Suntem cu toții cutremurați, oripilați, șocați de uciderea cu brutalitate si premeditare a lui Mario, un copil de 15 ani, de către alți doi copii, de vârstă apropiată. Întreaga societate a resimțit durerea, doliul, dar și revolta, neverosimilul situației. S-a scris mult ca ecou la tragedie. Se cere modificarea legii privind vârsta minimă de la care minorii pot primi pedeapsa cu privare de libertate. S-a reluat discuția despre generalizarea consumului de droguri, despre eșecul profesorilor de sprijin din școli în a influența în bine comportamente deviante. Dar, prea puțin ne asumăm cu pocăință, că noi toți purtăm o parte din vină. Este nu numai o fapta abominabilă a unor copii subjugați răului, ci și o vină colectivă a unei societăți care încă se declară majoritar ortodoxă, pentru a deveni în fapt, tot mai secularizată. Pilonii fundamentali: credința în Dumnezeu și educația celor șapte ani de acasă, se clatină vertiginos. "De obicei, omul rămâne pentru toată viaţa aşa cum a fost vreme de şase ani la sânul mamei sale. La urma urmei, nu degeaba se vorbeşte despre neajunsurile morale şi viciile pe care unii copii le-au moştenit de la părinţii lor." - (Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

Singura cale de a evita repetarea acestor tragedii, de a schimba ceva în bine, este asumarea cu pocăință a păcatului îndepărtării de Dumnezeu. Dacă am respecta cu toții cele 10 Porunci, sau măcar minunata Poruncă a Iubirii, lăsată nouă de Mântuitorul Hristos, nu am avea nevoie de nicio lege civilă sau penală. Pocăința se vădește la Taina Spovedaniei și se dovedește printr-o viață schimbată în bine, prin exemplul personal bun începând cu propria FAMILIE. Dar, sfințenia și reziliența familiei se zdruncină sub asaltul noilor ideologii de gen, al diluării importanței cununiei religioase între bărbat și femeie, prin înmulțirea așadar a desfrâului și concubinajului, prin facilitarea până la o simplă formalitate a divorțului, fără nicio milă și mustrare de conștiință privind distrugerea psiho-emoțională a copiilor.

"Familia este întemeiată de Dumnezeu pentru a continua viaţa pe pământ, pentru a păstra credinţa şi viaţa morală în societate, pentru a creşte copii credincioşi şi ascultători de Biserică, spre lauda Preasfintei Treimi, şi pentru a birui toate ispitele trupeşti şi sufleteşti care vin de la diavolul, de la lume şi de la trup", ne învață părintele Ioanichie Bălan. "O asemenea familie, formată din părinţi credincioşi, în mod sigur va avea şi copii buni, sănătoşi, ascultători şi binecredincioşi. Iar familia ruptă de Biserica Ortodoxă şi robită de păcate grele, ca beţia, desfrâul, uciderea de copii, înjurăturile, ura şi furtul, este o casă a iadului, prăvălie a diavolilor şi povară a societăţii. O asemenea familie bolnavă ucide viaţa adevărată pe pământ, naşte şi creşte copii răi, necredincioşi şi ucigaşi şi poate îmbolnăvi pe toţi cei din jur. Numai trăind în marea familie a Bisericii lui Hristos şi într-o familie cu adevărat creştină, omul rezistă mai uşor în faţa ispitelor de tot felul şi a greutăţilor vieţii, biruind singurătatea și tristeţea care îl lovesc aşa de mult pe pământ." (Părintele Ioanichie Bălan, Călăuza Ortodoxă în familie și societate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,

Cu scuza că trăim vremuri grele (când vreodată au fost ușoare...?!), alegem să slujim lui mamona, nu lui Dumnezeu. Ardem timp și cheltuim atâtea alte resurse pentru câștig material, pentru validare socială, pentru confortul trupului muritor, în timp ce l-am scos pe Dumnezeu din familie, din școală, de pretutindeni. Ne-am sălbăticit. Fără frica de Dumnezeu cea bună, ca început al înțelepciunii, supraviețuim, tot din marea Lui răbdare și milostivie, dar de fapt, nu trăim. Sufletele noastre sunt pustii. Mințile noastre sunt înfierbântate de aburii nerăbdării, irascibilității, impresiei de sine, sunt stăpânite de dependența de plăceri imediate obținute facil, de pofte bolnăvicoase care ne ucid încet atât trupul, cât și sufletul. "Vreţi să-i aranjaţi singuri pe copiii voştri, iar lui Dumnezeu nu-I lăsaţi în seamă nimic... Dacă Dumnezeu nu-i va binecuvânta pe copii, voi singuri ce veţi reuşi să faceţi?... Agitându-vă nu veţi face nimic temeinic, iar Dumnezeu nu va face nimic pentru ei în locul vostru. În loc de bine va ieşi rău." - (Sfântul Teofan Zăvorâtul) De aceea, nu mai puțin vinovați de grave urmări în dezvoltarea psiho-emoțională și intelectuală a copiilor sunt și părinții care își răsfață excesiv copiii, care nu impun limite ale bunului simț, care își arată dragostea prin daruri materiale, în detrimentul timpului de calitate petrecut cu copiii și familia, în detrimentul discuțiilor despre viață și rostul omului pe pământ, care nu se îngrijesc deloc de starea duhovnicească, sufletească a copiilor, lipsindu-i de o relație deschisă și armonioasă atât cu familia, cât și cu sursa vieții, cu Dumnezeu.

Oricare ar fi fost motivul disputei dintre acești copii implicați în conflict și omucidere, gestul ucigaș nu iși găsește îndreptățire, dar are o explicație, o cauză adâncă și gravă, este asemenea unui păcat colectiv. A vedea că lupta pentru superioritate în grup, rivalitatea izvorâtă din invidie și egocentrism, au dus la anularea unui om, a unei vieți, a unei existențe considerate incomode, la înlăturarea atroce a ceea ce ucigașii au văzut drept obstacol în calea supremației abjecte și nemeritate în grupul de copii și tineri, este strigător la cer, dezgustător, revoltător, execrabil. A existat însă, un moment important, un moment delicat, în care acești copii deveniți astăzi ucigași cu sânge rece, nu își pierduseră încă inocența, în care ochii lor sclipeau încă a curăție, în care chipul lui Dumnezeu nu se desfigurase înca înlăuntrul lor. Atunci, oameni din jurul lor, smintindu-i în felurite moduri, le-au schimbat dramatic cursul vieții. Căci nu putem "arunca cu piatra" în copii fără a interoga părinții, bunicii, familia extinsă, cu privire la modelul lor de viață, la interacțiunea dintre ei, la valorile lor, la responsabilitatea creșterii unor prunci cândva nevinovați, într-o lume deșartă, schimonosită, îndepărtată de Dumnezeu. "De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala". - Matei 18

"Păcatul părinţilor îi duce pe urmaşi, direct sau indirect, la boală şi moarte. El nu se substituie deloc factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sociali etc., implicaţi în apariţia şi dezvoltarea maladiilor. Dimpotrivă, în general toate cauzele acţionează „mână în mână”, de parcă şi-ar transmite ştafeta una alteia. Medicina şi psihologia contemporană ne demonstrează în mod convingător lucrul acesta. Rezistenţa la boală depinde de ereditate, de imunitate, de educaţie, de mediul înconjurător etc. Un rol însemnat este jucat aici de reacţia noastră la evenimente, de nivelul controlului şi stăpânirii noastre de sine, de abilitatea de a face faţă propriilor emoţii şi simţăminte. Slăbiciunea de caracter, irascibilitatea, firea suspicioasă, ranchiunoasă, orgolioasă, mulţumirea de sine şi celelalte patimi ale adulţilor sunt aliaţi puternici ai bolilor. - (K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007)

Să nu aruncăm cu piatra înainte de a ne uita la noi înșine cu fărâma de conștiință care ne-a mai rămas, să părăsim indiferența față de suferința aproapelui, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, în grija căruia să lăsăm toate celelalte, să nu ne temem să mergem contra curentului acestei lumi seducătoare, dar viclene, să ne amintim zi de zi ca trupul nostru este templu al Duhului Sfânt și că avem un suflet nemuritor, cu care vom merge în fața Dreptului Judecător și de felul cum vom da socoteală pentru viața de aici va atârna veșnicia. Dacă ne iubim pe noi, dacă îi iubim pe copiii noștri, dacă ne iubim familiile și neamul, să se aprindă în noi mânia cea care nu greșește, care vizează păcatul, să să aprindă voința de a urma binele și atunci Dumnezeu ne va da și putere pe Calea către Adevăr și Viață, singura care are sens!

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 25 octombrie 2024, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind declararea anului 2026 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al pastorației familiei creștine” și „Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame)”.

Propunerea celor două teme, omagială și comemorativă, pentru anul 2026, este argumentată în special de necesitatea pastoral-misionară a evidențierii rolului pe care familia, întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, îl are atât în Biserică, cât și în societatea românească actuală. De asemenea, având în vedere că familia creștină a fost numită și „Biserica de acasă” sau „icoană” a iubirii Preasfintei Treimi, propunerea Cancelariei Sfântului Sinod a fost motivată și de importanța cultivării modelului creștin al relației de iubire, respect și întrajutorare dintre soț și soție, dintre părinți și copii.

De asemenea, comemorarea, în anul 2026, a sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame) aduce în prim-plan adevărul potrivit căruia, în Biserica Ortodoxă, femeia creștină este cinstită și respectată pentru rolul ei important atât în familie, cât și în comunitatea eclesială. De-a lungul istoriei creștine, femeile au fost exemple de credință, iubire jertfelnică și evlavie, iar Biserica le recunoaște ca modele demne de urmat. În acest sens, Biserica Ortodoxă acordă preacinstire Maicii Domnului și un cult de cinstire sfintelor femei din calendarul ortodox (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame).

În anul 2026, Biserica Ortodoxă Română va organiza proclamarea generală a canonizării a 16 femei sfinte românce și proclamare locală a canonizării lor.

În urma discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale și sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

Note:

[1] „Καὶ ἡ οἰκία γὰρ Ἐκκλησία ἐστὶ μικρά”; Sfântul Ioan Gură de Aur, Ὑπόμνημα εἰς τὴν πρὸς Ἐφεσίους ἐπιστολήν (Comentariu la Epistola către Efeseni), XX, 6, în: PG 62, 143.

[2] Fericitul Augustin, Despre sfânta feciorie; Despre binele văduviei, EIBMO, București, 2019, p. 155.

Legalizarea prostituției – o inițiativă incompatibilă cu învățătura de credință ortodoxă

Patriarhia Română își exprimă îngrijorarea profundă și dezaprobarea față de inițiativa care vizează legalizarea prostituției, considerând că un asemenea demers este incompatibil cu învățătura de credință ortodoxă și cu respectarea demnității persoanei umane. Prostituția reprezintă o formă gravă de exploatare și tranzacționare a trupului omenesc în scop financiar, având consecințe negative profunde asupra persoanei și asupra societății în ansamblu. Legalizarea acestei practici nu conduce la vindecarea realităților sociale dureroase asociate prostituției, ci, dimpotrivă, favorizează proliferarea lor, contribuind la desconsiderarea demnității umane și la degradarea morală a societății.

Reiterăm și faptul că România este semnatară a Convenției ONU pentru suprimarea traficului de persoane și exploatării prostituției semenilor care afirmă că prostituția este „incompatibilă cu demnitatea și valoarea ființei umane și pune în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității”, convenție care obligă statele semnatare să interzică prostituția organizată. Învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii Ortodoxe afirmă în mod constant incompatibilitatea prostituției cu viața spirituală (cf. Deuteronomul 23, 17; 1 Tesaloniceni 4, 3). Din perspectivă creștină, trupul omenesc este „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), iar orice formă de exploatare sexuală sau de folosire degradantă a acestuia constituie o încălcare gravă a demnității personale și afectează pe termen lung sănătatea fizică, psihică și sufletească a persoanei. Legiferarea prostituției nu va conduce la eradicarea traficului de persoane, nici la eliminarea exploatării sexuale și nici la dispariția prostituției ilegale. Dimpotrivă, există riscul real ca aceasta să ofere un cadru legal favorabil extinderii unor practici incompatibile cu libertatea și demnitatea persoanei umane. În acest context, Patriarhia Română consideră necesară exprimarea unei poziții publice ferme, în conformitate cu învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, ori de câte ori inițiativele legislative contravin, în mod evident, valorilor morale și mărturisirii de credință a Bisericii Ortodoxe Române. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Participarea copiilor și a tinerilor la orele de Religie este un drept constituțional

În urma apariției unor materiale jurnalistice care aduc în discuție o pretinsă predare „ilegală” a disciplinei Religie, Patriarhia Română aduce câteva precizări:

1. Potrivit Constituției României, „Statul român asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege” (art. 32, alin. 7). Totodată, Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor” (art. 18). Așadar, participarea copiilor și a tinerilor la orele de Religie este un drept constituțional.

2. Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 prevede: „Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal includ Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor la nivelul unei unități de învățământ, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de Religie, conform confesiunii proprii. Înscrierea elevului pentru a frecventa orele de Religie se face prin cererea scrisă a elevului major sau a părinților/reprezentantului legal, pentru elevul minor. Schimbarea acestei opțiuni se face tot prin cererea scrisă a elevului major sau a părinților/reprezentantului legal, pentru elevul minor. În cazul în care elevul nu frecventează orele de Religie, situația școlară se încheie fără disciplina Religie” (art. 87, alin. 1-2).

3. Amintim faptul că, în România, Religia a fost prima disciplină în catalog, până la regimul comunist ateu. Totodată, precizăm că în majoritatea țărilor europene, Religia se studiază confesional. Disciplina Religie contribuie la dezvoltarea identității personale și la cunoașterea valorilor culturale ale umanității și propune elemente de morală aplicată, necesare sănătății spirituale a persoanei și a comunității. Cultele religioase susțin o educație integrală a elevilor și colaborează în proiectarea elementelor comune din programele școlare. De aceea, elevii, în număr foarte mare, doresc să participe și sunt înscriși la ora de Religie. – comunicatul integral este disponibil pe basilica.ro

Metodologia predării Religiei în învățământul preuniversitar a fost publicată în Monitorul Oficial săptămâna trecută. În 2030 va fi prima sesiune de Bacalaureat care va putea include, la alegere, și disciplina Religie, anunță Edupedu.ro. Ora de Religie face parte din trunchiul comun și se predă la clasele primare, în gimnaziu și liceu.

Procedura de exprimare a opțiunii de participare a elevului la ora de Religie rămâne aceeași: părinții sau elevii majori trebuie să depună o cerere scrisă în acest scop, document care rămâne valabil pe toată pe perioada de școlarizare. Elevii cărora nu li se pot asigura ore de Religie conform confesiunii proprii pot solicita să participe la orele pentru alte culte, tot pe baza unei cereri scrise.

Pentru clasa pregătitoare, opțiunea poate fi exprimată direct în cererea de înscriere la școală, prin bifarea rubricii dedicate și menționarea cultului religios. Renunțarea de a mai participa la orele dedicate acestei discipline se face tot printr-o cerere scrisă, iar școala este obligată să asigure, pentru elevii care nu participă, un spațiu special destinat, activități și supraveghere. În 2030 va avea loc prima sesiune a examenului național de Bacalaureat organizată după noile planuri-cadru de liceu. Atunci va putea fi aleasă Religia ca a doua probă a specializării pentru elevii de la profilul Uman și ca probă de competențe pentru elevii de la Real. Testarea va fi scrisă, se va susține în timpul anului școlar și va fi notată prin calificativul „Admis” sau „Respins”.

Președintele României a promulgat legea care dedică anul 2026 omagierii eroului creștin Iancu de Hunedoara

Inițiat de doi deputați de Hunedoara, proiectul legislativ a primit susținere din întregul spectru politic și a fost adoptat de Parlament la finele anului trecut. În expunerea de motive, eroul de origine română, fiu de cneaz din Țara Hațegului, este numit „o personalitate istorică cu impact european”. În baza noii legi, autoritățile centrale și locale și instituțiile publice pot organiza sau sprijini logistic și material manifestări de comemorare și celebrare a personalității lui Iancu de Hunedoara. Tot miercuri, Președintele României a promulgat și legea prin care este instituită Ziua Munților Apuseni (21 septembrie). Iancu de Hunedoara a fost Voievod al Transilvaniei, Guvernator și Regent al Regatului Maghiar și Căpitan general al Armatei Maghiare. În 1456, la trei ani după căderea Constantinopolului, el a apărat Belgradul de Armata Otomană, victorie care a întârziat expansiunea otomană în Europa cu șapte decenii. În același an, eroul murea după o molimă contractată în timpul campaniei militare, astfel că anul acesta se împlinesc 570 de ani de la victoria și decesul lui. Anul 2026 este desemnat și Anul „Constantin Brâncuși”, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea marelui artist.

„Monahia Evloghia (Țârlea) reprezintă, pentru maicile de aici, pentru maicile din întreaga Biserică Ortodoxă și din Biserica Ortodoxă Română în special, un exemplu de slujire” a spus Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, joi, când moaștele Sf. Evloghia au fost deshumate la mănăstirea ilfoveană Samurcășești-Ciorogârla. Sfânta, canonizată anul trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost un exemplu „și prin cuvânt, și prin faptă, și prin mărturisirea de pe urmă, întrucât, în urma unei cumplite bătăi, i-a fost provocată moartea”, a amintit Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul. Sfânta Cuvioasă Muceniță Evloghia de la Samurcășești (†19 decembrie) s-a născut în 24 noiembrie 1908 la Nimfeo, într-o comunitate istorică de vlahi din nordul Greciei, primind la botez numele de Ecaterina. A rămas curând orfană de mamă și a îndurat multe necazuri de la mama vitregă, care într-o zi a împins-o de pe o căpiță de fân, iar copila și-a fracturat coloana vertebrală, fiind invalidă timp de nouă ani. Trimisă la rude în București, a petrecut ani grei de suferință și boală. În 1927, când s-a îmbolnăvit de peritonită și toate rudele credeau că va muri, i s-au arătat aievea Maica Domnului și Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, care au vindecat-o. Ulterior, a răspuns chemării Mântuitorului, auzită în vis, și a început o lucrare misionară, de propovăduire a credinței. În 1939 s-a închinoviat la Samurcășești, unde a rectitorit mănăstirea după cutremurul din 1940. A continuat propovăduirea și în timpul prigoanei comuniste ateiste, fapt care i-a atras și moartea mucenicească. Bătută cu sălbăticie pentru că propovăduia binele într-un sat din județul Călărași, a trecut la Domnul la mănăstirea de metanie în 19 decembrie 1949.

Biserica Ortodoxă Română plătește impozite și nu beneficiază de privilegii nejustificate – basilica.ro https://basilica.ro/biserica-ortodoxa-romana-plateste-impozite/

Concursul Național Catehetic 2026 este dedicat familiei creștine – basilica.ro https://basilica.ro/concursul-national-catehetic-2026-familia-crestina/

Peste 5 miliarde de oameni trăiesc într-o formă de discriminare religioasă

Peste două treimi din populația globului trăiește în țări în care libertatea religioasă este restrânsă sau încălcată, potrivit raportului realizat de Aid to the Church in Need (ACN International) pentru anul 2025. Documentul arată că dialogul interreligios și cooperarea dintre comunități pot contribui la reducerea discriminării și la promovarea păcii sociale. Raportul, care analizează situația din 196 de state, indică faptul că 62 de țări se confruntă cu încălcări grave ale libertății religioase. Dintre acestea, 24 de state sunt încadrate la categoria „persecuție”, unde au loc violențe, arestări și represiuni sistematice, iar 38 de state sunt considerate zone de „discriminare”, în care libertatea de credință este limitată prin legislație, presiuni sociale sau restricții administrative.

Printre principalele cauze identificate se numără regimurile autoritare, extremismul religios, naționalismul etno-religios și conflictele armate, fenomene care afectează membrii tuturor religiilor.

Aproape 400 de milioane de creștini persecutați. În același timp, un alt raport internațional, publicat de Open Doors, arată că aproape 400 de milioane de creștini au fost persecutați sau discriminați în anul 2025, o creștere semnificativă față de anii anteriori, în special în Africa și Asia.

Raportul ACN International semnalează, de asemenea, o creștere a violențelor împotriva creștinilor în Europa și America de Nord, cu exemple concrete în Grecia, Belgia, Franța și Canada.

„Absența raportării sistematice a incidentelor anticreștine duce la politici ineficiente, la normalizarea ostilității, la un tratament inegal între grupurile religioase și la o vulnerabilitate crescută a comunităților creștine”, menționează autorii raportului. „Apărarea și promovarea libertății religioase nu se poate baza exclusiv pe umerii liderilor religioși sau a actorilor societății civile – trebuie să implice guverne, instituții, educatori și oameni simpli deopotrivă”, subliniază autorii raportului.

Generația Z și întoarcerea la creștinism: Creștere de la 4% la 16% a participării tinerilor britanici la viața religioasă

Interesul pentru creștinism este în creștere în rândul tinerilor din Marea Britanie, arată datele unui raport al Bible Society. Participarea tinerilor cu vârste între 18 și 24 de ani la viața religioasă a crescut de patru ori în ultimii șase ani. Raportul subliniază că acest interes crescut este vizibil mai ales în rândul tinerilor proveniți din medii predominant seculare, pentru care explorarea credinței creștine reprezintă o experiență nouă. Documentul mai arată că cei care participă regulat la viața religioasă sunt mai puțin predispuși la depresie și anxietate, iar peste 60% dintre tinerii care merg des la biserică sunt activi și în viața comunității.

Această evoluție se reflectă și în cumpărarea Sfintei Scripturi. Conform unei analize realizate de Societatea pentru Promovarea Cunoașterii Creștine (SPCK Group) și citată de The Guardian, vânzările de Biblii în Marea Britanie au atins în 2025 cel mai ridicat nivel de la începutul înregistrărilor statistice. Comparativ cu anul 2019, vânzările au crescut cu 134%. Studiul se bazează pe datele furnizate de Nielsen BookScan, serviciu internațional de monitorizare a vânzărilor de carte. Sam Richardson, directorul executiv al SPCK Group, a declarat pentru The Guardian că aceste date indică o schimbare de perspectivă în rândul tinerilor: „Dacă înainte, gestul de revoltă era să fii ateu și să urmezi figuri precum Richard Dawkins și așa-numitul nou ateism, astăzi lucrurile par să se fi inversat”. „Pentru generația următoare este mai interesant să fii creștin. Tinerii sunt deschiși să exploreze credința, în loc să o respingă automat”, a evidențiat directorul SPCK Group. Potrivit aceleiași surse, rețelele sociale au contribuit la această schimbare, oferind tinerilor acces direct la mărturii personale despre parcursuri spirituale, într-un mod mai informal și mai accesibil decât în trecut. The Guardian notează, de asemenea, că tendințe similare se observă și în Statele Unite ale Americii, unde vânzările de Biblii au atins în 2025 un nivel record pentru ultimii 21 de ani, sugerând o evoluție mai largă a interesului pentru credință în rândul Generației Z din spațiul occidental.

