească de ceilalţi oameni printr-o înfăţişare exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri. Sfătuia ca, la slujbe, privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică. Sfânta a primit oamenii credincioşi care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească, până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material. În ultimele zile de suferinţă, a fost spovedită de duhovnic şi a primit cu smere­nie Sfintele Taine. La 2 mai 1952, s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998, au fost descoperite moaştele sale nestri­cate, răspândind bună mireas­mă, care au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova. La 2 mai 1999, fericita Matrona a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinsti­rea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mul­ţimii de minuni săvârşite cre­dincioşilor. Sursa: Basilica

Nu cu multă vreme înaintea adormirii sale, le spunea celor apropiaţi: "Toţi, toţi să veniţi la mine şi să-mi povestiţi necazurile voastre, de parcă aş fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta!" şi "Agăţaţi-vă cu toţii de călcâiul meu şi vă veţi mântui, nu vă desprindeţi de mine, ţineţi-vă cât mai strâns!"

O, fericită maică Matrona, cu sufletul în cer, în fața Tronului lui Dumnezeu stând, iar cu trupul pe pământ odihnind și cu binefacere de sus înzestrată multe minuni săvârșind; coboară ochii tăi milostivi spre noi, păcătoșii, cei ce în scârbe, dureri și păcate viața ne-o petrecem, alină-ne pe noi, cei deznădăjduiți, vindecă-ne de bolile noastre cumplite pe care pentru păcatele noastre de la Dumnezeu le primim; izbăvește-ne de mulțimea necazurilor și a primejdiilor, roagă-L pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne ierte toate păcatele și fărădelegile pe care din tinerețile noastre și până acum le-am săvârșit, ca, primind cu rugăciunile tale binefacere și mare milă, să slăvim pe Dumnezeu Cel Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Condacul 1

Din scutece de Duhul lui Dumnezeu fiind aleasă, fericită maică Matrona, orbirea și neputința trupească pentru curăția duhovnicească de la Dumnezeu primind, cu darul înainte-vederii și al minunilor te-ai îmbogățit. Pentru aceasta și noi, cu mulțumire, cunună de laudă îți aducem, cântând: Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Icosul 1

Înger în trup te-ai arătat pe pământ, fericită Matrona, împlinind voia lui Dumnezeu. Căci din naștere în orbire trupească ai fost, însă Dumnezeu, înțelepțindu-i pe cei orbi și iubindu-i pe cei cuvioși, a luminat ochii tăi duhovnicești, ca să slujești oamenilor și lucrurile lui Dumnezeu să se arate prin tine. Iar noi cu dragoste îți cântăm ție acestea:
Bucură-te, din pruncie de Dumnezeu fiind aleasă;
Bucură-te, din scutece cu harul Sfântului Duh fiind însemnată;
Bucură-te, din copilărie cu darul minunilor fiind îmbogățită;
Bucură-te, cu înțelepciune de la Dumnezeu fiind înzestrată;
Bucură-te, cu gândul voia lui Dumnezeu ai aflat;
Bucură-te, că pe înțelepții veacului orbi la minte ai rușinat;
Bucură-te, că sufletele rătăcite la Dumnezeu le întorci;
Bucură-te, că scârbele și necazurile le alini;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 2-lea

Văzând oamenii și preotul când te-ai botezat, fericito, un stâlp de fum minunat înălțându-se deasupra capului tău și simțind mirosul bineplăcut, se minunau, ce va deveni acest prunc, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Minte având luminată, slujitorul lui Dumnezeu Vasile a aflat că cea botezată de el este vasul ales al lui Dumnezeu și pe tine, Cuvioasă Matrona, sfântă te-a numit. Iar noi din tot cugetul nostru îți aducem laudele acestea:
Bucură-te, ceea ce în cristelniță harul Sfântului Duh ai primit;
Bucură-te, ceea ce pe trupul tău crucea întipărită ai avut;
Bucură-te, rugătoare de la Dumnezeu oamenilor dăruită;
Bucură-te, lumină arzătoare ce în fața lui Dumnezeu luminezi;
Bucură-te, ceea ce cu darul facerii de minuni Dumnezeu pe pământ te-a slăvit;
Bucură-te, ceea ce cu cununa neveștejită de la Dumnezeu în cer te-ai împodobit;
Bucură-te, că prin mila lui Dumnezeu pe cei păcătoși i-ai ridicat;
Bucură-te, că din izvorul apei celei vii pe cei însetați i-ai adăpat;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 3-lea

Puterea harului lui Dumnezeu simțind încă din pruncie, fericita Matrona, către sfintele icoane te îndreptai și, cu inimă curată și cu buzele de prunc, laudă lui Dumnezeu înălțai, cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având din copilărie darul înainte-vederii, fericită maică, inimile ascunse celor ce veneau la tine cunoscând și viitorul ca pe cele de față spunând, pe mulți pe calea mântuirii i-ai îndreptat. Pentru aceasta pe Dumnezeu Cel ce a înțelepțit orbii îi preamărim, cântând ție acestea:
Bucură-te, a Domnului străvăzătoare;
Bucură-te, a păcatelor ascunse văditoare;
Bucură-te, celor întristați cu sufletul, luminată povățuitoare;
Bucură-te, celor rătăciți, milostivă călăuzitoare;
Bucură-te, stea, celor credincioși calea arătând;
Bucură-te, lumină, în întunericul veacului acestuia luminând;
Bucură-te, Unului Dumnezeu slujitoare;
Bucura-te, a uneltirilor diavolești cu darul Sfântului Duh pierzătoare;
Bucura-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 4-lea

Viforul nedumeririlor și al tulburărilor despre minunile tale în oameni răspândindu-se, maică fericită, și aceștia, pe care i-ai îndreptat spre Dumnezeul Cel minunat întru sfinții Săi, preamărindu-te și lăudându-te, lui Dumnezeu cu mulțumire au cântat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind oamenii, maică Matrona, că aduci ajutor în boli sufletești și trupești, la tine vin cu nădejde și, primind sfat bineplăcut și vindecare, îi mulțumesc lui Dumnezeu, cântând ție:
Bucură-te, că pe cei bolnavi și suferinzi îi primești;
Bucură-te, că pace sufletelor îndurerate dăruiești;
Bucură-te, celor în rătăcire fiind îndreptătoare;
Bucură-te, a evlaviei învățătoare;
Bucură-te, a necazurilor noastre alinare;
Bucură-te, în scârbe mângâietoare;
Bucură-te, doctorul cel fără de arginți;
Bucură-te, a oricăror neputințe tămăduitoare;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 5-lea

Ca o stea dumnezeiască ai răsărit, maică fericită Matrona, în zilele grele în Rusia, căci, ca o nouă mărturisitoare, jugul lui Hristos cu îndrăzneală și fără frică toată viața ai purtat și, cu harul lui Dumnezeu fiind întărită, ai dat celor nedumeriți povățuire, celor slabi și bolnavi vindecare, tuturor celor ce cu mulțumire cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând mulți ruși minunile și vindecările date de harul lui Dumnezeu prin tine: celor șchiopi – umblare, celor slabi și nemișcati – vindecare, celor îndrăciți – a duhurilor rele alungare, îndreptându-ne către tine, maică, ca și către un izvor nesecat, din care adăpându-ne cu nesaț, cu inimă smerită, strigăm ție acestea:
Bucură-te, din pruncie pe calea mântuirii fiind chemată;
Bucură-te, cuvioasă, de Dumnezeu nouă dăruită;
Bucură-te, tămăduitoare ce bolile noastre le vindeci;
Bucură-te, în nevoile noastre, grabnică ajutătoare;
Bucură-te, ceea ce cu sfaturi folositoare de suflet ne povățuiești;
Bucură-te, ceea ce nedumeririle noastre degrabă le limpezești;
Bucură-te, ceea ce duhurile necurate de la om le alungi;
Bucură-te, ceea ce de toată răutatea cu rugăciunile tale ne aperi;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 6-lea

Vestitorul sfințeniei și al cuvioșeniei vieții tale, fericită maică, s-a arătat sfântul și cuviosul părinte Ioan din Kronstadt, când te-a văzut în biserică și te-a numit moștenitoarea sa și al optulea stâlp al Rusiei. Iar toți cei ce au auzit acestea L-au lăudat pe Dumnezeu, înălțând Lui cântarea: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Aprinde cu rugăciunile tale, maică Matrona, lumina harului lui Dumnezeu în inimile ce n-au aflat pe Dumnezeu și cu multe păcate L-au supărat. Căci, văzând minunile săvârșite de tine, mă îndrept către Dumnezeu, cântându-ți:
Bucură-te, ceea ce cu faptele tale pe Dumnezeu L-ai slăvit;
Bucură-te, ceea ce slava lui Dumnezeu ne-ai arătat;
Bucură-te, ceea ce pe calea cea dreptă pe necredincioși i-ai îndreptat;
Bucură-te, ceea ce întinăciunea păcatelor cu rugăciunile tale ai curățat;
Bucură-te, că la pocăință ne-ai îndemnat;
Bucură-te, că lui Dumnezeu pentru toate să-I mulțumim ne-ai povățuit;
Bucură-te, că biserica lui Dumnezeu s-o iubim ne-ai învățat;
Bucură-te, ceea ce în ograda Bisericii oile cele risipite ai adunat;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 7-lea

Vrând Preasfintei noastre Stăpâne, Maicii Domnului, să-i placi, maică Matrona, ai poruncit oamenilor să zugrăvească preacinstitul chip al ei, numit „Aflarea celor pierduți”, și în biserica lui Dumnezeu să-l așezi, ca toți cei ce privesc chipul luminat al Preacuratei, cu umilință, s-o laude, iar lui Dumnezeu să cânte: Aliluia!

Icosul al 7-lea

O nouă apărătoare, rugătoare și mijlocitoare către Domnul te-a dăruit în anii grei tuturor rușilor, căci mulți s-au îndepărtat de Sfânta Biserică, însă tu, maică, pe cei necredincioși și rătăciți îi învățai cu fapta și cu cuvântul, arătându-le minuni de la Dumnezeu. De aceea îți cântăm ție acestea:
Bucură-te, pentru țara rusească neîncetată nevoitoare;
Bucură-te, pentru mântuirea noastră mijlocitoare;
Bucură-te, al Dumnezeului Drept Judecător îmblânzire;
Bucură-te, celor bolnavi și jigniți ocrotire;
Bucură-te, celor neputincioși și deznădăjduiți ajutătoare;
Bucură-te, împotriva duhurilor rele neîncetată luptătoare;
Bucură-te, că tremură în fața ta diavolii;
Bucură-te, că se bucură pentru tine îngerii și oamenii;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, calda rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 8-lea

Pe cei puțin credincioși și nechibzuiți i-ai minunat, cum, oarbă din naștere fiind, vezi și cunoști nu numai cele din prezent, ci și cele viitoare, nevăzând ei puterea lui Dumnezeu ce lucrează în neputințele oamenilor. Pentru aceasta și noi, fericită maică, înțelepciunea lui Dumnezeu în tine văzând, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Toate supărările și jignirile, prigonirile și mustrările ai răbdat, fericită maică, însă nu te-ai tânguit, ci pentru toate lui Dumnezeu ai mulțumit. Cu aceasta învățându-ne noi cu răbdare să ne purtăm crucea, îți aducem laudele acestea:
Bucură-te, ceea ce în rugăciune neîncetată stăruiai;
Bucură-te, ceea ce duhurile rele cu post și rugăciune le alungai;
Bucură-te, ceea ce pacea binecuvântată dobândeai;
Bucură-te, ceea ce cu dragostea ta pe mulți îi mântuiai;
Bucură-te, ceea ce prin viața ta oamenilor ai slujit;
Bucură-te, că și după moarte pe oameni neîncetat îi ajuți;
Bucură-te, ceea ce acum rugămințile noastre le asculți;
Bucură-te, că pe cei ce se încred în tine nu-i părăsești;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 9-lea

Toate necazurile și durerile le-ai răbdat, maică Matrona, neîncetat luptând cu puterile întunericului, uneltirile și vicleniile lor vădind și pe diavoli din îndrăciți alungând, până la sfârșitul vieții pe cei îndurerați, bolnavi și întristați i-ai ajutat, pururea cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult grăitori nu vor putea cu vrednicie să-ți preamărească sfânta ta viață și minunile tale cele cu puterea lui Dumnezeu de tine săvârșite, sfântă maică. Însă noi, dorind pe Dumnezeu cu psalmi să-L lăudăm și îndemnați de iubire curată, îndrăznim să cântăm acestea:
Bucură-te, ceea ce calea cea strâmtă și poartă îngustă ai ales;
Bucură-te, ceea ce cu multe fapte bune te-ai luminat;
Bucură-te, ceea ce toate cele stricăcioase din viață le-ai lepădat;
Bucură-te, ceea ce cu cununa smereniei te-ai împodobit;
Bucură-te, ceea ce după Evanghelie, ca păsările cerului, pe pământ ai locuit;
Bucură-te, ceea ce Fiului, ce nu avea unde să-Și plece capul, I-ai urmat;
Bucură-te, ceea ce acum în lăcașurile raiului te desfătezi;
Bucură-te, ceea ce pe noi, păcătoșii, către tine rugându-ne, nu ne lași;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 10-lea

Dorind să-i scapi pe mulți de suferințele trupești și de bolile sufletești, cuvioasa lui Dumnezeu, toată noaptea petreceai în rugăciune, rugându-te pentru ajutorul și întărirea lor Domnului nostru Iisus Hristos, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid și acoperământ erai în timpul vieții tale, fericită maică, tuturor celor ce alergau la tine și după moarte nu încetezi să mijlocești înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce cu credință vin la mormântul tău. Pentru aceasta, auzindu-ne pe noi, păcătoșii, îndurerați și de multe necazuri fiind stăpâniți și nădăjduind toți în ajutorul rugăciunilor tale, îți cântăm:
Bucură-te, celor jigniți grabnică apărătoare;
Bucură-te, celor săraci mângâiere;
Bucură-te, a căsătoriei cinstite ocrotitoare;
Bucură-te, celor certați împăcare;
Bucură-te, celor judecați pe nedrept apărătoare;
Bucură-te, și a celor vinovați față de judecata lumească către Dumnezeu milostivă mijlocitoare;
Bucură-te, celor fără casă adăpostire;
Bucură-te, tuturor celor ce te cheamă în ajutor ocrotire;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 11-lea

Cântare îngerească auzeai, cinstită maică Matrona, încă pe pământ fiind. Învață-ne și pe noi, nevrednicii, cum trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu, Cel slăvit în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Căruia oștirile cerești într-un glas Îi cântă: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cu lumina strălucitoare luminează viața ta, fericită Matrona, gonind întunericul lumii acesteia deșarte, și ne atrage sufletele noastre: ca și noi cu razele harului lui Dumnezeu să ne luminăm și calea plină de scârbe a acestei vieți trecătoare să o trecem și în Împărăția cerurilor să ajungem, unde tu, maică, acum te desfătezi, auzind glasul nostru către tine, strigând:
Bucură-te, lumina lui Dumnezeu pururea arzătoare;
Bucură-te, mărgaritar scump, cu strălucirea sfințeniei tale luminându-ne;
Bucură-te, floare binemirositoare, ce mireasma Duhului Sfânt o răspândești;
Bucură-te, piatră a credinței, care pe cei slabi de fire în evlavie îi întărești;
Bucură-te, stea preastrălucită, ce calea dreaptă ne-o arăți;
Bucură-te, luptătoare neînfricată a lui Hristos, ce cu sabia rugăciunii armatele demonilor înspăimânți;
Bucură-te, căci ai avut o viață sfântă și curată;
Bucură-te, căci în fața lui Dumnezeu ai avut o moarte cinstită;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 12-lea

Harul lui Dumnezeu din belșug încă din scutece ai primit, maică fericită, care a fost cu tine toată viața. Credem neclintit că și după moarte acest har e cu tine. Pentru aceasta, căzând la tine, ne rugăm: nu ne lăsa pe noi, călători încă pe pământ, lipsiți de ajutorul și ocrotirea ta, rugându-L pe Dumnezeu să ne miluiască pe toți cei ce-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântăm minunile tale cele multe, maică Matrona, Îl lăudăm pe Dumnezeu Care te-a dăruit orașului Moscova și Rusiei, în zilele grele și de prigoană, pe tine, stâlpul neclintit al evlaviei și credinței. Și acum, maică fericită, cu inima recunoscătoare îți cântăm ție acestea:
Bucură-te, ceea ce pacea lui Hristos în suflet ai dobândit;
Bucură-te, ceea ce pentru lume jertfă lui Dumnezeu te-ai adus;
Bucură-te, ceea ce în trup neputincios puterea harului dumnezeiesc ai arătat;
Bucură-te, ceea ce la aflarea cinstitelor tale moaște mila lui Dumnezeu ne-ai arătat;
Bucură-te, a cetei sfinților din Moscova minunată înflorire;
Bucură-te, a orașului Moscova preaslăvită podoabă;
Bucură-te, pentru Rusia înaintea lui Dumnezeu neîncetată rugătoare;
Bucură-te, la pocăință și rugăciune pentru țara Rusiei îndemnare;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul al 13-lea

O fericită maică, ascultă această cântare de laudă pe care ți-o aducem ție și cere pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos iertarea păcatelor, sfârșit bun creștinesc și răspuns bun la înfricoșătoarea Lui judecată, ca să ne învrednicim și noi în lăcașurile raiului să slăvim Sfânta Treime, cântând: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1: Înger în trup te-ai arătat pe pământ..., Condacul 1: Din scutece de Duhul lui Dumnezeu fiind aleasă..., și această

Icosul 1

Înger în trup te-ai arătat pe pământ, fericită Matrona, împlinind voia lui Dumnezeu. Căci din naștere în orbire trupească ai fost, însă Dumnezeu, înțelepțindu-i pe cei orbi și iubindu-i pe cei cuvioși, a luminat ochii tăi duhovnicești, ca să slujești oamenilor și lucrurile lui Dumnezeu să se arate prin tine. Iar noi cu dragoste îți cântăm ție acestea:
Bucură-te, din pruncie de Dumnezeu fiind aleasă;
Bucură-te, din scutece cu harul Sfântului Duh fiind însemnată;
Bucură-te, din copilărie cu darul minunilor fiind îmbogățită;
Bucură-te, cu înțelepciune de la Dumnezeu fiind înzestrată;
Bucură-te, cu gândul voia lui Dumnezeu ai aflat;
Bucură-te, că pe înțelepții veacului orbi la minte ai rușinat;
Bucură-te, că sufletele rătăcite la Dumnezeu le întorci;
Bucură-te, că scârbele și necazurile le alini;
Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Condacul 1

Din scutece de Duhul lui Dumnezeu fiind aleasă, fericită maică Matrona, orbirea și neputința trupească pentru curăția duhovnicească de la Dumnezeu primind, cu darul înainte-vederii și al minunilor te-ai îmbogățit. Pentru aceasta și noi, cu mulțumire, cunună de laudă îți aducem, cântând: Bucură-te, Cuvioasă maică Matrona, caldă rugătoare lui Dumnezeu pentru noi!

Rugăciune către Sfânta Cuvioasă Matrona

O, fericită maică Matrona, cu sufletul în cer, în fața Tronului lui Dumnezeu stând, iar cu trupul pe pământ odihnind și cu binefacere de sus înzestrată multe minuni săvârșind; coboară ochii tăi milostivi spre noi, păcătoșii, cei ce în scârbe, dureri și păcate viața ne-o petrecem, alină-ne pe noi, cei deznădăjduiți, vindecă-ne de bolile noastre cumplite pe care pentru păcatele noastre de la Dumnezeu le primim; izbăvește-ne de mulțimea necazurilor și a primejdiilor, roagă-L pe Domnul nostru Iisus Hristos să ne ierte toate păcatele și fărădelegile pe care din tinerețile noastre și până acum le-am săvârșit, ca, primind cu rugăciunile tale binefacere și mare milă, să slăvim pe Dumnezeu Cel Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și se face otpustul.

 

Sursa foto: Basilica



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni la Sfintele Paști

 

- sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii:

"Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!" 

Ziua Învierii! Sa ne luminam cu prăznuirea,
și unul pe altul să ne îmbrățișam.
Să zicem “fraților” și celor ce ne urăsc pe noi;
să iertăm toate pentru Înviere.
Și așa să strigăm: “Hristos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte calcând,
și celor din morminte, viață dăruindu-le

Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând-u-o, Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire.

Domnului să ne rugăm!

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne‑ai învrednicit pe noi a trece vremea cinstitului şi dumnezeiescului post de patruzeci de zile, care s‑a însemnat de Tine şi s‑a dat nouă prin Tine; Cel ce ai pus nouă pocăinţă pentru mântuirea sufletelor şi curăţia trupurilor şi spre izgonirea demonilor; Care ne‑ai arătat nouă spre închinare chipul cinstitei Tale cruci şi ne‑ai dăruit să o sărutăm cu atingerea nevrednicelor noastre buze; Cel ce ne‑ai învrednicit să auzim de învierea prietenului Tău Lazăr şi de intrarea Ta în Ierusalim, întâmpinat fiind de pruncii evreieşti care grăiau, strigând: osana întru cei de sus; şi să vedem mântuitoarele Tale patimi şi să ne închinăm dumnezeieştii Tale răstigniri, suliţei, trestiei, buretelui, pogorârii celei de pe cruce şi îngropării, şi să ajungem la cinstita şi dumnezeiasca Ta înviere. Pentru aceea, văzând ziua învierii Tale, cu bucurie strigăm Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, şi împreună cu îngerii, cu arhanghelii, cu heruvimii, cu serafimii, cu toţi sfinţii şi cu preacurata Maica Ta, Te slăvim, lăudându‑Te pe Tine, marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Şi acum Te rugăm, Stăpâne, pentru robii Tăi aceştia (N), care vin sub acoperământul casei Tale celei sfinţite, primeşte pocăinţa lor şi‑i iartă pe dânşii, pentru învierea Ta, de mulţimea păcatelor celor nenumărate, ştiute şi neştiute, de voie şi fără de voie; curăţeşte‑i ca pe desfrânata ce plângea, şi ca pe Petru care se lepădase şi plângând cu amar iarăşi l‑ai primit. Primeşte smerenia şi mărturisirea robilor Tăi, precum ai primit pe vameşul care cu suspin se ruga. Pune frica Ta în inimile lor ca să se teamă de Tine şi să Te iubească din toată inima lor. Dă‑le lor să păzească toate poruncile Tale în toate zilele vieţii lor, umblând după voia Ta. Învredniceşte‑i pe dânşii fără osândă să vină şi să se împărtăşească cu preacuratul Tău Trup şi cu cinstitul Tău Sânge, ca, primindu‑le cu vrednicie, să fie părtaşi împărăţiei Tale, lăudându‑Te şi slăvindu‑Te pe Tine, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de‑viaţă‑făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de‑al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s‑a arătat împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât pentru că s‑a stricat. S‑a amărât pentru că a fost batjocorit. S‑a amărât pentru că s‑a omorât. S‑a amărât pentru că s‑a surpat. S‑a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. S‑a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii; a înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte; a înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându‑Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi S‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Se face mai întâi sfinţirea cea mică a apei.

