Sfinții Împărați Întocmai cu Apostolii Constantin și Elena
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
|
|
|
Sfinții Împărați Întocmai cu Apostolii Constantin și Elena |
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
|
Mai 2026 |
Sumar:
Sărbătoarea Rusaliilor ocupă un loc central atât în tradiția poporului iudeu, cât și în viața și conștiința Bisericii creștine. Cincizecimea unește tainic istoria Vechiului Legământ cu împlinirea făgăduinței dumnezeiești, devenind pentru creștini clipa solemnă și binecuvântată a arătării văzute a Bisericii în lume. Biserica își are începutul încă din taina întrupării Mântuitorului, din lucrarea Sa mântuitoare, din minunile Sale, din jertfa Crucii și din slăvita Sa Înviere, dar la Rusalii ea se descoperă lumii în chip deplin și văzut, ca trup viu al lui Hristos, însuflețit de puterea Duhului Sfânt.
În tradiția poporului ales, Cincizecimea se număra printre marile sărbători ale pelerinajului, alături de Paștele iudaic și de Sărbătoarea Corturilor. Era numită și Sărbătoarea Săptămânilor, fiind prăznuită la cincizeci de zile după Paști. La început, această sărbătoare avea un caracter agrar, fiind legată de vremea secerișului și de aducerea celor dintâi roade înaintea lui Dumnezeu, ca semn al recunoștinței și al binecuvântării cerești revărsate peste ogoarele pământului. Însă, în timp, tradiția iudaică a legat această zi sfântă și de momentul cutremurător al primirii Legii pe Muntele Sinai, când Dumnezeu a încheiat legământ cu poporul Său prin profetul Moise. Astfel, Cincizecimea a devenit și sărbătoarea aducerii aminte a Legii scrise pe table de piatră, deși marii trăitori ai credinței au înțeles că adevărata Lege trebuie să fie sădită mai întâi în adâncul inimii, acolo unde omul se întâlnește în taină cu Dumnezeu.
În lumina Noului Testament, sărbătoarea primește o profunzime nouă și o strălucire cerească. Mântuitorul le poruncise ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte „până ce se vor îmbrăca cu putere de sus”. Astfel, la cincizeci de zile după Învierea Domnului și la zece zile după Înălțarea Sa la cer, Apostolii se aflau adunați în Sfânta Cetate, împreună cu Maica Domnului și cu ceilalți ucenici, în stare de rugăciune, de așteptare și de adâncă tresărire duhovnicească.
Cartea Faptele Apostolilor descrie acest moment cu imagini de o frumusețe și o putere duhovnicească copleșitoare:
„Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.” (Faptele Apostolilor 2, 2-3)
Acest vuiet ceresc, asemenea unei adieri puternice și pline de viață, vestea coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli, iar limbile de foc care s-au așezat peste fiecare dintre ei arătau luminarea minții, curățirea inimii și puterea dumnezeiască revărsată asupra celor chemați să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.
Apostolii au început să vorbească în limbi diferite, iar mulțimile venite la Ierusalim dintre neamuri îi auzeau vestind măririle lui Dumnezeu, fiecare în limba sa. Momentul descoperă una dintre cele mai adânci taine ale Bisericii: ceea ce la Turnul Babel devenise prilej de dezbinare și de risipire, la Rusalii se preface în semn al unității și al împăcării în Duhul Sfânt. Dacă odinioară limbile au despărțit popoarele, acum ele devin punți ale comuniunii și ale iubirii dumnezeiești.
Biserica se naște astfel sub adierea Duhului Sfânt, nu ca o împărăție a puterii lumești, ci ca o împărăție a harului, a păcii și a iubirii fără hotar. Din foișorul smerit al Ierusalimului pornește lumina care avea să strălucească asupra întregului pământ, să încălzească inimile oamenilor și să adune neamurile în jurul lui Hristos Cel înviat. Cincizecimea rămâne sărbătoarea focului dumnezeiesc care luminează sufletul, a vântului ceresc care risipește întunericul și a harului care înnoiește lumea și o conduce spre Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în ziua Pogorârii Sfântului Duh începutul luminos al lucrării misionare a Bisericii și prefacerea uimitoare a Apostolilor din oameni simpli și temători în vestitori neînfricați ai Evangheliei lui Hristos. Cel care odinioară îi găsise ascunși de frica lumii îi arată acum lumii întregi plini de îndrăzneală dumnezeiască, gata să mărturisească adevărul până la marginile pământului și până la jertfa vieții lor. Sfântul Ioan Hrisostom spune că Duhul Sfânt i-a prefăcut pe pescari în învățători ai lumii, iar limbile de foc care s-au așezat peste ei simbolizează puterea curățitoare și luminătoare a harului dumnezeiesc. Acest foc ceresc nu mistuie, ci curățește; nu arde făptura omului, ci îi luminează sufletul și îi încălzește inima cu iubirea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Teologul numește Rusaliile „sărbătoarea desăvârșirii”. Prin venirea Duhului Sfânt se împlinește lucrarea mântuitoare începută odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dacă Nașterea Domnului descoperă iubirea Tatălui, iar Învierea biruința lui Hristos asupra morții, Rusaliile arată revărsarea harului peste lume și începutul unei vieți noi pentru omenire. Marele teolog al Bisericii afirmă cu tărie că Duhul Sfânt nu este doar o energie sau o simplă putere dumnezeiască, ci Persoană dumnezeiască, deoființă cu Tatăl și cu Fiul, împreună-veșnic și împreună-slăvit cu Ei. În lumina acestei învățături, Rusaliile devin sărbătoarea comuniunii depline a omului cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit.
Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa profundă și plină de lumină „Despre Duhul Sfânt”, arată că prin Duhul omul primește sfințirea, renașterea și înfierea după har. Duhul Sfânt este izvorul sfințeniei, suflarea dumnezeiască ce înnoiește lumea și vindecă neputința firii omenești. El este Cel care îi unește pe credincioși în trupul tainic al lui Hristos, adică în Biserică, făcând din oameni risipiți o singură familie duhovnicească. Prin lucrarea Sa nevăzută, dar vie, inimile se împacă, sufletele se luminează, iar omul învață să-L numească pe Dumnezeu Tată și să trăiască bucuria Împărăției încă din această viață.
Fericitul Augustin, Episcopul Hiponei, vede în sărbătoarea Cincizecimii reversul dramatic al episodului de la Turnul Babel. Dacă acolo mândria oamenilor a adus dezbinare, confuzie și împrăștiere, aici iubirea lui Dumnezeu aduce unitate, pace și comuniune. La Babel, limbile au devenit semnul neînțelegerii; la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, ele se prefac în limbaj al credinței și al iubirii. Astfel, Biserica se descoperă ca loc al împăcării neamurilor, unde popoare și limbi diferite se reunesc în aceeași credință, în aceeași rugăciune și în aceeași mărturisire a lui Hristos Cel înviat.
În viața Bisericii, Rusaliile reprezintă una dintre sărbătorile cele mai mari și mai pline de lumină. De fapt, întreaga existență a Bisericii trăiește sub adierea și sub puterea pogorârii Duhului Sfânt. El este prezent în Sfânta Euharistie, în Sfintele Taine, în rugăciunea comunității, în binecuvântarea slujbelor și în toate lucrările sfințitoare ale Bisericii. În Sfântul Altar, în pâinea și vinul aduse spre prefacere, în inimile celor care se roagă și în fiecare lucrare binecuvântată trebuie să simțim prezența tainică a lui Dumnezeu.
Rusaliile nu sunt doar amintirea unui eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, ci praznicul necontenitei revărsări a harului peste lume, al focului ceresc care luminează sufletul, al adierii dumnezeiești ce risipește întunericul și al puterii care renaște omul pentru viața Împărăției lui Dumnezeu.
Importanța sărbătorii Rusaliilor rămâne profund actuală pentru omul veacului de astăzi, atât de încercat de dezbinare, teamă, însingurare și confuzie spirituală. Într-o epocă în care oamenii par tot mai apropiați prin mijloacele lumii și totuși atât de departe unii de alții cu sufletul, mesajul Cincizecimii vorbește cu putere despre unitate, comuniune și înnoirea lăuntrică a omului prin harul lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt este Cel care aduce lumină în întunericul inimii, Cel care oferă curaj celor slabi, discernământ celor tulburați și puterea iubirii adevărate într-o lume adeseori rănită de egoism și nepăsare. El este Mângâietorul făgăduit de Hristos, Izvorul păcii și al înțelepciunii, Cel care încălzește inimile lipsite de dragoste și redă omului frumusețea chipului pierdut prin păcat. Rusaliile ne amintesc că Biserica nu este doar o instituție omenească, supusă slăbiciunilor și vremelniciei, ci trupul tainic al lui Hristos, întemeiat de Mântuitorul Însuși, despre care El a spus că „porțile iadului nu o vor birui”. În adâncul ei lucrează neîncetat harul Duhului Sfânt, păstrând-o sfântă și purtătoare de lumină în mijlocul lumii.
Sărbătoarea Rusaliilor ne cheamă pe fiecare la o Cincizecime lăuntrică, la o coborâre a Duhului Sfânt în templul inimii noastre. Părinții Bisericii vorbesc despre pogorârea Duhului nu doar ca despre un eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, ci ca despre o realitate ce continuă în Biserică prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin pocăință și sfințenie, și mai ales prin Dumnezeiasca Liturghie, unde cerul și pământul se întâlnesc în taina iubirii dumnezeiești.
Fiecare creștin este chemat să devină templu al Duhului Sfânt, lăcaș al harului și al păcii lui Dumnezeu. Este, fără îndoială, o lucrare grea și anevoioasă, o nevoință care cere răbdare, smerenie și luptă cu sinele, dar este și o chemare ce poate fi împlinită prin mila și puterea lui Dumnezeu. Dincolo de prăpăstiile în care cad adeseori oamenii, dincolo de rănile, slăbiciunile și întunericul acestei lumi, îndumnezeirea rămâne cea mai înaltă vocație a omului. Dumnezeu nu încetează să coboare spre om, pentru ca omul să poată urca spre Dumnezeu.
Cincizecimea unește astfel trecutul revelației dumnezeiești cu prezentul Bisericii și, mai ales, cu nădejdea Împărăției viitoare. Este sărbătoarea vieții care biruie moartea sufletească, a comuniunii care învinge dezbinarea și a renașterii duhovnicești a omului și a lumii. Prin adierea Duhului Sfânt, creația întreagă este chemată la înnoire, iar sufletul omului primește puterea de a se ridica din cenușa păcatului către Lumina lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca Liturghie din ziua Rusaliilor este urmată îndată de Vecernia plecării genunchilor, o rânduială deosebită a tradiției răsăritene dreptslăvitoare. Frumusețea adâncă și filocalică a rugăciunilor rostite cu umilință în genunchi descoperă lucrarea tainică a Bisericii și glasul întregii omeniri înălțat către Preasfânta Treime, cerând coborârea Duhului Sfânt și sfințirea vieții noastre.
Aceste rugăciuni îmbrățișează întreaga lume: pe cei vii și pe cei adormiți, pe cei puternici și pe cei slabi, pe cei care caută și pe cei rătăciți. În ele se află suspinul întregii creații după Dumnezeu și dorința inimii omenești de a regăsi lumina pierdută. Dar una dintre aceste cereri covârșește toate celelalte dorințe ale omului și atinge adâncul cel mai tainic al sufletului nostru: „Doamne, ajută-ne ca înainte de a ne întoarce în pământ să ne întoarcem la Tine.”
În aceste cuvinte se cuprinde întreaga dramă și întreaga frumusețe a existenței omenești. Omul, zidit din țărână și destinat să se întoarcă în pământ, este chemat mai întâi să revină la Dumnezeu, Izvorul vieții și al iubirii veșnice. Întoarcerea la Dumnezeu rămâne adevăratul deziderat al vieții noastre, chiar dacă lumea adeseori îl uită sau îl așază la marginea preocupărilor sale. Și poate că tocmai aceasta este cea mai mare chemare a Rusaliilor: ca focul Duhului Sfânt să aprindă din nou în inimile noastre dorul după Dumnezeu și puterea de a merge spre El cu credință, cu pocăință și cu iubire.
Imnograful care a alcătuit aceste rugăciuni pline de lumină și adâncime duhovnicească subliniază faptul oarecum neobișnuit că, într-o zi atât de mare precum cea a Rusaliilor, stăm înaintea lui Dumnezeu cu genunchii plecați. Însă această umilință și stăruința rugăciunii întregii Biserici sunt măsura darului nemăsurat pe care toți creștinii îl cer mai cu seamă în ziua acestui mare praznic: întoarcerea la Dumnezeu. Nu este vorba doar despre o apropiere exterioară sau despre un gând trecător, ci despre o întoarcere adevărată, adâncă, săvârșită în lăuntrul ființei noastre, în mintea și în inima noastră, înainte ca viața să ajungă la ultimul ei ceas printre muritori.
Această rugăciune a Bisericii poartă în ea o frumusețe tulburătoare și o luciditate pe care numai credința le poate dărui: înainte de plecarea fiecăruia din această lume, să existe un gând înalt, această dorință sfântă de întoarcere la Dumnezeu, de regăsire a chipului pierdut și de împăcare cu Izvorul vieții. Înainte ca trupul să se întoarcă în țărână, sufletul să se întoarcă spre Cel care l-a zidit în iubire și l-a chemat la veșnicie.
Pogorârea Duhului Sfânt nu a fost numai un eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, în lumina foișorului apostolic, ci începutul unei lucrări neîntrerupte prin care Dumnezeu continuă să atingă inimile oamenilor, să lumineze mintea și să le transforme viața. Duhul Sfânt lucrează tainic, fără zgomotul lumii și fără silire, asemenea stihiilor naturii despre care vorbește Mântuitorul: „Vântul suflă unde voiește și auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine și unde se duce”. Astfel este și lucrarea harului: nevăzută și smerită, dar puternică, atingând cele mai ascunse adâncuri ale sufletului omenesc.