România este țara din Uniunea Europeană cu cei mai mulți cetățeni stabiliți în afara granițelor. Sunt peste 3 milioane de români care trăiesc legal în statele Uniunii Europene, potrivit datelor Eurostat. Numărul real este însă mai mare, având în vedere că nu toți românii din diaspora apar în statisticile oficiale, mai ales cei care au dobândit cetățenia statelor de reședință. În ultimii ani, o parte semnificativă a românilor a părăsit țări precum Spania și Italia, afectate de scumpiri și instabilitate economică, alegând Germania sau Marea Britanie. „În ultimul deceniu, numărul românilor care s-au mutat în Germania s-a dublat. A ajuns de la 450.000 la peste 900.000”, arată datele citate de Știrile Pro TV din Oficiul Federal de Statistică german. Rolul Bisericii este esențial și pentru păstrarea limbii și identității românești în rândul copiilor născuți sau crescuți în diaspora.

Peste 1.100 de parohii românești în UE. Pentru a răspunde nevoilor unei diaspore în continuă creștere, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat o amplă structură eclezială în Europa. Potrivit datelor centralizate din eparhiile românești din spațiul UE, funcționează peste 1.100 de parohii, filii și misiuni. Acestea sunt organizate în cadrul mai multor eparhii din diaspora. Prin această rețea extinsă, Biserica nu oferă doar servicii religioase, ci și sprijin social, educațional și identitar, devenind pentru milioane de români din diaspora un punct de stabilitate și continuitate, „o a doua casă”, departe de țara mamă.

Preafericitul Părinte Daniil, Patriarhul Bulgariei, a fost primit, în data de 25 decembrie, de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic. În cadrul vizitei la Fanar, Patriarhul Daniil al Bulgariei i-a conferit Sanctității Sale Ordinul „Sf. Ioan de Rila” clasa I. Ordinul a fost oferit în semn de recunoștință pentru implicarea Patriarhului Ecumenic în depășirea schismei din Biserica Ortodoxă Bulgară prin convocarea Sinodului din 1998. Preafericitul Părinte Patriarh Daniil a mulțumit pentru calda primire: „Deși ne aflăm în jurisdicții politice și canonice diferite, suntem și rămânem uniți în cadrul unei singure Biserici, cu un singur Păstor și un singur Cap, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este ieri și astăzi Același și în veci (Evr. 13, 8)”, a subliniat Patriarhul Bulgariei. Sanctitatea Sa Bartolomeu a rostit un cuvânt de bun venit, apreciind că astfel de vizite nu constituie doar o simplă obligație protocolară, ci o manifestare statornică și blândă a Tainei adevăratei comuniuni în Hristos. „Relațiile de rudenie în Duhul Sfânt ale Bisericilor locale nu sunt relații de etichetă sau de curtoazie. Armonia de gândire și identitatea în cele ale credinței și ale vieții generale a Bisericii sunt manifestarea harului Cuvântului lui Dumnezeu născut, care lucrează în noi și în voi”, a adăugat Sanctitatea Sa Bartolomeu. Vizita oficială a continuat vineri cu oficierea Sfintei Liturghii de către Patriarhul Ecumenic, împreună cu Patriarhul Bulgariei și alți patru ierarhi, informează Patriarhia Ecumenică.

TURCIA: Patriarhul Ecumenic l-a hirotonit preot pe diaconul român Sofronie Garaiacu

Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, l-a hirotonit preot, joi, la Sfânta Liturghie de Crăciun, pe diaconul Sofronie Garaicu, călugăr al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex.

Înainte de hirotonia părintelui Sofronie, Patriarhul a rostit un cuvânt în care a evidențiat caracterul supranațional al Patriarhiei Ecumenice și despre legăturile noului preot cu Sfântul Sofronie de la Essex. Adresându-se părintelui Sofronie, Patriarhul Ecumenic a lăudat credința ortodoxă din țara sa natală, România. „Te tragi, iubite diacon Sofronie, din România, o țară care a reușit să-și păstreze identitatea ortodoxă în vremuri potrivnice, iar astăzi are o prezență bisericească, duhovnicească și teologică remarcabilă, cu un monahism înfloritor și un cler devotat lui Hristos și Bisericii”, a transmis Sanctitatea Sa.

Despre importanța preoției. În ceea ce privește slujirea preoțească, Patriarhul Ecumenic a menționat importanța comuniunii dintre păstor și cei pe care-i păstorește. „Preotul nu slujește ideea unei umanități abstracte, ci întotdeauna oameni concreți, persoane unice. Cum vom propovădui Evanghelia iubirii, cum vom atinge sufletele credincioșilor cu discernământ și respect, dacă noi înșine suntem lipsiți de comuniune sau leneși? Pentru un păstor adevărat, este de neconceput să-și dorească propria mântuire dacă nu se mântuiesc și fiii săi duhovnicești împreună cu el”, a adăugat Patriarhul Bartolomeu I. Ulterior, în cadrul recepției festive din Sala Tronului, preotul Sofronie a rostit un cuvânt de mulțumire, exprimându-și recunoștința și devotamentul față de Sanctitatea Sa. De asemenea, Patriarhul Ecumenic a primit urările autorităților locale și ale reprezentanților diverselor delegații politice din Istanbul. La Sfânta Liturghie au asistat Excelența Sa Ambasadorul Greciei la Ankara, Theodoros Bizakis, Consulul General al Croației, Ivana Zerec, clerici, Arhonți ai Patriarhiei Ecumenice și mulțime de pelerini.

Principesa Irina a Greciei și Danemarcei, înmormântată la Atena – basilica.ro

https://basilica.ro/principesa-irina-a-greciei-si-danemarcei-inmormantare-atena/

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”.

Ne aflăm, în aceste zile, în siajul luminos al praznicului Botezului Domnului, în care Biserica tresaltă în cântări de mulțumire pentru toate darurile și bucuriile duhovnicești pe care Domnul ni le-a împărtășit. Așezăm, iar și iar, înaintea minții noastre, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos S-a plecat sub mâna Botezătorului, creștetul Său fiind atins de apa Iordanului care s-a curățat și sfințit prin atingerea de El - tot astfel, în ziua Bobotezei, apa se sfințește prin atingerea mâinii preotului ce o binecuvântează în numele lui Hristos, Arhiereului Celui Mare (cf. Evr. 4, 14), săvârșitorul Tainelor Bisericii. El este Cel care „S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului și (...) S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. 4, 9-10), așa cum spune textul din pericopa Apostolului citit astăzi. Hristos Domnul Se pleacă, Se smerește, ca pe noi să ne ridice din căderea păcatului nostru, prin cei rânduiți să ne ridice și să ne aducă înaintea lui Dumnezeu, fie „apostoli, proroci, evangheliști, păstori sau învățători” (cf. Efes. 4, 12). Cei dintâi lucrează prin povața cuvântului scripturistic și patristic și prin mijlocirea înaintea lui Dumnezeu față de toți cei care le cer ajutorul prin rugăciune, iar ceilalți, păstorii și învățătorii Bisericii, continuă această lucrare a Domnului în zilele noastre: „Prin gurile lor, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, El Însuși grăiește povața trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credință și se întorc spre Domnul cu rugăciune” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, trad. rom. Alexandru și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2011, p. 16).

Este o perioadă în care ne îndulcim prin gustarea Aghesmei Mari, o apă de o mare încărcătură sfințitoare, având în ea puterea Duhului Sfânt. Aceasta dăruiește luminare minții, însănătoșire trupului și alungă toate puterile potrivnice, adică duhurile care caută să se înstăpânească în mintea și trupul nostru, robindu-le și născând în ele fapte și gânduri rele prin împreună-lucrarea voinței noastre. Facem astfel o infuzie cu sănătate pentru suflet și trup, care alungă boala păcatului și ne întărește voința pentru a ne împotrivi sugestiilor rele care ne vin de la diavolul. Sufletul și trupul ne sunt hrănite prin aceasta, făcându-le să crească, să înflorească și să răspândească și „mireasma vieții” (cf. II Cor. 2, 16), care izvorăște din cunoașterea lui Hristos și a Dumnezeului Cel Adevărat. Acum Biserica ne dăruiește această cunoaștere și ne face să ne încredințăm de ea prin experierea minunii nestricăciunii apei sfințite în sine, dar și prin efectele ei asupra noastră, a celor ce o consumăm. De aceea, ascultând cuvântul Apostolului, „să ne apropiem, deci, cu încredere, de tronul harului, ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit” (Evr. 4, 16).

Miezul propovăduirii inițiale a Mântuitorului Hristos este pocăința

Textul evanghelic al zilei, de la Matei, capitolul 4, versetele de la 12 la 17, cu caracter narativ pronunțat, are ca punct focal cuvântul Mântuitorului Hristos: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”, reprezentând începutul activității Sale de propovăduire, care coincide și cu mesajul central al predicii Sfântului Ioan Botezătorul, dar și al Apostolilor după Pogorârea Duhului Sfânt. Mântuitorul susține necesitatea pocăinței printr-un verb imperativ și prin ideea proximității și iminenței „Împărăției cerurilor”. O proximitate în timp și spațiu: El Însuși este Cel Care Se apropie cu suveranitatea Sa cerească, fiind „Fiul Împăratului Celui Mare”; pe de altă parte, inaugurează un alt timp, al Împărăției lui Dumnezeu, al unei schimbări spirituale în istoria umanității căreia, pocăindu-se, i se deschid ușile tărâmului vieții veșnice alături de Creator. La momentul istoric inaugurat de Mântuitorul nu te poți adecva și nu îl poți înțelege decât prin pocăință; de El nu te poți apropia și nu Îl poți înțelege decât prin pocăință. Cei care au urmat această cale au devenit creștini, iar ceilalți au devenit prigonitorii lui Hristos și ai Bisericii.

Valențele profetice ale venirii Mântuitorului în Galileea

Evanghelistul Matei descrie plecarea Mântuitorului din Nazaretul Iudeei pentru a se muta în Capernaumul Galileei, în ținuturile lui Zabulon și Neftali (Neftali și Zabulon au fost doi dintre cei 12 fii ai Patriarhului Iacov (cf. Facerea cap. 30). Toți aceștia au primit în stăpânire pentru ei și urmașii lor anumite teritorii; astfel, ținutul lui Neftali este Galileea de Nord, iar ținutul Zabulon este ținutul Galileei de Sud, ca urmare a întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, evitând pericolul valului reacționar față de toți cei care au avut legătură cu Sfântul Ioan. Rațiunile acestei schimbări sunt multiple, evanghelistul susținând că astfel se împlinesc cuvintele profetului Isaia (din cartea profeției sale, Isaia 8, 23 și 9, 1), referitoare la activitatea mesianică în acele ținuturi. Sfântul Teofilact al Bulgariei ne tâlcuiește: „Iisus pleacă, pentru ca să ne învețe și pe noi să nu ne aruncăm singuri în primejdii. Și se duce în «Galileea», care înseamnă «prăvălită jos», pentru că neamurile erau prăvălite și se tăvăleau în păcate. Și locuiește în «Capernaum», care se tâlcuiește «casă a mângâierii», căci pentru aceasta S-a pogorât Domnul Hristos din Ceruri: ca să facă toate neamurile casă a Mângâietorului. «Zabulon» se tâlcuieşte «vânare de noapte», iar «Neftali», «lărgime» (Se pare că locuitorii din aceste ținuturi au fost primii care au fost duși în robia babilonică și Mântuitorul a venit aici pentru a-i elibera pe ei, mai întâi, din robia păcatului: «Acolo unde a început prigoana a voit Domnul să dea mai întâi mângâiere», cf. Wilhelm Tauwinkl, Sfânta Evanghelie după Matei: Note și comentarii, pp. 343-389). Deci, neamurile viețuiau întru întuneric și lărgime, pentru că nu pe calea cea strâmtă călătoreau, ci pe cea largă, care duce la pierzare (Matei 7, 13)” (cf. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, București, Editura Sophia, 2007, p. 174).

Profeția lui Isaia are aplicabilitate istorică, referindu-se la destinatarii predicii Mântuitorului, dar ea se referă și la fiecare dintre noi, care, prin păcat, ne îndepărtăm de Împărăția lui Dumnezeu: „«Lumină mare» este Evanghelia, căci Legea (Vechiului Testament, n. n.) lumină era și ea, dar mică” (Ibidem, p. 174), de fapt, El Însuși este Lumina cea Mare, fără de început (cf. Tâlcuirea Evangheliilor și Cazanii la toate Duminicile, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2014, p. 705), singurul Dumnezeu Adevărat, iar „«umbra morții» este păcatul, deoarece este asemănare și umbrită însemnare a morții. Căci precum moartea stăpânește trupul, așa și păcatul stăpânește și omoară sufletul” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, op. cit., p. 174). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază și el că „omenirea, înainte de venirea lui Hristos, era cu totul decăzută; nu mergea în întuneric, ci zăcea în întuneric, semn că nici nu mai nădăjduia să scape de întuneric”. De aceea, lor „le-a răsărit lumina”, adică „pe neașteptate li S-a arătat Hristos și i-a luminat, deși ei nici nu nădăjduiau și nici nu așteptau pe Izbăvitorul și Mântuitorul lumii”.

Pocăința ne apropie de Dumnezeu și de Împărăția Sa

Misiunea Mântuitorului este aceea de a ne căuta și de a chema pe fiecare dintre noi, oamenii, la o conversie a întregii vieți, la o stare de pocăință pe care evanghelistul o va detalia în capitolul 5 al Evangheliei sale, cuprinzând predica de pe munte. Adică ne cheamă la pocăința plină de roadele celor nouă Fericiri, plină de smerenie a minții și voinței supuse lui Dumnezeu, pocăință a plânsului pentru păcatele proprii și a îndurerării față de greșelile aproapelui, a nerăutății cultivând blândețea iertătoare față de toți și toate, a flămânzirii și însetării după dreptatea lui Dumnezeu înstăpânită peste propriul suflet și peste întreaga lume, a inimii milostive, a inimii curățite prin har și rugăciune, a sufletului iubitor și împlinitor al păcii în lăuntrul și în afara sa; a pocăinței care întărește sufletul în fața prigoanei, cu tot iureșul arsenalului ei de invective și tortură nedreaptă căutând să Îl smulgă pe Hristos din sufletul credinciosului.

Sfântul Teofilact arată că, atunci când face fapte bune, omul se aseamănă cu îngerii și va avea înlăuntrul său „Împărăția cerurilor” dacă va viețui îngerește (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, op. cit., pp. 173-174). Pocăința ne scoate din cotloanele întunecate ale indiferenței care îndepărtează de Dumnezeu și ne pune în slujba „potrivnicului” mântuirii noastre. Cel rău ne învață atitudinea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu; el se împotrivește realizării planului lui Dumnezeu în viața noastră, ce se împlinește prin adeziunea liberă a persoanei. Starea de pocăință reprezintă o invitație plenară pe care o adresăm lui Dumnezeu de a veni în orizontul existenței noastre, ca să o guverneze și să o lumineze părintește, conducând-o spre „patria cea cerească” (cf. Efes. 2, 19).

Sfântul Cuvios Teodosie, dascăl al pocăinței

Prăznuim în această zi și un mare sfânt al Bisericii, pe Sfântul Cuvios Teodosie († 529), începătorul vieții călugărești de obște din Palestina. Acesta a întemeiat o însemnată comunitate monastică în preajma Betleemului și a avut ucenici în toată Țara Sfântă. El își îndemna ucenicii la o perpetuă atenție asupra vieții duhovnicești, modelând-o, cu multă sârguință, prin pocăință: „Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, ca nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii” (Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2012, p. 102).

Pilda duminicii de astăzi este aceea că noi primim, prin cei rânduiți, aceeași învățătură, aceeași hrană și băutură duhovnicească precum au propovăduit și împărțit oamenilor Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Sfinții Apostoli, aceea că suntem chemați spre Împărăția cerurilor și că pe ea o putem simți încă de aici, atunci când ne împărtășim de harul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie să Îl slăvim pe Domnul nostru, având „inimă înfrântă și smerită”, nu doar o căință teoretică și declarativă, ci una care să cuprindă întreaga noastră ființă și care ne va aduce har și darul Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Pr. Lupu Silviu-Anton, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel", Vaslui - Ziarul Lumina

În fiecare an, la praznicul Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă ne cheamă să participăm la una dintre cele mai profunde și pline de har slujbe: Sfințirea Mare a apei, cunoscută în popor sub numele de Agheasma Mare. Nu este doar o tradiție frumoasă, ci o adevărată mărturisire de credință despre modul în care Dumnezeu lucrează în lume și sfințește întreaga creație.

Botezul Domnului - începutul sfințirii firii

Sărbătoarea Botezului Domnului, Dumnezeiasca Arătare sau Boboteaza, după cum este cunoscută de către credincioși, ne așază înainte un moment esențial din viața Mântuitorului - Botezul Său în apele Iordanului. Deși Hristos era fără de păcat, El intră în apă pentru a sfinți firea apelor și, prin ele, întreaga creație. În acest moment Se arată pentru prima dată în mod deplin Sfânta Treime: Fiul Se botează, Tatăl mărturisește din cer, iar Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, după cum mărturisește însuși troparul praznicului „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție”.

Această arătare dumnezeiască nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate vie, actualizată în fiecare an prin însăși celebrarea praznicului.

Agheasma Mare este apa sfințită printr-o rânduială specială, săvârșită doar de două ori pe an: în ajunul și în ziua Botezului Domnului. Rugăciunile acestei slujbe sunt deosebit de profunde, cerând ca apa să devină „izvor de nestricăciune, dar de sfințire, dezlegare de păcate, vindecare de boli și alungare a puterilor potrivnice”, efecte pe care ea le are asupra omului în urma Botezului Fiului lui Dumnezeu în apa Iordanului, după cum ne înfățișează imnograful în slujba praznicului: „Apele Iordanului le-ai sfințit, stăpânirea păcatului ai sfărâmat-o, Hristoase, Dumnezeul nostru...” (a se vedea sedealna praznicului). De mai multe ori, în rugăciunile de sfințire a apei, se regăsește expresia „și îi dă ei binecuvântarea Iordanului”, binecuvântare ce nu aduce altceva asupra apei decât prezența lui Hristos în chip tainic asupra ei, a Duhului Sfânt ce a adeverit atunci prezența lui Hristos în lume și a glasului Tatălui ce L-a recunoscut pe unicul Fiu coborât la om pentru a-l ridica la demnitatea din care a căzut, astfel făcând posibilă reactualizarea momentului biblic de la an la an și de la Taină la Taină. Chiar și în actul liturgic prin care Sfânta Cruce este cufundată în apa pregătită pentru sfințire este prezent Hristos, căci „Rolul cufundării crucii în apă este legat simbolic de coborârea și urcarea Domnului în Iordan, având în vedere mai ales faptul că, în momentul cufundării crucii, apa a fost deja sfințită” (Pr. Konstantinos Karaisaridis, Dezvoltarea vieții liturgice). Prin sfințire, apa în sine devine „prezența lui Hristos Însuși și a Duhului Sfânt, adică o realitate care depășește toate realitățile obiective ale acestei lumi” (Pr. Alexander Schmemann, Din apă și din Duh). Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune că harul Duhului Sfânt face ca această apă să își recapete starea ei primordială, devenind astfel „materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu și pe Duhul cu energiile Lui de viață făcătoare și mereu noi” (Sf. Dumitru Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, Vol. III). În troparul ce se cântă în timpul litaniei care se face spre locul unde are loc slujba de Sfințire a apei, imnograful a ținut să exprime în cuvinte puterea tămăduitoare a apei peste care S-a coborât Duhul Sfânt în urma sfințirii. Este vorba de duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul temerii de Hristos, Care s-a arătat în trup - spune imnograful folosindu-se de cuvintele Profetului Isaia -, cuvinte ce exprimă Teofania de la Iordan, prin darurile Duhului Sfânt.

Apa - element al vieții și purtătoare de har

Apa este unul dintre cele mai simple, dar și cele mai necesare elemente ale creației. Prin sfințire, ea nu își schimbă firea, ci primește harul Duhului Sfânt. Astfel, Agheasma Mare devine nu doar apă obișnuită, ci un mijloc prin care Dumnezeu lucrează în viața credincioșilor.

Faptul că apa Botezului este sfințită înseamnă că ea își schimbă firea de apă stricăcioasă, adică, odată cu sfințirea ei, înțelegem capacitatea acesteia de a-și păstra firea neschimbată, nestricându-se în timp. Acest aspect al apei sfințite constă în păstrarea Aghesmei fără să se strice de la an la an și zeci de ani, neschimbându-și mirosul, gustul și, mai mult, rămânând curată odată cu sălășluirea Duhului Sfânt peste ea. Apa dătătoare de viață devine apa baptismală, pentru că ea conferă omului viața în Hristos, adică o viață nouă, iar Agheasma Bobotezei, reactualizând botezul propriu de la an la an, nu face altceva decât să prelungească până în veșnicie efectul Tainei Botezului asupra fiecărui om ce își însușește calitatea de creștin botezat în Hristos; el se rebotează în Hristos și se îmbracă în Hristos cu această haină nestricăcioasă purtătoare de harul Duhului Sfânt. Făcătoare de minuni „devine prezența lui Hristos Însuși și a Duhului Sfânt, adică o realitate care depășește toate realitățile obiective ale acestei lumi (Pr. Al. Schmemann, Din apă și din Duh). Tocmai această realitate pnevmatică a lui Hristos în componența apei face ca schimbarea ei să depășească simțurile omului, doar într-o stare pnevmatică omul poate percepe acest schimb în firea apei binecuvântate, pentru că, așa cum spune marele teolog rus Alexander Schmemann, „nu este niciodată un miracol fizic, o schimbare ce ar putea fi constatată și probată prin simțurile noastre. S-ar putea spune că în această lume, adică în normele și legile noastre obiective, nimic nu se petrece în apă, că nici un test de laborator nu va depista în aceasta vreo mutație”. Necesitatea sfințirii apei este o condiție fără de care cristelnița nu poate deveni izvor de viață dătător, pentru că doar sfințirea conferă materiei curățirea și eliberarea de sub acțiunea potrivnică a duhurilor necurate, dar în același timp și puterea de a crea legătura comuniunii omului cu Dumnezeu, astfel devenind pecete a veșniciei și simbol al dumnezeirii. Apa devine simbol al dumnezeirii întrucât Hristos Însuși spune că El are apa cea dătătoare de viață, din coasta Sa, pe altarul Crucii izvorând izvorul cel nesecat care a curățat întinăciunea primului Adam.