Preotul zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, Hristos a înviat (de trei ori).

Domnului să ne rugăm!

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvintează (acum le binecuvintează cu mâna dreaptă) brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca gustând dintr‑însele să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

La Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte în noaptea Paştilor, în timp ce la strană se cântă Axionul: Îngerul a strigat…, se aduc preotului pâinile dinainte pregătite, după obicei, tăiate în bucăţi, ca pentru anafură, şi puse în coşuri sau în vase curate, în straturi peste care s‑a turnat vin curat. Iar diaconul zice: Domnului să ne rugăm, şi preotul citeşte asupra pâinilor această

Dumnezeule cel atotputernic şi Doamne atotţiitorule, Care ai poruncit robului Tău Moise, la ieşirea lui Israel din Egipt şi la eliberarea poporului Tău din robia cea amară a lui faraon, să junghie mielul, care închipuia mai dinainte pe Mielul, Cel ce de bunăvoie pentru noi s‑a junghiat pe Cruce, luând asupra Sa păcatele a toată lumea, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tine şi acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea. Căci şi noi robii Tăi pe aceasta am pus‑o acum înaintea slavei Tale în această preastrălucită, preamărită şi mântuitoare zi a Paştilor, spre cinstea şi slava şi spre aducerea aminte de slăvită înviere a Aceluiaşi Fiu al Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care din veşnica robie a vrăjmaşului şi din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, liberare şi ieşire. Deci şi pe noi, care am adus‑o şi o sărutăm şi din ea vom gusta, fă‑ne a fi părtaşi binecuvântării Tale celei cereşti şi alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala şi neputinţa, dându‑ne la toţi sănătate. Că Tu eşti izvorul binecuvântării şi Dătătorul vindecărilor, şi Ţie, Părintelui celui fără de început, slavă înălţăm, împreună şi Unuia‑Născut Fiului Tău şi Preasfântului şi bunului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi îndată preotul stropeşte pâinea cu apă sfinţită, zicând:

Se binecuvintează şi se sfinţeşte pâinea aceasta, prin stropirea cu această apă sfinţită, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin (de trei ori).

Paştile astfel sfinţit, se împarte, la sfârşitul slujbei, credincioşilor, după ce au fost miruiţi.

În ziua luminatului praznic al Învierii lui Hristos, în toată Săptămâna Luminată, precum și la Odovania Paștilor (miercuri, înainte de Înălțarea Domnului), rugăciunile dimineții și ale serii sunt înlocuite de rostirea Ceasurilor, după următoarea rânduială:

Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. (de trei ori)

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat. (de trei ori)

Apoi se citește IPACOI, glasul al 4-lea:

Venind mai înainte de zori cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra rasturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare! Alergaţi şi vestiți lumii că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce mântuieşte neamul omenesc.

Apoi CONDACUL, glasul al 8-lea

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! și Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel Ce dai celor căzuţi ridicare.

Și aceste tropare:

În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţător decât raiul, cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul Învierii noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ceea ce eşti locaş sfinţit dumnezeiesc al Celui Preaînalt, bucură-te! Că prin tine s-a dat bucuria, Născătoare de Dumnezeu, celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, Stăpână.

Apoi: Doamne miluieşte (de 40 de ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le (de trei ori).

Îngerul a strigat către cea plină de dar:
„Curata Fecioara, bucură-te!
Și iarăși zic, bucură-te!
Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt.”
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime,
Că Slava Domnului peste tine a răsărit!
Saltă acum și te bucură Sioane,
Iara tu, curată Născătoare de Dumnezeu
Veselește-te întru Învierea Celui născut al tău.

Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui (Ps. 67:1)

Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii.

Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de faţa focului (Ps. 67:2a)

Veniţi de la vedere femei binevestitoare și ziceţi Sionului:
primește dela noi bunele vestiri de bucurie, ale Învierii lui Hristos;
Veselește-te, saltă și te bucură, Ierusalime, pre Împăratul Hristos văzându-L din mormânt, ca un Mire ieșind.

… aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, (Ps. 67:2a)
Iar drepţii să se bucure şi să se veselească  (Ps. 67:2b)

Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa a zis:
Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricat, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.  (Ps. 117:24)

Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile; Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit; Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm; O Paştile, izbăvire de întristare!

Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi apostolilor!

Troparul Praznicului Sfintei Învieri – Hristos a înviat!

- sintetizează în chip minunat întreaga teologie a bucuriei prilejuite de mântuirea lumii: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!" 

Ziua Învierii! Sa ne luminam cu prăznuirea,
și unul pe altul să ne îmbrățișam.
Să zicem “fraților” și celor ce ne urăsc pe noi;
să iertăm toate pentru Înviere.
Și așa să strigăm: “Hristos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte calcând,
și celor din morminte, viață dăruindu-le

Luminânda Învierii (Cu trupul adormind)

Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând-u-o, Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire.

Rugăciune care se citește în luminata zi a Învierii lui Hristos, la împărtășirea credincioșilor

Domnului să ne rugăm!

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne‑ai învrednicit pe noi a trece vremea cinstitului şi dumnezeiescului post de patruzeci de zile, care s‑a însemnat de Tine şi s‑a dat nouă prin Tine; Cel ce ai pus nouă pocăinţă pentru mântuirea sufletelor şi curăţia trupurilor şi spre izgonirea demonilor; Care ne‑ai arătat nouă spre închinare chipul cinstitei Tale cruci şi ne‑ai dăruit să o sărutăm cu atingerea nevrednicelor noastre buze; Cel ce ne‑ai învrednicit să auzim de învierea prietenului Tău Lazăr şi de intrarea Ta în Ierusalim, întâmpinat fiind de pruncii evreieşti care grăiau, strigând: osana întru cei de sus; şi să vedem mântuitoarele Tale patimi şi să ne închinăm dumnezeieştii Tale răstigniri, suliţei, trestiei, buretelui, pogorârii celei de pe cruce şi îngropării, şi să ajungem la cinstita şi dumnezeiasca Ta înviere. Pentru aceea, văzând ziua învierii Tale, cu bucurie strigăm Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, şi împreună cu îngerii, cu arhanghelii, cu heruvimii, cu serafimii, cu toţi sfinţii şi cu preacurata Maica Ta, Te slăvim, lăudându‑Te pe Tine, marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Şi acum Te rugăm, Stăpâne, pentru robii Tăi aceştia (N), care vin sub acoperământul casei Tale celei sfinţite, primeşte pocăinţa lor şi‑i iartă pe dânşii, pentru învierea Ta, de mulţimea păcatelor celor nenumărate, ştiute şi neştiute, de voie şi fără de voie; curăţeşte‑i ca pe desfrânata ce plângea, şi ca pe Petru care se lepădase şi plângând cu amar iarăşi l‑ai primit. Primeşte smerenia şi mărturisirea robilor Tăi, precum ai primit pe vameşul care cu suspin se ruga. Pune frica Ta în inimile lor ca să se teamă de Tine şi să Te iubească din toată inima lor. Dă‑le lor să păzească toate poruncile Tale în toate zilele vieţii lor, umblând după voia Ta. Învredniceşte‑i pe dânşii fără osândă să vină şi să se împărtăşească cu preacuratul Tău Trup şi cu cinstitul Tău Sânge, ca, primindu‑le cu vrednicie, să fie părtaşi împărăţiei Tale, lăudându‑Te şi slăvindu‑Te pe Tine, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de‑viaţă‑făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt de învățătură în Sfânta și Marea Duminică a Sfintelor Paști, al Sfântului Ioan Gură de Aur

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându‑se, întru bucuria Domnului său. De s‑a ostenit cineva postind, să‑şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să‑şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, cu mulţumire să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nicidecum să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până la ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu‑se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel care a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta intraţi toţi în bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de‑al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi‑vă. Cei care v‑aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei care aţi postit şi cei care n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s‑a arătat împărăţia cea pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o, Isaia a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât pentru că s‑a stricat. S‑a amărât pentru că a fost batjocorit. S‑a amărât pentru că s‑a omorât. S‑a amărât pentru că s‑a surpat. S‑a amărât pentru că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule, biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. S‑a sculat Hristos şi au căzut demonii; a înviat Hristos şi se bucură îngerii; a înviat Hristos şi viaţa veşnică stăpâneşte; a înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos, sculându‑Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi S‑a făcut. A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune la binecuvântarea brânzei şi a ouălor, în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor

Se face mai întâi sfinţirea cea mică a apei.

Preotul zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru…, Hristos a înviat (de trei ori).

Domnului să ne rugăm!

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvintează (acum le binecuvintează cu mâna dreaptă) brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca gustând dintr‑însele să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită. Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune la binecuvântarea în Sfânta Duminică a Păștilor a pâinii care se numește de popor paști

La Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte în noaptea Paştilor, în timp ce la strană se cântă Axionul: Îngerul a strigat…, se aduc preotului pâinile dinainte pregătite, după obicei, tăiate în bucăţi, ca pentru anafură, şi puse în coşuri sau în vase curate, în straturi peste care s‑a turnat vin curat. Iar diaconul zice: Domnului să ne rugăm, şi preotul citeşte asupra pâinilor această

 Rugăciune

Dumnezeule cel atotputernic şi Doamne atotţiitorule, Care ai poruncit robului Tău Moise, la ieşirea lui Israel din Egipt şi la eliberarea poporului Tău din robia cea amară a lui faraon, să junghie mielul, care închipuia mai dinainte pe Mielul, Cel ce de bunăvoie pentru noi s‑a junghiat pe Cruce, luând asupra Sa păcatele a toată lumea, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tine şi acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea. Căci şi noi robii Tăi pe aceasta am pus‑o acum înaintea slavei Tale în această preastrălucită, preamărită şi mântuitoare zi a Paştilor, spre cinstea şi slava şi spre aducerea aminte de slăvită înviere a Aceluiaşi Fiu al Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care din veşnica robie a vrăjmaşului şi din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, liberare şi ieşire. Deci şi pe noi, care am adus‑o şi o sărutăm şi din ea vom gusta, fă‑ne a fi părtaşi binecuvântării Tale celei cereşti şi alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala şi neputinţa, dându‑ne la toţi sănătate. Că Tu eşti izvorul binecuvântării şi Dătătorul vindecărilor, şi Ţie, Părintelui celui fără de început, slavă înălţăm, împreună şi Unuia‑Născut Fiului Tău şi Preasfântului şi bunului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi îndată preotul stropeşte pâinea cu apă sfinţită, zicând:

Se binecuvintează şi se sfinţeşte pâinea aceasta, prin stropirea cu această apă sfinţită, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin (de trei ori).

Paştile astfel sfinţit, se împarte, la sfârşitul slujbei, credincioşilor, după ce au fost miruiţi.

Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști

În ziua luminatului praznic al Învierii lui Hristos, în toată Săptămâna Luminată, precum și la Odovania Paștilor (miercuri, înainte de Înălțarea Domnului), rugăciunile dimineții și ale serii sunt înlocuite de rostirea Ceasurilor, după următoarea rânduială:

Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. (de trei ori)

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat. (de trei ori)

Apoi se citește IPACOI, glasul al 4-lea:

Venind mai înainte de zori cele ce au fost cu Maria şi găsind piatra rasturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Vedeţi giulgiurile cele de îngropare! Alergaţi şi vestiți lumii că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce mântuieşte neamul omenesc.

Apoi CONDACUL, glasul al 8-lea

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! și Apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel Ce dai celor căzuţi ridicare.

Și aceste tropare:

În mormânt cu trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un purtător de viaţă, ca un mai înfrumuseţător decât raiul, cu adevărat şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul Învierii noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ceea ce eşti locaş sfinţit dumnezeiesc al Celui Preaînalt, bucură-te! Că prin tine s-a dat bucuria, Născătoare de Dumnezeu, celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, Stăpână.

Apoi: Doamne miluieşte (de 40 de ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le (de trei ori).

În perioada de la Înviere până la Rusalii, la fiecare Sfântă Liturghie, la Axion, în locul rugăciunii Cuvine-se cu adevărat, se cântă Îngerul a strigat:

Îngerul a strigat către cea plină de dar:
„Curata Fecioara, bucură-te!
Și iarăși zic, bucură-te!
Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt.”
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime,
Că Slava Domnului peste tine a răsărit!
Saltă acum și te bucură Sioane,
Iara tu, curată Născătoare de Dumnezeu
Veselește-te întru Învierea Celui născut al tău.

Sihirile Învierii

Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui (Ps. 67:1)

Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii.

Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de faţa focului (Ps. 67:2a)

Veniţi de la vedere femei binevestitoare și ziceţi Sionului:
primește dela noi bunele vestiri de bucurie, ale Învierii lui Hristos;
Veselește-te, saltă și te bucură, Ierusalime, pre Împăratul Hristos văzându-L din mormânt, ca un Mire ieșind.

… aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, (Ps. 67:2a)
Iar drepţii să se bucure şi să se veselească  (Ps. 67:2b)

Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa a zis:
Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricat, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.  (Ps. 117:24)

Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile; Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit; Paştile cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm; O Paştile, izbăvire de întristare!

Că astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut, zicând: Vestiţi apostolilor!

CANONUL ÎNVIERII DOMNULUI

Hristos a înviat din morţi!
Cu moartea pe moarte călcând
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le.

Cântarea 1-a, gl. 1, Irmos

Irmos: Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi cei  ce cântăm cântare de biruinţă!

Hristos a înviat din morţi…

Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiata lumină a Învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminat să-L auzim, cântându-I cântare de biruinţă.

Hristos a înviat din morţi…

Cerurile după cuviinţă să se vesealească, şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută: că Hristos S-a sculat, veselia cea veşnică.

Cântarea a 3-a, Irmos

Irmos: Veniţi să bem băutura nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii, din Hristos, Cel ce a izvorât din mormânt, întru Carele ne întărim.

Hristos a înviat din morţi…

Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.

Hristos a înviat din morţi…

Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.

Ipacoi, gl. al 4-lea

Venit-am mai înainte de dimineaţă, cele ce au fost cu Maria şi aflând piatra răsturnată de pre mormânt, auzit-au de la înger: pre Cela ce este întru lumina cea pururea fiitoare, pentru ce Îl căutaţi cu morţii ca pe un om? Vedeţi înfăşurările cele de îngropare, alergaţi şi lumii propovăduiţi, că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a mântuit neamul omenesc.
Cântarea a 4-a, Irmos

Irmos: La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat: 
astăzi este mântuirea lumii, că a Înviat Hristos, ca cel atotputernic.

Hristos a înviat din morţi…

Partea bărbătească, ca Cel întâi născut din Fecioară fost-a Hristos; iar ca om, mieluşel s-a chemat, şi fără prihană, ca Cel ce n-a gustat stricăciune, Paştile noastre, şi ca un Dumnezeu adevărat, desăvârşit s-a numit.

Hristos a înviat din morţi…

Ca un mieluşel de un an, cea binecuvântată de noi cununa Hristos, de voie pentru noi S-a jertfit, Paştile cele curăţitoare şi iarăţi frumos din mormânt, Soarele Dreptăţii nouă ne-a strălucit.

Hristos a înviat din morţi…

Al lui Dumnezeu, părinte David înaintea chivotului umbrei a săltat jucând; iar noi poporul cel sfânt al lui Dumnezeu, plinirea închipuirilor văzând, să ne veselim dumnezeieşte, că a înviat Hristos, ca cel Atotputernic.
Cantarea a 5-a, Irmos

Irmos: Să mânecăm cu mânecare adâncă, şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind.

Hristos a înviat din morti…

Milostivirea Ta, cea nemăsurată, cei ţinuti întru legăturile iadului, văzându-o, la lumină au mers, Hristoase, cu picioare vesele, lăudând Paştile cele veşnice.

Hristos a înviat din morţi…

Să ne apropiem purtători de Lumină, la Hristos Cel ce a ieşit din mormânt ca un Mire, şi să prăznuim împreună cu cetele cele iubitoare de praznice Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare.
Cantarea a 6-a, Irmos

Irmos: Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului, şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.

Hristos a înviat din morţi…

Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naştere, şi ne-ai  deschis nouă uşile Raiului.

Hristos a înviat din morţi…

Mântuitorul meu, vie şi nejertfită jertfă ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi de voie aducându-Te Tatălui, ai înviat pe Adam împreună cu tot neamul, sculându-Te din mormânt.
Condacul, glasul al 8-lea

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit, şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule, zicând femeilor Mironosiţe: bucuraţi-vă! Şi apostolilor Tăi, pace dăruindu-le. Cela ce dai celor căzuţi sculare.

Icos

Pre Soarele, Cel mai înainte de soare, Carele a apus oreacând în mormânt, mers-au mai înainte de către ziuă, căutându-l ca pe o zi, Mironosiţe fecioare, şi una către alta striga: o, prietenelor, veniţi să ungem cu mirezme trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, trupul carele a înviat pre Adam cel căzut, şi Carele zace în mormânt. Să mergem, să ne sârguim ca şi magii şi să ne închinăm, şi să aducem miruri în loc de daruri, Celuia ce nu în scutece, ci în giulgiu este înfăşat, şi să plângem, şi să strigăm: o Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi sculare.

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat. (de 3 ori)

Cântarea a 7-a, Irmos

Irmos: Cel ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-se om, pătimeşte ca un muritor, şi prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii,
Cel ce Unul este binecuvântat Dumezeul părinţilor şi preaslăvit.

Hristos a înviat din morţi…

Femeile cele gânditoare de Dumnezeu, cu miruri în urma Ta au alergat, şi pre Carele ca pre un mort cu lacrimi Te căutau, bucurându-se s-au închinat Ţie Dumnezeului celui viu şi Paştile cele de taină, ucenicilor Tăi, Hristoase, bine le-au vesit.

Hristos a înviat din morţi…

Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând lăudăm pre pricinuitorul, pre unul cel binecuvântat Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit.

Hristos a înviat din morţi…

Cât este de simţită, cu adevărat şi mult prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită a zilei celei purtătoare de Lumină a Învierii, mai înainte vestitoare fiind, întru care lumina cea fără de ani, din mormânt trupeşte tuturor a strălucit.
Cântarea a 8-a, Irmos

Irmos: Aceasta numită şi Sfânta Zi, una a sâmbetelor, Împărăteasă şi Doamnă, al praznicilor praznic şi sărbătoare este a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pre Hristos întru toţi vecii.

Hristos a înviat din morţi…

Veniţi cu rodul viţei cel nou, al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, împărăţiei lui Hristos să ne împărtăşim, lăudându-L pre Dânsul ca pre un Dumnezeu în veci.

Hristos a înviat din morţi…

Ridică împrejur ochii tăi, Sioane şi vezi, că iată a venit la tine, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miază-noapte, şi de la mare şi de la Răsărit fii tai întru tine binecuvântând pe Hristos în veci.

Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, fire ceea ce eşti una în trei ipostasuri, Cel mai presus de fire şi de dumnezeire, întru Tine ne-am botezat şi pre Tine bine te cuvântăm întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a, Irmos

Irmos: Îngerul a strigat Celei pline de dar, curată Fecioară, bucură-te şi iarăşi zic bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt.

Măreşte suflete al meu pre Cel ce a înviat a treia zi din mormânt, Dătătorule de viaţă.

Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane; iar tu, curată Născătoare de Dumenzeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău.

Hristos, paştile cele nouă, jertfa cea vie jertfită, mieluşelul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii.

O, dumnezeiescul, o iubitul, o preadulcele Tău glas! Că cu noi Te-ai făgăduit să fii cu adevărat până la sfârşitul veacului, Hristoase; pre care întărire şi nădejde, credincioşii avându-Te, ne bucurăm.

Înger strălucitor către femei a strigat: nu mai plângeţi, că Hristos a Înviat!

O, Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea!
Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.

Măreşte suflete al meu, pre Cel ce a Înviat a treia zi din mormânt, pre Hristos, dătătorul de viaţă.

Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane; iar tu curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău. - Sursa

 

 

 Foto credit: Biserica Învierii din Ierusalim, Elena Răduță 2017




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Familia? O Taină! - Pr. Răzvan Ionescu

 

Familia - cea în care nimeni nu rămâne pe urmă, nu se pierde pe drum, nu este abandonat

Am dat cu încântare, acum câțiva ani, de un film de animație. Era vorba despre o fetiță dintr-o familie monoparentală, trăindu-și efervescent, în chiar proximitatea mamei sale, lipsa de afecțiune. Filmul se numește Lilo și Stitch. Lilo e fetița noastră. Stitch este extraterestrul (peri­culos) exilat în galaxia noastră, care sub forma părută a unui cățel obișnuit va fi cumpărat de mămică în dar pentru fata ei. De aici începe aventura îmblânzirii lui Stitch de către fetiță, am spune chiar a umanizării lui, pe măsură ce aceasta se va investi cu afecțiune în direcția sa. Filmul cred că poate fi considerat unul despre cum învățăm să fim familie. Familie este aceea în care nimeni nu rămâne în urmă. Adică nu se pierde pe drum, nu este abandonat, contează pentru ceilalți.

În fond, într-o familie normală, nimeni nu este chemat să umanizeze extratereștri. Deși, desigur, poate că mai ajungem să ne purtăm unii cu alții ca atare. Iată o privire pe care o putem arunca noi înșine în interiorul familiei noastre: Cine, pe unde se află? Suntem împreună? Trăim familia ca pe acel cadru uman în care fiecare înflorește prin prezența celorlalți, se împlinește, aduce bucurie în jur și prilejuiește propria devenire a celorlalți? Simțim vocația fiecăruia în parte, de soț, soție, părinte, copil, o comuniune de oameni unici și irepetabili (la scala istoriei), rânduiți împreună de Dumnezeu prin Taina iubirii să se ajute reciproc în a fi angajați spre Viu?