Lucrarea Duhului Sfânt nu distruge libertatea omului, ci o împlinește și o luminează. Dumnezeu nu silește niciodată, ci cheamă necontenit, cu răbdare și iubire, așteptând răspunsul inimii noastre. El bate tainic la ușa sufletului, dorind să transforme neliniștea în pace, întunericul în lumină și moartea în viață.
De aceea, Cincizecimea este și sărbătoarea renașterii lăuntrice. Fiecare om are nevoie de propria pogorâre a Duhului Sfânt, de acel moment în care sufletul, adeseori obosit, tulburat, rănit sau risipit de grijile lumii, descoperă că Dumnezeu lucrează în adâncul inimii sale. Uneori această lucrare vine prin rugăciune și lacrimă, alteori prin suferință și încercare, alteori prin întâlnirea providențială cu un om sfânt sau printr-o luminare neașteptată care schimbă drumul vieții și deschide înaintea omului o cale nouă.
Istoria creștinismului este plină de asemenea mărturii ale prefacerii lăuntrice și ale întâlnirii decisive cu harul lui Dumnezeu. Cel mai puternic exemplu rămâne Sfântul Apostol Pavel, care din prigonitor al Bisericii a devenit marele vestitor al Evangheliei și Apostolul neamurilor. Întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului i-a schimbat întreaga existență, zdrobind întunericul din inima sa și umplându-l de lumina adevărului dumnezeiesc. Din acel moment, viața lui Pavel devine o necontenită mărturie despre puterea harului și despre lucrarea Duhului Sfânt în om.
Cuvintele sale rămân până astăzi una dintre cele mai adânci mărturisiri ale vieții în Hristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. În această mărturisire se află taina întregii vieți creștine: omul vechi moare pentru ca omul nou, luminat de Duhul Sfânt, să se nască spre viața Împărăției lui Dumnezeu.
Episcopul Hiponei, Fericitul Augustin, mărturisește în paginile cutremurătoare ale „Confesiunilor” drama propriei sale căutări interioare, zbuciumul unei inimi care a rătăcit mult înainte de a descoperi lumina lui Dumnezeu. După ani de frământări și de încercări zadarnice de a afla adevărul în înțelepciunea lumii, el avea să rostească acea mărturisire care a străbătut veacurile asemenea unui suspin al sufletului omenesc: „Târziu Te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă!”. În aceste cuvinte se află înțelepciunea omului care L-a căutat pe Dumnezeu în afara sa și a descoperit, în cele din urmă, că Dumnezeu îl aștepta tainic în adâncul inimii sale.
Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul întregii vieți creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru marele stareț rus, adevărata schimbare a omului nu venea din simpla împlinire exterioară a unor reguli sau rânduieli, ci din luminarea inimii prin harul dumnezeiesc. Omul se poate transforma cu adevărat numai când Duhul Sfânt coboară în sufletul său și îi umple viața de pace, de bucurie și de iubire cerească. De aceea, chipul Sfântului Serafim rămâne o icoană a omului luminat de har, un om care răspândea pace și mângâiere tuturor celor care se apropiau de el.
Sfântul Siluan Athonitul descrie experiența harului ca pe o coborâre a păcii dumnezeiești în inimă. El mărturisește că atunci când Duhul Sfânt cercetează omul, sufletul începe să simtă iubire pentru întreaga lume și o smerenie adâncă înaintea lui Dumnezeu. În lumina acestei prezențe dumnezeiești, omul nu mai poate urî, nu mai poate judeca cu asprime și nu mai poate trăi doar pentru sine, fiindcă harul îi lărgește inima până la măsura iubirii lui Hristos. Lacrima pocăinței devine revărsare a iubirii pentru întreaga creație și pentru fiecare om.
Toate aceste mărturii, alături de multe altele din viețile sfinților, arată că Duhul Sfânt nu aparține doar unei epoci apostolice îndepărtate, ci continuă să lucreze neîncetat în istorie și în viața oamenilor. El îi ridică pe cei căzuți, îi întărește pe cei slabi, îi luminează pe cei care caută adevărul și aduce pace acolo unde există tulburare și întuneric. Lucrarea Sa tainică străbate veacurile asemenea unei adieri cerești care nu încetează să atingă inimile oamenilor.
În lumea contemporană, omul este adeseori copleșit de grabă, de singurătate și de nesiguranță. În mijlocul unei existențe agitate și fragmentate, Duhul Sfânt rămâne Izvorul iubirii curate, al bucuriei adevărate, al păcii și al curajului de a merge mai departe chiar și prin încercările cele mai grele. Părinții Bisericii spun că omul care se deschide lucrării Duhului începe treptat să se schimbe: mânia se liniștește, frica se preface în încredere, egoismul în iubire, iar deznădejdea în speranță. Harul nu schimbă doar împrejurările vieții, ci mai ales adâncul inimii omenești.
Rusaliile rămân o chemare permanentă adresată fiecăruia dintre noi: chemarea de a deveni primitori ai Duhului Sfânt, oameni ai luminii, ai rugăciunii și ai lacrimii curate, singura care poate schimba cu adevărat viața noastră. În fiecare rugăciune rostită cu credință, în fiecare faptă bună săvârșită în taină și în fiecare întoarcere sinceră a inimii către Dumnezeu, taina Cincizecimii continuă să lucreze în lume.
Viața creștină devine astfel o necontenită dorință de a dobândi Duhul Sfânt și de a-L lăsa să fie totul pentru noi: lumină în întuneric, pace în tulburare, putere în slăbiciune și început al vieții celei veșnice încă din această lume.
„Sfinţeşte casa aceasta pe care ai zidit-o, ca să fie Numele Tău acolo în veci;
ochii Tăi şi inima Ta să fie acolo în toate zilele.” (3 Regi 9, 3)
Actul de sfinţire a unui lăcaş de cult este, prin excelenţă, o lucrare a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. El nu reprezintă doar un ritual de inaugurare a unui edificiu, ci un eveniment prin care un spaţiu al creaţiei este consacrat slujirii lui Dumnezeu şi devine loc al întâlnirii dintre cer şi pământ. Sfinţirea bisericii este, de fapt, o binecuvântare a prezenţei iubirii lui Hristos în poporul său (cf. Matei 28, 20), Care, prin harul Sfântului Duh, sfinţeşte biserica lăcaş de închinare, făcut din piatră şi frescă, din lemn şi aur, ca urmare a rugăciunii clericilor şi credincioşilor care îngenunchează. Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, zidurile acestei catedrale nu mai sunt un simplu edificiu pentru oameni, ci Casă a lui Dumnezeu şi Poartă a cerului, după cuvântul Scripturii (cf. Facere 28, 17).
Este semnificativ faptul că această sfinţire se săvârşeşte în apropierea zilei de prăznuire a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei Întocmai cu Apostolii cinstiţi. Sfântul Împărat Constantin a înţeles, în veacul al IV-lea, că biserica zidită din piatră este chipul văzut al Bisericii duhovniceşti şi că un popor creştin care înalţă catedrale leagă pământul cu cerul. Sfântul Constantin Cel Mare, primul împărat roman creştin, a oferit Bisericii libertate şi demnitate pentru a arăta puterea spirituală a iubirii faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi a iubirii faţă de oameni prin fapte bune. În acelaşi duh, Catedrala Episcopală Intrarea în biserică a Maicii Domnului din Madrid este o mărturie că românii ortodocşi stabiliţi pe pământ iberic nu sunt doar locuitori temporari ai unei cetăţi pământeşti, ci pelerini care caută, deopotrivă, cetatea cerească, Ierusalimul cel nou, pe care o biserică ortodoxă pictată şi sfinţită îl reprezintă iconic şi profetic.
Această zi de bucurie sfântă este rodul unui drum lung şi stăruitor. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, conştient de responsabilitatea pastorală faţă de cei peste 800.000 de creştini ortodocşi din România şi din Republica Moldova, stabiliţi în Spania şi Portugalia, a înfiinţat, prin hotărârea sa din 22 octombrie 2007, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, cu sediul la Madrid. Această decizie a venit ca răspuns la dorinţa clericilor şi credincioşilor ortodocşi români care doreau să aibă un ierarh al lor, o episcopie ortodoxă română şi o voce recunoscută în faţa autorităţilor iberice.
În data de 18 aprilie 2010, cu prilejul primei vizite a unui Patriarh ortodox pe pământ iberic, am avut bucuria de a pune piatra de temelie a acestei catedrale, în prezenţa ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, a ierarhilor din diaspora şi din ţară, precum şi a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe surori. A fost un moment de profundă emoţie, dar şi o speranţă care a înflorit de-a lungul anilor, prin osteneala neobosită a Preasfinţitului Părinte Episcop Timotei, a clericilor, a credincioşilor ctitori şi binefăcători, cu sprijinul Guvernului României prin Secretariatul de Stat pentru Culte şi Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Terenul, concesionat gratuit de Primăria Madridului pe o durată de 75 de ani, în Calle Tubas 9, Districtul Latina, reprezintă el însuşi un semn al recunoaşterii şi al respectului pe care autorităţile spaniole îl arată comunităţii ortodoxe române.
Catedrala Episcopală care se sfinţeşte astăzi este o sinteză de suflet românesc şi de frumuseţe universală. Modelată după chipul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, al Mănăstirii Cozia şi al Catedralei Patriarhale istorice din Bucureşti, ea poartă în arhitectura şi ornamentaţia sa filonul spiritualităţii brâncoveneşti - acea spiritualitate care a unit, în chip minunat, credinţa ortodoxă cu bogăţia formelor artistice ale Europei. Pictura murală de tradiţie bizantină, executată în tehnica frescă de o echipă de pictori condusă de părintele arhidiacon Nicolae Bălan, ne vorbeşte în limbajul etern al icoanei despre Dumnezeul Cel viu şi lucrător în lume. Mozaicul de pe faţadă, înfăţişând pe Maica Domnului Rugătoarea şi pe Sfinţii Apostoli Andrei şi Iacob, ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, este o chemare permanentă la rugăciune adresată tuturor celor care trec pragul acestei sfinte catedrale.
O capitală europeană cu o catedrală ortodoxă română este mai bogată din punct de vedere spiritual. Catedrala nu este un lux spiritual, ci o necesitate pastoral-misionară. Ea este locul unde copiii emigranţilor primesc Botezul, unde tinerii se căsătoresc şi pun temelia noii familii în lumina prezenţei lui Hristos, unde bătrânii aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru o viaţă trăită în credinţă şi în muncă cinstită, unde cei trecuţi în veşnicie sunt însoţiţi cu rugăciune şi lacrimi spre odihna veşnică. Catedrala este, totodată, factor de unitate în credinţă şi neam pentru toţi creştinii ortodocşi români din Spania şi Portugalia, un reper spiritual şi cultural care va dăinui în timp, mărturisind generaţiilor viitoare că înaintaşii lor au preţuit, mai presus de orice comoditate, prezenţa şi lucrarea sfântă a lui Dumnezeu în viaţa lor.
Adresăm cuvinte de înaltă preţuire Preasfinţitului Părinte Episcop Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, pentru bogata activitate pastoral-misionară şi administrativă şi pentru râvna cu care a dus la bun sfârşit realizarea acestui sfânt lăcaş. Mulţumim tuturor ctitorilor şi donatorilor care au contribuit la ridicarea acestei case a lui Dumnezeu. Amintim cu deosebită preţuire ostenelile preacucernicului părinte prof. dr. Teofil Moldovan, păstorul care a purtat ani îndelungaţi pe umerii săi grija pastorală a credincioşilor români din Peninsula Iberică şi a făcut toate demersurile pentru obținerea terenului pe care este construită Catedrala Episcopală.
De asemenea, adresăm un cuvânt de felicitare pentru toţi ctitorii, binefăcătorii şi miluitorii acestei sfinte catedrale, dimpreună cu întreg soborul de ierarhi, clerici, oficialități române și spaniole, prezenți la acest eveniment din viața comunității ortodoxe românești.
Aducem mulţumiri Guvernului României, care, prin Secretariatul de Stat pentru Culte şi Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, a acordat un sprijin financiar susţinut pentru realizarea și finalizarea acestei prea frumoase catedrale a românilor ortodocşi din Spania şi Portugalia.
Iubiţi credincioşi ortodocşi, vă îndemnăm să iubiţi această catedrală ca pe o comoară spirituală nepreţuită. Să veniți în această catedrală nu doar în zilele de sărbătoare, ci ori de câte ori simţiţi că sufletul dumneavoastră are nevoie de pace, lumină şi întărire! Rămâneţi uniţi în jurul Sfântului Altar, în dragoste frăţească unii faţă de alţii, în comuniune cu Episcopia Ortodoxă Română şi cu Biserica- mamă din România! Nu uitaţi că a fi român înseamnă şi a fi creştin, iar a fi creştin înseamnă a purta în inimă, oriunde ai fi în lume, pe Hristos Cel răstignit şi înviat!
Ne rugăm Preasfintei Treimi ca pentru mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria - a cărei Intrare în biserică este hramul acestei catedrale - şi pentru rugăciunile Sfinţilor Apostoli Andrei şi Iacob, ocrotitorii Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, să reverse harul Său cel sfinţitor asupra tuturor celor care se vor ruga cu evlavie în acest sfânt lăcaş, dăruindu-le sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, precum şi mult ajutor în toată fapta bună.