De-a lungul timpului, mulți creștini au mărturisit că Agheasma Mare nu se strică ani la rând, rămânând limpede și proaspătă. Acest fapt nu este un scop în sine, ci un semn al lucrării lui Dumnezeu și al respectului cu care trebuie să ne apropiem de cele sfinte.

Sfințirea creației şi chemarea omului

Prin Agheasma Mare, Biserica ne reamintește că întreaga creație este chemată la sfințire, iar omul are un rol central în această lucrare. Folosind cu responsabilitate darurile lui Dumnezeu și trăind în armonie cu voia Sa, creștinul devine împreună-lucrător cu harul dumnezeiesc.

Recrearea lumii în apa binecuvântată, prin coborârea Duhului Sfânt, se realizează prin refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, comuniune pierdută, dar salvată în Hristos. Motivul recreerii lumii în apele Iordanului, continuată în apa baptismală a fiecărei Sfinte Taine a Botezului, este mărturisit încă din primele stihuri cu care slujba de Sfințire a apei începe. Stihira „Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: Veniți de luați toți Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos Cel ce S-a arătat”. Molitfelnicul cuprinde în sine întreaga teologie a arătării lui Hristos la Iordan în detrimentul răscumpărării lumii căzute de la momentul plimbării Duhului lui Dumnezeu peste ape și până la momentul coborârii glasului Tatălui ceresc peste apele Iordanului. La fel sfințirea firii apelor cu scopul mântuirii omului prin baia celei de-a doua naștere este exprimată și în rugăciunile din rânduiala sfințirii apei, cea de-a doua naștere fiind identificată cu conceptul de a doua creație sau recrearea omului. Textul rugăciunii spune astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut, Lumina cea din Lumină, Care ai venit în lume să o luminezi pe dânsa, ne primește pe noi, care aducem Ție slavă și bună mulțumire pentru lucrurile Tale din veci mari și minunate și pentru mântuitoarea Ta rânduială..., întru care Te-ai smerit întru măsurile cele de rob, Împăratul tuturor, încă și a Te boteza în Iordan de mâna robului ai suferit. Ca sfințind firea apelor, Cel ce ești fără de păcat, să ne faci nouă cale la nașterea de a doua, cea prin apă și prin Duh, și să ne întorci pe noi la mântuirea cea dintâi” (Molitfelnic).

În capitolul al VIII-lea al Constituțiilor Apostolice se regăsește una dintre cele mai vechi rugăciuni pentru sfințirea apei: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Făcătorul apelor, sfințește apa aceasta spre păstrarea sănătății, vindecarea bolilor, spre izgonirea demonilor, spre îndepărtarea a toată cursa diavolească, prin Hristos, nădejdea noastră”. Din textul acestei vechi rugăciuni reies acțiunile binefăcătoare ale apei sfințite atât asupra trupului care se vindecă de boli și păstrează sănătatea, cât și aupra sufletului, vindecând sufletul de toată supărarea diavolească, iar toate acestea devin posibile în virtutea faptului că „materia nu e numai un simplu simbol separat de har, care ocazionează și tălmăcește în mod intuitiv lucrarea nevăzută a harului, ci ea însăși este plină de putere dumnezeiască”. (Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Vol. III). În acest fel se împlinește îndoita lucrare a harului asupra ființei umane dihotomice, alcătuită din trup și suflet; lucrarea văzută prin apa sfințită ce acționează asupra trupului și lucrarea nevăzută exercitată prin harul pe care îl poartă apa sfințită și lucrează asupra sufletului omului, împlinindu-se în felul acesta ceea ce spune Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Apa devine purtătoare de energiile harului Divin, iar întreg cosmosul se împărtășește de aceleași vederi ca în momentul coborârii Fiului lui Dumnezeu în apa Iordanului. Sfântul Chiril face o legătură între apă ca element dătător de viață și Duhul Sfânt ca dătător de viață pentru toată suflarea: „Pentru ce oare Domnul a numit apă harul duhovnicesc? Pentru ce apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor, pentru că apa ajută la creșterea ierbii și a viețuitoarelor, pentru că din cer se coboară apa ploilor; pentru că se coboară pe pământ sub o singură formă, dar felurită îi e lucrarea. Tot astfel și Duhul Cel Sfânt este unul, de un singur fel și neîmpărțit, totuși împarte fiecăruia harul după cum voiește. Și după cum un copac uscat odrăslește dacă este udat, tot așa și sufletul plin de păcate produce roade de dreptate dacă este învrednicit de Duhul Sfânt” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze). Interpretarea Sfântului Chiril servește ca o interpretare la răspunsul dat de Mântuitorul lui Nicodim (cf. Ioan 3, 5), iar în acest caz apa sfințită „ia locul întregului ansamblu al creației, reprezentând întreaga lume, dar cum va fi ea la sfârșit, când va fi împlinită în Dumnezeu și când El va fi totul în toate” (Pr. Alexander Schmemann, Din apă și din Duh).

Într-o lume adesea grăbită și îndepărtată de cele sfinte, Agheasma Mare rămâne o chemare la curățire, reînnoire și întoarcere la Izvorul vieții adevărate, Hristos Domnul.

Tradiția Bisericii ne învață că Agheasma Mare se ia cu evlavie, dimineața, pe nemâncate, până la Odovania praznicului, dar și în alte momente de nevoie duhovnicească. De asemenea, cu ea se stropesc casele, gospodăriile și chiar animalele, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu peste tot ceea ce ține de viața noastră.

Este important însă să înțelegem că Agheasma nu este un „obiect magic”, ci un dar sfânt care lucrează împreună cu credința, rugăciunea și viața curată a celui care o primește.

Anul 2025, pe care tocmai l-am încheiat, a reprezentat un moment unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a omagiat Centenarul Patriarhiei Române, i-a comemorat pe duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea şi a fost sfinţită pictura Catedralei Naţionale din Bucureşti.

De asemenea, cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, a avut loc şi proclamarea locală a canonizării unora dintre sfinţii duhovnici şi mărturisitori ortodocşi români din timpul regimului comunist, precum şi canonizarea a şaisprezece sfinte femei românce.

La început de An Nou, 2026, am ales să prezentăm o scurtă meditaţie despre raportul dintre timp şi eternitate în gândirea marelui nostru teolog, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, pomenit în 4 octombrie de Biserica Ortodoxă Română, în contextul binecuvântat, pe care l-am evocat. Sfântul Dumitru Stăniloae a prezentat în mod creator teologia Sfinților Părinți ai Bisericii în contextul vieții creștine din lumea de astăzi.

1. Timpul a fost şi rămâne preocuparea permanentă şi majoră a omului.

Iar acest sentiment al timpului care curge ireversibil către Împărăţia lui Dumnezeu ne provoacă la reflexie, mai ales la sfârşit de an.

Timpul este modul de existenţă al creaturii, iar eternitatea este modul de existenţă al lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, eternitatea nu înseamnă un timp infinit, pentru că Dumnezeu este atemporal și aspațial, este mai presus de timp și spațiu.

Timpul este propriu doar creaţiei şi istoriei. Sfântul Dumitru Stăniloae precizează că: „Eternitatea nu este nici înainte, nici după timp; ea este acea dimensiune spre care timpul se poate deschide. Adevărata finalitate a timpului nu e termenul final, ci pleroma”[1], adică Împărăţia cerurilor.

Eternitatea lui Dumnezeu transcende modul omenesc de existenţă şi de gândire. Timpul apare din iniţiativa iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu, care creează lumea şi-l cheamă permanent pe om să răspundă iubirii Sale milostive. Astfel, Sfântul Dumitru Stăniloae afirmă că timpul reprezintă intervalul între apelul iubirii lui Dumnezeu către om şi răspunsul liber al omului către Dumnezeu[2].

Prin libertatea pe care Dumnezeu i-o dăruieşte, omul poate participa la viața veșnică, prin credință și prin comuniunea lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

În acest sens, Sfântul Dumitru Stăniloae ne învaţă că: „Judecata lui Dumnezeu, prin care unii vor avea parte de fericirea veșnică, iar alții de nefericirea veșnică, înseamnă numai că Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au devenit incapabile să accepte această comuniune și că prin aceasta rămân în nefericire prin însăși libertatea lor”[3].

2. Rugăciunea, Sfânta Liturghie euharistică și sărbătorile Bisericii sunt lucrări de sfințire a timpului.

Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care tocmai l-am rostit la Slujba ce se săvârşeşte în noaptea trecerii dintre ani, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea, în rugăciune, a numelui mântuitor al Domnului Iisus Hristos.

Sfântul Dumitru Stăniloae mărturisea deseori că rugăciunea l-a ajutat să-şi păstreze identitatea, speranţa şi legătura cu Dumnezeu, mai ales în momentele grele în care era întemniţat. „Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte ori de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune pătrunde omul ca un scafandru în adâncurile nesfârşite ale lui Dumnezeu (…)”, spune Sfântul Dumitru Stăniloae[4].

Este semnificativ faptul că Biserica are în cultul său cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu viaţa şi creşterea spirituală a creştinului. Biserica are menirea de a sfinţi timpul, deoarece este puntea care menţine comuniunea între timp şi eternitate, pentru că, în fiinţa ei, Biserica este divino-umană.

Prin urmare, Sfântul Dumitru Stăniloae arată că „Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie, precum ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu care să se reverse în noi şi să ne atragă la unirea cu El în iubire”[5].

În Biserică, Sfintele Taine şi toate celelalte sfinte slujbe sfinţesc viaţa omului în toate etapele acesteia. Însă, în mod deosebit, Sfântul Dumitru Stăniloae ne încredințează că Sfânta Liturghie este esenţa lucrării Bisericii de dobândire a vieții veșnice. Sfânta Liturghie este Evanghelia „pusă în lucrare. Ea e laboratorul învierii şi şcoala deprinderii (comuniunii) între oameni. Ea e manifestarea bucuriei comune că vom învia şi vom fi toţi împreună în veci, cu părinţii, cu fraţii, cu copiii noştri, comunicând prin trupurile noastre luminoase”[6].

Pentru a ne face părtaşi la viaţa Sa veşnică, „Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a ne ajuta să depăşim prin mişcarea noastră intervalul temporar care ne separă de deplina comuniune cu Dumnezeu”[7].

Hristos Domnul trăiește în Persoana Sa atât temporalitatea firii omenești, cât și veșnicia sau eternitatea firii dumnezeiești, nu ca o tensiune, ci ca reimprimare a traiectoriei umanităţii către viaţa veşnică.

Sfântul Dumitru Stăniloae subliniază că, prin Taina Sfintei Euharistii, „Hristos ni Se dăruieşte nu în mod simplu, ci cu sângele Lui cel vărsat pe Golgota pentru noi, cu sângele care păstrează în el dispoziţia în care S-a predat pe cruce Tatălui pentru noi. Căci dăruindu-Se atunci pentru noi, a făcut-o ca să ne dăruim şi noi împreună cu El Tatălui, dar (atunci) noi încă nu ne-am deschis ca să-L primim. Acum, deschizându-ne Lui, ni Se dăruieşte în parte şi efectiv fiecăruia. (…) Şi pentru că sângele Său e curat de orice patimă (sufletească), ne dă şi nouă o dată cu acest sânge curat viaţa Sa curată şi veşnic durabilă, unită cu a Tatălui, mântuind viaţa noastră de orice boală a păcatului şi întărindu-ne”[8].

3. Efortul omului pentru dobândirea sfinţeniei sau a unirii lui cu Dumnezeu este numit de Sfântul Dumitru Stăniloae o „liturghie personală” perpetuă, pe care omul credincios nu o săvârşește individual.

Omul nu ajunge la viața eternă printr-o legătură egoistă cu Dumnezeu, ci prin împlinirea poruncii iubirii faţă de semeni şi prin lucrarea sa curată asupra creaţiei. Iar între om şi creaţie, primul loc îl ocupă familia lui, menţionează Sfântul Dumitru Stăniloae: „(…) persoana umană are datoria de a face şi din casa sa un locaş al lui Dumnezeu, prin care să înainteze spre unirea cu Hristos, într-o slujire, sau într-o liturghie care să-l ducă tot mai aproape de El. Membrii familiei sunt chemaţi să-şi dea în acest scop în primul rând ajutorul lor reciproc. Ei sunt chemaţi să-şi ierte unii altora greşelile ce le săvârşesc ca oameni, să se îndemne cu cuvântul şi cu pilda la ferirea de lucruri urâte, să se ajute în cele bune, să se îngrijească unul de altul şi să se îndemne cu pilda la rugăciune”[9].

Anul 2026, în care păşim, este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame), tocmai pentru a sublinia rolul esențial pe care familia și femeia îl au în formarea și păstrarea identității creștine, precum și în transmiterea credinței creștine de la o generație la alta.

Să pomenim în rugăciunile noastre pe cei din familie și dintr-o rudenie cu noi, dar şi pe toţi românii, din ţară şi din afara României, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam. Să cultivăm pacea inimii noastre primită de la Domnul Iisus Hristos, prin rugăciune şi fapte bune, precum şi să ne rugăm pentru pacea între popoare.

Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugaţi împreună cu noi, la cumpăna trecerii dintre ani, sănătate și mântuire, pace şi bucurie, să binecuvânteze familiile şi activitățile dumneavoastră, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire!

Note

[1] Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2004, p. 298.
[2] Idem, Dumnezeu este iubire, în revista „Ortodoxia” , XXIII (1971), nr. 3, p. 380.
[3] Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Tom 3, ediţia a 5-a, colecţia Opere complete, 12, Editura BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 271.
[4] Idem, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, p. 669.
[5] Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Tom 2, ediţia a 5-a, colecţia Opere complete, 11, Editura BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 215.
[6] Idem, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, p. 713.
[7] Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Tom 1, p. 203.
[8] Idem, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, p. 41.
[9] Idem, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, pp. 43-44.

Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi.

Această pildă şi parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Iisus Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, raportarea şi privirea lui Dumnezeu către Om. O asemenea descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, adică la Sfântul Apostol Pavel, pentru care Sfântul Luca făcea slujbă de scriitor.

Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”. Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte această pildă şi parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. Cât de potrivită este această remarcă a lui Iisus Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise…. Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cu alte cuvinte, cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt. Un fariseu aparţine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviştilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Şi Sfântul Apostol Pavel era tot fariseu). Un vameş este un evreu care colaborează cu autorităţile romane. Acestea încasau de la ei taxele şi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele şi impozitele, şi îşi primeau înapoi plata percepând aceste taxe şi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaţi şi duceau o viaţă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieşti. Evreii evlavioşi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau şi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraţi” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraţilor romani divinizaţi). Însă amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Dar, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit. Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) şi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…”. Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca acest vameş! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său interior şi lăuntric nu este o rugăciune. Vameşul face exact invers. Nu îndrăzneşte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi deci se uită în jos, în pământ, şi îşi loveşte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - şi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieşte pre mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul nostrum Iisus Hristos rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, iar nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele, pe când vameşii erau urâţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Iisus Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc (cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Iisus Hristos). Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Drumul către înălţimile cereşti trece prin coborârea de sine voită: pocăinţa şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Iisus Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – şi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălţat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

În altă ordine de idei, ieşind puţin din această introducere – expunere, vom remarca şi sublinia faptul că Pilda Vameşului şi a Fariseului este precedată de pilda despre văduva stăruitoare (Luca 18, 1-8), ca exemplu de dăruire în rugăciune, şi de cutremurătoarea întrebare: „Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?” (v. 8). Pilda se vrea a fi răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”.În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei şi vameşi, sunt pomenite şi alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloţii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioşii nelipsiţi de la Templu; saducheii erau aristocraţii, sacerdoţii timpului; cărturarii erau înţelepţii poporului; zeloţii erau o grupare de politicieni credincioşi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Vameşii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege. Cu toate că impozitele erau stabilite de stat, ei aveau suficiente mijloace de jefuire a populaţiei. Cei doi despre care vorbeşte pilda s-au urcat la Templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.). Templul era aşezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Aşa că pentru a se ajunge la Templu trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde şi numele de „Psalmii treptelor”.

După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, rugăciunea fariseului, deşi în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc” (v. 11), pe parcurs ea se transformă într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut că „nu este răpitor, nedrept, adulter ca alţii şi chiar ca vameşul” aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos (v. 11). În plus, pentru păcatele poporului – dar nu şi pentru ale sale, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea şi joia, deşi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispăşirii, şi plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra, însă nu şi din grâul, vinul şi untdelemnul obţinute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.

Rugăciunea trufaşă a fariseului din Evanghelia Sfântului Apostol Luca 18, 11 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria. Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învăţăturii şi nu cu cei ce stau în colţurile uliţelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă şi ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc şi ei; eu mă ostenesc şi prin aceasta câştig, pe când ei se ostenesc fără nici un câştig. Eu alerg şi aleargă şi ei; eu alerg spre viaţa veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează; te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Da, trufia împrăştie tot binele. De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul îşi enumera virtuţile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă şi, astfel, sporindu-şi trufia şi aşa fără măsură, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuşi se înstrăina de însăşi dorinţa sa de mântuire, izolându-se astfel chiar de propriile sale reuşite. Ba mai mult, faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile şi chiar acuzatoare, deopotrivă, în relaţie cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu are nevoie de campanie de imagine personală, egolatră şi nici de CV-ul nimănui

Cât priveşte rugăciunea cu bună-umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilinţa, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Unei atare dorinţe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoinţa Sa; i-a răspuns pozitiv şi, graţie acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameşul „s-a întors mai îndreptat la casa sa” (v. 14). Astfel, rugăciunea de psalm a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, faţă de care Dumnezeu s-a arătat reticent (v. 14). Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, pe când sărăcia desăvârşită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării, spune troparul cântării a 4-a. Sfântul Grigorie al Nyssei spune că: „mândria este un fel de urcuş «în jos», pe când smerenia, născută din credinţă, este o «coborâre în sus»”.

Aşadar, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu are nevoie de campania de imagine personală şi nici de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezeu, ne cunoaşte biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu. Iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanţă covârşitoare. Dumnezeu, în relaţie cu vameşul şi, prin el, cu toţi oamenii, asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită a vameşului nu au fost urgisite, ci recompensate. Pe când fariseul, înălţându-se peste măsură, a căzut în lanţurile slavei deşarte. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „smerenia este har şi dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134). Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălţa pe cel smerit şi-l va smeri pe cel mândru. Acolo, va avea loc o inversare eshatologică a condiţiilor existente.

În altă ordine de idei, Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi. Un om, asemenea fariseului, nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăinţă, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiţilor fraudulosul câştig. Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relaţie cu vameşul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societăţii la comportamentul său, s-a produs graţie smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu faţă de inima înfrântă şi smerită este fără de margini. Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuţilor – este remediul omului căzut. Sfântul Ioan Scărarul consideră smerenia uşa Împărăţiei lui Dumnezeu (Filocalia, IX, p. 306). Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălţat”! Da, vameşul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălţarea. Fie ca loghionul parabolei din Luca 18, 14: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine va fi umilit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat” să devină argumentul înălţării fiecăruia dintre noi. Prin urmare, Slava lui Dumnezeu izvorăşte numai acolo unde odrăsleşte smerenia…

În loc de alte concluzii finale şi încheiere – un epilog ce poartă titlul: Mândria, fariseismul şi ipocrizia – înfăţişarea şi purtarea noastră cea de toate zilele?!...

Plecând de la această pericopă evanghelică şi pildă a Vameşului şi a fariseului, vom observa şă constata că, de cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare „că nu există păcate mari sau mici ci numai păcate!...” Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!...

În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, ce este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăzneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia: una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem ori săvârşim!...

Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!... Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi că se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că „scopul scuză mijloacele!...” Uităm de indemnurile Mântuitorului dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ „Vai vouă!...” sau de îndemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune în epistola sa că la noi creştinii „ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!...” Cu foarte multă „abilitate” şi „disponibilitate” găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!... Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt, şi anume: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!... Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!...

Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!... De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri, lucruri, fapte şi virtuţi care abundă şi predomină în vieţile Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi ai Bisericii, de-a lungul timpului!...

În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia „Vai de cel prin care vine sminteala!...”, trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută criză axiologică, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!...

Prin urmare, viaţa noastră cotidiană se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg şi divers ori variat: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” sau confuzia făţărniciei spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. Este tăria spiritului şi a duhului în faţa valurilor lumii”. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei, cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă, ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine nouă tot ajutorul.

Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos – Care şi El a suferit atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor (fără a avea aici pretenţia vreunei comparaţii între personae şi situaţii) - cu nădejdea învierii şi a răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului, adică: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.

Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor, a necazurilor şi a smintelilor de tot felul, important fiind modul în care ştim şi reuşim să le depăşim!... Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim aici plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită, tratată şi abordată dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic sau un fiasco. Privită însă, din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri!...

Prin urmare, aşa stand lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mântuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”

Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de neipocrită, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

Așa cum se întâmplă cu orice temă teologică importantă, aceasta ne poate oferi o nebănuită mână de ajutor în lămurirea provocărilor pe care lumea actuală i le ridică omului, într-o asemenea măsură, încât să nu cădem în cursele și înșelările mereu actualizate, în funcție de epocă, ale diavolului.

Lucrarea minții

Dar poate că cineva se va întreba, de vreme ce toate aceste învățături de credință au fost spuse și analizate înaintea noastră de Părinții Bisericii, ce rost ar mai avea să le readucem în discuție? În primul rând, ca să le cunoaștem și să le păstrăm în memorie. Însă există și un motiv mai adânc, anume acela ca mintea omului să se exercite în cugetarea la Dumnezeu și la Întruparea Lui, în calitate de act restaurator din căderea în care ne aflăm. Pentru că se cuvine să ne amintim aici faptul că protopărinții au căzut într-o primă fază prin renunțarea gândului la Dumnezeu și abia apoi prin săvârșirea păcatului de a mânca din fructul oprit. Așa lasă să se înțeleagă Sfântul Atanasie cel Mare atunci când scrie, în al său Tratat despre Întruparea Cuvântului, că: „Omul după fire este muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire și ar fi ajuns nestricăcios”. Pentru că, după cum comentează Sfântul Dumitru Stăniloae, Adam: „ar fi rămas în har cum era la început și deci pe calea nestricăciunii. Gândirea la Dumnezeu l-ar fi ținut și în har. Părinții socotesc că gândirea statornică la Dumnezeu este o legătură cu El, ea fiind expresia acestei legături sau producând-o”.