Desigur, nimic nu este posibil fără străduință. Pentru un cuplu în Hristos, minunea pleacă de la Cel Care i-a unit: are toată puterea în cer și pe pământ. Inclusiv pentru a interveni hotărâtor, clipă de clipă, odată ce Îi încredințez viața mea în acest chip, pentru ca orientarea ei să fie spre împlinire, spre Viață, spre Adevăr. Am văzut de-a lungul timpului în ce măsură trăim câteodată iminența naufragiului. De parcă Domnul doarme cu noi în corabia cununiei și ne e lene să Îl trezim să ne ajute, să poruncească valurilor și averselor potrivnice să se oprească. Sau ne imaginăm viața de cuplu precum acela care înoată voinicește în pofida valurilor, de parcă doar forțele și competențele noastre naturale ar fi de ajuns pentru o astfel de întreprindere. Or, ea vizează în ultimă instanță dobândirea asemănării noastre cu Dumne­zeu, îndumnezeirea omului. Cum să devii dumnezeu prin har, sfânt, doar cu competențele naturale? Cum să ajungi la aceasta dacă nu mergând pe mare, precum Petru, adică lăsându-te purtat de harul Domnului peste acele greutăți care altfel te-ar sfărâma sau te-ar îneca și luând aminte la El, Ținta drumului și nu la uimitoarea rânduială că ajungi să poți ceea ce în mod normal nu poți (și te scufundă să te pierzi cu atenția în acestea)?

Știm de la Hristos că porțile iadului nu vor birui Bise­rica. Lupta pentru supraviețuire este însă reală, cu răniți și morți (duhovnicește), și se dă nu doar cu Biserica mare, ci și cu Biserica mică, care este orice familie. Satana își frea­că mâinile mulțumit când se stinge ceva din dragostea între doi soți sau între părinte și copil. Nu îi dați satisfacție, ca unii care ne-am lepădat de el prin angajamentul botezului, și cu fiecare clipă a vieții noastre, pentru că bucuria de a fi cu Hristos pe calea Vieții este singura alternativă viabilă în fața celui care promite totul și nu oferă nimic, decât stricăciune și dărâmare lăuntrică. Desigur, nu societatea este de vină pentru presiunea pe care o simțim în direcția the dark size, pentru că societatea suntem și noi, neatenți la riscuri, necultivați în înțelegerea duhovnicească, cu puținătate liturgică. Când însă simți plinătatea lăuntrică în Hristos și bogăția, unde să mai încapă în preaplinul inimii subcultura întunericului ? Dacă cultivi Lumina în tine, unde să mai se strecoare întunericii?

Taina Cununiei

Acest fapt este valabil pentru viața de familie. Fiecare membru al ei poate cultiva, la măsura înțelegerii și stării lui duhovnicești, Prezența care îi transformă pe toți, întru un împreună tainic, în oameni vii. Pentru soț, soția e prilejuirea dăruirii și a împlinirii prin dăruire, după cum, pentru soție, primirea dăruirii soțului o înflorește lăuntric și o sporește în­tru seninătatea pe termen lung, către veșnicie, a inimii. Copiii sunt în chip evident o provocare. Un preaplin al prezenței prin care ne vedem propriile neputințe întâi de toate, deși am fi dorit contrariul, adică să ne imite în cele bune, atâtea câte or fi (dacă or fi). Desigur că pentru niște părinți sfinți problema ar fi (întrucâtva) rezolvată, numai că noi nu suntem aceia. Și avem de parcurs drumul nostru de părinți pentru acești copii care ne ajută, da, ne ajută în pofida faptului că am vedea în ei doar vinovăția prostiilor făcute, să ne întâlnim cu noi înșine și să ne supunem transformării spre mai bine.

Familia? O Taină! Ce treabă are ea cu conceptele exclusi­viste de contract social, sex, carieră profesională, ambiții de reușită, dreptul de a fi iubit de ceilalți? Toate acestea din urmă sunt fațete răsfrânte prin privirile care unilateralizează și nu văd miezul. A mă dărui, a oferi, a iubi. Familia este aceea în care nimeni nu rămâne în urmă pe drumul mântuirii!

Pr. Răzvan IONESCU,  Sursa: Telegraful Român

Foto credit: Elena Răduță, 2017



Încercare grosieră de denigrare a tinerilor care participă în tabere la mănăstiri
 

Preluăm din Cuvântul – Ortodox această retorică demnă de a fi citită cu luare aminte, disponibilă integral la sursă...

Revista intitulata Decat o Revista (DoR) a realizat, recent, un material despre taberele pentru tineri organizate de unele mânăstiri. Reportajul transmite o acută stare de anxietate, de parcă autoarea s-ar fi transportat, brusc, în mijlocul unei lumi necunoscute, sălbatice și primejdioase. Ca să fie mai justificată anxietatea, autoarea pretinde că reportajul are legătură cu implicarea unor tineri medici în astfel de tabere. Era greu de justificat ce treabă are ea cu orice tânăr care vrea să meargă în tabără la mănăstiri, dar referința la medici are rolul de a da interesului său greutatea unui subiect de interes public. Desigur, se are în vedere aici expunerea viitorilor medici la teorii alternative despre medicină și, îndeosebi, vaccinuri. Autoarea confundă cu bună știință metaniile, rugăciunile, ascultările, cu acte similare îndoctrinărilor din diverse culte și le aseamănă cu taberele de munca ale legionarilor interbelici.

Una peste alta, tagma activiștilor progresiști și-a găsit un nou cal de bătaie și un nou steag fals: taberele pentru tineri din mănăstiri. Căci tinerii, nu-i așa, nu trebuie să aibă alternative. Diversitatea stilurilor de viață are, totuși, o limita, nu?! În chiar cuvintele autoarei: Cine sunt acești tineri și de ce vin aici? De ce nu sunt cu prietenii lor la mare? Ce găsesc ei aici și nu găsesc în lume?...

Redăm mai jos un comentariu de pe Facebook despre același material din DoR:

Hetti Adriana Benedik: 

"Au început să apară tot felul de indivizi curioși, care nu își dau seama că această curiozitate este de fapt o tânjire după autentic și adevăr, care se infiltrează în taberele de tineret ce se organizează în anumite mănăstiri din România, tabere la care și eu am luat parte, și nu doar eu, ci zeci de prieteni de-ai mei (asta ca să se înțeleagă că suntem mulți celor cărora le-au folosit nespus de mult aceste evenimente) și care își pun ca scop principal încercarea de a denigra ce se întâmplă acolo, din neputință și revoltă.

Ei bine, unii din cei care fac asta, jurnaliști de meserie, merg în aceste locuri, repet, MĂNĂSTIRI și se oripilează, citez din cuvintele lor, de ceea ce se întâmplă acolo: cum domnule, să stea tineri cu capetele lipite de podea, fetele cu basmale strânse pe cap, în genunchi; și cum, în mănăstire de călugări, să porți fustă ca babele?; și cum să stai până la sfârșitul slujbei, care durează atât de mult? Și să mai fie și de la 3 dimineața!

Una dintre aceste cercetătoare scrie despre sine, mândră nevoie mare, că a fost singura femeie care a stat în picioare la slujbă și a purtat ochelari de soare în curtea mănăstirii. Și tot ea ne spune cât de nemulțumită a fost de subiectele expuse la conferințe, care sunt în totală contradicție cu nevoile societății de astăzi: sexualitate, homosexualitate, nocivitatea vaccinurilor și alte bazaconii uriașe care ar trebuie eradicate și în locul cărora ar trebui să se discute și să fim de acord cu fluiditatea genurilor, pedofilia mascată din publicitate, pastile în loc de un stil de viață echilibrat, atent și corect, toleranță de tipul SJW în detrimentul duhovniciei. E drept, probabil o fi lipsit de la taberele minunate despre medicină, știință și alte subiecte de interes, foarte palpabile.

Și tot acești oameni blamează aceste evenimente pentru că distrug tineretul, îl manipulează și îl spală pe creier, în timp ce ei, salvatorii planetei, încearcă să arate oamenilor realitatea așa cum cred ei că ar trebui să fie: departe de Dumnezeu, în club la o bere, privind norii sub influența halucinogenelor, citind cărți unde sexualitatea este manifestarea supremă a ființelor umane, ori alte astfel de preocupări cu adevărat deosebite! Și, din nefericire, și o spun cu un regret sincer, tot acești oameni nu pot accepta o parte din Românie care fuge după Hristos, adică acei atleți pentru care singurul scop în viață este curățirea și mântuirea sufletului.

Nu vreau să pun aici articolul, căci nu e cazul să le facem publicitate, și așa au prea multă. Ce vreau însă să adaug, este o durere adâncă, un urlet mut de disperare, că cineva poate privi viața duhovnicească ca pe cea mai dizgrațioasă manifestare. Că cineva îl denigrează pe Radu Gyr pentru naționalismul său și care afirmă că s-a revoltat atunci când un prieten bun a decis să îmbrățișeze ortodoxia, medic fiind. Cineva pentru care știința și credința nu se pupă, care nici măcar nu știe cu ce se mănâncă nici una, nici cealaltă. Că cineva acuză de extremism niște oameni școliți, profesori doctori de diverse facturi, care povestesc despre subiecte de interes pentru tinerii din ziua de azi. Și care vorbește despre toți acei tineri în căutare, dornici de autentic, că sunt niște sălbatici tulburați, niște înapoiați manipulați de preoți severi, care dau cu prea multă tămâie în Biserică. Și că este prea ciudat faptul că nu există semnal la telefon, internet, televizor sau cafea, în mănăstirile cu pricina.

Ei bine, sunt și vreau să fiu tot mereu parte #dinrândurile lor, a acelor tineri care se simt vii în biserică, între rugăciuni și miresme de tămâi.

Și totuși….se simte în cea care a scris articolul cu pricina o căutare cum puțini din noi o avem, o autenticitate și o sinceritate derutantă, o sete de cer și o dragoste de Dumnezeu ce iese prin toate cotloanele. În plus, are o sensibilitate aparte, străjuită de o personalitate puternică, demnă de lucruri mărețe. Mie mi-a plăcut de ea.

Doamne ajută!"

Sursa foto: Steliana Blaga, OTS - Organizația Tinerilor Sibiu, Schitul Ioan Evanghelistul



Andreea Marin prețuiește viața

 

 

 



Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Noua Ordine Mondială - strategia de distrugere a suveranității statale și a identității creștine
 

"Toleranța este pasivitatea omului neputincios a cărui minte a fost sedată de acest lexic cu efect liturgic dar, paradoxal ateist"

Folosindu-se de conferința sa de presă anuală din martie 2018, președintele reales al Rusiei, Vladimir Putin, citat de Alternativenews, a declarat: "Multe state occidentale au ales să meargă pe calea în care neagă sau resping propriile lor rădăcini, inclusiv rădăcinile lor creștine care stau la baza civilizației occidentale. În aceste țări, baza morală și orice identitate națională se refuză – chiar și identități de gen naționale, religioase, culturale. Acolo politica tratează o familie cu mulți copii în mod egal cu un parteneriat homosexual (juridic)... Excesele și exagerările corectitudinii politice din aceste țări duc chiar le legalizarea pedofiliei. Aceste țări încearcă să forțeze acest model în alte țări, la nivel global. Sunt profund convins că acesta este un mod direct de a degrada și de a primitiviza cultura. Acest lucru duce la o criză demografică și morală profundă în Occident. Ce poate fi o dovadă mai bună pentru criza morală a unei societăți umane decât pierderea funcției sale de reproducere? Fără valorile morale care sunt înrădăcinate în creștinism și alte religii ale lumii, fără reguli și valori morale, care s-au format și s-au dezvoltat peste milenii, oamenii își vor pierde în mod inevitabil demnitatea lor umană."

Noua Ordine Mondială - distrugerea suveranității statale 

Vladimir Putin a avertizat și despre amenințarea Noii Ordini Mondiale: "Observăm pe plan internațional încercările de a crea un mod unipolar, unificat al lumii, pentru a relativiza și elimina instituțiile de drept internațional și suveranitatea națională. Într-o astfel de lume unificată, unipolară, nu există niciun loc pentru statele suverane. O astfel de lume are nevoie doar de vasali. Dintr-o perspectivă istorică, o astfel de lume unipolară aer însemna predarea propriei identități și a diversității create de Dumnezeu." 

După cum am informat în articolul nostru cu privire la stadiul organizării referendumului pentru redefinirea căsătoriei în Constituția României, și la noi în țară politicienii caută să vândă sufletul creștin al neamului jugului corectitudinii politice, prin inițiativa legalizării parteneriatului civil. Prin Biroul de presă, ni se reamintește că: "Patriarhia Română privește cu îngrijorare demersurile legate de eventuala oficializare a așa-zisului „parteneriat civil”, acțiuni materializate într-un proiect de lege aflat în acest moment pe agenda Camerei Deputaților. Considerăm că instituționalizarea unei forme alternative de familie este contrară credinţei creştine şi tradiției poporului român, cu posibile consecințe grave pentru viaţa morală, familială şi socială a acestuia. Din punct de vedere creștin, dar și constituțional, cu excepția adopției și a înrudirii de sânge, familia se naște exclusiv prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Parteneriatul civil nu ar face decât să încurajeze concubinajul și să deresponsabilizeze pe cei doi parteneri în detrimentul mamei și al copilului. Mai precis, cadrul legal care protejează în mod optim „creșterea, educația şi instruirea copiilor” este doar familia (art. 48, al. 1 din Constituția României). Încercările de redefinire a familiei naturale şi tradiționale, confirmată moral și legislativ de-a lungul istoriei umanității, par să facă parte dintr-o agendă ideologică care discreditează valorile și binefacerile sociale ale familiei. Biserica Ortodoxă Română va continua să apere și să promoveze valorile fundamentale ale familiei tradiţionale, benefice pentru prezentul şi viitorul societăţii româneşti."

Pericolele care se ascund în spatele legiferării uniunilor homosexuale au fost discutate și la Sfântul și Marele Sinod din Creta, unde acestui subiect i s-a acordat o atenție deosebită în Documentul final: „Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică”.

La aceasta se adaugă agresivitatea unor asociații laice de a demonta identitatea de gen și a introduce predarea sexualității în grădinițe și școli, de a promova toleranța ca pe o obligativitate, de a accepta răul fără drept la replică, lucruri de care mass-media mustește și abundă. Acesta este contextul trist și descurajant în care suntem îndemnai să urmărim cu luare aminte emisiunea difuzată de Tv Trinitas, Falsificarea omului prin ideologie - Vasile Bănescu si Sorin Lavric, disponibilă mai jos și în transcrierea site-ului Român Ortodox în Franța:

"Termeni stindard, care sunt folosiți cu putere de persuasiune, sunt termeni cu sens pozitiv, gen toleranță, nediscriminare, democratic, drepturile omului, liberalism, societate deschisă, corectitudine politică, valori democratice, valorile Uniunii Europene... Acestea sunt cuvinte infailibile, nu ai voie să le tăgăduiești. Toți termenii aceștia alcătuiesc un limbaj aproape liturgic.   Dar există, ca în orice limbaj liturgic unde avem un crez, termenii de stigmatizare, de anatemă: dacă nu accepți limbajul nostru, atunci imediat te eliminăm, te caterisim. Cum? Ești populist, ești fundamentalist, ești fascist, ești ortodox radical, ești extremă dreaptă, ești cripto-legionar sau ești legionar pe față."

Credință și Cultură.  - Emisiunea din 25 martie 2018 Falsificarea omului prin ideologie

Sorin Lavric: Cartea "Marionete ale destinului" este o critică adusă acestei ideologii devastatoare, neomarxiste, cu tentă secularizantă, al cărei scop este desființarea națiunilor creștine, alcătuirea uni stat federal cu un singur parlament, cu o singură capitală, formarea unei societăți secularizate în care credința nu mai joacă nici un rol, și unde a nu avea o patrie devine un semn de noblețe, unde este mare lucru să nu ai rădăcini, și unde vom deveni cetățeni și nu persoane, unde ne vom defini prin simpla apartenență la un conglomerat statal, vom avea o serie și un număr de buletin, dar nu vom mai fi persoane în sens creștin, vom fi niște marionete, cum spune Bogdan Munteanu în carte.

Noi nu ne vom mai defini pe linei transcendentală cu Dumnezeu, nu vom mai fi pe line orizontală cu semenii noștri, cu care alcătuim o comunitate și căruia îi spunem popor - chiar dacă adepții corectitudinii politice spun că sunt vetuste și depășite- și, în plus, nu mă mai pot defini pe mine în raport cu mine însumi. Pentru că aceste trei relații sunt cele prin care definesc persoana: pe line verticală cu Dumnezeu, pe line orizontală cu semenii mei, cu care alcătuiesc un gen comunitar, puternic, organic, nu un construct cultural, cum spun adepții corectitudinii politice și, apoi, mă definesc pe mine, prin mijlocirea relației cu mine însumi, când stau eu cu mine.

Vasile Bănescu:  Ați descris, cumva, și realitatea din care începem să fim evacuați și realitate orwelliană, dacă e cazul să repetam la nesfârșit acest cuvânt, pentru că ne vine în minte romanul acela profetic. Așadar vorbiți despre deformare, despre totală schimbare de paradigmă, pe care o operează această ideologie ramificată, care pătrunde ca un gaz în toate spatiile pe care le găsește libere. O numim corectitudine politică, dar e vorba de un neomarxism foarte agresiv care deja, în România, scoate capul foarte des, recent. Anul acesta deja s-au întâmplat foarte multe lucruri. Mass-media e aproape total contaminată. Asistăm, așadar la deformări, la malformații, la știri care ne parazitează și ne induc imagini total false, iluzorii. Ni se spune că genul masculin nu mai e masculin, că poate fi feminin, ni se spune că un copil trebuie să-și  exploateze organele sexuale de la clasele primare, că e firesc lucrul acesta și suntem invitați la toleranță, la a tolera inclusiv răul care se instaurează în viețile noastre. Asistăm, așadar, la un asalt fără precedent în modernitate, nu doar împotriva unui lucru, ci împotriva unor fundamente pe care s-a sprijinit până acum societatea, nu doar tradițională, pentru că aceasta e una foarte veche, ci societatea firească, care nu poate funcționa altfel și nu poate respira decât dacă are niște repere stabile.

Aș vrea să vă întreb care este rolul vocabularului, pentru că la noi ajung acești paraziți ideologici prin intermediul unor vehicule lingvistice, ni se transmit, la știri și peste tot, niște formule în care ajungem să credem, tot repetând. Așadar, care e rolul lexicului, al vocabularului, al limbii și al arestării ei ideologice în acest context?

Sorin Lavric:  Nietzsche ar trebui să fie considerat precursorul corectitudinii politice, deși adepții corectitudinii politice îl detestă pe Nietzsche pentru că îl pun pe linia clasică a valorilor europene, însă el a fost primul care a pomenit de răsturnarea aceasta, a tuturor valorilor. Tot ceea ce părea stabil cu o identitate clară, cu un anumit contur începe să se răstoarne. Pur și simplu devalorizarea tuturor valorilor, asta vor ei sa facă. Care sunt valorile pe care vor să le distrugă? Sunt cele clasice. Filozofia greacă, dreptul roman și apoi religia creștină. Aceștia sunt pilaștri pe care stă cultura și civilizația noastră.

Orice polemică și orice război ideologic se duce nu doar prin imagini, ci prin cuvinte. Cuvintele sunt niște vectori de energie mentală. Când rostesc un cuvânt, cel care mă ascultă deja își îndreaptă atenția spre obiectul sau către esența către care trimite cuvântul meu. Cei care ne privesc acuma au atenția îndreptată spre cuvintele cu care noi desemnăm anumite lucruri. In funcție de ușurința și arta cu care ști să mânuiești acele cuvinte poți subjuga mințile oamenilor și poți crea realități fictive, inexistente, cu ajutorul unei arte nominaliste. [...]

Astăzi trăim un război nominalist, asemănător cu cel din Evul Mediu, numai că acuma nu mai este nevoie de Dumnezeu sau de spirit, care sunt noțiuni repudiate, și acum vorbim despre alți termeni stindard care sunt folosiți cu putere de persuasiune. Sunt termeni cu sens pozitiv, gen toleranță, nediscriminare, democratic, drepturile omului, liberalism, societate deschisă, corectitudine politică, valori democratice, valorile Uniunii Europene... Acestea sunt cuvinte infailibile, nu ai voie să le tăgăduiești. Toți termenii aceștia alcătuiesc un limbaj aproape liturgic. Asta este paradoxul! Ei sunt niște atei, sunt împotriva Bisericii, a religiei, și totuși reflexele gândirii lor sunt cvasi-religioase. Ei, când pomenesc de aceste cuvinte o fac cu o devoțiune aproape stârnitoare de crez. Am auzit pe Președintele Iohannis vorbind despre crez democratic [1]. Cum sună crezul ăla democratic? Crezul presupune o mărturisire de credință cu bătaie transcendentă. Vrem să știm și noi care este mărturisirea de credință care poate fi concentrată într-un crez democratic, un simbol de credință al democrației. Vedeți cum tenta acesta religioasă se strecoară până și în limbajul celor care se declară democrați, atei, liberali, anti-Biserica și anti-tradiție?!

Identitate creștină

Deocamdată nu am pomenit decât  de termenii stindard, dar există, ca în orice limbaj liturgic unde avem un crez, termenii de stigmatizare, de anatemă: dacă nu accepți limbajul nostru, atunci imediat te eliminăm, te caterisim. Cum?  Ești populist, ești fundamentalist, ești fascist, ești ortodox radical, ești extremă dreaptă, ești cripto-legionar sau ești legionar pe față.

Vasile Bănescu: Apropos se vorbește despre legionarism într-un mod sofistic insuportabil, știind clar că acest legionarism a murit în perioada interbelică. A readuce mereu în discuție legionarismul care nu mai are niciun corespondent în realitate, care nu mai are contextul în care a apărut este o minciună manipulatoare enormă.

Sorin LavricAcesta este războiul nominalist. Iau un termen, îl arunc pe piață și în același timp îi dau cititorului sau ascultătorului, o dată cu termenul, și sentimentul, conotația, reacția afectivă pe care trebuie să o aibă. Nu zic doar populist, trebuie să vă fie limpede că populist este cu un sens negativ, trebuie să-l digerați cu reținere.

Vasile Bănescu: Are o etimologie care este învecinată cu cea a democrației, despre popor e vorba, și în populism și în democrație.

Sorin Lavric: Bineînțeles! La fel cu legionarismul, la fel cu fascismul, sunt termeni cu conotație negativă, pentru că așa au fost creați de la început, sunt pur și simplu niște torpile, niște pilule de propagandă. Omul naiv le ia ca atare și crede că acestor termeni le corespunde ceva în realitate. Si așa se alcătuiește lumea aceasta de propagandă ideologică, iar dacă nu ai busolă, nu ai discernământ - trebuie să ai o busolă transcendentă -, altfel te pierzi, nu ai cum, e o cutie de rezonanță, cum zic în prefața cărții, ești degringolad, nu ai reper.