Cu multă preţuire şi părinteşti binecuvântări,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Mesaj transmis cu prilejul sfinţirii Catedralei Episcopale Ortodoxe
Inițiativa urmărește atât valorificarea patrimoniului ortodox, cât și dezvoltarea unui spațiu creativ dedicat comunității de jucători interesați de tradiția creștină răsăriteană. „OrthoCraft continuă să se extindă prin noi construcții și îmbunătățiri permanente ale zonelor deja existente”, a mai precizat administratorul serverului. Serverul OrthoCraft este considerat primul din jocul Minecraft dedicat exclusiv Ortodoxiei, arhitecturii sacre și patrimoniului creștin răsăritean. Comunitatea reunește peste 2.600 de jucători și creatori digitali interesați de reconstituirea unor spații inspirate din tradiția ortodoxă. Minecraft este un joc video de tip sandbox, axat pe creativitate și construcție, care permite utilizatorilor să creeze lumi virtuale folosind blocuri tridimensionale. Potrivit Guinness World Records, Minecraft este cel mai vândut joc video din toate timpurile. Dezvoltat de compania Mojang și lansat în anul 2011, jocul a depășit 350 de milioane de copii vândute, conform datelor publicate în Minecraft Annual 2026.
Printre cele mai importante descoperiri se numără ruinele unei bazilici bizantine, o locuință din secolul I aflată sub fundația bisericii, greutăți pentru pescuit și o inscripție în mozaic care îl amintește pe Sfântul Apostol Petru drept „căpetenia apostolilor și păzitorul cheilor cerului”. „În vara anului 2022, arheologii care excavau situl Betsaidei din secolul I, El-Araj, au descoperit o inscripție remarcabilă în pardoseala unei bazilici bizantine despre care se crede că a fost construită deasupra casei apostolilor Petru și Andrei”, potrivit unui comunicat al Museum of the Bible. „Inscripția este revoluționară din mai multe puncte de vedere. Deși tradiția referitoare la primatul lui Petru apare în scrieri literare și liturgice mai târzii, inscripția de la El-Araj reprezintă cea mai veche dovadă arheologică a tradiției creștine conform căreia Petru trebuie considerat căpetenia apostolilor”. Descoperirile au fost completate în 2025, când un incendiu de vegetație a scos la lumină noi ziduri, fragmente ceramice și urme ale unei băi romane, oferind indicii suplimentare despre existența unei așezări prospere în perioada în care a trăit Mântuitorul Hristos. Potrivit Evangheliilor, Betsaida a fost locul unde Mântuitorul a vindecat un orb și unde a săvârșit unele dintre cele mai cunoscute minuni ale Sale în apropierea Mării Galileii, inclusiv hrănirea mulțimilor cu câteva pâini și pești. Localitatea este legată și de activitatea apostolilor Petru, Andrei și Filip, despre care tradiția spune că proveneau din această așezare. Istoricului Iosif Flavius preciza că localitatea Betsaida a fost ridicată la rang de oraș de către Irod Filip al II-lea în prima jumătate a secolului I și a primit numele „Julias”, în cinstea Liviei, soția împăratului Augustus. Cercetătorii consideră că datele arheologice corespund atât descrierilor evanghelice, cât și relatărilor istoricului despre orașele aflate în jurul Mării Galileii în perioada romană.
Linkuri la știri:
Libertatea religioasă sau de credință este consfințită în România de art. 29 al Constituției și de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Aceasta include și garantează manifestarea unor drepturi precum: libertatea de a adopta, schimba sau renunța la o religie sau credință, dreptul de a nu avea nicio credință, dreptul de a construi spații dedicate activităților religioase, dreptul de a utiliza simboluri religioase, dreptul de a celebra și de a respecta zilele de odihnă conform religiei sau convingerii proprii, dreptul de a forma, numi și alege propriul personal, dreptul de a publica, distribui și preda religia sau convingerea proprie. Totodată, sunt garantate dreptul părinților privind educația religioasă și morală a copiilor și organizarea și înregistrarea structurilor religioase.
Linkuri la știri:
În jurul Tainei Botezului s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, numeroase obiceiuri locale. Unele au o valoare simbolică sau comunitară, însă altora le lipsește fundamentul în Tradiția Bisericii și pot deforma sensul teologic al Tainei. Iată câteva exemple: „scoaterea din mir”, „tăierea moțului” „ruperea turtei” sau „ruperea colacului”, care nu apar în nici o carte de cult. Ele pot fi tolerate doar ca manifestări familiale, însă devin problematice atunci când sunt încărcate cu sensuri magice sau considerate cutume obligatoriu de împlinit.
Taina Sfântului Botez ocupă un loc fundamental în viața Bisericii, constituind poarta de intrare în comuniunea harică a Trupului lui Hristos, Mântuitorul nostru. Din învățătura Bisericii noastre dreptmăritoare înțelegem că Botezul nu este o simplă ceremonie simbolică, ci o lucrare tainică, reală, a harului dumnezeiesc, prin care omul se naște „din apă și din Duh” (cf. Ioan 3, 5), devenind mădular viu al lui Hristos și moștenitor al Împărăției cerurilor. Așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel, „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27), subliniind dimensiunea ontologică a acestei Taine: omul nu doar își schimbă statutul exterior, ci își asumă o nouă existență, transfigurată de har.
Din perspectivă teologică, Botezul înseamnă participare la moartea și învierea lui Hristos. Afundarea de trei ori în apă simbolizează coborârea în mormânt împreună cu Domnul, iar ridicarea din apă reprezintă învierea la o viață nouă. În acest sens, Părinții Bisericii, precum Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbesc despre Botez ca despre o „a doua naștere”, o renaștere spirituală prin care omul este curățit de păcatul strămoșesc și de toate păcatele personale (în cazul adulților), devenind templu al Duhului Sfânt. Importanța acestei Taine nu poate fi redusă la un moment izolat, ci trebuie înțeleasă ca început al unui drum duhovnicesc, ce se împlinește prin întreaga viață în Hristos.
În existența credincioșilor, Botezul reprezintă temelia identității creștine. Prin el, omul primește nu numai iertarea păcatelor, ci și chemarea la sfințenie. Este momentul când se sădește în suflet sămânța vieții veșnice, care trebuie cultivată prin credință, rugăciune, participare la viața liturgică. De aceea, responsabilitatea părinților și a nașilor rămâne una majoră: ei devin mărturisitori ai credinței în numele pruncului și garanți ai creșterii lui duhovnicești. În absența acestei conștiințe, Taina riscă să se reducă la un eveniment social, golit de profunzimea sa mântuitoare.
În jurul Tainei Botezului s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, numeroase obiceiuri locale. Unele au o valoare simbolică sau comunitară, însă altora le lipsește fundamentul în Tradiția Bisericii și pot deforma sensul teologic al Tainei. Iată câteva exemple: „scoaterea din mir”, „tăierea moțului” „ruperea turtei” sau „ruperea colacului”, care nu apar în nici o carte de cult. Ele pot fi tolerate doar ca manifestări familiale, însă devin problematice atunci când sunt încărcate cu sensuri magice sau considerate cutume obligatoriu de împlinit. În mod special, practica alegerii unor obiecte de pe tavă pentru a „prezice” viitorul copilului contrazice în mod direct libertatea persoanei și pronia lui Dumnezeu. De asemenea, identificarea acestor tradiții cu o pretinsă „scoatere din mir” reprezintă o gravă eroare teologică, deoarece pecetea Duhului Sfânt este de neșters.
„Tăierea moțului”, un obicei popular românesc, se practică în jurul vârstei de un an, în cadrul familiei, nu la Biserică. El constă, în forma sa cunoscută, în tăierea unei șuvițe de păr a copilului și în așezarea unor obiecte pe o tavă — carte, bani, chei, oglindă, instrumente etc. — din care pruncul este lăsat să aleagă. În mentalitatea populară, alegerea acestor obiecte ar indica anumite înclinații, norocul sau chiar viitorul copilului.
Din punct de vedere creștin, problema nu este simpla adunare a familiei sau bucuria pentru serbarea unui an de viață a pruncului, ci sensul superstițios dat gestului. Atunci când se crede că obiectele alese „arată” destinul copilului, obiceiul alunecă spre o formă de ghicire simbolică. El sugerează că viitorul omului poate fi prevestit printr-un ritual domestic, ceea ce contrazice credința Bisericii despre libertatea persoanei, purtarea de grijă a lui Dumnezeu și lucrarea harului.
Biserica nu are o rânduială specifică „tăierii moțului” și nu o consideră un act cu valoare religioasă. Adevăratul început duhovnicesc al copilului rămâne Sfântul Botez, nu o cutumă familială ulterioară. La Botez, pruncul primește harul, se unește cu Hristos, devine mădular al Bisericii și este chemat la viață sfântă. Prin urmare, evoluția lui nu este hotărâtă de o tavă cu obiecte, de noroc sau de semne, ci de creșterea în credință, de libertatea lui, însoțite de ajutorul lui Dumnezeu.
Obiceiurile legate de colacii, cumetria, darurile ori repertoriul oral (cântece de botez, de cumetrie) aparțin sferei sociale și festive, nu rânduielii liturgice propriu-zise. Deși au o simbolistică frumoasă, privitoare la comuniunea în bucurie, ele nu trebuie confundate cu esența Tainei. În schimb, instituția nașilor are un fundament profund în viața Bisericii. Nășia creează o rudenie spirituală reală, recunoscută canonic, și implică responsabilități serioase. Aici tradiția populară și rânduiala bisericească se întâlnesc armonios, atunci când sunt înțelese corect.
Toate aceste exemple arată cât de ușor se poate aluneca de la tradiția vie a Bisericii la practici lipsite de fundament teologic. De aceea se cade ca preotul să explice cu răbdare că harul lui Dumnezeu nu operează magic, nu poate fi manipulat, nici nu se supune unor mecanisme de tip fatalist. Adevărata protecție a copilului nu vine din obiecte, gesturi sau ritualuri paralele, ci din trăirea în Hristos: rugăciunea părinților, împărtășirea cu Sfintele Taine, creșterea în credință. În acest sens, apelul la autoritatea Sfinților Părinți și la rânduiala autentică a Bisericii devine esențial.
În concluzie, Taina Sfântului Botez rămâne izvorul vieții creștine și temelia mântuirii personale. Înțelegerea ei autentică presupune curățirea de orice adaos străin și redescoperirea sensului ei profund: unirea cu Hristos, renașterea în Duhul Sfânt și începutul unei vieți noi. Numai astfel credinciosul va putea trăi Botezul nu ca pe un simplu eveniment, ci ca pe o realitate vie, lucrătoare în întreaga sa existență.
Viața creștinului este „viață de răstignit”. Pentru a învia cu Hristos, trebuie să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire urmează și Învierea.
Părintele Petroniu Tănase (1914-2011), fost stareț al Schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, a fost un exemplu desăvârșit de smerenie, o icoană a blândeții. În cuvintele sale pline de înțelepciune și iubire adresate pelerinilor de nații diferite, precum și în meditațiile și scrierile sale, a abordat duhovnicește, adeseori, criza lumii contemporane. Atât radiografia duhovnicească pătrunzătoare pe care a făcut-o lumii actuale și sufletului omului recent, precum și soluțiile duhovnicești propuse au capacitatea să aducă liniște și mângâiere, pace și lumină – mai ales în vremuri de ispită și cădere, de boală și suferință, precum sunt cele în care ne aflăm în prezent.
Cauzele tuturor încercărilor din lume și din viața omului sunt păcatele și patimile prin care omul se îndepărtează și se face potrivnic lui Dumnezeu. Iar îndepărtarea de El se observă prin alergarea nebună și căutarea frenetică, din partea omului, a plăcerilor trupești și lumești, nu a bucuriilor spirituale și a împlinirilor duhovnicești.
Mai ales Occidentul, considera înțeleptul duhovnic, este o societate a plăcerii, o țară a îndepărtării de viața spirituală curată și înaltă. „În loc să aducă prinos de recunoștință lui Dumnezeu pentru abundența realizată prin mijloacele tehnice perfecționate, considera duhovnicul athonit, a dus, dimpotrivă, la lepădarea de Dumnezeu, la divinizarea omului și la legiferarea păcatului care îi pregătește nefericirea cea veșnică”[1]. Iar această căutare este „cea mai teribilă minciună cu care diavolul a înșelat pe om”[2].
Păcatul, ca boală a sufletului, este „o putere negativă, un microb, un virus care, odată cuibărit în om, se dezvoltă, crește pe seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la moarte. Ca și elementele cancerigene, care anulează mijloacele proprii de apărare ale organismului, apoi se dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare”[3].
Omul contemporan, în loc să se pocăiască și să se îndrepte, „fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiți prea mult, amețești și te prăbușești”[4].
Și, pentru că atunci când îi este bine nu realizează deplin iubirea și bunătatea lui Dumnezeu față de el, pentru eliberare de păcate, va trebui să treacă prin proba dureroasă a necazurilor. „Dacă omul nu se smerește de bunăvoie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, își vine în sine. ( ...) Chiar dacă nu o face de bunăvoie, omul ajunge astfel să-și dea seama de starea decăzută în care se află, de robia și neputința sa și aleargă la Dumnezeu, Singurul Care poate să mântuiască”[5].
Suferințele sunt, pe de o parte, căi de ispășire a relelor săvârșite, toiagul și varga îndreptării. Dumnezeu, învăța Părintele Petroniu, „mai mult decât noi înșine, ne voiește fericirea și mântuirea noastră. Dar, fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul și varga, ca măcar cu sila să ne facă binele, pe care noi îl refuzăm”[6].