Harul nezidit

Gândirea protopărinților la Dumnezeu nu ar fi avut drept scop să câștige ceva nou, ci să mențină relația lor după har cu Dumnezeu, fapt prin care ar fi păstrat și o stabilitate a firii omenești, ținând astfel stricăciunea departe de ei. „Căci fiind, după cum am zis, după fire stricăcioși, ar fi scăpat de ceea ce sunt după fire prin împărtășirea după har cu Cuvântul, dacă ar fi rămas buni. Deci, datorită Cuvântului care era cu ei, stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei”, lămurește Sfântul Atanasie. Harul, în calitate de energie dumnezeiască nezidită, este desigur o taină neînțeleasă în sine, dar cu adevărat uimitor este că și omul în relație cu harul devine o taină neînțeleasă numai de Dumnezeu. Aceasta întrucât omul din planul creației dum-nezeiești nu poate fi conceput decât numai într-o relație directă cu harul, așa cum comentează Sfântul Dumitru Stăniloae. „Învățătura Sfântului Atanasie despre omul stricăcios prin fire pare a o contrazice pe cea care îl socotește pe om bun prin fire. Dar ultima învățătură ia drept fire a omului viețuirea lui în unire cu harul…”. Așadar, firea omenească lipsită de har nu doar că este o urmare a păcatului, ci rezultă de-aici că este și nefirească!

Nestricăciunea

Nevoința neîncetatei cugetări la Dumnezeu ascunde în fapt un plan tainic al lui Dumnezeu: dobândirea de către om a nestricăciunii prin participare la neziditele energii dumnezeiești, întrucât el nu o are și nici nu o poate avea prin fire. Omul, fiind o făptură zidită a cărei proveniență este cele ce nu sunt (neființa), nu ar fi putut avea nestricăciunea prin sine. Dacă ar fi avut nestricăciunea prin fire, aceasta ar fi însemnat ca ființa omului să fie deoființă cu ființa dumnezeiască, fapt ce ne-ar plasa în plin panteism. De aceea, Sf. Atanasie afirmă următoarele: „Deci, datorită Cuvântului care era cu protopărinții, stricăciunea cea după fire nu s-ar fi apropiat de ei”. Cu toate acestea, omul nou creat, deși este socotit bun, este în același timp stricăcios. Cu toate acestea, explică Sf. Dumitru Stăniloae, deși „în firea omului era o stricăciune așa zicând ontologică, datorită creaturalului ei, totuși aceasta era ținută în frâu de legătura cu Dumnezeu”. Prin urmare, de aici se vede că marea miză a vieții omului - care a fost creat nemuritor, dar nemuritor în potență - a fost statornicia întru nestricăciunea cea după har. Însă, prin păcat, omul a rupt legătura cu Dumnezeu, lăsându-l pradă stricăciunii și în cele din urmă morții.

Proiecții antropologice

În sinteză, putem afirma că atât Sf. Atanasie, cât și tâlcuitorul său, Sf. Dumitru Stăniloae, susțin că nestricăciunea îi aparține după fire doar lui Dumnezeu și oricine altcineva nu ar putea dobândi nestricăciunea decât în unire cu El, unire realizată acum potențial pentru toți în Persoana divino-umană a lui Hristos. Împroprierea acestei uniri ne va redeschide astfel și nouă posibilitatea dobândirii nestricăciunii după har. Și, în final, distinge aici un redutabil argument împotriva filosofiei transumaniste care se afirmă astăzi, profețind despre o înveșnicire a omului prin intermediul biotehnologiilor. Însă nici o tehnologie nu va putea vreodată anula stricăciunea omului și a universului în general, ci doar unirea firii omenești cu Dumnezeirea Cea nestricăcioasă prin fire. Desigur, facem fiecare în parte experiența nașterii în noi a unei dorințe reale de a trăi veșnic, de a nu muri, așa cum remarcă Sf. Dumitru Stăniloae, notând: „Deci, stricăciunea ține, pe de-o parte, de firea oamenilor, dar întrucât ei sunt făcuți cu aspirația spre veșnicie și cu putința de a o avea, pe de altă parte, stricăciunea nu le e firească!” Desigur, e o aspirație sădită de Dumnezeu în om încă de la crearea sa. În felul acesta se explică și aderența utopiei transumaniste, numai că ea este asemenea năzuinței protopărinților de a dobândi dumnezeirea prin autoîndumnezeire, iar nu după harul lui Dumnezeu. Așadar, pare a fi reluare a ispitei primordiale, care oferă opusul a ceea ce promite, așa cum s-a întâmplat și cu Adam. Și iată cum istoria se repetă și omul, în mod de neînțeles, este dispus să accepte mai curând această uneltire drăcească, îndreptată împotriva propriei identități, decât să creadă în cuvântul Ziditorului său.

Hristos, Dumnezeul‑om, Cel ce a învins moartea, murind pe Cruce și înviind a treia zi, lucrează în lume paradoxal. În fața paradoxului, rațiunea încremenește. Iată, el face dintr‑un bolnav de care se fereau oamenii - Sfântul Nichifor Leprosul -, un tămăduitor al bolilor lor sufletești și trupești. Doar la auzul cuvântului lepră, carnea se înfioară! Amintirile stârnite de el irump din memoria întregului Adam: odinioară, leprosul era surghiunit dintre zidurile cetății, din comunitatea semenilor săi. Boala hâdă îl schimonosea, încât devenea cu totul altul. Străinul desăvârșit, decăzut la nivelul subumanului. Era nevoit să‑și poarte neîndurătorul stigmat, cumplita‑i boală, în sălbăticie.

Viața tânărului Nicolae, din satul cretan Sirikari, arată ca o linie frântă. Un fir de ață, plin de noduri, pe care o mână nevăzută le desface, prefăcând o existență sortită eșecului într‑o viață exemplară, râvnită de noi toți.

Micul Nicolae rămâne orfan pe lume. Împlinind vârsta de 13 ani, împins de sărăcie, pleacă printre străini să ucenicească pe lângă un bărbier. Tot acum lepra își făcu simțită prezența. La început timid, sub forma unui cerc abia zărit pe piele. O vreme, Nicolae și‑a ascuns neîndurătoarea boală: dat în vileag, ar fi fost trimis, pentru totdeauna, în surghiun pe insula proscrișilor: Spanilonga!

Mâna cerească a coborât însă din nevăzut și l‑a așezat pe drumul vieții: ajunge în insula Hios, sub ocrotirea Sfântului Antim. Ucenicul Cuviosului Pahomie din Hios îi va dărui un nume nou - Nicolae devine Nichifor - și un sens nou: va trăi pentru Hristos. Doar pentru Hristos. Învață să rabde înfiorătoarele cazne ale bolii, Dumnezeu vădindu‑l ca pe noul Iov al vremurilor noastre. Învață puterea credinței în Hristos, prin care poți călca nevătămat pe șerpi, aspidă și vasilisc, poți izgoni din suflet și trup nepuțințele și duhurile necurate.

Sfântul Antim îl deprinde cu privegherile de noapte, care ascut trezvia duhului, cu postul curățitor. Îl inițiază în arta Rugăciunii cea de toată vremea, prin care inima omului e eliberată din păienjenișul patimilor, pregătită pentru a primi lumina slavei dumnezeiești. Sfântul Antim primise această artă moștenire de la părintele său duhovnicesc, Pahomie din Hios. Sfântul Nichifor o va dărui ucenicului său, Evmenie. Lângă Sfântul Antim, monahul Nichifor vede cum diavolul este înfrânt, rușinat iar și iar de Hristos. Vede cum întunericul nimicniciei e nimicit de Hristos, Lumina lumii. Vede cum 13 diavoli sunt scoși din Iustina. Vede cum tânărul din Cipru este eliberat de sub stăpânirea diavolului mândriei. Vede cum Caliopi este tămăduită de cancerul la sân. Vede cum sufletul Elenei este vindecat de duhul vrăjitoresc. Vede cum Hristos îi dăruiește micuțului Panaiotis lumina ochilor. Vede cum, prin rugăciunea părintelui său, Antim, duhul groazei e gonit din casa unor oameni înstăriți.

O boală convertită în har şi virtuţi

În răstimpuri, mâna cerească corecta, parcă, nedreptățile pe care natura i le pricinuia dreptului Nichifor: lepra i‑a luat lumina ochilor, dar Domnul i‑a dăruit ochiul neadormit prin care se străvăd tainele timpului, spațiului, adâncimile nebănuite ale ființei umane. Lepra l‑a izolat pe Nichifor de oameni, făcându‑l să viețuiască stingher, ca o bufniță sub dărâmături, dar Domnul l‑a vădit călăuză neînșelată pe calea spre Rai. Pe tineri îi învăța că nici o desfătare pământească nu se compară cu pacea sufletului. Sfântul Nichifor ridica sufletele prăvălite în hăul deznădejdii. Pe toți îi povățuia să nu rănească vreodată inima semenului lor. Lepra îi schilodise picioarele, dar, prin darul Duhului Sfânt, Nichifor călătorea nestingherit în orice parte a pământului. Lepra îl transformase într‑un om nevolnic, dar Dumnezeu îi dăruise puterea să înfrunte demonii. Îl lovea pe necuratul, întrebându‑l: „Spune‑mi, pleșuvule, unde ai fost astă seară?”.

Dumnezeu i‑a răsplătit smerenia, dragostea răstignită, răbdarea în suferință, împodobindu‑l cu o puzderie de daruri. El i‑a dezvăluit, în fața oamenilor, sfințenia. Ucenicul său, Sfântul Evmenie, l‑a surprins, la vremea rugăciunii, înălțat în văzduh. Lumina neînserată a lui Hristos strălucea din chipul său.

Glasul său îngeresc înălța inimile ascultătorilor spre cer. Monahia Veronica de la Mănăstirea Maicii Domnului Ajutătoarea povestea: „Într‑una din vizitele sale la mănăstirea noastră, părintele Nchifor a fost rugat să cânte Axionul. Monahiile s‑au adunat în pronaos și, ascultându‑l, vorbeau între ele: Ce glas îngeresc este acesta? Însă, când părintele și‑a ridicat capul, au rămas uimite de rănile adânci de pe chipul său. Acest înger pământesc purta pe atunci, pe lângă lepră, încă o povară: își pierduse treptat lumina ochilor, astfel că psalmodia troparele și rostea Apostolul din memorie.” (Simon Monahul, Drepții în veci vor fi vii. Sfântul Nichifor Leprosul și Sfântul Evmenie Saridakis, făcătorii de minuni, Editura Iona, 2022, p. 28)

Deși boala îi măcina trupul, pricinuindu‑i dureri de negrăit, chipul cuviosului iradia bucurie, insuflându‑i pe toți cei care îl vizitau. Iannis Spiropoulos din Kalithea își amintește: „Pe monahul Nichifor Tzanakakis, veșnică să‑i fie pomenirea, l‑am cunoscut acum cincizeci de ani, când am vizitat leprozeria din Hios. De atunci chipul său mi s‑a întipărit pentru totdeauna în minte. Era de statură medie, slăbit de nevoință, chipul îi era uscățiv, cu foarte puțină barbă și mâncat din pricina bolii, cu pomeții ieșiți în afară, însă era dulce, zâmbitor. Ochii îi erau întotdeauna plânși și vederea slabă. Boala îi paralizase mâinile. Cu toate acestea, era un om vesel, plăcut, cu un simț al umorului dezvoltat”. (Idem, p. 39)

Minuni ale Sfântului Nichifor săvârşite în zilele noastre

Într‑un veac în care depresia, boala lipsei de sens, cotropește din ce în ce mai multe suflete, Bunul Dumnezeu ni l‑a arătat pe Sfântul Nichifor izbăvitor încercat, apărător împotriva acestui duh paralizant. Mărturia de mai jos ne oglindește această harismă a sfântului:

„Fiul meu de 45 de ani suferea de depresie, o boală care îl chinuia și îl ținea închis într‑o cameră întunecată. Nu avea nici puterea și nici dispoziția să se ridice din pat, nici măcar ca să mănânce. Stătea numai acoperit cu pătura și plângea ziua și noaptea. L‑am dus la mulți doctori, însă, din păcate, rezultatul era același. Într‑o seară, a venit nepoata noastră și ne‑a adus cartea despre Sfântul Nichifor Leprosul. Când a scos cartea din geantă, am simțit o mireasmă! S‑a închinat la icoana de pe copertă mai întâi fiul meu, care se ridicase bucuros din pat! Apoi, ne‑am închinat și noi și l‑am rugat pe sfânt, cu lacrimi, să ne ajute. După trei zile a venit iarăși nepoata noastră și ne‑a adus și icoana sfântului pe lemn. L‑am închinat pe fiul meu cu ea, iar după douăzeci de minute Sfântul Nichifor ne‑a arătat marele său har. Bolnavul s‑a ridicat din pat, a mâncat, a râs, după o perioadă de doi ani și jumătate, ca și cum ar fi fost alt om! A fost ultima zi în care fiul meu a suferit de depresie. De atunci a revenit la cele obișnuite, cu poftă de viață. La scurtă vreme a început să meargă iarăși la serviciu. Sfântul să îi fie apărător lui și întregii lumi! Slăvit să fie numele cel sfânt al Cuviosului Nichifor!”. (Idem, p. 66)

Pentru viața sa, care a ars ca o candelă neadormită, îi cântăm Sfântului Nichifor, astăzi, 4 ianuarie, când îl prăznuim:

Bucură‑te, nou Iov, dascăl al răbdării într‑un timp al grabei nebune,

Bucură‑te, soare al veseliei, care împrăștii norii deznădejdii,

Bucură‑te, cel ce gonești neputințele din carne și din duh,

Bucură‑te, învățător al Rugăciunii, prin care inima neguroasă e luminată de Cuvânt,

Bucură‑te, oglindă vie a smeririi de sine,

Bucură‑te, stavilă a învolburărilor sufletești,

Bucură‑te, propovăduitor al delicateței, care ne înveți să nu rănim nici o inimă,

Bucură‑te, apărător al isihiei,

Bucură‑te, purtător al crucii bolilor,

Bucură‑te, ostaș călit în războiul cu duhurile întunericului,

Bucură‑te, descoperitor al puterii rugăciunii în ceasul ispitei,

Bucură‑te, tărie a creștinilor prigoniți,

Bucură‑te, lumină a Luminii neînserate!

Ziarul Lumina

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă lenevesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.

Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune de mulţumire pentru ajutorul primit de la Sfântul Efrem

Sfinte Mare Mucenice Efrem, slabă este credinţa mea, săracă îmi este inima mea, risipită îmi este mintea şi nevrednic sunt de ajutorul tău; dar mare este dragostea ta faţă de tot omul care te cheamă în ajutor. Aşa învrednicindu-mă şi eu de binefacerile tale, cu gând smerit şi cu evlavie cad înaintea ta, mă închin şi cu buze necurate îţi sărut cu recunoştinţă icoana şi îţi mulţumesc, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci, după obicei, te-ai arătat grabnic ajutător.

M-ai ajutat, Sfinte Efrem, când grele încercări şi teamă m-au cuprins, iar acum sfinte primeşte mulţumirea, recunoştinţa şi dragostea mea, ca ale unui rob nevrednic. Aşa cum ai împlinit cererile mele, întăreşte-mă să împlinesc şi eu poruncile lui Dumnezeu. Precum nu ai şovăit a mă izbăvi de necazuri şi a tămădui trupul meu, nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Luminează-mă, Sfinte Efrem, cu rugăciunile tale, să nu-mi pun nădejdea în oameni, în mintea mea sau în sănătatea trupului meu, ca să nu fiu ruşinat. Iar pentru că întinat şi robit de patimi sunt eu şi nu am îndrăznire către Dumnezeu, te rog, Sfinte al meu, ca aşa cum m-ai ajutat până acum, să-mi fii mie sprijinitor, cu rugăciunile tale către Hristos Dumnezeu, ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu. Te rog, ocroteşte cu rugăciunile tale şi pe robii lui Dumnezeu (numele), pe toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pe toţi cei bolnavi, necăjiţi sau ispitiţi, pe toţi cei care au nevoie de ajutorul tău, şi pe tot poporul binecredincios. Amin.

Rugăciune pentru bolnavi, către Sfântul Efrem cel Nou

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţele lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale? Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i pe cei suferinzi! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea soților care nu pot avea copii, către Sfântul Efrem cel Nou

O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se roagă ţie, primind puţina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume copii. Mare este darul naşterii de prunci şi mult se bucură părinţii de copiii lor! Dar, din pricina păcatelor noastre, noi suntem lipsiţi de această bucurie. Ştim că multe femei care erau apăsate de felurite boli, şi cărora doctorii le spuseseră că pântecele lor va rămâne neroditor, s-au rugat ţie şi au primit ceea ce ceruseră. Cine poate spune veselia lor, când au văzut pruncii veniţi pe lume, după rugăciuni fără număr? Sau cine poate spune veselia bărbaţilor care, deşi aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în ajutorul tău, decât în ştiinţa acelora?

Şi noi credem că ne poţi ajuta, chiar dacă răbdarea nostră s-a împuţinat şi credinţa noastră este puţină. „Dă-le lor pântece sterp şi sâni fără lapte”, le-a blestemat proorocul Osea pe femeile israeliţilor care au părăsit legea lui Dumnezeu. Ocroteşte-ne, sfinte, să nu cadă şi peste noi pedeapsa dumnezeiască, ci, ştiindu-ne păcatele, învaţă-ne să ne pocăim sufletele prin pocăinţă.

Roagă-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca îndreptându-ne viaţa, să primim şi bucuria de a avea copii. Şi dacă îi vom avea, să îi creştem în dreapta credinţă, fiindu-le pildă de vieţuire creştinească. Iar dacă, din pricini neştiute de noi, Dumnezeu ne va lăsa lipsiţi de acest dar, roagă-te să mergem pe calea rugăciunii, pe calea cea îngustă care duce în Împărăţia Cerurilor.

Întăreşte-ne Sfinte Efrem, ca în viaţă să nu căutăm voia noastră, ci voia dumnezeiască şi în tot locul să-I aducem laudă lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Fiecare epocă a avut frământările și provocările ei, crize și căutări. Astăzi, când se vorbește despre educație, familie, de cele mai multe ori, abordarea este ideologică, economică, având media drept stindard și far călăuzitor. Strategii de promovare, schimbări de paradigmă, un întreg arsenal care se pune în mișcare, când discret și imperceptibil, când vehement și manipulator. Se lansează teorii noi, hrănite ideologic și promovate uneori cu insistență, având un întreg halou: de la politici de stat până la strategii media. „Ideologiile au dorit dintotdeauna să reconfigureze omul și socialul. Experimentele care au dorit să reconfigureze lumea și să creeze omul nou au eșuat lamentabil în totalitarisme și extremisme” (Cristina Gavriluță, „Părinți fără gen, roluri familiale și educația sexuală pentru copii”, în Ana-Nicoleta Grigore, Interviuri Antiparenting, Editura Cathisma, București, 2020, p. 163). Într-un astfel de context, se cuvine ca Biserica Ortodoxă să își facă auzită vocea și, mai ales, să își facă simțită prezența, chiar dacă pe unii îi cam incomodează. Trăim o vreme în care suntem chemați mai mult ca oricând să împărtășim căutările și experiențele noastre, să aprofundăm cercetările și, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să găsim remedii potrivite la suferințele și rănile adânci din sufletul omului contemporan, căci „măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are” în om (Părintele Rafail Noica). Dialogul este necesar, dar nu trebuie să rămânem la o simplă preocupare intelectuală, ci să transpunem cu înțelepciune și sârguință duhul viu al Bisericii în forme concrete de misiune pastorală (a se vedea studiul atent al pr. prof. Vasile Răducă, „Familia creștină într-un mediu secularizat”, în Ortodoxia 1, 2012, pp. 13-32).

Principiile creștine sunt asumate inconsecvent

Ne regăsim adesea descumpăniți, ca într-o luptă inegală, în care totul este răstălmăcit, orice mesaj poate fi mistificat și orice atitudine incriminată. Simțim că se împlinește parcă proverbul: „Binele merge, iar răul aleargă!”, ca un reflex la pilda neghinei din paginile Evangheliei (Matei 13, 24-30). Principiile creștine sunt asumate inconsecvent, superficial, cu greutate, în timp ce reperele existențiale inoculate de „noua eră” par să fie acceptate cu ușurință, în special de tânăra generație (Pr. Alexie Uminski, „Educația ortodoxă și lumea contemporană”, în Educarea copilului. Sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Sophia, București, 2013, p. 55). În Cuvintele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul descrie inspirat şi concis agitația și neliniștea lumii, asemănând-o cu starea demonilor: „Demonii au repeziciune, dar nu au lumină. Şi altceva este repeziciunea, şi altceva lumina. Cea dintâi fără cea de a doua duce la pierzare pe cel ce o are. Aceasta face să apară ca adevărată nălucirea adevărului” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe 84, p. 418). Iată şi scholia Părintelui Dumitru Stăniloae, traducătorul român: „Tainele adânci ale existenței le rămân ascunse demonilor. E o rapiditate de înţelegere, dar fără profunzime, şi aproape numai în slujba criticii. De aceea pierde pe cel ce o are. [...] Sfântul Isaac dă ca pricină a considerării nălucirii adevărului ca adevărul real, repeziciunea superficială cu care priveşte cineva realitatea. Aceasta e proprie demonilor şi oricărui om care priveşte repede, dar superficial, realităţile. E o repeziciune care vine şi din nerăbdarea de a trăi realitatea cu toată fiinţa” (Pr. Dumitru Stăniloae, notele 527-529, în Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe 84, p. 418).

Ca soți și părinți ne simțim uneori cu totul depășiți de problemele vieții cotidiene, dezarmați în fața unor provocări de neimaginat? Merită să înălțăm fruntea din noianul grijilor şi al neîmplinirilor noastre și să acceptăm - împreună cu părintele Nicolae Steinhardt - că Hristos ne cere tocmai ceea ce nu avem să dăm, ca să putem dobândi. Este necesară o perspectivă pe termen lung, or, aceasta presupune timp, stăruință și multă disponibilitate la jertfă. Nu este suficientă o documentare cu privire la ultimele recomandări și tendințe în parenting, la tehnici și strategii. Avem nevoie de o viziune realistă, inspirată și plină de echilibru într-o lume atât de agitată.