Vasile Bănescu: Spuneți că trăim ca într-o cutie de rezonanță în care suntem inundați cu aceste vibrații, inclusiv lingvistice, care ne operează, practic, pe creier o intervenție menită să ne facă să gândim altfel decât este firesc, spulberând reperul transcendental, adică eliminând orice verticală a gândirii, totul fiind pe orizontală, totul în derizoriu, totul în relativizarea a absolut orice, relativizarea morală. Am spus-o de multe ori, discursul public este total lipsit de referințe la moralitate, nu se mai vorbește despre asta, ca și cum moralitatea ar fi devenit stânjenitoare pentru cineva, și a și devenit, firește, pentru că toate aceste minorități sexuale, care sunt privilegiate fără nici un fel de rezerve, confiscând categoria drepturilor omului totalmente, sunt total iritate când vorbești despre moralitate publică. Moralitatea publică trebuie surpată, eliminată, pentru că îi stânjenește. Se preferă imoralitatea publică.

Sorin Lavric: Imoralitatea este dată drept normalitate. Să vă dau un exemplu de cum lexicul poate modifica unghiul de vedere. Acum, când facem emisiunea, ninge. Dacă eu încep să vorbesc despre ninsoare nu în termeni de zăpadă și omăt și încep să vorbesc despre câmp de aer rece, despre condensarea apei și despre cristalele de apa care cad din cer, automat modific unghiul de vedere și, dintr-un unghi literaro-poetic, să zic, schimb unghiul și ajung într-unul meteorologic-științific. Cam asta este tenta secularizantă în schimbarea oricărui mesaj. In cazul corectitudinii politice tot ce are substrat spiritual este dat la o parte și totul se reduce la ceva terestru, într-un singur plan. Si atunci nu mai are nici un rost să invoc spirtul, etica. A cui etică? Să mai vorbesc de onoare, demnitate. A cui onoare? Ce mai înseamnă onoare? Onoarea poate fi definită, nu știu cum... schimbarea condiției masculine în androgină.

Vasile Bănescu: [...] Dispar din scenă și lucruri care dădeau societății altădată și un anumit farmec și o anumită cumințenie. Cumințenia e demodată. Dar să revenim la valori, pentru că ele constituie sedativul cel mai puternic în discursul acesta public revărsat incontinent din sursele mediatice. Se vorbește la nesfârșit despre aceste valori democratice, europene, occidentale, iar orice contestare a unor pseudovalori printre ele e o mare erezie taxată public în mod samavolnic. Cunoaștem expresia "tirania valorilor". Despre ce este vorba aici? Pentru că este un paradox, valoarea este ceva pozitiv, dar tocmai că în ceva pozitiv se poate ambala lucrul periculos.

Sorin Lavric: E vorba de tirania pseudovalorilor. [...] Valorile nu au o existență concretă, reală, pipăibilă, ele au felul de a fi al valabilității. O valoare nu este ca un pahar cu apă. Ea este valabilă și ca să fie valabilă există un câmp simbolic în care ea să-și exercite această putere de influență. Orice valoare este valoare în măsura în care îți călăuzește comportamentul către ceva. Valorile sunt scop. Iar replica pe care o poți da corectitudinii politice este că toate pretinsele valori democratice pe care le invocă nu sunt valori-scop ci mijloc. Când vorbesc de prosperitate și piața comună a Uniunii Europene, când vorbesc de societatea deschisă, acestea nu pot fi scop, nu pot fi valori, sunt mijloc către altceva. Dar mijloc către ce? Pentru că ei nu pot să pună nimic altceva acolo, în vârful ierarhiei, pentru că nu au așa ceva, ei sunt atei, au repulsie față de religie, față de Dumnezeu, față de creștinism în mod special. Si atunci, pentru că nu au finalități, n-au valori scop, înlocuiesc aceste valori-scop cu valori vicariante, care sunt doar valori-mijloc. Si ei nu pot vorbi decât despre drepturile omului, bunăstare, diversitate, toleranță. Bun, toleranță către ce? Că scopul vieții mele nu este să fiu tolerant așa, în mod gratuit, mai ales atunci când sunt agresat. Nu am cum! 

Vasile Bănescu: Vă amintit remarca lui Paul Claudel, care, atunci când i s-a vorbit despre toleranță spune: "La tolerance? Il y a de maisons pour ça!". Deci toleranța se asociază mai degrabă cu casa de toleranța.  Toleranța nu este o valoare în sine. Din punct de vedere creștin toleranța este o slăbiciune pentru că te pune în situația de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lângă tine sub forme mai mult sau mai puțin benigne. Din punct de vedere creștin lucrurile stau altfel. Fermitatea în fața răului e recomandată. Nu în fața persoanei, repet, persoana niciodată nu e discreditată în creștinism, oricât de păcătoasă ar fi ea, dar răul pe care îl propagă în spațiul public, și nu numai, trebuie stopat. Așadar toleranța nu este o valoare.

Sorin Lavric: Toleranța este pasivitatea omului neputincios a cărei minte a fost sedată de acest lexic cu efect liturgic dar, paradoxal ateist. Omul nu mai poate reacționa pentru că nu mai are la ce să reacționeze. A fost pur și simplu anesteziat. Si atunci, pur și simplu cu un asemenea om poți face multe în direcția valorilor democratice, care sunt valori de mijloc, sunt intermediare către altceva, dar altceva pentru ei nu mai există.  

Vasile Bănescu:  Cum ne putem opune acestei tiranii a pseudovalorilor? Carl Schmitt vorbește despre valori, dar nu despre valori care au un conținut transcendent, adică nu se impun ele de la sine, ci sunt impuse cu forța uneori, sau cu multă perfidie de cineva care are o agendă. Așadar tirania valorilor astăzi se referă la o presiune pe care o fac acești factori destul de personali ai corectitudinii politice, pentru a impune așa zisele valori în spiritul cărora suntem dresați să credem.

Sorin Lavric: Ca să înlocuiesc valorile clasice, tradiționale - cuvinte care deja au o miză atât de vetustă încât le trezește scârba-, cu pseudovalorile, pe care ei le consideră adevărate, îmi trebuie un act de forță. Forța aceasta poate fi subtilă, poate fi o insinuare, poate fi un bombardament mediatic, cum se și întâmplă, poate fi o prelegere universitară, cum se și întâmplă, și, în plus, poate fi lobby-ul politic prin care șantajezi, ameninți guverne, parlamente samd. Este un act de forță în urma căruia se impune o altă scară de valori și atunci avem de-a face cu o samavolnicie, adică cu o tiranie.  [...] Ce se întâmplă astăzi este că legile sunt folosite împotriva obiceiurilor și cutumelor dintr-o comunitate. Ideal ar fi ca legea să fie expresia sublimă, expresia curată a cutumei, ea trebuie să fie în prelungirea obiceiurilor. In UE legile se dau împotriva obiceiurilor dintr-o societate. Cazul clasic: căsătoria între bărbat și femeie. Asta nu mai e o cutumă, trebuie să o schimbăm, introducem o nouă lege prin care, ca de obicei, ne dovedim toleranți, înlăturăm discriminarea - fără să ne dăm seama că în felul acesta desființăm și noțiunea de căsătorie și noțiunea de familie.

Vasile Bănescu:  A propos de discriminare, uneori discriminarea este absolut necesară și absolut pozitivă, pentru că trebuie să discriminezi între bine și rău, între prost și deștept, între leneș și harnic - discriminarea este necesară, iar în plan moral cu atât mai mult. Nu te joci cu demonul, despre care Steindhardt spunea că nici măcar nu trebuie să începi vreo conversație, pentru că ești pierdut. Nu te joci cu răul, nu-i acorzi nici un pic de toleranță, îl discriminezi pentru a-l înlătura. Iată, discriminarea este necesară uneori dacă prin absența ei ar permite inundarea spațiului public cu lucruri nefirești. Dar, despre firesc și nefiresc pe unde se mai vorbește? Si totuși, sunt oameni care iau atitudine, și vreau să aducem în discuție ceva peste care mass-media noastră a trecut fără de comentariu, celebra declarație de la Paris [din mai 2017, intitulată, „O Europă în care putem crede” n.n.]- celebră pentru noi, cei care am fost interesați de ecourile ei. Există intelectuali, în ciuda faptului că media europeană nu-i pomenește, nu-i aduce în emisiuni samd, care iau atitudini, care scriu, care vorbesc pe unde pot. Acești intelectuali, o parte dintre ei au emis o declarație, numită declarația de la Paris. Despre ce este vorba? 

Sorin Lavric:  Este vorba despre un manifest semnat de intelectuali din câteva țări europene. Numele lor nu sunt atât de cunoscute [...] dar au semnat un manifest către clasa politică europeană, cât se poate de fățiș și de tăios, spunând: oameni buni distrugeți Europa clasică, înlocuind-o cu o Europa falsă. Europa voastră falsă se ridică pe niște idoli, care la rândul lor sunt falși. Idolii aceștia sunt: progresul inevitabil, pe care îl dați drept o fatalitate, împotriva căreia nu ne putem împotrivi - tăvălugul progresului, progresul material în numele rațiunii, exact reflexul iluminist. Apoi "noblețea" faptului de a nu mai avea o patrie și de a fi cetățean european într-o comunitate cu virtuți universale. Reacția acestor intelectuali fiind: nu există o comunitate universală, și nu există valori universal acceptate de toată planeta. Nu există valori împărtășite de societatea europeană cu valori creștine și această invazie a populației islamice. Există o coeziune evidentă. In plus, un alt idol pe care va construiți statul de drept suprafederal este secularizarea, repudierea rădăcinilor creștine și în același timp încurajarea invaziei islamice. Islamul este nu doar o primejdie, este o realitate concretă pe care o respirăm și sub teroarea căreia trăim. Asta scriu intelectualii în această declarație. Îndreptată către cine? Către toți de la Macron până la Merkel, către elitele politice actuale.  [...] Tot ce înseamnă reacție a intelectualilor de dreapta nu este răspândită, nu intră în circuitul mediatic. De ce? Pentru că circuitul mediatic se află în jurisdicția celor care nu acceptă intelectualii de dreapta.

Vasile Bănescu:  Ceea ce este total nefiresc este că deși se clamează existența societății transparente, a dialogului, când e vorba de a începe un dialog, total bine intenționat, - pentru că nici eu și nici dumneavoastră nu suntem niște fanatici antieuropeni, ar fi culmea! ar fi anti-noi-înșine-, problema este că nu ți se dă voie în spațiul public. Mai precis ești izolat, dacă vrei să ai un dialog pe tema unor derapaje, a unor rătăciri, de la drumul pe care toți îl dorim, firește, prosper pentru țara noastră, pentru Europa. [...] De ce nu se poate vorbi despre asta? E chiar așa o erezie care întunecă mințile?

Sorin Lavric: Se poate vorbi, dar se poate vorbi sub obroc, în surdină. Si, un alt aspect pe care îl desprindem din această declarație de la Paris. Ei o spun pe șleau acești intelectuali: voi, clasa politică ne cereți să renunțăm la superioritatea culturii noastre, a rasei albe, la superioritatea culturii creștine, clădită în secole, care este a noastră, și să renunțăm în numele egalității cu cine? Cu islamul care vine peste noi și pur și simplu ne înlocuiește? Pentru că pur și simplu nu mai e vorba nici de asimilare - ei refuza să fie asimilați-,  nu mai e vorba de nicio integrare - ei nu se integrează, nu respectă obiceiurile sau legile țării în care ajung, ei formează enclave de sine stătătoare unde sharia este singurul cadru juridic valabil și, în rest, există o lume interlopă care se extinde tot mai mult demografic, distrugând pur și simplu ethosul european. 

Vasile Bănescu:  Firește există și multele excepții pozitive care s-au integrat, dar nu vorbim despre ele, vorbim despre fenomenul recent, de după 2015 practic când, într-un mod care practic a contrazis legislația europeană, s-au deschis porțile unei invazii fără precedent care va costa Europa, nu doar financiar, ci și din punt de vedere spiritual, economic, desigur, social. Sunt lucruri despre care trebuie vorbit. Nimeni nu e împotriva unui om necăjit, care dorește să supraviețuiască, să se salveze din război, dar s-au dovedit lucrurile acestea, că doar o minoritate era, între acești refugiați, cu adevărat autentică, restul fiind refugiați economic, care vin pentru prosperitatea Europei și nu pentru că sunt cu adevărat vânați în țările lor. [...]

Sorin Lavric: Încetul cu încetul o să se respire aerul lor și nu o să se mai respire aerul vienez. Nu pot să nu pomenesc de discursul lui Victor Orban de ziua Ungariei, pe 15 martie, [...] care a spus pe șleau: Europa se află în cursul unei islamizări premeditate, făcută cu consimțământul clasei politice, a păturii dominate din Europa. [...] Si dă două exemple de țări care se opun acestui proiect de la Bruxelles, de corcire a populației autohtone albe cu cea, cu precădere inferioare din punct de vedere cultural nouă, venită din orient. Polonia și Ungaria sunt cele două fortărețe care se opun curentului federalist venit dinspre Bruxelles.

Vasile Bănescu:  Cum au fost catalogați conducătorii acestor două țări? Populiști! Asta ni se spune permanent în jurnalele de știri, de către așa-zișii analiști, experți în analiză politică.

Sorin Lavric: Vă dați seama că acestor comentatori, dacă li se iau aceste cuvinte stindard sau de anatemă, ei sunt dezarmați, pentru că ei nu mai au cum să se exprime. Nu mai pot! Asta înseamnă neputința de a te exprima cu propriile cuvinte, nu prin pilulele de propagandă. 

Vasile Bănescu: Întrebarea care am pune-o este: ce este rău în a te opune distrugerii valorilor tale naționale? Este ceva rău în asta? Ar avea vreun răspuns? Pot contesta fenomenul care s-a declanșat, de distrugere a acestor valori? Si exemple sunt foarte multe deja.

Sorin Lavric: Da, răspunsul lor este că ceea ce noi considerăm a fi rău este o iluzie, o aparență, provocată de gradul nostru de involuție. Suntem atât de tribali și de retrograzi încât nu percepem adierea binelui, pe care vor să ni-l aducă cei de la Bruxelles și, atunci, în îngustimea și în obtuzitatea noastră, ne opunem unui proces care oricum este inexorabil. Este exact concepția marxistă! De ce vă împotriviți mersului istoric, care oricum este peste capul nostru? Asta înseamnă uzurparea providenței de tip divin! O dai la o parte, și în locul ei pui mersul obiectiv al progresului rațiunii în UE. Nu vă împotriviți că nu aveți cum, sunteți retrograzi, sunteți tribali. Astea sunt cuvintele de anatema pe care le rostesc. Dacă le iei aceste cuvinte, ei nu se mai pot exprima, nu știu cum vor vorbi, vor vorbi în alt jargon pe care trebuie să și-l plăzmuiască.

Vasile Bănescu:  Este posibilă situarea intelectualului creștin în zona neutralității, într-un asemenea context? Poți fi neutru în acest spațiu, în care Raymond Aron îți recomanda totuși să fi spectator angajat?

Sorin Lavric: Dacă ai virtuți mistice da, e cel mai bine să trăiești în lumea ta, tu cu Hristos sau la o mănăstire. Dacă ai asemenea virtuți! Dacă ai o deschidere către lumea socială, atunci neutralitatea este o iluzie, nu poți fi neutru decât dacă ești neputincios, pasiv sau laș. Nu ai cum să fi! Până la urmă tot trebuie să alegi una din direcții, una din tabere, care până la urmă sunt două mari și nu altele. Întrebarea dumneavoastră mă trimite cu gândul la polemica de care vorbește Bogdan Munteanu în carte ["Marionete ale destinului"] între Aleksandr Dughin, ideologul în vogă al Rusiei și Olavo de Carvalho, care este brazilian. Si polemica care a avut loc a fost în 2011 și merită să vorbim despre ea, pentru că cei doi intelectuali trasează foarte bine harta tendințelor imperialiste de pe planetă. Carvalho descrie trei mari tabere, trei mari tendințe imperialiste. El vorbește despre tabăra ruso-chineză, acesta este blocul cu o forță hegemonică ieșită din comun. A doua tabără este cea a califatului arab aflată într-o expansiune în toată Europa. Si a treia tabără este ceea ce numește consorțiul oligarho-plutocratic, deci este consorțiul occidental bazat pe puterea banilor. Ce se întâmplă astăzi în UE? Corectitudinea politică este pur și simplu împinsă de acest mijloc al banilor. In spatele ei, în spatele politicienilor, se află niște finanțe care pot circula peste tot, cumpărând tot, șantajând tot. Astea sunt cele trei tabere și în consorțiul occidental imperialisto-american Dughin vede marele rău. Carvalho, dimpotrivă, nu vede aici marele rău, pentru el marele rău stă în califatul arab care vine cu un cu tot alt ethos și cu un cu tot alt tipar de valori. Si în fine, tabăra ruso-chineză. Acestea sunt cele trei mari imperii din coliziunea cărora se va alege deznodământul și viitorul planetei. Si întrebarea lui Dughin către Carvalho este că, bun, ai descris cele trei tabere, pretinzi că poți să stai în afara, neutru și nepărtinitor, fără să faci parte din niciuna? Eu nu pot, eu fiind rus fac parte din tabăra ruso-chineză și mă opun imperialismului, pe care îl numește bancar-iudeo-masonic-american, după tiparul clasic al conspirației. Si Carvalho spune: eu nu pot să-mi permit luxul de a face parte din aceste tabere. Eu pretind că sunt un intelectual creștin și în același timp neutru. Întrebarea este poți sau nu? Când ești în România nu vad cum poți să fi neutru. Nu ai cum. 

Vasile Bănescu:  Si ce înseamnă să fi neutru? Dacă neutru înseamnă să nu te exprimi, să nu iei atitudine, să nu vorbești, să nu comunici crezul tău creștin - un crez creștin există, totuși-,  atunci nu vorbim despre o neutralitate posibilă, pentru că este nevoie de un mesaj care să vină din altă parte. Să știți că eu îmi pun din ce în ce mai mult speranța în aceasta lume care nu se vede la televizor, sunt oameni care tânjesc după un alt tip de mesaj decât cel livrat la știri, care au ajuns să fie ironizate și în piese de teatru. Știrile din România sunt atât de caraghioase uneori, atât de ridicole prin intonațiile respective, prin subiectele care sunt egale cu zero și care sunt prezentate ca breaking news, încât lumea începe să realizeze că, într-adevăr, li se perindă prin față niște marionete. Cred că lumea începe să înțeleagă, o parte din ea. [...] Cineva v-ar întrebă dacă nu cumva islamul și corectitudinea politica sunt adversari. Deci islamul se opune corectitudinii politice și avem de-a face, în  calitate de creștini, cu doi adversari care nu se înțeleg reciproc. 

Sorin Lavric:  Da, avem de-a face cu doi adversari, dar succesiunea cronologică aș descri-o altfel. Societatea creștină, încetul cu încetul, a îngăduit în lăuntrul ei apariția acestor curente ateiste, printre care marxismul, iar astăzi urmașul marxismului, corectitudinea politică, și care sunt cele mai puternice. Golul, carența, absența credinței pe care aceste curente ateiste le-a provocat înlăuntrul creștinismului a dat naștere unor spații goale, care sunt un sol prielnic pentru apariția islamului. Islamul intră ca în brânză acuma în Occident pentru că acuma nu mai are o religie de care să se lovească, de care să se izbească, iar corectitudinea politică nu poate fi un adversar pe măsură. Am mai vorbit despre asta, într-o tabără însuflețită de credință și o tabără ateistă, câștigul, victoria va fi de partea credinței, indiferent în numele căror valori și căror zei vorbește acea credință. N-au nici o șansă adepții corectitudinii politice în fața islamului, pentru că ei nu au nimic transcendent, absolut nimic. Într-adevăr, noi creștini fiind, avem doi dușmani, și corecții politic și extremiștii islamici. 

Vasile Bănescu: Am vorbit despre valori și despre pseudo-valori. Am spus că valorile acestea, care ni se flutură în față permanent, sunt incapabile să se impună de la sine. Adică nu-ți vine să te ridici în picioare, neapărat, reverențios, când auzi de valorile occidentale. De ce ai face-o?! Cum stăm însă la categoria valori creștine? Pot fi recomandate fără să cădem în capcana aceea a vidului, a celor pe care le identificăm cu valori false? Adică avem dreptul să vorbim despre valori creștine? Nu s-ar putea spune: voi de ce vorbiți despre valorile creștine pe care doriți să le impuneți în spațiul public?

Sorin Lavric: Simplu, pentru că ele au fost verificate în timp, în secole. Când vorbești despre principalele virtuți, acestea sunt niște calități care au fost verificate în timp și care s-au dovedit benefice înlăuntrul comunității. De aceea pomenim de ele, nu pentru că țin eu astăzi să impun, în numele unui "capriciu hristic" aceste valori. Asta este răspunsul: au fost verificate gratie unei predanii, adică a unei tradiții - cuvânt, iarăși, imposibil de digerat de adepții corectitudinii politice.

Vasile Bănescu:  Absolut! E vorba de două milenii de verificare a acestor valori care nu au un conținut imanent, aici este problema, au un conținut transcendent, un conținut dumnezeiesc, pentru că ele nu au fost dezgropate printre niște ruine ale unei vechi civilizații, ci sunt practic accesibile nouă prin revelație. Deci, acceptând revelația, acceptându-L pe Dumnezeu, preluam ca absolut viabile, autentice aceste valori ale Evangheliei.  Sorin Lavric: Si numai în numele unui transcendent revelat poți vorbi de un crez și de un limbaj liturgic, și nu cum fac democrații noștri, care vorbesc despre un crez democratic. Este nostim pentru simplu fapt că e superficial. Ce, Dumnezeu, este acela un crez democrat?  Vreau să aud și eu cum sună acel crez. Vasile Bănescu:  In acest context ne mai putem întreba retoric: ce este fanatic într-un demers absolut democratic numit referendum pentru sprijinirea familiei firești? 

Sorin Lavric: Nu este nimic fanatic, este o reacție de apărare în jurul unui ethos, iarăși, verificat în timp de secole de tradiție, este o reacție de apărare și nu este o reacție obtuză prin care caut să înnăbuș toleranța și să fiu discriminator.

Vasile Bănescu:  Sigur că v-am întrebat, ținând cont de context, pentru că acest demers, cel mai onorabil demers practic din România post-decembristă a fost catalogat, și este în continuare catalogat, ca fiind un demers al fanaticilor religioși. Dacă apăram familia formată dintr-un bărbat, femeie și copii suntem deci niște fanatici religioși și deci periculoși. Periculoși pentru cine, cred că a rezultat din discuția pe care am purtat-o și pentru care vă mulțumesc foarte mult. Am trecut în revistă câteva din temele acestei cărți, pe care o recomand din toată inima. Autorul este Bogdan Munteanu, iar titlul: "Marionete ale destinului". Riscam să devenim marionete în măsura în care nu mai gândim cu capul nostru, ne lăsam parazitați, intoxicați de știri false, de cuvinte infestate ideologic, de cuvinte blamate într-un mod suspect. Atunci devenim marionetele acestor păpușari nevăzuți, și unii v-ar putea întreba, desigur, cine sunt acești păpușari nevăzuți? Eu am fost întrebat, legat de această presiune enormă care se face și în România pentru introducerea în fiecare an de studiu a educației sexuale, de la clasa zero până în a XII-a - e un deziderat al unor ONG-uri să se predea această materie, pentru a deveni, nu știu, o generație nouă superexpertă în probleme de sexologie. Si, când am spus că există această presiune nefirească, și că educația sexuală nu este necesară decât la vârsta adecvată, și într-un context în care se predau lucruri firești menite să ne protejeze de niște derapaje și cu un scop firesc legat de familie samd am fost întrebat, deci: dar de ce credeți că cineva are un interes în acest sens? Adică de ce suntem noi suspicioși, că ar putea fi ceva rău la mijloc. Sigur, întrebarea era lipsită de orice valoare.