Duhovnicescul Părinte insista, în mod deosebit, asupra unei învățături tradiționale a Spiritualității Ortodoxe, potrivit căreia „nu Dumnezeu pedepsește, ci omul se autocondamnă, prin păcatele sale. Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, ci el își alege locul încă din timpul vieții acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzește iadul. Dimpotrivă, El ne spune: «Mergeți și moșteniți Împărăția Cerurilor». Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că și Raiul, și iadul, ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opțiuni greșite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem”[7].
Astfel, „de necazuri și de moarte nu putem scăpa aici, pe pământ. Crucea, deci, nu poate fi ocolită, fiecare trebuie să-și ducă crucea sa. Dar acum crucea nu mai este spaimă, ci o primim cu bucurie, ca pe darul cel mai de preț pe care îl face Hristos prietenilor Săi, ca pe o armă nebiruită. De aceea, mucenicii așteptau și primeau cu bucurie chinurile știind, după cuvântul apostolului, că „pătimirile de acum sunt nimic față de bunătățile care ne sunt gătite în ceruri” (Romani 8,18); iar cuvioșii și pustnicii se nevoiau cu bucurie, zicând că „puțină este osteneala și veșnică odihna”[8]. Sau, cum spunea duhovnicul român, „Pe calea mântuirii, deci, omul trebuie să poarte o cruce, crucea încercărilor vieții”[9].
Încercările și suferințele din viața prezentă nu au doar rolul de a ne elibera de păcate și a ne curăți de patimi ci, fiind semne ale „nemărginitei dragoste a lui Dumnezeu față de om”[10], au un rol pozitiv, mântuitor. Pentru un om duhovnicesc, crucea, din blestem și prilej de suferință, se transformă în „cheia Raiului”[11]. Astfel, necazurile au un sens pozitiv, profund duhovnicesc: „Milioane de mărturisitori ai credinței în Dumnezeu s-au sfințit prin răbdarea chinurilor, a muncilor și s-au adăugat la ceata cea mare din Ceruri a mucenicilor, care au pătimit înaintea lor”[12].
Prin răbdarea cu demnitate și nădejde creștină a încercărilor și necazurilor, creștinul și-L face prieten pe Însuși Hristos: „El este prietenul cel iubitor și de-a pururi credincios, de-a pururi aproape și tare sprijinitor, iar prietenia cu El, stâncă tare și neclintită. «Nu te lega cu inima de om, zicea un pustnic: inima omului este de-a pururi schimbătoare». Prietenia cu Domnul nimic nu o uzează: nici trecerea anilor, nici depărtările, nici încercările vieții. Ba acestea o întăresc și mai mult, o întăresc mai mult. Prietenia cu El este arvună a veșnicei desfătări din dragostea Marelui Prieten în viața cea fericită și veșnică”[13].
Crucea ne curăță, iar după ce a șters urmele păcatelor săvârșite, ne sfințește. Din pedepse pentru păcatele noastre, încercările devin, astfel, semne ale milei nesfârșite a lui Dumnezeu, căci spunea duhovnicul din Sfântul Munte: „Așa-i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează, mereu se uită după fiecare din noi, păcătoșii, mereu ne așteaptă: «Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, Mi-am dat Însăși Viața pentru el, trebuie să se întoarcă!» Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești. Și nu numai că ne îmbrățișează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curățeniei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat și al înfierii; ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții, că să nu ne mai înțepăm de ghimpii păcatului și – tăind vițelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cerești și Însuși Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăiește (Lc. 15,10)”[14].
Viața creștinului, așadar, este „viață de răstignit”[15]. Pentru a învia cu Hristos, trebuie să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire urmează și Învierea.
Părintele Petroniu este încrezător atât în capacitatea omului de a se îndrepta, cât și în iubirea și mila lui Dumnezeu. Sau, cum spunea el, „fiecare om este ctitorul vieții sale, pe care o zidește zi de zi și o împodobește cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La înfricoșata Judecată, fiecare om se va înfățișa cu ctitoria sa înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui Dumnezeu ctitoria ta?[16]”.
Însă, în același timp, el privește cu optimism schimbările morale pozitive din lume și din sufletul uman: „Starea în care se află lumea creștină, cu toate relele care se află în sânul ei, nu este o stare de sfârșit de lume, ci dimpotrivă. S-a deschis un mare șantier de lucru duhovnicesc, pentru care s-au făcut și mari pregătiri și în care Biserica Ortodoxă este chemată să aducă rod ales”[17].
„Deci, conchide duhovnicul român, să fim optimiști. Mai este mult de lucru în lume pentru binele omenirii și pentru slava lui Dumnezeu și puterile omului pentru această lucrare nu s-au epuizat”[18]. La aceasta suntem chemați să contribuim fiecare dintre noi. - doxologia
[1] Ieromonah Petroniu, Bine ești cuvântat, Doamne. Meditații, Prodromu - Muntele Athos, Editura Bizantină, București, 2004, p. 11
[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 14
[3] Părintele Petroniu de la Prodromu, Ediție îngrijită de Preot Constantin Coman, Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 327
[4] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 17
[5] Ibidem, p. 19
[6] Părintele Petroniu de la Prodromu..., pp. 392-393
[7] Mari duhovnici ai neamului. Arsenie Papacioc. Petroniu Tănasă. Roman Braga, Editura Litera, București, 2015, p. 79
[8] Părintele Petroniu de la Prodromu..., p. 424
[9] Ibidem
[10] Ibidem, p. 423
[11] Ibidem, p. 500
[12] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., p. 11
[13] Ieromonah Petroniu, Bine ești cuvântat, Doamne..., p. 38
[14] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței..., p. 20
[15] Părintele Petroniu de la Prodromu..., pp. 497-498
[16] Ibidem, p. 233
[17] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., p. 175
[18] Ibidem, p. 180
Marele scriitor român Marin Preda nota în romanul său Cel mai iubit dintre pământeni că „tinerețea este o trufie, rareori o valoare” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, București, Ed. Litera Internațional, 2009, p. 23). O concluzie poate amară, dar pe care adulții, privind în urmă, pot să o certifice în propria viață mai mult decât ar dori să recunoască. De altfel, și Psalmistul recunoaște cu smerenie: „Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni” (Psalmi 24, 7). Unele greșeli săvârșite în tinerețe se pot dovedi foarte costisitoare, iar altele ne pot marca pentru tot restul vieții.
Orice început este greu. Te afli în perioada adolescenței sau la sfârșitul ei. Ai tot viitorul înainte și crezi că vei cuceri lumea, că vei lăsa ceva în urma ta care va schimba poate din temelii viața altora. Însă este doar un puseu de entuziasm sau o trufie neștiutoare, pentru că încă nu ai dat piept cu viața, cu grijile ei, cu fricile ei, cu deziluziile care te așteaptă necruțătoare după colț, cu realitatea morții celor din jur și, implicit, și cu a ta, care pare foarte îndepărtată, dar care nu va zăbovi să vină într-o bună zi. Lipsit fiind de repere, te poți rătăci lesne. Neavând pe nimeni care să te îndrume sau neascultând nici un moment de ceea ce alții vor să te învețe, te pregătești singur pentru eșecuri, care nu vor întârzia să vină și care te vor pune pentru prima dată - nu va fi și ultima! - la pământ. Prima trufie, cea a dorinței de a izbândi doar prin tine însuți, va sfârși prin a fi îngenuncheată. Pentru că avem nevoie de ceilalți, avem nevoie de oameni-model, fie și numai pentru a-i analiza îndelung, a le identifica în mod corect calitățile și defectele, a păstra din exemplul lor ceea ce ne este de folos și a ne detașa sufletește de erorile pe care aceștia le-au făcut. Tânărul are nevoie, prin urmare, să se înscrie într-o tradiție, urmând exemple bune anterioare sau contemporane cu el. Împăratul Marcus Aurelius spunea, de altfel, că „nu vei fi în măsură să dai îndrumări, în ceea ce se referă la scris sau la citit, înainte să fi fost îndrumat la rândul tău. Acest aforism este cu atât mai mult adevărat pentru viață” (Marcus Aurelius, Către sine, trad. de M. Peucescu și D. Burtea, București, Ed. Minerva, 1977, p. 232).
A doua trufie este să crezi că știi deja tot. Impulsivitatea se hrănește cu acest orgoliu al neștiinței. Cu cât știi mai puțin și cu cât aroganța interioară este mai prezentă, cu atât ești mai tentat să crezi că ai descoperit în propria ta ființă un tezaur nesecat de idei și planuri care depășesc cu mult posibilitățile de înțelegere ale celor din jur. Încă o dată, te lași amăgit cu ușurință. Oare crezi, fie și pentru o clipă, că tocmai ție, care abia ai deschis ochii asupra realității, ți s-au descoperit scurtăturile pe care cei mai în vârstă, înaintea ta, nu au știut să le valorifice suficient? Nu, este doar suficiența de sine cea care îți creionează o realitate care, de fapt, nu există. Ai nevoie să citești, ai nevoie de o documentare reală, de sudoarea studiului și de întrebările care te vor ajuta să cauți răspunsuri. Un tânăr care nu întreabă nimic sfârșește de regulă prin a-și adresa întrebările importante la vârsta la care alții așteaptă deja de la el răspunsurile potrivite. Și poate că ar fi bine să medităm la cuvântul plin de discernământ al poetului Robert Browning: „Ignoranța nu este inocență, ci păcat” (apud Cugetări engleze, antologie, traducere, indice de autori și titluri, indice tematic, bibliografie de Horia Hulban, Brândușa Popescu, Dumitru Dorobăț, București, Ed. Albatros, 1980, p. 235).
A treia trufie este cea a grabei sau, după caz, a lenei. Un tânăr care nu se grăbește, care își ia metodic fiecare sarcină în parte și lucrează atent la îndeplinirea ei, care are un țel bine stabilit de la care nu se abate, care muncește în fiecare zi, nu poate să nu ajungă un adult matur, hotărât și bine pregătit. „Munca stăruitoare învinge totul” [Labor omnia vincit improbus], spunea poetul latin Vergilius (Georgica, 1, 145-146). Și poate că tocmai aici se cern cei mai mulți tineri - se grăbesc pentru ceea ce nu contează și ezită în fața a ceea ce face diferența. Cât despre lentoarea născută din lenevie, ea devine deja o problemă care se extinde tot mai des în rândul tinerilor. Această lentoare este, în primul rând, una a gândirii, abia apoi devine una care ține de ordinul gesturilor și acțiunilor concrete. Și uite așa uităm de vechiul proverb oriental care ne învață cu înțelepciune că „în copacul leneviei crește foametea”.
A patra trufie constă în a te baza pe lucrurile exterioare - averea familiei, relațiile părinților, statutul social, stabilitatea unui viitor într-o funcție deja la îndemână. Dependența aceasta conduce inevitabil la suficiență de sine, la o lenevire interioară, la a fi veșnic apatic tocmai pentru că ți se pare că totul este neclintit și vei avea parte de un succes facil. Însă uiți, astfel, că fântânile tale interioare rămân acoperite, că nu vei vărsa nici o picătură din sângele tău pentru a obține ceva important în viață și, prin urmare, nu vei gusta nici lacrimile sărate ale eșecurilor care te pot maturiza, nici bucuria surâsului biruințelor pentru care ai muncit până la suprasaturare. José Ortega y Gasset observa, de altfel, cu finețe, că, în zilele noastre, „copilul răsfățat este moștenitorul care nu se comportă altfel decât ca moștenitor. De data aceasta, moștenirea este civilizația - bunăstarea, siguranța, pe scurt, avantajele civilizației” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. de Coman Lupu, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 133). Dar moștenirea rămâne, ca întotdeauna, un fapt nesigur...
În concluzie, tinerețea este vârsta la care trufiile de tot felul ajung să ne dea târcoale. Însă, dacă avem răbdarea și smerenia de a învăța de la persoanele cu experiență, dacă ne recunoaștem ignoranța și luptăm împotriva ei, dacă evităm graba și lenevirea și muncim metodic și dacă nu ne bazăm sufletește numai pe avantajele materiale sau, în general, exterioare, ci ne străduim să aducem o contribuție reală, atunci putem învinge aceste prime obstacole în calea către maturizarea deplină și fericită. Și să nu uităm acest cuvânt minunat al Ecclesiastului: „Bucură-te, omule, cât ești tânăr și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale și mergi în căile inimii tale și după ce-ți arată ochii tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta și depărtează suferințele de trupul tău, căci copilăria și tinerețea sunt deșertăciune” (Ecclesiastul 11, 9).
În urma lucrărilor de restaurare a ansamblului bolniţei şi a reorganizării cimitirului Mănăstirii Hurezi, cu aproximativ un an înainte de a se hotărî canonizarea Cuvioasei Matrona, au fost găsite în cimitir, în latura de est a unui mormânt, osemintele a patru maici: monahia Maximilia Popescu, Stareţa mănăstirii între 1874 şi 1876, schimonahia Magnezia Popescu Iancu, Stareţă între 1922 şi 1923, schimonahia Fevronia, care nu a fost Stareţă, şi Cuvioasa Matrona, care a fost Stareţă între 1923 şi 1939. Primele trei monahii au fost găsite în latura de est a mormântului, iar rămăşiţele pământeşti ale Cuvioasei Matrona în partea de vest. Lângă osemintele Cuvioasei Matrona, care s-au mai păstrat, era şi o cărămidă cu numele, anul şi data morţii – 5 mai 1939.