Avalanșa provocărilor

„Ca să spunem lucrurilor pe nume: familia este sub asediu. Așa își începea Rémi Brague prelegerea sa despre familie, în 2009, la Barcelona. Astăzi, mai mult decât oricând, se pune o presiune uriașă asupra familiei, cu o miză precisă: centrul de greutate în realitatea educației să nu mai fie în sânul familiei, ci în afara ei, pasat factorilor externi, din lipsă de timp și sub povara grijilor. Sacrificii mari pentru o fericire promisă, dar care se îndepărtează tot mai mult. În fața realităților de viață nu trebuie să ne resemnăm, chiar dacă vedem atâtea situații-limită, atâtea vieți și familii destrămate, rănite profund. În vremuri de criză nu ne permitem deznădejdea; e ca și cum I-am spune lui Dumnezeu: „Ești neputincios, Îți este imposibil chiar și Ție, Doamne, să rezolvi toate astea!”

Există și această perspectivă: sub ochii noștri se întâmplă atâtea lucruri grave, încât nu ne mai sensibilizează nimic. Se patologizează în mod exagerat viața sau ceea ce se întâmplă chiar este îngrijorător? Tot ceea ce se propune ca noutate într-o lume atât de preocupată să iasă în evidență, să se diferențieze, nu este decât dovada evidentă a eșecului și incapacității lumii de a-i oferi omului împlinirea existențială (Pr. Constantin Coman, Antílogos sau cuvântul celuilalt, Bizantină, București, 2019, p. 94).

De la o viaţă dezordonată sub aspect afectiv la dependența de pornografie, droguri și gadgeturi, toate vor marca viitorul oricărui tânăr, iar problemele căsniciei nu sunt străine de această nefericită moştenire. Într-o lume în care celălalt este întotdeauna de vină, iar omul nu mai are dispoziția de a-și recunoaște greșeala, este nevoie de o conștientizare sinceră și de curajul schimbării. Dincolo de unele derive personale, descoperim un întreg context care favorizează cu insistență o anumită mentalitate: „Pe bună dreptate, se vorbește despre o societate profund erotizată, în care sunt trâmbițate și afișate cu ostentație și până la paroxism senzualitatea, nudul și voluptatea, în care trupul a ajuns un obiect de consum, ca multe altele, iar plăcerile pe care acesta le poate procura, un scop în sine. Omul contemporan trăiește într-un cult pronunțat al trupului, într-o așteptare, lipsită de răbdare, a exploatării lui, într-o cultură hedonistă și utilitaristă a plăcerii” (Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 106-107).

Recitind cartea Trupul morții și al slavei, scrisă de Olivier Clément, am fost uimit să descopăr un accent prea puțin recunoscut și asumat în zilele noastre: responsabilitatea bărbatului/soțului în cazul dureros al avortului. De aici se deschide și o perspectivă pastoral-duhovnicească, în special în scaunul spovedaniei, anume conștientizarea alegerii avortului nu doar pentru femeie/soție, ci și pentru bărbat/soț și, implicit, recomandarea unui canon de pocăință și de îndreptare, cu făgăduința de a săvârși binele acolo unde a rănit, în dreptul copiilor. Relația soților suferă, lăuntric și, adeseori, nemărturisit. Ceva se rănește pentru totdeauna: ceea ce ar fi trebuit să rămână o decizie fermă în favoarea vieții, cu responsabilitate și dreaptă cugetare, devine o hotărâre plină de ezitare, cu argumente ce nu se ridică la demnitatea și valoarea vieții umane ca dar al lui Dumnezeu și rod al iubirii adevărate.

Parohia Șerbănești și Asociația Cultural-Istorică „Teodor Bălășel” au organizat, luni 26 ianuarie 2026, Simpozionul „Sf. Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei”, la Mănăstirea Șerbănești - Morunglavu din satul Șerbănești, comuna Ștefănești din județul Vâlcea.

Au fost invitați: Arhiepiscopia Râmnicului, Primăria Ștefănești, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, Școala Gimnazială Ștefănești, Rusidava Culturală, Centrul Județean de Cultură și Artă Olt, Liga Scriitorilor „Gib Mihăescu”, scriitori, istorici, artiști.

La început a fost ținută Sfânta Liturghie de preotul Cristian-Dumitru Cojocaru și preotul Ioan Lăzărescu din Drăgășani.

Părintele Cristian Cojocaru prin intermediul unui videoproiector ne-a oferit imagini, argumente și informații despre viața Sfântului Iosif cel Milostiv, pe care le-a completat verbal, la microfon, cu detalii care au atras interesul celor prezenți.

Iosif Naniescu s-a născut pe 15 iulie 1818 la Răzălăi, Soroca, Basarabia, dintr-o familie preoțească. Rămas orfan, copilăria i-a fost marcată de suferință și lipsuri materiale.

În 1831 este dus la Mănăstirea Sf. Spiridon din Iași să învețe, iar în 1835 a fost călugărit sub numele de Iosif. A învățat, a studiat, a fost profesor de religie. A urcat toate treptele ierarhiei monahale până a ajuns Mitropolitul Moldovei. Pe 26 ianuarie1902 a plecat la cer.

Pr. prof. dr Liviu Lazăr ne-a vorbit, despre opera muzicală a Sfântului Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei. A compus, a cântat, căci avea o voce deosebită de tenor, a tradus texte din greaca veche, texte care au folosit la cristalizarea limbii române. Domnul profesor enumără instituțiile unde se află multe documente și manuscrise cu traducerile și cântările acestui sfânt.

Domnul profesor Ilie Bucă a ținut un discurs despre legătura divină dintre Mănăstirea Șerbănești-Morunglavu și Mănăstirea Sf. Pantelimon din București. Ierodiaconul Iosif a fost trimis în 1849 la Mănăstirea Morunglavu din Șerbănești unde a fost numit egumen.

Când a venit aici mănăstirea era în stare jalnică, dar el a refăcut-o. Pictorul Gheorghe Tattarescu, fiind prieten cu Iosif Naniescu, a pictat patru icoane care se află și azi în fața altarului.

Printre cele patru icoane se află și cea care-l răprezintă pe Sf. Pantelimon. Poate vă întrebați, de ce acest sfânt? Vă voi spune legătura care există între mănăstirea Șerbănești și Mînăstirea Pantelimon. Aici încă din timpul lui Iosif Naniescu este această legătură. Pe de altă parte Pantelimon însemna „mult prea milostiv” și iată că mai târziu și Iosif Naniescu devine Sfântul Iosif cel Milostiv..

Noi trebuie să mulțumim Domnului că ni l-a trimis aici pe Iosif Naniescu și să ne bucurăm că în două rânduri a salvat acesastă mănăstire. În 1821 veniseră turcii și având aici comandamentul au lăsat mănăstirea în paragină. Apoi, așa cum spunea părintele Cristian Cojocaru, se punea problema de desfințare a acestei mănăstiri, dar Iosif Naniescu s-a opus. Iată că astăzi pentru noi este o mare bucurie că mănăstirea a fost salvată de două ori.

În 1751 Matei Morunglavu a dat o dotă mănăstirii Pantelimon din Bucureșt, obligându-se să dea în fiecare an câte 50 de taleri pentru spitalul din București.

De ce se numește Mănăstirea Morunglavu? Pentru că Matei Morunglavu a copilărit aici în Șerbănești, pe una din moșiile tatălui său. Deci tinerețea și-a petrecut-o aici, și a înțeles că localnicii au nevoie de o mănăstire, și a dorit s-o lase moștenire locuitorilor din Șerbănești. În mănăstire a fost prima școală în limba română, înființată de preotul Teodor Bălășel „Sfântul neîncoronat al nostru”, cum îl mai numim noi.

Pe aici au trecut mari personalități ale vremii printre care Spiru Haret și Nicolae Iorga.

În 1746 mănăstirea a fost ctitorită de boierul Matei Morunglavu, de unde îi vine și numele. Tatăl lui Matei a fost moșier, dar având mai mulți copii averea s-a împărțit, așa că Matei nu a beneficiat de foarte multă avere din partea tatălui, dar a făcut un efort deosebit ca să fie construit acest locaș de cult.

Domnul Viorel Pintea, Președinte UZPR al Filialei Olt, a fost prezent la acest simpozion și a ținut să puncteze câteva din Învățăturile lui Hristos. A început alocuțiunea Domniei sale cu un dicticton: Fraternitate, egalitate, dreptate – în sensul că dreptatea omenească nu este universală, ci dreptatea divină este universală.

Printre altele dânsul a afirmat că: Adevărata dreptate este cea universală, dreptul uman este desprins din dreptul divin. Astfel dorința de dreptate, de frumos și de adevăr este o dorință naturală a omului, care îl îndeamnă să revină la tiparul acela edenic în care omul a avut toate calitățile.

Învățământul, începând din antichitate și până în prezent este unul incomplet. Nu poți ca un adevăr trimis de Dumnezeu să-l dai la o parte sau să-l mistifici, să-l deformezi. De aceea mesajul învățământului de astăzi devine irelevant, cu multiple centre de interes, piezându-se respectul social, al propovăduirii, a credinței, al legii morale.

Nea Ilie Stoica, un veteran a localității ajuns la vârsta de 91 de ani, parcurgând regimuri și evenimente de tot felul, a ținut să adauge câteva cuvinte. A vorbit clar, lucid, inteligent, transmițând și un mesaj de suflet: Mulțumesc prietenilor care m-au invitat la acest măreț eveniment al unui mare cărturar, al unui mare ierarh, Iosif cel Milostiv care mai târziu a ajuns Mitropolitul Moldovei. Sunt încântat că au venit de departe oameni minunați, de cultură. Îi felicit pe toți cei care depun suflet pentru cultura noastră, pentru țara noastră, pentru poporul nostru. Doamne ajută!

A urmat un colaj poetic-muzical. Au recitat poezii cu tema simpozionului: Liliana Ghiță Boian, Marian Bărăscu, Zenovia Zamfir, Magdalena Neagoe, Ilie Amza, Ana Petrea.

La final părintele Critian-Dumitru Cojocaru mulțumește celor prezenți pentru participarea la acest simpozion și ne invită să vizităm micul muzeu din incinta mănăstirii. Domnul Radu Vasile și doamna preoteasă Angela Cojocaru au creat această expoziție religioasă cu picturi și obiecte de patrimoniu, cu valoare duhovnicească, istorică și spirituală, unele din ele aparținând Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv.

În afara celor prezentați mai sus, au mai luat parte la eveniment Dragoș Marinoiu de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul, actorul Tony Dincă de la Slatina, Cristina și Ion Nălbitoru de la Liga Scriitorilor Români Filiala Gib Mihăescu, enoriași și oameni de cultură din localitate. Întreaga festivitate s-a terminat cu o agapă oferită de părintele Cristian Cojocaru și soția sa, preoteasa Angela Cojocaru.

La final am solicitat părintelui Cristian Cojocaru o concluzie despre acest simpozion și importanța sa.

Cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv (†1902), Mitropolit al Moldovei, Mănăstirea Șerbănești–Morunglavu a găzduit o manifestare cu caracter complex, articulată pe coordonate liturgice și cultural-academice, consacrată evocării vieții și activității acestui ilustru ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Evenimentul a fost deschis prin săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, ca expresie fundamentală a comuniunii eclesiale și ca act central al cinstirii sfinților în tradiția ortodoxă. Prin aceasta, demersul comemorativ a fost integrat organic în viața liturgică a Bisericii, evidențiindu-se dimensiunea euharistică ce fundamentează orice reflecție teologică autentică și orice manifestare culturală cu caracter bisericesc.

Organizarea simpozionului tematic, a fost orientat spre analiza și aprofundarea personalității duhovnicești, teologice și pastorale a Sfântului Ierarh Iosif Naniescu.

Mănăstirea Morunglavu are o valoare simbolică și ecleziologică distinctă, întrucât acest așezământ monahal a constituit un reper semnificativ în parcursul formativ și pastoral al Sfântului Iosif Naniescu, configurând un spațiu privilegiat al exercițiului ascultării, slujirii și responsabilității bisericești.

Din perspectiva Tradiției Bisericii, raționalitatea profundă a lumii întemeiată prin Logosul dumnezeiesc exprimă faptul că fundamentele realității universului sunt date, nu construite sau inventate de om. Cercetările fundamentale din matematică, din fizica teoretică, precum și din alte arii ale cercetării evidențiază fundamentele realității, observându-se simetrii ale unei ordini profunde a lumii, manifestate printr-o ierarhie a creației și a existenței, imposibil de cuprins şi de exprimat printr-o logică autonomă, imanentă, de tip analist.

„A mărturisi Adevărul Evangheliei despre Univers şi despre vocaţia omului în societatea informațională de astăzi presupune curajul de a nu deveni prizonierii unor opinii impuse ideologic prin mediile tehnologice actuale, în care există riscul cultivării echivalenței dintre informație și cunoaștere”, afirmă Preafericitul Daniel Patriarhul Bisericii Române.

Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului: Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite. Adevărurile de credință nu trebuie și nu pot fi demonstrate științific, dar descoperirile științifice de astăzi mărturisesc despre adevărurile de credință ale creștinismului. Cunoașterea prin credință nu este contrară cunoașterii științifice, ci o întregește cu adevărurile revelate, depășind limitele rațiunii umane.

Știința și Ortodoxia nu sunt neapărat în conflict, ci pot coexista, spiritualitatea ortodoxă având o viziune mai deschisă către sensul științei decât unele abordări teologice occidentale, favorizând o apropiere culturală în contextul actual, bazată pe o înțelegere comună a căutării adevărului.

Spre deosebire de alte tradiții creștine occidentale, istoria Ortodoxiei nu cunoaște o prigoană instituționalizată împotriva științei (de exemplu, un echivalent al cazului Galileo Galilei). Biserica Ortodoxă a lăsat, în general, știința să-și urmeze cursul, conștientă fiind că paradigmele științifice sunt în continuă evoluție.

Ortodoxia nu respinge știința, ci o vede ca pe o cale de a înțelege creația lui Dumnezeu, iar anumite aspecte ale spiritualității ortodoxe (precum căutarea realității profunde, nu doar a celei vizibile) se aliniază mai ușor cu spiritul științific.

În timp ce știința se concentrează pe cum funcționează lumea (mecanisme), Ortodoxia se concentrează pe de ce (scop, sens, relația cu divinul), dar ambele pot explora aceleași fenomene din perspective complementare.

Spiritul ortodox, prin accentul pus pe mister și pe experiența directă (nu doar pe dogmatismul moralistic), se potrivește mai bine cu spiritul critic și investigativ al științei moderne decât cu rigiditatea unor interpretări teologice mai vechi.

Știința se ocupă de lumea materială, de legile fizice și de cunoașterea empirică, folosind metode raționale și logice. Credința ortodoxă se ocupă de realitățile spirituale, de sensul existenței, de mântuire și de relația omului cu Dumnezeu prin revelație supranaturală.

Din perspectiva ortodoxă, adevărul științific și Adevărul revelat (prin Scriptură și Tradiție) nu sunt contradictorii, deoarece ambele provin de la Dumnezeu, Creatorul lumii. Cunoașterea științifică poate întări, în viziunea unor teologi, dogmele ortodoxe, oferind o mai bună înțelegere a măreției creației.

Numeroși oameni de știință de-a lungul istoriei și în prezent au fost și sunt creștini ortodocși practicanți, un exemplu notabil fiind Sfântul Luca al Crimeei, care a fost un chirurg renumit și, în același timp, arhiepiscop.

În esență, Ortodoxia consideră că știința este un instrument valid pentru explorarea creației, atâta timp cât nu se transformă într-o ideologie naturalistă exclusivă (scientism) care neagă realitățile spirituale.

În filosofia modernă a științei, epistemologia se împarte în cunoaștere sensibilă (prin simțuri) și rațională (prin intelect), iar știința, deși se bazează pe ambele, are limite specifice, implicând o permanentă depășire a cunoașterii sensibile și experimentale și o utilizare riguroasă a logicii, dar se lovește de misterul conștiinței, a ființei, de limitele observației (vezi fizica cuantică) și de întrebările metafizice, explorând realitatea concretă, dar lăsând nedeslușite aspecte ontologice esențiale: ce este existența, realitatea, de ce există ceva mai degrabă decât nimic?; care este originea universului?; ce este viața și cum a apărut?; ce este omul și cum a apărut?; care este sensul existenței, al omului? și alte asemenea aspecte ontologice, ce nu pot fi cunoscute, înțelese nici sensibil, experimental sau exprimate prin construcții logice, matematice și orice fel de demonstrație rațională.

Cunoașterea obținută direct prin simțuri, percepții, oferă experiențe concrete despre lumea fizică, dovedite experimental Această formă a cunoașterii epistemologice este baza pentru înțelegerea lumii imediate, de la culori la texturi. Obiectivitatea sa e relativă și nu poate ajunge la esența lucrurilor sau la universalitate.

Cunoașterea obținută prin rațiune, logică, concepte, principii, demonstrații este independentă de experiența directă, de concretul existențial, dar confirmată relativ prin experiment și aplicabilă procedeelor tehnologice. Riscă să devină pur speculativă dacă nu se fundează pe realitate, limitată de capacitatea de abstractizare umană.

Metoda cunoașterii științifice constă în utilizarea a două procedee: observă sensibilul (experimente) și îl explică rațional (teorii), creând modele matematice și conceptuale. Testează ipotezele, căutând universalitatea și predictibilitatea, validând cunoașterea prin metode riguroase, considerate ca fiind metode științifice. Utilizează noțiuni, judecăți și raționamente. Este abstractă, generală și vizează structura internă, cauzalitatea și legile de funcționare a realității. Scopul epistemologiei este trecerea de la cunoașterea comună (subiectivă) la cea riguroasă, obiectivă și verificabilă.

Orice adevăr rezultat din cunoașterea științifică este relativ. Certitudinile științei sunt analitice și nu sintetice. Fiecare teorie științifică poate fi revizuită sau înlocuită, știința e un proces, nu un depozit de adevăruri absolute. Oricâte cazuri particulare am observa, nu putem fi 100% siguri că următoarea observație nu va contrazice legea stabilită (Karl Popper).

Cunoașterea științifică este dialectică, dar indiscutabil pe o linie ascendentă constând în faptul că realitatea este cunoscută tot mai mult, dar numai în diversitatea ei fenomenală.

În esență, cunoașterea sensibilă ne dă date, rațiunea le organizează, iar știința le validează, dar ambele, împreună, nu acoperă toate aspectele existenței, lăsând loc filozofiei, artei și spiritualității adevărurilor dogmatice revelate ale dreptei credințe ortodoxe.

Sfântul Arsenie Boca vedea știința ca o posibilitate de cunoaștere de la Dumnezeu, dar și ca o mare ispită ce poate duce la mândrie, trufie și uitarea lui Dumnezeu, subliniind că adevărată știință se îmbină cu credința, care înseamnă nu numai acumulare de cunoștințe, ci mai ales înțelepciune, iar cunoașterea științifică fără dreapta credință devine fără sens și chiar contrară binelui existențial, folosirea științei pentru perfecționarea armelor dovedind din plin acest fapt.

Sfântul Arsenie de la Prislop insistă pe unitatea care trebuie să existe între cunoașterea științifică și dreapta credință. A abordat relația dintre știință și credință dintr-o perspectivă integratoare, considerând că ambele provin de la aceeași sursă divină, dar avertizând asupra limitărilor și pericolelor mândriei intelectuale. De aceea considera știința ca pe o creație a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru om, o cale prin care putem înțelege mai bine lumea creată de El, dar nu ca scop în sine.

A avertizat că există o ispită a științei. Știința, de una singură, poate "umfla" mintea, hrănind mândria și trufia, transformându-se într-un idol o capcană a diavolului. Părintele afirma că „știința purcede și ea de la Dumnezeu”, însă poate deveni o „mare capcană” atunci când hrănește trufia omului. El sublinia că inteligența fără smerenie poate îndepărta omul de adevărul spiritual.

A observat că separarea brutală a științei de credință, apărută mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, a dus la o criză spirituală și la o concepție de viață care exclude prezența lui Dumnezeu din univers, din viața omului.

Din nefericire pentru om acest avertisment este astăzi o realitate, în epoca postmodernismului, a transumanismului și a inteliginței artificiale, când mulți refuză să-l primească pe Dumnezeul adevărat, unic în ființă și întreit în Persoane, preferând să se închine idolilor vremurilor noastre.

Credința ca „asceză a rațiunii”: Sfântul Arsenie Boca descria credința nu ca pe o negare a rațiunii, ci ca pe o disciplinare a acesteia. În viziunea sa, rațiunea trebuie să recunoască propriile limite pentru a putea primi lumina divină. A utilizat adesea concepte din genetică și medicină pentru a explica legile duhovnicești. De exemplu, susținea că transmiterea ereditară a defectelor și păcatelor poate fi corectată printr-o viață morală înaltă, integrând astfel biologia în iconomia mântuirii.

Teologia sa a anticipat concepte moderne, precum neuroplasticitatea cerebrală, sugerând că rugăciunea și viața spirituală pot modifica structura interioară a omului.

Sfântul Arsenie de la Prislop afirma cu temei că dreapta credința este fundamentul, iar știința (în sensul larg de cunoaștere) ar trebui să o mărturisească, nu să o contrazică, ajungând la Adevărul suprem, care este Dumnezeu. Îndemna la un echilibru, unde omul de știință să fie și om de credință, folosind cunoașterea pentru bine, nu pentru a-L respinge pe Creator. În esență, pentru sfântul Arsenie Boca, știința și credința nu erau antagonice, ci trebuiau să lucreze împreună, credința oferind sensul și scopul, iar știința, instrumentul prin care se poate ajunge la o cunoaștere mai profundă a realității. [1]

Există însă și deosebiri de esență între cunoașterea științifică și cunoașterea prin credință: ’’Sfântul are alte mijloace de aflarea adevărului. Lui i se revelează i se descoperă o lume mai mare, temelia lumii acesteia. În conștiința lui nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viața lui. Sfântul nu cercetează. Viața lui curată este mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.’’[2]

În acest context, considerăm că o importantă mărturie a științei despre adevărurile dreptei credințe ortodoxe este chiar recunoașterea și evidențierea limitelor cunoașterii sensibile și rationale privind existența. Aceste limite pot fi depășite numai acceptând adevărurile de credință, așa cum mărturisesc toți savanții, oamenii de știință onești de-a lungul istoriei științei, dar mai ales în perioada contemporană și modernă.

Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

Există mărturii ale oamenilor de știință onești din toate timpurile privind limitele obiective, absolute ale cunoașterii raționale și sensibile, și totodată mărturii ale adevărurilor de credință creștine. Câteva exemple:

Oameni de știință renumiți, de la Isaac Newton la Albert Einstein și Stephen Hawking, au recunoscut limitele științei, văzând în univers mistere ce depășesc rațiunea pură, iar credința (sau o formă de spiritualitate) a apărut ca o cale de a aborda marile întrebări existențiale (Originea, Scopul), sugerând că știința și credința nu se exclud, ci pot coexista, una explicând cum (mecanismele) iar cealaltă de ce (sensul), în spiritul unui univers armonios ce necesită atât observație, cât și contemplare.