Sorin Lavric: Răspunsul este pentru că sunt oameni care urăsc Europa, urăsc rasa albă, urăsc istoria acestei Europe, și vor pur și simplu să o stârpească, să o înlăture și sa o înlocuiască cu acest conglomerat european pe care l-au gândit începând cu al Doilea Război Mondial. Cine sunt sforalii? Spune Victor Orban. Există o rețea internațională care caută să distrugă toate națiunile creștine prin aceasta injecție islamică, iar unul dintre exponenții de care vorbește Victor Orban este Soroș, care este dușmanul lui direct, și care a făcut tot ce a putut împotriva Ungariei din care a plecat.

Vasile Bănescu: Vom fi declarați imediat conspiraționiști, un alt cuvânt menit să spulbere vigilența și luciditatea noastră. Te reduce la tăcere. Vă reamintesc de niște inscripții pe care le-am văzut prin oraș, nu te mai problematiza, totul va fi bine...   [1] Mesajul Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, transmis la deschiderea lucrărilor celui de-al XXIV-lea Congres al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România: Încă din prima zi a mandatului meu, am onorat și omagiat acele modele care s-au opus totalitarismului, luptând pentru libertate și pentru apărarea demnității umane. Voi continua să susțin manifestările dedicate victimelor regimului comunist care au militat pentru crezul democratic și mă voi alătura pe mai departe eforturilor de a nu ne uita trecutul. Voi pleda în continuare pentru construirea unui Muzeu al Comunismului care constituie, în opinia mea, expresia cea mai clară a suportului pe care îl acord politicilor de recuperare a trecutului.   

 

Citiți și:

Putin scrie istorie. Americanii au dezvăluit ce planuri de război pregătește Rusia - Alternativenews 

Parteneriatul civil pentru homosexuali, posibil să fie adoptat înaintea referendumului pentru redefinirea căsătoriei - Cuvântul -Ortodox 

 



CENTENARUL MARII UNIRI (4)

Proclamarea a doi sfinți în anul centenar - Basilica

Excursie dedicată centenarului, pentru 36 de copii - Basilica

La CBROM debutează conferințele dedicate Centenarului - Basilica

Cantari bizantine în anul Centenarului, grupul Tronos - Basilica 

Romfilatelia lansează noi mărci poștale dedicate Centenarului Marii Uniri - Basilica

Manifestări la împlinirea a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România - Ziarul Lumina 

Unirea Basarabiei cu România, serbată în Moldova - Ziarul Lumina

Ziua unirii Basarabiei, sărbătorită la Iași - Ziarul Lumina

Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, la marea Unire - Ziarul Lumina 

Scriitoarea Ileana Toma și legăturile cu unioniștii - Ziarul Lumina

Lupta pentru unitatea neamului, o datorie și o binecuvântare - Ziarul Lumina 

Comunicat de presă Academia Oamenilor de știință din România - Agerpres 

O viață cât un Centenar - Activenews 

Femeile Mironosițe, modele de urmat ca și Regina Maria sau Ecaterina Teodoroiu - Activenews 

Continuitatea cultivării valorilor, un dar al unității spirituale - Basilica

Documente despre rolul preoților în Primul Război Mondial - Basilica 

Preoții români, jertfă și rugăciune pentru Unire - Cuvântul Ortodox

 



Justiţia constituţională. Evoluţie şi perspective - Dr. Marius Andreescu
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

I. Semnificaţii şi trăsături ale justiţiei constituţionale

Supremaţia Constituţiei ar rămâne o simplă chestiune teoretică dacă nu ar exista garanţiile adecvate. Incontestabil, justiţia constituţională şi forma ei particulară, controlul de constituționalitate al legilor, reprezintă principala garanţie a supremaţiei Constituției, aşa cum de altfel se stipulează şi în mod expres în Legea fundamentală a României.

Profesorul Ion Deleanu aprecia că „Justiţia constituţională poate fi considerată, alături de multe altele, o paradigmă a acestui secol”[1]. Apariţia şi evoluţia justiţiei constituționale este determinată de mai mulţi factori, la care doctrina se referă, printre care menţionăm:

Termenul de „justiţie constituțională” sau „jurisdicţie constituţională” sunt controversate în literatura de specialitate, preferându-se mai ales acela de control de constituționalitate a legilor. Cu toate acestea, noţiunea de „justiţie constituțională” apare în opera lui Kelsen sub forma „garanţia jurisdicţională a Constituţiei”[3]. De asemenea, Eisenmann o consideră ca fiind „acea formă de justiţie sau mai exact de jurisdicție care priveşte legile constituționale”, fără de care Constituţia nu ar fi decât „un program politic, obligatori numai moralmente”. Acelaşi autor face distincţia dintre justiţia constituţională şi jurisdicţia constituţională. „Justiţia constituţională” este forma prin care se garantează repartizarea prerogativelor între legislaţia ordinară şi legislaţia constituţională , iar „jurisdicţia constituţională” se referă la autoritatea prin care  se realizează justiţia constituţională[4].

În literatura română, noţiunea de „justiţie constituţională” s-a încetăţenit în special datorită contribuţiei în materie a profesorului Ion Deleanu[5]. Fără a face o analiză minuţioasă a acestui concept, considerăm că justiţia constituţională este o categorie juridică cu o semnificaţie specială a cărei componente constituţionale sunt următoarele:

a) desemnează ansamblul instituţiilor şi al procedurilor prin intermediul cărora se realizează supremaţia Constituţiei.

b) un organ statal competent să o realizeze cu atribuţiile prevăzute de Constituţie şi de lege;

c) un ansamblu de mijloace tehnice şi forme de înfăptuire care să prezinte elemente specifice şi exclusive;

d) scopul justiţiei constituţionale este acela de a asigura supremaţia Constituţiei.

Nu există identitate între conceptele de justiţie constituţională şi, respectiv, control de constituţionalitate al legilor. Acesta din urmă este numai o parte componentă a primului.

În sensul definiţiei propuse mai sus pot fi identificate trăsăturile generale ale justiţiei constituţionale:

- este o veritabilă jurisdicţie comportând însă unele particularităţi faţă de alte forme de jurisdicţie având în vedere scopul acesteia;

- poate utiliza reguli procedurale comune dar şi reguli procedurale proprii înscrise în Constituţie, legi şi regulamente determinate de natura litigiului constituţional;

- poate fi realizată de către un organ statal specializat (politic, jurisdicţional, sau cu o dublă natură), sau de către instanţele judecătoreşti de drept comun;

- este o justiţie exclusivă deoarece are monopolul contenciosului constituţional.

- nu este întotdeauna concentrată pentru că instanţele judecătoreşti de drept comun pot avea perspective în domeniul contenciosului constituţional:

 – independenţa justiţiei constituţionale constă în existenţa unui „statut constituţional” al organului care înfăptuiește acest tip de jurisdicţie, constând în autonomia statutară şi administrativă independentă faţă de orice autoritate publică; verificarea propriei competenţe, preeminenţa abuzurilor justiţiei constituţionale faţă de orice alte decizii jurisdicţionale: independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi, în unele cazuri, desemnarea acestora folosind alte criterii decât cele privitoare la recrutarea, numirea şi promovarea magistraţilor de carieră;

Controlul de constituţionalitate al legilor este principala formă a justiţiei constituţionale şi constituie o bază a democraţiei garantând realizarea unui guvernământ democratic, care să respecte supremaţia legii şi a Constituţiei.

George Alexianu considera că legalitatea este un atribut al statului modern. Ideea de legalitate în concepţia autorului este formulată după cum urmează: toate organele statului funcţionează în baza unei ordini de drept statuată de legiuitor şi care trebuie respectată.

Acelaşi autor, referindu-se la supremaţia Constituţiei, afirma cu deplin temei şi în raport cu realităţile de astăzi: „Când statul modern îşi organizează noua sa înfăţişare, cea dintâi idee care-l preocupă este aceea a stăvilirii abuzului administrativ, de aici invenţiunea constituţiilor şi pe cale jurisdicţională instituirea unui control al legalităţii. Odată acest abuz stabilit apare unul nou, mult mai grav, acela al Parlamentului. Se inventează atunci supremaţia Constituţiei şi diferite sisteme pentru garantarea ei. Ideea de legalitate dobândeşte astfel o puternică pârghie de întărire”[6].

Un aspect important este şi acela de a defini noţiunea de control al constituţionalităţii legilor. În doctrina juridică[7] s-a subliniat că problematica acestei atribuţii trebuie inclusă în principiul legalităţii. Legalitatea este un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a sistemului social şi politic. Acest principiu are mai multe coordonate: existenţa unui sistem juridic ierarhizat în vârful căruia se află Constituţia. Prin urmare, legea ordinară trebuie să fie conformă Constituţiei pentru a îndeplini condiţia de legalitate; organele statului trebuie să îşi desfăşoare atribuţiile cu respectarea strictă a competenţei stabilită de lege; elaborarea actelor normative să se facă de organe competente, după o procedură prestabilită cu respectarea dispoziţiilor din actele normative superioare cu forţă juridică şi respectarea legii şi a Constituţiei de către toate organele statului.

În doctrină, controlul de constituţionalitate a legilor a fost definit ca fiind: „Activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar din punct de vedere al dreptului constituţional cuprinde reguli privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”[8].

Din analiza definiţiei reiese semnificaţia complexă a controlului de constituţionalitate a legilor. Aceasta este o instituţie a dreptului constituţional, respectiv ansamblul normelor juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţii competente să exercite controlul, precum şi ansamblul de norme juridice cu caracter procedural şi care reglementează care pot fi dispuse de o instanţă constituţională.

Totodată, este şi o activitate organizată prin care se garantează supremaţia Constituţiei verificându-se conformitatea normelor cuprinse în legi şi alte acte normative cu reglementările constituţionale.

În esenţă, controlul constituţionalităţii legilor presupune verificarea conformităţii legii ca act juridic al Parlamentului, dar şi a altor categorii de acte normative cu normele cuprinse în Constituţie. Conformitatea trebuie să existe atât sub aspect formal (competenţa organului emitent şi procedura de elaborare), cât şi din punct de vedere material (conţinutul normei din legea ordinară trebuie să fie conform normei constituţionale).

 

II.  Apariţiei şi evoluţiei controlului de constituţionalitate

Există mai mulţi factori care explică apariţia şi evoluţia  controlului de constituţionalitate al legilor, dintre care amintim:

a) Neconcordanţa dintre Constituţie şi legi. Această conformitate a legii cu constituţia nu este un dat sau o prezumţie absolută. Teoria, dar şi practica, au demonstrat că dat fiind dinamica şi particularităţile procesului legislativ pot apărea neconcordanţe între lege şi Constituţie. Astfel, dând eficienţă unor interese politice de grup, care, de regulă sunt ale majorităţii, parlamentul poate adopta o lege care să contravină normelor constituţionale. Pentru aceleaşi raţiuni şi guvernul ar putea adopta acte normative neconstituţionale.

În alte cazuri, tehnica legislativă reglementată de Constituţie ar putea să nu fie respectată de către parlament ceea ce ar duce la neconcordanţe între lege şi Constituţie.

b) Necesitatea interpretării Constituţiei şi a legilor pentru a stabili conformitatea dreptului cu normele constituţionale.

Activitatea normativă de elaborare a legii trebuie să fie continuată cu activitatea de aplicare a normelor; în vederea aplicării, prima operaţiune logică de efectuat este interpretarea acestora.

Atât Constituţia cât şi legea se prezintă ca un ansamblu de norme juridice, însă aceste norme sunt exprimate sub forma unui text normativ. De aceea, ceea ce constituie obiect al interpretării nu sunt normele juridice, ci textul legii sau al Constituţiei. Un text de lege poate să cuprindă mai multe norme juridice. Dintr-un text constituţional poate fi dedusă o normă constituţională pe cale de interpretare. Textul Constituţiei este redactat în termeni generali ceea ce influenţează gradul de determinare a normelor constituţionale. Prin interpretare normele constituţionale sunt identificate şi determinate.

Mai trebuie subliniat faptul că o Constituţie poate cuprinde anumite principii care nu sunt clar exprimate expresis verbis, dar ele pot fi deduse prin interpretarea sistematică a altor norme.

În sensul celor arătate mai sus, în literatura de specialitate s-a precizat: „Gradul de determinare al normelor constituţionale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituţie se pretează foarte bine unei evoluţii a cursului lor, pentru că textul este prin excelenţă imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituţiei, rigiditatea sa, împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte şi atunci interpretarea rămâne singura cale de adoptare a conţinutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în permanentă schimbare. Sensul normelor constituționale fiind prin însăşi natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde de voinţa interpretului”[9].

 Justificarea ştiinţifică a interpretării rezultă din necesitatea de a asigura efectivitate normelor cuprinse atât în Constituţie cât şi în legi, prin intermediul unor instituţii care desfăşoară în principal activitatea de interpretare a normelor edictate de autor.

Aceste instituţii sunt în primul rând instanţele judecătoreşti şi cele constituţionale.

Verificarea conformităţii unui act normativ cu normele constituţionale, instituţie care reprezintă controlul de constituţionalitate al legilor, nu înseamnă o comparaţie formală sau o juxtapunere mecanică a celor două categorii de norme, ci o operă complexă bazată pe tehnicile şi procedeele de interpretare atât a legii cât şi a Constituţiei.

Prin urmare, necesitatea interpretării Constituţiei este o condiţie a aplicării acesteia şi a asigurării supremaţiei acesteia. Controlul de constituţionalitate al legilor este în esenţă o activitate de interpretare atât a Constituţiei, cât şi al legii. Este necesar să existe autorităţi publice independente care să aibă competenţa de a interpreta constituţia şi în acest fel de a examina conformitatea dintre lege şi Constituţie. În cadrul modelului european de justiţie constituţională aceste autorităţi sunt Tribunalele şi Curţile Constituţionale.

c) Aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Evitarea abuzului de putere parlamentar

Limitele puterii Parlamentului de a legifera sunt determinate de normele constituţionale care determină competenţa şi procedura legislativă. O altă limită este necesitatea respectării supremaţiei Constituţiei sub aspectul conţinutului normelor edictate de parlament.

Prin urmare, controlul de constituţionalitate al legilor este modalitatea practică de verificare a respectării supremaţiei Constituţiei de către parlament şi constituie o contrapondere la puterile sale în materie legislativă.

Legiuitorul constituant, dar şi legiuitorul ordinar trebuie să găsească cele mai adecvate procedee pentru a răspunde la două cerinţe majore: pe de o parte necesitatea de a nu obstrucţiona exercitarea funcţiei legislative a parlamentului, prin conferirea unor atribuţii exagerate în materia altor autorităţi ale statului, iar, pe de altă parte, necesitatea de a asigura în limite precis determinate, obligativitatea deciziilor unor instanţe constituţionale pentru parlament.

Necesitatea controlului de constituţionalitate al legilor este în fapt expresia necesităţii garantării supremaţiei Constituţiei în raport cu activitatea parlamentului.

Dacă se are în vedere caracterul cronologic, verificarea constituţionalităţii legilor a fost realizată pentru prima dată în Anglia de către Eduard Cohe prin hotărârea sa din 1610 în cazul Bonham, în calitatea sa de chief justice. Utilitatea controlului de constituţionalitate a fost apoi învederată de Alexander Hamilton în S.U.A. în 1780: „Dacă s-ar întâmpla să existe o diferenţă preconciliabilă între legi şi Constituţie ar trebui desigur să fie preferată aceea care are o valabilitate şi o obligativitate superioară sau, cu alte cuvinte, constituţia trebuie preferată legii... Niciun act legislativ contrar Constituţiei nu poate fi valid”[10].

Acela care pune însă în mod frecvent problema controlului constituționalității legilor de către un organ politic este renumitul jurist şi om politic francez Siéyes. În discursul său din Convenţia Franţei din anul 1791, cere crearea unui organ de natură politică, care să anuleze din oficiu sau la cererea celor interesaţi, orice act sau orice lege care ar fi contrară Constituţiei. Mai mult, acest organ avea chiar un rol de Adunare Constituantă.

Din perspectivă istorică, o importanţă aparte prezintă controlul judecătoresc de constituţionalitate instaurat în S.U.A. la începutul secolului al XIX-lea, deşi Constituţia nu reglementează norme procedurale.

Evoluţia controlului de constituţionalitate a legilor în S.U.A. poate fi împărţit în două perioade. Prima perioadă începe cu momentul adoptării Constituţiei în 1787 şi se termină în anul 1886.

În această perioadă, în materie de constituţionalitate judecătorii verificau în special dacă legiuitorul ordinar a respectat competenţa conferită de Constituţie în sensul de a nu fi legiferat asupra materiilor care îi erau interzise prin normele constituţionale. Judecătorii nu puteau să anuleze o lege ca neconstituţională, ci numai să realizeze aplicarea ei în speţa dedusă judecăţii.

Curtea supremă se pronunţă în afacerea Marbury vs. Madison, pentru prima dată într-o speţă de natura aceasta, declarând Constituţia federală ca fiind lege supremă a statului şi înlăturând un act al Congresului contrar Constituţiei federale. Decizia Curţii este redactată de judecătorul John Marshall şi formează baza pe care se fundamentează jurisprudența americană în materia controlului de constituţionalitate.

Raţionamentul pe care l-a atribuit judecătorul american este următorul: judecătorul are menirea să aplice şi să interpreteze legile. Constituţia este legea supremă a unui stat care trebuie să fie aplicată cu prioritate faţă de oricare altă lege. Constituţia fiind o lege, urmează să fie interpretată şi aplicată de judecător inclusiv la un caz particular care formează obiectul judecăţii.

În cazul în care legea nu este conformă cu normele constituţionale, acestea din urmă se vor aplica dat fiind caracterul suprem al Constituţiei.

A doua perioadă debutează în anul 1883 cu o celebră decizie a Curţii Supreme din Massachussets în litigiul Wiegman. Puterile judecătorilor sporesc în materie de constituţionalitate. Curtea Supremă nu se mărgineşte acum să verifice o lege din punct de vedere al respectării competenţei constituţionale a legiuitorului sau sub aspectul respectării procedurilor. Începând cu acest moment şi până în prezent, justiţia în materia controlului constituţionalităţii examinează legea din punct de vedere al oportunităţii, al celerităţii şi al justificării ei economice şi sociale. Astfel, prin procedura controlului de constituţionalitate, puterea judecătorească examinează întreaga activitate a Parlamentului şi înlătură toate măsurile care sunt apreciate ca fiind contrare ordinii legale în stat. În acest fel, justiţia este un garant al supremaţiei Constituţiei şi al respectării principiului separaţiei puterilor în stat, „căci controlul şi supravegherea reciprocă a puterilor sunt de esenţa existenţei unui stat”.

Modelul american al justiţiei constituţionale nu este însă lipsit de critici. Printre cele mai semnificative menţionăm:

a) verificarea conformităţii legii cu normele constituţionale reprezintă un litigiu constituţional ce se deosebeşte de litigiile juridice obişnuite, acestea din urmă formând obiectul de soluţionare al instanţelor judecătoreşti de drept comun sau specializate. Spre deosebire de acestea, un litigiu constituţional poate fi soluţionat doar de un judecător constituţional;

b) efectele juridice ale controlului de constituţionalitate se produc numai între părţile implicate în proces. În lipsa unei proceduri parlamentare de reexaminare a legii se ajunge la situaţia paradoxală de lăsare în vigoare a unei legi neconstituţionale;

c) procedura jurisdicţională obişnuită nu este compatibilă cu specificul unui litigiu constituţional;

d) există pericolul transformării justiţiei într-un guvernământ al judecătorilor şi prin aceasta să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat. „Organele judecătoreşti devin, vrând-nevrând o ramură a puterii legislative, sau ceea ce este şi mai grav o veritabilă putere de guvernare, o autoritate deasupra celorlalte”[11].

Prin urmare, mai multe considerente de ordin teoretic, instituţionale şi politice au condus la instituirea unui control al constituţionalităţii legilor printr-un organ specializat, ceea ce reprezintă modelul european în acest domeniu.

Dintre aceste considerente redate pe larg în literatura de specialitate[12] amintim două:

a) regimul politic de tip parlamentar sau semiprezidenţial existent în majoritatea ţărilor europene duce la o poziţie dominantă a majorităţii parlamentare, care realizează guvernarea. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor nu reprezintă o veritabilă contrapondere faţă de puterea parlamentului. Este necesar să se realizeze controlul de constituţionalitate al legilor printr-un organ specializat, care este, după caz, fie o contrapondere la o majoritate parlamentară prea puternică – expresivă, voluntaristă, fie un substitut la o majoritate parlamentară inexistentă.

b) controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ specializat asigură receptarea şi aplicarea corectă a principiului separaţiei puterilor în stat. În acest sens Hans Kelsen[13]  spunea: „garantarea Constituţiei implică posibilitatea anulării actelor contrare ei şi nu de organul care le-a adoptat, care se consideră un liber creator de drept, iar nu de unul de aplicare a dreptului, ci de un alt organ, diferit şi independent de cel legislativ şi de orice altă autoritate”.

Modelul european de justiţie constituţională se caracterizează din punct de vedere instituţional în curţi sau tribunale constituţionale.

În perioada interbelică acest model s-a remarcat în: Austria (1920), Cehoslovacia (1979), Spania (1931) şi Irlanda (1938).

După al Doilea Război Mondial se înfiinţează curţi şi tribunale constituționale în majoritatea statelor europene: Italia (1948), Germania (1949), Turcia (1961), Portugalia (1976), Spania (1978) etc.

Printre ţările est-europene care au acest model de justiţie constituţională menţionăm: România, Polonia, Ungaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Rusia, Ucraina, Lituania, etc.

În cazul Franţei controlul de constituţionalitate este realizat de către un organ cu dublă natură, politic şi jurisdicţional, Consiliul Constituţional francez. Acesta este alcătuit din foştii preşedinţi ai republicii în viaţă, precum şi din 9 membri desemnaţi pentru un mandat unic de 9 ani. Desemnarea membrilor Consiliului Constituțional se realizează astfel: trei de către Preşedintele statului, trei de către preşedintele Senatului şi trei de către preşedintele Adunării naţionale. Preşedintele Consiliului Constituţional este numit prin decizie a Preşedintelui republicii. În competenţa acestui consiliu intră şi alte atribuţii în afara controlului constituţionalităţii legilor.