Cuvioasa Matrona, după numele din lume Maria, s-a născut în anul 1852, la data de 2 august, în Ardeal – Săliștea Sibiului, din părinți binecredincioși. Tatăl ei, Nicolae, cioban fiind, a ajuns cu turmele până în părțile Sfântului Munte, iar acolo, fiind mișcat de viața și nevoințele călugărilor, a fost tuns în monahism cu numele de Nicodim, iar mai târziu ieromonah, nevoindu-se în apropierea Chiliei Sfântului Sfințit Mucenic Ipatie al Gangrelor. Asemenea și un nepot al Cuvioasei Matrona, Părintele Teodosie Domnariu, a ajuns în Sfântul Munte tot la Chilia Sfântului Ipatie, unde s-a nevoit, ajungând mai târziu Stareț. La Chilia Sfântului Ipatie se păstrează până astăzi o corespondență între Cuvioasa Matrona și nepotul ei, care a făcut ca amintirea vieții ei să rămână vie până astăzi. La vârsta de 5 ani, Cuvioasa Matrona a mers cu binecredincioasa ei mamă la Mănăstirea Sărăcinești din Vâlcea pentru spovedanie și rugăciune, dar când s-a apropiat timpul întoarcerii acasă, copila Maria, mișcată de darul Duhului Sfânt, nu a mai voit să plece, rămânând în această mănăstire. Mai târziu a fost călugărită, luând numele de Matrona, ducând o viață de smerenie, blândețe, tăcere și ascultare.
În anul 1872, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, unele mănăstiri au suferit transformări radicale, acesta fiind și cazul Mănăstirii Hurezi, care a devenit mănăstire de maici. Astfel, la anul 1873 au fost aduse la Hurezi maici de la mai multe mănăstiri: Sărăcinești, Mamu, Dintr-un Lemn și Surpatele. Cuviosul Orest Baldovin, ucenic al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, l-a povățuit pe Episcopul de atunci al Râmnicului, Atanasie Stoenescu, să strângă la Hurezi această obște de măicuțe pentru continuarea vieții monahale. Printre aceste maici se afla și smerita călugăriță Matrona, care, făcând ascultarea cuvenită, a venit la frumoasa mănăstire a Brâncovenilor, unde a dus o viață de nevoință și ascultare, totdeauna la Biserică, cu dragoste către maicile din obște, dar și foarte milostivă. Fiind prețuită de maici pentru viața ei duhovnicească, la 18 aprilie 1923 având vârsta de 71 de ani, a fost aleasă Stareță pentru o perioadă de doi ani, povățuind și îndrumând obștea cu multă dragoste și credință. Evident că vremurile erau grele și ispitele pe măsură. La anul 1925, sub ascultarea Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Cuvioasa Matrona s-a străduit mult să pună o rânduială bună și să facă viață de obște, după regulile și învățăturile Sfinților Părinți. Au existat multe împotriviri din partea unora dintre maici, altele cârteau, iar altele plecau din mănăstire în sat. În fața acestei grele încercări, Cuvioasa Matrona, văzând risipirea maicilor, a mers la chiliile tuturor, îndemnându-le la ascultare, sărăcie de bunăvoie, la trăirea în viața de obște așa cum au trăit toți călugării de-a lungul secolelor. Tot atunci, Cuvioasa Matrona, bătrână și bolnavă, a hotărât să se retragă, sprijinind-o cu tot ce putea pe noua Stareță, schimonahia Epiharia Moisescu, o altă Stareță vrednică a Mănăstirii Hurezi, sub care s-a statornicit viața de obște în mănăstire. În anul 1926, Cuvioasa Matrona, fiind foarte bolnavă, dar având multă credință și evlavie la Maica Domnului, a fost vindecată în chip minunat, ducându-și mai departe viața în liniște, ascultare și rugăciunea lui Iisus și nelipsită de la slujbele bisericii.
Întotdeauna îndemna maicile la statornicie, rugăciune și ascultare. Mutarea la cele veșnice a venit în anul 1939, în ziua de 5 mai. Primind înștiințare că trebuie să se mute din viața aceasta, cu trei zile înainte de adormire, și-a chemat ucenicele, maica Olimpiada și maica Gherasima, pe care le-a povățuit să trăiască în dragoste frățească una cu alta, iar maicile toate în smerenie și ascultare, sărăcie de bunăvoie, statornicie în mănăstire și nelipsirea de la Biserică, deoarece nelucrarea acestora îl despart pe monah de Hristos. Înainte de a-și încredința sufletul lui Hristos, Cuvioasa Matrona s-a îmbrăcat în hainele de călugărie, s-a culcat pe pat și a rugat să i se citească Acatistul Bunei Vestiri, iar la sfârșitul acatistului, când ucenica a rostit condacul „Apărătoarei Doamne”, Cuvioasa Matrona a zis și ea: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”. A fost îngropată în cimitirul mănăstirii, iar numele de pe cruce s-a șters odată cu trecerea timpului. Datorită lucrărilor de restaurare de la ansamblul bolniței Mănăstirii Hurezi, mai multe morminte au fost strămutate, printre care și cel în care au fost descoperite cărămida și osemintele maicii Matrona, având o mireasmă foarte plăcută. Vestea propunerii pentru canonizare ne-a încredințat că Sfânta Matrona a ales să fie ocrotitoare și călăuză duhovnicească pentru obștea noastră, aducându-ne bucurie și întărire, dar și o chemare la răbdarea tuturor greutăților.
Stavrofora Ambrozia Şerban
Sursa: http://ziarullumina.ro.
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan, pomeniți la 16 data de mai s-au nevoit în secolul al XVIII-lea la Sihăstria Putnei, dar trimit și astăzi ajutorul și mijlocirea lor fiecărui închinător care calcă pământul Bucovinei sau le cer ajutorul de oriunde. Atestată documentar în cea de-a doua parte a secolului al XV-lea, Sihăstria Putnei a cunoscut perioada cea mai înfloritoare din punct de vedere duhovnicesc chiar în secolul al XVIII-lea, când au viețuit aceşti cuvioși. Multe persoane dau mărturie de întâmplări minunate care le-au marcat viața și le-au alinat mari suferințe. Minunile Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei sunt numeroase, multe dintre ele rămânând în taina sufletelor ce le trăiesc. Avem încrederea că toți cei care ajung în acest ținut al sfințeniei și se închină la sfintele lor moaște primesc binecuvântare și cu mult folos prin prietenia cu cei trei sfinți sihaștri, ale căror rugăciuni de foc sprijină întreaga lume. - Protos. Sofronie Ficher
Preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi Sila, Paisie și Natan, care s-au nevoit duhovniceşte în Sihăstria Putnei şi, ca nişte stele luminoase, au strălucit pe cerul Bisericii româneşti, cântări de laudă să le aducem cu dragoste, ca, prin mijlocirile lor, de toate nevoile şi necazurile izbăvindu-ne, să le cântăm: Bucură-te, treime de Cuvioși Părinți!
Icosul 1
Îngerul Sfatului Celui Mare, Iisus Hristos Domnul, v-a chemat pe voi, fericiţilor Părinţi Sila, Paisie şi Natan, încă din fragedă vârstă la viaţa îngerească. Iar voi, răspunzând chemării, v-aţi arătat prin har şi prin nevoinţă fii ai Tatălui ceresc, pentru aceea vă cântăm:
Bucuraţi-vă, aleșii Tatălui;
Bucuraţi-vă, următorii Fiului;
Bucuraţi-vă, ale Duhului lăcaşuri;
Bucuraţi-vă, ale Treimii sălaşuri;
Bucuraţi-vă, îngeri pământeşti;
Bucuraţi-vă, oameni cereşti;
Bucuraţi-vă, lumini duhovniceşti;
Bucuraţi-vă, făclii soborniceşti;
Bucuraţi-vă, vlăstare ale Duhului;
Bucuraţi-vă, fii ai tunetului;
Bucurați-vă, flori din pustie;
Bucuraţi-vă, a monahilor bucurie;
Bucură-te, treime de Cuvioși Părinţi!
Condacul al 2-lea
Iubind din pruncie curăţia, Cuvioase Părinte Sila, ai mers la Stareţul Ghedeon din Schitul Orăşeni, precum cerbul însetat la izvoarele apelor, așa cum zice psalmistul, şi te-ai supus ascultării, maica smereniei și a întregii înțelepciuni, ca un viteaz ostaş al lui Hristos, cântând: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Înţelegerea cea cu anevoie de înţeles - taina mântuirii - vrând tânărul Sila să o înţeleagă prin trăire, a luat asupra sa crucea lepădării de sine şi L-a descoperit în inima sa pe Hristos Cel înviat, pentru care îl lăudăm:
Bucură-te, ales ca şi Ieremia, din Vechiul Legământ;
Bucură-te, viteaz ca şi David cel preablând;
Bucură-te, nou Abel prin viaţă curată;
Bucură-te, nou Moise prin înţelegere dreaptă;
Bucură-te, a Moldovei odraslă frumoasă;
Bucură-te, a Bisericii stea luminoasă;
Bucură-te, iubitor al slujbelor dumnezeieşti;
Bucură-te, râvnitor al tainelor duhovniceşti;
Bucură-te, ascultător al dumnezeiescului cuvânt;
Bucură-te, împlinitor al acestuia cu mult avânt;
Bucură-te, dispreţuitor al gândurilor trupeşti;
Bucură-te, cinstitor al viețuirii îngereşti;
Bucură-te, Sfinte Părinte Sila, de trei ori fericite!
Condacul al 3-lea
Puterea Celui Preaînalt te-a umbrit, Părinte Paisie, şi ţi-a sădit în suflet dumnezeiescul dor, de care aprins fiind şi cu lacrimi udând pământul inimii tale, ai secerat spicele sfintelor virtuţi, cântând: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Având pe Cuvântul cel veşnic în inima sa Cuviosul Paisie, după ce s-a ostenit în viaţa de obşte, tânjind după viaţa pustnicească, a alergat la Stareţul Sila, care, bucurându-se, a săltat duhovniceşte şi i-a binecuvântat dorirea, iar noi îi strigăm:
Bucură-te, mlădiţă duhovnicească;
Bucură-te, floare pustnicească;
Bucură-te, rod al ascultării;
Bucură-te, fiu al înfrânării;
Bucură-te, ucenic osârduitor;
Bucură-te, părinte primitor;
Bucură-te, cămară a fecioriei;
Bucură-te, vistierie a sărăciei;
Bucură-te, nou Iov întru răbdare;
Bucură-te, alt Avraam prin ascultare;
Bucură-te, cel ce, peste tot, nume bun ai lăsat;
Bucură-te, cel ce de adierea Sfântului Duh ești purtat;
Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie!
Condacul al 4-lea
Viforul ce se ridicase împotriva fiilor Bisericii dreptslăvitoare, s-a abătut asupra Moldovei Binecredinciosului Voievod Ştefan şi a risipit multe biserici şi mănăstiri; dar, ajungând la schitul tău, Sfinte Natan, i-ai stat împotrivă ca un stâlp însufleţit şi străjer al predaniei Sfinţilor Părinţi şi al limbii româneşti, cântând: Aliluia!
Icosul al 4-lea
A auzit Sfântul Ierarh Iacob Putneanul de virtuţile care îţi împodobeau sufletul şi de râvna pentru credinţa cea dreaptă şi, văzând darul scrierii tale celei frumoase, te-a ales a-i fi părinte duhovnicesc şi îndeaproape lucrător împreună cu el, iar noi îţi cântăm aşa:
Bucură-te, al Ortodoxiei fierbinte apărător;
Bucură-te, cel ce ne ești părinte rugător;
Bucură-te, îndemnătorul nostru prin aleasa-ţi nevoinţă;
Bucură-te, izbăvitorul nostru de crunta suferinţă;
Bucură-te, sfinţit mărturisitor;
Bucură-te, drept propovăduitor;
Bucură-te, cel ce ne scapi de asupritori;
Bucură-te, cel ce ne ferești de înșelători;
Bucură-te, cu Iacob Putneanul împreună-lucrător;
Bucură-te, al neamului românesc ocrotitor;
Bucură-te, cel ce multe cărţi te-ai ostenit a scrie;
Bucură-te, cel ce numele ctitorilor ai făcut peste veacuri să se ştie;
Bucură-te, Sfinte Părinte Natan, mult-nevoitorule!
Condacul al 5-lea
Pe Soarele cel în Trei Lumini, înţelegându-L treimea Cuvioşilor Părinţi că străluceşte cu putere în neînseratul nostru Răsărit, prin curăţia inimii L-au văzut şi s-au arătat martori ai Lui, cu adevărat, prin vieţuirea lor cea sfântă, strigând: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Văzând vrăjmașii nevăzuţi, în Sfinţii Cuvioşi Sila, Paisie și Natan, harul Duhului Sfânt agonisit prin aspre osteneli și neîncetate rugăciuni, nerăbdând strălucirea sa, s-au pornit cu ură împotriva lor, cu multe uneltiri pricinuitoare de lipsuri, pentru care sfinţii aud acum de la noi acestea:
Bucuraţi-vă, icoane ale schimei îngereşti;
Bucuraţi-vă, crini ai viețuirii călugăreşti;
Bucuraţi-vă, luceferi mult strălucitori;
Bucuraţi-vă, nori de lumină purtători;
Bucuraţi-vă, locuitori ai Ierusalimului ceresc;
Bucuraţi-vă, rugători pentru neamul românesc;
Bucuraţi-vă, fii luminaţi ai Bisericii Ortodoxe străbune;
Bucuraţi-vă, părinţi rugători ai celor ce vieţuiesc în lume;
Bucuraţi-vă, cei ce, flămânzind, pe mulţi aţi săturat;
Bucuraţi-vă, cei ce, însetând, pe mulţi aţi adăpat;
Bucuraţi-vă, cei ce, sărăcind, pe mulţi aţi îmbogăţit;
Bucuraţi-vă, cei ce, pătimind, pe mulţi aţi întărit;
Bucură-te, treime de Cuvioși Părinți!