Isaac Newton, deși un om al științei, a fost profund credincios, considerând legile universului ca dovezi ale unui Design divin inteligent, un creator rațional.

Albert Einstein: Vorbea despre "sentimentul cosmic de uimire" în fața ordinii universului, un sentiment religios care nu se bazează pe dogme, ci pe respectul profund pentru legile naturii, recunoscând că știința nu poate răspunde la toate, lăsând loc misterului. El susținea că mintea noastră limitată poate percepe doar „mici detalii” ale unui spirit superior infinit, care se dezvăluie în structura lumii. Celebrul savant spunea că ceea ce putem cunoaște despre univers este comparabil cu ceea ce vede un purice aflat în coama leului din leul întreg. Celebra maximă a lui Einstein: „Știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă” este și o mărturie a limitelor cunoașterii raționale omenești, dincolo de care se află adevărurile revelate ale creștinismului.[3]

Max Planck (Părintele Fizicii cuantice): Credea că știința și religia nu sunt antagoniste, ci complementare. Știința abordează lumea fenomenală, religia pe cea a valorilor și sensului, iar pentru el, credința era esențială pentru a face față misterelor fundamentale. Planck a fost convins că știința nu poate elucida misterul ultim al naturii deoarece omul este el însuși o parte a misterului pe care încearcă să-l rezolve. „Oricine s-a angajat serios în munca științifică de orice fel realizează că la intrarea în templul științei sunt scrise cuvintele: Trebuie să ai credință. Este o calitate de care omul de știință nu se poate lipsi”, spune celebrul fizician laureat al Premiului Nobel. El considera că atât religia, cât și știința necesită credința în Dumnezeu; pentru prima, El este punctul de plecare, iar pentru cea de-a doua, scopul final al fiecărui proces de gândire.[4]

Werner Heisenberg, celebrul fizician în domeniul fizicii cuantice, a recunoscut că descoperirile cuantice au arătat că realitatea la nivel fundamental este mult mai bizară decât o poate descrie limbajul clasic, sugerând că există aspecte ale realității pe care doar intuiția și poate chiar credința le pot atinge. Heisenberg a subliniat că progresul științific nu elimină dimensiunea spirituală, ci o pune într-o nouă perspectivă. „Prima înghițitură din paharul științelor naturii te va face ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”, ne spune celebrul fizician laureat al Premiului Nobel.

Stephen Hawking, deși ateu, a recunoscut limitele științei actuale în a explica originea universului (Singularitatea), lăsând loc "misterului" sau întrebărilor care depășesc instrumentele actuale, iar mulți filozofi și teologi au folosit scrierile sale pentru a discuta despre nevoia unei "cauze prime". Pentru el, credința în Dumnezeu este „absolut rațională” și completează cunoașterea științifică, oferind un sens pe care cercetarea empirică nu îl poate furniza.

Francis Collins (Conducătorul Proiectului Genomului Uman), un fost ateu convertit la creștinism, argumentează că știința este metoda prin care explorăm lumea materială, dar nu poate răspunde la întrebările despre de ce existăm sau despre moralitate.

Știința se oprește la "cum" funcționează universul, dar nu răspunde la "de ce" există. Marile întrebări (originea vieții, conștiința, sensul existenței) rămân deschise.

Mulți oameni mari de știință văd credința (sau spiritualitatea) ca pe o necesitate pentru a găsi sens și valoare, nu ca pe o contradicție cu rațiunea științifică. Sunt "două oglinzi" ce reflectă aspecte diferite ale unei realități unice.

În esență, mărturiile lor sugerează că rațiunea științifică ne ajută să înțelegem mecanismele, dar modestia epistemologică (recunoașterea limitelor) deschide calea către o formă de "credință în mister", o reverență față de ceea ce nu poate fi încă pe deplin cuprins.[5]

Cu toate acestea dorința omului de a cunoaște este nelimitată, chiar dacă însușirile cognitive ale rațiunii sunt limitate absolut, ci nu numai relativ. Dorința de a cunoaște, aspirația spre a înțelege existența, sensurile ei, de a pătrunde continuu și cât mai mult în tainele lumii materiale create este o vocație a firii umane și nevoie existențială de care depinde însăși posibilitatea existenței omului Ea nu este un rezultat al evoluției naturale, așa cum încercă să explice materialiștii și ateii, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru om, o caracteristică a conștiinței sale, sădită în ființa umană de către Creatorul ei. În cunoaștere nu vom înceta niciodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăși, nu vom înceta niciodată să perfecționăm mijloacele și instrumentele de investigare a realului, a lumii create, totdeauna vom dori să găsim răspunsuri la aceste întrebări. Suntem mereu în căutarea unor noi adevăruri demonstrate științific, dar și al adevărului absolut, dorim să avem certitudini și evidențe de conștiință, cu toate că toate acestea sunt întotdeauna valabile temporal, la un moment istoric dat și prin urmare relative. Această realitate este un aspect particular al devenirii universale, inclusiv a omului, a devenirii întru ființă cum afirmă filosoful Constantin Noica. Dar dreapta credință arată că adevărata devenire a omului și a Universului, inclusiv a cunoașterii, este în Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

Câteva exemple ale limitelor ontologice ale cunoașterii, care, în opinia noastră se constituie implicit mărturisiri ale științei ale adevărurilor revelate ale credinței ortodoxe:

Teoria cea mai cunoscută și asupra căreia există un consens aproape general al oamenilor de știință, și pentru care există dovezi științifice privind formarea Universului este cea care se numește ’’big-bang’’. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13,8 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului.

Teoria Big Bang[6] este modelul cosmologic de la cele mai vechi perioade cunoscute, prin evoluția ulterioară. Modelul descrie modul în care universul s-a extins dintr-o stare de densitate foarte ridicată și temperatură ridicată și oferă o explicație cuprinzătoare pentru o gamă largă de fenomene, inclusiv abundența elementelor ușoare, fondul cosmic, microunde, structura la scară largă și legea lui Hubble, a expansiunii Universului, confirmată științific. Dacă legile cunoscute ale fizicii sunt extrapolate la regimul cu densitate cea mai mare, rezultatul este o singularitate, care este în mod obișnuit asociată cu Big Bang-ul. Fizicienii sunt indeciși dacă acest lucru înseamnă că universul a pornit de la o singularitate sau că cunoașterea actuală este insuficientă pentru a descrie universul în acel moment. Măsurători detaliate ale ratei de expansiune a universului plasează Big Bang-ul la aproximativ 13,8 miliarde de ani în urmă, ceea ce este astfel considerată a fi vârsta universului. După expansiunea inițială, universul s-a răcit suficient pentru a permite formarea de particule subatomice și mai târziu de atomi. Nori uriași ai acestor elemente primordiale s-au coalizat ulterior prin gravitație în halou de materie întunecată, formând stelele, planetele și galaxiile vizibile astăzi.

În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10^-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10^-43 sec.) se numește Epoca Planck.

În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

Este nevoie de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință. Modelul Bing-Bang al formării Universului arată unitatea dintre cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință și inexistența unei contradicții dintre adevărurile științifice și cele ale dreptei credințe ortodoxe, aceste din urmă adevăruri ne fiind un rezultat al rațiunii cunoscătoare umane ci revelate. Omul a fost creat de Dumnezeu cu această capacitate inteligibilă de a cunoaște și de a înțelege adevărurile de credință, desigur la limitele rațiunii omenești, create și finite.

Mulți teologi creștini contemporani (precum și Biserica Catolică și segmente din Ortodoxie) consideră că teoriile științifice (precum Big Bang) pot descrie mecanismele fizice prin care Dumnezeu a adus Universul la forma actuală, atâta timp cât se recunoaște că procesul a fost inițiat de Divinitate

Oamenii de știință creștini, precum George Washington Carver, Georges Cuvier, Copernic Isaac Newton și mulți alții văd adesea în știință o modalitate de a înțelege opera lui Dumnezeu, iar creaționismul (ideea că universul a fost creat de o ființă divină, conform interpretărilor textelor religioase, inclusiv cele creștine) este o viziune care coexistă cu știința modernă, deși unii o susțin în opoziție cu teoriile evoluționiste, în timp ce alții o integrează, considerând că știința și credința nu se exclud, ci se completează, căutând o armonie între descrierile biblice ale creației și descoperirile cosmologice precum Big Bang-ul, susținând o "creație continuă" sau un "Dumnezeu ca Primă Cauză". Mulți oameni de știință contemporani (fizicieni, cosmologi) care sunt creștini acceptă știința modernă a universului, dar văd în Dumnezeu motorul primar, "ceea ce a pus lucrurile în mișcare".

Exemple de abordări: Creaționismul științific / Designul Inteligent: Susține că complexitatea universului și a vieții necesită un designer inteligent. Teologia Creației: Consideră că Geneza nu e un manual științific, ci o declarație teologică despre cine și de ce a creat, nu cum, integrând Big Bang-ul ca metodă a lui Dumnezeu.

În esență, perspectiva științifică modernă (Big Bang, cosmologie) și cea creștină (creația) pot coexista, mulți oameni de știință văzând știința ca explorând "cum" și religia ca răspunzând la "de ce", fără ca una să o nege pe cealaltă. Totuși, din perspectiva dreptei credințe ortodoxe cele mai multe dintre aceste mărturisiri sunt panteiste sau deiste, fapt care nu minimalizează valoarea mărturisirilor oamenilor de știință despre adevărurile revelate ale creștinismului

Georges Lemaître: Preotul catolic care a formulat inițial bazele teoriei Big Bang a susținut că nu există un conflict între știință și religie, considerându-le două căi diferite spre adevăr.

John Polkinghorne: Fizician și preot anglican, a argumentat că universul există prin voința lui Dumnezeu, iar Big Bang-ul poate fi înțeles ca mecanismul prin care Acesta a creat lumea.

Francis Collins: Cunoscut pentru conducerea Proiectului Genomului Uman, promovează ideea că datele științifice despre vârsta universului (aprox. 13,8 miliarde de ani) sunt compatibile cu credința într-un Creator.

Teoria Big Bang și Doctrina Creștină Începutul universului: Teoria Big Bang indică faptul că universul a avut un început, ceea ce este văzut de mulți teologi și oameni de știință creștini ca un suport pentru doctrina creației ex nihilo (din nimic).[7]

- Exclusiv, pe calea cunoașterii raționale și demonstrative omul nu va putea niciodată explica viața, apariția ei, apariția omului. Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”. Toate acestea se constituie ca marturii implicite ale adevărurilor de credinţă privind apariția vieții și omului.

Există și mărturii explicite ale unor oameni de știință onești privind adevărurile revelate ale creștinismului privind originea vieții și a omului.

Oameni de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.

Numeroși oameni de știință de prestigiu au oferit mărturii despre modul în care cercetarea originii vieții și a omului se armonizează cu credința creștină, argumentând că universul și complexitatea biologică indică existența unui Creator inteligent.

Francis Collins (Genetician, fost director al NIH și al Proiectului Genomului Uman) unul dintre cei mai influenți oameni de știință contemporani, consideră că ADN-ul este „limbajul lui Dumnezeu”. El afirmă că nicio explicație pur naturalistă pentru apariția vieții nu este satisfăcătoare în prezent, detaliile rămânând extrem de „vage” din punct de vedere științific. Collins susține o perspectivă numită BioLogos, prin care Dumnezeu a ghidat procesul evolutiv pentru a crea ființe capabile de relație cu El. El vede în Legea Morală (conștiința umană) o dovadă care depășește explicațiile biologice simple, indicând o sursă divină.[8]

John Lennox (Matematician și filosof al științei la Universitatea Oxford) Lennox argumentează că știința și creștinismul nu sunt în conflict, ci se completează reciproc. El subliniază că însăși capacitatea noastră de a înțelege universul prin rațiune este o dovadă că am fost creați după „chipul lui Dumnezeu” (Imago Dei). Lennox susține că originea vieții implică un cod (ADN) care necesită o sursă de inteligență, deoarece informația nu apare niciodată spontan din materie neînsuflețită.[9]

Allan Sandage (Astronom, considerat tatăl astronomiei observaționale moderne), care s-a convertit la creștinism la vârsta de 50 de ani, a declarat:

„Lumea este mult prea complicată în toate părțile și interconexiunile sale pentru a fi datorată doar șansei. Sunt convins că existența vieții, cu toată ordinea din fiecare organism, este pur și simplu prea bine pusă laolaltă”.

Necesitatea unui principiu organizator: Pentru el, Dumnezeu este explicația pentru „miracolul existenței” și pentru motivul pentru care există „ceva în loc de nimic”. [10]

Michael Polanyi, John Polkinghorne, Kenneth Miller, sunt alți oameni de știință proeminenți care au scris despre intersecția dintre știință și credință, adesea subliniind că știința nu poate răspunde la întrebări despre apariția universului, a vieții și a omului, despre sensul existenței, lăsând loc adevărurilor de credință ale creștinismului. [11]

Teoriile evoluționiste, materialiste prin care se încearcă explicarea vieții ca fiind trecerea evolutivă naturală de la materia anorganică la cea organică și de aici la apariția vieții s-au dovedit a fi în totalitate neadevărate și neconfirmate de realitate. De asemenea teoriile de factură tot materialistă care explică viața în general și a omului în special ca rezultat al funcțiunilor biologice ale organismelor se dovedesc a fi neadevărate.

Unii susținători ai "Designului Inteligent" argumentează că anumite structuri biologice sunt prea complexe pentru a fi apărut exclusiv prin mutații aleatorii, sugerând intervenția unei inteligențe.

Teoria Designului Inteligent (DI) postulează că anumite caracteristici ale Universului și ale vieții sunt mai bine explicate de o cauză inteligentă (un Designer), mai presus de lumea creată, decât de procese naturale, precum selecția naturală, fiind considerată de atei o formă de creaționism, deși adepții o prezintă ca teorie științifică, în timp ce, din nefericire, comunitatea științifică atee, specifică postmodernismului contemporan, o cataloghează drept pseudoștiință. Punctele cheie includ „ireductibila complexitate” (sisteme complexe care nu pot evolua gradual) și „complexitatea specifică” (informații precise), sugerând un proiect deliberat, adesea atribuit lui Dumnezeu de către susținători. Argumentează că structurile biologice sunt prea complexe pentru a fi apărut accidental, implicând un proiect. Postulează conceptele de reductibilă complexitate: un sistem este ireductibil complex dacă eliminarea unei singure părți îl face să nu mai funcționeze (ex: un sistem imunitar complex), deci nu a putut evolua pas cu pas și complexitate specifică: inerția ADN-ului, cu secvențele sale precise, sugerează o inteligență, la fel cum un mesaj necesită un expeditor.

Susține că atunci când un sistem prezintă un model complex care îndeplinește o funcție specifică (asemănător unui cod software sau unui limbaj), acesta indică prezența unui proiectant inteligent. Legile fizicii și constantele universale sunt atât de precis calibrate pentru a permite existența vieții, încât probabilitatea ca acest lucru să se întâmple din întâmplare este infimă.

Teoria a câștigat notorietate prin intermediul Discovery Institute în anii '90. Nu a putut fii infirmată prin argumente și dovezi științifice, ci prin una din puterile statului, cea a justiției. Un moment decisiv a fost procesul Kitzmiller v. Dover Area School District (2005), unde o instanță federală din SUA a decis că designul inteligent este un argument religios, nu o teorie științifică, și predarea acestuia în școlile publice la ora de biologie este neconstituțional. Nu este prima dată în istorie când mărturii ale unor oameni de știință onești despre adevărurile de credință, statul ateu încearcă să le înlăture, fără a reușii, prin decizii judecătorești, lipsite însă de orice valoare euristică. [12]

Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

Cunoașterea rațională, științifică nu poate explica originea sufletului, a conștiinței și nu poate răspunde, dintr-o imposibilitate obiectivă la întrebările Ce este sufletul omului? Ce este conștiința omului în toate formele ei de manifestare? Este un fapt obiectiv prin care, implicit, se mărturisește adevărurile dreptei credințe, singurele care pot răspunde la aceste întrebări. Există și mărturii explicite ale unor oameni de știință.

Originea sufletului și a conștiinței reprezintă unul dintre cele mai profunde mistere, fiind abordat diferit de știință și credință:

Știința modernă nu studiază „sufletul” ca entitate separată, ci se concentrează pe creier și conștiință, considerând sufletul un concept filozofic/religios, dar explorând originea conștiinței prin neurobiologie (emergence), evoluție (darwinism, conștientizare ) și inteligența artificială, adică la origine sufletul e văzut ca o proprietate emergentă a materiei complexe, nu ca o substanță imaterială.

Perspectiva Științifică (Conștiința ca produs biologic). Știința modernă, în special neuroștiința, tinde să considere conștiința un fenomen emergent al activității cerebrale. Neurobiologia încearcă să explice conștiința, fără a reuși, ca fiind rezultatul interacțiunii complexe între miliardele de neuroni. Când activitatea cerebrală încetează sau este alterată (prin anestezie sau traumatisme), conștiința dispare sau se modifică. Evoluționismul, inclusiv cel contemporan susține, dar fără argumente certe că rațiunea, conștiința au evoluat ca un avantaj de supraviețuire, permițând organismelor să proceseze informații complexe și să planifice acțiuni viitoare. Există și teorii în Fizică Cuantică, la fel, fără a fi dovedite prin metode experimentale, dar implicit apropiate de adevărurile revelate ale creștinismului, precum teoria Orch-OR (Penrose și Hameroff) care sugerează că conștiința ar putea proveni din procese cuantice la nivelul microtubulilor din neuroni, legând mintea de structura fundamentală a universului.[13]

Religiile și sistemele spirituale privesc sufletul ca pe o esență imaterială, distinctă de corp.

Creaționismul: În religiile abrahamice (Creștinism, Islam, Iudaism), sufletul este un dar divin, creat de Dumnezeu în om, fiind partea eternă care supraviețuiește morții fizice. Dualism: Filosofi precum Descartes au susținut că mintea (res cogitans) și corpul (res extensa) sunt substanțe diferite care interacționează, dar pot exista separat. Reîncarnare: În religiile indiene (Hinduism, Budism), sufletul (Atman) sau fluxul de conștiință trece prin cicluri succesive de naștere și moarte, evoluând prin karma.

Conștiința umană este un concept complex, ce se referă la percepția de sine, la capacitatea de auto-reflecție, la sentimentul moral și la percepția realității, având dimensiuni filosofice, religioase (vocea lui Dumnezeu), științifice (determinată genetic/cultural), literare ("vocea interioară") și juridice, fiind esențială în definirea personalității și a comportamentului etic. conștiința omului este nucleul identității, un amalgam de percepție, moralitate, rațiune și spiritualitate, studiată din multiple perspective de-a lungul istoriei.

Nici o teorie științifică nu poate explica ce ceste sufletul și conștiința. Teoriile biologice și psihologice se dovedesc a fi neadevărate în această încercare raționalistă de a explica ceea ce nu este material. Savanți onești recunosc că funcțiile biologice ale creierului nu sunt cauza conștiinței și a sufletului uman. Mai mult, sunt oameni de știință care au demonstrat că raportul dintre conștiință și funcțiile creierului este altul decât cel materialist, biologic, în sensul că existența conștiinței determină funcțiile neuronale.

Omul, prin mijloacele cunoașterii raționale poate aprofunda și cunoaște tot mai mult suportul biologic al vieții și al conștiinței, dar nu le poate explica, pentru că așa cum am arătat o asemenea înțelegere și explicație depășește capacitatea cognitivă a rațiunii umane. Este necesar ca aceasta să fie întregită de cunoașterea prin credință.

În perioada contemporană există oameni de știință onești care recunosc că, deși putem explica cum funcționează creierul, nu putem explica de ce avem experiențe subiective (cum „simțim” culoarea roșie sau iubirea).

Una dintre lucrările importante în domeniu este și cartea coordonată de Adian Lemeni și Adrian Sorin Mihalache, „Viață și conștiință în orizontul temporalității". Tema este de mare actualitate, cu numeroase implicații în aspectele care vizează întâlnirea dintre teologie, filosofie și știință. Problematica timpului este una extrem de complexă, constituind o preocupare constantă pentru tradițiile religioase ale lumii, pentru filosofie și știință. În societatea contemporană bulversată de un ritm deosebit de accelerat al existenței, amplificat artificial prin tehnologiile informației, este imperios necesar să fie cultivate atât dimensiunea existențială a timpului ca durată și dăinuire a vieții umane în comuniune, cât și valoarea conștiinței umane care dă sens timpului și îl transcende spiritual prin aspirația la nemurire sau viață eternă.
Tradiția vie a Bisericii oferă înțelegerea timpului nu doar având semnificația de cronos, ca succesiune a unor secvențe temporale, ci timpul asumat în calitate de kairos, de timp binecuvântat și privilegiat, pentru înnoirea și transfigurarea existenței, ca șansă de sesizare a lucrării lui Dumnezeu în istorie și în viața concretă a fiecăruia dintre oameni., afirmă Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române’’.[14]

Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman.

Explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

Limitele obiective ale cunoașterii umane demonstrează finitudinea existențială a omului și mărturisesc implicit adevărurile revelate ale dreptei credințe, condiția omului ca ființă creată de Dumnezeu.

Noi putem cunoaște sensibil și rațional un fenomen, un existent din realitate, putem avea o experiență inteligibilă a realității, numai dacă fenomenul sau, în general obiectul pe care vrem să-l cunoaștem emite lumină, sau una dintre formele radiației electromagnetice, care sunt componente ale luminii create. În lipsa luminii sau radiației electromagnetice omul nu poate cunoaște sensibil și rațional nimic despre acea formă de existență. Cel mult, existența unor obiecte ale Universului care nu emit lumină și nici un tip de radiație electromagnetică este demonstrată prin efectele pe care le produce asupra altor constituente ale Universului, acestea din urmă, fiind accesibile cunoașterii, deoarece emit lumină, unul sau mai multe tipuri de radiație electromagnetică. Este și aceasta o limită absolută a cunoașterii sensibile și raționale de care este capabilă ființei umană.

Viteza maximă a luminii și a oricărei forme de radiație electromagnetică nu poate depăși 300000 km/s, fapt demonstrat științific și acceptat unanim. Distanțele din univers sunt uriașe și pentru unele corpuri lumina are nevoie de un interval de timp îndelungat pentru a ajunge la noi. De exemplu Luna o vedem de pe Terra și bineînțeles studia cum arăta în urmă cu o secundă și o fracțiune, iar Soarele cum arăta în urmă cu opt minute. Cele mai îndepărtate corpuri cerești observate până în prezent le vedem nu la momentul prezent al timpului nostru, ci cum arătau în urmă cu 13,8 miliarde de ani tereștri. Prin urmare omul nu poate cunoaște Universul la momentul prezent ci n numai cum se înfățișa în trecut. Cunoașterea fenomenelor din Univers la momentul prezent este posibilă numai pentru cele aflate în imediata noastră vecinătate, pentru care lumina și radiația electromagnetică, într-un interval infim de timp, ce poate fi considerat momentul prezent, poate parcurge spațiul în interiorul acestui moment temporar.