 

III . Apariţia  şi evoluţia  controlului de constituţionalitate al legilor în România

În ţara noastră, controlul de constituţionalitate a legilor a cunoscut o evoluţie marcată de particularităţile naţionale şi de aplicarea succesivă a celor două modele mai sus prezentate.

Astfel, statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statul şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. Prin urmare, această cameră a parlamentului putea să verifice conformitatea unei legi cu Constituţia.

Constituţia din 1866 nu reglementa controlul de constituționalitate al legilor.

Cu toate acestea, pot fi menţionate dispoziţiile art. 93 din Constituție, potrivit cărora Domnul „sancţionează şi promulgă legile” şi că el „poate refuza sancţiunea sa”. În consecinţă, şeful statului putea refuza promulgarea unei legi, dacă o considera neconstituţională. Evident, nu este un veritabil control de constituționalitate a legilor, dar este o modalitate premergătoare unei astfel de verificări. În perioada cât a fost în vigoare Constituţia din 1866, şeful statului nu a recurs niciodată la această procedură.

Controlul de constituţionalitate al legilor realizat de o instanţă judecătorească şi nu de o instituţie specializată, diferită de puterea judecătorească a fost acceptat şi pe continentul european. Istoria constituţională menţionează o prioritate românească în acest caz. Astfel, în perioada 1911-1912 mai întâi Tribunalul Ilfov şi apoi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-au arogat dreptul de a verifica conformitatea constituţională a legilor în litigiul cunoscut sub numele de „afacerea tramvaielor” din Bucureşti.

Este interesant raţionamentul folosit de către Tribunalul Ilfov şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în argumentarea posibilităţii ca pe cale pretoriană să se realizeze controlul de constituţionalitate. În esenţă, considerentele au fost următoarele:

1) Instanţa nu şi-a asumat, din oficiu, competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi şi de a o anula, deoarece o asemenea procedură ar fi constituit un amestec al puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitore. În consecinţă, instanţa şi-a asumat această competenţă, deoarece a fost sesizată cu verificarea constituţionalităţii unei legi;

2) În baza atribuţiilor care sunt date, puterea judecătorească are ca principală misiune interpretarea şi aplicarea tutore legilor, fie ordinare sau constituţionale. Dacă o lege invocată este contrară Constituţiei, instanţa nu poate refuza soluţionarea cauzei;

3) Nu exista nicio dispoziție în Constituţia din 1866 prin care să se interzică expres dreptul puterii judecătoreşti de a verifica dacă o lege este conformă cu Constituţia. Sunt invocate dispoziţiile art. 77 din Constituţie, potrivit cărora un judecător, conform jurământului depus, este obligat să aplice legile şi Constituţia ţării;

4) Spre deosebire de legile ordinare, Constituţia este permanentă şi nu poate fi revizuită decât în mod excepţional. Fiind legea cu forţă supremă, Constituţia se impune prin autoritatea sa tuturor şi de aceea judecătorul este obligat să o aplice cu prioritate, inclusiv în ipoteza în care legea în baza căreia se soluţionează litigiul este contrară Constituţiei[14].

Deciziile pronunţate de Tribunalul Ilfov şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost bine primite de către specialiştii vremii. Iată un scurt comentariu: „Această deciziune a fost o mare satisfacţiune pentru toţi oamenii de drept. Ea reprezintă un mare pas în propăşirea acestei ţări spre progres, fiindcă ea consacră principiul că Constituţia acestui stat, temelia lui, paladiul drepturilor şi libertăţilor noastre, nu trebuie nesocotite de nimeni. Suntem mândri că i-a fost dat justiţiei noastre să arate chiar justiţiei din ţările occidentale adevărate cale a progresului în materie de drept public”[15].

Pentru prima dată, controlul de constituţionalitate al legilor a fost reglementat de Constituţia României din 1923, prin art. 103, fiind adoptat modelul american. „Numai Curtea de Casaţie în secţii unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiunii. Judecata asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”.

Prin urmare, controlul constituţionalităţii legilor era de competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie în secţii unite. El se putea exercita numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate invocată cu ocazia judecării unui litigiu. Totodată, hotărârea pronunţată producea efecte juridice numai între părţile din proces şi avea putere de lucru judecat decât asupra speţei soluţionate.

De asemenea, constituţionalitatea legilor se judeca după ce litigiul a străbătut toate gradele de jurisdicţie. Această procedură constituia o cale extraordinară de atac a unei hotărâri. Dispoziţiile art. 29 din Legea Curţii de Casaţie prevedeau o singură excepţie, atunci când reclamantul acceptă suspendarea judecăţii fondului procesului pentru a se decide în prealabil de către Curtea de Casaţie asupra constituţionalităţii legii a cărei aplicare se cerea.

Totodată, prin aceste reglementări constituţionale se realiza trecerea de la controlul judecătoresc „difuz”, asumat de către toate instanţele judecătoreşti, la un control judecătoresc „concentrat”, atribuit unei singure instanţe, şi anume Curţii de Casaţie, în secţiuni unite. De asemenea, decizia pronunţată în această procedură producea efecte numai cu privire la cazul judecat şi între părţile litigiului, neputând produce efecte juridice „erga omnes”.

Controlul de constituţionalitate al legilor a fost reglementat identic de Constituţia României din 1938, prin dispoziţiile art. 75.

În perioada postbelică, controlul de constituţionalitate al legilor practic nu mai era reglementat. Dispoziţiile art. 24 lit. j) din Constituţia din 1952 stabileau că organul reprezentativ suprem, Marea Adunare Naţională are în competenţa sa „controlul general asupra aplicării Constituţiei”, ceea ce includea şi dreptul de a examina conformitatea legii cu constituţia.

La fel, dispoziţiile art. 43 pct. 5 din Constituţia adoptată în 1965 stabileau competenţa Marii Adunări Naţionale pentru exercitarea controlului general al aplicării Constituţiei, dar aceste dispoziţii reglementau mai precis competenţa organului reprezentativ suprem în privinţa controlului de constituţionalitate al legilor: „Numai Marea Adunare Naţională hotărăște asupra constituţionalităţii legilor”.

Legiuitorul constituant din perioada postbelică a statului totalitar renunţă la modelul american, ca de altfel şi la principiul separaţiei puterilor în stat şi încredinţează controlul de constituţionalitate unui organism politic.

Constituţia României din 1991 care restabileşte valorile democraţiei şi ale statului de drept reglementează iniţial controlul de constituţionalitate al legilor în art. 140-145, conform modelului european, competenţa revenind Curţii Constituţionale, aceasta fiind constituită ca autoritate publică independentă.

 

IV. Realităţi şi perspective ale justiţiei constituţionale în România

În România, justiţia constituţională este realizată concentrat de către Curtea Constituţională. Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în art. 142-147 din Constituţie şi cele cuprinse în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale[16].Totuşi, aşa cum vom  arăta mai jos, justiţia constituţională nu este un atribut  exclusiv al Curţii Constituţionale, ci numai componenta sa cea mai importantă controlul de constituţionalitate al legilor  la care se adaugă competenţele exclusive  conferite de Constituţie şi de legile speciale.

Dispoziţiile constituţionale prin care Curtea Constituțională a României a devenit o realitate a fost acceptată după ample dezbateri parlamentare, cu ocazia discutării proiectului de constituţie. Este util demersului nostru ştiinţific de a menţiona în mod succint matura acestor discuţii parlamentare în urma cărora instanţa constituţională a devenit o realitate. Comisia parlamentară de redactare a Legii fundamentale a produs ca Titlu IV să fie consacrat „Consiliului constituțional”sub influenţa sistemului constituțional francez.

Dezbaterile din adunarea constituantă pot fi sistematizate, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, în patru mari idei: „şi anume a) eliminarea instituţiei, fără nicio variantă; b) eliminarea consiliului constituţional, cu încredinţarea misiunii sale de control instanţelor judecătorești; c) încredinţarea controlului de constituționalitate unei comisii; d) acceptarea controlului constituționalității legilor, exercitat de către o autoritate distinctă, consiliu, curte, sau tribunal constituţional”[17].

În final, Adunarea Constituantă a hotărât crearea unui organ specializat, judiciar, respectiv Curtea Constituţională. Esenţa argumentării acestei decizii a fost următoarea: „Adunarea Constituantă a decis să instituţionalizeze această formă de control a constituţionalităţii legilor. Un astfel de control este inerent statului de drept şi democratic. În perioada postbelică, toate statele europene care şi-au adoptat constituţii au încredinţat controlul constituţionalităţii legilor, nu instanţelor judecătorești, ci unui organ special şi specializat, aşa încât modelul oferit în proiect este un model european. Prin modul ei de alcătuire şi prin atribuţiile ce îi revin, Curtea constituţională nu este „o supraputere”, nici nu este costisitoare – faţă de alte instituţii – prin cei nouă membri ai săi. Încredinţarea controlului constituționalității legilor Curţii Supreme de justiţie ar avea drept consecință transformarea organului jurisdicţional  într-un organ politic, supraordonarea autorităţii judecătoreşti, stimularea arbitrariului din partea acesteia, revenirea la o formă de control desuetă, de mult depăşită, în majoritatea covârşitoare a ţărilor democratice din lume”[18].

Doctrina a sintetizat următoarele trăsături şi funcţii ale Curţii Constituţionale:

a) Nu este o altă putere în stat şi nici nu preia vreuna din funcţiile celor trei puteri. Curtea Constituţională este un exemplu tipic de interpretare nonformală şi nonrigidă a teoriei separaţiei puterilor în stat. Instanţa constituţională nu poate fi încadrată formal în nici una dintre cele trei puteri clasice ale statului dar contribuie la realizarea echilibrului dintre acestea.

b) Are o dublă natură: politică şi jurisdicţională. Natura politică decurge din modul de desemnare a judecătorilor şi din unele atribuţii care se referă la verificarea respectării Constituţiei în procedura de desemnare a Preşedintelui României, a organizării referendumului, la medierea conflictelor constituţionale dintre autorităţile publice, la verificarea respectării Constituţiei de către partidele politice, sau în general la verificarea respectării Constituţiei de către unele autorităţi publice.

Are o natură jurisdicţională pentru că membrii Curţii Constituţionale acţionează ca veritabili judecători. Totodată, în exercitarea atribuţiilor sale Curtea aplică numeroase proceduri jurisdicţionale reglementate de legea cadru de organizare şi funcţionare care se completează cu unele reglementări din Codul de procedură civilă. De asemenea, natura jurisdicţională rezultă din atribuţiile instanţei constituţionale, în special în domeniul controlului de constituţionalitate al legilor şi altor acte normative.

c) Rolul Curţii Constituţionale ca autoritate publică este acela de a fi garantul supremaţiei Constituţiei. Această trăsătură rezultă expres din art. 142 alin. (l) din Constituţie. Curtea Constituţională nu este unicul garant al Constituţiei, categorie foarte largă şi care caracterizează şi funcţia şefului de stat. Astfel, dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Constituţie arată că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei. Instanţa noastră constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, exprimare care subliniază fundamentul funcţiilor Curţii.

d) Este autoritatea publică ce sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale, de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc. În sensul acestei trăsături, prin modificările aduse Constituţiei ca urmare a revizuirii s-a introdus o nouă atribuţie a Curţii Constituţionale, şi anume: soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie]. Pentru a-şi realiza această menire, Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică, se supune numai Constituţiei şi legii sale organice [art. l alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Independenţa Curţii implică şi dreptul acesteia de a hotărî asupra competenţei sale şi, mai mult, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică. Prin urmare, nu poate exista un conflict pozitiv sau negativ de competenţă între instanţa constituţională şi o altă autoritate publică.

e) Curtea Constituţională este singura autoritate de jurisdicţie constituţională din România [art. l alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Legiuitorul constituant român a adoptat modelul european în sensul că justiţia constituţională se realizează de o singură autoritate. Instanţele judecătoreşti au unele atribuţii care se materializează în dreptul de apreciere asupra admisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate, dar acest fapt nu infirmă monopolul Curţii asupra justiţiei constituţionale, deoarece numai această autoritate publică are competenţa de a soluţiona litigiile constituţionale.

f) Organizarea, funcţionarea şi exercitarea atribuţiilor se realizează cu respectarea principiului legalităţii. Instanţa noastră constituțională exercită exclusiv atribuţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie şi cele reglementate de legea organică. Curtea nu este o instanţă supra constituţională, rolul său este acela de a interpreta şi aplica dispoziţiile Constituţiei şi ale legii.

În acelaşi sens dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, arată că instanţa constituţională asigură controlul de constituţionalitate numai a legilor, tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Neconstituţionalitatea se poate constata numai dacă procedurile acestor acte normative încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată].

g) Componenţa Curţii Constituţionale este stabilită de Constituţie şi de Legea
nr. 47/1992.
Deoarece instanţa constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică, într-un caz concret numai această instituţie poate decide dacă are sau nu competenţa să soluţioneze litigiul constituţional. Mai mult, competenţa sa nu poate fi contestată de nicio autoritate publică [art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. Codul de procedură civilă reglementează soluţionarea conflictelor negative sau pozitive de competenţă dintre instanţele judecătoreşti. Având în vedere reglementările normative menţionate mai sus între Curtea Constituţională a României, iar, pe de alta parte, o instanţă de judecată sau o altă autoritate publică nu pot apărea conflicte de competenţă, deoarece competenţa exclusivă în materia verificării constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale iar acest monopol al jurisdicţiei constituţionale nu poate fi contestat. Curtea Constituţională este în drept să hotărască asupra competenţei sale într-un caz concret, dar nu are posibilitatea să-şi decline competenţa în favoarea altei autorităţi publice, în ipoteza în care instanţa constituţională este sesizată cu o cerere în alte condiţii decât cele prevăzute de Constituţie sau de legea organică, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă.

h) În exercitarea atribuţiilor sale Curtea Constituţională reglementează o operă de interpretare a legii şi a Constituţiei. Instanţa constituţională nu poate modifica, completa sau abroga o lege.

În vechea sa redactare, mai înainte de revizuirea Constituţiei, Legea nr. 47/1992 interzicea Curţii Constituţionale să interpreteze actele normative care fac obiectul controlului de constituţionalitate. În mod firesc, actuala reglementare a eliminat această interdicţie deoarece activitatea de verificare a conformităţii reglementărilor normative cu prevederile Constituţiei pe care o realizează judecătorul constituţional, este în esenţă şi o operă de aplicare a dreptului care are la bază interpretarea normelor juridice.

Curtea Constituţională participă la realizarea funcţiei legislative în stat, dar nu ca legiuitor pozitiv, ci ca legiuitor negativ a cărui menire este să elimine „veninul de neconstituţionalitate” dintr-un act normativ. De aceea, prin atribuţiile sale, Curtea nu se subrogă activităţii Parlamentului, deoarece modificarea, completarea sau abrogarea unei legi este un atribut exclusiv al Parlamentului.

i) Curtea Constituţională „sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru şi control reciproc”. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat cu toate criticile exprimate de unii autori rămâne fundamentul exercitării democratice a puterii statale şi principala garanţie constituţională a evitării excesului sau abuzului de putere din partea vreunei autorităţi a statului.

Relaţiile dintre autorităţile statului au un caracter complex, dar care trebuie să asigure şi buna funcţionare a acestora cu respectarea principiului legalităţii şi a supremaţiei Constituţiei. Pentru realizarea acestui deziderat este foarte important să se menţină echilibrul statal în toate formele şi variantele acestuia inclusiv ca echilibru social.

Separaţia şi echilibrul puterilor nu mai priveşte doar puterile clasice (legislativă, executivă şi judecătorească). Acestor puteri li se adaugă altele care dau noi dimensiuni acestui principiu clasic. Relaţiile dintre participanţii la viaţa statală şi socială pot genera şi conflicte care trebuie să fie soluţionate pentru a se menţine echilibrul puterilor. Unele constituţii se referă la litigii de drept public (Constituţia Germaniei – art. 93), la conflicte de competenţă între stat şi comunităţile autonome, sau conflicte de atribuţii între puterile statului, între stat şi regiuni şi între regiuni (Constituţia Italiei – art. 134).

Constituţia României vorbeşte de conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. c)] şi reglementează funcţia de mediere între puterile statului pe care o exercită Preşedintele.

Curtea Constituţională este un important garant al separaţiei şi echilibrului puterilor statului, deoarece soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice şi prin atribuţiile pe care le are în materia controlului de constituţionalitate prealabil legilor şi verificarea constituţionalităţii regulamentelor camerelor intervine în asigurarea echilibrului dintre majoritatea şi minoritatea parlamentară, asigurându-se în mod efectiv dreptul opoziţiei de a se exprima.

j) Curtea Constituţională este un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În principiu, trei sunt garanţiile esenţiale de ordin constituţional privind drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti instituite prin Constituţie:

a) supremaţia Constituţiei;

b) caracterul rigid al Constituţiei

c) accesul cetăţenilor la controlul constituţionalităţii legii şi la controlul legalităţii actelor subordonate legii.

În România, procedura excepţiei de neconstituţionalitate asigură accesul indirect al cetăţenilor la justiţia constituţională.

Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei. Prin urmare instanţele judecătoreşti   au competenţe în materia justiţiei constituţionale. Avem în vedere nu numai  obligaţia generală a judecătorului de a respecta şi aplica normele Constituţiei  sau atribuţiile  conferite de lege pentru a sesiza instanţa constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci  în mod deosebit  posibilitatea de a cenzura un act juridic  sub aspectul constituţionalităţii

Doctrina şi jurisprudenţa recentă în materie analizează competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica unele acte juridice sub aspectul conformităţii cu normele constituţionale. Un act juridic neconstituţional este un act emis cu exces de putere.

Neconstituţionalitatea unui act juridic poate fi constată de către o instanţă de judecată, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. instanţa să îşi exercite atribuţiile în limitele competenţei prevăzute de lege;

2. actul juridic poate fi individual sau normativ, poate avea un caracter obligatoriu ori facultativ;

3. să nu existe în cauză competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actului juridic;

4. soluţionarea cauzei să depindă de actul juridic ce este criticat pentru neconstituţionalitate;

5. să existe o motivaţie pertinentă, suficientă şi rezonabilă a instanţei privind neconstituţionalitatea actului juridic.

În cazul îndeplinirii cumulative a acestor condiţii nu sunt depăşite limitele atribuţiilor instanţelor judecătoreşti, ci, dimpotrivă, se aplică principiul supremaţiei Constituţiei şi se dă eficienţă rolului judecătorului de a aplica şi interpreta corect legea. O astfel de soluţie este justificată şi în raport cu rolul judecătorului în statul de drept: acela de a interpreta şi aplica legea.

Realizarea acestei misiuni constituţionale, deosebit de importante şi dificile în acelaşi timp, impune judecătorului să aplice legea respectând principiul supremaţiei Constituţiei, prin urmare de a controla constituţionalitatea actelor juridice care formează obiectul litigiului dedus judecăţii sau care se aplică soluţionării cauzei. Aplicarea actelor juridice se realizează de judecător ţinând cont de forţa lor juridică şi cu respectarea principiului supremaţiei Constituţiei. În acest sens trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 care obligă magistraţii ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii.

O altă problemă este aceea de a şti care sunt soluţiile pe care instanţele judecătoreşti le pot pronunţa, cu respectarea condiţiilor mai sus arătate, atunci când constată neconstituţionalitatea unui act juridic. Pot exista două situaţii: Într-o primă ipoteză, instanţele pot fi învestite direct cu verificarea legalităţii unui act juridic, aşa cum este cazul instanţelor de contencios administrativ. În acest caz, instanţele judecătoreşti pot constata prin hotărâre nulitatea absolută a actelor juridice, pe motiv de neconstituţionalitate. Cealaltă situaţie are în vedere ipoteza în care instanţele nu sunt învestite în mod nemijlocit cu verificarea actului juridic criticat pentru neconstituţionalitate, dar acel act juridic se aplică în soluţionarea cauzei dedusă judecăţii. În acest caz, instanţele nu mai pot dispune anularea actului juridic neconstituţional, însă nu îl vor mai aplica pentru soluţionarea cauzei.

 

V. Unele concluzii

În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional[19] Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat  unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor  care îi revin potrivit Constituţiei ,prin asumarea rolului de legiuitor  pozitiv.[20]. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are ca şi consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului ,ci prin căutarea unor soluţii juridice  de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană[21].

Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare  în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a  principiului  pentru statul de drept.

Este util, într-o viitoare revizuire a legii fundamentale, ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea  de a se pronunţa asupra constituţionalităţii  actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios  administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante. Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituţionalitate practica a demonstrat că în numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea, şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat[22]. În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme, considerăm că se impune  a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptate în procedura recursului în interesul legii.

 

Bibliografie

Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Ed. Al
 
NOTE

[1]              Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p.5
[2]              Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, Op. cit., p. 5,6
[3]              H.Kelsen, La garantie jurisdictionnelle de la Constituion, în Revue de Droit publique, 1928, p.197 şi urm.
[4]              Pentru dezvoltări a se vedea Ch. Eisenmann, La Justice constitutionnelle de la Haute Cour Constitutionnelle d’Autriche, Paris, 1928, reed. PUAM et Economica, 1986
[5]              Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, op.cit. p. 9-126
[6]              G. Alexianu, Drept constituţional, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p. 71
[7]              A se vedea în acest sens Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București, 2006, p.810; I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional şi instituţii politice, Vol. II, Editura C.H.Beck, București, 2014, p.191; Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală a statului, Ed. a II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017, p.p. 205-206
[8]              I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., p.191
[9]              I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 67.
[10]             G.Alexianu, op.cit., p.72
[11]            I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 38.
[12]          A se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 805; I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 269
[13]             H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 110-111
[14]             A se vedea „Curierul Judiciar”, Nr. 32, din 29 aprilie 1912, p.p.373-376
[15]             N.D.Comşa, Notele din „Curierul Judiciar”, Nr.32, din 29 aprilie 1912, p.378
[16]             Republicată în M.Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010
[17]             I.Muraru, E.S.Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.1370
[18]             Ibidem, p.1373
[19]             Genoveva Vrabie,Natura juridică a curţilor constituţionale şi locul lor în sistemul autorităţilor publice, în Revista de Drept Public,nr.1/2010 p. 33
[20]             Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr.356/2007,publicată în M.Of.nr.322din 14 mai 2007 şi la Decizia nr.98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
[21]             Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene ,în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pg. 593-598
[22]             Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi ale deciziilor pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011, pg.32-36.


Cultura română și dimensiunea sa istorică națională - Ioan Aurel Pop
Rector al Universității Babeș-Bolyai, Cluj și Președinte al Academiei Române
 
La 8 februarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
 
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil. 
 
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii. 
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
 
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime. 
 
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
 
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale. 
 
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
 
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente. 
 
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală! 
 
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
 
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii. 
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei. 
 
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
 
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
 
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă. 
 
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu. 
 
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special. 
Discurs susținut la Academia Română de Ziua Culturii Române


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Pe dealul Golgotei a biruit Iubirea - Iosif Badiu (Huedin)
 
Săptămâna Patimilor, împreună-călătorie cu Domnul
 
Iubite frate întru Hritos, te rog să fii alături de mine, ba chiar înaintea mea, pentru a fi sigur că nu sunt singur în scurtul „pelerinaj” prin Sfânta Scriptură, prilejuit de Săptămâna Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos.
Ochii noştri, plini de lacrimi de căinţă adusă Mântuiorului, să ne amintească de „litra cu mir de nard curat” cu care Maria „a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei” (In.12,3), şi de lacrimile lui Petru, după întreita-i lepădare de Învăţătorul său (Mt,26,75). Primească Domnul de la noi lacrimile părerilor de rău, precum a primit de la Maria curatul mir.
Să grăim şi noi asemenea mulţimii ce-L urma pe Hristos în drumul Său spre Ierusalim: „Osana! Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13)
Urechile noastre să audă şi să priceapă cuvintele Domnului: „A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In.12,23). Să-I înţelegem şi aluzia cu privire la moartea Sa şi la rodul acesteia, adică la mântuirea noastră. Iar înălţarea Lui de pe pământ va trage pe toţi la El , căci ne spune: „Bobul de grâu, când cade pe pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce” (In. 12,24).
Praznicul Azimelor, care se cheamă Paşti, se apropia. Arhiereii şi cărturarii aveau de împlinit un plan bazat pe convingerea arhiereului Caiafa, că „este de folos să moară un om pentru popor” (In.18,14). Da, mare adevăr a grăit şi a proorocit! Dar nu numai pentru poporul ales era de folos să moară Hristosul lumii, ci pentru întreaga omenire.
Mai-marii zilei, contemporani cu Domnul Iisus în trup, se credeau pricepuţi şi drepţi în justiţia umană şi buni păzitori ai Legii, uitând cu totul de justiţia divină care îi aştepta, spre a face dreptate.
Prea de multe ori „învăţaţii” vremii s-au văzut ruşinaţi în neputinţa lor de a-I răspunde Celui despre Care ei nu ştiau unde a învăţat atâta carte. „Profesorii” nu au avut replică pentru cuvintele grăite „cu putere multă” de Cel nebăgat în seamă de ei. Doreau cu orice preţ să scape de El.
 
La timpul potrivit a apărut şi omul care să-L dea în mâna lor pe Cel „din capul unghiului”. Lăcomia de bani a grăbit ruşinosul târg. Iuda Iscarioteanul şi-a deschis inima pentru a-l primi pe amăgitorul din Eden, dar şi-a deschis şi punga în care cumpărătorii i-au pus preţul Celui Nepreţuit.
Dar să intrăm în foişorul de taină, pregătit anume pentru ultima Cină, aici pe pământ, a Domnului Iisus, însoţit de cei doisprezece ucenici ai Săi. Mari lucruri a făcut Domnul acum! A spălat picioarele ucenicilor; i-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său; i-a anunţat că unul dintre ei este vânzătorul Lui. I-a mai spus şi lui Petru că se va lepăda de El de trei ori, în noaptea aceea. Dar I-a fost milă de ei, şi nu i-a lăsat în tensiunea unei potenţiale vinovăţii, şi le-a dezvăluit lor pe cel iubitor de arginţi şi de trădare, pe „cel căruia Iisus, întingând bucăţica de pâine, i-o va da” (In.13,26).
Bucuria cotinuării pelerinajului nu ne părăseşte, căci sfârşitul lui ne rezervă marea surpriză, parcă ascunsă până atunci: aceea a omorârii morţii, prin Învierea cea de a treia zi a Fiului Omului. Ajungem astfel în grădina Ghetsimani, de unde, de fapt, a început urcuşul Golgotei, adeverit de cuvintele lui Iisus: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Mt. 26,42). Ascultarea Noului Adam de Tatăl Său, în grădina Ghetsimani, a „graţiat” pedeapsa neascultării Vechiului Adam, în grădina Edenului. Dar aici este şi locul de întâlnire a ucenicului care L-a vândut pe Hristos, cu Cel ce s-a lăsat vândut, spre a „cumpăra”, prin Jertfa Crucii, de la satana moartea agonisită nu cu puţină viclenie, pentru protopărinţii noştri, şi a o da pe ea nimicirii.
Cuvintele lui Iuda Iscarioteanul: „Bucură-Te, Învăţătorule!” (Mt.26,49) sunt pline de adevărul ascuns în moartea pe Cruce a Celui vândut.. Lutul mai avea ceva de făcut pentru arginţii primiţi - să dea un sărut (de recunoaştere) Focului, Foc ce îl va arde cu remuşcări prea târzii, căzând în deznădeje şi alegând să-şi pună capăt vieţii.
 
Ziditorul omului Se lasă prins şi legat de urmaşii celui pe care l-a zidit din iubirea-I neînţeleasă nici de acela şi nici de aceştia. Să ne continum pelerinajul spre curtea arhiereului Caiafa. Aici, Domnul Iisus a fost supus unui interogatoriu „condimentat” cu minciuni plătite şi cu batjocuriri necăite. Tăcerea Lui, urmată de răspunsuri „hulitoare”, îl „ajută” pe Caiafa să-şi facă haina zdrenţe, iar cu gura să rostească santinţa de moarte a lui Iisus, silindu-l, astfel, şi pe dregătorul Pilat să-l urmeze. Cuvintele arhiereşti au fost un bun prilej pentru prigonitorii „de serviciu” să-L scuipe şi să-L pălmuiască pe Cel Nevinovat şi necunoscut  de ei, în dumnezeirea Lui.

Dar trecând noaptea multor întrebări, unele rămase fără răspuns, şi lăsând în urmă întunericul, începem ziua cea fără pereche din calendarul vremelniciei noastre, adică Vinerea Mare, zi în care Pilat a fost pus în mare încurcătură. Căci şi femeia lui a timis la el, zicând: „Nimic să nu-I faci Dreptului Aceluia, că mult am pătimit azi, în vis, pentru El” (Mt.27,19). Pilat nu I-a găsit Domnului nici o vină, dar mulţimea înfuriată i-a cerut, insistent, să-L răstignească. Ba încă i-a mai cerut să-l lase liber pe Baraba, cel întemniţat pentru răscoală şi omor, şi să-L dea morţii pe Iisus. Cel vinovat e liber, din partea oamenilor, iar Cel nevinovat e cu adevărat liber, din partea lui Dumnezeu.

Colo pe Golgota sus, sta tristă Crucea lui Iisus...

Să urcăm către dealul Golgotei, acolo unde Hristos, însoţit de mulţimea curioasă, a fost aşteptat.de păgînii plătiţi să împlinească sentinţa dată de Pilat. Păcatele noastre au fost şi sunt grele. Crucea, pe umerii Săi, era şi mai grea. Căderile au fost multe, ridicările, la fel. Dumnezeu a rânduit ca şi omul să-şi aducă partea lui de contribuţie la purtarea Crucii spre Golgota. Simon din Cirene a fost ales să obosească şi pentru noi. De aceea, avem datoria să suferim şi noi pentru fraţii noştri mai puţin putincioşi. Aşa putem arăta Domnului că suntem de folos celor cărora „le ajunge greutatea zilei”.

Iată-ne, ajunşi pe Golgota.Memoria ne ajută să nu uităm unele cuvinte dumnezeieşi şi chiar profeţii biblice: „... aceasta (Maica Domnului, prin Fiul ei,) îţi va zdrobi capul, iar tu (amăgitorul Evei) ţi vei înţepa călcâiul” (Fc.3,16) ; „Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oi” (In.10,11). Iar dreptul Simeon zice: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” ( Lc.2,35).
Emoţiile creştine sporesc pe măsură ce ne aducem aminte de cele întâmplate aici. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să pricepem predica hristică a Domnului nostru, rostită de pe Amvonul Crucii Sale. Şi s-o tâlcuim spre folosul mântuirii noastre.
Hristos Domnul a avut doi destinatari pentru cuvintele Sale, pe Cruce: Cerul şi Pământul. A grăit cu Tatăl din ceruri, rugându-L să-i ierte pe prigonitorii Săi, „că nu ştiu ce fac” (Lc.23,34).A vorbit, apoi, cu tâlharul de pe cruce, cu cel de-a drepta Sa, zicându-i: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43). A săvârşit şi taina înfierii divine, dându-Şi Maica drept Mamă lumii întregi, zicând: „Femeie, iată, fiul tău” iar ucenicului drag Lui: „Iată mama ta” (In.19,26-27). Astfel, a unit Pământul cu Cerul, prigonirea cu convertirea, căinţa cu iertarea, şi a schimbat căderea cu ridicarea.
Ultimul cuvânt al predicii Sale pe dealul Golgotei a fost: „Săvârşitu-s-a” (In.19,30). De-acum, grija mare a celor ce L-au dat morţii pe Hristos, era să păzească cu stricteţe Un Om mort, după ce Iosif din Arimateea, bărbat bun şi drept, L-a pus în mormântul său. Dar nici păzirea mormântului nu a fost lipsită de minciuni plătite tot cu arginţi (cf.Mt.28,12-15).
  Voi pune într-un catren bucuria Învierii Domnului Iisus.
  Adevărul şi Iubirea / Au stricat pecetluirea, / Iar după zorii dimineţii / Văzut-am Soarele vieţii!
  Hristos a Înviat!
 
 Iosif Badiu - mireanul 
Huedin, aprilie, 2018
 
Foto credit: Elena Raduta, 2017
  .


Bucuria Învierii Domnului - Valeriu Tănasă
 

 

Niciun om nu poate reda minunea Învierii. Izbutim să o înțelegem câtuși de puțin din trezirea naturii în prag de primăvară. Copacii, iarba, mieii, se ridică la viață din amorțeala iernii. La fel se întâmplă și cu sufletul nostru. Prin învierea Domnului suntem și noi sculați din somnul morții. Primim un “somn învietor”, cum se spune în Prohodul Domnului.

Un veșmânt nou și sfânt este îmbrăcat de întreaga lume odată cu apropierea nopții pline de lumină a Învierii. Desigur că înainte de acestea-, prima… învie mintea aprinsă în inimă de la candela divină.

Toți și toate se pregătesc …și  sunt anunțate sau mai bine zis trimise de o mână nevăzută, șă primească Marea Înviere a Fiului lui Dumnezeu.

 Scriu aceste rânduri în vinerea “scumpă“. Ar mai fi o jumătate de oră până la ceasul al șaselea când începe Răstignirea și agonia Domnului. Urmează trei ore de chin pentru întreaga Creație. La orele 18 începe slujba “Deniei Prohodului Domnului”… În toate Bisericile Ortodoxe de pe pământ sufletul credincios și evlavios este cuprins de adâncă întristare. Taina jertfei Mântuitorului cutremură inimile.

Lacrimile ce izvorăsc din suflete înalță cântarea sublimă a Prohodului ce vestește în toate colțurile Universului că Domnul va birui moartea și se va dărui nouă -, mâncare și băutură pentru mântuire.

Glasul clopotelor și luminile credincioșilor trec prin zidurile Iadului, ducând o fărâmă de speranță penitenților aflați în focul deznădejdii.. Bucuria Învierii e aproape. Valuri orbitoare de lumină sunt gata să umple de strălucire întregul pământ.

Cunoscutul părinte Alexander Schmemann  accentuează trăirea învierii ca o bucurie duhovnicească. De fapt simțim încă din săptămâna pătimirilor adierea Duhului Sfânt peste Creație. Contemplând textul de la Marcu 10, 15, unde Mântuitorul spune: “Cel care nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea, ” Schmemann spune că a fi ca un copil “însemnă a fi capabil de bucuria de care un adult nu mai este capabil, însemnă a intra în comuniune cu lucrurile, cu natura, cu oamenii, fără suspiciune sau frică sau frustrare”.

Prin primirea bucuriei Învierii, omul se apropie de lumina tronului Sfintei Treimi. Exclamația Evei după vederea Domnului Înviat: “Tu ești, Hristoase Cel ce dai tuturor învierea”.

 

Cpt. (r) Valeriu Ioan Tănasă

Sfintele Paști 8 aprilie 2018

 

 




Anunţuri. Apeluri. Evenimente
Susține programul Școala Familiei - Educație pentru părinți
 

DONEAZĂ pentru a susține activitatea asociației

Dragii noștri,

ne pregătim să încheiem un an plin de realizări, în care am mărit comunitatea de părinți mai pregătiți la peste 1000 de participanți la programele noastre, am reușit să susținem peste 500 de ore de training pentru părinți și am pus umărul la echilibrul a zeci de familii din toată țara cu informațiile furnizate la cursurile scurte, la cursul complet dar și la cele 4 tabere de familie pe care le-am organizat deja.

Ne dorim ca și anul viitor să putem împărtăși din cunoștințele noastre de educație parentală cât mai multor părinți aflați în impas și să ajutăm la restabilirea unor relații mai așezate în familiile din România.

Pentru ca mesajele și expertiza noastră să ajungă la cât mai mulți oameni, avem nevoie de sprijinul vostru activ.

Începând de luna aceasta, Asociația Școala Familiei dă startul donațiilor pentru susținerea educației părinților.

Iată care sunt modalitățile prin care poți fi alături de noi în mod activ:

1. Prin donații directe într-unul din conturile de mai jos:

Cont RON:

RO 26 BTRL RON CRT 0389793301

Cont EUR:

RO 73 BTRL EUR CRT 0389793301

Beneficiar Asociația Școala Familiei

2. Prin redirecționarea a 2 % din impozitul pe venit

Completează Formularul 230 (Partea I + semnătură contribuabil) pentru a redirecționa impozitul pe veniturile din 2018 și/sau Formularul 200(dacă ești PFA, Cabinet Individual sau ai realizat venituri din alte activități independente).

Data limita de depunere a formularelor la Administratia Financiara de care apartii este 25 MAI 2018.

3. Intră in programul Training in asteptare. Educație pentru părinți.

Asociația Școala Familiei își propune să participe activ la îmbunătățirea relațiilor familiale din România, de aceea, din 2018 trainerii noștri vor merge acolo unde este cea mai mare nevoie de ei - alături de părinți sau copii defavorizați. In luna ianuarie vom anunta comunitatea parintilor unde vom sustine cursuri de educatie parentala din donatiile voastre.

Cum funcționează?

Tu donezi către Asociația Școala Familiei 80 de lei (contravaloarea participării unui părinte la un atelier/modul/eveniment Școala Familiei) cu mentiunea TrainingAST, iar atunci când se va strânge suma de bani aferentă pentru 25 de persoane, trainerii Școala Familiei vor susține un curs pentru părinții defavorizați.

Vă mulțumim și vă suntem recunoscători pentru sprijinul vostru!




CĂRŢI NOI / Produse noi
Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromiţa - *** (CARTE)
 

Prezentare:

"Eu Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, la care a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: dupa ce am ispravit vesmintele, dupa mestesugul zugravirei mele, m-am apucat sa lucrez Fetele Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Chistos; dupa ce am dat mana intaia si a doua, de noapte apucandu-ma ca sa o zugravesc desavarsit, privind eu la chipuri, cu totul a esit dimpotriva, pentru care foarte mult m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul; si asa, fiind seara, m-am culcat scarbit, nemancand nimic in ziua aceea, socotind ca a doua zi, sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul.
Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma ca sa-mi lumineze mintea, sa pot ispravi Sfanta ei Icoana, si cand m-am dus sa ma apuc de lucru- o, preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu!- s-au aflat chipurile drese desavarsit precum se vede; si eu vazand aceasta minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi cu greseala am facut aceasta, ca sa dau lustru la o asemenea minune.
Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.

Iordache Nicolau, 1863, Iunie 29, Iasi"

Detalii despre carte / COMANDA



Ziua în care a început revoluţia: regândind sensul Crucii lui Iisus - Nicholas Thomas Wright (CARTE)
 
Prezentare:

Povestea răstignirii lui Iisus, așa cum e înfățișată în Evanghelii, pare să aibă puterea de a mișca, mângâia și provoca oameni din timpuri, locuri și culturi atât de diferite. Ce anume din această poveste, mai ales din evenimentul povestit, poartă această putere? Când primii creștini își rezumau „vestirea” lor „bună” spunând: „Mesia a murit pentru păcatele noastre potrivit Scripturilor” ce anume voiau să spună de fapt?
Ce anume priveau ei drept „veste bună” — dat fiind că la prima vedere ea nu pare să aibă nimic de-a face cu „vestea bună” anunțată de Iisus însuși, și care privea „Împărăția lui Dumnezeu”? Ce teme, imagini și povestiri aveau ei în minte permițându-le să dea un sens proaspăt și bucuros faptului că omul în care ajunseseră să vadă regele uns al lui Dumnezeu fusese tocmai omorât de autoritățile imperiale? De ce anume n-au văzut în asta sfârșitul oricărei potențiale revoluții bazate pe Iisus, ci adevăratul ei început?
Pe scurt, de ce a murit Iisus? De ce ar presupune cineva că moartea lui a avut o putere revoluționară? Și de ce, chiar fără să aibă un răspuns teoretic la aceste întrebări, atât de mulți oameni află totuși că în povestire, imagine și cântec, crucea are o putere de a ne emoționa la un nivel atât de adânc?
De ce e atât de puternică această poveste? Ce sens are să presupunem că moartea unui om acum aproape două mii de ani într-o obscură provincie romană a putut avea acel gen de putere? Ce fel de revoluție a fost lansată în acea după-amiază întunecoasă și îngrozitoare?

La toate aceste întrebări, N.T. Wright încearcă să dea în cartea de față un răspuns semnificativ care să conteze pentru omul de azi.

CUPRINS
Partea întâi
Introducere
1. Un scandal de importanță vitală — de ce crucea?
Captivați de cruce
2. Lupta cu crucea, atunci și acum
Modele și doctrine / Iisus pedepsit, o dată pentru totdeauna? / Scandaloasă — din motive eronate?
3. Crucea în contextul secolului I al erei noastre
În lumea iudaică / Abordând Noul Testament
Partea a doua
„Potrivit Scripturilor” — povestirile lui Israel
4. Legământul chemării
Chemați la preoția împărătească / Comunități de închinători împăcați
5. „În toate Scripturile”
Israel și Adam / „Păcat” și „exil” într-un cadru biblic
6. Prezența divină și iertarea păcatelor
Prezență și slavă / Împărăția lui Dumnezeu
7. Suferință, izbăvire și iubire
Credincioșie divină și iubire a legământului / Mântuire și iertarea păcatelor
Partea a treia
Salvare revoluționară
8. Nou țel, nouă umanitate
Împărăția în forma crucii
9. Paștele special al lui Iisus
Învierea / De ce a ales Iisus Paștele?
10. Povestea salvării
Ascultându-i pe evangheliști / Substituție reprezentativă
11. Pavel și crucea (fără Epistola către Romani)
Galateni / Corinteni / Filipeni / Coloseni
12. Moartea lui Iisus în Epistola către Romani — noul Exod
Enigmele Epistolei către Romani / Romani 5–8 și noul Exod
13. Moartea lui Iisus în Epistola către Romani — Paște și ispășire
Romani 3 — citirea obișnuită și problemele ei / Răscumpărarea reimaginată / Concluzie: răscumpărarea realizată, revoluția lansată / Dincolo de Evanghelii și de Pavel
Partea a patra
Revoluția continuă
14. Poporul Paștelui
Regândind misiunea
15. Puterile și puterea iubirii
Libertate / Misiune în forma crucii
Mulțumiri

Detalii despre carte / COMANDA



Viața liturgică - Jean-Claude Larchet (CARTE)
Prezentare:

- Coperti cartonate.

De multe ori ni se întâmplă să intrăm în Biserică la slujbă și să ne dăm seama că nu înțelegem rostul și semnificația gesturilor, rugăciunilor și ritualurilor care se realizează. De multe ori, această neînțelegere ne poate face ușor să cădem în plictiseală și dezinteres față de slujbele Bisericii. 

Lucrarea binecunoscutului Jean-Claude Larchet îşi propune să-i ajute pe credincioşii ortodocşi, precum şi pe toţi cei care sunt interesaţi de bogăţia slujbelor Bisericii, să le înţeleagă mai bine atmosfera, organizarea, alcătuirea internă şi simbolismul complex, nebănuit, al rugăciunilor şi ritualurilor.

În spaţiul şi timpul bine orânduite ale vieţii liturgice, întreaga existenţă a credinciosului se poate organiza sub forma unui urcuş progresiv şi constant, ajungând până la o pregustare a vieţii celei veşnice din împărăţia lui Dumnezeu, prefigurată deja de o viaţă bisericească trăită cum se cuvine.

Totodată, această lucrare îşi propune să arate că viaţa liturgică comunitară şi viaţa duhovnicească personală sunt conectate și se condiționează reciproc, potrivit unui echilibru tainic, dar necesar.

Detalii despre carte / COMANDA



Lumina Care strălucea în întuneric - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 
Prezentare:

Volumul cuprinde ultima serie de cuvântări ținute de Mitropolitul Antonie în Londra, între 2001-2002. Aceste cuvântări pot fi văzute ca testamentul său duhovnicesc. În ele, el dă mărturie, prin propria experiență, despre cât de important este ca omul să stea cu credință și sinceritate în fața lui Dumnezeu, fără să ne ascundem în spatele percepției limitate pe care noi o avem față de El, față de lume și față de noi înșine.

„Ce este credința? Ce este neîncrederea? Ce este îndoiala? Poate să fie cineva un credincios sincer și onest și să pună la îndoială anumite lucruri? Poate cineva să pretindă că crede în Dumnezeu și să zică: „Nu Te înțeleg”? Aceasta a spus-o Iov acum multe secole – nu chiar cu aceleași cuvinte, dar, izbindu-se de problemele vieții, L-a între-bat pe Dumnezeu. Aceeași întrebare a fost pusă acum nu mult timp de către Starețul Siluan, care s-a luptat paisprezece ani să dărâme zidul despărțitor dintre el și Dumnezeu, iar la final, la capătul puterilor lui, când nu-și mai găsea calea, a zis: „Doamne, Tu nu poți fi înduplecat”. Iar în acel moment, ceva s-a rupt în el, o ultimă împotrivire, o ultimă speranță umană, și a devenit conștient de prezența lui Hristos.
Când începem să punem la îndoială ceea ce părea simplu și clar în alte momente, nu facem un păcat. Chiar aș spune că este dreptul vostru; ba și mai mult, este datoria voastră. El vrea ca noi să înțelegem, însă nu pretinde ca această înțele-gere să fie desăvârșită în orice moment al vieții noastre. Dum-nezeu nu vrea să fie înconjurat de oameni creduli, ci de oameni care Îl cunosc îndeajuns cât să aibă încredere în El, în vremuri care le depășesc limitele cunoașterii lor”.