Condacul al 6-lea
Vestitor şi purtător de Dumnezeu făcându-se Cuviosul Sila, a alergat la Sihăstria Putnei şi mult s-a ostenit pentru acest sfânt lăcaş şi pentru lavra cea mare a Putnei, adunând milostenii de la bunii creştini şi de la domnitorii binecredincioşi, pentru toate cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Strălucind la plinirea vremii în Sihăstria Putnei prin harul stăreţiei, Părinte Sila, ai izgonit din inimile tuturor celor ce alergau la tine întunericul înşelării; și idolii patimilor, nerăbdând călăuzirea ta luminoasă, au căzut, iar fiii tăi duhovniceşti, care s-au izbăvit de ei, te cinsteau așa:
Bucură-te, îndreptător al vieţuirii pustniceşti;
Bucură-te, izgonitor al nălucirilor diavoleşti;
Bucură-te, cel ce ai biruit rătăcirea;
Bucură-te, cel ce ai adus izbăvirea;
Bucură-te, cel ce ai înecat pe netrupescul Faraon;
Bucură-te, propovăduitor al Celui ce este Dumnezeu și Om;
Bucură-te, stâlp luminos şi călăuzitor;
Bucură-te, comoară frumoasă a virtuţilor;
Bucură-te, dascăl al rugăciunii neîncetate;
Bucură-te, învăţător al vieţuirii neîntinate;
Bucură-te, când se cinstește astăzi al tău nume;
Bucură-te, cel ce prin minuni ajuți întreaga lume;
Bucură-te, Sfinte Părinte Sila, de trei ori fericite!
Condacul al 7-lea
Vrând a te depărta şi mai mult de acest veac înşelător de acum, Cuvioase Paisie, te-ai predat cu totul proniei celei dumnezeieşti şi lăsând egumenia Mănăstirii „Sfântul Ilie”, ai fost rânduit la Mănăstirea Râşca şi apoi ai ales, cu înţelepciune, a trăi în sihăstrie, pentru care cântăm: Aliluia
Icosul al 7-lea
Arătat-a Ziditorul făptură nouă pe Sfântul Părinte Paisie, atunci când prin dumnezeiasca voie s-au aflat moaştele sale de minuni făcătoare şi de bună mireasmă izvorâtoare, împreună cu ale părinţilor săi duhovniceşti Sila şi Natan, printre ruinele vechii bisericii a Sihăstriei Putnei. Iar noi, bucurându-ne de această arătare, îl lăudăm strigându-i:
Bucură-te, luminător al celor ce se ostenesc;
Bucură-te, povăţuitor al celor ce se mântuiesc;
Bucură-te, surpare a vrăjmaşilor nevăzuţi;
Bucură-te, pierzare a războinicilor văzuţi;
Bucură-te, cel ce te-ai suit la cer prin fapte bune;
Bucură-te, cel ce ai urât împătimirea cea către lume;
Bucură-te, cel ce ai dispreţuit îndulcirile lumeşti;
Bucură-te, cel ce ai alungat puterile diavoleşti;
Bucură-te, cel ce pe Satana l-ai biruit;
Bucură-te, cel ce pe Hristos L-ai preaslăvit;
Bucură-te, cel ce pe cinstitorii tăi îi păzești;
Bucură-te, cel ce izvor de bună-mireasmă eşti;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul al 8-lea
Văzând naşterea minunată a Cuviosului Paisie în Betleemul cel ceresc, Cuviosul Natan, simţindu-şi apropiatul sfârşit mai mult s-a înstrăinat de lumea aceasta, şi mintea cu totul în cer şi-a mutat prin neîncetată rugăciune, cântând, ca un adevărat fiu al Bunei-Vestiri, Celui în peşteră născut şi în iesle înfăşat: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Cu totul fiind între cei de jos, pe care îi păstorea, Cuviosul Natan, de părinţii Sila şi Paisie şi de întreaga Biserică cerească nicicum nu era despărţit cu mintea şi cu duhul, că, urmând Cuvântului Celui Necuprins, punea în inima sa suişuri dumnezeieşti şi împreună cu ei preamărea pe Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, pentru care şi noi, îi aducem laude, zicând:
Bucură-te, trandafir neveştejit;
Bucură-te, crin preasfinţit;
Bucură-te, cel ce te rogi pentru noi;
Bucură-te, cel ce ne izbăveşti din nevoi;
Bucură-te, cel ce ne dai vindecare;
Bucură-te, cel ce în ispite ne dai răbdare;
Bucură-te, cel ce ne mijloceşti cunună de viaţă;
Bucură-te, cel ce ne dăruieşti a harului dulceaţă;
Bucură-te, cu Natan, prorocul pocăinţei;
Bucură-te, cu Iacob Putneanul, apărătorul credinţei;
Bucură-te, bună-mireasmă a virtuţilor sfinte;
Bucură-te, iscusit meşteşugar de cuvinte;
Bucură-te, Sfinte Părinte Natan, mult-nevoitorule!
Condacul al 9-lea
Toată firea îngerească s-a minunat de lucrul cel mare al îndumnezeirii Sfinţilor Părinţi Sila, Paisie şi Natan, căci, purtători de trup fiind, au vieţuit ca îngerii cei fără de trup, şi, trăind în lumea aceasta, s-au arătat mai presus de ea, învistierind în inima lor cea curată Focul cel mistuitor, pe Domnul Cel neapropiat, Căruia cu un glas I-au cântat: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Pe ritorii cei mult-vorbitori şi necredincioşi ai acestui veac îi vedem tăcând ca nişte peşti fără de glas înaintea sfintelor voastre moaşte purtătoare de har şi frumos-mirositoare; că nu se pricep să spună în ce chip deşi aţi murit, sunteţi vii între credincioşi şi între următorii nevoinţei voastre ca nişte adevăraţi părinţi. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu evlavie vă cinstim:
Bucuraţi-vă, părinţi preaiubiţi;
Bucuraţi-vă, doctori iscusiţi;
Bucuraţi-vă, călăuze cerești;
Bucuraţi-vă, albine duhovniceşti;
Bucuraţi-vă, harpe bine-glăsuitoare;
Bucuraţi-vă, izvoare frumos curgătoare;
Bucuraţi-vă, cei ce talanţii încredinţaţi i-aţi înmulţit;
Bucuraţi-vă, cei ce slugi credincioase v-aţi dovedit;
Bucuraţi-vă, preoți cu numărul Treimii;
Bucuraţi-vă, fii ai Cincizecimii;
Bucuraţi-vă, cei ce uşile cerului ni le deschideţi;
Bucuraţi-vă, cei ce poarta largă a pierzării ne-o închideţi;
Bucură-te, treime de cuvioși părinți!
Condacul al 10-lea
Vrând să mântuiască pe cei ce din dragoste pentru El au părăsit lumea, Mai-marele păstorilor, a aşezat în fruntea turmei celei duhovniceşti de la Sihăstria Putnei pe bunul păstor Sila, ca pe un luminător al asemănării cu Dumnezeu, care pe toţi îi îndemna să cânte: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Zid eşti, Părinte Sila, prin rugăciunile tale către Hristos, celor ce trăiesc în curăţie şi tuturor celor ce aleargă la sfintele tale moaşte; că Mirele sufletelor noastre te-a arătat pe tine vas ales al darurilor Duhului Sfânt, iar pe noi ne-a învăţat să-ţi cântăm:
Bucură-te, alabastru cu mir ceresc;
Bucură-te, liman al celor ce se nevoiesc;
Bucură-te, toiag al nevăzătorilor;
Bucură-te, îndrumător al călătorilor;
Bucură-te, furnică mult nevoitoare;
Bucură-te, albină de nectar sfânt adunătoare;
Bucură-te, ctitor de lăcaşuri sfinte;
Bucură-te, cel îndumnezeit la minte;
Bucură-te, plugar duhovnicesc;
Bucură-te, sihastru dumnezeiesc;
Bucură-te, diamant al răbdării;
Bucură-te, icoană a înfrânării;
Bucură-te, Sfinte Părinte Sila, de trei ori fericite!
Condacul al 11-lea
Ostaşule viteaz al Împăratului ceresc, Sfinte Părinte Paisie, nu se pricepe mintea noastră a-ţi aduce laude pe măsura vredniciei tale; că se biruieşte şi mintea cea mai presus de lume a te lăuda pe tine şi pe cei împreună cu tine nevoitori; însă, ca un bun părinte, primeşte dragostea noastră cea duhovnicească şi pe cei buni, în bunătate îi păzeşte, iar pe cei răi, buni îi fă cu bunătatea Celui singur Bun şi de oameni Iubitor, Căruia Îi cântăm: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Făclie primitoare de Lumina cea din Lumină vedem pe Cuviosul Stareţ Paisie împotrivindu-se întunericului neştiinţei, uitării şi nepăsării duhovniceşti; şi, aprinzând în sine râvna cea dumnezeiască, pe toţi îi învaţă a trăi în chip cucernic și bineplăcut Domnului, pentru care se cinsteşte cu acestea:
Bucură-te, învăţător al neîmprăştierii;
Bucură-te, cel ce ai primit darul înainte-vederii;
Bucură-te, cu Paisie Egipteanul, Sfântul tău ocrotitor;
Bucură-te, cu Paisie de la Neamț, în acelaşi veac nevoitor;
Bucură-te, cu Sila şi Natan rugător pentru noi;
Bucură-te, cu Daniil Sihastru, mângâietor în nevoi;
Bucură-te, împreună cu ierarhul Leontie mijlocitor;
Bucură-te, împreună cu Ştefan cel Mare mărturisitor;
Bucură-te, împreună cu toţi sfinţii Moldovei luminător;
Bucură-te, împreună cu toţii sfinţii României ocrotitor;
Bucură-te, cel ce asculți a noastră rugăciune;
Bucură-te, ce ce ne primești smerita închinăciune;
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Părinte Paisie!
Condacul al 12-lea
Cu harul şi puterea mijlocirii tale, Părinte Natan, ocroteşte Biserica noastră, poporul acesta şi toată suflarea dreptslăvitoare de toată reaua întâmplare, de rătăciri și dezbinări, de ispitele ce vin de la trup, de la lume şi de la diavol, iar în ceasul din urmă ne fii aproape cu solirile tale, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cântând arătarea ta în aceste vremuri din urmă, te fericim toţi, Părinte Natan fericite, împreună cu toţi Sfinţii ştiuţi şi neştiuţi ce s-au nevoit şi au strălucit în părțile Bucovinei, ca pe un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi şi ca pe un ocrotitor şi mângâietor al tuturor celor ce te fericesc aşa:
Bucură-te, cel ce în trezvie te-ai arătat ca un Heruvim;
Bucură-te, cel ce în rugăciune ai fost ca un Serafim;
Bucură-te, al iubirii lui Hristos purtător;
Bucură-te, al Bunei-Vestiri propovăduitor;
Bucură-te, iubitor al sărăciei;
Bucură-te, părinte al pustiei;
Bucură-te, cel ce, flămânzind pe pământ, în cer te veselești;
Bucură-te, cel ce, însetând puţin în lume, har din cer dăruiești;
Bucură-te, cel ce, pătimind, te-ai bucurat;
Bucură-te, cel ce, în lipsuri fiind, ai răbdat;
Bucură-te, cel cu Sfinţii Sila şi Paisie împreună-nevoitor;
Bucură-te, pentru fiii Bisericii Răsăritului mijlocitor;
Bucură-te, Sfinte Părinte Natan, mult-nevoitorule!
Condacul al 13-lea
O, prealăudată treime de Cuvioşi: Sila, Paisie și Natan, cercetează-ne și ne ascultă pe noi, primește această smerită rugăciune a noastră și cere pentru noi Preasfintei Treimi ca viața noastră în pace şi în adevărată pocăinţă să o săvârșim, iar în veacul ce va să fie răspuns bun să aflăm la înfricoşătoarea judecată, ca, împreună cu voi să cântăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh: Aliluia! (de trei ori)
Icosul 1
Îngerul Sfatului Celui Mare, Iisus Hristos Domnul, v-a chemat pe voi, fericiţilor Părinţi Sila, Paisie şi Natan, încă din fragedă vârstă la viaţa îngerească. Iar voi, răspunzând chemării, v-aţi arătat prin har şi prin nevoinţă fii ai Tatălui ceresc, pentru aceea vă cântăm:
Bucuraţi-vă, aleșii Tatălui;
Bucuraţi-vă, următorii Fiului;
Bucuraţi-vă, ale Duhului lăcaşuri;
Bucuraţi-vă, ale Treimii sălaşuri;
Bucuraţi-vă, îngeri pământeşti;
Bucuraţi-vă, oameni cereşti;
Bucuraţi-vă, lumini duhovniceşti;
Bucuraţi-vă, făclii soborniceşti;
Bucuraţi-vă, vlăstare ale Duhului;
Bucuraţi-vă, fii ai tunetului;
Bucurați-vă, flori din pustie;
Bucuraţi-vă, a monahilor bucurie;
Bucură-te, treime de Cuvioși Părinţi!
Condacul 1
Preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi Sila, Paisie și Natan, care s-au nevoit duhovniceşte în Sihăstria Putnei şi, ca nişte stele luminoase, au strălucit pe cerul Bisericii româneşti, cântări de laudă să le aducem cu dragoste, ca, prin mijlocirile lor, de toate nevoile şi necazurile izbăvindu-ne, să le cântăm: Bucură-te, treime de Cuvioși Părinți!