Materia întunecată pe care n-o putem vedea direct dar despre care știm că trebuie să fie acolo datorită influenței atracției gravitaționale asupra stelelor care orbitează în oricare galaxie reprezintă cam o zecime din cantitatea de materie din univers. Alte forme de materie întunecată ce n-au fost încă detectate (de ex neutrinii ce interacționează foarte slab cu materia au o infimă masă, deci pot constitui o formă de materie întunecată). În ultimii ani au apărut noi observații care au permis fizicienilor să postuleze existența unei energii încă neidentificate, deoarece nu se compune din radiații electromagnetice, nu emite lumină - energia întunecată.

În Univers există și antimaterie. În 1932 s-a confirmat existența antielectronului, iar în 1955 a fost descoperit antiprotonul. În Univers nu există o simetrie a numărului de particule de materie și antimaterie pentru că acestea s-ar anihila reciproc și n-ar mai fi fost nimic. Dar în loc de nimic, există materie (cea detectabilă) și materie neagră (nedetectabilă, neradiantă, sau masa neagră a Universului). Deci, la nașterea Universului a existat o asimetrie în favoarea materiei.

Știința nu poate oferi o explicație logică pentru această realitate și această imposibilitate este absolută, fiind o limită a cunoașterii raționale.

Pentru motivele arătate mai sus omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre compoziția și procesele fizice din interiorul găurilor negre, corpuri cerești cu o masă extrem de mare și a căror atracție este așa de puternică încât nici lumina nu le poate părăsi. Prezența lor este cunoscută de știință numai prin efectele pe care le produc asupra zonei din Univers unde există.

O altă limită absolută a cunoașterii raționale se referă la evidența conferită de sistemele demonstrative logice și matematice. Adevărurile logice și cele matematice sunt de fapt evidențe formale dar care par infailibile, conferind certitudini absolute. Totuși, și în acest domeniu cunoașterea rațională are limite, fie prin relativitatea unor astfel de evidențe și certitudini formale, sau prin limite ale oricărui sistem demonstrativ logic sau matematic.

Cu titlu de exemplu, teoreme geometrice care au fost considerate ca fiind adevărate și evidente absolut se dovedesc a avea o evidență formală relativă, cel mult valabilă pentru un segment al realului. Teoremele geometriei euclidiene sunt contrazise de geometriile neeuclidiene, sau, existența numerelor iraționale în matematică se opun teoriilor clasice ale acestei științe.

Logicianul, matematicianul și filosoful austriac Kurt Godel a elaborat și demonstrat teoreme ale incompletitudinii în logică și în matematică. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Leibniz și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de logicianul David Hilbert este de nerealizat. Prima teoremă are însemnătate logică și conține importante implicații de ordin filosofic, fiindcă arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane. A stabilit că în orice sistem deductiv, destul de complex pentru a include raționamente matematice, există teoreme matematice care nu pot fi rezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). Astfel, orice sistem deductiv matematic sau logic formalizat este incomplet. Sau, în cadrul unui sistem deductiv formalizat complet există cel puțin o teoremă care contrazice premisele.[15]

Există mărturii ale fizicii cuantice contraintuitive ale adevărurilor revelate de Dumnezeu ale dreptei credințe.

Fizica cuantică și teologia creștină sunt domenii care, deși folosesc limbaje diferite, interacționează adesea în încercarea de a explica natura realității.

Fizica cuantică, prin fenomene ca superpoziția, entanglementul sau colapsul funcției de undă, a provocat discuții teologice în creștinism, unii văzând în incertitudinea cuantică o deschidere către un Dumnezeu creator, în timp ce alții caută armonizarea misterului cuantic cu credința, deși majoritatea teologilor consideră că știința și credința abordează realitatea din perspective diferite, fără conflict direct, fizica explicând cum, iar religia de ce.

Superpoziția: O particulă există în mai multe stări simultan până la măsurare (ex. un electron este în mai multe locuri deodată). Unii văd o analogie cu misterul înțelegerii lui Dumnezeu – El transcende realitatea noastră finită, fiind "în toate" și "în afara tuturor".

Entanglementul (Inseparabilitatea Cuantică): Două particule rămân conectate instantaneu, indiferent de distanță. Sugerează o unitate profundă a universului, o interconexiune divină, adesea legată de conceptul de Logos sau prezența lui Dumnezeu în creație. Sugerează o unitate profundă a universului, o interconexiune divină, adesea legată de conceptul de Logos sau prezența lui Dumnezeu în creație.

Colapsul Funcției de Undă: Măsurarea "forțează" particula să aleagă o singură stare, sugerând un rol al observatorului. Unii teologi au interpretat acest lucru ca pe o contribuție a conștiinței (chiar divine) la modelarea realității, deși explicațiile științifice sunt mai pragmatice.

Newton a creat un univers mecanicist, dar fizica cuantică a arătat că la nivel fundamental, realitatea e probabilistică, nu deterministă, deschizând ușă pentru rolul misterului.

Indeterminismul și liberul arbitru: În fizica clasică (newtoniană), universul era văzut ca un mecanism de ceasornic previzibil. Fizica cuantică a introdus Principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care afirmă că nu putem cunoaște simultan poziția și impulsul unei particule. Este imposibil să cunoști cu precizie absolută, în același timp, atât poziția, cât și viteza (momentul) unei particule. Cu cât măsori mai exact unde se află, cu atât știi mai puțin despre încotro se îndreaptă. Aceasta nu este o limită a instrumentelor noastre, ci o proprietate fundamentală a universului. Această lipsă de determinism strict oferă un spațiu teoretic pentru existența liberului arbitru și a intervenției divine, fără a încălca legile fizicii. Mulți teologi consideră că universul este "deschis", permițând lui Dumnezeu să acționeze în lume prin procese cuantice.

Rolul observatorului și creația: În mecanica cuantică, actul observării pare să "colapseze funcția de undă", transformând posibilitatea în realitate concretă. Simplul act de a observa sau măsura un sistem cuantic îi schimbă iremediabil starea. În momentul în care „privim” o particulă aflată în suprapunere, funcția sa de undă decade, iar particula este forțată să „aleagă” o singură stare fixă. Fizica cuantică a descoperit că atomii există într-o stare semi-reală, pur potențială și virtuală până când cineva îi privește cu o expectativă. Această expectativă, sau așteptare a privitorului, determină natura lor „reală” din acel moment. Tot așa, afirmă Biblia, credinţa – adică ceea ce observatorul crede și se așteaptă să vadă – determină natura realității unei persoane.

Unii gânditori creștini sugerează că universul necesită un "Observator Suprem" pentru a-și menține coerența. Aceasta rezonează cu ideea biblică din Epistola către Coloseni, care afirmă că în Dumnezeu "toate se țin împreună".

Pe de altă parte, fizicienii din domeniul cuanticii afirmă că universul nostru ar fi un univers creat de observator, că trecutul, de pildă, n-ar avea existență până ce nu este înregistrat sau actualizat în prezent. John Wheeler susține că noi, ca observatori ai universului timpuriu, am contribuit la crearea acestor evenimente. E foarte adevărat, el admite că pare o anomalie să susții că prezentul poate influența trecutul, însă trebuie avut în vedere că, în universul acesta al nedeterminării cuantice, ideile de "înainte" şi "după" chiar nu au nici o semnificație. Trecutul e absolut irelevant dacă nu este actualizat în prezent, dacă nu-şi găsește înregistrarea în prezent. Astfel, ființele umane dețin principalul rol într-un univers participativ, în care orice observabilă este absolut dependentă de observator.[16]

Tunelizarea cuantică: Particulele pot "tunela" prin bariere de potențial (cum ar fi o barieră energetică) chiar dacă nu au suficientă energie pentru a le depăși clasic. Este un fenomen crucial în tehnologii ca microscoapele cu sondă de scanare (STM) și în fisiunea nucleară. În lumea macroscopică, dacă arunci o minge spre un zid, aceasta ricoșează. În fizica cuantică, o particulă are o probabilitate mică, dar reală, de a trece direct prin barieră, ca și cum ar traversa un tunel. Acest fenomen permite fuziunea nucleară în Soare și funcționarea tranzistorilor moderni.

Atât adevărurile de credință, cât și fizica cuantică, afirmă că lumina este mecanismul prin care totul există. Fiecare atom emite sau absoarbe lumină, așa că fiecare gând, cuvânt, faptă sau obiect se manifestă prin intermediul aceluiași proces. Totul este energie, iar temeiul universului este energia. Biblia este în acord cu această idee, afirmând că lumina este mijlocul prin care Dumnezeu a creat Universul și prin care El continuă să ţină toate lucrurile laolaltă.

Modelul de cunoaștere a realității pe care ni-l propune fizica cuantică, demonstrează existența unui nivel de realitate care se află mai presus de timp, spațiu, energie şi materie, dar are, în mod indubitabil, un efect cauzal asupra nivelului nostru material de realitate. Lucrul acesta, subliniază el, e foarte important nu doar pentru respingerea materialismului, ci şi pentru faptul că ne oferă posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu şi de a-L căuta pe Dumnezeu: "Știința ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realității. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale credibilă de a înțelege existența lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate".[17]

Albert Einstein, Teoria relativității. Relatia dintre teoria relativității și creștinism este un subiect interdisciplinar care explorează intersecția dintre legile fizicii și conceptele teologice despre timp, creație și natura lui Dumnezeu. Relația dintre teoria relativității și adevărurile de credință revelate ale creștinismului implică domenii precum cosmologia, metafizica și teologia. Deși teoria relativității este o descriere matematică a universului fizic, implicațiile sale au oferit noi perspective asupra unor concepte creștine fundamentale.

Teoria Relativității (și cosmologia modernă) descrie un univers vast, în expansiune, cu un început (Big Bang). Biserica, acceptă aceste descrieri științifice ca fiind modul în care Dumnezeu a creat universul, ca o dovadă prezenței lui Dumnezeu în creație. Prezența lui Dumnezeu este mărturisită și de faptul că legile fizicii funcționează constant (cum descrie Relativitatea).

Relativitatea arată că timpul nu este absolut (este relativ la viteză și gravitație). Timpul nu mai este un flux universal constant, ci o dimensiune legată de spațiu (spațiu-timp) care poate fi influențată de viteză și gravitație. Această descoperire sprijină viziunea teologică a Sfântului Augustin, care susținea încă din secolul al IV-lea că timpul este o creație a lui Dumnezeu, nu un cadru în care Dumnezeu există. Dacă timpul este relativ și creat Dumnezeu este în afara timpului, este etern este creatorul timpului și spațiului, realitate coerentă și din punct de vedere științific.

Majoritatea legilor fizicii fundamentale (ca legile lui Newton sau ecuațiile lui Maxwell) funcționează la fel indiferent dacă timpul curge înainte sau înapoi. Matematic, înlocuirea timpului în curgere de la trecut spre viitor cu timpul negativ lasă ecuațiile neschimbate.

Singurul motiv pentru care percepem timpul doar înainte este a doua lege a termodinamicii. Entropia (dezordinea) sistemelor izolate crește mereu, creând o „săgeată a timpului”

În fizică, "timpul negativ" (sau mai corect, „timpul înainte-înapoi”/„fluide de timp”) nu înseamnă călătorie în timp, ci un fenomen cuantic în care un sistem (precum un laser) se comportă de parcă ar merge înainte și înapoi în timp, un rezultat emergent din mecanica cuantică și manipularea cuantică, observat recent, care explorează subtilitățile timpului, dar nu contrazice curgerea normală a timpului în macroscopic.

Fizicienii au creat un sistem cuantic (un laser) care, prin manipulare precisă, simulează stări în care, local, fluxul temporal pare să se inverseze pentru un scurt moment, explicând astfel un comportament ciudat al fotonilor.

Experimente recente (consolidate în 2025-2026) au demonstrat că, în anumite condiții de tunelare cuantică, fotonii pot părea că petrec un „timp negativ” într-un mediu atomic. Aceasta înseamnă că particulele par să iasă din mediu înainte de a intra, un paradox care nu încalcă cauzalitatea, ci reflectă natura probabilistică a cuantei.

Conceptul de "timp negativ" nu este un termen standard în fizica cuantică, dar se referă adesea la ideea de inversare temporală sau cauzalitate inversată în anumite scenarii teoretice, în timp ce în Creștinism, timpul este liniar (Trecut-Prezent-Viitor) dar cu dimensiuni eshatologice (sfârșitul lumii), contrastând cu viziunea cuantică abstractă, deși unii teologi pot explora aspecte ale eternității sau non-timpului divin. Fizica cuantică explorează particule care pot părea că "călătoresc înapoi în timp" (ex. antimateria - pozitroni) sau procese reversibile, în timp ce Creștinismul se concentrează pe temporalitatea creației, a mântuirii prin Hristos și a Împărăției lui Dumnezeu, unde timpul are un scop divin, nu este un ciclu negativ.

Cu toate acestea, fizica timpului negativ demonstrează relativitatea dimensională a timpului creat, el este un cadru existențial care permite omului prin lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, dar și prin lucrarea omului, prin trăire (timpul kairos) să se reîntoarcă din cădere la Dumnezeu, să ’’răscumpere timpul’’. Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil. Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.

Timpul sacru poate deveni realitate pentru fiecare dintre noi, prin dreapta credință. Este timpul în care poate să se regăsească pe sine, să răscumpere timpul profan pierdut, să se înscrie în devenirea bună în timp, cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

Regăsirea timpului pierdut în timpul sacru circular este la îndemâna noastră prin, fapte bune, pocăință, iubire și iertare.

„ Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.’’

Sunt argumente pentru care considerăm că ’’timpul negativ’’ la care se referă fizica modernă este o mărturisire a științei despre adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe.

Creștinismul, deși vorbește despre un timp eshatologic (sfârșitul lumii) și veșnicie, nu contrazice natura relativă a timpului fizic, ci îl integrează într-o viziune mai largă.

Teoria relativității generale a stat la baza modelului expansiunii universului, care a condus la teoria Big Bang-ului. Aceasta rezonează cu doctrina Creatio ex nihilo (crearea din nimic). Faptul că universul are un început temporal a fost văzut de mulți teologi ca o confirmare științifică a Genezei.

Descoperirea centrală a relativităţii este că lumina (și nu spaţiul sau timpul) reprezintă singura constantă din Univers. În același timp, Biblia afirmă că Dumnezeu este Lumină, singura constantă în tot Universul. „Biblia afirmă că Dumnezeu este Lumină, iar Dumnezeu este constanta noastră.”, afirmă fizicianul Marck Hicks. Autorul susține că descoperirile din fizica cuantică (care explorează realitatea la nivel subatomic, non-localitatea) și teoria relativității (spațiu-timp, univers vast) nu contrazic, ci, de fapt, susțin sau rezonează cu anumite concepte biblice despre creație, realitate și creator. Hicks sugerează că, dincolo de aparențe, structura fundamentală a universului descrisă de știință și cea descrisă de textul sacru sunt compatibile, indicând o viziune unitară asupra lumii.

Această perspectivă este adesea întâlnită în literatura apologetică creștină, care încearcă să răspundă provocărilor științei moderne, reinterpretând texte și concepte. [18]

Einstein, deși nu era un creștin practicant (se descria mai degrabă ca un panteist influențat de Spinoza), vorbea adesea despre „Inteligența superioară” care se relevă în legile naturii. Creștinismul folosește complexitatea și precizia legilor relativității ca argument pentru existența unui Logos (o rațiune divină). Faptul că universul este inteligibil și urmează legi matematice stricte este văzut ca o prezență a unui Creator ordonat.

Teologia creștină respinge relativismul moral (ideea că nu există adevăr absolut), dar acceptă relativitatea fizică ca pe o descriere corectă a funcționării lumii materiale create de Dumnezeu.

Pentru gândirea creștină modernă, teoria relativității nu este o amenințare, ci un instrument care a lărgit înțelegerea asupra măreției universului. Ea a mutat dialogul de la un univers static și etern la unul dinamic, cu un început clar, oferind un teren comun între știință și credință.[19]

Entropia și adevărurile revelate ale creștinismului. Relația dintre entropie (Legea a II-a a Termodinamicii) și creștinism este un subiect fascinant unde știința întâlnește teologia, fiind adesea folosită pentru a argumenta atât începutul, cât și sfârșitul lumii.

Mulți apologeți creștini folosesc entropia pentru a susține că universul nu este etern. Dacă universul ar fi fost infinit de vechi, conform legilor termodinamicii, acesta ar fi ajuns deja la o stare de echilibru total („moartea termică”), unde nicio energie nu mai poate fi utilizată [1, 2]. Faptul că încă avem stele arzătoare sugerează că universul a avut un început, punct care rezonează cu conceptul biblic de Facere (Geneza 1:1).

Entropia măsoară gradul de dezordine. Argumentul designului inteligent sugerează că viața, fiind un sistem cu entropie scăzută (extrem de ordonat), nu ar putea apărea pur accidental într-un sistem care tinde natural spre haos, fără o sursă externă de informație sau energie „creatoare”.

Creștinii folosesc deseori ideea de entropie, bazată pe efortul de a menține ordinea, pentru a explica că, la fel cum un sistem rece (frigiderul) necesită energie (electricitate) pentru a se opune dezordinii, omul are nevoie de Dumnezeu pentru a se opune decăderii spirituale. Când omul se depărtează de Dumnezeu, el nu mai primește energia necesară menținerii ordinii morale și spirituale, permițând entropiei (păcatul, egoismul) să preia controlul.

Întoarcerea la Dumnezeu (prin credință, rugăciune, sacramente) este văzută ca un act de "reîncărcare" spirituală, aducând ordine (sfințenie) în locul dezordinii.

Știința prezice că entropia va duce în cele din urmă la stingerea universului. Creștinismul oferă o perspectivă complementară: o intervenție divină care va transcende aceste legi fizice. Conceptul de „Cer nou și Pământ nou” din Apocalipsa 21:1 implică o stare a existenței unde degradarea (entropia) și moartea nu mai sunt forțele dominante.

Fizica nemuririi și dogmele creștine. Frank Tipler explorează în cartea Fizica Nemuririi (The Physics of Immortality) o viziune în care știința, în special cosmologia, poate susține și chiar realiza conceptul creștin de nemurire și înviere a morților printr-un colaps al universului (Big Crunch), oferind o mărturisire pentru adevărurile de credință ale creștinismului revelate prin teoria informației și computere cuantice, unind astfel fizica modernă cu teologia.

Tipler postulează că universul se va prăbuși într-un Big Crunch, iar această singularitate finală ar putea permite procesarea infinită a informațiilor, creând o simulare a vieții eterne.

El sugerează că inteligența artificială (AI) ar putea fi dezvoltată la un nivel cosmic, capabilă să reconstituie conștiințele individuale din informațiile lăsate de-a lungul vieții, realizând o formă de înviere computațională.

Tipler încearcă să arate că o fizică avansată, care include gravitația cuantică și cosmologia, poate valida anumite doctrine creștine, cum ar fi judecata de apoi și nemurirea sufletului, prin mijloace științifice.

Conform teoriei sale, Punctul Omega este o singularitate cosmologică viitoare, atotștiutoare și atotputernică, care acționează ca un fel de Dumnezeu. La acest punct final al universului, viața inteligentă va prelua controlul asupra întregului cosmos și va recrea virtual toți indivizii care au trăit vreodată. Tipler susține că, la Punctul Omega, va avea loc o înviere fizică a morților. Sufletul uman este echivalat cu un program software care rulează pe hardware-ul creierului, iar acest program ar putea fi descărcat și rulat într-o realitate virtuală, oferind nemurirea fizică (sau o formă de "trup glorificat" compatibilă cu descrierile Noului Testament).

Deși Tipler folosește terminologia creștină, conceptul său de Dumnezeu ca o mașină Turing infinită la sfârșitul timpului se abate semnificativ de la viziunea tradițională a unui Dumnezeu transcendent, creator și personal. Unii teologi consideră că viziunea sa este greu de reconciliat cu teologia creștină tradițională, deși recunosc efortul său de a găsi compatibilitatea dintre știință și credință. În esență, Tipler încearcă să construiască o punte între știința modernă și credința religioasă, oferind o "fizică" pentru nemurire, chiar dacă abordarea sa rămâne una controversată.[20]

Principiul antropic, este o sinteză modernă a concepțiilor teleologice din știință, filosofie și teologie. Față de generalitatea concepțiilor teleologice, acest principiu este axat pe explicarea și înțelegerea locului și destinului omului în univers, a scopului și finalității existenței umane

Cine suntem noi, oamenii? Care este legătura noastră cu lumea creată? Care este sensul și scopul existenței? Pentru ce universul și noi existăm așa și nu altfel? Sunt câteva din întrebările la care răspund cu argumente științifice inițiatorii și susținătorii principiului antropic. Principiul antropic implică existența Creatorului, a Persoanei Supreme a lui Dumnezeu și cunoscut de drept măritorii creștini în revelația naturală și mai ales supranaturală.

Dr. Marin Mihalache arată în acest sens: cine suntem noi oamenii... ’’pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoade invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel: Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.’’[21]

Creștinismul susține că Dumnezeu a creat universul cu un scop, iar omul este creat după chipul Său, capabil de relație cu Creatorul. Principiul antropic întărește ideea că un univers „proiectat” este mai plauzibil decât unul „accidental”.

S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific, în mod deosebit de susținătorii principiului antropic.

În situația în care constantele fundamentale ale materiei și energiei ar fi fost altele Universul nu s-ar fi format, sau compoziția și forma acestuia ar fi fost cu totul diferită neprielnică pentru viață. În situația în care Pământul ar fi fost altfel poziționat față de Soare sau Sistemul Solar ar fi avut altă poziție în Galaxie, viața și omul nu puteau exista. Sunt foarte multe dovezi ale științei în acest sens. Cea mai mare parte a experiențelor științifice și a calculelor făcute în ultima vreme, mai ales din domeniul astrofizicii, confirmă faptul că apariția pământului și a omului în univers au fost pregătite cu exactitate și se datorează unei necesități implacabile, ci nu hazardului sau evoluției naturale.

Astfel dacă densitatea universului ar fi fost diferită cu 0,000 000 000 0001% atunci nici stelele, nici galaxiile, nici pământul nu s-ar fi putut forma. Iar dacă în prima secundă de după big bang rata de expansiune a universului ar fi fost mai mică de 1 la o sută de mii de milioane de milioane, universul ar fi fost o nebuloasă de gaz și praf nestructurată, dominat de hazard. Astfel de dovezi științifice dovedesc faptul ca numai o Inteligență Supremă, un Creator ar fi putut crea un univers atât de organizat și inteligibil.

S-a creat teoria existenței unei infinități de universuri. Numai că ipoteza infinității de universuri este foarte de greu de demonstrat, chiar și numai sub aspect formal, matematic. Iar dacă ar exista nu un univers, ci o infinitate de universuri, acestea tot ar trebui să fie create de cineva. Deci ipoteza infinitului de universuri nu exclude necesitatea existenței unui Creator. Este greu de înțeles cum intelectuali și oameni de știință de elită preferă să-și imagineze o infinitate de universuri, de galaxii, de legi și de cicluri cosmice fără nici o dovadă științifică numai să nu admită că există un Creator.

Există mai multe rezultate teoretice care arată că nici spațiile cu mai multe dimensiuni decât trei, nici cele cu mai puține dimensiuni nu sunt potrivite pentru existența unor structuri complexe. Una dintre caracteristicile fundamentale ale materiei este stabilitatea elementelor chimice fără de care ar fi imposibilă existența structurilor moleculare complexe. Elementele chimice sunt stabile pentru că atomii lor sunt stabili. Atomii au de regulă un nivel de energie minim, în care componentele acestora rămân într-o configurație stabilă. Această stare se păstrează până la o intervenție exterioară de natură energetică, ce depășește o anumită intensitate de prag. Conform legilor cunoscute, calculele arată că în varianta unui spațiu cu mai mult de trei dimensiuni, nu mai este posibilă existența acestui minim al energiei( starea fundamentală), ceea ce antrenează o mare instabilitate a materiei. S-a demonstrat că transmisia impulsurilor de undă într-un mod lipsit de reverberații în spații cu mai mult de trei dimensiuni, spații teoretizate de geometriile neeuclidiene, dar nedemonstrate experimental, este imposibilă. Prin urmare, viața și sistemele complexe, dependente de transmisia cu mare precizie a informației, nu pot exista în lumi în care spațiu are doua, patru sau mai multe dimensiuni. Toate acestea arată că există o legătură decisivă între configurația tridimensională a spațiului lumii în care trăim, existența vieții și a omului.

În fizică și în cosmologie, principiul antropic, este un argument științific și filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă, să facă posibilă existența unui observator-omul. Altfel spus scopul existenței Universului este omul, care astfel dobândește un rol privilegiat în creație, contestat atâta vreme de către știința raționalistă și descriptivă. Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a Universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unui Creator, care în dreapta credință ortodoxă este Dumnezeu. Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.

Principiul antropic nu trebuie identificat cu antropocentrismul raționalist contemporan care consideră că puterea rațiunii umane este nelimitată, cunoașterea de asemenea, iar omul este stăpânitorul deplin al naturii de care poate să dispună cum dorește. Concepțiile antropocentriste nu admit existența lui Dumnezeu și nu își pun întrebări asupra sensului lumii și a scopului existenței omului, considerând această lume finită ca fiind unica posibilă, neacceptând existența vieții omului în eshatologie. Principiul antropic este, conform cuvintelor arhimadritului Teofil Părăian: ’’Întâi este Dumnezeu și pe urmă omul, iar omul numai prin Dumnezeu’’.

În esență, acesta observă că legile universului și constantele fizice (viteza luminii, forța gravitațională, sarcina electronului) par „reglate fin” (fine-tuned) pentru a permite apariția vieții inteligente. Dacă una dintre aceste valori ar fi variat cu o fracțiune infinitezimală, universul ar fi fost un haos steril.

Principiul antropic oferă un cadru modern prin care argumentul pentru un Creator (comun în teologie) capătă o susținere științifică, ajutând la reconcilierea științei și credinței, unde ambele indică spre o ordine și o inteligență din spatele realității fizice.[22]

Dreapta credință ortodoxă este revelată și întemeiată de Dumnezeu și de acea nu trebuie și nu poate fi dovedită de cunoașterea sensibilă și rațională a omului de știință. Sunt însă foarte importante pentru relația dintre om și Dumnezeu, pentru cunoașterea existenței imanente și transcendente create, dar și pentru cunoaștere lui Dumnezeu, mărturiile pe care știința contemporană le aduce despre adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe

Relația dintre știința contemporană și creștinism este complexă, adesea văzută ca o interacțiune între metode distincte de cunoaștere – știința prin observație și rațiune (lumea naturală) și credința prin revelație (valoarea morală/spirituală) – dar poate fi, de asemenea, una de armonie, unde ambele explorează adevărul din perspective complementare, nu neapărat conflictuale, deși percepția publică o înclină adesea spre conflict.

În prezent relația dintre știința contemporană și creștinism este definită printr-o tranziție accelerată de la modelele istorice de conflict către un dialog interdisciplinar și o complementaritate funcțională. Această interacțiune este modelată de noile frontiere tehnologice, precum, fizica cuantică, astronomia, inteligența artificială și bioetica.

Teologia creștină contemporană tinde să interpreteze descoperirile științifice nu ca amenințări, ci ca modalități de a descifra raționalitatea creației divine. Atât știința cât revelația naturală și cea supranaturală Sfânta Evanghelie sunt văzute ca surse de cunoaștere.

De aceea, ’’Nu este o coincidență că cei mai mari gânditori dint toate timpurile au suflete profund religioase’’, afirmă Max Plank, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, întemeietorul fizicii cuantice.

NOTE

[1] Pentru dezvoltări a se vedea Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006 și Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Ed. Charisma, Deva, 2006

[2] Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie. Antologie de cuvinte duhovnicești ale Părintelui Arsenie Boca, Ed.Agaon, Făgăraș, 2014, p.54

[3] A se vedea pentru dezvoltări. Isaac Newton, The Principia Mathematical Principles of Natural Philosophy, Ed., Snowball Publishing, Londra, 2010

[4] A se vedea, Teologie ortodoxă și stiință, Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 200, pp., 321-322

[5] Adrian Lemeni, Pr. Razvan Ionescu, op.cit.

[6] Pentru dezvoltări a se vedea, Simon Singh, Bg Bang. Originea Universului, Ed. Humanitas, București, 2008

[7] A se vedea pentru dezvoltări și Michel-Yves Boollore, Olivier Bonnassies, Dumnezeu, știința, dovezile. Zorii unei revoluții, Ed. Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2025

[8] Pentru dezvoltări a se vedea Francis Collins, Limbajul lui Dumnezeu, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2009

[9] John Lennox, Pote știința explica totul ?, Ed Nerword Preess, București, 2019

[10] S se vedea, Allan Sandage, Mary Sandage, Jerome Kristian, Galaxiile și Universul, Ed. Universității din Chicago, 1975

[11] Pentru dezvoltări a se vedea, Constantin Necula și Alexandru Vlad Ciurea, Regăsirea ființei prin știință și credință, Ed. Bookzone, București, 2023

[12] Thomas Y Lo, Evolution and Intelligent Design in a Nutshell, Ed. Discovery Institute, Seatle, S.U.A, 2020

[13] Roger Penrose: matematician și fizician, a inițiat teoria cu cărți precum "The Emperor's New Mind: Concerning Computers, Minds, and the Laws of Physics" (1989), unde susține că mintea umană depășește calculul algoritmic. A se vedea și, Niculina Gheorghița, Cunoașterea și fluxurile de conștiință cuantică, Ed. Creator București, 2019

[14] Pentru dezvoltări a se vedea și Adrian Lemeni, Adrian Sorin Mihalache ( coordonatori), Viață și conștiință în orizontul temporalității, Ed. Basilica București, 2015

[15] A se vedea, Marius Andreescu, Cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință-Limitele cunoașterii raționale. În Porunca Iubirii, Ed. Agaton Făgăraș, 12 01 2024

[16] Pe larg J. Wheeler, "Bohr, Einstein, and the Strange Lesson of the Quantum", în: R. Elvee şed.ţ, Mind and Nature, Harper-Row, San Francisco, 1982

[17] Jean Staune, I. Staune, în "On the Edge of Physies", în: Science and Spirit, 1 apr./ mai 1999, p. 15

[18] "Surpriză: Acordul dintre fizica cuantică, relativitate și Biblie. Știința Modernă și Biblia susțin același lucru" este o carte sau o temă abordată de Mark Hicks, care argumentează o sinteză între descoperirile științifice moderne (fizica cuantică, relativitatea) și perspectivele Bibliei, sugerând o armonie fundamentală între credința religioasă și știință. Pentru dezvoltări a se vedea Michel-Yves Bollore, Plivier Bonnassies, op. cit. pp. 293-295

[19] Pentru dezvoltări a se vedea Michel-Yves Bollore și Olivier Bonnassies, op. cit., pp. 291-296

[20] A se vedea, Frank Tipler, Fizica nemuririi. Dumnezeu, cosmologie modernă și învierea morților, Ed. Tehnică, București, 2008

[21] Marin Mihalache, Principiul Antropic în, https://www.crestinortodox.ro/religie/principiul-antropic-159393.html

[22] Pentru dezvoltări a se vedea: Marius Andreescu, Principiul antropic în filosofie, știință și teologie, în Porunca iubirii, Ed. Agaton Făgăraș, 30.09. 2022 a se vedea și Michel-Yves Bollore și Olivier Bonnassies, op. cit., pp.169-178

Este paradigmatică relatarea în care, la un psihiatru, merge un om depresiv, cerându-i ajutorul. Văzându-i suferinţa, specialistul îi recomandă, într-o primă fază a intervenţiei, să asculte muzică relaxantă; mai apoi, să citească o carte reconfortantă, dar în final, văzând ineficienţa acestor sfaturi, îi recomandă să meargă la Teatru, la una din comediile lui Moliere, garantându-i că astfel îşi va schimba starea sufletească. Bolnavul său, şi mai deprimat, îi răspunde: „Doctore, eu sunt Moliere!”.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au demascat, în operele lor duhovniceşti, duhurile răutăţii sau patimile care atacă sufletul omenesc şi care caută să îi răpească fericirea şi mântuirea. Acestea, precum spune Sfântul Ioan Casian, „atacă sufletul omenesc, din primele momente ale tinereţii şi puţini sunt cei care s-au izbăvit de ele, deplin, până la moarte”.

Un duh la fel de viclean, o patimă larg răspândită şi cu efecte devastatoare, este tristeţea sau depresia. Despre ea, aceiaşi Părinţi duhovniceşti spun că este asemenea unui vierme, care pătrunde până în măduva fiinţei umane – trup şi suflet –, afectându-o grav, uneori iremediabil.

Faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii a revizuit recent prognozele sale, apreciind că depresia, ca incidenţă, va trece, în curând, pe locul al doilea, imediat după bolile cardiovasculare şi depăşind frecvenţa cancerului, arată gravitatea acestei suferinţe. Ea este socotită, în prezent, „ciuma secolului al XXI-lea”, „boala secolului”, „regina afecţiunilor psihice” ale omului contemporan.

Ne putem face o idee clară despre larga răspândire a acestei suferinţe doar şi cunoscând faptul că, din anul 1940 şi până în prezent, rata creşterii ei a fost de 400-700%; cea a creşterii anuale este de 8%, iar volumul vânzărilor de medicamente antidepresive creşte şi el, anual, cu 42%.

Denumirea ei provine din latinescul, „depressio”, care înseamnă „scufundare”, „coborâre”, „prăbuşire”, „afundare” şi surprinde exact sentimentul pe care îl trăieşte cel care a căzut în capcanele ei: acela că, dacă până acum, păşea pe un teren puternic şi stabil, datorită unui eveniment, pe care nici el nu îl poate înţelege, explica şi gestiona prea bine, începe să simtă că păşeşte pe un pământ tot mai instabil, se scufundă tot mai adânc şi că nimic nu îl mai poate salva.

Dintre cauzele acestei suferinţe, Spiritualitatea Ortodoxă identifică „filavtia” sau iubirea păcătoasă de noi înşine, înţeleasă ca o iubire faţă de trup şi faţă de plăcerile lui păcătoase; frustrarea sau neîmplinirea unei dorinţe; mânia şi lucrarea duhurilor rele, mai ales în stările de deznădejde. La acestea, ştiinţa medicală mai adaugă: cauze genetice; biologice, psihologice, de mediu, boli incurabile etc.

Cunoscătorii sufletului omenesc au observat că depresia poate apărea oricând şi că poate afecta pe oricine, în orice parte a lumii s-ar afla, oricărui sex sau categorii sociale ori profesionale i-ar aparţine. Mai mult chiar, se apreciază că în 80% dintre cazurile în care o persoană se prezintă la un consult medical general, reclamând probleme cardiace, gastro-intestinale, de somn sau greutate, psihologice etc., se ascunde, de fapt, o depresie mascată.

Lucrările de specialitate vorbesc despre o aşa-numită „triadă negativă”, constând în: 1) evaluare autodepreciativă asupra propriei persoane, cel depresiv considerându-se a fi lipsit de valoare, incapabil, inutil, fără şanse, înfrânt; 2) viziune pesimistă asupra lumii, considerată un loc neprietenos şi ostil, plină de primejdii şi de pericole, un obstacol în calea realizării personale şi a fericirii proprii; 3) percepţie lipsită de perspectivă şi de speranţă, asupra viitorului, perceput în culori sumbre.

Gravitatea bolii se stabileşte în funcţie de alte nouă simptome: dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei; diminuarea marcată a interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile; pierdere semnificativă în greutate, fără a ţine o dietă, ori, dimpotrivă, acumulare în greutate; scădere sau creştere zilnică a apetitului; agitaţie sau lentoare psihomotorie; fatigabilitate sau lipsă de energie; sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă; gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară ori tentativă de suicid.

Prezenţa acestor indicii, pentru o perioadă de mai mult de 2-3 săptămâni, trădează un episod depresiv.

Ca factori de risc, sunt identificaţi: temperamentul dizarmonic, cu tulburări depresive în familie, ori recidiva; sexul feminin; lipsa unui serviciu, a unei familii proprii sau statutul de divorţat; evenimente traumatice din viaţă, precum moartea partenerului sau a unui membru apropiat din familie; stresul psihosocial, marcat de conflicte interumane sau la locul de muncă; evenimentele negative timpurii: abuzarea sau agresivitatea, resimţită în copilărie, moartea unui părinte sau divorţul acestora, până la împlinirea, de către copil, a vâstei de 11 ani; diferite etape ale vieţii: adolescenţa, senectutea; locul geografic şi anotimpul; consumul sau dependenţa de substanţe, care alterează fizic şi psihic: alcool, tutun, narcotice; boli cronice şi grave.

Sfinţii Părinţi vorbeau şi despre o tristeţe bună şi mântuitoare, acel „doliu spiritual” şi „străpungere a inimii”, care avea sensul întristării de pe urma păcatelor şi conducea spre pocăinţă şi restabilirea liniştii şi a păcii lăuntrice. Însă, omul de astăzi, tot mai îndepărtat de Dumnezeu şi mai străin de viaţa spirituală autentică, trăieşte forme tot mai viclene ale acestei boli.

Se vorbeşte, astăzi, despre „depresiile de promovare” sau „de succes”, despre „oniomanie” sau furia cumpărăturilor; despre „depresia de non-shopping”; despre „depresia de week-end” sau de „Holiday” şi, ceea ce este îngrijorător, despre o depresie fără motive reale, aşa-numita „depresie existenţială” sau „noogenă”, „noologică”, datorată nu traumelor suferite, ci unei proaste înţelegeri şi raportări faţă de evenimentele vieţii, pe care cel trist le vede ca fiind implacabile, catastrofice, fără putinţă de schimbare în bine şi datorate, în mod exclusiv, lui.

Depresia de Holiday este întâlnită mai ales la cei singuri, lipsiți de prieteni sau de persoane apropiate.

Sărbătoarea Crăciunului este un moment în care familia se reîntregeşte, din locuri dintre cele mai diferite, în casa părintească, în mijlocul celor dragi, împărtăşind reciproc experienţele din timpul anului şi trăind în comuniune şi armonie. Însă, unele din persoanele lipsite de acest suport „ruminează”, adică adâncesc gândurile şi sentimentele negative, de însingurare şi izolare. Ele gândesc că, în timp ce toţi ceilalţi oameni au parte de un cămin cald, alături de persoanele cele mai dragi, adunându-se în jurul bradului împododit magic şi luminat mirific, oferindu-şi unii altora daruri, dintre care cel mai de preţ este darul prezenţei fizice şi căldura sufletească, ele sunt uitate şi izolate, singure şi disperate. Astfel, intră în vâltoarea unei periculoase furtuni sufleteşti, din care se iese cu multă dificultate şi cu efecte dramatice, manifestate atât asupra sufletului, dar şi la nivel fizic sau somatic. Am putea spune că intră în însăşi inima depresiei, fără să o dorească, fără să o cunoască prea bine şi fără să dispună de mijloace de salvare eficientă.

Într-un text viitor, vom prezenta armele duhovniceşti şi căile psihologice dintre cele mai eficiente împotriva acestui duh perfid şi viclean, al tristeţii sau „depresiei de Holiday”, între care excelează credinţa puternică în Hristos Domnul, al cărui nume ebraic – „EMANUEL” – înseamnă „DUMNEZEU ESTE CU NOI”; precum şi rugăciunea stăruitoare, pe care Sfântul Ioan Scărarul o socoteşte a fi „secure împotriva deznădejdii”. - doxologia

„Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale și merită să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru bogăția ideilor, mesajul poetic și frumoasa realizare artistică.

Am tradus poemul „Luceafărul” în limba franceză, pentru a pune în evidență importanța acestei opere și a susține acest proiect. Traducerea în franceză este reușită, are rimă, redă structura, conținutul ideatic și mesajul poemului; muzicalitatea, frumusețea și armonia limbii franceze sporesc farmecul acestuia. Cartea publicată de Editura PIM din Iași în 2025, are o excelentă realizare grafică, fiind ilustrată de renumitul grafician Mihai Cătrună. Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO. Iată argumentele:

Eminescu are meritul de a reda înaintea lui Einstein în acest poem, ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos (a se vedea descrierea zborului Luceafărului prin cosmos), realizând o formulă poetică a teoriei relativității.

Poemul îmbină toate elementele liricii eminesciene și universale: incompatibilitatea dintre ființele muritoare și elementele cosmice, „eterne”, aspirația spre iubire, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, ideea eternității, destinul omului și puterile demiurgice, contrastul între terestru și astral, problema omului de geniu neînțeles de societate etc.

Am făcut cerere ca această capodoperă a literaturii române să intre în patrimoniul UNESCO la Comisia UNESCO din România, la Comisia UNESCO din Parlamentul României, la Academia Română, la Uniunea Scriitorilor din România, așa cum a intrat și Miorița. (Balada este tradusă de mine în limba franceză și postată de revista on-line „Armonii Culturale”).

Așa cum a intrat în patrimoniul UNESCO „Valsul frumuseții” a lui Eugen Doga, noi, Românii, suntem datori să facem demersuri ca „Luceafărul” să intre în patrimoniul cultural al umanității.

Eminescu este creator al culturii române, creația sa aparține culturii universale. El rămâne alături de marii poeți ai lumii, prin opera ale cărei rezonanțe străbat meridianele, fiind îndrăgită și apreciată de atâția iubitori de poezie. Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.

Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăție rară, cea mai de preț comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumusețe şi armonie.

PSB 6 Sfântul Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh; Omilii la Hexaemeron; Omilii despre facerea omului

Colecția Părinți și Scriitori Bisericești. Serie Nouă. Volumul 6

Tratatele cuprinse în acest volum ne dau măsura geniului teologic și exegetic al Sfântului Vasile cel Mare. Despre Sfântul Duh este cel mai profund și mai însemnat tratat patristic care demonstrează dumnezeirea Duhului Sfânt, „un adevărat arc de boltă al distincției dintre ființă și ipostasuri în Sfânta Treime”, după cum a fost numit.

Omiliile la Hexaemeron, rostite de Sfântul Vasile pe când era preot, ne invită într-o călătorie fascinantă în tainicul proces de creare a lumii, la care a luat parte întreaga Sfântă Treime, lumea devenind astfel „plină de Treime”, cum spunea Origen, și fiind menită, prin natură, a fi un spațiu al iubirii, al comuniunii și al cunoașterii lui Dumnezeu.

Imediat după Omiliile la Hexaemeron au fost așezate și cele două omilii Despre facerea omului, care au fost multă vreme puse pe seama fratelui Sfântului Vasile, celălalt mare capadocian, Sfântul Grigorie de Nyssa. Însă patrologii moderni au dovedit cu certitudine că acestea aparțin chiar Sfântului Vasile, iar locul lor firesc este aici, acestea completând ciclul de omilii exegetice la referatul biblic al creației lumii și a omului.

Volumul ne față oferă multe învățături și îndemnuri omului contemporan, dar cea mai însemnată pildă venită de la acest genial „latin printre greci”, cum a fost numit Sfântul Vasile cel Mare, este dreapta socotință, discernământul și echilibrul, conlucrarea pașnică: între Dumnezeu și om, între credință și știință, între teologie și filozofie, între limbajul teologic și limbajul omenesc în general, între bărbat și femeie, între dogmă și cult, între dogmă și spiritualitate, între om și univers.

Editura Basilica

Prezentare Indrumar duhovnicesc - Cheile Raiului:

Cheile Raiului, cartea ieromonahului Macarie Markiș, un autor popular în mai multe țări ortodoxe, e un dialog deschis și sincer cu cititorii... O lucrare dedicată „tainelor” vieții duhovnicești care, de multe ori, rămân ascunse până și credincioșilor ce merg la biserică de mai mulți ani. Pentru a‑i ajuta pe cei care o cercetează, Biserica le înmânează creștinilor toate cheile, dăruindu‑le întreg tezaurul său de nestemate, nenumăratele ei bogății...

Un îndrumar duhovnicesc nespus de folositor, tratând îndeaproape subiecte legate de nevoința fiecăruia dintre noi pe calea către Dumnezeu – îndoielile și greșelile, dependența și libertatea, tot ceea ce ne ajută să pășim pe acest drum până la capăt și să deschidem porțile Raiului...

vezi Cărți noi / Produse noi (cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)
vezi Promoțiile zilei Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la: - 2 edituri - 3 autori - 4 categorii/domenii Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu). În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter. Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
Descarca oferta Editurii Agaton	Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc. Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)
Libraria Agaton Biblioteca ortodoxa Editura Agaton "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)	Revista Porunca Iubirii apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revistapi@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567


Sfinții Trei Ierarhi	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Ianuarie 2026