CUPRINS

Prefață
Certitudine și îndoială
Martori ai vieții veșnice
Rugăciunile sfinților
Dragostea lui Dumnezeu
Metaistoria
Lumea creată (creația)
Căi către Dumnezeu
Dumnezeu vine în ajutor
Chipul și asemănarea
În amurgul istoriei
Lumină în întuneric
Legea scrisă în inimă
Viața credinței
Cretitudinea care nu poate fi luată de la noi
Detalii despre carte / COMANDA


Este Dumnezeu matematician? - Livio Mario (CARTE)
 
Prezentare:

Începând cu Antichitatea greacă, cunoaşterea lumii s-a legat intim de numere şi de forme geometrice. Mai mult, cu timpul, gradul de dezvoltare a unei discipline ştiinţifice a fost echivalat cu nivelul ei de matematizare, iar un criteriu esenţial pentru valabilitatea unei teorii a devenit frumuseţea ei matematică. Cu alte cuvinte, în chip inevitabil, matematica se află în spatele tuturor fenomenelelor pe care ne străduim să le înţelegem. Dar cum se explică acestă uimitoare eficacitate a ei? De ce lumea este, în esenţă, de natură matematică?
Acestea sunt problemele pe care le atacă astrofizicianul Mario Livio, unul dintre autorii consacraţi ai literaturii ştiinţifice adresate publicului larg. Este Dumnezeu matematician? ne poartă prin istorie, matematică, ştiinţă, logică şi filozofie pentru a descrie tabloul celei mai tulburătoare întrebări pe care şi-o poate pune cercetătorul naturii.

„«Matematica este creată sau descoperită?» e o întrebare greșit pusă fiindcă presupune că răspunsul trebuie să fie ori una, ori alta, şi că cele două posibilități se exclud reciproc. Eu aş sugera în schimb că matematica e în parte creată şi în parte descoperită. Oamenii inventează de regulă concepte matematice şi descoperă relaţiile dintre ele.“ (MARIO LIVIO)

Ilustrația copertei: William Blake, Dumnezeu Arhitectul (detaliu)

CUPRINS

Prefață
Misterul
Misticii: Numerologul și filozoful
Magicienii: Maestrul și ereticul
Magicienii: Scepticul și uriașul
Statiscienii și probabiliștii: Știința incertitudinii
Geometrii: Șocul viitorului
Logicienii: Reflecție asupra raționamentului
Eficacitate imprevizibilă?
Despre mintea umană, matematică și univers
Note
Bibliografie
Credite fotografice
Detalii despre carte / COMANDA


Medicină, nutriție și bună dispoziție - Dr. Simona Tivadar (CARTE)
 

Prezentare:

Râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă!

„Am descoperit într-o zi că ne-a inundat pseudoștiința și că îi cad pradă oameni naivi, incapabili să discearnă între adevărul științfic, verificat și reproductibil de fiecare dată, şi testimoniale contrafăcute despre leacuri miraculoase contra orice sau preventive contra nimic.
Atunci m-am hotărât să scriu despre biologia și funcționarea corpului omenesc, despre biochimie și alimente, despre adevă¬rurile verificabile și fanteziile imposibil de reprodus promovate de medicina alternativă. Am început să scriu ceea ce s-ar putea numi niște pamflete medicale, pe care le-am postat pe Facebook. Fără ură și resentiment însă: consider că fiecare om are dreptul să aleagă orice i se pare potrivit sănătății sale, cu condiția să nu se pună pe sine și pe alții în pericol și să aleagă informat, nu dus de nas. Am scris așa cum vorbesc de obicei, zâmbind, fiindcă și eu cred că «glumind putem spune orice, chiar și adevărul» (Sigmund Freud). 
Într-o bună zi am fost contactată de Editura Humanitas și mi s-a propus să adunăm textele mele într-o carte. Sincer, nu mă așteptam ‒ și i-am întrebat de ce ar face asta. Răspunsul m-a convins: «Pentru că aveţi umor, aveţi vervă și aveți dreptate!» Așa s-a născut această carte pe care o ții în mână, cititorule. O carte care aș vrea să-ți descrețească fruntea și să te facă să râzi din toată inima, fiindcă ‒ știi ceva? ‒ râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă! 
Sper să-ți ofere răspunsuri la întrebări despre mâncarea sănă¬toasă, vitamine, antioxidanți și la multe alte dileme ale omului modern. Și mai sper să te facă mai precaut ori de câte ori citești sfaturi fără semnătura unui specialist, ori de câte ori vrei să faci vreo analiză fantasmagorică ori să încerci un tratament miraculos și fără efecte adverse.“ (DR. SIMONA TIVADAR)

Detalii despre carte / COMANDA



Aviatorul - Evgheni Vodolazkin (CARTE)
 

Prezentare:

Traducere și note de Adriana Liciu

Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea. Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolșaia Kniga — Premiul al doilea.

Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări.

Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluţia din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Innokenti îl așteaptă o viaţă nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăţiei aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene.

Detalii despre carte / COMANDA



¤ Cum să fii fericit în România - Oana Barna (CARTE)
 

Prezentare:

Volum coordonat de Oana Bârna
Texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici
În loc de introducere: Cioran despre (ne)fericire
În loc de încheiere: Punctul 7 din chestionarul lui Proust: „Fericirea pe care mi-o visez“

„Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul și trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor «insignifiante» (Cioran).
Ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naște dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care și-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Să existe oare o alchimie graţie căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârșești prin a extrage poftă de viaţă și gândul final că nu ai trăit degeaba?
Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii? (GABRIEL LIICEANU)

Detalii despre carte / COMANDA



Recunoștință - Oliver Sacks (CARTE)
 

Prezentare:

Coperti cartonate.

„Am dăruit dragoste şi am primit dragoste în dar; am fost binecuvântat cu multe lucruri minunate, şi la rându-mi am întors lumii din zestrea mea. Mai presus de orice, am fost o fiinţă gânditoare, un animal cu raţiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm şi o aventură unică.“

Cele patru eseuri reunite în această carte au fost scrise de Oliver Sacks între anii 2013 şi 2015 şi au apărut mai întâi în The New York Times, bucurându-se de un enorm succes. Ele oglindesc întreaga sa existenţă şi în acelaşi timp pot fi privite ca o odă adusă unicităţii fiecărei fiinţe uma¬ne şi ca o mărturie de recunoştinţă pentru darul vieţii.

„Spre deosebire de alţi scriitori care au dat mărturie despre moarte privind-o drept în ochi, Sacks nu a insistat pe tema bolii lui, a greutăţilor fizice şi spirituale pe care le înfrunta. Nu numai că a reuşit să-şi găsească liniştea interioară, dar a transpus-o splendid în aceste eseuri. A descoperit cum poţi privi pozitiv orice lucru, inclusiv propria fragilitate resimţită tot mai acut. Paginile lui delicate le oferă cititorilor acelaşi sentiment de împăcare şi, într-adevăr, de recunoştinţă.“ (New York Magazine)

Recunoştinţă este o carte mică, dar în paginile ei bate o inimă uriaşă. Cele patru eseuri scrise de Oliver Sacks în ultimii doi ani înainte să fie răpus de cancer constituie o autobiografie sintetică şi în acelaşi timp o splendidă meditaţie despre ce înseamnă să duci o viaţă frumoasă.“ (The Washington Post)

Detalii despre carte / COMANDA



Părintele Arsenie Boca, pictor bisericesc la Drăgănescu - Florin Dutu (CARTE)
 

Prezentare:

Cartea a apărut cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la începerea lucrărilor de pictură de la Biserica „Sf. Nicolae” Drăgănescu de către Părintele și Pictorul bisericesc Arsenie BOCA.

„Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci... Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului.”
Academicianul Nichifor Crainic (1889-1972) către Părintele Arsenie Boca

„Cine vrea să se convingă că în urma acestor studii părintele Arsenie n-a pus în fresca de pe pereţii bisericilor la care a pictat doar scene şi compoziţii creştine remarcabile, ci a sesizat, în linii şi culori, adevăruri vii şi luminoase ale vieţii harice, cum puţine s-au realizat la noi, acela n-are decât să cerceteze pictura bisericească din Drăgănescu ca să nu mai vorbim de tot atâtea lucrări de coloristică şi de modelaj cunoscute atât la Sâmbăta cât şi la Prislop. Nu trebuie uitate nici coperţile minunate ale primelor patru volume ale «Filocaliei» şi ale «Vieţii în Hristos».”
Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE (1911-1994),
„În amintirea părintelui Arsenie”

„Părintele Arsenie Boca m-a chemat acolo sus pe schelă și mi-a spus aceste lucruri cu durere dinlăuntru: «Am vrut să fac muncă duhovnicească și nu m-au lăsat! Am scris și nu m-au luat în seamă, nu m-au publicat! Tot ce mi-a rămas e pensula! Prin asta pot face deocamdată!»”
Dl. Nicolae MOGA din Ludișor (Făgăraș)

Detalii despre carte / COMANDA



Infinitezimal - Amir Alexander (CARTE)
 

Prezentare:

La sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII, Europa era framântată de conflicte violente nu doar în plan politic și social, dar și în aparent mult mai pașnicul domeniu al științelor matematice. Dacă pe câmpurile de luptă Reforma se confrunta cu Contrareforma, în matematică bătălia se dădea între partizanii infinitezimalelor – readuse acum la viață, după ce puseseră grele probleme anticilor – și matematicienii tradiționaliști, fideli modelului geometriei euclidiene. Ni se pare azi greu de închipuit cât de subversivă a fost ideea de infinit mic și ce miză politică, religioasă și culturală a avut susținerea ei.

Preocupat de raporturile dintre matematică, istorie și cultură, Amir Alexander ne spune în Infinitezimal povestea impunerii noțiunii de infinit mic la începuturile lumii moderne, subliniind consecințele ei pe termen lung. Eroii cărții sunt oameni de știință (Galilei, Torricelli, Wallis, Newton), filozofi (Hobbes, Locke), clerici și conducători politici – cu toții prinși într-o luptă care, în ultimă instanță, demonstrează forța de iradiere a ideilor din matematică.

„Este continuumul alcătuit din infinitezimale? – cu greu ne putem închipui ce pasiuni a stârnit această întrebare ciudată. Dar în secolul XVII, în toiul bătăliei, combatanții din ambele tabere credeau că răspunsul putea modela toate aspectele vieții în lumea modernă care se năștea. Și au avut dreptate: când vacarmul bătăliei s-a stins, apărătorii infinitezimalelor învinseseră. Iar de atunci lumea s-a schimbat ireversibil.“ (AMIR ALEXANDER)

Detalii despre carte / COMANDA



Legea pe înțelesul tinerilor - Cristi Danilet (CARTE)
 

Prezentare:

„Am scris acest manual ca să aflaţi ce drepturi şi îndatoriri aveți, ce garanţii sunt prevăzute în lege şi mai ales cum sunteţi protejaţi de organele statului atunci când aveţi o problemă majoră. Poate că informaţiile din această carte vă vor ajuta pe unii dintre voi să luaţi decizia corectă în ceea ce vă priveşte. Şi, cine ştie, poate că unii dintre voi vă veţi simţi atraşi de acest domeniu, şi în viitor vom deveni colegi.Aşa că vă invit să lăsaţi deoparte Facebookul pentru câteva ore şi să intraţi în universul regulilor şi al legilor. Începem cu prima regulă: aveţi dreptul să vă ştiţi drepturile!“ (CRISTI DANILEȚ)

După ce a lucrat douăzeci de ani ca judecător specializat în cazurile de delincvență juvenilă și peste cinci ani ca instructor de educație juridică în zeci de școli și licee din țară, Cristi Danileț ne propune un îndrumar practic cu privire la reguli și legi, destinat îndeosebi celor care sunt în formare, dar și cititorilor de orice vârstă care vor să-și cunoască mai bine drepturile și obligațiile, precum și felul în care legea îi poate sancționa sau îi poate apăra. Lectura cărții de față este indispensabilă celor care vor să-și consolideze cultura juridică și civică,dar mai ales credința în atotputernicia legii – văzută ca aliat și pavăză a binelui și a noastră, a celor care vrem să fim de partea ei.

Detalii despre carte / COMANDA



Lumea explicată. Descoperirea științei moderne - Steven Weinberg (CARTE)
 

Prezentare:

Este o şansă faptul că unul dintre marii fizicieni ai lumii, laureatul Nobel Steven Weinberg, s-a pasionat de istoria ştiinţei şi a oferit publicului larg o perspectivă pătrunzătoare şi originală asupra evoluţiei cunoaşterii. Lumea explicată e povestea descoperirii ştiinţei moderne – o aventură începută în Grecia antică, apoi continuată în Evul Mediu arab şi european şi dusă la bun sfârşit prin opera lui Newton. Weinberg priveşte cunoştinţele trecutului ca un fizician al zilelor noastre, dar cultura lui umanistă îl ajută să înţeleagă legăturile subtile ale ştiinţei cu poezia, muzica, religia şi filozofia.

„Sunt fizician, nu istoric, însă de-a lungul timpului istoria ştiinţei a ajuns mă fascineze tot mai mult. Este o poveste extraordinară, una dintre cele mai interesante din istoria omenirii. Este, de asemenea, o poveste care, pentru oamenii de ştiinţă ca mine, are o miză personală. Cercetarea actuală poate fi ajutată şi limpezită de cunoaşterea trecutului ei, iar pe unii savanţi cunoaşterea istoriei ştiinţei îi stimulează în activitatea lor.“ (STEVEN WEINBERG)

Detalii despre carte / COMANDA



Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină. Vol. 3 - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
 
Prezentare:

Coperți cartonate.

CUPRINS

Cuvânt înainte (Florin Caragiu)
Isihasm, Taina Chipului Treime
Vederea prin lumina harică
Mistagogia icoanei
Trăirea mistică a liturghiei
O sută de versete despre isihasm
Detalii despre carte / COMANDA


Gânduri vii și cuvinte de aur pentru Părintele Ilarion Argatu - Pr. Ioan Argatu (CARTE)
 
Detalii despre carte / COMANDA


Metodica predării religiei - Sebastian Șebu (CARTE)
 

Prezentare:

Preoţii şi dascălii de religie au avut la îndemână, în activitatea lor educativă, un manual de specialitate, Metodica predării religiei, realizat cu mult profesionalism şi cu maximă conştiinciozitate de către părintele profesor Sebastian Şebu şi profesorii Monica şi Dorin Opriş. După 17 ani de la apariţie, avem bucuria ca în acest an, prin truda neobosită a părintelui lect. univ. dr. Dorin Opriş şi a doamnei prof. dr. Monica Opriş, ucenici ai părintelui prof. univ. dr. Sebastian Şebu, trecut la cele veşnice, să vadă lumina tiparului o nouă ediţie a Metodicii, îmbunătăţită şi actualizată pornind de la noile modele pedagogice şi de la conţinutul actualelor programe şcolare.

† IRINEU, Arhiepiscop al Alba Iuliei

Lucrarea de faţă are un caracter comprehensiv, încercând să acopere cam tot ce presupune un excurs metodic în legătură cu predarea acestei discipline. Nimic nu este lăsat pe dinafară, nimic nu este minimalizat, toate componentele edificiului didactic fiind echilibrat expuse într-o compoziţie unitară în care fiecare element (statutul disciplinei, principii, obiective, conţinuturi, organizare, strategii de predare, modalităţi de asigurare a feed-back-ului etc.) îşi justifică pe deplin poziţia, joncţiunea, cuprinderea.

Prof. univ. dr. Constantin Cucoş

Detalii despre carte / COMANDA



Spovedania şi duhovnicia - Pr. Petre Vintilescu (CARTE)
 

Prezentare:

Duhovnicia a fost dintotdeauna modalitatea prin care creștinul s-a sfătuit cu Dumnezeu în ceea ce privește parcursul vieții sale pământești. În întreg spațiul ortodox, marii duhovnici din mănăstiri și păstorii sufletești din comunitățile parohiale au fost cercetați de credincioși pentru a-și mărturisi păcatele și pentru a primi sfat cu privire la problemele lor cotidiene. Despre această lucrare, Sfântul Siluan Athonitul ne încredințează: „Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el”.

† IRINEU, Arhiepiscop al Alba Iuliei

Detalii despre carte / COMANDA



Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii - Monah Cornea Daniel (CARTE)
 

Prezentare:

Răspunzând provocărilor tot mai perverse ale lumii de azi şi mobilizând lămuritor întreaga tradiţie şi sensibilitate morală şi duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Christiana a publicat un triptic teologic privitor la temeiurile şi menirea sexualităţii, abordând complexa ei problematică din trei perspective conjugate: cea a unui ortodox laic (Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, 2002), cea a unui preot de mir (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din persepectivă creştină, 2004) şi cea a unui călugăr (Daniel Cornea, Sexualitatea. Oprivire din tinda Bisericii, 2004). Ne-am propus reeditarea lor, începând cu contribuţia vrednicului de pomenire monah Daniel de la Tarcău (1972-2017), la o jumătate de an de la prea timpuria sa trecere la cele veşnice.

Detalii despre carte / COMANDA



Peripețiile unui călugăr - Arhimandrit Vasilios Bacoianis (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA



Rugăciuni de taină - Sf. Isaac Sirianul (CARTE)
 

Prezentare:

Antologie din: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată. Partea a II-a recent descoperită (ed. a II-a) și Cuvinte către singuratici. Partea a III-a recent regăsită (ed. a II-a), traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007

Convorbiri ale rugăciunii ascunse potrivit lui Mar Isaac, pe care acesta le-a așezat, rânduit și întocmit cu cuvinte simțite și convingătoare, făcând din membre risipite un întreg armonios ca să fie de folos pentru meditarea rugăciunii ascunse.
Creștinul se poate îndeletnici cu ele stând în picioare sau șezând, lucrând sau umblând în chilia lui, mergând la culcare până ce-l va fura somnul, stând înăuntru sau pe drum, îndeletnicindu-se astfel în taină cu ele în inima lui; de asemenea, când îngenunchează îndelung la pământ sau stă în picioare, chiar și dacă nu înaintea crucii, amestecând smerenia trupului cu mișcările rugăciunii; căci prin ele va găsi ajutor, ca și din cele pe care și le-a fixat drept regulă și care trebuie rostite dintr-un loc anume, prin ajutorul însemnat pe care-l dau pe loc potrivit stării schimbătoare a gândirii în pacea sau chinul care vin asupra lui; folosindu-se de aceste rugăciuni alcătuite în chip potrivit anume ca să-și afle în ele mângâierea, sufletul se va sfinți și se va umple de harul Duhului.

CUPRINS
30 de rugăciuni de taină
Rugăciuni de noapte
Alte rugăciuni
Slujba sfântului Isaac Sirianul

Detalii despre carte / COMANDA



Cum să devin mai bun? - Preot Octavian Moșin (CARTE)
 

Prezentare:

Şcoala noastră de toate nivelurile pune în faţa învățăceilor mai multe întrebări la care caută răspunsuri: „Cum să devin mai deştept?”, „Cum să devin mai bogat?”. Iată însă că părintele Octavian Moșin vine, de rând cu alţi preacucernici părinţi, să ajute semenul nostru să caute împreună răspuns la întrebarea, după părerea mea, cea mai importantă: „Cum să devin mai bun?”

Poate exista înțelepciune în afara bunătăţii? În ce măsură un om este bogat, fiind lipsit de harul bunătăţii, blândeţii, generozităţii, îngăduinţei, cumsecădeniei, milosteniei, compasiunii, iubirii?

Sunt întrebări la care încearcă să răspundă de-a lungul acestei cărţi preabunul preot Octavian Moşin. Sunt răspunsuri la întrebări care i s-au pus şi răspunsuri la întrebări pe care şi le-a pus chiar protagonistul acestei culegeri, autorul căutând să afle răspunsuri la ele în cărţile sfinte, dar şi în inima sa.  – Nicolae Dabija

Detalii despre carte / COMANDA



Kalcirem (50 comprimate) - *** (Naturiste)
 

Prezentare:

Supliment destinat fortificării sistemului osos, conține nutrienți esențiali pentru menținerea sănătății oaselor și a dinților, contribuind și la funcționarea normală a sistemului cardiovascular, muscular și nervos.

INGREDIENTE /COMPRIMAT: Carbonat de calciu, agenți de încărcare: celuloză microcristalină, amidon de porumb, agent de întărire: polivinilpirolidonă, agenți antiaglomeranți: acid stearic vegetal și dioxid de siliciu coloidal, Vitamina K2, Vitamina D3

Caracteristici: Calciul este mineralul prezent în cantitatea cea mai mare în corpul uman și îndeplinește numeroase funcții importante. Calciul este necesar pentru menținerea sănătății sistemului osos și a sănătății dinților, contribuie la funcționarea normală a sistemului muscular. De asemena, calciul contribuie la coagularea normală a sângelui, la metabolismul energetic normal, la o neurotransmisie normală, la funcționarea normală a enzimelor digestive. Vitaminele K reprezintă un grup de vitamine liposolubile esențiale pentru organism, întrucât contribuie la coagularea normală a sângelui și la menținerea sănătății sistemului osos.Vitamina K2 este esențială pentru menținerea unei structuri osoase puternice datorită faptului că activează o proteină numită osteocalcin, importantă pentru utilizarea calciului în construirea unei matrici osoase sănătoase. Vitamina D contribuie la absorbția/utilizarea normală a calciului și fosforului,la menținerea concentrațiilor normale de calciu în sânge și la menținerea sănătății sistemului osos și a dinților.

Atenţionări: Suplimentele alimentare nu înlocuiesc o dietă variată şi echilibrată şi un mod de viaţă sănătos. În cazul unor afecţiuni cronice sau al urmării unui tratament medicamentos, sfatul medicului este absolut necesar înaintea administrării acestui produs. Nu este recomandat persoanelor alergice la oricare dintre componentele produsului. A nu se utiliza dupǎ data de expirare înscrisǎ pe ambalaj. A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici. A se păstra la temperaturi sub 25?C, în ambalajul original, ferit de umiditate şi luminǎ. A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic. Contraindicat persoanelor cu hipercalcemie.

Formă de prezentare: cutie cu 12 blistere a 10 comprimate/blister (Descarcă prospectul)

Detalii / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara
(3000 de titluri),

icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 10%

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Aprilie-2018.doc