Rugăciune
Sfinților Cuvioşi Părinţi Sila, Paisie şi Natan, iubind pe Dumnezeu şi frumusețea Casei Lui, în vieţuirea voastră mult v-aţi ostenit şi aţi strălucit cu virtuţile, iar talanţii cei daţi vouă de Părintele ceresc, de unde este toată darea cea bună, i-aţi înmulţit, prin osteneala mâinilor şi prin neîncetata rugăciune, în vremuri de linişte şi pace, ca şi în anii de lipsuri şi greutăţi ai stăpânirii străine. De Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, care ne-aţi lăsat sfintele voastre moaște ca mărturie a sfințeniei, întăriţi-ne cu rugăciunile voastre ca să putem trece prin valul ispitelor de tot felul, să iubim credinţa cea dreaptă, limba strămoşească şi neamul. Luminaţi-ne calea, ca să nu ne pierdem în învălmăşeala grijilor acestei lumi, ci prin mijlocirile voastre să ajungem şi noi la frumuseţea cea negrăită a Luminii celei neînserate şi la odihna şi bucuria veşnică a Împărăției cerurilor, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
În experiența dumneavoastră ca mamă, profesor, mentor și consilier vocațional, cum se reflectă iubirea maternă în formarea copiilor și în dezvoltarea unei personalități armonioase?
Pentru mine, ca mamă și profesor, iubirea maternă nu este doar un sentiment, ci și acel spațiu intim, securizant în care copilul învață cine este. Este acea simbioză între ceea ce știe și ceea ce încă descoperă, între ceea ce poate și ceea ce abia îndrăznește să creadă că poate. În acest spațiu umplut delicat de o prezență cu adevărat vie și afectivă copilul se simte văzut, acceptat și susținut. De aici, cu această iubire destul de complexă, începe construirea încrederii și stabilizarea echilibrului interior, cu alte cuvinte formarea lui.
Am înțeles că iubirea are multe fațete: uneori este blândețe, alteori este limită, alteori este răbdare sau tăcere plină de sens. Copiii care cresc cu această versiune a iubirii învață mai ușor să se accepte pe sine și treptat pe ceilalți. Devin mai ancorați, mai deschiși și mai capabili să-și gestioneze emoțiile, mai încrezători în propriile daruri, pe care urmează să le valorifice la timpul potrivit.
Cred că, atunci când iubirea este oferită constant și autentic, ea nu mai rămâne doar un ideal sau un sentiment de lux, ci devine fundamentul din care se va contura o personalitate armonioasă. Iar acest proces începe, inevitabil, cu felul în care copilul învață să se privească pe sine prin ochii iubirii pe care o primește.
Cum poate o mamă să cultive, prin exemplul personal, valori precum răbdarea, iertarea și empatia în viața de zi cu zi a copilului?
S-a scris mult pe această temă. Personal, m-am străduit să înțeleg că valorile în care cred nu se transmit doar prin cuvinte, ci și prin felul sincer în care, zi de zi, gândesc și trăiesc. O mamă poate acționa și reacționa în contextele de viață destul de diferit. Amintirile copiilor ei pot integra timp petrecut împreună, voie bună, zâmbete, muncă, dar odată cu acestea, și momente în care au învățat că răbdarea nu cere explicații multe, ci doar se simte mai ales atunci când greșesc sau ezită, atunci când se grăbesc sau așteaptă reproșuri. Iertarea se învață și ea. Când mama însăși spune „îmi pare rău” privind copilul, acesta are tăria de a o lua de la capăt fără a purta povara greșelii sau a eșecului. Cât despre empatie, ea devine naturală în viața ființei fragile începând cu acele clipe în care mamei nu îi este frică de emoțiile copilului, ci le ascultă, le numește și le validează.
Din experiența mea, copilul nu devine ceea ce i se spune să fie, ci reflectă ceea ce vede. De aceea, fiecare reacție, fiecare alegere, fiecare gest devine o lecție tăcută a mamei și a părinților, în general. Când mama reușește să-și gestioneze propriile emoții, să fie blândă cu sine și cu ceilalți, copilul învață, fără efort, că răbdarea, iertarea și empatia nu sunt calități supraomenești, ci moduri firești de a fi. Și în acest fel virtuțile nu vor fi impuse, ci vor fi asimilate natural de către copil. Ele vor izvorî din siguranța și autenticitatea relației pe care o trăiește.
Ce rol are rugăciunea în relația mamă-copil și cum contribuie aceasta la reglarea emoțională și la dezvoltarea unei conștiințe morale stabile?
Rugăciunea este ceea ce unește sufletește pe cea care dă viață și pe cel care primește viață. În relația mamă-copil, aceasta consolidează momentul de liniște și apropiere, de comunicare. Ea devine liantul intim în care emoțiile pot fi împărtășite fără prea multe cuvinte personale. Gestul spiritual, profund uman, pe care ar fi minunat să nu-l neglijăm este ca o pauză de la ritmul cotidian, în cadrul căreia mama învață să-și recunoască trăirile față de propriul copil și să le exprime cu încredere în fața lui Dumnezeu.
Prin acest ritual zilnic mama se abandonează voii divine. În timp, copilul descoperă treptat calmul, răbdarea și sentimentul de ocrotire și primește șansa de a-și forma el însuși un reper interior stabil. Rostirea rugăciunii îl aduce pe Dumnezeu în relația dintre mamă și copil. Dacă ne imaginăm că El este acolo de față, comportamentul fiecăruia se poate schimba: desconsiderarea scade, furia dispare, acțiunile adaptate vârstei capătă sens, iertarea se acordă mai ușor, iubirea necondiționată se simte.
Prin rugăciune mama nu mai ia asupra ei totul. Relația ei autentică cu Dumnezeu poate activa în propriul copil conștiința morală susținută de bine, de compasiune și responsabilitate. Astfel, prin prezența discretă și exemplul personal, mama transformă rugăciunea într-un sprijin tăcut ce va fi de folos pentru echilibrul emoțional și creșterea interioară a copilului său.
Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, cum poate mama să gestioneze momentele de conflict sau de opoziție ale copilului fără a afecta sentimentul de siguranță și încredere?
Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, momentele de conflict sunt oportunități reale care invită la autocunoaștere: cine sunt, de ce reacționez așa, ce mă frământă, cum gestionez frica de a fi respins etc. Deseori aceste clipe sunt percepute dramatic, ca pe niște rupturi de relație. În realitate, ele sunt șanse de creștere și de apropiere sufletească. O mamă le poate gestiona percepându-le ca fiind firești și nu ca pe atacuri la propria persoană. De asemenea, prin păstrarea echilibrului între fermitate și blândețe, între bunătate și rigoare, și prin stabilirea unor limite clare de relaționare, ea se ajută mult în comunicarea cu copilul. Fără a reacționa cu asprime, mama poate rămâne prezentă emoțional chiar și atunci când copilul se opune sau se revoltă. Atitudinea impulsivă nu conduce la o comuniune sănătoasă, armonioasă, ci mai degrabă la separare. De aceea, este de folos ca mama să fie disponibilă pentru a descifra mesajul dincolo de comportament, adică de a afla care este nevoia sau emoția care îl provoacă pe copil să intre în faza de opunere.
Pe de altă parte, dreapta cugetare, ascultarea asertivă și capacitatea de a relua dialogul cu liniște după momentele de tensiune îi oferă copilului siguranța că nu este judecat sau respins, ci dimpotrivă, că este iubit chiar și atunci când are comportamente neașteptate (acestea îl surprind și pe el uneori). Duhovnicește vorbind, acesta va observa și simți că mama transformă conflictul într-un exercițiu de smerenie, de învățare, de iertare și rugăciune, păstrându-și pacea inimii și încrederea că aceste momente sunt doar derapări izolate. Astfel ambii pot înțelege că „un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia” (Pilde 15, 1). În această abordare cu maturitate și blândețe constantă, copilul descoperă că iubirea nu dispare în conflict sau tensiune, ci rămâne suportul încrederii și al formării sale.
În ce mod poate o femeie, ca persoană centrală în familie, să echilibreze disciplina și căldura afectivă astfel încât copilul să dezvolte atât autonomie, cât și responsabilitate?
Femeia este inima unei familii. Ea este dăruită de Dumnezeu cu multe calități, printre care aș dori să amintesc câteva: are bunăvoință, se poartă cu responsabilitate, știe să renunțe la sine, poate să-i susțină pe cei din jur cu timp și fără timp etc. O ajută foarte mult să rămână un reper în familie, așa cum spuneam mai sus, dacă se poartă cu claritate și blândețe, indiferent de provocările la care este supusă.
Sănătatea sufletească și trupească a celor dragi ei începe în primul rând cu disciplinarea personală, cu gândurile pe care le emite și cu faptele pe care le face. Cu cât își identifică mai corect propriile nevoi și le împlinește, cu atât este mai mulțumită de sine, va transmite această stare și celor din jur. O altă modalitate de a fi credibilă și de a fi respectată este de a fi conștientă de grupul căruia îi aparține. Deseori definirea clară a rolului pe care îl are în raport cu ceilalți o ajută să scape de frustrare, de incertitudine, de sentimentul că are sufletul gol și că nu contează. Numai din această stare de conștientizare a ceea ce este poate oferi căldura afectivă pe care o așteaptă cei dragi și poate aduce armonie și pace în relațiile în care este antrenată.
Despre logos, cuvânt și tăcere. O scurtă introducere
Potrivit Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-5, 2013), alcătuit de către Asociația Psihiatrilor Americani, tulburarea depresivă majoră este diagnosticată prin prezența a cinci sau mai multe simptome dintr-o listă de nouă, pentru o perioadă de mai mult de două săptămâni. Dintre simptomele de bază, cel puţin unul trebuie să fie dispoziţia depresivă sau pierderea interesului sau a plăcerii.
Simptomele în baza cărora se stabileşte diagnosticul sunt:
1. Dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare personală (sentimente de tristeţe sau vid interior, de lipsă de speranţă), fie observată de alte persoane (pare trist).
2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi.
3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creştere în greutate (o modificare de peste 5% din greutatea corporală într-o lună) sau diminuarea ori creşterea apetitului aproape în fiecare zi.
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi.
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăţie excesivă ori inadecvată aproape în fiecare zi (nu doar autoreproş sau vinovăţie în legătură cu faptul de a fi bolnav).
8. Diminuarea capacităţii de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi.
9. Gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume sau tentativă de suicid, ori un plan specific pentru comiterea suicidului.
Multe dintre cele mai importante descoperiri privind viața religioasă a ființei umane sunt oferite de către științele contemporane, unele dintre ele de vârf, între care tehnica neuroimagisticii cerebrale. Cu ajutorul aparaturii de înaltă performanță: RMN, RMNf, tomograf cu pozitroni etc., cercetătorii au ajuns la concluzii incontestabile și cu relevanță fundamentală nu doar pentru știința și cunoașterea umană, în general, cât și pentru credință, în special.
Aceste descoperiri i-au determinat pe specialiști să vorbească despre spiritualitate ca despre o „capacitate înnăscută” a omului, „un atribut uman” și un „drept nativ”, oamenii fiind cu toții „condiționați neuronal pentru conștiința spirituală”.
Cercetări laborioase vorbesc despre „spiritualitatea personală” ca despre un dat ontologic, genetic, moștenit în proporție de 29%; despre un „creier spiritual” sau „deșteptat” și despre o „conștiință spirituală”.
Iar atunci când definesc „spiritualitatea personală” autentică, specialiștii fac o distincție între aceasta, ca sentiment al legăturii strânse cu Dumnezeu, prin dragoste și rugăciune și căutarea sensului, liniștii și a alinării în legătură cu Dumnezeu și cu semenii; și „conservatorismul personal”, constând în percepția unui Dumnezeu Care răsplătește sau pedepsește și respectarea formală a unor reguli și precepte. Oamenii de știință au constatat că spiritualitatea și credința personală merg mână în mână la unele persoane, însă factorul esențial nu este conformarea pur formală, fără nici un fel de efecte în planul vieții duhovnicești, față de unele legi sau porunci religioase, cât mai ales credința puternică în existența și lucrarea lui Dumnezeu în viața lumii și în profunzimile sufletului nostru și simțirea prezenței Sale iubitoare, alinătoare și mântuitoare.
Dr. Kenneth Kendel, specialist american în privința cercetărilor în materie de psihiatrie asupra gemenilor, după 30 de ani de cercetări, a constatat că viața spirituală are o componentă ereditară, în proporție de 29%. El a descoperit că gradul de spiritualitate a unei persoane este determinat în proporție de 29% de moștenirea genetică și în proporție de 71% de mediul de formare și dezvoltare a fiecărei persoane. Prin urmare, deși în proporție de două treimi, spiritualitatea fiecărei persoane este influențată de locul și modul în care a fost crescut și educat, de experiențele frumoase sau dureroase de viață și de implicațiile morale pozitive sau negative ale propriilor activități și fapte, o treime din dorul nostru de sacru și transcendent, din setea noastră de Absolut, ne este înscrisă în codul genetic și este înnăscută, la fel ca și culoarea ochilor sau amprentele.
Rezultatele cercetărilor sunt și mai surprinzătoare în ceea ce îi privește pe tineri. Cercetătorii au constatat că, în cazul depresiei, factorul genetic sau depresia mamei dublează riscul de a dezvolta tulburări depresive de către copii. Sărăcia, în copilărie și în viață, sporește, la rândul ei acest risc, cu alte 40 de procente. La acestea se adaugă experiențele traumatice din copilărie și adolescență, iar mai târziu divorțul, pierderea unei persoane dragi și încercările vieții.
Descoperirea științifică extraordinară arată că spiritualitatea protejează în proporție de 80% la vârsta adolescentă, aceasta fiind perioada din viață cea mai expusă și supusă tulburărilor mintale.
Adolescența este perioada marilor întrebări, a căutării răspunsurilor existențiale, legate de propria personală, de propriul eu sau sine, de locul și rolul personal în lume, iar unele dintre aceste neliniști ontologice generează și întrețin convulsii și crize afective, emoționale și psihice.
Clinicienii identifică o așa-numită „fereastră de risc”, situată între 12-18 ani, adică o etapă din viața copiilor și a adolescenților în care tinerii sunt mai predispuși să dezvolte un episod depresiv, cu atât mai mult cu cât experiența lor de viață și capacitatea lor de reziliență sunt limitate.
Diferențiat, cercetările au arătat că, atunci când mama și copilul aveau amândoi o spiritualitate înaltă, copilul era cu 80% mai protejat împotriva depresiei, în comparație cu mamele și cu copiii care nu aveau o spiritualitate înaltă. Cu alte cuvinte, un copil era de cinci ori mai puțin predispus să fie deprimat când viața spirituală era împărtășită cu mama. (...) Deși depresia maternă dubla riscul de depresie în cazul copilului, beneficiul protecției de cinci ori mai mare al spiritualității însemna că spiritualitatea contează de două ori mai mult pentru sănătatea mintală a copilului și adolescentului decât sănătatea mintală maternă.
Derulate pe parcursul a mai multor zeci de ani, cercetările au progresat fulminant mai ales odată cu apariția aparaturii de rezonanță magnetică funcțională (RMNf). Analizele au fost lărgite și adâncite, incluzând categorii diverse de copii și tineri, băieți și fete, provenind din medii variate.
Un rezultat interesant a fost cel care a demonstrat că și copiii bogați plâng, nu doar cei săraci, în sensul că primii aveau un risc mai mare de a dezvolta afecțiuni și boli mintale, stări anxioase și episoade depresive majore, precum și abuz de substanțe.
O primă cauză identificată a fost aceea că, în comparație cu copiii săraci, în rândul tinerilor înstăriți, rata spiritualității era mult mai scăzută. Doar 15% din copiii și apoi tinerii bogați practicau o credință și aveau o spiritualitate personală. Ca efect, „85% din eșantionul celor care nu erau spirituali prezentau un risc de zece ori mai mare de sociopatie” (Dr. Lisa Miller, Antidot pentru depresie..., p. 162). În cazul lor, specialiștii au făcut trimitere la concepția materialistă, hedonistă sau utilitaristă de viață, pe care au numit-o „conștiința pragmatică”, în care aceștia au fost formați.
În mod similar, aceleași cercetări aprofundate au constatat că adolescenții care aveau o spiritualitate personală puternică erau cu 40-80% mai puțin predispuși să facă abuz de substanțe sau să dezvolte o dependență. Credința vie și lucrătoare are efecte și în protecția împotriva sinuciderii. Atunci când au încercat să identifice factorii de protecție împotriva tentativelor suicidare, cercetătorii au constatat că nu exista nici o variabilă care să identifice la modul absolut prezența sau absenţa manifestărilor suicidare, cu excepția uneia: spiritualitatea personală puternică este singura variabilă invers proporțională asociată cu sinuciderea (Dr. Lisa Miller, Antidot pentru depresie..., p. 94).
Așadar și precum arată fără echivoc cercetările de neuroimagistică, „creierul spiritual”, „conștiința spirituală și credința personală joacă rolul de tampon împotriva efectelor psihologice negative ale evenimentelor și momentelor stresante din viață, precum traumele și durerile fizice, bolile, divorțul sau moartea unei persoane apropiate sau, cum subliniază specialiștii, „nivelurile scăzute de simptome depresive sunt asociate cu nivelurile ridicate de credință personală. Asta înseamnă că, dacă aveți un grad ridicat de spiritualitate, sunteți mai puțin predispus la depresie” (Dr. Lisa Miller, Antidot pentru depresie..., p. 71).
În concluzie, potrivit cercetărilor științifice de ultimă oră, spiritualitatea personală protejează în proporție de 80% tinerii împotriva depresiei, a consumului de substanțe sau a dezvoltării unor dependențe, precum și împotriva ideației și a tentativelor de suicid, constituind o adevărată barieră și un scut în calea dezvoltării acestora, un tampon între lumea exterioară, neliniștită și frământată, asemenea unei mări agitate, și propriul univers interior.
Un articol de: Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu - pentru Ziarul Lumina
Conacul Otetelișanu se află în Benești, Vâlcea, și aparține de orașul Bălcești.
Pe 10 mai 2026 am avut onoarea să particip la Festivalul „Ziua Porților Deschise la Domeniul Otetelișanu”. Evenimentul de anul acesta, 2026, organizat de Historia Renascita împreună cu Fundația Domeniul Otetelișanu, gazda evenimentului, se află la a III-a ediție. Deschiderea a fost făcută de domnul primar Constantin Aleca al Orașului Bălcești și proprietarul imobilului, domnul Valentin Ionescu.
În curtea conacului a fost instalat un cort și tarabe-expoziție cu arme ale epocii fanariote și chiar un loc unde se prepara cafea tradițională turcească, pe nisip. Vizitatori din zonă, dar și din alte părți, după trecerea în revistă a curții conacului, au urcat scara exterioară și au vizitat încăperile acestuia. Într-una din camere aflând-se o familie de boieri. Apoi, la subsol, a fost vizitată crama! A urmat un program artistic, cu cântece și dansuri folclorice oltenești, susținut de elevii de la școlile din zonă.
Între timp am stat de vorbă cu proprietarul, domnul Valentin Ionescu, care ne-a prezentat pe scurt istoria acestui conac:
Conacul Otetelișanu este construit în 1698, încă mai trăia Constantin Brâncoveanu, de aceea se și observă stilul brâncovenesc în arhitectura construcției. Conacul a aparținut familiei Otetelișenilor, familie cunoscută mai ales în Oltenia, boieri luminați, cărturari ai vremii respective, cu multe ramuri în București și cam în toată Țara Românească.
Personajul marcant al locului este Petrache Poenaru care s-a născut (1799) și copilărit aici. De ce s-a născut aici? Pentru că mama lui era Smaranda Otetelișanu, sora lui Iordache și Grigore Otetelișanu care erau stăpânii conacului și al moșiei de jur împrejur. Smaranda era căsătorită cu Constantin Poenaru, un boier de rang trei, și ea a preferat să vină și să-l nască pe Petrache aici la conacul fraților ei, unde avea condiții mai bune la vremea respectivă. După cum se știe, Petrache Poenaru a fost inventatorul stiloului și secretarul lui Tudor Vladimirescu, dar și pedagog, inventator, inginer și matematician.
Conacul a trecut de-a lungul anilor prin mai multe etape, transformări, în funcție cât de mare era familia boierului. În 1965, după ce a trecut prin faza de naționalizare, a fost restaurat și trecut pe lista de monumente istorice. După anul 1990 au început procedurile de retrocedare și după multe procese, în 2000, a ajuns în proprietatea mea, eu fiind, din partea mamei, rudă cu Otetelișenii.
După 1990 în timpul proceselor de retrocedare conacul s-a degradat foarte mult iar din 2000 când l-am preluat am început partea de restaurare și l-am adus la forma actuală.
El este administrat de Fundația Domeniul Otetelișanu, pentru că nu puteam să-l administrez de unul singur, și am considerat că un astfel de monument nu trebuie păstrat egoist, cu porțile închise, ci trebuie deschis și redat oarecum comunității, ceea ce se întâmplă acum.
De fapt bătălia de la Benești a avut loc pe 2 martie 1821, dar fiind prea frig să organizăm acest eveniment, l-am decalat în prima jumătate a lunii mai, anul acesta fiind pe 10 mai. Deci anul acesta este ediția a III-a a festivalului „Cu porțile deschise.”
Organizarea în mare parte se datorează celor de la Historia Renascita, o asociație de la Pitești, din județul Argeș. Președintele asociației, domnul Cătălin Drăghici, profesor de istorie, adună oameni pe bază de voluntariat, ei nu sunt actori, dar se implică și se transformă uimitor în rolul boierului, al arnăuților, pandurilor, jupâneselor, slujnicelor. În realitate au alte profesii, deci nu sunt actori.
Apoi a început evenimentul în sine care a fost organizat de Asociația Historia Renascita din Pitești. Domnul Cătălin Drăghici, profesor de istorie și Președintele asociației Historia Renascita, ne spune că au sosit la acest conac cu un proiect de reconstituire a unor elemente de viață civilă și militară din epoca fanariotă, a unui episod petrecut la Conacul Otetelișenilor. Înainte de a face o prezentare a epocii și a tipologiilor civile și militare, spectacolul începe cu un dans militar, de epocă, care a traversat Balcanii și a ajuns în Țara Românească.
A urmat prezentarea „militarilor”: arnăuți, haiduci, panduri și armele de epocă: pistoale de diferite feluri, iatagane de diferite mărimi, pumnale etc. Episodul cu bătălia de la Benești este inspirat din mărturiile boierului Iordache Otetelișanu.
Președintele asociației Historia Renascita oferă detalii celor prezenți despre adevărata istorie a evenimentelor care s-au succedat pe aceste locuri:
La începutul lui martie 1821, mai multe familii boierești, printre care cele ale fraților Otetelișanu și a lui Petrache Poenaru se retrăseseră la moșia de la Benești, unde fortificațiile și proviziile le-ar fi permis să reziste pe o perioadă de timp. Revolta era deja declanșată în acel moment și panica se instaurase în toată Țara Românească. Tocmai de aceea, toți cei aflați la Benești aveau averile strânse în care și trăsuri, fiind pregătiți a lua drumul Sibiului pentru a scăpa de tăvălugul revoltelor. Nu au mai apucat să o facă, pentru că în 1 și 2 martie vor fi atacați și asediați de grupuri răzlețite din avangarda oștirii lui Tudor aflată în deplasare spre București, grupuri de ,,rebeliști", o amestecătură de arnăuți și panduri ce au picat asupra conacului în trei valuri succesive, sosite separat și fără cunoștință între ele. Sunt aduși în scenă și țărani nervoși, înarmați cu securi pentru spargerea porților. Se lasă cu schimb de focuri, cu morți, cu incendieri, cu beții în urma descoperirii buților cu spirt și vin dosite în pivnițe, cu negocieri eșuate și groaznică jefuire până la pânza saltelelor, a celor baricadați inițial înăuntru. Puțin lipsește ca grupurile celor ce au atacat conacul să se încaiere între ele, chit că în fruntea unuia era chiar unul dintre căpitanii principali ai lui Tudor, Hagi Prodan. Doar sosirea slugerului Tudor salvează viețile celor deja jefuiți și aflați la un pas de a intra sub iataganele agresorilor.
Tudor e ferm, le oferă protecție și pază până la mânăstirea Horezu, acolo unde slugerul i-a îndemnat să caute adăpost. Tudor nu întârzie să ia măsuri drastice pentru pedepsirea atacului asupra conacului, executând pe loc pe doi dintre capii răutăților și care înfăptuiseră cele mai multe rele și punându-i pe restul să jure că vor înceta a mai face acte tâlhărești.
Apoi, trupa de la Historia Renascita prezintă episodul cu ultimul atac asupra conacului și predarea boierilor. Au fost scene ca la realizarea unui film, cu împușcături de ambele părți, focuri de tun, ambuscade între „rebeliști” și argații boierului etc. Aveai senzația că chiar este o luptă reală! Și când te gândești că acest episod a fost reconstituit nu de actori adevărați, ci de oameni de diferite profesii, dar care iubesc istoria!
Protagoniștii acestui eveniment din cadrul asociației Historia Renascită sunt:
Să sperăm că în anii următori curtea conacului Otetelișanu va fi plină de „spectatori”, dar și de oficialități și oameni de cultură din județul Vâlcea, din întreaga Oltenie și, de ce nu, din toate colțurile țării!
Cinste celor care rescriu adevărata istorie!
Semnificația Tainei Căsătoriei este amplu tâlcuită de arhimandritul Athanasie Mytilineos într‑o serie de șase omilii, în care îmbină învățătura teologică cu îndrumarea practică, izvorâte din nevoia de a oferi soluții pentru bunul mers al căsniciei fiilor săi duhovnicești.
Respectarea temeiurilor căsătoriei ortodoxe și înțelesurile teologice ale acesteia sunt premisele fericirii pe calea uneori ușoară, alteori anevoioasă a căsniciei. Dimpotrivă, nesocotirea aspectelor teologice și practice ale acestei Taine, adică a rânduielilor bisericești, va conduce în mod sigur la o multitudine de probleme, inclusiv de natură psihologică.
Din perspectiva părintelui Athanasie, multe dintre dificultățile ce apar între soți nu sunt doar de natură psihologică, ci își au rădăcina în plan duhovnicesc, și din acest motiv ele nu se pot rezolva prin instrumente psihologice – pot fi cel mult camuflate, ameliorate, neputând fi vindecate deplin decât prin întoarcerea responsabilă către Dumnezeu.
Cartea de față este un ghid de folos pentru cei ce caută binecuvântarea lui Dumnezeu în viața de familie.
Prinși cum suntem într-o actualitate imediată, dezorientați sau descurajați din cauza loviturilor venite din partea unei lumi oarbe și rele, nu mai știm să deosebim lucrarea Sfântului Duh în istoria lumii, în istoria noastră, cea căreia îi suntem în același timp miză și protagoniști.
Epoca noastră, ca toate celelalte, este cuprinsă în istoria mântuirii, aceea a răspândirii dragostei infinite a lui Dumnezeu până la plinirea vremii. Și timpul în care noi trăim este unul al harului extraordinar, de strălucire intensă a revelației, chiar dacă Ortodoxia și Creștinismul întreg par să fie amenințate de compromisuri politice, de scleroza, de sufocare și suferă din cauza accentuării materialismului, a religiilor necreștine și a spiritualităților de evaziune. - Pr. Boris Bobrinskoy
|
(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe) |
|
|
vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
|
|
|
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
|
|
|
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
|
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |