"Am aflat pe Mesia, Care se talmaceste Hristos"

Noiembrie 2013

Sf.Apostol Andrei Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Secularizarea, între confiscarea bunurilor bisericeşti şi adormirea conştiinţei sociale
Sfântul Sinod a proclamat anul 2015 An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi în Patriarhia Română (RO)
Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor (EXT)
Ştiri interne - noiembrie 2013 (RO)
Ştiri externe - noiembrie 2013 (EXT)
Bunurile retrocedate Bisericii Ortodoxe Române nu se înstrăinează, ci ajută pe români (RO)
Pomenirea eroilor români şi a Pr. Ilie Cleopa (RO)
Cunoaşterea în iubire
Arca lui Noe - interpretare literal-vizuală
Sfeştania, curăţitoarea caselor şi sufletelor
Părintele Dumitru Stăniloae, izvor de inspiraţie în cercetarea biblică
Ce ne schimbă pe noi la față?
Pastorală a Sf. Sinod privind Anul Omagial Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (RO)
Postul în familie
Mărturii despre Pr. Teofil, Părintele Bucuriei
(In)cultura familiei şi (des)creşterea copiilor astăzi
Teoria genului şi revolta contra tiraniei de distrugere din timpurile noastre
Laicitatea
Măicuţa Ana
Memoriu privind legislația antilegionară promovată de Crin Antonescu
1907 - Noi vrem pământ! 2014 - Noi vindem pământ! (RO)
Apel umanitar (Triţa Predoi)
Conferințe în Postului Crăciunului
Biserica Ortodoxă Română, Biserica Neamului - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)
Părintele Justin Mărturisitorul
Miron Cristea Patriarh, Regent şi Prim-Ministru - Lucian Dindirică (CARTE)



Tema lunii
Secularizarea, între confiscarea bunurilor bisericeşti şi adormirea conştiinţei sociale

Context istorico-politic

La finele anului 2013 se împlinesc 150 de ani de la adoptarea, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, act legislativ semnificativ prin sorgintea şi conţinutul său propriu-zis, dar şi controversat prin urmările sale atât imediate, cât şi pe termen lung, în cadrul procesului de transformare statală din perioada modernă a istoriei României.

În timp ce Patriarhia Română a organizat la jumătatea lunii noiembrie Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe”, ASUR (Asociaţia Secular-Umanistă din România) continuă să atace Biserica lansând în aceeaşi perioadă un apel către Guvern și Parlament să stopeze programele de finanţare bugetară a cultelor religioase.

Punctul de vedere al Patriarhiei Române prezentat la Sesiunea de comunicări prezintă concis şi clar contextul politico-istoric în care Legea Secularizării averilor mănăstireşti a fost adoptată. Varianta integrală a cuvântului Patriarhului Daniel este disponibil pe site-ul BOR, iar din cuprinsul acestuia spicuim:

„Trebuie precizat că în anul 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti… Biserica Ortodoxă Română a rămas lipsită de mijloacele sale proprii de întreţinere, cu atât mai mult cu cât preluarea proprietăţilor bisericeşti neînchinate s-a făcut fără a se prevedea în textul legii niciun fel de despăgubire. În situaţia nou creată prin secularizarea averilor sale, Biserica poporului român, din susţinătoare a operei educaţionale şi filantropice, a devenit dependentă de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, în multe cazuri…

Totuși, o mare parte a terenurilor bisericești secularizate au fost folosite pentru împroprietărirea țăranilor, iar unele edificii bisericești au devenit școli, spitale, sedii administrative, arhive sau penitenciare (ex. Mănăstirea Văcărești). Fostele biserici ale multor mănăstiri secularizate au devenit biserici de mir (de parohie), altele au fost închise sau transformate în depozite. Oricum, organizarea statului modern România s-a făcut în mare parte pe bunurile confiscate de la Biserică.

În ceea ce priveşte salarizarea preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lăsată, prin Legea comunală din 1 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primăriilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale din 14/26 august 1864 s-a prevăzut acordarea către parohii a unei suprafeţe cultivabile de 17 pogoane în Muntenia şi de 8 fălci şi jumătate în Moldova (respectiv 8,5ha). Aceste prevederi, dincolo de faptul că ofereau un sprijin insuficient în raport cu necesităţile, ele n-au fost aplicate decât parţial, astfel încât situaţia Bisericii şi a slujitorilor ei s-a înrăutățit foarte mult. S-a sperat ca situaţia să se îmbunătăţească printr-o nouă lege specială, care a şi fost promulgată în data de 29 mai 1893, sub titlul Legea clerului mirean şi a seminariilor. Aceasta prevedea preluarea salarizării preoţilor de la comune de către bugetul de stat, continuată, oarecum, până astăzi.

(…) relaţiile actuale între Statul Român şi culte reflectă în mare parte moştenirea ultimilor 150 de ani de istorie naţională, având originea în reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care au vizat modernizarea României, iar apoi și asumarea de către Stat a compensării în parte a pierderilor suferite de Biserică prin secularizarea averilor ei. Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepția locașurilor de cult, dar a menţinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce priveşte salarizarea personalului bisericesc, cât şi în ceea ce priveşte restaurarea, conservarea şi întreţinerea locaşurilor de cult, cu precădere a monumentelor istorice.

Astăzi, Statul Român susține financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întreţinerea, consolidarea, restaurarea şi repararea locaşurilor de cult şi a altor edificii bisericeşti, care asigură prezenţa activă a Bisericii în societate şi a lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunităţilor de credincioşi, afectați şi ei, la rândul lor, de criza economico-financiară cu care se confruntă societatea contemporană. În acest sens, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activități, este imperios necesară restituirea completă a bunurilor bisericeşti (terenuri și clădiri) confiscate de regimul comunist. (…)

Deformarea realităţii de către ASUR

Ignorând atât istoria, cât şi realitatea contemporană, ASUR insistă să compare numărul bisericilor cu cel al spitalelor şi şcolilor printr-un tipar de comunicare menit să sensibilizeze opinia publică, întorcând-o împotriva Bisericii. ASUR se foloseşte de efectele negative ale crizei economico-financiare, între care secătuirea răbdării şi speranţei într-un viitor mai sigur şi doreşte să convingă publicul că soluţia unei vieţi mai bune trebuie să excludă întoarcerea la credinţă şi la Dumnezeu, şi se rezumă pur şi simplu la mutarea alocării bugetare a cultelor religioase în bugetul pentru educaţie şi sănătate. Desigur, atât sănătatea cât şi educaţia sunt subfinaţate, tocmai de aceea Biserica foloseşte bani proprii atât pentru înfiinţarea şi întreţinerea unor centre medicale, cât şi a unor grădiniţe şi şcoli. Prin activitatea social-filantropică Biserica ajută statul. Şi face cu dragoste acest lucru, căci Dumnezeu ne-a dat Porunca Iubirii! Să ne amintim că spre deosebire de un spital sau de o şcoală, Biserica se adresează deopotrivă tuturor categoriilor socio-profesionale şi de vârstă, în egală măsură celor bolnavi şi celor sănătoşi.

Din comunicatul postat pe site-ul ASUR, cităm:

„Paradoxal, în timp ce domenii vitale pentru viitorul societății românești - Educaţia, Cercetarea, Sănătatea - suferă de subfinanțare cronică, cultele religioase primesc în mod constant din fonduri publice sute de milioane de euro anual… În timp ce se desființează școli și spitale din motive de eficiență, construcția de biserici se face pe bandă rulantă!”

Scopul real al ASUR, defăimarea Bisericii lui Hristos

Campania ASUR nu se opreşte la discuţia despre buget. După cum informam în articole anterioare, secular-umaniştii contestă concomitent şi prezenţa icoanelor în şcoli şi instituţii publice, atacă manualele de religie şi cer eliminarea predării religiei în şcoală ori interzicerea clopotelor bisericilor din cartierele de locuinţe pe motiv de poluare fonică. Ori, nici icoanele, nici manualele, nici clopotele nu privesc alocări financiare, în schimb ele sunt mărturii de credinţă creştină.

Dacă cei direct afectaţi de modul defectuos de administrare a sănătăţii şi educaţiei ar putea să cadă mai uşor în capcana ASUR, la o analiză mai atentă, oricine poate constata că ASUR atacă Biserica, punct. Nu finanţarea cultelor religioase în sine este preocuparea umaniştilor, ci a îi determina pe români să se lepede de Biserică, să nu mai caute răspunsuri, sprijin şi îndrumare prin frecventarea slujbelor şi ajutarea locaşurilor de cult.

Ca reacţie la dezinformarea ASUR, Patriarhia Română a formulat un comunicat de presă. În acesta se arată că: „Pentru corecta informare a opiniei publice, precizăm că din anul 2009 nu au mai fost aprobate contribuţii suplimentare de la bugetul de stat pentru personalul clerical. Aşadar, informaţia ASUR potrivit căreia numărul preoţilor plătiţi de Stat ar urma să se mărească cu câte 1000 de persoane anual este falsă.

În ceea ce priveşte «programul guvernamental de finalizare a construcţiei a aproape 250 de noi biserici pe an, de reparare a peste 400 de biserici şi de finalizare a picturii la peste 200 de biserici pe an», aşa cum pretinde ASUR, este în mod evident vorba despre o altă dezinformare flagrantă. În acest sens, menţionăm faptul că bisericile nu se construiesc, nu se repară şi nici nu se pictează prin programe guvernamentale, ci la iniţiativa şi cu sprijinul comunităţilor de credincioşi care sunt beneficiarii şi principalii susţinători financiari ai acestora. Astfel, la nivel naţional, peste 80% din fondurile folosite pentru construirea, repararea şi pictarea bisericilor provin din donaţiile credincioşilor şi ale unor sponsori. Ajutorul primit de la Stat completează acest efort, mai ales în cazul parohiilor sărace”.

În continuare, Patrarhia reaminteşte care sunt sumele reale primite de la stat, precum şi cheltuielile proprii în domeniile social-filantropic, educaţional, de sănătate şi cultural, informaţii care se regăsesc mai jos în articolul nostru. Comunicatul BOR se încheie cu concluzia că: „După difuzarea sistematică în presă în ultimii ani a unor informaţii eronate referitoare la finanţarea Cultelor de la bugetul de Stat, dezinformarea părinţilor, intimidarea directorilor de şcoli şi a profesorilor în ceea ce priveşte ora de religie în învăţământul public, ASUR încearcă o nouă diversiune prezentată presei cu pretinse surse de documentare, probabil, din dorinţa justificării activităţii sale în faţa celor care finanţează activitatea ASUR, conform informaţiilor apărute în presa din România. Asemenea activiştilor ideologiei ateist-comuniste din România, ASUR încearcă din nou prin orice mijloace învrăjbirea opiniei publice împotriva cultelor din România, într-o perioadă în care majoritatea cetăţenilor fac faţă tot mai greu crizei economice prelungite.”

Date statistice

Pentru cei care au timpul şi dorinţa de a face comparaţii între bugete şi investiţii, iată câteva date statistice disponibile în mediul online:

Sumele primite de cultele religioase la stat pentru salarii reprezintă doar 0,2% din bugetul de stat. Subliniem că aici intră toate cultele recunoscute în România şi nu doar Biserica ortodoxă. Potrivit datelor oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice, în anul 2013 celor 18 Culte recunoscute din România le sunt alocate de la bugetul de stat 487, 4 milioane lei din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru salarizarea personalului neclerical şi 36,4 milioane lei sprijin pentru construcţii, restaurări etc. Suma de 487, 4 milioane lei reprezintă 0,2% din bugetul de stat pe anul 2013, respectiv 0,08% din PIB-ul României pe anul 2013. De pildă, contribuţia pentru culte de la bugetul de stat este de aproximativ 10 ori mai mică decât bugetul pentru Educaţie (4, 4 miliarde lei).   Concret, sprijinul financiar pentru salariile preoţilor ortodocşi în 2012 a fost de 6.959.169 lei. În acelaşi timp, contribuţiile sociale plătite de Biserică pentru Stat au fost de 13.332.917, adică aproape dublu.

Precizare: Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din învăţământul preuniversitar), sunt plătite pentru fiecare preot de parohia în care slujeşte. Această întregire se numeşte „completare din fonduri proprii”. În realitate, mai ales în parohiile puţin numeroase şi îmbătrânite din mediul rural, preoţii nu mai reuşesc să-şi completeze salariile din fonduri proprii.

Sprijinul financiar al Bisericii pentru societate. În anul 2012, suma cuantificată destinată sprijinului social s-a ridicat la aproximativ 70 de milioane de lei, concretizată în ajutorarea a circa 900.000 de beneficiari ai serviciilor celor 679 instituţii sociale şi 767 de proiecte şi programe sociale. În anul 2012, un număr de 3.355 de copii au participat gratuit în tabere de creaţie din cadrul proiectului „Alege şcoala!”.  28.000 de copii au fost premiaţi de proiect.

Conform Institutului Naţional de Statistică, în 2012, România a cheltuit 2872,7 milioane lei pentru activitatea de cercetare-dezvoltare. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare au reprezentat 0,49% din PIB, în creştere cu 0,01  puncte procentuale faţă de anul 2011 şi de mai bine de două ori mai mari decât procentul acordat cultelor. La sfârşitul anului 2012, îşi desfăşurau activitatea în cercetare-dezvoltare 42.674 de salariaţi, număr aproximativ la acelaşi nivel  faţă de cel înregistrat la sfârşitul anului 2011.

Numărul real al şcolilor din România este de circa 20.000, de 4 ori mai mare decât afirmă ASUR. "In România, potrivit statisticilor oficiale, sunt 20.240 de şcoli cu personalitate juridică şi arondate, iar nu 4.700 de şcoli aşa cum dezinformează reprezentanţii asociaţiei seculare, adică de peste 4 ori mai multe instituţii de învăţământ. Dacă astazi în România se închid spitale şi şcoli, aceasta se întâmplă nu din cauza Bisericii Ortodoxe Române, ci ca urmare a scăderii numărului populaţiei, inclusiv a celei şcolare". (a consemnat Cristina Roman)




ACTUALITATEA religioasă
Sfântul Sinod a proclamat anul 2015 An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi în Patriarhia Română (RO) - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 
În ziua de 29 octombrie 2013, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al  Bisericii Ortodoxe Române. Dintre hotărârile luate menţionăm:

Aprobarea textului Pastoralei Sfântului Sinod la încheierea Anului Omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Anului comemorativ Dumitru Stăniloae, care se va citi în prima duminică dinPostul Naşterii Domnului (17 noiembrie 2013) în toate bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română;

Aprobarea etapelor pregătirilor pentru desfăşurarea în anul 2014 a Anului omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei  Împărtăşanii) şi a Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română;

Proclamarea anului 2015 An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi în Patriarhia Română;

Aprobarea programelor moral-religioase Cuvântul care zideşte şi Lăudaţi pe Domnul! destinate persoanelor aflate în detenţie;

Aprobarea calendarului alegerilor pentru organismele deliberative şi executive din Biserica Ortodoxă Română la nivel parohial, eparhial şi central pentru o nouă perioadă de patru ani (2014 – 2018);

Evaluarea învăţământului teologic preuniversitar seminarial şi liceal teologic.


BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

 



Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor (EXT)

Adunarea CMB - Coreea 2013

     Biserica Ortodoxă:Căsătoria, uniunea între bărbat şi femeie. Despre Prigonirea creştinilor

Biserica trebuie să apere înțelegerea creștină tradițională a căsătoriei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, care este cea mai importantă misiune în creșterea copiilor. Din păcate, nu toate Bisericile creștine de astăzi au curajul și hotărârea de a apăra idealurile biblice, dimpotrivă, se lasă dominate de ideologia seculară din dorinţa de a îl atrage pe omul modern.

În ultimii ani, persecuția creștinilor a fost enormă. Potrivit organizațiilor pentru drepturile omului, la fiecare cinci minute în lume moare un creștin pentru credință. În fiecare an, mai mult de 100.000 de creștini mor de o moarte violentă!  Informații despre oprimarea creștinilor provin din Irak, Siria, Egipt, Sudan, Afganistan, Pakistan și multe alte țări. Frații și surorile noastre sunt uciși, expulzați din casele lor, separat de familia și prietenii lor, lipsiți de dreptul de a practica religia lor și de a crește copiii în conformitate cu convingerile lor religioase. Creștinii sunt comunitatea religioasă cea mai persecutată din lume.” (fragmente din discursul unui ierarh ortodox participant la Adunarea CMB)

În perioada 30 octombrie – 8 noiembrie 2013, în Republica Coreea, a avut loc a X-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor - CMB. Tema Adunării CMB - forul suprem deliberativ al Consiliului, reunit o dată la 7-8 ani - a fost „God of life, lead us to justice and peace“ („Dumnezeule al vieţii, condu-ne spre dreptate şi pace!“).

Conform datelor oficiale furnizate de organizatori s-au înregistrat 2.663 de participanţi, din care 300 au reprezentat Bisericile membre CMB, din 141 de ţări. Procentajul prezenţei ortodoxe la acest eveniment internaţional a fost de aproximativ 25%. Consiliul Mondial al Bisericilor a fost înfiinţat în anul 1948, cuprinde în prezent 345 de Biserici, denominaţiuni şi asociaţii de Biserici creştine din peste 140 de ţări de pe întregul glob. Biserica Ortodoxă Română este membră a Consiliului din anul 1961. BOR a fost reprezentată la Busan de o delegaţie formată din 14 persoane, condusă de către ÎPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi exarh patriarhal. Prezenţa românească la evenimentul organizat pe teritoriul sud-coreean a fost marcată şi de participarea a trei teologi în cadrul programului „Institutul Teologic Ecumenic Global (ITEG)“.  (sursa: Ziarul Lumina)

Nota redacţiei: Nu toate Bisericile ortodoxe fac parte din CMB, între cele care au ales fie să părăsească definitiv sau temporar acest forum ecumenic, fie să nu facă niciodată parte din el, numărându-se Bisericile Ortodoxe din Georgia, Serbia, Bulgaria, Patriarhia Ierusalimului. Şi Biserica Ortodoxă a Greciei a avut o tentativă de a părăsi CMB, dar Sinodul grec a decis contrariul. Participarea Bisericii Ortodoxe Române la lucrările CMB este controversată şi chiar contestată nu numai de diferite asociaţii ortodoxe, ci şi de unii clerici. În încheierea articolului, vom detalia acest subiect.

Tematici în cadrul Adunării CMB

Pe parcursul celor 10 zile de dialog s-au purtat discuţii pe teme biblice, conversaţii teologice, dar şi dezbateri pe diferite subiecte de actualitate globală (între care amintim cele referitoare la misiune, unitate, dreptate şi pace). Uneori discuţiile au fost aprinse şi contradictorii, poziţia Bisericii Ortodoxe evidenţiindu-se ca fermă cu privire la secularizarea societăţii şi compromisurile politice şi morale impuse omului modern. Au fost denunţate efectele dezastruoase ale infanticidului, violului, sclaviei şi oprimării, au fost exprimate opinii privind egalitatea între sexe şi relaţiile inter-religioase, schimbările climaterice dramatice sau pacea în peninsula coreeană.

Contribuţia BOR la dezbateri

Delegaţii români au fost călăuziţi de dorinţa de a prezenta celor de alte confesiuni creştine bogăţia învăţăturii şi frumuseţea spiritualităţii Ortodoxiei. Mărturia ortodoxă a fost încununată de săvârşirea Sfintei Liturghii în bisericile ortodoxe din oraşele Seul şi Busan, în mijlocul comunităţilor ortodoxe locale, care desfăşoară o misiune rodnică în cadrul societăţii sud-coreene.

Contribuţia Bisericii noastre, apreciată în mod deosebit nu doar de ortodocşii prezenţi, ci şi de reprezentanţi ai altor Biserici creştine, a fost evidenţiată de prezentarea susţinută de IPS Mitropolit Nifon la plenara despre unitate, din data de 5 noiembrie. Astfel, Înaltpreasfinţia Sa a ţinut să precizeze: „Cea mai mare speranţă a noastră este ca, împreună, să ajungem la o mai bună înţelegere a credinţei creştine, prin păstrarea Adevărului în dragoste (cf. Efeseni 4, 15), dialog şi unitate. Aceasta este o expresie a naturii soborniceşti a adevăratei Biserici, aşa cum a fost dintru început (conform celor afirmate de primul Sinod Apostolic, F. Ap., cap. 15). Scopul nostru este nu de a crea o nouă Biserică, ci de a restaura Biserica cea una în continuitatea sa neîntreruptă şi în deplinătatea sa sacramentală… Să ne reamintim toţi creştinii adunaţi aici că este o datorie a noastră de a apăra valorile morale tradiţionale creştine, în special valoarea familiei.“ (basilica.ro)

Mesajul Bisericii Ortodoxe Ruse

Între cei 21 de reprezentanţi ai Patriarhiei Rusiei s-a aflat şi Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, Preşedintele Departamentului patriarhal pentru relaţiile externe ale Bisericii Ruse. El a spus în alocuţiunea sa: “Noi participăm la lucrările Consiliului Mondial al Bisericilor având ca obiectiv mărturisirea Ortodoxiei în faţa lumii eterodoxe”, arătând prin aceasta că eforturile ecumenice ale ortodoxiei nu sunt pentru un sincretism inter-confesional, ci pentru mărturisirea de credinţă adevărată a celor 7 soboare ecumenice ale Bisericii lui Hristos. (sursa

Ierarhul rus s-a pronunţat ferm împotriva a ceea ce a numit „secularismul agresiv şi islamizarea radicală”. Denunţând distrugerea valorilor familiei tradiţionale şi creşterea numărului relaţiilor între persoane de acelaşi sex, el a acuzat unele Biserici de renunţarea la învăţături creştine esenţiale pentru a face învăţătura morală mai atractivă pentru tendinţele seculare moderne. Termenii folosiţi de el precum “rolul tradiţional al mamei ca protectoare a inimii familiei” – în timp ce datoria tatălui este aceea de a-i învăţa pe copii responsabilitatea socială – au trezit reacţii înflăcărate, chiar şi din partea celor care împărtăşesc multe dintre îngrijorările lui. Atât Mitropolitul Ilarion cât şi un reprezentant al Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe au cerut WCC să îşi concentreze energia şi resursele asupra combaterii persecuţiei creştinilor din ţările din Africa, Asia sau Orientul Mijlociu. (sursa)

Rezultate ale Adunării CMB

Unul dintre documentele importante adoptate la reuniunea CMB este Declaraţia privind prezenţa şi mărturia creştinilor din Orientul Mijlociu. Documentul reaminteşte că în luna mai 2013, în Liban, CMB şi Consiliul Bisericilor din Orientul Mijlociu au concluzionat că efectele crizei regionale se resimt la nivel global şi se manifestă prin radicalismul islamic, propagarea violenţei şi insecurităţii, a sărăciei şi discriminării, mai ales pe criterii de apartenenţă religioasă.

Rădăcinile creştinismului din Orientul Mijlociu încep din epoca Mântuitorului şi se întrepătrund din Betleemul Iudeii, până în Egipt, Galileea, Ierusalim, cuprinzând cedrii Libanului şi drumul spre Damasc al convertirii Sf. Apostol Pavel. De aceea, dorinţa creştinilor de a-şi duce mai departe existenţa în aceste locuri este justificată în primul rând prin participarea directă la evoluţia societăţii şi progres în toate domeniile sociale şi nu trebuie impusă printr-un sistem politic. Cuvântul de ordine pentru confesiunile din Orient trebuie să fie convieţuirea paşnică.  Actualele conflicte şi mişcări de stradă din Siria, Irak, Iran, Palestina au provocat o catastrofă umanitară soldându-se cu milioane de refugiaţi, zeci de mii de morţi, răniţi, persoane răpite şi torturate pentru credinţa creştină. O situaţie specială este în Ierusalim, unde evreii discriminează nu numai pe creştini, ci şi deopotrivă pe musulmani.

Prin urmare, CMB îşi reafirmă sprijinul pentru creştinii din zonă, a căror prezenţă este legitimată chiar de Sfânta Scriptură, solicită tuturor Bisericilor membre să ajute sub toate formele comunitatea creştină din Orientul Mijlociu, face un apel către Organizaţia Naţiunilor Unite să se implice prin diferitele sale programe pentru refugiaţi şi împotriva discriminării. Totodată, CMB face un apel ferm pentru eliberarea celor doi mitropoliţi ortodocşi răpiţi în luna aprilie în Siria, în timp ce mijloceau pentru eliberarea a doi creştini închişi pe nedrept.

Un alt document adoptat de CMB este Declaraţia de unitate. Recunoscători lui Dumnezeu pentru darul creaţiei, dar oscilând între nădejdea profundă şi disperarea nemărginită, oamenii din ziua de astăzi trăiesc în diversitate culturală, rasială, politică, religioasă. Pe de o parte răspândirea creştinismului în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii este îmbucurătoare, pe de altă parte, prigoana împotriva creştinilor recapătă proporţii de catastrofă.

De aceea, CMB reafirmă angajamentul la unitate pentru urmărirea triumfului Binelui, a credinţei în Mântuitorul Hristos şi deschiderea pentru dialog şi creşterea încrederii între Biserici. (sursa)

Un alt apel important al Adunării CMB, precum şi al altor grupuri de unificare a Coreei, se accentuează în contextul în care Coreea de Nord pare că se pregăteşte să dezvolte o rachetă balistică intercontinentală. Prin urmare, Consiliul Mondial al Bisericilor doreşte să se implice în această situaţie, intervenind acolo unde căile diplomatice nu mai dau rezultate.

Cu privire la organele de conducere, în cadrul întrunirii au fost numiţi membrii în Comitetul Central şi, respectiv, în Comitetul Executiv. S-au ales preşedinţii CMB, care vor rămâne în funcţie până la viitoarea Adunare Generală. Din partea Bisericilor Ortodoxe Răsăritene, a fost ales pentru un mandat de opt ani Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, iar din partea Bisericilor Vechi-Orientale preşedinţia i-a revenit Sanctităţii Sale Karekin al II-lea, Patriarh Catolicos al tuturor armenilor. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române în Comitetul Central sunt: IPS Mitropolit Nifon şi pr. dr. Michael Tiţa, consilier patriarhal.

Comitetul Central al CMB este ales pe o perioadă de opt ani de către forul deliberativ, Adunarea Generală, şi este alcătuit din 150 de persoane alese dintre delegaţii oficiali ai Bisericilor membre prezente la Busan. (a consemnat Cristina Roman)

Controverse privind participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB

Rezoluţia Bisericii Ortodoxe a Bulgariei

„După un veac întreg de participare a Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică şi o jumătate de secol de participare activă a ei la Consiliul Mondial al Bisericilor nu se observă o dezvoltare pozitivă în dialogul multilateral între creştini. Dimpotrivă, distanţarea dintre ortodocşi şi protestanţi apare din ce în ce mai pronunţată, având în vedere înmulţirea cu zecile a sectelor în sânul Bisericilor Protestante, care perturbă conştiinţa ortodoxă a creştinilor nu numai la noi, ci şi în toate ţările ortodoxe, apărând şi multe devieri faţă de concepţiile iniţiale ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Având în vedere cele sus-menţionate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare la şedinţa sa plenară din 09.04.1998 a hotărât să întrerupă participarea sa viitoare la CMB.” Cancelariei Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare

Rezoluţie a Bisericii Ortodoxe a Serbiei din 1997 (ca urmare a presiunilor politice, în 1998 Biserica Sârbă a revenit asupra acestei declaraţii, iar în prezent este membru CMB)

„Sfânta Adunare a Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în Sfântul Sinod întrunit în mai-iunie 1997, ca Biserica Sârbă să se retragă din CMB, adică a hotărât ca Biserica Sârbă să nu mai fie membru organic al acestei organizaţii. În explicarea acestei hotărâri, episcopii au afirmat că CMB a fost creat ca o exprimare a dorinţei de intermediere a unei “biserici unite”, îndeosebi în rândul fracţiunilor din lumea protestantă (începand cu 1910). Precum am văzut, Bisericile Ortodoxe, fiecare în felul său, au participat regulat la aşa-zisa Mişcare Ecumenică, îndeosebi după 1920, pentru a împlini porunca lui Hristos “ca toţi să fie una” (Ioan 17:11).

(…) Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe explică şi îndreptăţeşte hotărârea de retragere din CMB precum urmează:

1. Pentru că CMB a început să-şi neglijeze în activităţile sale poziţia iniţială privind unitatea de credinţă, ca o pre-condiţie a unităţii Bisericii;

2. Pentru că CMB a început să aibă natura şi statutul unei super-biserici acceptând teoria anglicană “a ramurilor”, inacceptabilă pentru Ortodoxie;

3. Pentru că CMB este tot mai influenţat de secularism;

4. Pentru că prin organizarea CMB, în care comunităţile protestante deţin majoritatea covârşitoare, Biserica Ortodoxă nu poate fi reprezentată corespunzator devenind minoritară şi fără putere în a influenţa deciziile CMB;

5. Deoarece chestiunile credinţei şi rânduielilor, precum şi unitatea în credinţă şi în adevărata şi unica Biserică a lui Hristos sunt tot mai neglijate în cercurile oficiale ale CMB din pricina pragmatismului şi a politicilor seculare de zi cu zi;

6. Pentru că cercurile oficiale ale mişcării ecumeniste sunt dominate de duhul şi organizarea sincretismului religios;

7. Pentru că unii dintre cei mai importanţi membri ai CMB (cum ar fi Biserica Anglicană) introduc noi tradiţii şi practici “bisericeşti” pe care le îndreptăţesc canonic, obiceiuri care primejduiesc învăţăturile evanghelice şi întreaga tradiţie creştină a Rasaritului şi a Apusului (de exemplu, hirotonirea femeilor în “episcopi” şi “preoţi”), creând o “neo-biserică” cu ordine, ecleziologie şi morală cu totul apostată;

8. Pentru că CMB tolerează în rândul membrilor săi unele comunităţi creştine care acceptă şi binecuvântează practici sexuale nefireşti şi împotriva naturii (cununia persoanelor de acelaşi sex – lesbiene, homosexuali);

9. Pentru că acest duh ecumenist, sincretist şi secularist se transmite şi în anumite cercuri ortodoxe, îndeosebi în rândul diasporei şi în zonele mixte, unde inter-comuniunea şi rugăciunile împreună cu neortodocşii au devenit o practică frecventă ;

10. Pentru că apartenenţa organică în CMB pricinuieşte sminteală şi dezbinări puternice în rândul bisericilor ortodoxe locale slăbind unitatea Ortodoxiei;

Pentru toate motivele date mai sus, Biserica Ortodoxa Sârbă îşi anunţă retragerea din CMB şi renunţă la a mai fi membru organic al acestei organizaţii.”

România. Peţiţie online pentru ieşirea BOR din CMB

Cu puţin timp înaintea începerii lucrărilor Adunării CMB din Coreea, în spaţiul virtual românesc a apărut şi a început a fi promovată o Petiţie prin care se cere Patriarhiei ca BOR să părăsească „captivitatea babilonică a CMB”. În argumentaţia la petiţie se arată că: „Biserica este Una, nu există mai multe Biserici. De aceea chiar simpla prezenţă ca membru într-un organism care are denumirea de “biserici” întunecă singura Biserică şi anume Biserica Ortodoxă, singura în care omul se poate mântui… E necesar să facem misiune în occident, dar CMB este organismul care împiedică misiunea Bisericii. CMB pune pe picior de egalitate toate ereziile denumindu-le “biserici”, deci Biserica Ortodoxă, care are în conştiinţa Ei că este singura Biserică (conform Crezului), nu poate să discute pornind de la ideea că ar fi egală cu toate ereziile. Modul în care Biserica Ortodoxă poate face misiune este în afara CMB, care tocmai împiedică misiunea Bisericii, din moment ce consideră toate ereziile a fi “biserici” si având mântuire.” (sursa: ortodoxiacatholica)



Ştiri interne - noiembrie 2013 (RO)

Pomenirea Părintelui Arsenie Boca

La 28 noiembrie 2013, cu ocazia împliniri a 24 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, considerat Sfântul Ardealului, Preasfinţitul Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstire Prislop împreună cu Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Părinte Daniil, Episcopul Daciei Felix, Preasfinţitul Părinte Andrei Făgărăşeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. 

Preasfinţitul Daniil, Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, evocându-l pe Pr. Arsenie, spunea: „Personalitatea Părintelui Arsenie este uriaşă. Moştenirea Sfinţiei sale este pe măsură. Influenţa pozitivă, spirituală, duhovnicească a Părintelui Arsenie este unică. Să nu mă socotească cineva că exagerez, dar repet ceea ce am spus în urmă cu aproximativ 21 de ani, la înmormântarea Sfinţiei sale: „Nu cred ca, de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor, care a adus cel dintâi Evanghelia lui Hristos pe pământ românesc, să mai fi fost cineva ca Părintele Arsenie, de o asemenea statură şi anvergură spirituală”. (…) Îl văd un sfânt între sfinţi, înaintea lui Iisus Hristos – „Sfântul Sfinţilor”, cum este numit în cartea proorocului Daniel. Îl văd pe Părintele Arsenie ca fiind astăzi mâna lui Hristos întinsă neamului românesc ca altui Petru care se scufundă în valuri.”

Editura Agaton a dedicat Părintelui Arsenie Boca un număr important de volume cuprinzând învăţături ale Sfântului Ardealului şi mărturii despre viaţa şi minunile sale, volume între care enumerăm: Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie BocaPărintele Arsenie Boca, o viaţă închinată schimbării vieţii noastre;  Părintele Arsenie Boca, un om mai presus de oameniRidicarea căsătoriei la înălţimea de Taină. Îndrumător duhovnicesc

Pomenirea Pr. Daniil de la Rarău

La 17 noiembrie a avut loc pomenirea Părintelui Daniil (Sandu Tudor), sufletul Mişcării “RUGUL APRINS” de la Mănăstirea Antim. Cu această ocazie TVR a prezentat publicului Reportajul “Memorialul durerii – o istorie care nu se învaţă la şcoală” , care a cuprins evocari de Emanoil Rădulescu (fost deţinut politic, membru al “Rugului Aprins”) şi Ioana Diaconescu (cercetătoare CNSAS) 

Mişcarea “Rugul Aprins”, considerată de autorităţi a fi o conspiraţie anticomunistă, fusese iniţiată şi organizată de Părintele Daniil Sandu Tudor, “Sfântul de la Rarău”. La mişcare a aderat un număr însemnat de studenţi, de prelaţi ai Bisericii Ortodoxe şi de intelectuali care au suferit din această cauză ani grei de temniţă, fiind acuzaţi de activitate cu caracter legionar şi de „uneltire contra ordinei sociale”. În anul 1958, activitatea grupului a fost desfiinţată, aproape toţi membrii săi fiind arestaţi şi condamnaţi.

Semnăturile pentru iniţiativa „Unul dintre noi” au fost predate autorităţilor

Iniţiativa cetăţenească „Unul dintre noi” solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, în mod deosebit în domeniile cercetării, ajutorului pentru dezvoltare şi sănătate publică. Luni, 11 noiembrie 2013,  au fost depuse la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, formularele cu semnăturile susţinătorilor iniţiativei. Patriarhia Română a susţinut această inițiativă, implicându-se, prin eparhiile sale, în procesul de strângere de semnături. „În România s-au stâns peste 140.000 de semnături, iar în UE 1.891.000 de semnături ceea ce situează iniţiativa Unul dintre noi  pe primul loc ca număr de semnături între primele iniţiative europene care s-au desfăşurat până în acest moment şi care s-au încheiat”, a declarat pentru Trinitas TV,  Daniela Păun, coordonator naţional al proiectului.

Proiectul Roşia Montană – respins de Parlament

Liderul PNL, Crin Antonescu, a anunţat recent că parlamentarii majorităţii guvernamentale vor respinge în cadrul Comisiei speciale pentru Roşia Montană proiectul iniţiat de Guvern şi se va crea o lege – cadru privind exploatările miniere. “Comisia Roşia Montană îşi va da astăzi obştescul sfârşit. Principiul este următorul: raport de respingere pentru actualul proiect guvernamental şi în concluzii câteva recomandări privind crearea unui cadru legislativ. Nu dorim să blocăm exploatarea, ci să construim o legislaţie care să dea şansa dezvoltării, nu doar la Roşia Montană, în condiţii convenabile, rentabile pentru statul român, în condiţii de respectare a standardelor de dezvoltare durabilă, a standardelor de mediu. Acest proiect va fi respins, se deschid toate posibilităţile pentru ca o legislaţie sănătoasă, bazată pe criterii ferme, la vedere, să fie reglementată”, a spus Antonescu. (sursa: Gândul.ro)

Retrocedare către greco-catolici a Mănăstirii ortodoxe Bixad

Se pare că istoria de la 1700 se repetă pentru ardeleni. Dacă în urmă cu 300 de ani ortodocşii erau scoşi din biserici cu armatele imperiului habsburgic conduse de generalul A. Bukov, astăzi acelaşi lucru se încearcă cu ajutorul jandarmilor – salariaţi ai Statului Român. Dacă atunci legile ţării se dictau de la Viena, astăzi se dictează din SUA şi UE. Dacă în urmă cu trei secole se foloseau tunurile şi sabia, astăzi se foloseşte, cu acelaşi succes, Justiţia română. Atunci, dar şi azi, Vaticanul şi-a urmarit aceleaşi interese: PROZELITISMUL în ţările ortodoxe.  Prin tăvălugul retrocedărilor trece şi unul din cele mai importante aşezăminte monahale din nord-vestul României: Mănăstirea ortodoxa de la Bixad (Satu Mare), reprezentativă pentru ortodocşii din zonă. Joi, 7 noiembrie 2013, această mănăstire a trecut printr-o situaţie aproape similară cu cea din perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, când mănăstirea a fost luată cu forţa de la ortodocşi şi dată catolicilor. 

În urma unei sentinţe judecătoreşti, Episcopia Greco-Catolică de Maramures a câştigat o parte din curtea mănăstirii ortodoxe din Bixad şi câteva clădiri. Decizia judecatorească nu a fost pusă în aplicare din doua motive: datorită opoziţiei localnicilor şi a unor chestiuni legate de procedura juridică. Episcopia Greco-Catolică a acţionat în instanţă doar Mănăstirea Ortodoxă Bixad. O parte dintre clădirile revendicate nu aparţineau mănăstirii ortodoxe, ci Consiliului Judeţean Satu Mare care nu făcea parte din proces. Mai multe detalii puteţi citi pe site-ul Astradrom.

Vaccinurile nu sunt obligatorii pentru înscrierea copiilor la școli și grădinițe

În ultimele luni numeroși părinți au semnalat faptul că anumiți directori de școli și grădinițe refuză să le înscrie copii în instituțiile de învățământ preunivesitar pe care le conduc, pe motiv că nu sunt vaccinați. Asociația Părinților pentru o Educație Sănătoasă a solicitat Ministerului Educației Naționale să clarifice această situație și să informeze părinții cu privire la obligativitatea vaccinării propriilor copii. În urma acestei adrese s-a primit răspuns de la doamna Vasilica Ștefania Duminică, secretar de stat pentru învățământul preuniversitar, care a precizat, ]ntre altele: „având în vedere că dreptul la educaţie şi sănătate trebuie asigurat de instituţiile statului împreună cu familia, înscrierea copiilor în unităţile de învăţământ preuniversitar nu este condiţionată de vaccinarea acestora.” http://parintipentrueducatie.ro/

Au început Serile Filocalice în Bucureşti

În perioada 17 noiembrie- 12 decembrie 2013 iubitorii Părintelui Dumitru Stăniloae sunt invitaţi la simpozionul „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“. Evenimentul este organizat de ASCOR şi LTCOR Bucureşti.  Între temele abordate se vor număra: „Libertate şi regulă în viaţa noastră de zi cu zi“; „De la Caligrafie la Filocalie“; „Filocalia - itinerar duhovnicesc al părintelui Dumitru Stăniloae“; „înalta ştiinţă a Sfântului Siluan şi a stareţului Sofronie“. Invitaţi la simpozion vor fi Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, pr. lect. dr. Gheorghe Holbea, pr. prof. univ. dr. Constantin Coman, arhimandritul Zaharia Zaharou, prof. dr. Dan Zamfirescu.

Pe lângă cele şapte conferinţe duhovniceşti, simpozionul „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“ cuprinde şi un concert de muzică psaltică, susţinut de Grupul psaltic „Tronos“ al Catedralei patriarhale, duminică, 24 noiembrie, ora 18:00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept. Simpozionul „Serile Filocalice Dumitru Stăniloae“, organizat de ASCOR şi LTCOR Bucureşti, a ajuns la cea de-a XVIII-a ediţie. (I. Buşagă – Ziarul Lumina)

Solidaritate socială în Mitropolia Basarabiei

Misiunea Socială „Diaconia“ a Mitropoliei Basarabiei desfăşoară în Chişinău un serviciu destinat asigurării alimentaţiei pentru oameni nevoiaşi, denumit „Aproape de Aproapele“. Programul constă într-o cantină socială mobilă, care merge la domiciliul bătrânilor sau al săracilor care nu se pot deplasa, după cum aflăm din Ziarul Lumina. Serviciul social „Aproape de Aproapele“ a debutat în aprilie 2013, iar de atunci nenumăraţi oameni cu probleme sociale s-au putut bucura de o masă caldă la ei acasă. Voluntarii lucrează în fiecare după-amiază, de luni până vineri, deplasându-se acasă la beneficiari, iar la Biserica „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul“ din Chişinău a fost creat un punct de distribuţie, unde se oferă, de asemenea, o masă caldă gratuit.

Beneficiarii cantinei (bătrâni, oameni fără adăpost etc.) sunt identificaţi prin implicarea parohiilor şi a direcţiilor de asistenţă socială. Proiectul „Aproape de Aproapele“ a fost lansat de Misiunea Socială „Diaconia“ a Mitropoliei Basarabiei pentru a crea şi dezvolta un mecanism autohton de solidaritate socială: colectarea bunurilor şi redistribuirea acestora către persoanele aflate în dificultate. În afară de cantina socială, în cadrul aceluiaşi proiect funcţionează un depozit de bunuri, în care se strâng alimente, haine, jucării, mobilă şi alte lucruri, care sunt apoi redistribuite către cei care au nevoie.

Dăruieşte viaţă! Vino să donezi sânge!

Anul acesta, Patriarhia Română a organizat o campanie de donare de sânge fără precedent la noi în ţară, purtată cu succes de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului. La sfârşitul celei de-a doua ediţii a campaniei, directorii centrelor de transfuzie sanguină din Bucureşti şi Ploieşti au transmis Patriarhului României două scrisori de mulţumire din care redăm în continuare câteva fragmente: „ (…) Astfel, proiectul „Dăruieşte viaţă! Vino să donezi sânge!“ a însemnat pentru noi şi pentru bolnavii din spitale peste 1.500 de unităţi de sânge recoltate anul acesta şi deschiderea către noi donatori cum ar fi: Facultatea de Pompieri, Jandarmeria Română, Academia de Poliţie şi Şcoala de Subofiţeri Câmpina, care au răspuns chemării părintelui arhimandit Ciprian şi ne-au adus peste 1.000 de unităţi de sânge. Dincolo de statistici şi de creşterea colectei, pentru noi toţi, acest proiect a fost o lecţie de dăruire, de credinţă şi facere de bine în folosul celor aflaţi în suferinţă, o lecţie dăruită cu harul părintelui Ciprian şi neobosita implicare a voluntarilor de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, o lecţie pe care cu toţi am învăţat-o: să fim mai buni şi să dăruim din suflet… ” Director al Centrului de Transfuzie Sanguină Bucureşti, Dr. Elena Goşa 

„ (…) Suntem de părere că iniţiativa Bisericii Ortodoxe Române, în susţinerea şi organizarea acţiunilor de donare de sânge, reprezintă un act profund de responsabilizare socială şi filantropie creştină, pe care îl salutăm cu respect şi recunoştinţă, sperând într-o colaborare permanentă. Activitatea îşi propune să sensibilizeze firea umană în a înţelege cât de mult poate valora un gest simplu, care să conducă la salvarea unei vieţi, un gram de speranţă în sufletul unei persoane, care luptă spre a vedea răsăritul de soare sau firul de iarbă, ce adie în bătaia vântului. Să dăruim un strop de iubire şi de milă creştină celor din jur, să alungăm durerea, printr-un gest de solidaritate! Apreciem activitatea desfăşurată şi sperăm într-o colaborare viitoare!... ” Director al Centrului de Transfuzie Sanguină Ploieşti, Dr. Georgeta Hanganu 



Ştiri externe - noiembrie 2013 (EXT)

VATICAN: Moaştele Sf. Apostol Petru, scoase spre închinare pentru prima dată

Vaticanul a anunţat că intenţionează să expună ceea ce se crede că ar fi osemintele Sf. Apostol Petru. Acestea vor fi scoase pentru prima dată din grotele de sub bazilica ce-i poartă numele, pentru a fi expuse în public. Evenimentul este planificat pentru 24 noiembrie. Osemintele au fost descoperite în timpul unor săpături realizate în 1940, pe vremea pontificatului lui Pius al XII-lea, într-o necropolă situată sub bazilică. Papii nu au confirmat niciodată că osemintele au aparţinut în mod cert Sfântului Petru, însă teste realizate în anii '50 şi '60 au ajuns la concluzia că există „o mare probabilitate” ca această teorie să fie adevărată. (Sursa: Religion News)

SERBIA: Să avem mai multe leagane decât morminte

Liderul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Patriarhul Irineu, le-a cerut angajaților clinicilor de obstetrică-ginecologie să le vorbească mamelor care doresc să avorteze şi să le consilieze să renunţe la acest lucru, pentru că "viața este cel mai mare dar". Nu există nicio justificare pentru a face acest păcat, în interesul vreunui standard de viață, oarecum mai bun. Nu există niciun eveniment mai mare decât nașterea unei noi vieți. Trăim într-o vreme specială, când multe valori nu pot fi văzute la înălţimea pe care ele o merită. Una dintre aceste valori este viața, a mai declarat Patriarhul Irineu, adaugând că "avortul" înseamnă a te opune naturii umane. Există din ce în ce mai multe sate goale, școlile nu mai au copii. Patriarhul sârb a avertizat că nicio națiune nu își poate permite să dispară. "Să lăsam strigătul copilului să se audă, care este cea mai frumoasă muzică, pentru a ne asigura că avem mai multe leagăne decât morminte!” (sursa: lonews.ro)

Îmbucurătoare este o ştire din 13 noiembrie apărută pe site-ul LifeSiteNews, potrivit căreia "un nou raport al Guvernului italian a arătat faptul că rata avortului a scăzut semnificativ în ultimii ani şi că 90% dintre ginecologii italieni refuză să avorteze copii, cel mai mare număr de refuzuri din istorie".

COREEA DE NORD: Coreeni executaţi public pentru că deţineau o Biblie

În Coreea de Nord, practicarea creştinismului este ilegală. Simpla posesie a unei Biblii are drept efect trimiterea la închisoare sau în lagărul de muncă a celui în cauză şi a trei generaţii din membrii familiei sale, iar uneori execuţia publică. O agenţie de ştiri sud-coreană a raportat că aproximativ 80 de persoane au fost executate public în șapte orașe din Coreea de Nord, dintre care unele doar pentru că deţineau o Biblie. Organizația Națiunilor Unite a înființat în luna martie o "comisie de anchetă privind drepturile omului, în Republica Democrată Populară Coreea", pentru a investiga numeroasele încălcări ale drepturilor omului, care au fost comise în nord. Comisia ONU i-a cerut Coreei de Nord să îi permită verificarea existenţei acelor lagăre care au fost reperate de sateliți, dar nu s-a primit nicio permisiune. ( Agenţia de ştiri Lăcaşuri Ortodoxe)

COREEA DE NORD: Metode inedite de a introduce Biblii în țară

Anul trecut peste 50.000 de Biblii au ajuns în Coreea de Nord, deşi nu au fost trecute fraudulos peste frontieră şi autorităţile nu ştiu nimic despre ele. Asta pentru că Bibliile au ajuns într-un mod inedit în ţară: au coborât din cer. Pastorul american Eric Foley şi organizaţia pe care o conduce (Seoul USA) a găsit o modalitate inedită de a trimite Biblii în Coreea de Nord, la creştinii cei mai persecutaţi din toată lumea. Acesta a trimis cărţile cu ajutorul unor baloane cu GPS, care pot fi direcţionate spre o anumită zonă, unde vor fi găsite de creştini coreeni. (Sursa: Fox News)

GRECIA – somată să extindă uniunile civile şi la cuplurile homosexuale

Grecia are din 2008 un “pact de viaţă comună” (parteneriat civil – n.n.), o alternativă civila la căsătorie de la care sunt excluse cuplurile homosexuale. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a hotărât că excluderea este discriminare. Judecătorii din Strasbourg au estimat că autorităţile greceşti nu au furnizat “raţiuni solide şi convingătoare pentru a justifica excluderea, de către legea greacă, a cuplurilor de acelaşi sex” din această formă de uniune introdusă în 2008. Curtea a notat că “printre cele 19 state care au autorizat forme de parteneriate înregistrate – altele decât căsătoria – Lituania şi Grecia sunt singurele care le-au rezervat doar uniunii de cupluri de sex opus.” Adoptat în 2008, “pactul de viaţă comună” grec stipulează în primul său articol că e rezervat doar persoanelor de sex diferit. Adoptarea sa a suscitat o mare dezbatere în Grecia, inclusiv în sânul Bisericii Ortodoxe, atât pentru că încurajează concubinajul, dar şi din cauza eventualei extinderi către persoanele de acelasi sex.  (Sursa)

Nota noastră: Din fericire, în România parteneriatul civil nu este reglementat prin lege. La 19 noiembrie, senatorii din Comisia juridică au aprobat, în unanimitate, un raport de respingere a propunerii legislative privind parteneriatul civil, definit ca "un contract încheiat, făra niciun fel de discriminare, între două persoane care decid să convieţuiască în baza afecţiunii, respectului şi sprijinului reciproc şi a egalităţii de drepturi", informează Agerpres. Propunerea a fost iniţiată de deputatul autodeclarat ateu Remus Cernea, un susţinător al homosexualităţii.

SUA: Biserica ortodoxă de la World Trade Center va fi reconstruită

La 12 ani de la distrugerea Bisericii Ortodoxe Sfântul Nicolae de lângă World Trade Center, la prăbuşirea Turnurilor Gemene din New York, după atacul terorist de la 11 septembrie 2001, s-au elaborat noile planuri ale bisericii care va fi reconstruită. Vechea biserică, distrusă de atac, era una simplă. Acum însă noile proiecte arată o Biserică luminoasă, inspirată din Aghia Sophia de la Constantinopol, catedrala simbol a creştinătăţii şi din Biserica Chora din acelaşi oraş. Design-ul trebuie să îndeplinească două criterii: să arate ca o biserică grecească ortodoxă, dar şi să se încadreze în împrejurimile Zonei Zero (Ground Zero). Biserica ortodoxă greacă din Statele Unite strânge deja fonduri pentru construirea acestei biserici. (doxologia.ro)

Vladimir Putin – vizită oficială la Vatican

Pentru prima dată de la numirea sa în poziția de suveran pontif, Papa Francisc se întâlneşte cu președintele rus, Vladimir Putin. Vizita oficială, programată pentru ziua de 25 noiembrie a fost anunțată de purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi, relatează AFP. Reuniunea celor doi lideri are loc în contextul unui dialog marcat de tensiuni între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă Rusă. Ultima vizită a unui președinte rus la Vatican a avut loc în anul 2011, când președintele în exercițiu, Dmitri Medvedev, l-a vizitat pe Papa Benedict al XVI-lea. Aceasta a fost, de fapt, și prima vizită a unui șef de stat rus la Vatican, de la inițierea relațiilor diplomatice între Vatican și Rusia. Interesat este că niciunul dintre pontifii care au condus Biserica Catolică de la Papa Ioan Paul al II-lea încoace nu au vizitat Rusia. (semneletimpului.ro)

Update: Conform presei internaţionale, întâlnirea celor doi şefi de stat a prilejuit o trecere în revistă a punctelor de vedere ale celor două părţi cu privire la problemele de pe agenda internaţională. Rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din Siria s-a numărat între poziţiile comune. Cutuma diplomatică este ca la finalul unei astfel de întâlniri, demintarul gazdă să fie invitat de a întoarce vizita. Totuşi, preşedintele Putin nu l-a invitat pe Papa Francisc la Moscova, dând curs astfel, speculaţiilor că relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă nu s-au dezmorţit. Surse diplomatice afirmă că pe agenda de convorbiri, subiectul dialogului dintre cele două Biserici nici nu ar fi existat. Vladimir Putin i-a oferit Papei o icoana a Maicii Domnului, pe care suveranul pontif a sărutat-o.

RUSIA: Duma de Stat a decis interzicerea publicității avortului și vrăjitoriilor

Duma de Stat a Federației Ruse a aprobat proiectul de lege privind interzicerea publicității avortului și vrăjitorilor, ghicitorilor etc. Prin acest proiect de lege, 62 de acte normative sunt acordate cu legea federală referitoare la protecția sănătății în Federația Rusă. În special, modificările sunt făcute la legea "cu privire la publicitate" interzicându-se publicitatea serviciilor medicale pentru avort și publicitatea metodelor de medicină tradițională. Proiectul de lege propune să se stabilească în Codul cu privire la contravențiile administrative ale Federației Ruse responsabilizare pentru ocuparea ilegală cu așa numita medicină tradițională. În prezent, se aplică sancțiuni și este este interzisă "ocuparea ilegală cu practici medicale private, activitatea farmaceutică privată sau medicina populară (vindecare)." Proiectul de lege prevede că Guvernul Federației Ruse trebuie să prezinte un raport public anual privind punerea în aplicare a politicii de stat în domeniul ocrotirii sănătății Adunării Federale a Federației Ruse nu mai târziu de 1 iunie. (sursa: www.ortodoxia.md)

GRECIA: Duminica, zi lucrătoare. Muntele Athos reacţionează

Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos a formulat un comunicat în care face referire la legea privind eliminarea zilei de duminică din lista zilelor de sărbătoare – lege trecuta recent de Parlamentul Grec. "Parlamentul Grec a adoptat o nouă lege anti-creștină, în acest an. Identitatea creștin-ortodoxă a noului stat elen se înrăutățește, contrar voinței eroilor revoluției grecești", impotriva dominației otomane, "care au plătit cu sângele lor". "Protestul arhipăstorilor și preoților Bisericii din Grecia ne-a mângâiat", afirmă mănăstirea, "cu toate acestea, astăzi, după ce parlamentarii au votat în favoarea adoptării legii, deși este vorba doar despre un număr limitat de duminici din an, cererea apasă acum pe umerii creștinilor ortodocşi. Sărbătoarea duminicală ţine de datoria noastră fundamentală, pentru că este o poruncă divină: Să lucrezi șase zile, și să faci toate lucrările tale: dar ziua a șaptea este ziua odihnei, pe care să o închini Domnului, Dumnezeului tău. În plus, trebuie să păstram această lege, în primul rând pentru că, în calitate de membri ai Bisericii, participăm în fiecare duminică la cel mai important eveniment, care este Sfânta Liturghie, și cinstim ziua Invierii Domnului. Cei care insistă acum pe eliminarea caracterului de zi nelucratoare al duminicii, nu doresc să păstrați instituțiile creștine, pentru că Hristos nu este necesar pentru ei, ci doar antihrist", mai spun reprezentanţii mănăstirii. (sursa: lonews.ro)

GRECIA: Biserica Ortodoxă protejată de controlul financiar 

Parlamentul elen a adoptat un amendament de lege care protejează afacerile Bisericii Ortodoxe din Grecia de autorităţile de control financiar, urmând ca orice audit să se poată desfăşura doar cu avize de la ministrul Finanţelor şi cel al Educaţiei şi Afacerilor Religioase. Motivul: lipsa unui sistem de contabilitate care să detalieze veniturile reale, precum şi absenţa datelor referitoare la terenurile deţinute de Biserică. Numai miniștrii pot autoriza un audit al activităților economice ale Bisericii.

 BELGIA: Liderii religioşi, uniți împotriva legalizării eutanasierii copiilor

„Eutanasierea celor mai fragile persoane este inumană şi distruge fundamentele societăţii noastre”, este concluzia liderilor creştini, musulmani şi evrei din Belgia care au semnat împreună un document prin care îşi arată dezaprobarea pentru proiectul de lege care doreşte extinderea eutanasiei legale în Belgia la minori şi la persoane care suferă de demenţă. Controversatul proiect de lege a fost prezentat acum câteva luni, iar acum se află în atenţia Senatului şi a întregii opinii publice.  „În loc ca persoana care suferă să fie sprijinită, unind toate persoanele şi forţele care o înconjoară, se riscă divizare forţelor şi implicit izolarea persoanei care suferă, făcând-o să se simtă vinovată şi condamnând-o la moarte”. „Eutanasierea celor mai fragile persoane”, încheie comunicatul, „contrazice în mod radical condiţia lor de oameni”. De aici rezultă refuzarea categorică a logicii care „distruge fundamentele societăţii”. (sursa culturavietii.ro)

ARMENIA: Biserica Armeană a hotărât canonizarea victimelor genocidului din 1915 

Biserica Armeană nu a mai canonizat pe nimeni din 1651 până acum. Acum însă, în cadrul adunării Episcopilor armeni de la Etchimiadzin s-a hotărât canonizarea tuturor celor 1,5 milioane de armeni omorâţi în timpul Imperiului Otoman.  ”În 1915 au fost 1,5 milioane de armeni victime ale genocidului, iar cei care au scăpat de masacru şi-au găsit refugiu în diferite colţuri ale lumii - în Armenia de est (atunci parte a Imperiului Rus), în Siria, în Liban, în alte ţări. Odată cu proprietăţile lor, armenii şi-au pierdut bisericile, locurile sfinte. Ele au fost luate de Turcia sub pretextul de ‘proprietăţi abandonate’ ”, subliniau într-o declaraţie comună cei doi Patriarhi armen - Catolicosul tuturor armenilor, Karekin al II-lea, şi Catolicosul Aram, Patriarh al Bisericii Armene în Cilicia (Liban).



Bunurile retrocedate Bisericii Ortodoxe Române nu se înstrăinează, ci ajută pe români (RO) - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În legătură cu ştirile apărute în mass-media referitoare la demersurile parohiilor, mănăstirilor şi eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române pentru retrocedarea proprietăţilor bisericeşti confiscate în timpul regimului comunist, interpretate maliţios de unele instituţii de presă, precizăm:

1. Prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863 au fost confiscate de către Statul român în mod nediscriminatoriu şi fără măsuri compensatorii atât proprietăţile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, cât şi cele neînchinate. În urma acestei decizii a Statului, parohiile şi mănăstirile ortodoxe nu s-au mai putut întreţine şi nu au mai putut desfăşura operă socială şi educaţională. Aşa se justifică asumarea în anii 1864 şi 1893 de către Statul român a obligaţiei compensatorii de a acorda o contribuţie modestă la salarizarea personalului cultelor religioase şi a susţine financiar întreţinerea şi activităţile unităţilor bisericeşti.

2. După anul 1948, regimul comunist a confiscat terenurile agricole şi forestiere, precum şi imobilele bisericeşti, cu excepţia locaşurilor de cult. Ca urmare, Biserica a fost obligată să îşi diminueze drastic activitatea misionară, social-filantropică şi cultural-educaţională.

3. Începând cu anul 1990, Biserica Ortodoxă Română a redobândit posibilitatea de a-şi împlini misiunea în libertate şi a desfăşura o amplă operă social-filantropică şi cultural-educaţională în beneficiul societăţii româneşti. Astfel, în prezent, în Patriarhia Română funcţionează peste 670 de instituţii sociale, medicale şi educaţionale şi sunt derulate peste 750 de proiecte şi programe pastoral-misionare, social-caritabile şi cultural-educaţionale pentru comunităţile româneşti din ţară şi, în ultimii ani, din străinătate. Pentru întreaga sa operă socială de care beneficiază aproape 1 milion de români, eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit în anul 2012 aproximativ 70 milioane lei.

Pentru întreţinerea, consolidarea şi restaurarea locaşurilor de cult, în majoritate monumente istorice aflate în patrimoniul cultural-naţional, şi pentru susţinerea multiplelor activităţi ale Bisericii în favoarea societăţii româneşti, se impune în mod imperios retrocedarea proprietăţilor bisericeşti confiscate de fostul regim comunist din România. Imobilele retrocedate nu vor fi vândute străinilor, ci vor fi folosite pentru înfiinţarea unor instituţii educaţionale, social-caritabile, medicale şi culturale.

4. În ceea ce priveşte unele şcoli din Bucureşti, ca Liceul de Muzică «Dinu Lipatti», situat în Str. Principatele Unite; Grădiniţa nr. 123, situată în Calea Floreasca; Grupul Şcolar Industrial Mecanică Fină, Şcoala Generală nr. 71 «Ioan Ducici», situată în Calea Moşilor, precizăm că imobilele revendicate au fost edificate de la început de către Biserica Ortodoxă Română cu destinaţia şcolară, păstrată şi după confiscarea lor de către regimul comunist în anul 1948. Asigurăm pe toţi cei interesaţi că după retrocedarea acestor edificii Bisericii noastre, şcolile respective îşi vor păstra atât profilul actual (muzică şi artă, economic, cultură generală), cât şi corpul profesoral, iar elevii pot aparţine oricărei confesiuni creştine sau religii. Patriarhia Română se va implica în creşterea calităţii actului educaţional al tinerei generaţii şi în susţinerea elevilor săraci, dar cu bune rezultate la învăţătură, pentru binele societăţii româneşti, aşa cum au solicitat în ultimii ani numeroşi părinţi şi profesori, care observă că şcolile private concurează adesea şcolile de stat.

Reamintim că Statul român nu a retrocedat Bisericii bunurile confiscate în timpul secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar în ultimii 20 de ani nu au fost restituite decât parţial bunurile bisericeşti confiscate abuziv de către regimul comunist (clădiri, terenuri agricole, păduri).

În concluzie, retrocedarea proprietăţilor bisericeşti confiscate de regimul comunist este un act de dreptate şi, în acelaşi timp, de susţinere a multiplelor activităţi sociale ale Bisericii de ajutorare a celor săraci şi defavorizaţi, precum şi a copiilor şi tinerilor din şcoli.

Indiferent de numărul şcolilor, trebuie promovată calitatea actului educaţional. În acest context, cooperarea dintre Biserică şi Şcoală nu trebuie să fie doar o dorinţă pioasă, ci o datorie morală. În orice caz, bunurile retrocedate Bisericii Ortodoxe Române nu se înstrăinează, ci ajută pe români, întrucât dreptatea şi generozitatea sunt componente esenţiale ale demnităţii umane, atât în plan individual, cât şi social.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE/ 20 noiembrie 2013



Pomenirea eroilor români şi a Pr. Ilie Cleopa (RO) - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Pomenirea eroilor români şi Te Deum de Ziua Naţională

Duminică, 1 decembrie 2013, Ziua Naţională a României, în catedralele eparhiale, bisericile parohiale şi mânăstireşti din ţară şi străinătate, precum şi în paraclisele şcolilor de teologie ortodoxă, potrivit tradiţiei bisericeşti şi hotărârii Sfântului Sinod, la Sfânta Liturghie vor fi pomeniţi eroii neamului românesc care în urmă cu 95 de ani au înfăptuit unitatea naţională a românilor din anul 1918 şi va fi oficiată slujba de Te Deum. La Catedrala patriarhală, Te Deum-ul  de Ziua Naţională a României va fi oficiat, după Sfânta Liturghie, de la orele 12.00.

În Bucureşti, de la orele 8.00, vor mai fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor români care au luptat pentru apărarea ţării, credinţei, libertăţii, unităţii şi demnităţii naţionale la Monumentul Eroilor Militari Români din Parcul Tineretului şi la Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul Carol.


Pomenirea Părintelui Ilie Cleopa

Luni, 2 decembrie 2013, la împlinirea a 15 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie (1998 – 2013), Patriarhia Română organizează un moment comemorativdedicat personalităţii marelui duhovnic al neamului românesc, care se va desfăşura după următorul program:

La Catedrala patriarhală, după Sfânta Liturghie, de la orele 10.30, va fi oficiată o slujbă de pomenire a Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie. În continuare, de la orele 11.00, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei, va avea loc vernisarea expoziției fotografice și bibliofile dedicată marelui duhovnic de la mănăstirea Sihăstria.

De la orele 11.30, în Aula Teoctist Patriarhul din Palatul Patriarhiei, va fi difuzat în premieră un film despre viaţa şi personalitatea Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie, realizat de postul de televiziune TRINITAS TV al Patriarhiei Române şi vor fi prezentate evocări ale marelui duhovnic român de către cei care l-au cunoscut. Momentul comemorativ consacrat Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie se va încheia la orele 13.30 cu sfinţirea unei plăci memoriale în fosta sa chilie din Reşedinţa patriarhală.

Vor participa ierarhi, membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preoţi, profesori,  monahi, monahii, studenţi şi credincioşi.


Biroul de Presă al Patriarhiei Române




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Cunoaşterea în iubire - Pr. dr. Adrian Roman

 

Iar viaţa veşnică aceasta este: Să te cunoască pe Tine singurul

Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3)

„Iubirea este cea mai sigură certitudine pe care omul o cunoaşte; acel unic, existenţial şi incontestabil cogito: Iubesc, deci exist; prin urmare fiinţa este, iar viaţa are valoare (merită efortul de a trăi). Iubirea nu îmi asigură doar un statut de fiinţă în care eu mă regăsesc, deoarece iubirea mă dăruieşte pe mine celuilalt. […]Comunicarea chiar atunci când este ostilă, este lucrul, care cu siguranţă mă revelează pe mine mie însumi.”(Mounier)

Mântuitorul Iisus Hristos ne-a încredinţat că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (Ioan 17, 3) prin aceea că ,,oricine iubeşte este născut din Dumnezeu” (I Ioan 4, 7), iar cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu sunt şi cunoscuţi de El, iar cei care refuză comuniunea cu El nu sunt cunoscuţi de Acesta (Matei 25, 12). Dumnezeu nu-i mai vede pe aceştia în Sine decât ca pe cei creaţi de El, nu ca pe cei ce persistă şi se dezvoltă în El însuşi, de aceea ei nu se pot înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în viaţa veşnică pentru că au refuzat iubirea Lui şi prin aceasta cunoaşterea Lui şi a voii Lui, după care ar fi trebuit să vieţuiască.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre o cunoaştere specială sau despre un raport al cunoaşterii cu iubirea şi prin cuvintele Sfântul Apostol Pavel: „Iar dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, acela e cunoscut de El” (I Cor. 8, 3) sau: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui” (II Tim. 2, 19). ,,Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), spunea Sfântul Apostol Petru. Hristos ca Raţiune Supremă şi ca Adevăr Absolut, nu numai că Se explică pe Sine ca Cel ce este mai presus de orice existenţă, dar explică şi celelalte existenţe, raţiunile şi sensurile existenţelor respective, în legătură cu veşnicia Sa.

Unul dintre textele scripturistice frecvent citate de către teologi atunci când se referă la iubirea lui Dumnezeu reprezintă ultima parte a unui verset din prima Epistolă a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). La fel de importantă şi revelatoare, ca şi în contextul de faţă, este şi prima parte a acestui verset care are legătură cu cel anterior. Textul este următorul: „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este de la Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8).

Lui René Descartes, pentru care gândirea era sursa principală a adevărului, îi aparţine principiul îndoielii metodice „dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum” din cunoscuta lucrare „Discurs asupra metodei”. El dorea să arate faptul că pentru om cugetarea e forma cea mai sigură a existenţei. Dar Descartes împreună cu Socrate - care afirma „Ştiu că nu ştiu nimic” ştiind de sine ca de cel ce nu ştie nimic deplin de celelalte -, aveau o viziune ca din partea unui individ sau element singular al speciei umane, care cunoştea numai în parte existenţa. ,,Cogito” al lui Descartes, care  mă asigură de existenţa mea, nu trebuie înţeles ca o reflexie teoretică asupra unor lucruri abstracte, ci ca o trăire conştientă a durerilor, bucuriilor, temerilor, speranţelor, pe care nu le poate trăi decât o persoană umană în comuniune. Teologia afirmă  că „faptul conştiinţei mele este întărit de existenţa conştientă a altora, iar apoi de existenţa inconştientă a celorlalte forme ale lumii”.[1]

Părintele Stăniloae, fără a respinge în întregime valoarea dictonului cartezian, îl aşează în contextul metafizic corect. El consideră axioma episcopului Calistos din Alexandria  Amo, ergo sum  - ,,Iubesc, deci exist” – ca fiind o descriere mai bună sau mai comprehensivă a stării de a fi pentru că ea conţine şi dictonul cartezian, dar ţine seama şi de natura realităţii ultime, deci descrie o ontologie relaţională. Sentinţa lui Descartes nu ne asigură dacă vom cugeta şi exista şi după moarte, de aceea, cel mai sigur este să spunem despre Dumnezeu că este, şi siguranţa despre existenţa Lui ne va da şi nouă siguranţa că suntem, pentru că „realitatea existenţei Lui dă realitate tuturor celor ce sunt datorită existenţei Lui”. Astfel părintele Stăniloae ajunge la concluzia că cea mai sigură afirmaţie ar fi: „Est Deus, ergo omnes personnae creatae sunt et erunt ei mundus utilis eis”.[2] Poziţia părintelui este aceeaşi cu perspectiva lui Mounier:  „Iubirea este cea mai sigură certitudine pe care omul o cunoaşte; acel unic, existenţial şi incontestabil cogito: Iubesc, deci exist; prin urmare fiinţa este, iar viaţa are valoare (merită efortul de a trăi). Iubirea nu îmi asigură doar un statut de fiinţă în care eu mă regăsesc, deoarece iubirea mă dăruieşte pe mine celuilalt. […]Comunicarea chiar atunci când este ostilă, este lucrul, care cu siguranţă mă revelează pe mine mie însumi”[3]. Părintele Stăniloae arată faptul că această cunoaştere de tip cartezian este într-un fel depersonalizată. El oferă alternativa teologică a unei relaţionale şi revelaţionale guvernată de iubire. Cunoaşterea nu este un scop în sine, ci mai de grabă un mijloc spre cunoaşteri personalizatoare, un ţel mai înalt: slujirea idealurilor comuniunii izvorâte din comuniunea Sfintei Treimi la care a fost chemat şi omul să participe.

Astfel, pentru că Fiul este raţiunea Tatălui de a fi, Dumnezeu Tatăl, prin a Sa veşnică cugetare-voinţă (θελητικη έννοια), împreună cu Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt au adus la existenţă persoane raţionale care să aibă ca raţiune a existenţei Raţiunea prin care au fost creaţi şi care este Fiul sau Cuvântul (Logos-ul) Tatălui şi în care am fost mai înainte paradigme (παραδειγματα). Astfel am putea spune că avem aceeaşi raţiune a existenţei ca şi Tatăl, adică raţiunea existenţei noastre se împlineşte în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat şi Care, Chip al Tatălui fiind, a luat chipul nostru făcut după chipul şi asemănarea Lui, dar nedespărţit fiind acest chip de chipul Sfintei Treimi structura dumnezeiască a supremei iubiri şi a cunoaşterii interpersonale desăvârşite. Acest lucru îl realizăm noi prin mijlocirea trupului lui Hristos prezent în Sfânta Euharistie sau unirea cu persoana Fiului lui Dumnezeu o avem noi prin energiile necreate divine care nu sunt altceva decât prezenţa reală a Acestuia care a transformat raţiunile pâinii şi a vinului în raţiunile trupului Său, de care noi împărtăşindu-ne rostim: „Aflat-am credinţa cea adevărată nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne…”, adică unirea cu Hristos ne face părtaşi la experienţa unirii şi cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, având deci noi cunoştinţa participării la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi.

Energia iubirii coborâte de sus are tendinţa de a deveni o legătură universală între toţi oamenii şi între oameni şi Dumnezeu, făcând pe om iarăşi „o singură raţiune”, „având în ei raţiunea cea una a existenţei”. Omul în iubire, conform acestor cuvinte ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, se restabileşte pe sine prin raţiunea existenţei firii sau „restabileşte această raţiune în sine” şi prin aceasta se predă lui Dumnezeu şi primeşte pe Dumnezeu.[4] Astfel persoanele umane cugetă sau lucrează conform raţiunii firii lor datorită iubirii de Dumnezeu sau unirii cu Dumnezeu care-i uneşte prin puterea iubirii Lui. Raţiunea personală cu care ei sunt uniţi şi care a luat raţiunea noastră, le dă lor această raţiune sau înţelegere comună căci, spune părintele Stăniloae, „iubirea între oameni e unită mereu cu raţiunea comună care îşi are originea în Dumnezeu Cuvântul, ca şi iubirea. Cine reuşeşte să realizeze iubirea cu alţii ajunge şi la înţelegerea comună cu ei. O raţiune care nu promovează iubirea între oameni nu este iubire adevărată, sau raţiunea firii comune; şi o iubire care nu realizează înţelegere cu alţi oameni nu este iubire adevărată[5].

Cuvântul (Logosul) a stat la baza faptei creatoare a lumii: „Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” ( Ioan 1, 3). Acesta a creat lucrurile ca chipuri raţionale ale raţiunilor Sale pentru persoanele create ca chipuri ale Persoanei Sale. Astfel subiectul uman este chemat la o viaţă spiritual-materială conştientă în comuniune cu Logosul şi să adune în sine toate raţiunile plasticizate, pentru ca în felul acesta să aibă un conţinut de gândire comun cu Logosul, căci „Cuvântul Îşi dă prin aceasta un alter-ego creat sau o mulţime de alter-ego-uri”, dând astfel consistenţă unui subiect, care „e un fel de proiecţie gândită şi creată a Sa”[6]. Prin înţelegerea raţiunilor obiective ale lucrurilor, a sensurilor şi originilor lor, cât şi prin comunicarea acestora către alţii şi primirea de la ei, a luat naştere o manifestare a iubirii şi un prilej de dialog între Dumnezeu şi oameni şi între om şi om.

Lucrurile şi raţionalităţile lor sunt văzute deci, ca mijloace ale iubirii lui Dumnezeu, ale dialogului lui Dumnezeu cu noi, dialog prin care El ne conduce spre o tot mai profundă cunoaştere a gândirii şi iubirii Lui, urmărind ca prin lucruri să întărească relaţiile de iubire dintre noi şi să ne conducă spre comuniunea deplină cu El. Astfel lucrurile devin o cuvântare coerentă a Lui Dumnezeu prin care El ne arată dragostea Sa şi din acest punct de vedere lumea este cuvânt[7]. „Darul lui Dumnezeu are ca sens răspunsul omului”, iar acesta este făcut posibil prin iubire, iar iubirea ne-a fost dată în libertate, pentru că stă în puterea omului de a recunoaşte în dar pe Dăruitor: „Dumnezeu vrea să se facă cunoscut dincolo de ceea ce oferă. […]El se dăruieşte pe sine în acest dar şi doreşte să fie cunoscut de fiinţa umană prin acest dar al Său”[8]. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „fiecare lucrare dumnezeiască, după raţiunea ei adevărată, indică prin ea în fiecare lucru, după raţiunea în care există în mod propriu acel lucru, pe Dumnezeu în chip neîmpărţit întreg…”[9]

Lumea este un „discurs mut”, la limită absurd, al cărui ultim sens omul, nu-l poate decela decât recunoscându-l drept cuvânt şi dar al Logosului, Raţiune şi Sens veritabil al tuturor lucrurilor[10]. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre realitatea obiectivă a firii înconjurătoare numind-o „învăţătoare”[11], căci omul prin contemplarea ei, dar şi a structurii fiinţei umane, postulează cu necesitate existenţa personală absolută a unui Creator infinit de bun, perfect şi atotînţelept, care este mai presus de creaţie, dar prezent în ea. Dar despre existenţa personală absolută a lui Dumnezeu şi despre lucrarea iubirii lui de oameni nu ne vorbeşte numai forma creaţiei, spune Sfântul Maxim, ci ne vorbesc şi cuvintele Sfintei Scripturi care ne descoperă Revelaţia dumnezeiască supranaturală: „Dar numai pentru că S-a întrupat Cuvântul dumnezeiesc în cea mai clară formă în Hristos, Îl putem vedea în toate lucrurile, ca încorporări ale raţiunilor şi cuvintelor  Lui, fără să-L identificăm cu ele, dar simţindu-L lucrând în ele ca Subiect mai presus de ele, transcendent lor. Însă şi mai direct este încorporat şi prezent Cuvântul în cuvintele Scripturii”[12]. Cuvintele Sfintei Scripturi descoperă nu numai raţiunile iubirii dumnezeieşti, ci pe însăşi Raţiunea supremă, Logosul, Cuvântul, ultimul izvor de cuvinte. Dar fundamentul cunoaşterii lui Dumnezeu este iubirea desăvârşită, dialogul (rugăciune) omului cu Dumnezeu şi pururea cutare a Acestuia. Aşadar, dialogul relaţional cu Dumnezeu şi îndumnezeirea constituie baza cunoaşterii lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt[13]. În concluzie trebuie să subliniem faptul că atât cunoaşterea catafatică, cât şi cea apofatică se fundamentează pe o relaţie de comuniune cu Dumnezeu, însă cunoaşterea naturală se împlineşte prin cea supranaturală numai prin trăirea şi experierea personală pe care o conferă cunoaşterea apofatică.

Concepţia că lumea există într-o comuniune reală cu Dumnezeu şi că omul ca şi „co-creator creat”[14] este responsabil pentru supravieţuirea şi transfigurarea naturii apare ca temă centrală în gândirea părintelui Stăniloae. Lumea ca dar divin este definită ca prima caracteristică a relaţiei om-cosmos. Omul nu este chemat pentru a se „cosmiciza”, ci pentru a personaliza el lumea.

Se înaintează în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii prin colaborarea comună la descoperirea şi descifrarea tot mai adâncă şi mai nuanţată a sensurilor ascunse ale lucrurilor şi a existenţei lor ca daruri ale Persoanei supreme. Relaţia structurală a omului nu poate fi concepută în afara coeziunii (solidarităţii) sau unităţii ei cu cosmosul în Dumnezeu[15]. Oamenii vorbesc despre lucruri şi împrejurări, despre nevoile şi despre ajutorul ce şi-l cer şi  pe care şi-l dau. Lucrurile devin „cuvinte de iubire”[16]. Cuvântul este astfel mediator al comuniunii, acesta fiind primul aspect al cuvântului în viziunea părintelui Stăniloae. În această ordine de idei trebuie subliniat că în concepţia părintelui cuvântul nu este nicidecum un scop în sine, accentul cade nu atât pe semnificaţie (sensul în el însuşi), cât pe subiecţii personali implicaţi în împărtăşirea unei atitudini de iubire, de comuniune cu alte persoane[17]. Părintele Stăniloae luând în considerare sensul conceptului de Logos,  afirmă că acesta vine de la grecescul  Λέγω, care de fapt înseamnă limbaj, grăire, discurs, manifestarea intenţională a unei persoane faţă de altă persoană: „cuvântul e vehiculul comuniunii, puntea între persoane ca subiecte”[18]. El a observat această concepţie nu numai în filosofia antică, ci şi în observaţiile fenomenologice moderne. De pildă, observă că afirmaţiile lui Heidegger cu privire la vorbire (discurs), cuvinte (limbaj) şi înţelegere reflectă două adevăruri fundamentale şi anume că: expresia cea mai clară a fiinţei concrete a unei persoane este cuvântul („Fiinţa fiinţelor”), iar discursul şi limbajul sunt părţi fundamentale ale ,,Fiinţei-cu-ceilalţi” („casa Fiinţei”): „Cuvântul exterior nu este decât expresia fundamentală a permanentului cuvânt interior, care este însăşi fiinţa subiectului omenesc, ca intenţionalitate după comuniune”[19].

Această strânsă corelaţie între raţiune şi iubire pe care o evidenţiază şi Sfântul Maxim Mărturisitorul este aşadar un efect al iubirii ca har al lui Hristos prin care oamenii îşi pun în acord socotinţa cu voinţa sau raţiunea firii în care Îl văd sau Îl cunosc pe Dumnezeu  ca origine şi susţinător al ei şi nedespărţit de această raţiune, care are în sine iubirea. Deci împăcarea dintre socotinţă şi voinţă sau între raţiune şi fire a venit prin iubirea lui Hristos Care a dăruit-o prin har şi oamenilor care se unesc cu El. Astfel, conchide părintele Stăniloae, ei văd „unii în alţii aceeaşi fire, aceeaşi raţiune, aceeaşi voinţă…Fiecare se socoteşte pe sine ca pe altul şi pe altul ca pe sine. Iar în unitatea tuturor vede pe Cuvântul, Raţiunea cea una…Fiecare actualizează aceeaşi raţiune a firii în alt mod în virtualităţile sale. Dar pe fiecare îl vede întregind persoana sa şi pe sine întregind pe altul, sau pe toţi şi pe toţi întregindu-l pe sine. Fiecare se poate vedea ca oricare altul, şi alţii îl pot vedea ca pe ei. Fiecare poate vedea pe aceia ca pe un alt sine”.[20]

Iubirea este cea care creează posibilitatea deschiderii persoanei către o alta şi cunoaşterea aceleia tocmai prin interiorul ei. Cunoaşterea creştină vorbeşte şi de o cunoaştere de sine, însă diferită de dictonul socratic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru că întoarcerea spre sine este similară cu o întoarcere în sine, iar acest act nu este pur raţional, ci este unul de relaţie, de descoperire în sine a lui Dumnezeu, dar şi descoperire a lui Dumnezeu sau a persoanei proprii în altă persoană cu care mă aflu în comuniune.

Conştiinţa mea are nevoie de conştiinţa semenilor pentru a da siguranţă cunoaşterii mele despre mine şi despre cele exterioare mie, iar în conştiinţele altora, cu care mă găsesc în  comuniune, aflu trăirile mele altfel de cum le cunosc eu, iar în această dinamică un rol esenţial îl are cuvântul, prin care persoanele conştiente exprimă raţiunile existenţelor şi ale individualităţilor fizice şi a legăturilor dintre aceste raţiuni.[21] Aşadar cuvântul ca sens se subordonează cuvântului ca şi comuniune. Chemarea la comuniune ca stare fundamentală a fiinţei are întâietate în faţa funcţiei cuvântului de revelare a sensului şi raţionalităţii realităţii: „Când o persoană ne cheamă prin cuvântul ei în comuniune, ne descoperă şi realitatea ei. […] Comuniunea ne aşază într-adevăr în sânul realităţii şi ne descoperă prin aceasta sensul ei”[22].

Iubirea face pe om să accepte în fiecare clipă să judece lucrurile din punct de vedere al semenului cu care se află în raport, punând în locul eu-lui său eu-l aceluia, căci s-a despărţit prin iubire „se desface de sine de bună-voie, despărţindu-se de raţiunile şi preferinţele proprii”[23] datorită cunoştinţei comune realizate prin unirea în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

Progresul în iubirea de Dumnezeu e progresul în unirea cu El, iar acesta e progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a creaturilor până la cunoaşterea deplină în unirea şi iubirea deplină în viaţa veşnică ca participare la comuniunea dumnezeiască (Ioan 17, 3). „Posibilitatea cunoaşterii pentru fiinţa umană în lumina Sfintei Treimi este, afirmă Silviu Rogobete, cheia cunoaşterii”.[24]

 Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că dragostea este „lumina cunoştinţei”, iar „când mintea porneşte în focul dragostei spre Dumnezeu nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute”.[25] Dacă ajungem la concluzia că dragostea condiţionează adevărul, atunci trebuie să adăugăm o altă afirmaţie a Sfântului Maxim, conform căreia cunoştinţa generează sau naşte la rândul ei dragostea.[26] Dar pentru a ajunge la o cât mai deplină cunoştinţă de Dumnezeu, dragostea trebuie să fie ajutată de toate celelalte virtuţi, dar mai cu seamă de rugăciune: „Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată”.[27]

Lumina cunoştinţei adevărate constă în deosebirea de către om, fără greşeală a binelui de rău, dar acest lucru se întâmplă doar atunci când „sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele potrivnice adică răutatea şi bunătatea”[28]. Sfântul Antonie cel Mare este părere că oamenii sunt pe nedrept socotiţi raţionali pentru că raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional şi pot astfel deosebi binele de rău ferindu-se lucrurile rele şi vătămătoare sufletului. „Omul cu judecată, spune Sfântul Antonie, luând aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri îi sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu”. Din acest motiv el vede ca pe o rea patimă neştiinţa socotind că rătăcirea în întunericul unei vieţii cu păcate se datorează şi faptului că nu ne cunoaştem pe noi înşine şi suntem lipsiţi de cunoştinţa de Dumnezeu[29].

Cunoaşterea prin unire presupune o ieşire din sine a celui ce cunoaşte, dar şi o ieşire din sine spre alte persoane. Pentru a cunoaşte o persoană este necesară unirea cu aceea pentru a o putea cunoaşte din lăuntrul ei, aşa cum se cunoaşte ea însăşi şi pentru a se îmbogăţi amândouă prin această cunoaştere.[30] În acelaşi loc, părintele Stăniloae, mai adaugă faptul că în iubirea dintre persoane se realizează şi o cunoaştere şi o unire cu lucrurile, dar nu prin contribuţia lor, ci prin pecetea pusă de persoane sau de relaţiile dintre ele asupra lor. Chiar prin referirea la un obiect, subiectul cunoscător se referă indirect la un alt subiect. Prima concluzie este necesitatea în cunoaştere a caracterului personal al celui ce cunoaşte.

Martin Buber socoteşte că omul deţine sentimentele în urma cărora survine iubirea, deci sentimentele locuiesc în om şi „omul locuieşte în iubirea sa”. El consideră că la cunoaşterea iubirii se poate ajunge, doar în măsura în care se înţelege că iubirea nu poate fi cuprinsă ca şi conţinut într-un Eu, ci „ea este între Eu şi Tu”.[31]

„Cunoaşterea deplină este totdeauna şi iubire şi ca atare este îndreptată spre altă persoană”, dar îndeplinirea cunoaşterii perfecte o realizează numai Dumnezeu prin Treimea Persoanelor divine deplin unite. Dacă „cunoaşterea este în ultimă analiză referirea iubitoare a unui subiect la un alt subiect”, atunci „numai în această referire se realizează şi cunoaşterea de sine” şi actualizarea ca subiect. Dumnezeu are acest pol de referinţă în Sine însuşi, „El se referă la Sine însuşi ca la alte persoane”, iar cunoaşterea perfectă sau atotştiinţa perfectă a lui Dumnezeu „constă în faptul că fiecare Persoană divină cunoaşte pe Cealaltă în Sine însuşi, dar în calitatea Ei de altă Persoană”.[32]  Acest lucru este posibil datorită perihorezei intratreimice sau interiorităţii perfecte a unor Persoane infinite. Astfel Sfânta Treime este baza pentru posibilitatea cunoaşterii altor subiecte pe care le creează. Dumnezeu este Cel care „coboară prin iubirea Lui cunoscătoare” ridicând persoanele care se iubesc la interioritatea lor în El pentru a le deschide astfel drumul spre cunoaşterea Lui şi a lor între ele.

Cunoaşterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nouă, nesupusă unor legi ale repetiţiei sau monotoniei este cunoaşterea Lui ca realitate personală. Deci „cunoaşterea aceasta este întotdeauna o relaţie iubitoare “, căci numai iubindu-l pe Dumnezeu şi numai în conştiinţa că e iubit de Dumnezeu, omul ar putea înainta într-o cunoaştere ce nu îl satură niciodată. Deşi, chiar cine iubeşte cu adevărat un om şi e iubit de el ar vrea să nu moară nici el, nici acela, totuşi dragostea dintre oameni are momente de plictiseală, atunci când ajunge la monotonie datorită slăbirii comuniunii sau răcirii dragostei, şi astfel, cei care sunt în relaţie nu îşi mai oferă nimic nou.[33]

A doua concluzie este faptul că întotdeauna cunoaşterea deplină presupune sau este iubire izvorâtă din iubirea intratreimică. Acelaşi lucru îl arată, conform părintelui Stăniloae, şi cuvântul „con-ştiinţă”, adică faptul că nu mă pot cunoaşte pe mine decât în relaţie cu ceilalţi.[34]

Al treilea lucru care rezultă din înţelegerea cunoaşterii ca unire este faptul că persoanele raţionale create au de parcurs un progres până la interioritatea deplină între ele şi în Dumnezeu şi până la cunoaşterea deplină  Lui şi a lucrurilor.

Această cunoaştere ţine sau este legată de credinţa noastră ca dar al iubirii lui Dumnezeu, prin ea aducându-se un plus de evidenţă adevărurilor în care se fixează raţiunea cu mai multă certitudine, devenind o vedere şi o evidenţă tot mai luminoasă sau o simţire tot mai sporită a lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează prin virtuţile pe care le adună în ea iubirea sporind până la faza contemplării lui Dumnezeu.

Binele rezultat din adevărata cunoaştere în comuniune este rezultatul faptului că am supus iubirii raţiunea sau „am supus raţiunea mea individualistă binelui sau raţiunii superioare a comuniunii din iubire”.[35] Acest lucru arată că afirmarea comunicării intersubiective cu întreaga structură relaţională este singura care oferă explicitarea fiinţei umane şi a sensului ei prin această circumscriere a ei în dinamica iubirii ca ax central al experienţei religioase cotidiene datorită unui proces de imanentizare a iubirii divine transcendente, ea făcându-se cunoscută ca „structură arhetipală” a unei ordini necreate[36] care se coboară în structurile interumane ce intră în comuniune cu această Realitate Personală transcendentă Care se revelează.

„Iubirea de Dumnezeu posedă proprietăţi cognitive”, nefiind distinctă de cunoaştere. Realitatea supremă sau Adevărul ultim ca structură a iubirii Se formulează ca adevăr şi Se comunică prin iubire. Părintele Stăniloae afirmă faptul că această cunoaştere nu este prin iubire, ci în actul iubirii.[37] În acest fel, dacă Adevărul şi Iubirea constituie o singură Realitate, el ajungând  concluzia că unirea prin iubirea ca unitate bisericească nu se poate realiza în afara unităţii de adevăr sau a mărturisirii aceleiaşi credinţe.[38]

Pe de altă parte căderea din comuniunea cu Dumnezeu, care este Adevărul, duce la neştiinţă prin care se ajunge la iubire de sine şi la tiranie.[39] Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă faptul că primul om a căzut în păcat datorită necunoaşterii sau „îngrijirea omului mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire” datorită căreia a „strâns în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu” şi s-a aprins mai mult de patima iubirii trupeşti de sine prin cunoştinţa răului, căci nu mai contempla zidirea duhovniceşte, ci înţelegerea lui greşită se afla sub domnia simţirii, a mişcării neraţionale şi a uitării de Dumnezeu de care s-a despărţit prin neascultarea egoistă.[40] Prin libertatea faţă de patimi omul învaţă adevărul pentru că înţelegerea cea duhovnicească e întotdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei[41].

Conştiinţa dumnezeiască se câştigă, în viziunea Sfântului Maxim, prin dragoste sau prin mintea curăţită şi răpită prin dragoste. Aceasta este atrasă de cunoştinţa dumnezeiască de credinţa lucrătoare prin focul dragostei şi pironind mintea omului în iubirea de Dumnezeu.[42]

Pentru a arăta care anume dintre cunoaştere şi iubire se integrează în cealaltă sau care din ele primează în experienţa persoanei, părintele Stăniloae se referă mai întâi la poziţia lui Kierkegaard, pentru care este mai întâi autorevelarea şi de abia apoi dragostea şi la cea a lui Binswanger, care crede că mai întâi este iubirea de alţii şi apoi autorevelarea. Prin echilibrul teologiei sale, el firmă mai întâi primatul credinţei şi apoi intercondiţionarea sau progresul paralel al iubirii şi cunoaşterii.[43] Dar sâmburele credinţei este şi el un act incipient de cunoaştere vizând ceva transsubiectiv. Descoperirea reciprocă a subiectelor este opera iubirii, dar experienţa uneia impune experienţa celeilalte, parcurgerea distanţei spre celălalt corespunde cu îmbogăţirea lăuntrică a persoanei.

Aceeaşi viziune o are părintele Stăniloae şi în ceea ce priveşte transmiterea credinţei. Acest moment este văzut de el ca unul de „maximă întâlnire sau apropriere a unui subiect de altul într-o relaţie de iubire, spre descoperirea eu-lui şi sufletului aproapelui, astfel”.[44] Credinţa este un dar, ea fiind dată de Dumnezeu pentru a realiza prezenţa Sa în sufletul uman şi este mărturisit ca Cel ce a produs această credinţă. Se realizează un dialog prin credinţă în care Dumnezeu se face cunoscut ca Persoană ce iniţiază o relaţie de iubire, iar credinţa este mediul acestei comunicări, ajungerea la credinţă având deci, un caracter comunitar.

Comuniunea nu înseamnă numai iubire, ci şi buna mireasmă a cunoaşterii, iar progresul în cunoştinţă nu este numai autodescoperire, ci şi dăruire de sine ca prilej al trăirii în intimitatea iubitului sau iubitorului. Cunoaşterea autentică a lui Dumnezeu sau a aproapelui este în acelaşi timp o unire, o înţelegere trăită sau experiată.

„Prin iubire, spune părintele Stăniloae, contempli taina indefinită a persoanei ridicându-te la înălţimea ei la care nu te poate ridica raţiunea care schematizează şi separă bogăţiile spirituale ale persoanei. […] Iubirea descoperindu-mi mintea celuilalt, îl luminează pe el, dar mă luminează şi pe mine. Dar descoperă în el ceea ce mă bucură, ceea ce nu rămâne numai în el.  Aceasta este taina persoanei: că are în ea ceea ce-l bucură pe cel ce o descoperă şi de aceea acela o iubeşte. Persoana iubită are în ea ceea ce bucură pe cel care o iubeşte, pentru că şi aceea este în stare să o iubească pe aceasta. […] Dar indefinitul persoanei face pe cea care o iubeşte să-şi facă un chip ideal al aceleia”.[45]

În autorevelarea lui Dumnezeu se pune în relief interesul personal al Lui prin care Se face cunoscut ca iubitor pe măsura iubirii noastre faţă El şi faţă de semeni. Pentru că părintele Stăniloae pretinde că este necesară o subordonare totală a tuturor experienţelor umane revelaţiei supranaturale, trebuie să arătăm că de fapt ceea ce s-a revelat a fost însăşi iubirea, în Persoana lui Iisus Hristos prin Întruparea Căruia creştinismul afirmă că dragostea nu este un sentiment, ci o persoană, iar definiţia iubirii nu este deci oferită de om, ci revelată în Fiul lui Dumnezeu întrupat. Revelaţia şi relaţia devin termeni identici. Revelaţia este relaţia între adresare şi răspuns, între a da şi a primi. În viziunea lui Buber care ne spune că de fapt Revelaţia nu se ocupă de problemele misterului divin, ci de viaţa concretă a omului[46] este vorba de fapt de ideea că Dumnezeu doreşte prin revelarea Persoanei Sale dobândirea de către om a identităţii lui personale şi modul de realizare a ei ca raport de comunicare, adică scopul autorevelării divine este omul. Revelaţia este o chemare la întâlnire a omului de către Dumnezeu, o declaraţie şi în acelaşi timp o dovadă de iubire şi atenţie.         Perceperea realităţii ca relaţionalitate oferă o bază solidă pentru a afirma că întreaga cunoaştere se integrează în iubire sau a cunoaşte înseamnă a lua parte la comuniunea interpersonală a iubirii, atât cu alte fiinţe, cât şi cu Divinul. Virtualităţile indefinite ale individului se pun în valoare prin iubire, aceasta fiind „suprema unire şi promovare reciprocă şi, tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere în care semenul nu este pasiv, ci mai liber ca în orice stare de relaţie. Cu cât îl iubesc mai mult cu atât mi se descoperă mai mult”, iar prin plusul considerabil de realitate pe care ni-l dă iubirea „celălalt ni se revelează ca având o adâncime uluitoare, o bogăţie nebănuită”, astfel că iubirea devine „un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel ce iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte”[47] datorită apofatismului persoanei, care oferă şi conţine frumuseţi pururi noi de care nu ne mai putem desprinde. Cu atât mai multă, mai intensă şi mai nouă este inepuizabila dumnezeire. Sfântul Grigorie de Nyssa că a vedea cu adevărat pe Dumnezeu constă în „a nu afla niciodată o săturare a dorinţei de a-L afla”.[48]

Fiecare persoană este de neînlocuit, de aceea în cunoaştere căutăm unicităţile celorlalte persoane, vrem să ne îmbogăţim, prin relaţia cu ele, de ceea ce au distinct de noi, iar prin unirea tot mai deplină găsim virtualităţi tot mai şi deosebite în ceilalţi cu care suntem în comuniune.[49]

Comuniunea interpersonală reprezintă astfel, în viziunea marelui teolog, cadrul cunoaşterii: „Când o persoană ne cheamă prin cuvântul ei în comuniune, ne descoperă şi realitatea ei. […] Comuniunea ne aşează într-adevăr în sânul realităţii şi ne descoperă prin aceasta sensul ei”.[50]

Părintele Stăniloae ne lasă să înţelegem că depăşirea caracterului speculativ al analizei conceptelor teologice şi al exprimării în mod scolastic al adevărurilor de credinţă deschide spre o cunoaştere prin trăire a lui Dumnezeu şi, că dincolo de toate actele receptive, prereceptive şi prospectiv-active pe care creştinul le trăieşte în Biserică, acesta trebuie să conştientizeze o realitate transsubiectivă ce se descoperă subiectivităţii umane ca iubire. Iubirea Lui Dumnezeu este lumină care pune în valoare pe Cel iubit şi pe cel care iubeşte. În intimitatea omului cu Dumnezeu în care „el văzându-L pe Acesta, e văzut şi iubindu-L, e iubit şi se face lumină fiind luminat în chip negrăit”, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, acesta simte neputinţa exprimării trăirii lui şi se simte tot mai sărac în slavă pe cât e mai slăvit de Dumnezeu căci „datorită bogăţiei nesfârşite, spune Sfântul Simeon în continuare, sunt sărac şi având mult socotesc că n-am nimic şi spun: «Însetez din pricina mulţimii apei»”.[51]

Teologia părintelui Stăniloae este izvorâtă dintr-o experienţă religioasă vie. Dogma a însemnat pentru el o „cunoaştere trăită”, activarea potenţialităţii dogmatice având ca şi condiţie a valorizării subiective  a dogmei potenţarea intenţionalităţii spre comuniune, hrănită de credinţa reunirii adevărului şi a iubirii în persoana unică a lui Hristos. Matsoukas consideră că „ştiinţa teologică se exercită în mod ideal atunci când teologii înşişi trăiesc şi gustă teologia harismatică în cadrul trupului ecleziastic căruia îi aparţin”.[52] Sfântul Marcu Ascetul e de părere că „ cunoştinţa fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru. Adeseori, spune el, din negrija pentru fapte se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile a căror împlinire a fost nesocotită s-au şters în parte şi din amintire”[53].

În acest context amintesc o referinţă a părintelui Stăniloae cu privire la Mişcarea ecumenică. El vedea impasul acesteia în despărţirea iubirii de cunoaştere prin orgoliul de a impune un adevăr fără iubire” ori prin „orgoliul de refuza un adevăr sau de a-l cocoloşi în numele iubirii” din „neputinţa de a străbate prin transparenţa adevărului la iubire sau de a străbate prin transparenţa iubirii, trăită până la capăt, la adevăr…”[54] şi a ajunge ,,să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”. Multe din dezbinări fiind datorate şi ataşării unilaterale la unele învăţături ale Sfintei Scripturi şi la nesocotirea altora, iar a rămâne numai la unele moduri ale exprimării lui Dumnezeu ca la ultima şi exclusiva realitate înseamnă a nu trăi prezenţa Lui decât într-un mod mărginit, sau poate de loc, iar aceasta menţine dezbinarea prin aceea că fiecare socoteşte că prin modul lui său de a trăi şi exprima pe Dumnezeu Îl trăieşte pe Acesta în întregime şi acest mod al lui de a trăi şi exprima pe Dumnezeu este unic.[55]

 

 


[1] Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc., 1993, p.13.

[2] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 199, pp. 157-158, 170-171, 225, 232-233 şi nota 50, p. 345

[3] Mounier E., Personalism, London, 1950, p. 23, apud Silviu E. Rogobete, O ontologie a iubirii - Subiect şi Realitate Personală supremă în gândirea părintelui Dumitru  Stăniloae, Ed. Polirom, 2001, p. 245

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola a II-a către Ioan Cubicularul – Despre iubire, P.S.B. 82, trad. şi note Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Inst .Bibl. şi de Mis. al B.O.R., Buc., 1990, pp. 31-32

[5] Idem, op. cit., notele 54  & 55, p. 32

[6] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Buc., 1997, p. 8-9

[7]   Idem, op. cit., vol. I., ed. cit., p. 234

[8]   Daniel Neeser, The World: Gift of God and Scene of Humanity’s Response, Aspects of the Thought of Father Dumitru Stăniloae, în The Ecumenical Review, 33: 3, 1981, p. 276

[9]   Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire duhovnicească a cuvintelor, în Ambigua, 84, P.S.B. 80, ed. cit.,  p. 227

[10] Olivier Clement, în prefaţa la D. Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Deisis, sibiu, 1995, p. 18

[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a celor cinci moduri de contemplaţie naturală, în Ambigua, cap. 28, P.S.B. 80, ed. cit., p. 134

[12] Idem, Tâlcuire duhovnicească a cuvintelor, în  op. cit., cap. 99, vezi nota 318, p. 248

[13] Idem, Înţelesul duhovnicesc al schimbării la faţă a Domnului, cap. 26, în op. cit., p. 126; Cuvânt la Cuvântarea a I-a a Sfântului Grigorie Teologul, în op. cit., cap. 3, p. 50; Suta a II-a din Capete despre dragoste, cap. 48, 52, Filocalia II, ed. Humanitas, p. 77-78

[14] Bartoş Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2002, p. 172 ; Nikolaos Matsoukas afirmă că omul este chemat să devină „împreună-creator”, vezi Teologia Dogmatică şi Simbolică, IV, Demonologia, Ed. Bizantină, Buc., 2002, p. 70, 80 

[15] Daniel Neeser, op. cit., p. 274

[16] Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 10 

[17] Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 81 

[18] Ibidem, p. 81; vezi şi Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Buc., 1996, p.145, 240-242 

[19] Ibidem, p. 239 

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., notele 56-59, p. 33-34

[21] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Omniscop, ed. a II-a, Craiova, 1993, p.27 şi 33

[22]  Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. cit., p.85 

[23]  Idem, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc., 2002, p. 376-377

[24]  Silviu Eugen Rogobete, Mistical Existentialism or Comunitarian Participation?: V. Lossky and D. Stăniloae, în Dumitru Stăniloae-Tradition and Moderity în Theology, Oxford, 2002, p. 167

[25] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a I-a, 9-10, Filocalia II, ed. cit., p. 55

[26] Ibidem, Suta a II-a, 25, op. cit., p. 72

[27] Ibidem, Suta a I-a, 11, op. cit., p. 55 

[28] Sfântul Grigorie Palama, Capete naturale, teologice, c. 33, cf. Teoclit Dionisiatul, Tâlcuire atonită la Filocalie – Cele 100 de capete despre cunoaştere a celui între sfinţi părintelui nostru Diadoh al Foticeii, ed. Bizantină, Buc., 2001, p. 14

[29] Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală, Filocalia vol. I, trad., introd. şi note D. Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 16- 22

[30] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. cit., p. 161

[31] Martin Buber, Eu şi Tu, Ed. Humanitas, Buc., 1992 p. 42

[32] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, ed. cit., p. 162

[33] Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 164

[34] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. cit., p. 163

[35] Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, ed. cit., p.41-42

[36] Sandu Frunză, Experienţa religioasă în opera lui Dumitru Stăniloae, ed. Dacia, Cluj.-Napoca, 2001, p. 19 şi 54

[37] Dumitru Stăniloae, Iubire şi adevăr…, Ortodoxia, nr. 2/1967, p. 288-289

[38] Ibidem, p. 287-288

[39] Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, ed. cit., p. 50

[40] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Prolog la Răspunsuri către Talasie, Filocalia III, ed. Humanitas, Buc., 1999, p. 29-30, -33, 36-37 şi Răspunsul 43, p. 154

[41] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, c. 30, Filocalia vol. I,  ed. cit., p. 239 

[42] Idem, Capete despre dragoste, I, 47,32, 12,31, 10, 7, Filocalia II, ed. Humanitas, Buc., 1999, p. 55-59     

[43] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, ed cit., p. 370-371, 385

[44] Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 41

[45] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., nota 209, p. 398-399

[46] Eliezer Berkovits, Studies in Torah Judaism. A Jewish Critique of the Philosophie of Martin Buber, New York, 1962, p. 15, apud Sandu Frunză, op. cit., p. 83

[47] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, ed. cit., p. 366-367

[48] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui  Moise, P.S.B. 29, trad. Pr.Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Ed. Inst. Bivl. şi de Mis. al B.O.R., Buc., 1982,  p. 94

[49] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 63 şi 66

[50] Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. cit., p. 85

[51] Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul 3, în Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 341

 [52] Nikos Matsoukas, Introducere în Gnoseologia Teologică, Ed. Bizantină, Buc., 1997, p. 116

[53] Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc prin fapte, în 226 capete, c. 12-13, Filocalia vol. I, ed. cit., p. 255

[54] Dumitru Stăniloae, Iubire şi adevăr…, în Ortodoxia, nr. 2/1967, p. 290. Stăniloae numeşte dogmele expresii ale iubirii divine, dar şi expresii ale puterii spirituale a libertăţii omului şi ale credinţei lui ca daruri ale lui Dumnezeu; vezi în Dogmele, expresii ale iubirii divine, Ortodoxia, nr. 4/1991, p. 3-4

[55]  Idem, Sobornicitatea deschisă, Ortodoxia, nr. 2/1971, p. 173



Arca lui Noe - interpretare literal-vizuală - Pr. dr. Adrian Roman

 

.

.

.

.

.

 

 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sfeştania, curăţitoarea caselor şi sufletelor - Cristina Roman

Începând de la jumătatea lunii noiembrie creştinii ortodocşi de rit nou intră în Postul Crăciunului. Acesta durează 40 de zile şi se încheie cu Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la 25 decembrie. Postul Crăciunului este considerat de credincioşi drept un post al bucuriei, un post uşor, atât datorită sărbătorii minunate pe care o precede, cât şi deselor dezlegări la peşte, vin şi untdelemn. Chiar şi aşa, spunea cu amărăciune un părinte, sunt putini cei care fac un efort de voinţă în a ţine postul întreg, căci dacă s-ar anunţa intrarea în dieta pentru slăbit şi detoxifierea de Crăciun şi nu intrarea în post, numărul abstinenţilor ar creşte. Dar nu despre confundarea postului cu dieta alimentară dorim să vorbim în acest articol, ci despre un lucru recomandat de a fi făcut mai ales în post: sfeştania. Vom clarifica ce este sfeştania, când trebuie ea făcută, care sunt beneficiile săvârşirii ei şi cum trebuie să ne pregătim pentru această slujbă.

În cartea Casa creştinului, Editura Bizantină, Bucureşti - 1997, Pr. Constantin Coman afirmă: „Casa nesfinţită, ca şi omul nebotezat, este vulnerabilă lucrării celui viclean şi a tuturor relelor, poate fi bântuită de duhuri rele şi de răutăţile oamenilor, de vrăjitorii sau blesteme. Dimpotrivă, casa sfinţită şi cei ce locuiesc în casa binecuvântată sunt ocrotiţi în faţa tuturor relelor daca ei înşişi nu aduc răul în casă prin săvârşirea lui.”

Şi pentru că obiceiul este ca gospodinele să facă o curăţenie generală înaintea unei sărbători mari, vom reţine vorbele înţelepte ale altui părinte: „Un creştin fierbinte în credinţă face trei curăţenii în fiecare din cele patru posturi mari ale anului:

Curăţenie de praf, mizerie în toată casa;

Curăţenie de duhuri rele cuibărite în casă, prin sfeştanie;

Curăţenie în suflet prin mărturisirea păcatelor la spovedanie.”

Ce este sfeştania

Sfeştania este o slujbă religioasă oficiată de preot la începerea unei activități, la darea în folosință a unei construcții sau la diferite cerințe ale credincioșilor, constând în rugăciuni și în stropirea cu apă sfințită. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii române (DEX), cuvântul sfeştanie are ca variantă şi regionalism forma feștánie şi provinde din sl. [o]svenštenije. La slujba sfeştaniei, prin invocarea pogorârii harului Duhului Sfânt, preotul sfinţeşte apa şi uleiul pregătite de credincioşi. Apoi casa se stropeşte cu apă sfinţită, numită şi aghiasmă mică, iar deasupra tocului uşilor se face semnul Sfintei Cruci cu untdelemnul sfinţit.

Când se săvârşeşte slujba sfeştaniei

Molitfelnicul şi celelalte cărţi de practică liturgică nu limitează săvârşirea sfeştaniilor la perioadele de post, dar tradiţia bisericească îndeamnă pe toţi creştinii să cheme preotul pentru sfinţirea casei măcar o dată pe an, într-o zi de post. În cazuri deosebite, precum după trecerea la Domnul a cuiva, ori când cineva este în suferinţă, la punerea temeliei unei case noi sau la mutarea într-o casă nouă, după renovarea unei locuinţe. Sfeştania se poate face totuși, indiferent de ziua din săptămână sau de perioadele de post, la o dată stabilită de comun acord cu părintele paroh.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoii credincioşilor, Biserica a rânduit şi sfinţirea caselor din ajunul Bobotezei, slujbă complementară sfeştaniei, dar în acest caz aghiasma nu se mai sfinţeşte la casa credinciosului, ci este adusă de preot, iar slujba este mai puţin cuprinzătoare din lipsă de timp. De aceea, este spre îndemn a nu ne mulţumi doar cu „primirea Bobotezei”, ci a ne organiza pentru o sfeştanie şi într-o altă perioadă din an.

De ce să facem sfeştanie

Ne plângem cu toţii de boala acestui secol, stresul. Ne-am însuşit şi uzităm adeseori expresia „simt în jur energii negative”. Constatăm la locul de muncă un mediu toxic pentru psihic şi aducem cu noi acasă povara grijilor şi nemulţumirilor zilei. La acestea adăugăm certurile casnice risipite în norii de fum ai ţigărilor şi fuga spre relaxarea oferită de televizor, expunându-ne şi mai mult la violenţă fizică şi de limbaj, la imagini obscene. Deseori uităm sau suntem prea obosiţi să ne mai facem rugăciunea de seara şi dimineaţa, ce să mai vorbim de aprinderea unei candele sau de a tămâia. Astfel, zi după zi, casa noastră se transformă din cămin plăcut şi liniştit într-un loc unde nu ne mai simţim bine. Aici intervine forţa curăţitoare şi necesitatea sfeştaniei. Ea este menită ca prin credinţă şi rugăciune, prin lucrarea Duhului Sfânt, să alunge orice lucrare a forţelor răului, să purifice spiritul şi materia şi să restabilească liniştea şi armonia în casă, în familie.

Iată ce ne învaţă Molitfelnicul despre slujba sfeştaniei: „Ştiut să fie că prea bun şi folositor de suflet obicei este să se facă în biserici, în mănăstiri şi case, sfinţirea apei. Această apă sfinţită are multe feluri de lucrări: duhurile cele viclene din tot locul se gonesc, se iartă şi păcatele cele mici de peste toate zilele, nălucirile diavoleşti şi gândurile cele rele, mintea se curăţeşte de gânduri spurcate şi se îndreptează spre rugăciune, bolile le goneşte şi dă sănătate sufletească şi trupească. Toţi cei care o primesc iau sfinţenie şi binecuvântare. Pentru aceasta, datori sunteţi voi preoţilor, să vă învăţaţi enoriaşii ca să o primească cu credinţă spre marele folos al lor!”.  

Cum ne pregătim pentru Sfeştanie

Este cu atât mai potrivit să facem această slujbă în timpul posturilor de peste an întrucât este bine ca înainte de sfeştanie cei din casă să postească şi să se spovedească. După contactarea preotului paroh şi stabilirea datei şi orei săvârşirii sfeştaniei ne vom îngriji să pregătim următoarele:

Recomandare: Pentru slujba sfeştaniei obiectele enumerate mai sus vor fi aşezate pe o masă, pe un şervet curat. Este bine ca în camera respectivă să existe măcar o icoană orientată spre răsărit, în faţa căreia să se poziţioneze masa astfel pregătită.

Sfaturi practice: Uşile casei să fie deschise larg pentru a permite accesul preotului în fiecare cameră. După sfinţirea apei, gazda este îndemnată să ia vasul cu aghiasmă şi să meargă înaintea preotului în fiecare încăpere, ţinând vasul la îndemână pentru ca busuiocul să fie permanent înmuiat.

Aghiasma rămasă se strecoară de resturile de busuioc şi se păstrează într-o sticlă curată spre consum dimineaţa, pe nemâncate şi spre stropirea casei de către credincioşi. Întrucât numai Aghiasma Mare este rânduită să se păstreze curată şi frumos mirositoare de-a lungul unui an întreg, se recomandă ca aghiasma mică de la sfeştanie să se consume într-un interval mai scurt (în decurs de o lună).

Apa sfinţită – puterea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire

La sfinţirea apei de către preot, se rostesc mai multe rugăciuni de invocare a Duhului Sfânt. Astfel, făcând semnul Sfintei Cruci deasupra apei, preotul se roagă pentru ca: "apa aceasta să se sfinţească cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Duh, "pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca să fie tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică" şi pentru ca prin gustarea şi stropirea cu apa aceasta să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor".

Omul are nevoie de sfinţirea materiei pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Omul are puterea de a stăpâni şi influenţa cele înconjurătoare prin fapte şi cuvinte, nu degeaba se spune în popor că „omul sfinţeşte locul”. Dar tot omul poate influenţa negativ materia şi are nevoie de restabilirea relaţiei armonioase cu Dumnezeu, de reapropierea de harul divin prin Tainele Bisericii: Ne împărtăşim de Dumnezeu Însuşi prin intermediul unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne împărtăşim de Trup şi Sângele lui Hristos prin pâine şi vinul euharistic şi primim lucrarea harului Duhului Sfânt prin gustarea sau stropirea cu apă sfinţită sau prin untdelemn sfinţit. (Cristina Roman)

 



Părintele Dumitru Stăniloae, izvor de inspiraţie în cercetarea biblică - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

 

Pe bolta teologiei ortodoxe a Răsăritului străluceşte cu o lumină puternică şi deosebit de vie chipul unuia dintre cei mai iluştri teologi ortodocşi români, ce se poate aşeza cu vrednicie în rândul teologilor de adâncă trăire meditativ-contemplativă, plinitori ai testamentului din Ghetsimani „ca toţi să fie una” (In. 17, 21).

Pe Părintele Stăniloae nu am avut onoranta şansă să îl cunosc personal, dar pot spune că l-am simţit viu şi prezent în adâncul fiinţei mele, cu fiecare miridă de absorbţie a Cuvântului ce-L aşternea în scrierile Sale, în special în manualul de Teologie Dogmatică, ce reprezintă o sinteză neopatristică, plămădită din tălmăcirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, ceea ce face ca mediul teologic ecumenic să-L recunoască drept cel mai mare teolog al secolului al XX-lea.

Abordând teme ca Sfânta Treime, Sfânta Biserica si îndumnezeirea omului prin iubirea lui Hristos, este limpede, precum apa de izvor, că teologia dezvoltată de Părintele Stăniloae este una deosebit de complexă, iar personalitatea Sa este una impresionantă, dar nu în sensul copleşitor al cuvântului, ci în sensul teleologic al său, fapt ce a determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al cărui Preşedinte este Prea Fericia Sa, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea, să numească anul 2013 ca „anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae în şcolile de teologie din Patriarhia Română”, context în care, în zilele de 25-26 noiembrie 2013, la Craiova, avea să se desfăşoare simpozionul „Dogmă, Spiritualitate şi Liturghie. Contribuţia Bisericii din Oltenia la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae".

În calitatea sa de cărturar de înaltă ţinută, precum şi în calitatea sa de eminent cadru universitar, titular al catedrei de Dogmatică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova, Înalt Prea Sfinţia Sa, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Popa, consider că, prin titlul ce l-a gândit a-l da simpozionului, comemorează, în forma cea mai complexă, personalitatea Părintelui Stăniloae, fie că vorbim de dogmă, fie de spiritualitate, fie de liturghie, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită, căci cele trei sunt neîmpărţite, nedespărţite, neamestecate, neschimbate, deoarece Dogma este literă de piatră, fără Spiritul care-o face vie şi fără comuniunea oferită de Liturghie.

De aceea, teologia Părintelui Stăniloae este o teologie vie. Adevărat că nu se adresează simplului cititor creştin, ci teologului creştin cu ochii puternic aţintiţi către Hristos, adică teologului creştin pătruns de norma de credinţă, plin de ea şi experiată în mediul liturgic „plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14), tocmai acest buchet întreit făcând ca opera sa să fie tradusă în franceză, germană, engleză, greacă, rusă etc. şi foarte studiată în lucrări ştiinţifice atât în România, cât şi în străinătate, de către numeroşi teologi de diferite confesiuni.

În ceea ce priveşte contribuţia Bisericii din Oltenia la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, istoria a consemnat-o deja, context în care consider că, între contribuţiile olteneşti la promovarea şi valorificarea teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, se poate înscrie şi teza mea de doctorat, intitulată Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, tipărită la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012 – ISBN 978-606-671-034-3, şi întocmită sub laborioasa coordonare ştiinţifică a Prea Cucerniciei Sale, Părintele Profesor Vasile Mihoc, eminent cadru universitar al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, care avea să aprecieze că „tema este, într-adevăr, extrem de importantă pentru teologia ortodoxă. Ea este însă reprezentată în teologia noastră într-o abordare din perspectiva teologiei dogmatice (mai ales în opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae). Nu există în teologia românească nici o lucrare despre relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în scrierile Sfântului Ioan Teologul. În general, aria de cercetare asupra scrierilor ioaneice şi, în special, asupra teologiei acestor scrieri este încă, în teologia românească, destul de modestă. Or, tema este de interes atât pentru studiile biblice şi pentru teologia ortodoxă, în general, cât şi în contextul demersului ecumenic actual, problema relaţiei dintre Hristos şi Duhul Sfânt fiind, într-adevăr, un subiect de discuţie la nivel ecumenic. De unde rezultă cu claritate necesitatea imperioasă a unei astfel de abordări, o necesitate căreia încearcă să-I răspundă prezenta lucrare. Ca şi meritul autorului de a încerca o contribuţie atât de necesară şi, totodată, atât de importantă în teologia noastră.(…) Mă bucur că lucrarea vede acum lumina tiparului. O recomand cu căldură tuturor celor doritori de a pătrunde mai adânc în tainele mântuitoare ale Sfintei Scripturi”[1].

Atunci când am fost învrednicit de Dumnezeu să tâlcuiesc relaţia Hristos-Duhul, aşa cum se desprinde din scrierile ioaneice, un rol deosebit de important l-au avut tocmai scrierile Părintelui Stăniloae, căci abordarea mea avea să fie una specific teologiei biblice, dar originală prin ipotezele şi metodele de lucru de la care am pornit, precum şi prin obiectivele pe care le-am avut în vedere, interpretarea scripturilor lui Ioan având la bază diverse elemente de exegeză şi ermineutică biblică, pe care le-am dezvoltat sistematic[2], luând exemplu viu şi interpretarea teologică a Părintelui Stăniloae, motiv pentru care consider că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae poate fi perceput într-aceeaşi măsură ca izvor de inspiraţie inclusiv în cercetare biblică.

Se ştie că, în prezent, cercetarea biblică a depăşit stadiul exclusiv al exegezei biblice, adoptând în actul său ştiinţific interpretarea teologic-biblică a versetelor Sfintei Scripturi, plecând de la exegeza deja existentă, iar, un reper deosebit de important în interpretarea teologic-biblică a Sfintei Scripturi îl poate avea cu certitudine şi opera Părintelui Dumitru Stăniloae, plămădită din tălmăcirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, cei mai fermi şi profunzi interpreţi ai Sfintei Scripturi.

Personal, în interpretarea teologic-bilbică a relaţiei Hristos-Duhul, interpretare ce „reprezintă prima dezbatere amplă a teologiei biblice româneşti”[3], sub inspiraţia Părintelui Profesor coordonator, m-am lăsat purtat de interpretarea teologică dezvoltată  şi de Părintele Stăniloae în opera Sa, ceea ce m-a determinat să aplic relaţiei Hristos-Duhul o interpretare teologic-bilbică atât din perspectiva aspectului de intersubiectivitate, cât şi din perspectiva celui iconomic, convins fiind de faptul că „termenii de ‚intersubiectivitate’ şi ‚iconomic’ pot fi aplicaţi relaţiei dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, pentru că atât relaţia de intersubiectivitate, cât şi cea iconomică, aplicată Persoanelor Prea Sfintei Treimi, este icoană vie relaţiei Hristos-Duhul, relaţie care-şi plineşte sensul plin de har şi de adevăr în înfierea noastră, dobândită prin puterea trupului jertfit al lui Hristos, care este ‚adevărată mâncare’ (In 6,55), prin care ne unim cu Fiul, ‚Care este în sânul Tatălui’ (In 1,18), dimpreună cu Duhul, ‚Care de la Tatăl purcede’  (In 15,26)”[4].

Pentru toate acestea, săracă inima mea avea să vorbească despre caracterul teleologic al personalităţii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, inclusiv ca izvor de inspiraţie în cercetarea biblică, motiv pentru care mă înclin cuviincios şi cu adânc respect chipului teologic şi teleologic atât de complex al Său, mulţumind lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pogorâtă asupra noastră de a-L hărăzi pe meleagurile noastre româneşti.

Dumnezeu să Vă odihnescă, Prea Cucernice Părinte Profesor, şi, din sânul Dumnezeirii, rugaţi-Vă şi pentru noi, păcătoşii!

 


[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc, Cuvânt înainte la Dr. Eduard Traian Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, p. 9-10;

[2] Dr. Eduard Traian Popescu, op. cit., p. 21-23;

[3] Ibidem, p. 21;

[4] Ibidem, p. 213.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Ce ne schimbă pe noi la față? - PS Daniil Stoenescu

În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice Părinte Protopop; prea cucernici părinți și frați preoți

Cuvioase Părinte diacon,

Iubiți credincioși și credincioase,

 

Dacă în sfintele și dumnezeieștile Evanghelii din Noul Testament, de la Matei, Marcu, Luca și Ioan, ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, avem prin excelență râul Iordan ca reprezentant al tuturor râurilor de pe fața pământului, ca cel mai sfânt râu, în care a fost botezat Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și dacă în Sfintele Evanghelii avem prin excelență ca mare, Marea Galileii sau Marea Tiberiadei, pe valurile căreia Domnul nostru Iisus Hristos a umblat și de unde l-a ridicat pe Petru, care era gata să se scufunde, întinzându-i mâna, tot în Sfintele Evanghelii, pe lângă râul Iordan, pe lângă Marea Galileii sau a Tiberiadei (Domnul Hristos avea să se arate pe țărmul acestei mări după Învierea Sa din morți), avem și patru munți, Munții Evangheliilor, Munții din Sfintele Evanghelii și anume: Muntele Fericirilor, Muntele Taborului, Muntele Golgota și Muntele Măslinilor.

Pe Muntele Fericirilor noi ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, Predica de pe munte a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învățăturile Lui sfinte și dumnezeiești despre rugăciune, despre post, despre milostenie, despre iubirea vrăjmașilor, despre zidirea casei pe stâncă și nu pe nisip.

Pe Muntele Taborului ne schimbăm la față împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Moise și Ilie veniți din lumea de dincolo, și cu Petru, Iacob și Ioan, sfinții apostoli aleși ca martori ai acestei minuni pe care astăzi noi o prăznuim, ca în fiecare an, la 6 august și, iată, ca în fiecare an, de câțiva ani, aici, la Schitul din Munții Retezat, cu hramul Schimbarea la Față.

Pe Muntele Golgota ne răstignim împreună cu Hristos prin piroane, prin cunună de spini, prin întunericul de trei ceasuri, prin încercări, prin ispite, prin dureri, prin suferințe, prin operații, prin necazuri de tot felul, pentru că nu ne putem înălța cu Mântuitorul Iisus Hristos la ceruri de pe Muntele Măslinilor dacă nu ascultăm cuvântul Evangheliei Lui pe Muntele Fericirilor, dacă nu ne rugăm împreună cu El pe Muntele Taborului, dacă nu ne răstignim împreună cu El pe Muntele Golgota. Numai așa vom putea și noi să fim așezați, precum El Însuși spune, în rândul oilor de-a dreapta Sa, când va veni a doua oară, pe norii cerului, ca să judece vii și morții și să auzim cuvintele: "Veniți binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți Împărăția Cerurilor cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!".

Ne aflăm astăzi, din darul lui Dumnezeu, la acest praznic al Schimbării la Față, la hramul acestui smerit schit și biserică de piatră, ctitorită de noi cu ajutorul lui Dumnezeu și al dumneavoastră, în urmă cu mai mulți ani, mai înainte de a ne chema Dumnezeu la treapta și jugul, și la crucea arhieriei pentru românii noștri de dincolo de hotar, dintre care o parte sunt aici, împreună cu noi, în frunte cu părintele Cornel de la Vârșeț, împreună cu Președintele Consiliului Parohial de la Vârșeț, împreună cu cantorul sau cântărețul nostru principal de la Catedrala Ortodoxă Română din Vârșeț, care anul acesta a sărbătorit, deși în absența mea, din motive întemeiate și binecuvântate, 100 de ani de la sfințire.

Ne aflăm aici, în Munții Retezat, ne aflăm aici, ca să contemplăm și Muntele Fericirilor, și Muntele Taborului, ca să înțelegem și să acceptăm și să ne asumăm și Muntele Golgota și ca să dorim, mai presus de toate și decât orice, Muntele Măslinilor.

De ceva vreme m-am frământat cu o întrebare pe care m-am gândit să v-o pun și să încerc să v-o explic astăzi, în cuvântul nostru arhieresc de învățătură: ce ne schimbă pe noi la față?

Dacă Mântuitorul Iisus Hristos S-a schimbat la Față pe Muntele Taborului, în timp ce se ruga, și fața Lui a strălucit mai mult decât soarele, și hainele Lui s-au făcut mai strălucitoare, mai luminoase decât lumina, ne punem și noi întrebarea: ce ne schimbă sau ce ne poate ajuta să ne schimbăm și noi la față, să nu ne întunecăm la față, să nu ne schimonosim la față, să nu ne întristăm la față, ci să ne luminăm la față, să ne înseninăm la față, ca astfel să gustăm și noi și să fim părtași, pe cât ne este dat, la Schimbarea la Față a Domnului Nostru Iisus Hristos.

Astăzi orice biserică, mănăstire, catedrală sau schit este un Tabor. Orice creștin sau creștină care suntem botezați în numele Preasfintei Treimi, orice preot sau diacon sau episcop, astăzi, suntem și trebuie să fim precum Petru, Iacob și Ioan, martori ai Schimbării la Față, să cădem cu fața la pământ și să rostim și noi împreună cu Petru sau să-l auzim pe Petru rostind în numele nostru, al tuturor: "Doamne, bine ne este nouă aici, să facem trei colibe: ție una, lui Moise una și lui Ilie una."

Deci întrebarea și cuvântul pe care aș vrea să vi-l răsădesc precum o floare în grădina sufletului dumneavoastră, astăzi, aici, la Retezat, la hramul Schimbării la Față, este acesta: "Ce ne schimbă pe noi la față?"

Mai întâi de toate ne schimbă la față - socotesc - credința în Dumnezeu, credința Patriarhului Avraam în Preasfânta Treime și care a primit-o, învrednicit de primirea lui Dumnezeu, Cel in Treime lăudat, la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază.

Ne schimbă la față credința lui Petru în dumnezeirea lui Iisus Hristos pe care a mărturisit-o în Evanghelie în Cezareea lui FiIip.

Ne schimbă la față curăția lui Iosif cel vândut de frații lui în Egipt. Ne schimbă la față curăția Proorocului Daniel și a celor trei tineri care n-au vrut să se spurce cu bucatele de la masa Împăratului Babilonului.

Ne schimbă la față, iubiți credincioși și credincioase, rugăciunea lui Moise, rugăciunea Anei, mama lui Samuel, rugăciunea sfântului prooroc Ilie, care a pogorât foc din cer peste altarul de pe Carmel.

Ne schimbă la față rugăciunea lui Moise care s-a rugat până spre asfințitul soarelui cu mâinile ridicate spre cer, pe munte, în vreme ce jos, în vale, urmașul său, Iosua, era în luptă cu amaleciții după trecerea Mării Roșii, și, obosind mâinile lui Moise, Aaron și Or i-au sprijinit brațele preînchipuind răstignirea pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.

Ne schimbă la față rugăciunea Anei, mama lui Samuel, care la cortul sfânt se ruga, mișcându-și doar buzele în rugăciune, dar cuvintele nu i se auzeau. Cu sufletul smerit și amărât cerea de la Dumnezeu un copil, pe care avea să-l închine Domnului, pe cel dintâi dintre prooroci, pe sfântul prooroc Samuel. Rugăciunea Anei este model de rugăciune tainică, de rugăciune în cămara inimii, de rugăciune ascunsă, de rugăciune înlăcrimată.

Ne schimbă la față rugăciunea cu putere a sfântului prooroc Ilie care, așa cum a pogorât foc din cer peste jertfa lui de pe Carmel, dovedind adevărul lui Dumnezeu sau că Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob este Dumnezeul cel adevărat în Israel și în lumea întreagă, și noi, prin rugăciunea Sfântului Ilie sau prin rugăciunea noastră după pilda Sfântului Ilie, se cuvine să pogorâm foc din cer prin harul Sfântului Duh peste altarul sufletului nostru, peste altarul inimii noastre, peste altarul minții noastre.

Ne schimbă la față ascultarea lui Samuel. Ne schimbă la față această virtute esențială a ascultării, pentru că atunci când a fost chemat de Dumnezeu în noaptea din cortul sfânt a zis: "Vorbește Doamne, căci robul tău ascultă!"

Ne schimbă la față răbdarea lui Iov, patriarhul mult încercat de către diavolul care a cerut voie lui Dumnezeu să se atingă de trupul lui, dar nu și de sufletul lui, și diavolul l-a lovit și l-a umplut pe Iov de bube, de o boală grea, încât a ieșit afară din cetate și stătea gol pe o grămadă de gunoi, și trei prieteni și încă unul, Elihu, au venit la el ca să-l mângâie, în necazuri și în durerea lui. Răbdarea lui Iov ne este pildă de răbdare în ispite, în încercări, în necazuri neașteptate și de tot felul în viața noastră creștină, pentru că - spune cuvântul lui Dumnezeu în Faptele Apostolilor - în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri și în lume "necazuri veți avea, dar îndrăzniți căci Eu am biruit lumea!", zice Mântuitorul Iisus Hristos la sfârșitul marii cuvântări de la Cina cea de Taină, mai înainte de Rugăciunea Sa Arhierească.

Ne schimbă la față, iubiți credincioși și credincioase, nădejdea celor trei tineri care au fost aruncați în cuptorul de foc al Babilonului: Șadrac, Meșac și Abed-Nego și a altor trei: Anania, Misail și Azaria, pentru că nu au vrut să se închine chipului de aur ridicat de Împăratul Nabucodonosor în Valea Dura și orice creștin care nu se închină chipului de aur al acestei lumi și nu se va închina lui antihrist în vremurile de apoi, va fi încercat, va fi aruncat în cuptorul cel de foc al încercărilor, dar virtutea nădejdii în Dumnezeu izbăvește pe orice creștin precum pe cei trei tineri din cuptorul Babilonului care au ieșit nevătămați și nearși de acolo, precum pe proorocul Daniel, aruncat în groapa cu lei, dar Îngerul lui Dumnezeu trimis de Dumnezeu din cer a închis gurile leilor pentru că sfântul prooroc era fără de greșeală, fără de păcat.

Mergând pe firul Sfintelor Scripturi, mai departe, vedem în Noul Testament, căci ne poate schimba la față pocăința lui Zaheu vameșul, pocăința lui Petru care a plâns cu lacrimi amare după ce s-a lepădat de Domnul Hristos, pocăința femeii păcătoase care a stropit cu lacrimi picioarele Domnului, ca și pocăința lui David din Vechiul Testament și pocăința ninivitenilor și pocăința Regelui Manase. Pocăința, spovedania, mărturisirea păcatelor, rugăciunea cu umilință ne poate schimba la față și poate să facă și să aducă o rază din lumina Schimbării la Față a lui Hristos în viața noastră și în existența noastră, și în destinul nostru.

Ne schimbă la față, iubiți credincioși și credincioase, dragostea de Dumnezeu, de Mântuitorul Hristos a Sfintei Maria Magdalena și a sfintelor femei mironosițe, a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care și-a plecat capul la Cina cea de Taină pe pieptul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Ne schimbă la față dragostea de Hristos a Sfântului Apostol Pavel, care scrie în Epistola către Romani: "Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte?" Nicidecum, nimic din toate acestea nu-l pot despărți pe adevăratul creștin de dragostea lui Dumnezeu, de dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și-aș dori, în cele din urmă, să subliniez și să accentuez faptul că ne poate schimba la față viziunea Sfântului Arhidiacon Ștefan, care în timp ce era judecat pe nedrept pentru Hristos în sinedriul bătrânilor și arhiereilor din Ierusalim, a văzut cerurile deschise și pe Fiul Omului, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care cu ceva vreme în urmă se înălțase la cer de pe Muntele Măslinilor, șezând întru slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, și Sfântul Ștefan, cu fața lui luminată ca o față de înger, a zis: "Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului șezând de-a dreapta lui Dumnezeu!".

Toate acestea pe noi, creștinii, ne ajută ca să progresăm, să înaintăm pe drumul schimbării la față, pentru că viața creștină este în același timp și o cale a crucii, și un drum spre Emaus, și un drum al Damascului, și o poartă a Damascului, dar și un drum al Taborului, cu mai multe stadii, cu mai multe trepte, cu mai multe faze duhovnicești sau etape duhovnicești în viața noastră. De aceea, să căutăm lumina lui Hristos care luminează tuturor, lumina conștiinței, lumina Sfintelor Scripturi, lumina Evangheliei, lumina cea duhovnicească, lumina cea spirituală. Să trăim întru lumină și întru adevăr, întru dragoste și întru bucurie și bunătate pentru că zice același Sfânt Apostol și Evanghelist Ioan căci Dumnezeu este iubire și Dumnezeu este lumină.

Ziua de astăzi este un praznic al Luminii precum Ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos din morți, dar este și un praznic al dragostei, pentru că numai dragostea lui Hristos ne poate schimba la față, după cum dragostea lui Hristos de Dumnezeu-Tatăl L-a schimbat la Față pe Muntele Taborului. Numai așa putem și noi să auzim glasul Tatălui din norul Duhului Sfânt care a învăluit Muntele Taborului: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru carele bineamvoit, pe acesta să-L ascultați." și suntem aici, ca să ascultăm de Hristos. Suntem aici, pe Tabor, ca să-L ascultăm pe Hristos. Suntem aici, ca să-L urmăm pe Hristos, să-L recunoaștem și să-L mărturisim pe Hristos într-o lume în care Dumnezeu este tot mai mult absent, într-o lume care se depărtează tot mai mult de Dumnezeu, într-o lume care întoarce spatele lui Dumnezeu, noi să mergem mereu cu fața către Hristos, către Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.

Trei sunt martorii Schimbării la Față dintre pământenii în viață: apostolii Petru, Iacob și Ioan.

Trei sunt sfinții Patericului egiptean, în legătură cu care, adeseori, mărturisea preacuviosul Părintele nostru Arsenie că au ajuns la nivelul și harul și treapta schimbării la față a omului prin îndumnezeire, prin lumina harului Duhului Sfânt, și anume: Avva Pamvo, Avva Sisoe și Avva Siluan. Și ni se spune că în vremea morții, în ceasul morții Sfântului Sisoe, căruia îi strălucea fața ca soarele, a venit din lumea de dincolo Sfântul Antonie cel Mare să fie prezent și martor la trecerea din această lume a urmașului său duhovnicesc, Sfântul Sisoe. Și Sfântul Sisoe mărturisește către părinții călugări și frați, care stăteau în jurul său veghindu-l: "Iată, Avva Antonie a venit!" Murise Avva Antonie de câțiva zeci de ani, dar prin darul lui Dumnezeu s-a făcut prezent și arătat în ceasul morții Avvei sau părintelui Sisoe. Așa cum Moise cu sute de ani înainte de Hristos a murit pe Muntele Nebo și Sfântul Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc, ei sunt prezenți din lumea de dincolo la minunea Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

În marile momente ale istoriei revelației sau ale vieții creștine a sfinților se petrec și se produc astfel de semne, încât Avva Sisoe vede după Sfântul Antonie, prezent în duh lângă el, în ceasul morții, în ceata proorocilor, în ceata apostolilor și pe îngerii lui Dumnezeu venind din cer, ca să îi ia sufletul și să-l ducă la Mântuitorul Hristos care și El s-a arătat din cer și a zis, poruncind: "aduceți-mi pe vasul pustnicului." și fața Sfântului Sisoe care, deși strălucea ca soarele, se socotea că n-a pus început bun, deși era pe vârful Taborului el se socotea că nici n-a făcut vreun pas spre Tabor sau pe culmile Taborului. Atunci s-a săvârșit Sfântul Sisoe și locul unde era el și de unde a plecat din lumea aceasta s-a umplut de o mireasmă duhovnicească ca semn al sfințeniei.

 

Aceste lucruri și adevăruri să le sădim în mintea și în inima dumneavoastră, cei care ne-am adunat aici astăzi, în această luminoasă și preafrumoasă zi de praznic a Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos.

Când am ctitorit Schitul Retezat, în urmă cu 14-15 ani, nu știam de ce și pentru ce și pentru cine, dar, iată că Dumnezeu ne-a învrednicit ca aici să fie o oază duhovnicească într-un pustiu, pentru că oaza este acel loc plin cu verdeață care ascunde un izvor cu apă rece, proaspătă și curată pentru călătorul prin deșert, și prin deșert trece și viața noastră oriunde ne-am afla și oriunde am trăi sau am munci sau am trudi și avem nevoie de oaze duhovnicești, de izvoare duhovnicești, precum a fost oaza de la Elim cu 12 izvoare după numărul celor 12 apostoli ai lui Iisus Hristos și cu 70 de finici după numărul ucenicilor Domnului nostru Iisus Hristos. Această oază duhovnicească, acest izvor nevăzut cu apă vie, această adumbrire a norului Duhului Sfânt să străbată viața noastră, gândurile noastre și simțirile inimilor noastre, să plecăm mai liniștiți, mai senini, mai împăcați cu noi și cu alții și mai presus de toate, prin conștiință, cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.

După încheierea Sfintei și dumnezeieștii Liturghii, pentru a cărei slujire mulțumim preacucernicului părinte Protopop de Hațeg, delegat al Preasfințitului Episcop Gurie al Devei și Hunedoarei, și celorlalți frați preoți din apropiere sau mai de departe, și, după ce veți gusta fiecare din cele ce veți primi la poarta schitului sau din cele ce ați adus, cei care doriți puteți să mai rămâneți, ca să ne întreținem duhovnicește prin întrebări și răspunsuri legate de ziua aceasta, de viața noastră, de mântuirea sufletului.

Salutăm și binecuvântăm pe binecredincioșii creștini veniți de la Arad și de la Brașov, de la Sibiu și de la Timișoara, de la Făgăraș și de la Hunedoara și din alte părți, de la Vârșeț și din satele din împrejurimi și dorim tuturor binecuvântarea lui Dumnezeu și harul Duhului Sfânt să vă umple viața, casele și familiile și să ne întâlnim cu bine sau din ce în ce mai bine în acest loc, precum de Bunavestire și de Schimbarea la Față, an de an.

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

Cuvânt la Praznicul Schimbării la Față

Retezat, 6 august 2013



Pastorală a Sf. Sinod privind Anul Omagial Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (RO) - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2013 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul  omagial  al  Sfinților  , întrucât se împlinesc 1700 de ani de la emiterea, de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313. Prin acest document unic, deosebit de important prin consecințele sale în viața Bisericii, a fost garantată libertatea credințelor religioase și proclamarea încetării persecuţiei împotriva creştinilor pe tot cuprinsul vastului Imperiu Roman.

După aproape 300 de ani în care Imperiul Roman adoptase faţă de creştinism o atitudine ostilă, ce mergea de la toleranţă îngăduitoare sau dispreţuitoare până la persecuţia cea mai făţişă şi mai violentă, creștinii și-au dobândit libertatea de manifestare religioasă, după ce multă vreme au fost închiși, torturați, mutilați și uciși în chinuri mari pentru numele și Evanghelia Mântuitorului Hristos, așa cum El însuși îi avertizase pe ucenicii Săi, zicând:

„Dacă M‐au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni… Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu” (Ioan 15, 20-21). Pe acești creștini, prigoniți până la moarte, Biserica i-a cinstit permanent și i-a inclus în calendar, iar moaștele sfinților martiri episcopi, preoți, diaconi, bărbați, femei, tineri și copii din toate stările sociale ale acelor timpuri, precum și ale martirilor târzii sau neomartirilor sunt așezate la temelia sau Altarul tuturor lăcașurilor de cult ortodoxe, din cele mai vechi timpuri și până azi.

Memoria şi evlavia Bisericii îi păstrează şi îi cinstește pe Împăraţii Constantin şi Elena ca Sf inţi, Întocmai cu Apostolii, deşi au trăit la peste două secole după ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Împărat Constantin este primul conducător creștin al Imperiului Roman și a fost chemat la misiune de Hristos, prin arătarea semnului Sfintei Cruci, asemeni Sfântului Apostol Pavel. Sfântul Împărat Constantin s-a convertit în mod minunat în anul 312 când, în ajunul luptei împotriva lui Maxenţiu de la Pons Milvius (podul Vulturului) din apropierea Romei, Hristos Domnul i-a descoperit în lumină pe cer, în miezul zilei, semnul Crucii Sale, însoţit de îndemnul: „În acest semn vei învinge!”, iar în timpul nopții, în vis, i-a întărit această dumnezeiască descoperire.

Astfel, venirea pe tronul Imperiului a Sfântului Împărat Constantin este strâns legată deconvertirea sa la credinţa în Hristos sub semnul luminos al Sfintei Cruci, iar ascensiunea și importanța sa politică este marcată de emiterea în anul 313, la Mediolanum (Milano), aEdictului de libertate religioasă, o piatră de hotar în istoria lumii, deoarece, luând, după cum se spune în tropar, „chemare nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”, Sfântul Împărat Constantin a schimbat situaţia grea a creştinilor din Imperiul Roman şi a deschis noi căi de împlinire a rolului Bisericii în societate.

Și credinţa Sfintei Împărătese Elena este pecetluită de semnul de viaţă făcător al Crucii Mântuitorului, pe care ea a descoperit-o, cu multă rugăciune, osteneală şi smerenie, în pământul Ierusalimului, și care, mai apoi, a fost înălţată solemn în văzul poporului creştin de episcopul cetăţii, Macarie I, la 14 septembrie 326.

În  conștiința  Bisericii  creștine  și  a  întregii  umanități  Sfântul  Împărat Constantin și mama sa, Sfânta Împărăteasă Elena, au rămas nu numai apărători ai libertății religioase și buni credincioși, ci și mari civilizatori ai epocii lor și apărători ai demnității persoanei umane, ai omului creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, legislația constantiniană a cuprins legi prin care episcopii și preoții au primit dreptul de a proclama, în biserici, eliberarea sclavilor creştini; legi prin care erau protejate logodna şi căsătoria şi au fost interzise adulterul şi avortul; legi care interziceau tortura, uciderea sclavilor de către stăpâni şi stigmatizarea feţei oricărui deţinut; legi prin care erau protejaţi copiii abandonaţi, copiii minori şi copiii orfani; legi prin care se interzicea abandonarea copiilor nou născuţi, răpirea copiilor, vânzarea copiilor din motive de sărăcie, iar părinţii săraci trebuiau ajutaţi de fisc sau din vistieria personală a Împăratului. Toate acestea erau prevederi legale revoluţionare pentru mentalităţile sociale păgâne de la începutul secolului al IV‐lea, și au devenit repere definitorii pentru matricea spirituală a Europei şi a întregii umanităţi.

Ne aducem aminte și îi cinstim pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena pentru că, prin viața și faptele lor, au fost mărturisitori ai lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. De asemenea, îi cinstim pentru că au fost împreună lucrători cu Biserica în activitatea social-filantropică și de înnoire morală a societății. Sfinţii Împăraţi nu numai că au eliberat pe episcopi şi preoţi din închisoare, arătând un respect deosebit față de slujitorii Bisericii, dar au dăruit Bisericii, pentru a fi locașuri de cult, edificii imperiale de judecată, care au purtat și pe mai departe numele de basilica, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică. Gestul a reprezentat o compensație pentru pierderile suferite de creștini în timpul persecuțiilor, când multe lăcașuri de închinare au fost dărâmate de împăraţii prigonitori romani, iar bunurile aparținând comunităților creștine au fost răpite de persecutori.

Sfinţii Constantin şi Elena, deși au condus Imperiul într-o vreme în care împăratul era considerat și cinstit ca zeu, având statuie în templele păgâne, au refuzat această cinstire idolatră și s-au arătatmodele de viaţă creştină și de stăruință în credință, de conducători creștini înțelepțiimplicați în ajutorarea aproapelui, preocupați de respectarea libertăţii şi demnităţii umane. Ei suntrugători pentru noi în fața tronului lui Dumnezeu, dar şi îndrumători ai noștri prin exemplul vieții lor, întrucât au asigurat o educaţie creștină aleasă copiilor și au ocrotit familia creștină. Sfânta Împărăteasă Elena este un model de mamă creștină care dăruieşte fiului său, Sfântul Împărat Constantin, o educaţie luminată de credinţa în Hristos, care are ca temelie iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Sfinții Împărați Constantin și Elena au înfiinţat, sprijinit sau au încurajat activitatea a numeroase aşezăminte sociale, ce exprimau dragostea creştină faţă de aproapele aflat în suferinţă, precum: orfelinate, spitale, leprozerii, aşezăminte pentru săraci, pentru fecioare sau văduve, pentru primirea străinilor. Sfânta Împărăteasă Elena s-a implicat direct în construirea la Constantinopol a unui azil pentru văduve, precum şi a unor aşezăminte pentru primirea străinilor la Ierusalim, Constantinopol şi Sevasta.

În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au între ei aşezată Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena în pământ. Icoana lor transmite astfel un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută, cele inteligibile şi cele sensibile, în iubirea infinită şi eternă a Preasfintei Treimi. În lumina acestui tip de înţelepciune divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu puterea lui Hristos, iubirea jertfelnică pentru binele celor mulţi este flacăra şi puterea misiunii creştine în lume.

Sfinții Împărați Constantin și Elena au promovat și au protejat dezvoltarea artei și arhitecturii creştine prin construirea de lăcaşuri de închinare pe tot teritoriul Imperiului: două biserici în Ierusalim (a Învierii şi a Înălţării), una în Bethleem (a Naşterii Domnului), mai multe biserici în Constantinopol, în Roma, în Trier (Germania), în Nicomidia, precum şi în Antiohia. Totodată, princonstruirea noii capitale la Constantinopol - inaugurată în 11 mai 330, Sfântul Împărat Constantin a rămas în istoria lumii ca fondator de civilizație și cultură creștină și cel care a zguduit din temelii păgânismul și idolatria.

În poziţia politică înaltă pe care au ocupat-o, Sfinții Împărați Constantin și Elena s-au doveditadevărați slujitori misionari ai lui Hristos și exemple inegalabile de cooperare a Statului cu Biserica. Expresii ale slujirii misionare a Sfinților Împărați Constantin și Elena, ale apostolatului lor mirean în lumina Crucii lui Hristos, au fost mai ales convocarea primului Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325, Sinod care a proclamat învăţătura ortodoxă despredumnezeirea Fiului care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‐au făcut” (Simbolul credinţei sau Crezul), și reflectarea valorilor evanghelice în legislaţia constantiniană prin cele 361 de norme legislative relevante pentru credință și morală, inclusiv generalizarea duminicii, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, ca zi de odihnă în Imperiu.

De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ca slujitori misionari ai lui Hristos, au promovat şi susţinut pelerinajul la locurile sfinte. Este binecunoscut faptul că Împărăteasa Elena a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în anul 326, pentru a găsi Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, iarÎmpăratul Constantin însuşi a mers în pelerinaj la Ierusalim pentru a participa la sfinţirea Bisericii Învierii Domnului, în data de 13 septembrie 335.

Sfântul Împărat Constantin, originar din sudul Dunării, de la Naisus, azi orașul Niș din Serbia,a păstrat o legătură directă atât cu provincia sa natală, Dacia Mediteranea, dar şi cu teritoriul actualei Românii, locuit atunci de daco-romani. Realizările sale cele mai importante în această zonă au fost recucerirea unei părți din fosta Dacie Traiană, adică Banatul, Oltenia şi Muntenia, pe care o realipeşte Imperiului Roman; extinde asupra acestor ținuturi administraţia imperială civilă şi religioasă și le întăreşte din punct de vedere militar,înzestrându-le cu cetăţi, castre, forturi și drumuri de acces, între care podul de piatră, numit șiPodul lui Constantin, al cărui capăt de nord era în cetatea Sucidava (localitatea românească Celei).

Odată cu perioada constantiniană, în teritoriul nord dunărean situaţia Bisericii și a creștinilor se îmbunătăţeşte, ca urmare a libertăţii credinţei, a promovării creștinismului ca religie oficială şi a renaşterii vieţii urbane, Sfântul Împărat Constantin continuând misiunea apostolică de creştinare a populaţiei, începută de Sfântul Apostol Andrei în Sciția Mică (Dobrogea de azi).

Cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena în Biserica Ortodoxă Română este prezentă din cele mai vechi timpuri, pentru că domnitorii și boierii români, urmând exemplul acestor Împărați creștini, au ridicat biserici, au apărat şi au ajutat Biserica. În zilele noastre, ca semn de evlavie și cinstire a Sfinților Împărați Constantin și Elena, în multe localități sunt locașuri de cult parohiale sau mănăstirești puse sub ocrotirea lor, iar peste 1 milion 700 de mii de români poartă numele sau derivate ale numelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena se bucură şi astăzi de o evlavie deosebită, datorită credinţei, dragostei de Dumnezeu, milosteniei şi jertfelniciei care caracterizau viaţa lor zilnică.

Ca apărători ai libertăţii creştine şi ctitori de lăcaşuri sfinte, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt modele de slujire a Bisericii şi de mărturisire a Mântuitorului Iisus Hristos în societate şi în familie, prin îmbinarea armonioasă dintre înţelepciune şi rugăciune, credinţă şi dărnicie. Pentru lumea contemporană secularizată, depărtată de Hristos și debusolată în căutările ei, înțelegerea celor mai importante aspecte din viaţa şi activitatea Sfinților Împărați Constantin și Elena reprezintă o cale de urmat în trăirea şi promovarea valorilor morale în societate, întrucât sfinții  sunt  învățătorii  noștri.  După  modelul  constantinian, înțelepciunea soluţiilor şi direcţiilor adoptate de conducătorii politici pot conduce la bunăstarea și pacea societăţii noastre, marcată de prea multe conflicte și de prea puţină înţelegere și dragoste a unora pentru alţii.

Anul omagial a fost sărbătorit în eparhiile din țară și străinătate, în parohii și mănăstiri, în centrele culturale și școlile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române. Reflectarea în acest An omagial la reformele epocii constantiniene, în plan instituţional şi administrativ, militar, juridic şi, mai ales, religios ne arată rolul fundamental al credinței în unitatea și progresul societății și ne oferă prilejul de a sublinia importanța majoră a conducătorului creștin înțelept în lumea actuală, în care credința și valorile tradiționale sunt contestate și atacate.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Tot în anul 2013 am comemorat pe Părintele Dumitru Stăniloae, la împlinirea a 110 de ani de la nașterea sa și a 20 de ani de la mutarea din această viață. Considerat „cel mai mare teolog al secolului al XX‐lea”, Părintele Dumitru Stăniloae a cunoscut în profunzime și a folosit în toate operele și studiile sale teologice gândirea și scrierile Sfinților Părinți, pe care le-a prezentat într-o formă vie și actuală.

Întreaga sa operă este o sinteză neo-patristică creatoare, pe care a realizat-o nu doar citind, citând şi traducând operele Sfinţilor Părinţi, ci continuând în duhul Sfinţilor Părinţi reflecţia teologică ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae nu se referă doar la teologia Sfinţilor Părinţi, ci preia temele majore din literatura patristică, le adânceşte şi le continuă, în dialog cu contextul socio‐cultural şi misionar al epocii noastre.

În monumentala Filocalie în 12 volume, notele explicative constituie aprofundări teologico-mistice de o copleșitoare bogăție spirituală, încât, prin strădania de o viață a Părintelui Stăniloae, Sfinții Părinții devin contemporani și prieteni cu cititorii teologiei acestui mare dascăl și teolog român.

Despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae putem vorbi numai la prezent, el fiind o făclie de Înviere pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii noastre. Purtător al unei mărturii mature şi rodnice, luminoasă şi plină de speranţă, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne pentru noi un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii Ortodoxe, precum şi o frumoasă pildă care trebuie să ne inspire constant.

Prin teologia sa vastă, profundă şi bogată, ca sinteză creatoare între Tradiţie şi actualitate, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în memoria Bisericii un mărturisitor al iubirii divine şi un apărător al demnităţii umane, atât în timp de libertate, cât şi în timp de prigoană. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae persoana umană este permanentă taină şi permanentă noutate. Om al rugăciunii tainice, el a scris și promovat o teologie care îndeamnă mereu la rugăciune, la unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi bucuriei veşnice. Profunzimea sintezei neo-patristice creatoare a Părintelui Dumitru Stăniloae este un model care trebuie urmat în toată teologia noastră pentru a rămâne constant fideli Sfintei Evanghelii a lui Hristos, pentru a ne menţine neîntrerupt în comuniune cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi pentru a elabora astăzi o teologie misionară, care leagă textul Sfintelor Scripturi de contextul istoric al vieţii creştine.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Cu părintească dragoste, la încheierea acestui an în care am cinstit modele sfinte de viață, vă îndemnăm ca, în lumina credinţei şi a faptelor creştine ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, să iubiți pe Hristos şi Biserica Sa, să promovați și să apărați demnitatea persoanei umane şi binele comun, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.

La încheierea unui an de cinstire liturgică și omagiere deosebită a Sfinților Împărați Constantin și Elena, să luăm aminte la virtuțile Sfântului Împărat Constantin pentru eliberarea creștinilor de persecuții și apărarea Bisericii, pe care le-a susținut constant și cu fermitate, dând măsura numelui pe care îl purta (lat. constans, constantis = constant, ferm), dar și la faptele minunate ale credinței Sfintei împărătese Elena care strălucesc și astăzi și luminează viața multor creștini, așa cum însuși numele său o spune (gr. helane = torță, făclie, foc sacru sau gr.hele = lumină arzătoare a soarelui).

Să îi cinstim pe Sfinții Împărați Constantin și Elena care, prin credință și fapte bune, au primit cununa cerească nemuritoare, ostenindu-ne și noi în ajutorarea sfintei Biserici pentru lucrarea ei liturgică, pastorală și misionară.

Sfătuim părinții să apere demnitatea familiei și a persoanei umane prin nașterea, creșterea și educarea pruncilor, să acorde mai mult timp copiilor, învățându-i să cultive credința, speranța și dragostea, libertatea de a face binele și nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, și să își cinstească înaintașii. Pentru a păstra vie evlavia noastră, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, toate învăţăturile morale, precum şi deprinderile practice şi duhovniceşti acumulate pe durata acestui An omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, vă îndemnăm să organizați la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a f i distribuite tuturor celor aflați în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulți copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţavoastră să împlinească lipsa acelora” (II Corinteni 8, 14).

Ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți cei care iubesc și ajută Biserica în lucrarea ei sfințitoare și mântuitoare, îi prețuim și îi povățuim părintește ca, după modelul Sfinților Împărați Constantin și Elena, care au ajutat mult la construirea şi dotarea bisericilor cu cele trebuincioase, să-și exprime cu putere, iubire și credincioșie dragostea către Dumnezeu şi să continue să ajute Sfânta Sa Biserică în ducerea la îndeplinire a atâtor lucrări de care au trebuință comunitățile creștine ortodoxe românești.

Lumina credinţei, a apostolatului misionar, a lucrării ziditoare de ctitorii şi a faptelor creştine ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, care a fost urmată peste veacuri de mulţi împăraţi, regi, principi şi conducători creştini, să fie un îndemn puternic și o călăuză pentru conducătorii de azi, care au datoria de a lucra în folosul semenilor lor și de a susține Biserica printr-o cooperare eficientă în diferitele ei domenii de activitate, dar mai ales în cel al asistenței sociale și medicale spre a asigura binele comun în societatea noastră.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul semenilor bolnavi şi neajutorați, ne rugăm Domnului Iisus Hristos de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă binecuvinteze pe toți cu iubirea, mila și bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta mai ales în vremea Postului Crăciunului multă rugăciune și grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toți cei neajutoraţi. În felul acesta ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”(Simbolul credinţei sau Crezul).

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să f ie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

(Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul Anului omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena se citește în toate bisericile ortodoxe din Patriarhia Română în prima duminică din postul Naşterii Domnului - 17 noiembrie 2013).

Sursa: basilica.ro

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Postul în familie - Cristina Roman

Mântuitorul a spus: „(...) milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt. 9, 13). Sensul postului stă în abţinerea de bună voie de la mâncărurile de dulce, concomitent cu lucrarea faptelor bune, îndeosebi milostenia. „Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci şi în a da celui flămând bucata pe care ai vrea tu însuţi să o mănânci.” (Sf. Serafim de Sarov)

Postul în familie

Postul în familie înseamnă disciplină. Se creeaza o disciplină, fără să vrei, nu pregătești oricum mâncarea, dacă ții post nu muncești prea mult, dacă nu muncești prea mult, ai mai mult timp de rugăciune, dacă ții post mancarea ce-o mănânci nu cere vin, cum cere friptura, dacă nu e vin, nu e somn, dacă nu e somn, sunt metanii. Vedeți câtă legătură? Foarte multă legătură. Ca să știm de ce postim. Și nici nu postim ca alții, nu postim toată ziua și noaptea dezlegăm la tot felul de mâncăruri, noi postim cu multă dreaptă socoteală și încă o dată avantajul rămâne al nostru. (Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2011, p. 287)

Tot mai mult ne-am obişnuit să spunem că „nimic nu mai este ca pe vremuri”, oftând cu gândul la acele împrejurări de viaţă în care ni se părea că totul era mai uşor, mai firesc, mai simplu. Referindu-se la post, mulţi vârstnici îşi amintesc că acesta era ţinut cu sfinţenie de întreaga familie şi că ei „aşa s-au pomenit”. Articolul de faţă se adresează creştinului modern, familiei ortodoxe contemporane, ai cărei membri au vârste diferite, probleme de sănătate diverse, se confruntă cu lipsa de timp şi, mai ales, au o mai mare libertate de gândire şi exprimare, nemailuând ca literă de lege tradiţia din bătrâni. Cum, cât, cu ce eforturi şi renunţări poate posti creştinul de astăzi şi ce îl aşteaptă la capătul postului ca răsplată pentru jertfa sa? Mai este cu putinţă în zilele noastre ca această tradiţie a postului în familie să se păstreze?

Realitatea este că acest lucru se întâmplă tot mai rar, iar cei mai mulţi dintre cei care îşi pun problema de a ţine post renunţă şi se consolează spunând că „nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură[1]…” Acest mod de a rezolva problema este superficial şi arată că nu știm prea bine şi nici nu investim timp să înţelegem ce ne îndeamnă Sfânta Tradiţie, ci preferăm să ne adaptăm mai degrabă lumii decât lui Dumnezeu.

„Eu nu pot să ţin post” sau „Decât să pofteşti, mai bine să mănânci (de dulce)”

„Dai voinţă, iei putere” spun sfinţii părinţi. Înainte de a decide că este peste puterile noastre să postim, ar fi bine măcar să încercăm, dar nu cu sentimentul eşecului asumat din start, ci cu nădejdea că atunci când ne va fi greu, Dumnezeu ne va întări să depăşim ispita de a renunţa. Este fals să credem că dacă pe durata postului poftim la un produs de dulce, mai bine este a mânca acel lucru decât a posti în continuare. Postul este tocmai un exerciţiu de renunţare la ceea ce ne place, la pofte, dar el nu anihilează simţurile noastre. Mirosul, papilele gustative, legăturile măiastru create de Dumnezeu între simţurile noastre continuă să existe la cei care postesc, iar meritul lor este cu atât mai mare cu cât, ispitiţi fiind, nu cedează. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” (Luca 4,4).

Postul prin urmare, este o luptă aspră cu însuși trupul tău. Dacă birui, bine îți va fi, iar dacă nu, să știi că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curățească trupul până acolo încât să nu mai fie nicio piedică pentru suflet… Nu postul ne mântuiește ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuiește, ci mila Tatălui. Dar osteneală să faci, că altfel nu vine Mila.” (Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 72-73)

Să dăm postului un scop

Dacă postim că „aşa trebuie”, puţin probabil să ne alegem cu vreun folos, constrângerile dovedindu-se a fi cele mai ineficace metode de învăţare şi progres. Alta să ne fie abordarea. Să fim conştienţi că aşa cum Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne rugăm, Dumnezeu nu are nevoie de postul nostru, ci noi avem nevoie să postim. Suntem plini de păcate, de suferinţe trupeşti şi sufleteşti, de griji şi nevoi. Să ne plecăm genunchii în faţa icoanei şi să dăruim ziua de post lui Dumnezeu ca jertă pentru pocăinţa noastră, ca rugăciune pentru împlinirea nevoilor şi dorinţelor noastre bune. Să postim cu un scop concret, acela de a-L chema pe Dumnezeu în ajutorul nostru pentru ceea ce ne apasă sufletul în mod deosebit. Minunat ar fi să postim pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi a-i da mereu Slavă!

„Voi posti la bâtrâneţe”

Bine ar fi şi aşa, căci Dumnezeu primeşte oricând pocăinţa noastră, dar ce ne garantează că vom trăi până la adânci bătrâneţi? Ce siguranţă avem că nu ne va încerca vreo boală care cu adevărat ne va împiedica să postim la vârsta a treia? De ce am avea la bătrâneţe o mai mare voinţă şi determinare în a posti, câtă vreme noi nu am exersat la tinereţe aceste lucuri, ci ne-am lăsat duşi de valul poftelor? "Privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului!" (Matei 25, 13). Nu ştim daca vom apuca ziua bâtrâneţilor şi cărunteţilor şi aşa cum ne va găsi obştescul sfârşit, aşa vom fi judecaţi. Să punem astăzi început bun mântuirii noastre!

Postul copiilor

„Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor” (Marcu 10,14). Dacă am da curs îndemnului Mântuitorului Hristos, dacă i-am aduce pe copii la biserică încă de foarte mici, spre ascultarea slujbelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, harul lui Dumnezeu ar face ca la vremea potrivită, postul copiilor să fie acceptat şi aşteptat în mod firesc. Copilul crescut în biserică poate înţelege şi chiar râvni să postească alături de părinţii săi, fără ca acest lucru să i se pară o corvoadă, ci o faptă bună făcută din dragoste pentru Domnul  Iisus Hristos.

Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul dă următorul sfat părinţilor: „Copilul trebuie hrănit astfel, încât odată cu dezvoltarea trupului, aducătoare de putere şi sănătate, să nu-i aprindem în suflet patima îmbuibării pântecelui. Să nu ne uităm că este mic, ci chiar din primii ani să-i potolim trupul atras de păcat şi să-l învăţăm să-l domine pentru ca în adolescenţă, în tinereţe şi mai târziu să stăpânească cu uşurinţă această necesitate”.

Enciclica Sfântului Sinod din anul 1956 stabileşte că: până la împlinirea vârstei de şapte ani, copiii sunt dezlegaţi de pravila (obligativitatea) postului, ei putând mânca "de dulce" în tot timpul anului. Pentru copiii de până la doisprezece ani, pravila postului ar fi în zilele următoare: toate zilele de miercuri şi vineri de peste an, în afara de cele în care se face dezlegare la peşte; prima şi ultima săptămână din Postul Sfintelor Paşti şi din cel al Naşterii Domnului; ultima săptămână din Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; cele două săptămâni ale Postului Adormirii Maicii Domnului; Ajunul Crăciunului (24 decembrie); Ajunul Bobotezei (5 ianuarie); Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). În celelalte zile şi săptămâni de post din an, copiii pănă în doisprezece ani sunt dezlegaţi a mânca peşte, icre, ouă, lapte şi brânză.  

Postul şi suferinţele fizice

Părintele şi duhovnicul Paisie Olaru spunea: "canonul bolnavului este patul suferinţei sale". Când omul este bolnav, Dumnezeu nu cere de la el canon, ci să rabde suferinţa cu mulţumire, fără cârtire, şi aşa se va mântui. Chiar şi în aceste situaţii este nevoie de discernământ din partea bolnavului şi a familiei sale şi să se ceară îndrumare din partea părintelui duhovnic. Cunoscând şi înţelegând situaţia, părintele poate da celui bolnav pogorământ. Altfel, dacă am lua prea în serios şi pe cont propriu neputinţele noastre fizice, niciunul nu am mai posti. Nu este vreun om contemporan fără vreun tip de alergie alimentară, vreo intoleranţă, care să nu fi avut măcar un episod de gastrită sau colecistită, iar sondaje recente arată că noi, românii, stăm prost atât cu glicemia, cât şi cu colesterolul. A posti nu înseamnă a pune sare pe rana noastră digestivă, dimpotrivă, înseamnă a o pansa cu acele alimente pe bază de legume şi fructe, cu ceaiuri şi supe care vindecă şi uşurează atât trupul, cât şi sufletul.

Relaţiile intime şi postul

Postul înseamnă abţinere de la anumite mâncăruri, de la anumite băuturi, de la a face răul şi a răspunde răului cu rău, dar şi de la plăcerile senzuale, distracţii şi chefuri, aşadar, şi de la relaţiile intime dintre soţi. Ar fi absurd a limita postul la regimul alimentar, permiţându-ne toate celelalte plăceri. Frumuseţea Ortodoxiei constă însă, în faptul că ea le stabileşte pe toate cu dreaptă măsură şi dreaptă socoteală. Aşadar, măsura este aceea care va defini cum şi cât postim, mai ales în cazul relaţiilor dintre soţi. „Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte viaţa noastră a tuturor şi susţine lumea întreagă, căci, precum se prăbuşeşte întreaga clădire dacă se clatină temelia, tot astfel se dă peste cap toată viaţa noastră dacă soţii trăiesc în neînţelegere.” - Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre deznădejde.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni învaţă pe cei uniţi prin Taina Cununiei cum să gestioneze relaţiile lor trupeşti. ,,Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere” (1 Cor. 7, 5). Sf. Ioan Gură de Aur clarifică: „Dar ce vrea să spună el aici? Să nu se înfrâneze femeia, zice, dacă bărbatul nu voieşte, şi nici bărbatul, dacă nu voieşte femeia… Deci trebuie a prefera buna-înţelegere înaintea tuturor, fiindcă este şi mai însemnată decât toate. (…) Pentru aceea zice: Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din buna înţelegere până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi în post şi rugăciune – vorbind aici de rugăciunea cea cu multă sârguinţă. Şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu ispitească pre voi Satana din pricina neînfrânării voastre.”

Tâlcuind sfatul Apostolului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "omul neînfrânat, omul ahtiat după plăceri, omul care nu se abţine de la femeia sa nici în vremea postului şi nici în alte vremi asemănătoare, nu-i pedepsit, dar nu-i nici lăudat (I Cor. 7, 5). Pavel a făcut pogorământul acesta atât de mare faţă de cei căsătoriţi din pricina slăbiciunii voinţei noastre, din pricina lipsei de atenţie asupra noastră înşine".

În cazul în care unul dintre soţi doreşte înfrânare, iar celălalt nu, Sfântul Ioan Gură de Aur dă următorul sfat: "Ce să fac, mă poate întreba cineva, dacă bărbatul meu nu-şi poate stăpâni poftele, iar eu vreau să mă înfrânez? - Trebuie să te pleci neapărat poftelor lui. Chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta, dulcele lanţ al căsătoriei, ce te încătuşează, te târăşte după poftele soţului şi te trage către cel cu care dintru început te-ai legat. Dacă te împotriveşti şi rupi lanţul, nu numai că nu scapi de lanţuri, dar mai eşti şi deplin pedepsită.”

Cum ţinem postul

În Epistola către Romani a Sf. Apostol Pavel, cap. 14, vers. 2, se spune astfel: „Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă, mănâncă legume”. Nu cei desăvârșiți au nevoie de post ci noi, cei slabi, pentru a ne putea desăvârși! Prea mult se scrie şi se vorbeşte oriunde despre ce este voie și ce nu este voie să se mănânce în post, despre ce pot să facă sau nu în această perioadă cei care postesc, iar destul de puţin se vorbeşte despre scopul şi foloasele postului. Resorturi sufleteşti şi o adâncă dragoste creştină ar trebui să ne pună pe făgaşul postirii, nu disciplina de a îndeplini câteva reguli mai stricte de alimentaţie şi de viaţă. Dacă ne vom limita la bifarea cu acrivie a tuturor restricţiilor, fără a dubla efortul nostru prin fapte de milostenie, dragoste şi îndelungă-rabdare, folosul duhovnicesc al postului va fi limitat.

Orice gospodină ştie că a găti de post cere un pic de inventivitate şi atenţie, iar lipsa de timp pentru pregătirea unui meniu gustos şi sănătos, ne împinge să alegem soluţia surogatelor: crenvurşti vegetali; cârnaţi; şniţele; salam; lapte şi brânză pe bază de soia. În rândul surogatelor intră şi fructele de mare, iar abstinenţa de la ele s-ar impune cu atât mai mult cu cât sunt considerate o delicatesă culinară. Fructele de mare nu sunt de post, iar consumul lor ar trebui limitat la zilele cu dezlegare la peşte. Doar oul de post încă nu a fost inventat, în rest găsim le găsim pe toate cele de dulce în ambalaj de post. Nu greşim consumând în post produsele din soia, dar dacă vom căuta prea mult în alimente de post aromele şi gustul cu care eram obişnuiţi în perioadele „de dulce”, există riscul să ne prefacem că postim.

Postul şi televizorul

Invenţie recentă, de care cei trecuţi acum de a doua tinereţe nu s-au bucurat în copilăria lor, televizorul a ajuns nelipsit din casele noastre şi ne acaparează atenţia ore în şir. Postul ne îndeamnă la discernământ şi spirit selectiv şi în privinţa televizorului. Să limităm numărul orelor petrecute în faţa lui, să căutăm acele emisiuni decente, educative, schimbând repede canalul de pe programele vulgare, pornografice, care promovează incultura sau violenţa. Şi dependenţa unora de serialul, telenovela sau emisiunea TV preferată poate fi o piedică în calea postirii căci sunt consumatoare de timp. Timpul este un dar al lui Dumnezeu, să nu îl irosim pe lucruri trecătoare şi superficiale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul dependenţei de computer, întâlnită mai ales la copii. Aşa numitul stat la calculator se cere a fi limitat, supravegheat şi înlocuit cu activităţi plăcute în familie ca plimbările, jocurile interactive, citirea unor cărţi folositoare.

Postul de păcate

"Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte! Cum? Dacă vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul în altă parte. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hoţie şi lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire la frumuseţile străine (…). Gura trebuie să postească de înjurături şi de alte vorbe ruşinoase". (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi Cuvântări)

Postul şi mentalitatea

Experienţa celor care postesc arată că atenţia la mâncare se păstrează şi în perioadele de dulce. Obişnuit cu mâncărurile uşoare din post, corpul va dori o trecere progresivă şi atentă la mâncărurile de dulce, ceea ce ne va face atenţi în continuare să avem pe masă garnituri de legume şi la desert fructe. Cu siguranţă cei care de obicei postesc, au un regim de viaţă mai sănătos şi în restul anului. Spunea cineva „postul m-a învăţat să mănânc ca să mă hrănesc, nu ca să mă simt bine, m-a învăţat să mănânc ca să trăiesc, nu să trăiesc ca să mănânc”. Este şi aceasta o formă de schimbare a mentalităţii care, exersată, duce la debarasarea de dorinţa de a mânca „ceva bun”, de a visa cu ochii deschişi la delicii culinare care se corelează de multe ori cu carenţe sau probleme emoţionale, stres etc.

Postitorul dă dovadă de mai mult autocontrol şi depăşeşte dilema multor familii: nu mai ştim ce să mâncăm, nu ne mai place nimic. Când orice poftă este imediat satisfăcută, când magazinele se întrec în oferte apetisante, este uşor a cădea în capcana pântecului fiind în final nemulţumit, nefericit, mereu în căutarea acelui „altceva”. Dacă am privi mai adânc în suflet am conşteintiza că hrana pe care o căutăm este cea spirituală, că atunci când suntem fericiţi nu ne mai trebuie nimic din ale gurii, din ale lumii. Prin păcat ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi am început a crede că putem trăi doar cu hrană materială. Ori postul exact acest lucru ni-l aminteşte, că de fapt nu suntem făcuţi pentru hrana materială, ci pentru Dumnezeu. „Din această cauză, mai întâi de toate avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu. Ar trebuui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui.” (Pr Alexander Schmemann – Postul cel Mare)

sursa foto: Google.com

[1] „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om." (Matei 15, 12-21)



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Mărturii despre Pr. Teofil, Părintele Bucuriei

Vineri, 29 octombrie, s-au împlinit patru ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. „Monahul bucuriei“, cum mai era cunoscut, a fost îndrumătorul a nenumărate generaţii de tineri care s-au apropiat, prin el, de viaţa duhovnicească. Nu în ultimul rând, părintele Teofil Părăian s-a aflat de nenumărate ori în rândul tinerilor, susţinând zeci de conferinţe pe teme teologice. Tinerii au ţinut să fie aproape de Părintele lor drag la slujba parastasului, astfel că la Mănăstirea Sâmbăta de Sus s-au adunat membri şi simpatizanţi ASCOR (Asociaţia Sudenţilor Creştin Ortodocşi) din Sibiu, Braşov şi Timişoara.

Amintirea vie purtată părintelui Teofil Părăian este demonstrată şi prin mulţimea credincioşilor care vin zilnic la mormântul acestuia pentru a aprinde candele şi lumânări, şi pentru a lăsa buchete de flori celui care le-a adus bucurie, speranţă şi lumină. Obştea monahală de la Sâmbăta de Sus se roagă neîncetat pentru cel care le-a fost duhovnic, iar duminică, 3 noimebrie, părintele Teofil Părăian a fost pomenit la slujba Parastasului, care a avut loc după Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au fost oficiate un sobor de preoţi şi diaconi conduşi de Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. (Ziarul Lumina)

Cei care l-au preţuit pe Părintele şi i-au fost apropiaţi şi în timpul vieţii se străduiesc să îi păstreze vie amintirea şi să îl facă în continuare cunoscut prin opera pe care Părintele ne-a lăsat-o. În acest sens a fost înfiinţat Curatoriul „Părintele Teofil Părăian”, au fost organizate expoziţii de fotografii, au fost tipărite cărţi, iar acolo unde Părintele obişnuia să fie prezent în tabere şi conferinţe, tradiţia a fost continuată spre pomenirea sa.

Cei cărora dragostea şi povaţa Părintelui le-au schimbat viaţa, dau mărturie. Vă invităm să parcurgeţi rândurile de mai jos cu gândul la imaginea zâmbitoare şi luminoasă a Părintelui Teofil, Părintele Bucuriei!

***

„Pe mine cel mai mult m-a impresionat la Părintele Teofil tocmai această transparență a lui Dumnezeu în el. M-a ajutat să-l înțeleg pe Dumnezeu, să înțeleg cum ar putea fi El. Pentru că citim despre Dumnezeu, ne informăm, dar El poate să rămână doar o idee. Or, Părintele Teofil a reușit să arate ceva din bunătatea lui Dumnezeu, ceva din dragostea părintească a lui Dumnezeu. În prezența Părintelui Teofil te simțeai ocrotit. Și atunci, într-adevăr, te gândeai că și Dumnezeu este un Părinte, nu este un procuror din tribunal, ci este un Părinte în prezența Căruia te simți ocrotit, Care îți este favorabil - cum zicea Părintele Teofil, că Dumnezeu ne este favorabil. Simțeai bunătate, simțeai liniște, simțeai pace. Și eu zic că noi, astăzi, după asemenea oameni tânjim: după oameni care să ne dea sentimentul de pace, să ne aducă pace sufletului, să ne aducă liniște sufletului, să ne mângâie inimile”. (student, Timişoara)

***

„Cunoaşteţi dialogul Micului Prinț cu vulpea? Când aceasta îi spune Micului Prinț că lucrurile cu adevărat importante nu se văd cu ochii, se văd cu inima? Aceasta este foarte important. Prea mult ne oprim la ambalaj, la interfață, și e foarte important să ai un om care are o privire de pe un munte înalt și face niște conexiuni și vede niște adâncimi; te ajută foarte mult. Pentru noi Părintele Teofil Părăian a fost un astfel de om, care ne-a arătat lucrurile cu adevărat importante, care ni L-a arătat pe Dumnezeu. N-am simțit niciodată că Părintele nu vede, ci dimpotrivă!” (ASCOR Timişoara)

***

 „Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.” Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”.” Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură. (Bogdan Grecu, Belfast)

***

 „Numai bucurie”. În anul întâi la arte m-am împrietenit cu Sebastian Şuşnea (astăzi părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa, pe atunci student şi el la pictură). El mi-a propus abrupt să vin să îl întâlnesc personal pe Părintele Teofil, să mă spovedesc lui chiar, dacă vreau. Nu îmi imaginasem că poate avea loc o astfel de întâlnire. Perspectiva spovedaniei nu era de loc comodă. Conferinţele la care asistasem dezvăluiau un om al bucuriei dar şi un om vertcal şi hotărât în credinţă. Obişnuinţa de a urma cu gândul spusele sale, stând relaxat şi camuflat într-un scaun de amfiteatru, căpăta altă conotaţie, o cu totul altă perspectivă. Credeam că nu sunt pregătit pentru o schimbare a modului meu de viaţă dezordonat. A urmat spovedania însoţită de ceva neaşteptat. Nu ştiam că cel mai adesea Părintele sfârşeşte taina spovedaniei printr-o strângere la piept deopotrivă prietenoasă şi frăţească. Un gest direct, viu, departe de orice rutină sau convenţie. Nu insist asupra efectelor despovărătoare imediate sau pe termen lung ale tainei spovedaniei, îi invit pe cei ce vor citi aceste rânduri să le descopere ei înşişi. Părintele a reuşit însă atunci să mă încredinţeze, fără construcţii apologetice, doar prin prezenţa sa nemijlocită, vie că Hristos lucrează. Pe acea zi, nu pe vreun argument, se întemeiază credinţa mea până azi.”

„În ultima perioadă a vieţii sale l-am întâlnit la Deva, în spital. Iată gândurile de atunci scrise câtorva prieteni din ţară prin e-mail în data de 4 septembrie 2009:

“A insistat asupra gândului care îl preocupa de câţiva ani izvorât din una din traducerile psalmilor (cred că era vorba de cea realizată de Patriarhul Nicodim) referitoare la faptul că Dumnezeu ne zâmbeşte negreşit. Şi că noi trebuie să-i răspundem în primul rând cu zâmbetul nostru. Ţine cred de concluziile sale duhovniceşti. Spune Părintele că atunci când era în şcoală la Timişoara îi auzea pe oameni salutându-se uneori cu formula: “Am onoarea să vă salut”. “De ce să nu îi spunem şi noi lui Dumnezeu astfel? Atunci când te întâlneşti cu cineva pe care îl iubeşti primul lucru pe care îl faci înaintea altor gesturi sau schimburi de cuvinte este zâmbetul.” A mai insistat şi asupra unui alt gând. ” Noi, zice Părintele, suntem procupaţi
în primul rând de încadrarea oamenilor în rânduieli exterioare din care tragem şi concluzii de fond: dacă te rogi dimineaţa, dacă mergi la biserică, dacă posteşti… Sunt şi acestea importante, însă, de fapt, două întrebări rămân fundamentale şi
prin filtrul lor trebuie să ne preocupe cei din jur:  Crezi tu în Mine? Mă iubeşti tu pe Mine?
Întrebări pe care ni le adresează desigur Dumnezeu şi la care răspundem fiecare în felul nostru.” (Andrei Rosetti, Deva)

***

„Părintele Teofil – părintele nostru. Noi, ca mănăstire, ca obşte, suntem o ctitorie a Părintelui Teofil. Am stat mult în preajma Sfinţei Sale şi pentru noi Părintele Teofil a fost ca un soare. Ne-a luminat existenţa de când eram studenţi. Faptul de a fi călugări i-l datorăm în primul rând, pentru că el a fost pentru noi un model care ne-a inspirat. Pentru noi a fost providenţial Părintele Teofil şi nu numai pentru noi, ci şi pentru o întreagă generaţie de tineri. Toţi tinerii care au încăput pe mâna Părintelui s-au realizat şi au făcut ceva, n-au rămas nişte anonimi. Cei care l-au urmat pe Părintele Teofil, care si-au însuşit principiile lui de trăire creştină, au ajuns departe şi cred că aceasta cu darul şi puterea Părintelui Teofil, pentru că, dincolo de toate, Părintele Teofil avea o putere foarte mare, o putere pe care o exercita asupra celorlalţi. De multe ori ne-am întrebat de unde vine această putere de atracţie a Părintelui Teofil. Şi ne-am dat seama că ceea ce dădea putere cuvântului său era viaţa; viaţa pe care el o ducea.” (text extras din albumul documentar al Mănăstirii Oaşa îngrijit de Pr. Pantelimon Şuşnea, 2013)

***

„O viaţă frumoasă. Părintele Teofil Părăian s-a cuprins pe sine şi ni s-a dăruit în multe cuvântări pe care le păstrăm în scris sau pe suporturi electronice. Unii ostenitori au întocmit colecţii de ziceri ale Părintelui Teofil, adevărate podoabe de gând, spre folosul şi bucuria celor care vor lua aminte la ele. În ce mă priveşte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor şi vesel”; nici altfel decât recomanda preoţilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate şi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm şi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări şi nicio ieşire, pentru că Părintele şi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veşnicie”.

(…)

L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câţiva prieteni. La vremea respectivă, deşi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător şi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenţia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înţeles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaşteptată şi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie. M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoţia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinţa şi nădejdea de a revedea acelaşi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaşi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci şi în toate întâlnirile de mai apoi şi în toate împrejurările vieţii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic şi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci şi una întărită de harul lui Dumnezeu. (Pr. Cătălin Cordoş, Lyon )

***

„Fără lumină, dar luminat”. Duminica Orbului ne vorbeşte nu atât despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea, condiţionată de mândrie, a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. Deşi nevăzător (cu ochiul dinafară), Părintele Teofil – Părintele Bucuriei – a înţeles că problema adevărată pentru un om este să caute să-şi păstreze bucuria (chiar atunci când este „orb din naştere”), să se pregătească pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu se mai poate însoţi cu lumină. Spunea Părintele Teofil că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal, într-o lume din ce în ce mai puţin normală: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică à Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo.

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta – nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei – o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune – mărturisea el, spre uimirea noastră – chiar şi „dincolo”, dacă El va voi să-l ţină tot fără văz.

„Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care – pentru cei ce cred – le rânduieşte spre bine pe toate. (Marian Rădulescu, Timişoara) 

Mai multe mărturii, amintiri şi cuvinte de învăţătură puteţi citi pe blogul creat în memoria Pr. Teofil Părăian: http://parinteleteofil.wordpress.com/

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
(In)cultura familiei şi (des)creşterea copiilor astăzi

Când bărbaţii nu mai sunt bărbaţi şi femeile nu mai sunt femei…

Familia cel mai mare duşman al consumerismului. 

Scopul societăţii este distrugerea familiei!


Pe parcursul lunii noiembrie 2013, în câteva mari oraşe ale ţării, între care Sibiu şi Cluj-Napoca, biofizicianul Dr. Virgiliu Gheorghe este invitat să susţină conferinţe pe teme foarte actuale ce vizează cultura familiei şi principalele ameninţări contemporane la adresa acesteia, creşterea copiilor şi influenţa negativă a televizorului şi computerului asupra dezvoltării complete, corecte şi armonioase a creierului la copii şi adolescenţi etc.

Cultura familiei a dispărut din cultura societăţii, o dată cu revoluţia sexuală, feministă şi mediatică. Principalii factori de risc pentru o căsătorie de lungă durată sunt: erotismul, egoismul, comunicarea defectuoasă între soţ, soţie şi copii, falsa imagine pe care ne-o construim despre dragoste şi familie. Stabilitatea, echilibrul familiei sunt afectate astăzi şi de aceea foarte multe căsătorii se destramă. Statisticile arată faptul că, la ora actuală, 60% din persoanele care se căsătoresc divorţează, iar la a doua căsătorie rata de divorţ e mult mai mare. Rata divorţurilor a crescut cu aproximativ 10 % în fiecare deceniu şi va creşte în continuare. Cu cât căsătoria se face la peste 21 de ani, cu atât creşte rata divorţului. Divorţul afectează viaţa copiilor, şansele ca un tată adoptiv să-şi agreseze copilul sunt de 200 de ori mai mari decât ca un tată natural să facă acest lucru. În cadrul confirinţelor s-au discutat măsurile care ar trebui luate pentru a evita ajungerea în această situaţie.

Puteţi audia în linkul care urmează o astfel de conferinţă a biofizicianului Virgiliul Gheorghe, iar mai jos vă punem la dispoziţie o transcriere parţială, dar edificatoare, a principalelor idei şi concluzii enunţate. Inter-titlurile şi sublinierile aparţin redacţiei.

Conferinţă video

Concubinajul, ca exerciţiu de egoism

Problema este că noile generaţii nici nu se mai căsătoresc. În SUA tinerii se căsătoresc tot mai puţin, iar căsătoriile sunt precedate în 60% din cazuri de concubinaj. Cultura concubinajului, probabil, va înghiţi şi România dacă nu se face ceva. Cultura, care presupune căsătorie de probă ce durează de la câteva luni de zile până la câţiva ani, care presupune schimbarea partenerului în funcţie de priorităţi, în funcţie de capricii, s.a.m.d. Se spune căsătorie de probă, dar începătorii demonstrează că de fapt e tot un exerciţiu de individualism. Deci până la urmă, prin căsătoria de probă, prin concubinaj, se cultivă egoismul sau individualismul.

Revoluţia sexuală şi feminismul

De ce familia trece prin criză? Vă mărturisesc că am ajuns la concluzia, şi am ascultat de curând o conferinţă susţinută de Pr. Constantin Coman, şi mi s-a părut că şi el are aceeaşi concluzie, că principala problemă este problema identităţii de gen, adică bărbaţii nu mai sunt bărbaţi, cu adevărat bărbaţi, până la capăt, dintr-un motiv sau altul au scăderi, şi femeile ajung să fie tot mai puţin femei aşa cum au fost ele lăsate de Dumnezeu, sau cum le este definită firea până la ultima celulă. [...]

Odata cu revoluţia sexuală a crescut şi feminismul. Marile feministe promovau şi revoluţia sexuală, şi cei care urmau revoluţia sexuală urmau şi feminismul, şi împreună cu toţii comunismul. Directorul şcolii lui Freud, Wilhelm Reich, spune pe faţă ce trebuie să se întâmple cu familia şi cu individul, pentru a putea fi controlată şi atomizată societatea şi controlat omul şi individul în societatea actuală.

Voi începe cu un citat din lucrările lui, pentru că sunt foarte relevante, să ne dam seama că ce se întâmplă cu familia astăzi nu este o întâmplare, nu este un produs pur al modernităţii, ci este şi o construcţie ideologică, care doreşte prin aceste mijloace să controleze populaţia, adică creşterea numărului [de oameni] şi sa controleze individul. 

Reich declara că “educaţia în familia tradiţională creştina de tip patriarhal - patriarhal înseamnă că se centrează pe ideea de tată, tatăl este cel care susţine familia, care are autoritatea deplină – este baza mentalităţii de tip căsătorie, familie“. Dar ce susţine el, aici este o chestie falsă: “de aceea sunt accentuate funcţiile vitale de hrănire, în timp ce funcţiile secundare precum activitatea genitală sunt estompate. De aceea fiind stringentă necesitatea reprimării întreruperii activităţii sexuale a copiilor şi tinerilor din partea părinţilor“. Adică este stringentă revoluţia sexuală, liberalizarea lor sexuală.

“Deoarece – spune el - această fixaţie parentală a copilului în interiorul triunghiului familial, mamă-tată-copil, face dificilă, şi dacă nu imposibilă revolta socială şi sexuală la vârsta adolescenţei. De aceea propun scoaterea copiilor din sânul familiei şi încredinţarea lor colectivităţii“. Tot el propune şi măsuri pentru a se realiza această revoluţie sexuală, spunând următoarele: “Inhibarea sexuală la vârste mici are ca principal efect predispoziţia tânărului spre relaţii monogame, pe câtă vreme eliberarea sexuală îi face incapabili de a se angaja în căsătorii durabile“.

Asta o spunea în anii ’60. Cu cât oamenii încep mai devreme relaţiile sexuale cu atât vor fi mai puţini fideli în cazul relaţiilor maritale şi cu atît vor fi mai dispuşi spre o relaţie sexuală în afara căsătoriei. Cei care îşi încep viaţa sexuală mai devreme au o viaţă sexuală mai dezordonată ulterior. Viaţa sexuală începută prea devreme îi face pe oameni incapabili în căsătorie în sensul unui singur partener pe viaţă. Pe urmaă susţine cum trebuie despărţit copilul de mamă, cum trebuie lucrat asupra mentalităţii mamei, pentru că mama se va opune, ea ţinând foarte mult la copil şi la relaţia cu el. Şi spune aşa: “Îndepărtarea copilului de mamă trebuie să fie realizată discret, prin abordarea şi schimbarea mentalului feminin. Astfel, profitând de nevoia de forţă de muncă datorită războiului, femeii i se propune să facă şi altceva, adică pur şi simplu să muncească, să iasă în câmpul muncii“.

Îăca o dată vin studiile din spate, studiile realizate în ultimii ani, care arată că Reich are dreptate. Privitor la femeie, fetele care încep relaţiile sexuale la 12-13 ani, au în medie, în SUA, în jur de 22 de bărbaţi până la sfârşitul vieţii, iar cele care încep relaţiile după 21 de ani, au cel mult 2 bărbaţi până la sfârşitul vieţii. Deci vârsta fragedă a începerii vieţii sexuale  afecteaza femeia şi o provoacă să aibe relaţii sexuale cu tot mai mulţi bărbaţi. O altă statistică arată următorul lucru, exact ce spune Reich, că dacă o femeie are relaţii sexuale cu un singur bărbat, cel care îi este soţ, are 90% şanse să aibe o familie fericită şi de lungă durată. Dacă are relaţii cu 2 bărbaţi are doar 70% şanse de a avea o relaţie de durată. Cu 3 bărbaţi 60%, cu 4 bărbaţi 40% şi cu 5 bărbaţi 30%. Din punct de vedere statistic lucrurile sunt clare: proporţional cu cât numărul de bărbaţi pe care-l are o femeie, scade durata casniciei. Bineînţeles că aceste lucruri din păcate nu sunt mediatizate, pentru că ar problematiza şi pe părinţi, care am înţeles că astăzi chiar sunt de acord ca fata să se mute cu prietenul ei, chiar din timpul liceului. Însă realitatea este că, cu cât sunt mai multe relaţiile sexuale înainte de căsătorie, cu atât şansa viitoarei căsătorii scade. De ce? Poate că vom răspunde pe parcurs.

Bărbaţii nu mai sunt bărbaţi şi femeile femei

Care este problema familiei dincolo de această introducere? Problema este că ideologiile noi şi mijloacele noi afectează major modul de realizare a bărbatului ca bărbat, şi a femeii ca femeie. În general, stiţi că omul îşi creează nişte modele identitare pe care le urmează. Identitatea este o mare taină. Se trece uşor peste ea, dar în societatea trecută se punea mare accent pe identitate, adică fiecare avea o identitate foarte clară, şi era mulţumit cu ea, şi şi-o asuma până la capăt.  Ţăranul era ţăran, bărbatul era bărbat, femeia era femeie, copilul era copil, boierul era boier, românul era român, şi aşa mai departe. Deci acestea sunt date identitare.

In fond, ce este omul şi cum se identifică el? Până la urmă în procesul de creare a identităţii este vorba şi de imagini, imagini pe care noi le formăm şi la care aderăm psihic cu toată viaţa noastră, şi aceasta se face prin modelare. Adică copilul înainte îşi vedea părinţii, şi urmărind părinţii, modul lor de a merge prin viaţă, aşa îşi creea modelul identitar şi potrivit lui încerca şi el să fie aşa. De aceea cand se căsătoreau soţia vroia sa fie precum mama sau soţul să fie precum tatăl, pentru că acel model era. Modelul era experimentat în viaţa copilului pe parcursul întregii lui vieţi. Pe urmă erau modelele comunitare, în care tot aşa, situaţiile identitare erau foarte stabile, clare, era o structură, o ierarhie de valori. Şi apoi era Biserica, care fixează undeva foarte, foarte bine rolul bărbatului şi al femeii, şi al fiecăruia în lume.

George Gerbner constata că în societatea modernă, această imagine a omului despre lume, şi modul în care îşi defineşte identitatea nu se mai reflectă în viaţa de familie, în comunitate şi în viaţa Bisericii, ci eminamente în mass-media. John Thompson, profesor în Anglia de teoria comunicării spune că marea problemă, drama omului modern, este că îşi construieşte identitatea pe baza modelelor mediatice care sunt fluide, identităţi care nu sunt fixe, nu au stabilitate în timp. Adică Madonna şi-a schimbat identitatea de “n” ori pe parcursul vieţii ei, identitatea cu care se prezenta lumii. De la femeie vampă până la mama iubitoare, de la lesbiană pâna la… toate a avut 9 identităţi. De ce schimba identităţile? Ea lucra direct cu creatorii de modă. Ca să vândă alte şi alte îmbrăcăminţă, alte şi alte registre de vestimentaţie, să spunem. Problema care era? Atunci când o fetiţă crescută cu modelul Madonna îşi însuşea acel model, se trezea peste câţiva ani că acel model nu mai exista, nu mai era la modă. Şi ce faci când modelul tău de identitate nu mai e la modă? Deci tu ai invesit, tu ai devenit ceva asemănător. Eşti în aer. Şi apăreau probleme de identitate, în care tinerii nu mai ştiu ce sunt şi cine sunt. În general consumatorii mari de mass-media ajung să aibe probleme de identificare cu un model sau cu un alt model. Ei nu ştiu exact cine sunt. Eu când mă prezint cuiva, mă prezint cu persoana mea, mă prezint cu o anumită identitate. Necazul este că tot mai mulţi din tinerii de astăzi nu reuşesc să-şi definească această identitate.

Douglas Kellner, autor în domeniul studiilor culturale în SUA, observa că psihiatrii se plâng că tot mai mulţi tineri vin la doctor să-i întrebe dacă sunt bărbaţi sau femei. Ei nu ştiu care este identitatea lor de gen. Deci s-a ajuns la chipul aberant în care nu că nu mai ştii cum trebuie să fii ca să fii bărbat, ci nu mai sşii dacă eşti bărbat. Adică natura omului nu mai este suficientă pentru a-i da, a-i asigura, a-i fabrica cumva comportamentul bărbatesc. Şi asta spune el, pentru că tinerii au crescut cu modele mediatice care sunt hermafrodite, sunt şi bărbati şi femei, nu au identitatea clară bărbăteasca şi nici o identitate feminină clară. Putem să dăm exemplu cu Michael Jackson, cu Madonna care joacă rolurile acestea teribile şi atunci, tinerii crescând în atmosfera aceasta, nu-şi mai poti defini cu adevărat identitatea. (…)

Deci în mod cert cei care modelează eroii identitari de pe micul ecran ştiu, conform studiilor de psihologie socială, că pot să modeleze identitatea populaţiei în ansamblul ei. Pentru că, la ora aceasta, mass-media deţine hegemonic controlul imaginii.Copiii nu mai au perspectiva nici a unei familii puternice - o familie care trăieşte mai mult în afara casei, şi în care relaţiile nu sunt nici ele bine definite -, nici a comunităţii care aproape că a disparut în spatele ecranelor, comunitatea nu mai există pentru copil, poate în poveşti de la şcoală în care toţi se împărtăşesc din aceleaşi modele, şi Biserica, până la urmă are o relaţie foarte slabă cu copilul, atâta timp cât întâlnirea este episodică şi de scurtă durată. Deci copiii săracii, şi tinerii sunt pradă fenomenului mediatic şi tuturor celor care manipulează aceste modele identitare.

Criza familiei

Ce se întamplă cu familia? Vine, cum v-am spus şi în altă întâlnire, formandu-şi perspectivele şi percepţiile din interiorul mediei, bărbatul şi femeia aşteaptă lucruri nepotrivite de la soţul şi [respectiv] soţia lor, pentru că ei şi-au construit imagistica, modul după care percep pe femeie sau pe bărbat după modelul în care apar personajele în media. Nici nu vă daţi seama ce forţă au eroii. De exemplu, toate studiile lui Mircea Eliade şi ale lui Culianu demonstrează că individul se mişcă dupa mituri. Miturile fundamentează orice comportament uman de când e lumea până astăzi şi până la sfârşitul ei. Omul nu face nimic altceva decât să mitologizeze, şi să-şi construiască comportamentul pe baza acestor modele. Dar şi psihologii constată acest lucru. Dar şi sociologii comunicării, cum este Gerbner constată acest lucru. Ce spune Gerbner? Copii şi oamenii asimilează, interiorizează naraţiunea. Individul răspunde naraţiunii. Aceasta este colecţia culturală. Ce este o naraţiune? Este o poveste, o poveste despre cum se desfăşoară lucrurile, poveste în care sunt eroi. Ei, noi reţinem aceste poveşti  pe care le interiorizăm, şi încet-încet începem să ne mişcăm potrivit acestor poveşti, care, consolidate în mintea noastră încep să se încâlcească, să se împletească cu modul nostru de a fi de-a lungul vieţii încât încet-încet ele devin noi, devin sinele nostru, ne verificăm cu acele modele fantasmatice.

Cam asta se întâmplă cu tinerii care privesc la televizor, şi care de mici cresc cu un model mediatic, fetiţe şi băieţi. Şi atuncea fata aşteaptă ca băiatul să fie foart atractiv, foarte puternic, foarte tandru şamd. Şi băiatul asteapta ca fata să fie frumoasă, slăbuţă, permanent zâmbitoare şi femeia nu poate să fie aşa, pentru că un om normal trece prin greutăţile inerente vieţii cotidiene şi inevitabil se va întampla ceva încat să fie obosită, stresată, nervoasă, se îngraşă din varii motive: hormonale, stresul ş.a.m.d. Bărbatul vine nervos şi el. Sigur că dacă ar fi înţelegere unul şi altul ar găsi mai mult. Problema este că nu mai este nici dispoziţia, şi ei sunt deziluzionaţi, apar conflictele şi conflictele sunt chiar rodul acestor aşteptări false. Că dacă ne-am aşteptat ca soţia noastră să fie aşa cum este mama noastră şi cum a fost o femeie reală, normală, totul ar fi bine, şi ca soţul nostru să fie un om precum tatăl. Ce spune Reich? Să-i împingem la divorţ, să-i împingem pe copii să trăiască fără unii din părinţi, pentru că, zice el, copii care trăiesc fără unul dintre părinţi au tendinţe mai mari la divorţ şi la poligamie. De ce? Pentru că tocmai asta, ei n-au avut modelul acesta familial coerent şi armonios pe baza caruia să-şi construiască viziunea privind familia, şi mai târziu  nu şi-o pot construi.Ce ar fi dacă am înţelege că familia este în criză din cauza acestor modele?!

Identitatea de gen

Însă o altă problemă este că bărbatul nu mai este bărbat, cum am spus, şi femeia nu mai este femeie. Asa o vedem încă de la ideea de concubinaj. Concubinajul apare pentru că în societatea modernă femeii i se spune că ea trebuie să facă şi carieră. Şi ea atunci începe să amâne căsnicia, dar totuşi, viaţa intimă şi relaţiile afective nu le poate amâna la nesfârşit, şi atuncea încearcă să le împace, şi acceptă concubinajul, şi spune: “copiii o să-i fac mai târziu“. Chiar îmi spunea ieri un prieten că o mare vedetă la modă în America a sfătuit fetele şi femeile să-şi pună în frigider ovulele pentru atunci când vor să nască peste patruzeci de ani, şi unele răspundeau, şi au spus că le-a schimbat viziunea privind viaţa, si că ce important a fost să fie sfătuite să-şi congeleze ovulele. Deci cam asta este viziunea care se promoveaza privind familia.

Femeia, motor al realizării familiei

Problema este că atunci când ea, femeia nu mai doreşte, şi se constată din studii lucrul acesta, familia nu se mai realizează. Ea este principalul motor al realizării. Dar nici bărbatul nu mai doreşte. Şi unele studii spun aşa, că înainte când o femeie trăia cu un barbat fără să-i fie soţie se considera că e proastă, acuma se consideră că e educată şi profesată. Iar bărbatul nu are de ce să nu profite de acest această situaţie. Problema concubinajului este că nici unul, nici celălalt, nu-şi asumă în mod responsabil căsnicia.  Adică: “staăm împreuăa, convieţuim, tu faci menajul pentru o vreme, şi când nu-ţi mai place ne despărţim“. Necazul care este? Necazul este că creierul uman se obişnuieste cu această situaţie. Omul se obişnuieşte cu situaţia aceasta şi când trebuie să se căsătorească i se pare mult prea greu să îl asume pe celălalt, pentru că abia în căsătorie începe să se nască familia, în sensul că atunci omul înţelege că trebuie să şi-l asume pe celălat până la capăt.

Bărbăţia înseamnă stăpânire de sine şi responsabilitate

Deci problema pe care o pun specialiştii în discuţii este aceea a responsabilităţii. Mai cu seamă bărbaţii nu mai doresc să-şi asume o responsabilitate, deci să fie bărbaţi. Acuma, dacă e să ne oprim puţin asupra definiţiei bărbatului, şi asupra faptului că există o natură bărbateascaă şi una femeiască, şi nu cred că există în sală acuma cineva care să conteste acest lucru, crezând precum în ideile feministe că trebuie să fim egali şi la fel: în timp ce din punct de vedere al cromozomilor, al activităţii hormonale, al naturii organelor, al modului de funcţionare a creierului, al percepţiilor atitudinilor ş.a.m.d. bărbatul este diferit de femeie, există o presiune mediatică a negării lor.  Şi astfel că bărbaţii sunt tot mai mult mai feminini.  Ei aşteaptă o noua iniţiativă şi responsabilitate, însă mulţi cercetători spun că ceea ce defineşte în primul rând bărbăţia este stăpânirea de sine şi responsabilitatea. Când un bărbat nu mai este stăpân de sine şi responsabil nu poate să-şi asume o familie şi nu poate fi recunoscut de femeie ca propriul bărbat.

Femeia caută un bărbat mai deştept, dar apoi vrea să-l domine

Necazul este că sub presiunea ideilor feminsite, se întâmplă astăzi că femeia se căsătoreşte cu un bărbat puternic şi deştept, întotdeauna mai deştept ca ea, pentru că întotdeauna aşa caută ea un bărbat mai puternc, după care uită lucrul acesta, şi vrea să-l domine şi să-l stăpânească. Dacă-l domină şi-l stăpâneşte e dramatic, e total nefericit. Dacă nu-i reuşeşte mai are o şansă, însă oricum presiunea ideologică o convinge de faptul că trebuie să se impună. Aşa se întamplă cu noua generaţie şi cu multe din fete, şi mămicile moderne le-au crescut aşa: să facă o carieră, să pună piciorul în prag, să nu fie sluga bărbatului, să nu pună masa ş.a.m.d. Am o prietena în Biserică, ăi i-am explicat nişte lucruri privind ascultarea şi mi-a zis: “Mai Virgile, înteleg, dar mama l-a dominat pe tata întotdeauna şi a făcut ce a vrut ea şi eu nu pot face altfel“. În condiţiile astea discuţia s-a închis. Deci practic, dacă modelul ei i-a fost o mamă dominatoare şi impulsivă, cu un caracter bărbătesc, ea nu poate să-şi asume caracterul ăsta, chiar dacă mintea ei înţelege că ceea ce caută aşa trebuie. Aşa este din fire că bărbatul îşi doreşte o femeie sfioasă, şi care să asculte, şi care să intre într-o relaţie de sfat,  nu o femeie dominatoare, iar femeia caută un bărbat care să aibe o autoritate şi care să-şi asume cu responsabilite şi jertfa până la capăt. Din păcate lucrurile acestea se întâmplă tot mai puţin. Se întâmplă datorită mutaţiilor produse în mentalităţile noastre, ale tuturora, luate din mass-media. Vestimentaţia, comportamentele, stereotipiile verbale, aproape totul este dominat de o viziune reieşită privind bărbăţia şi feminiatea. Nu se va putea, nu mai poate rezista familia atâta timp cât nu-şi mai înţelege fiecare rostul şi locul în familie. 

Primii ani din viaţa copiilor. Urmările folosirii excesive a internetului, jocurilor video şi pornografiei

Voi prezenta în continuare doua-trei fenomene care spun cum afectează astăzi copiii ăi tinerii încă din primii ani de viaţă. Este vorba în primul rând de o declaraţie a fostului preşedinete, al unei asociaţii din SUA, Paul Zimbardo,  care spune că băieţii au şanse cu 30% mai mari ca să-şi abandoneze studiile, în Canada raportul e de 5 băieţi la 3 fete. Fetele sunt mai bune la orice nivel decât băieţii, de la şcoala primară până la facultate. Cu 10% mai multe fete îşi iau licenţa şi termină alte studii. Două treimi din cei care au nevoie de asistenţă şcolară sunt băieţii. Băieţii au de 5 ori mai mari şanse să facă ADHD – deficienţă a atenţiei sau hiperactivitate –, le e frică de relaţii intime, care presupun o relaţie emoţională. Băieţii sunt continuu mai timizi, stângaci social, nu ştiu ce să spună şi ce să facă, nu cunosc limbajul faţă către faţă, regulile verbale şi nonverbale. Asta în America, nu ştiu dacă se aplică şi în România.

Ideea pe care o gasesc psihologii americani este folosirea excesivă a internetului, a jocurilor video şi a pornografiei, care le-au dat dependenţă. Creierul lor este format altfel. Deci vorbim despre conexiuni care sunt complet modificate şi depind de noutate, schimbare şi excitaţie. Dacă nu se schimbă ceva, dacă nu este o noutate, creierul nu se poate concentra. Şi atuncea evident  că băieţii care au acumulat, după cum spune Paul Zimbardo, peste 10.000 de ore de jocuri pe calculator şi pornografie până la 21 de ani, sunt incapabili să-şi mai construiască viaţa, pentru că, uitaţi, un asemenea profil nu este nicidecum bărbătesc: frica de relaţii intime, care presupun relaţii emoţionale, stângăcii sociale, nu cunosc limbajul faţă către faţă. 

Dependenţa de reţele de socializare şi depresia

Ei sunt obişnuiţi tot mai mult cu lumea virtuală, cu raporturile virtuale, în care nu întâlneşti omul în faţa ta, şi nu ţi-l asumi în niciun fel, iar asta este o problemă mare a internetului, a facebook-ului, ca şi a altor reţele de socializare, nu este o asumare a omului. Toate actele umane, care presupun învecinarea cu omul de lângă noi implică asumarea acestuia. Şi faptul că vorbim cu el înseamna că ni-l asumăm. E un lucru extraordinar să stai să asculţi pe cineva, şi oamenii nu mai au timp să se asculte, dar pe internet trimit mesaje. Trimit mesaje şi alţii îi răspund la aceste mesaje, şi omul se minte, se amăgeşte că este într-o comunicare, într-o comunitate.

Însă s-au întâmplat mai multe drame cu astfel de tineri, pentru că lipsa unei prezenţe umane poate conduce la depresie. Facebookul poate conduce la depresie şi multi tineri ajung să ameninţe că se vor sinucide dacă nu va putea cineva, omeneşte, să-i oprească de la acest lucru. Şi pe facebook nu au găsit pe nimeni să-i sprijine şi s-au sinucis. Facebookul este cea mai mare putere poate, sau prima ori a doua la nivel mondial. De ce? Pentru că el acumulează toate referinţele, profile psihologice şi le vinde, le vinde celor care au nevoie să le manipuleze, şi care vor să ştie totul despre cum gândim, cum ne mişcam. Pe de altă parte, manipulează lumea la nivel de comunitate. Ei au creat o comunitate virtuală de sute şi sute de milioane de oameni, ceea ce nu s-a întamplat în lume până în momentul acesta. În urmă cu 10-15 ani dacă spuneam aşa ceva într-o conferinţă mă luau în râs. Dar astăzi fenomenul globalizării este unul foarte real. Gândiţi-vă că sunt copii care se scoală la 5.30-6.00 dimineaţa ca să intre pe facebook, până pleacă la şcoală să intre puţin să se joace pe facebook. Zilele trecute spunea cineva că copiii ei fac înnot profesionist, merg la şcoală şi totuşi copiii ei se scoală la 5.30 dimineaţa să intre pe facebook. Deci asta arată că într-adevăr copilul ăla are o dependenţă.

Limitarea comunicării la numai 7%

Între orice comunicare interpersonală noi comunicăm 7% pe baza cuvintelor, 38% pe baza tonalităţii şi 55% pe baza limbajului trupului. Gândiţi-vă că atunci când noi suntem pe internet noi nu comunicăm decât cu cei 7%. Aceasta este o comunicare incompletă şi frustrantă pentru creier şi fiinţa umană, şi atuncea omul are tendinţa să completeze ceilalţi 93% din imaginaţie. Şi aicea este problema căci cunoaşterea şi comunicarea devine una imaginativă şi nu se bazează pe realitatea celui din faţa ta. Şi dacă astăzi facem aşa, mâine la fel, la un moment dat nu mai ştim să comunicăm inter-personal şi intrăm foarte mult în imaginaţie. Sunt situaţii în care unii umblă cu ochii deschişi şi care au altă lume în faţa ochilor, forme de schizofrenie, cel puţin la nivel psihologic. Nu vorbim de patologie, ci vorbim de mutaţii mai fine, nuanţate, în psihologia omului modern. De aceea copii aceştia nu răspund la stimuli normali sociali, de aceea nu mai pot comunica normal.

Zonă tranzitorie între copilărie şi maturitate. Gay-landul

O altă problemă pe care o observă psihologii americani este aceea a apariţiei unei zone tranzitorii între copilarie şi maturitate. Băieţii nu se maturizează. Se numeşte gayland. Vă citesc tot aşa un textulet relevant, extras din cartea unuia dintre cei mai mari psihologi americani, specialist în problema aceasta. “În alte vremuri tineri care astăzi părăsesc băncile facultăţilor ar fi fost sârguincioşi să-şi întemeieze o familie imediat după absolvirea facultăţii, o afacere, să-şi găseasca un loc de muncă, să devină liber-profesionişti, să-şi găsească un rost în viaţă şi în societate. Cu alte cuvinte să devina viitorul societăţii, liderii de mâine, oameni de încredere, respectabili, şi care respectă semenii lor. Studiile sociologilor americani însă reflectă o schimbare radicală la nivelul  ultimelor două generaţii. În 1970, 77% dintre femei şi 65% dintre bărbaţii americani sub 30 de ani, deşi aveau un rost în viaţă, părăsiseră căminul părintesc, şi-au terminat educaţia, începuseră să muncească, s-au căsătorit şi au devenit părinţi. Până în 2000 aceste procente au scăzut la 46% pentru femei şi la 31% pentru bărbaţi. În 2000, 20% dintre tinerii americani sub 25 de ani încă locuiau cu părinţii lor.”

Portretul tânărului imatur

Cum este astazi? Lucrurile stau total diferit faţă de trecut. Prinşi între adolescenţă şi maturitate, ca într-o menghină, oamenii aceştia nu se grăbesc să se maturizeze. Viitorul nu îi interesează şi aceasta tocmai pentru că modelele identitare pe care le promovează mass-media nu privesc evoluţia omului. Mass-media se opreşte doar la individul tânăr care trăieşte pentru plăceri, pentru divertisment. Şi dovada că tinerii care au acest model, nu mai doresc să depăşească aceasta şi nu mai pot până la urmă. Vor să oprească timpul, să savureze la nesfârşit viaţa fără griji în universitate, la care nu sunt buni. Avem acuma universitate pentru că asta este la modă sau pentru că-i împing părinţii din spate.  Trec prin studiile universităţilor ca peştele prin apă fără ca să se prindă mai nimic de ei. Dispreţuiesc studenţii sârguincioşi. upă absolvire sar dintr-un loc de muncă la altul şi fără scop, fără intenţia de a prinde rădăcini niciunde. Fără ambiţii profesionale petrec mai mult timp jucându-se jocuri copilăreşti la computere, fiind obosiţi la locurile de munca. Pierd serile, nopţile şi WE, le petrec în baruri, beau, fumează, joacă biliard, inventează sau spun bancuri despre cei care lucrează din greu şi sunt flegmatici. La ziua de mâine nici nu se gândesc nici la semenii lor, le place sportul şi îşi cheltuiesc banii şi energia participând la evenimente sportive. Câştigă bani puţini pe care însă îi cheltuiesc aiurea. Puţini dintre ei se gândesc la viitor, visează la ambiţii grandioase dar nu fac planuri serioase pentru a le realiza. Constituie un grup compact, un fel de haită în care intră doar cei care gândesc sau se comportă ca ei. Se duc pe stradă în grupuri  ca şi lupii în haită pentru că le lipseşte confidenţa de sine sau autostima de sine. Desi incep facultatea imaturitatea acestor tineri persista multi ani.

Copilaria şi adolescenţa persistă după anii 20 ai vieţii, sau derutaţi după 30 de ani. Suferă de o agonie, o incapacitate cronică de a lua decizii. Şi într-adevăr, Thomson observa că una din problemele tinerilor de astăzi care nu îşi definesc identitatea este agonia, pentru că orice decizie şi orice lucru pe care-l face omul îl face într-un raport identiatar, adică ştie cine este, se raportează într-un fel la oamenii din afară… Potrivit concluziilor psihologului, se arată că tinerii de 20 de ani experimentează un sens al posibilităţilor, adică cred ei că se poate, întrucât niciunul dintre cei care a participat la studiu nu şi-a putut imagina că viitorul ar putea să le aducă un job istovitor, un divorţ, sau copii pe care îi vor trata cu dispreţ sau îi vor dezamăgi. Totuşi Arnet a observat că majoritatea se confruntă în acelasi timp cu sentimente de nesiguranţă, cu tristeţe dar şi frustrare, dar şi cu impresia că nu înţeleg foarte bine regulile jocului. Şi bineinteles, nu înteleg regulile jocului pentru că acestea sunt făcute de alţii şi sunt făcute ca ei să nu mai ajungă niciodată bărbaţi.

Văzul manipulează

Până la urmă acesta este modelul cultural în care suntem scufundaţi, acesta este mediul în care sunt scufundaşi tinerii astăzi. Mass-media nu face altceva decât să le cultive, şi tinerii pornesc pe acest drum. Nu este simplu să afli lucrurile acestea şi să vrei să fii altfel, pentru că toate mesajele pe care noi le primim vizual le decodificăm vrem – nu vrem în mod automat, şi mintea noastra şi le însuşeşte. De aceea tot spun peste tot: feriţi-vă de a vedea, feriţi-vă de a intra în incidenţă cu mesajele mediatice, pentru că văzul manipulează. Eu nu pot să mă detaşez, să mă depărtez foarte mult de cele pe care le văd. Deci ochiul are o capacitate automată de a-şi însuşi modelele văzute. El decodează imediat, şi stie mai bine decât mine, creierul, ce se spune acolo, chiar dacă nu ştie care sunt perspectivele, el ştie cum şi mintea, ce comportament [să aibă]. Când am fost anul trecut am arătat care este fundamentul neurologic al acestui fenomen. E vorba de neuronul-oglindă din neocortex care poate să imite foarte bine orice comportament văzut şi lucrul acesta nu se întâmplă prin controlul nostru conştient. În general neuroştiinţa şi marea parte a ştiintelor sociale astăzi nu lucrează pentru om, din păcate, ci lucrează pentru cei care plătesc mai mult. Şi plătesc mai mult companiile. Chiar observam azi dimineaţă că înainte spunea compania cutare, compania a doua, compania a treia, erau cele care acţionau într-o armată, sau în altă armată. Acuma companiile astea transnaţionale au şi ele armatele lor şi acţionează într-o ţară sau alta şi îşi impun propiile lor interese.

Atractivitatea fetelor

Nici fetele nu scapă foarte bine în această strânsoare sau din problema asta mediatică. Problema lor este una bazată pe atracţia lor. Vedeţi, băieţii petrec foarte mult timp cu jocuri pe calculator, pentru că băiatul, bărbatul, este atras prin firea lui de luptă. El ar fi vrut să fie un luptător, el trebuie să-şi apere familia, îi are acest lucru in el. Femeia nu este atrasă de fotbal, nu este atrasă de jocuri pe calculator. De aceea fetiţele scapă de ADHD, ele nu consumă jocuri pe calculator, [decît poate] foarte puţin. Bărbaţii, băieţii sunt atraşi mai ales de jocuri violente, tocmai pentru că acolo ei îşi epuizează, în spaţiul virtual, dorinţa de a se realiza ca bărbaţi, dar pe masură ce şi-o epuizează acolo, în lumea reală nu mai sunt capabili să facă lucrul acesta, devin infirmi.

Fetiţa este şi ea prinsă într-un model. Cei care controlează aceste mesaje ştiu foarte bine cum arată bărbatul, ce e bărbatul, cum arată femeia, ce trebuie să fie femeia, şi atuncea ne iau de acolo de unde suntem şi ne duc unde vor ei. Femeia este interesată de relaţia afectivă. Ea constituie, am mai zis-o şi o s-o zic, fondul, inima familiei. Femeia costituie inima familiei, ea este cea care ţine familia, să ştiţi. De aceea, marea parte a divorţurilor se datorează în primul rând femeii. Şi am constatat că sunt foarte multe femei care au divorţat şi au spus: “am greşit“. Unele au ajuns la a doua căsătorie şi mi-au spus: “nu era mai bine ca prima oară“, deşi ele credeau că o să fie mai bine. Nu pentru că era uşor la prima căsătorie, ci pentru că n-au putut să meargă mai departe, n-au avut răbdarea şi forţa să treacă peste unele conflicte pe care Dumnezeu, sau până la urmă pentru rabdarea noastră, se rezolva. Chiar vorbeam cu P. Ioan astăzi, un sens al unirii în familie este transgresarea, depăsirea egoismului. Eu aşa cred că este şi dragostea acest lucru face. Şi chair acolo unde îndragostirea aceea s-a dus, omul trebuie să facă efortul de a-şi depăşi egoismul. Numai aşa pot să devină din doi una, şi numai aşa poate supravieţui familia în timp. Dacă e un ego nu poate supravieţui în timp, dacă rămân două egouri nu pot supravieţui în timp.

Reducerea relaţiei femeie-bărbat la nivel trupesc

Problema care este astăzi? Bombardaţi cu mesaje sexuale din primii ani de viaţă, tinerii au impresia c relaţia se epuizează eminamente la nivel trupesc. Pe când la nivel trupesc nu se hrăneşte decât, în primul rând egoismul. La nivel trupesc 70% este egoism şi doar 30% este dăruire, pentru că omul, inevitabil trăieşte o anumită plăcere care este plăcerea lui, o plăcere egoistă. Jertfa, şi celelalte ce ţin de familie se petrec în alt spaţiu, în spaţiul spiritual. În momentul în care tinerii se reduc la această percepţie, le vine tot mai greu să şi-l asume pe celălalt. În primul rând pentru că celălalt nu-l odihneşte. Dacă o femeie nu-şi odihneşte bărbatul printr-o sfioşenie şi printr-o ascultare, şi prin sfat, atuncea bărbatul va simţi o frustrare. Ce-i va rămâne lui? Îi va rămâne relaţia trupească, care să zic că-l ţine într-o constanţă, într-o legatură constantă pentru un anumit timp, mai cu seamă dacă intervin copiii, dar el nu se hrăneşte, deci nu-i o relaţie reală. Atunci când  se sexulaizează, când se depreciază relaţia dintre bărbat şi femeie, mai ales în căsătorie, în mod inevitabil toată ierarhia de valori pe care se bazează familia cade, se demolează, nu mai are valoare, însă, fără acele lucruri familia nu rezistă. Fara autoritatea şi fără jertfa bărbatului, fără responsabilitatea bărbatului, familia nu se poate ţine şi femeia nu e mulţumită şi ea poate chiar că încearcă bărbatul, îl provoacă prin demersurile ei să-şi asume rolul conducător, dar un rol conducător responsabil şi nu tiranic. Pentru că e o diferenţă foarte mare între tiranie şi responsabilitate şi jertfă. Autoritatea care se bazează pe jertfă este cea pe care o încurajează creştininismul şi în Biserică lucrurile aşa se gândesc.

Obiectificarea sexuală a trupului. Păpuşile Barbie

In 1997 s-a descoperit acest fenomen, se numeşte “obiectificarea sexuală a trupului“,  adică proporţional cu gradul în care o femeie îşi asumă acest model sexual din mass-media, ea începe să sufere de un sindrom. Pur şi simplu îşi vede trupul, înfăţişarea, cu un ochi exterior şi o evaluează, şi o obiectivează şi doreşte să provoace şi să fie tratată ca un obiect sexual. Este aproape o conştiinţă sinucigaşă la femeie.

Ei bine problema aceasta a obiectificării sexuale a trupului este foarte, foarte gravă. Se constată că femeia aceasta care este preocupată de imaginea sexulală a trupului dă rezultate tot mai proaste la teste. Cred că aceast lucru explică de ce sunt foarte multe blonde. Şi vă spun de ce. Blondele nu sunt mai proste ca brunetele, ar fi  o prostie să credem lucrul acesta, că blondele au mai puţină materie cenuşie. Dimpotrivă, nu este nicio dovadă în sensul ăsta, şi totuşi blondele sunt enorm de multe şi sunt la modă. Problema care este? Multe dintre vedetele hollywoodiene erau blonde şi nici nu puneau foarte mult accent pe inteligenţă. A început să se promoveze ideea de blondă care vrea să promoveze o imagine sexy şi nu are nimic în cap. Cred ca aceasta este una din principalele cauze a bancurilor cu blonde. Alta nu văd.

Noi avem impresia că problema aceasta e de când lumea, că femeia slabă e frumoasă. Nu este aşa. În trecut cu totul alta era mentalitatea. Gândiţi-vă la toate tablourile lui Rembrand, lui Renoir ş.a.m.d., toată arta veche şi pictura  arată cum erau [femeile] şi arată că nu erau slabe, erau grăsuţe. Eu nu cred că acum 50-70 de ani femeia era atât de preocupată de a slabi. Există o anumită presiune care se face asupra femeii ca femeia să fie slabă. Ori femeia, prin firea lucrurilor, mai ales după ce naşte se îngraşă pentru că se schimbă metabolismul hormonal.

O altă problemă a obiectificării sexuale a trupului este că femeia va accepta mult mai uşor relaţii cu barbaţii, întâmplătoare, pentru a-şi linişti conştiinţa. Şi aud fetiţe peste tot că-s stresate că ele nu-s plăcute. Se vorbeşte în şcoli şi-n licee despre băieţi, cum le văd.  O altă problemă este că-şi cumpără tot felul de lucruri pentru a se înfrumuseţa. Publicitatea spune următorul lucru: femeia nu este frumoasă în sine, ci frumuseţea se creează, iar pentru asta suntem noi şi vă oferim produsele noastre… Din păcate, asta este realitatea. Atât bărbaţii cât şi femeile astăzi sunt victimele unor strategii, unor inginerii sociale şi psihologice care ne fac să trăim tot mai puţin bărbăteşte şi să ne realizăm tot mai puţin ca femei.

Din studiille pe care le-am făcut, timpul proporţional petrecut de femeie în carieră scade succesul vieţii de familie. Nu-i compatibilă foarte mult cariera cu familia. O femeie poate să-şi facă o carieră, dar dacă devine o obsesie, dacă ea devine principalul scop în viaţă, nu mai poate să-şi facă familie. În general astăzi, mentalităţile din care ne împărtăşim nu favorizează familia, aceasta este problema. 

Deci vedeţi cât suntem de departe, că noi înşine suntem victimele acestor mentalităţi bolnave în care ne justificăm permanent şi căutăm să se împlinească şi să se realizeze numai propriul egoism, când de fapt toată bucuria şi toată satisfacţia omului vine tocmai din puterea de a se dărui. Să stiţi ca întotdeauna omul care se dăruieşte, se bucură mai mult şi se împlineşte mai mult decât cel care primeşte. Iar între bărbat şi femeie, când unul primeşte şi altul daă, asta nu înseamnă că se strică rapotul de egalitate.   



Teoria genului şi revolta contra tiraniei de distrugere din timpurile noastre

Discuție cu rusul Pavel Parfentiev despre teoria genului și despre mobilizarea franceză, „o revoltă contra tiraniei de distrugere din timpurile noastre”

În zilele noastre, școlile franceze au început să predea „teoria genului”. Scopul acestui nou concept este acela de a schimba concepția despre gen și să înlocuiască natura bărbatului și a femeii prin roluri sociale. Homosexualitatea este astfel prezentată ca un model de interacțiune socială printre alte modele. Unii părinți simt că încă de la vârsta de șase ani copiii vor deveni ținta unei „corupții oficiale obligatorie”. Dar protestele lor nu sunt luate în considerare.

Care sunt perspectivele acestei „teorii a genului”, care este pericolul unui astfel de subiect? Este posibil să împaci „drepturile democratice pentru toți” și salvarea valorilor creștine?

Discuția o avem cu Pavel Parfentiev, director general al Centrului de analiză a politicii familiale din Federația Rusă, președinte al organizației publice interregionale „Pentru drepturile familiei”, ambasador al Congresului Mondial al Familiei pe lângă instanțele europene și, de asemenea, consultant în drept internațional al acestui congres.

Pavel Parfentiev, ne puteti reaminti ce este teoria genului?

Teoria genului este, de fapt, o ideologie radicală și nu o teorie științifică. Acest tip de teorie, după care „identitatea genului” unei persoane nu depinde de apartenența sexuală și se poate simplu construi d.p.d.v. social, nu are niciun fundament solid. Prin urmare, dezbaterea asupra introducerii în școli este aceea de a ști dacă această ideologie contra-naturii și antifamilială trebuie să fie predată sub masca științei. Este dificil să abordezi această chestiune fără a arăta atacurile la scară mondială asupra valorilor familiale și morale de astăzi.

În mod evident, acestea provoacă o importantă mișcare de protest în rândul unei mari părți a societății și mai ales în rândul creștinilor practicanți. Manifestațiile care au urmat sunt perfect justificate, și sper să crească, să se structureze și să se organizeze.

„"Toți creștinii, și chiar toate forțele sociale sănătoase din diferite țări trebuie să se unească astăzi pentru a păstra și proteja principiile fundamentale ale societății”.

Astăzi, așa cum am învățat de la colegii mei francezi, datorită protestelor publice, predarea „teoriei de gen” a fost amânată oficial de către autorități, dar încercările de a o introduce " continuă vrînd-nevrînd.

Cu toate acestea, este important să nu se ia în considerare această problemă ca o chestiune izolată. În acest moment, ansamblul valorilor ce stau la baza societății sunt contestate - familia naturală, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, drepturile părintești, dreptul la viață de la concepție până la moartea naturală, dreptul de a practica liber religia.

Și toate aceste fundamente sunt supuse acum unei amenințări sistemice extrem de gravă. Sunt convins că toți creștinii, și chiar toate forțele sociale sănătoase din diferite țări trebuie să se unească acum pentru a păstra și proteja aceste principii fundamentale ale societății . Fără ele, este amenințată însăși existența umanității.

 

 

Care este pericolul educației genului?

Ea încearcă să le inoculeze copiilor o ideologie care nu are nici o bază științifică reală și se dovedește distructivă pentru familie, pentru societatea în ansamblu ei și pentru moralitate. Această educație nu aduce nimic în realitate, ci distruge.

Aceasta seamănă foarte mult cu predarea obligatorie a ateismului din vremea regimului sovietic, dar mult mai periculoasă. În ciuda faptului că l-a uitat pe Dumnezeu, omul care a păstrat cât de cât bazele naturale și valorile familiei se întoarce, mai devreme sau mai târziu, la credință - sau cel puțin urmașii lui. Dar aici este vorba despre dărâmarea tuturor fundamentelor naturale ale societății prin intermediul sistemului educaţional. Este o distrugere mult mai profundă decât cea produsă de simpla propaganda forțată a ateismului.

Trebuie remarcat că această formare, fără consimțământul părinților sau împotriva voinței lor, încalcă în mod deliberat unul dintre drepturile fundamentale ale omului, și anume dreptul părinților în conformitate cu dreptul internațional. Este vorba despre dreptul părinților de a alege educația copiilor lor, aceea care este conformă cu convingerile lor morale și religioase .

De multă vreme, acest drept a fost încălcat în mod grav în mai multe țări europene, cum ar fi Suedia și Germania, unde guvernul persecută părinții care încearcă să-şi educe copiii pe cont propriu și nu la școală, deşi acest drept este recunoscut de standardele internaționale. O alta formă care arată nerespectarea acestui drept este, de asemenea, reflectată de introducerea în programa şcolară, fără acordul sau împotriva voinței părinților, a altor ideologii sociale radicale cum este şi teoria genului.

În mod special, aceste teorii sunt incompatibile cu convingerile creștine, evreieşti sau musulmane. Adevărul este că există o dorință de a scoate din mintea copiilor credinţa şi valorile transmise de familiile lor. Este vorba despre încălcarea drepturilor universale ale omului.

«Prin teoria genului se pune problema abolirii tuturor valorilor de bază ale societăţii prin sistemul educaţional. Este o distrugere mult mai profundă decât cea produsă de simpla propaganda forțată a ateismului.»

Sunt compatibile valorile creştine cu drepturile omului?

Valorile creştine sunt prea bine compatibile cu drepturile omului. Aş spune, chiar, că nu este posibil să avem

într-o societate liberă drepturi ale omului, egalitate şi o veritabilă democraţie fără valori creştine. De fapt, toate aceste valori îşi datorează apariţia lor, în conştiinţa europeană, creştinismului.

Ceea ce se întâmplă acum este o tentativă de a distruge adevăratele drepturi ale omului, democraţia, punînd în locul lor «noile valori», construite artificial ca şi celebra «orientare sexuală». Această tentativă încalcă normele universale ale dreptului internaţional. Este la mijloc un truc ideologic care constă în încălcarea drepturilor omului acuzîndu-i de abuz pe cei care apără familia, drepturile omului, viaţa şi natura umană.

Nu trebuie să ne lăsăm manipulaţi de argumentul care vine să declare brusc incompatibilitatea valorilor creştine cu «drepturile omului», un concept care este denaturat pentru că nu se mai pune problema de a respecta drepturile omului, ci de cu totul altceva. Cum să vorbeşti de incompatibilitate în timp ce exercitarea liberă a religiei, înţelegem aici publică, constituie unul din drepturile fundamentale recunoscute oamenilor.

De fapt, avem acum în creştere o mișcare internațională care apără familia naturală, căsătoria între un bărbat și o femeie, drepturile fundamentale parentale și dreptul la viață de la concepție până la moartea naturală - este în prezent cea mai pertinentă și importantă mișcare pentru apărarea drepturilor omului. Această mișcare este o oportunitate pentru oameni de a-şi păstra umanitatea, iar societatea lor de a rămâne umană. Este vreun drept mai important decât acela de a fi uman?

Aceasta nu este o coincidență dacă, de exemplu, tot mai mulți oameni din întreaga lume, inclusiv experți, politicieni și personalități publice, se alătură activităților Congresului Mondial al Familiilor - cea mai importantă inițiativă pe plan international  a apărătorilor familiei, a valorilor familiale și morale. În acest an, Congresul al șaptelea a avut loc în Australia, la Sydney (de altfel, Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse a trimis felicitări organizatorilor și participanților), iar în 2014 al optulea Congres va avea loc în Moscova.

Ce argumente pot fi invocate pentru a refuza adoptarea și înregistrarea uniunilor de același sex?

Este obligatoriu ca într-o societate democratică să acorzi dreptul de a fura, de a ucide sau de a răspândi bolile periculoase? Desigur că nu. Este greșit să afirmi că «într-o societate democratică ai dreptul la orice».

«Nu este posibil să avem într-o societate liberă drepturi ale omului, egalitate şi o veritabilă democraţie fără valori creştine»

Trebuie să înţelegem un lucru simplu: acordarea unui drept unei persoane aduce întotdeauna o limitare a drepturilor şi libertăţilor altora. Într-o societate sănătoasă, mai ales într-una democratică, echilibrul este menţinut întotdeauna. Dacă mergem la rădăcina legii, baza acestui echilibru este foarte simplă. Fiecare persoană trebuie întotdeauna să se poată bucura de drepturile şi de libertatea de care are nevoie pentru a rămâne om şi pentru a-şi urma propriul destin – cu excepţia cazului, desigur, în care îşi foloseşte drepturile în scopuri distructive şi în detrimentul altora.

În plus, există întotdeauna limite ale libertăţii personale: legea apără – iar aceasta este valabil într-o societate democratică – valorile în jurul cărora societatea s-a construit şi s-a dezvoltat.

Aceste valori sunt vii, familia întemeiată de un tată şi de o mama, educaţia familială, dreptul familiilor de a transmite în mod liber valorile lor propriilor copii – şi toate acestea trebuiesc protejate de lege. Ceea ce le distruge nu poate fi numit «drept». Ontologic vorbind, un drept, în linii generale, nu poate fi decât un lucru bun, iar ceea ce este rău prin natura sa – de exemplu, recunoaşterea cuplurilor de acelaşi sex într-o familie (şi, prin urmare, distrugerea adevăratului concept al familiei) – nu poate fi considerat pur şi simplu un drept. Nu este posibil ca o nedreptate vizibilă să devină brusc «drept».

Normele internationale prevăd că apărarea familiei şi a moralităţii publice sunt valori care definesc limitele libertăţii individuale. Fără aceste limite, nu este posibilă o societate democratică.

Nu este mult de când am semnat, ca expert, un document internaţional: este vorba de un apel al avocaţilor provenind din diferite ţări contra traficului de copii, transformaţi în obiecte. Aceasta se întâmplă în timp ce noi decidem dacă există “un drept al copilului”. Un astfel de lucru nu există şi nici măcar «un drept de a obţine un copil».

Copilul este cel care are dreptul de a avea o familie, în acest caz un tată şi o mamă. Copilul este cel care are nevoie de un tată şi de o mamă, şi nu de «două mame» sau de «doi taţi». Adopţia de către homosexuali distruge acest drept al copilului, unul din cele mai importante din câte dispune. El devine pur şi simplu, din păcate, un obiect. Acest lucru se întâmplă sistematic în timp ce noi ne îndepărtăm de familia naturală și începem să credem că un adult dispune de dreptul copilului - toate acestea conduc la lucruri hidoase dpdv moral şi lipsite de orice temei în termeni de filosofie a dreptului - ca surogatul maternal, de exemplu.

«Organizația noastră se pregătește să facă un apel la Ministerul Afacerilor Externe [rus] pentru ca acesta să recurgă la mecanismele internaționale pentru a denunța represiunea poliţiei exercitată nedrept împotriva acestor demonstranți.»

Este necesar să-i sprijinim pe francezi în mişcările lor de protest?

Sunt convins de faptul că în întreaga lume, toate forțele sociale serioase și de bună credinţă, ca și oameni de-a dreptul rezonabili, trebuie să se solidarizeze acum pentru a apăra familia, căsătoria, drepturile familiei, ale părinților și viața umană. Cum s-ar putea altfel? Provocarea este de a rămâne umani. În discursul său la  summit-ul demographic  internațional «Familia și viitorul umanității», ţinut la Moscova în 2011, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Arhiepiscopul Kyrill, a declarat: «Astăzi, toate forțele sănătoase trebuie să se unească pentru a proteja valorile familiei și ale moralei». Iar eu nu pot decât să fiu de acord cu aceasta.

Nu-mi place să port insigne, simboluri , tricouri cu logo-uri . Dar mă surprind şi pe mine că vreau să-mi cumpăr o insignă sau vreun tricou, cu simbolul de «Manifestare pentru toţi» - organizație franceză de coordonare a demonstrațiilor împotriva legii privind legalizarea căsătoriilor și adopțiilor de către persoane de același sex. Desigur, eu susțin pe deplin protestul - este corect și perfect legal.

Este o revoltă împotriva tiraniei distructive a timpului nostru. De asemenea, este la fel de îndreptăţit (protestul) ca şi răscoalele împotriva sclaviei din trecut sau lupta împotriva nazismului. Poate chiar mai mult, pentru că există aspecte mult mai profunde ale naturii umane care sunt amenințate.

Reamintesc că organizația noastră se pregătește să facă un apel la Ministerul Afacerilor Externe [rus] de a recurge la mecanismele internaționale pentru a denunța represiunea poliţiei exercitată pe nedrept împotriva demonstranților. Și știu că mulți colegi din Rusia și alte țări vor sprijini decizia noastră.      Sursa: http://www.ndf.fr/les-grands-entretiens/19-06-2013/entretien-avec-le-russe-pavel-parfentiev-sur-la-theorie-du-genre-et-la-mobilisation-francaise-une-revolte-contre-la-tyrannie-destructrice-de-notre-temps

Interviu acordat portalului orthodox rus Pravmir și tradus pentru Nouvelles de France.

În limba română - Todor Ştefan Daniel

(sursa: www.stiripentruviata.ro)



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Laicitatea - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

În timpul stagiului de cercetare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, derulat sub prodigioasa coordonare a Domniei Sale, Domnului Corneliu Bârsan, Profesor emerit al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, Doctor Honoris Causa al Universităţii Paris 1 Panteon-Sorbona şi al Universităţii de Vest Timişoara, Judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, am avut un schimb de opinii, o dezbatere, cu un coleg, cadru universitar teologic, pe tema „laicofobiei” şi a „clericalismului excesiv” sau a „condamnării laicilor”, dezbatere ce mi-a întărit convingerea că Biserica trebuie să lămurească problema laicităţii şi în niciun caz ca element constitutiv al ei.

De aceea, având ochii aţintiţi către corifei ai cercetări canonice, de la care au rămas preţioase tezaure de cercetare canonică, ca I. Ivan si L. Stan, sub coordonarea cărora avea să fie elaborat şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române, sub Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian între 1948-1953, sau ca Ioan N. Floca, de la care ne-au rămas cele două volume de Drept canonic[1], care, din ce am observat, din păcate, au început a fi îndepărtate din uzul profesorilor de specialitate, voi face o succintă prezentare a fenomenului laicităţii, subiect ce va fi expus într-o viitoare lucrare.

În opinia mea, laicitatea nu este o stare constitutivă a Bisericii, laicismul sau laicitatea, termen de origine grecească, fiind un fenomen născut la începutul secolului al XX-lea în anumite ţări, tocmai ca reacţie la libertatea religioasă, şi se manifesta puternic ca şi curent anti-clerical sau anti-ecleziastic, el având alte obiective.

Laicul nu avea nimic comun cu mireanul, el fiind „omul profan”[2], mirenii niciodată confundându-se cu profanii, care nu au dobândit calitatea de membrii ai Biserici, ei având a-şi manifesta conştiinţa drepturilor lor şi a-şi impune respectarea lor prin mijloacele bunei cuviinţe şi a smereniei caracteristice atitudinii şi comportării creştine, precum şi, mai ales, prin îndeplinirea cu tragere de inimă a îndatoririlor pe care le au faţă de Biserică[3].

După cum se ştie, membrii Bisericii se împart în trei categorii, ş-anume: mireni, clerici şi monahi, legaţi între ei prin aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde a mântuirii şi prin aceeaşi legătură a desăvârşirii, care este iubirea creştină, dar, datorită faptului că cele trei categorii de membrii ai Bisericii se deosebesc între ele prin starea lor harică, ele au fost şi sunt numite până astăzi stări bisericeşti, iar nu altfel, adică nu li se zice nici pături, nici clase sociale, ci, simplu, stări ale Bisericii sau stări bisericeşti, în cadrul acestor stări mirenii distingându-se ca element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care Biserica nu poate să existe, precum şi ca totalitatea credincioşilor creştini membrii ai Bisericii, care nu au stare preoţească în nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie sau în alt chip[4].

De altfel, depăşind metoda mnemotehnica şi plecând de la faptul că „nici cuvântul grecesc (laic n.m.) şi nici cel slavon (mirean n.m.) nu exprimă în mod real starea în care se găsesc credincioşii simpli”[5], precum şi de la faptul că, în 1939, L. Stan vorbea despre mireni, iar, în 1962, punea problema elementului laic în Biserică, se înţelege că definirea laicităţii ca element constitutiv al Bisericii este doar o definiţie de compromis, asumată de Biserică din diverse motive, la care cercetătorii ar trebui să mediteze, căci, în realitate laicul, adică subiectul laicităţii, era/este un luptător împotriva libertăţii religioase, un anti-clerical şi anti-ecleziast fervent[6], inclusiv cauza sindicatului preoţesc „Păstorul cel Bun”[7] având a fi interpretată din perspectiva laicităţii de către instanţa de contencios european al drepturilor omului, perspectivă ce poate afecta sensibil viaţa şi cultul Bisericii, prin impunerea anumitor principii ce pot aduce atingere autonomiei cultelor, ceea ce ar afecta dreptul de cenzură al cultelor în domeniile dogmatic, cultic şi canonic, acest lucru fiind un dezastru sau, cum scriam într-o carte publicată[8], „un sinistru deosebit de grav”[9].

Prin urmare, Biserica trebuie să-şi păstreze înţelepciunea şi să lămurească problema laicităţii pentru a evita viitoare conflicte care ar putea ajunge iar până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ce este obligată să supună judecăţii orice speţă ce aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului, protejate de Convenţie, şi care îndeplineşte condiţiile articolelor 34 şi 35 din Convenţie, principiile aplicate în actul judiciar, chiar şi în cazul speţelor respinse, rămânând valabile, fapt ce lasă loc la surprize foarte mari.

În opinia mea, în ziua de azi, Biserica, şi, în special, Biserica Ortodoxă Română, va trebui să dezvolte cercetarea teologică foarte aplicat şi comparativ, iar funcţiile didactice teologice ar trebui sa fie ocupate de cadre didactice nehirotonite, care să nu fie angrenate în viaţa pastorală a Bisericii, din perspectiva stării clericale de preot, ci să fie dedicate efectiv cercetării teologice. Cel mult, cadrele didactice ar trebui să fie diaconi hirotoniţi canonic, în general pe seama Catedralei, unde stareţ este Chiriarhul, sau a oricărei alte biserici, urmând a-şi desfăşura obligaţiile de cleric, conform rânduielii, şi a-şi primi răsplata omenească a sudorii frunţii lor de la instituţia de învăţământ teologic, unde activează, asta dacă nu cumva Chiriarhul dispune să se acorde chiar şi de la  locaşul de cult o anumite retribuţie, plinindu-se astfel o lege a firii, care presupune ca munca să fie răsplătită pe măsură, altfel oprirea plăţii lucrătorilor este păcat strigător la cer.

Deci, concluzia e clară: Biserica nu trebuie să se ferească de laicitate, să nu-i fie frică de ea, ci s-o înfrunte lămurind problema, altfel este posibil să se ajungă la mari conflicte şi frământări în sânul ei, ceea ce ar însemna că inclusiv Biserica noastră ar avea o gravă problemă, iar una dintre ele ar fi că nu-şi mai preţuieşte slujitorii de profundă cugetare, ca vrednicii de pomenire, D. Stăniloae, I. Ivan, L. Stan, N. Milaş, I. G. Coman, Ene Branişte, Gr. Marcu s.a., iluştrii profesori şi intimi sfetnici ai ierarhilor, care ştiau să păstreze „justul echilibru”, aşa cum ii place Curţii Europene a Drepturilor Omului să spună. 

(N.red.: Unii politicieni (Crin Antonescu, Remus Cernea, Traian Băsescu etc.) spun că România este un stat laic şi că acest lucru trebuie să apară scris şi în Constituţie. Unii o spun din necunoaştere sau necredinţă, alţii din reacredinţă. Un stat laic este un stat antireligios, în care sunt interzise manifestările religioase publice, or România este un stat neutru, în care guvernul şi bisericile nu sunt separate, ci colaborează. Dar şi mai corect ar fi ca în România Biserica Ortodoxă să fie Biserică Naţională)

 

[1] Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic. Administraţie şi legislaţie bisericească, vol. 1, Buc., 1990; Idem, Drept canonic. Administraţie şi legislaţie bisericească, vol. II, Buc., 1990;

[2] Floca, op. cit., vol. 1, p. 246 şi 245;

[3] Ibidem, p. 246 şi 252;

[4] Ibidem, p. 245, 246, 251 şi 252;

[5] Ibidem, p. 245;

[6] În cartea ce o voi întocmi, se vor găsi lucrările de specialitate, unde se va putea studia fenomenul laicităţii

[7] CEDH, Gr. Ch., 9 july 2013,  2330/09, Sindicatul „Păstorul cel Bun” v. România (http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-122763);

[8] Dr. Eduard Traian Popescu, Sindicatul preoţesc; Ed. Agaton, 2013;

[9] Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 22, alin. (2); Popescu, op. cit., p. 56.



Măicuţa Ana - Bruno Stefan

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.

La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.

– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.

– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.

– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.

– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.

S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:

– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!

Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.

– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.

După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.

– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.

– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?

Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:

– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.

– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.

La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.

– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.

Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.

– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.

Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.

Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.

– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.

Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.

– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.

– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?

Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.

– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.

Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.

– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.

În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.

– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!



Memoriu privind legislația antilegionară promovată de Crin Antonescu - Vasilică Militaru

MEMORIU privind Proiectul legislativ de completare a OUG 31/2002

Context

 România se află într-o situaţie fără precedent din istoria postdecembristă. Se prefigurează o perioadă critică în societatea românească. Unii guvernanţi trăiesc cu teama îndreptăţită că vor fi traşi la răspundere.

Spectrul manifestărilor de stradă, la care participă români care s-au săturat de veşnicele promisiuni de bine, sperie conducătorii politici ai unor instituţii ale Statului Român. În aceste condiţii, se încearcă găsirea unor ţapi ispăşitori pentru acest dezastru ce se prefigurează. Deja au fost găsiţi vinovaţii: eco-extremiştii şi neo-legionarii. Domnul prim ministru şi unii miniştri rostesc foarte des două cuvinte extremişti şi legionari. În urma intervenţiei din Parlamentul României, Mihail Neamţu a fost catalogat de primul ministru drept micul legionar. Ministrul culturii i-a numit neo-legionari pe cei care i-au vandalizat maşina. Primul-ministru i-a numit pe manifestanţii de la Câmpeni extremişti. Afirmaţii publice!

Este un plan bine pus la punct pentru demonizarea oricărei acţiuni civice de manifestare publică. Sunt distruse din faşă primele reacţii de normalitate ale societăţii româneşti.

Regimul comunist din anii 1946-1948 a catalogat drept activitate legionară orice manifestare anticomunistă. Au arestat astfel orice român care încerca să critice noul regim comunist din România.

Există şanse ca, în următoarele luni, societatea românească să asiste la spectacolul macabru al unor înscenări regizate de adevăraţii responsabili ai dezastrului economic al Ţării.

În urma unor astfel de înscenări, va putea fi arestat orice manifestant pentru extremism şi legionarism.

Asociaţia NEAMUL ROMÂNESC vă invită din timp la meditaţie şi responsabilitate pentru ca greşelile trecutului să nu fie repetate.

De ce este nevoie de reinventarea problemei legionare? Orice român informat ştie că în România anului 2013 nu mai există nici o mişcare legionară. Să înţelegem bine că românii nu sunt extremişti şi nici fascişti şi nici nazişti. Au dovedit-o cel puţin în ultimii 24 de ani de libertate democratică.

Conform Institutului Naţional de Statistică la recensământul din 2011, cetăţenii români – etnici evrei sunt sub numărul de 20.000, reprezentând grupuri etnice importante din România. România anului 2013 nu mai poate fi antisemită în condiţiile în care soarta a peste 2 milioane de români este asemănătoare evreilor din perioada interbelică: împânziţi prin Europa pentru a munci şi supravieţui.

Subliniem că România nu trebuie să trăiască spectrul anarhiei, indiferent de nivelul dezastrului la care s-ar ajunge. Instituţiile Statului Român trebuie să funcţioneze. Dar nu mai pot funcţiona ca până acum.

De aceea este nevoie de altceva. Vă rugăm, dragi politicieni români şi funcţionari din cadrul instituţiilor Statului: analizaţi-vă, reformaţi-vă, reinventaţi-vă, cereţi consultanţă din afară. Faceţi orice, dar nu ceea ce aţi făcut în ultimii 24 de ani.

Şi mai ales, nu mai daţi legi în regim de urgenţă! Avem Parlament – organ legislativ de 24 de ani.

 Acest Memoriu a fost redactat ca urmare a iniţierii unui Proiect legislativ în regim de urgenţă de către domnul Crin Antonescu, Preşedintele Senatului României şi totodată preşedintele Partidului Naţional Liberal, împreună cu doi colegi deputaţi de-ai domniei sale.

Ce este atât de urgent în România???

Se pare că urgentă este modificarea art.2 , alin.a:

a) prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale, precum şi orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta literă.

 Proiectul legislativ vizează o completare a OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Oficial, în România, nici o instituţie a Statului nu a dorit să analizeze şi să emită un document profesionist de analiză a fenomenului evreiesc din perioada interbelică. Există câteva condamnări politicianiste formale ale dramei şi crimelor antievreieşti de pe teritoriul României, care se înscriu în ceeea ce este cunoscut ca Holocaustul evreiesc. Totdeauna singurii vinovaţi au fost declaraţi legionarii.

Nici un politician român nu a vrut să afirme adevărul istoric că funcţionari şi membri din instituţii ale Statului Român au participat la crime, masacre şi au determinat moartea a cel puţin 150.000 de evrei.

Este timpul ca în societatea românească să se rostească acest adevăr. Altfel, se va emite o lege care nu va rezolva esenţa problemei.

 Expunere de motive

 În Expunerea de motive a celor trei parlamentari liberali se omit două aspecte importante:

 1. Jurisprudenţa românească este incoerentă în această cauză. Prin Decizia nr.745/12.07.1995 Curtea de Apel Suceava a stabilit că mişcarea legionară nu a avut caracter fascist. Rahila Gudinov a invocat documentele prezentate în Procesul de la Nűrnberg, care a exclus mişcarea legionară. Nu s-a dovedit că reclamanta a desfăşurat o activitate cu caracter fascist, iar faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară nu constituie o probă în acest sens, se arăta în Decizie.

Decizia ÎCCJ nr. 1709/ 9 martie 2012 se referă la un proces civil de despăgubire a unui român pentru perioada de detenţie 1959-1964. Afirmaţia invocată de parlamentarii liberali face parte din motivarea instanţei şi nu este o decizie de condamnare a mişcării legionare.

 2. Este cunoscut că la procesul de la Nűrnberg, mişcarea legionară nu a fost trecută pe lista mişcărilor naţionaliste din Europa condamnate de fascism, nazism şi colaboraţionism de către Tribunalul Internaţional.

 Având în vedere că schimbările propuse de proiectul legislativ aduc sancţiuni penale grave, vă rugăm să luaţi act de următoarele:

 A. Definirea exactă a Holocaustului din România şi nominalizarea persoanelor vinovate de crimele împotriva evreilor.

Perioada 1940-1944 conţine două conduceri distincte ale Statului Român:

1. septembrie 1940-ianuarie 1941 este perioada de guvernare a Statului Naţional Legionar sub conducerea lui Ion Antonescu şi cu acordul regelui Mihai I, suveranul României. În această perioadă au fost ucişi 120 evrei.

2. Februarie 1941-august 1944 perioada de dictatură a generalului Ion Antonescu, având ca suveran al României acelaşi rege Mihai I. În această perioadă au fost ucişi peste 150.000 de evrei.

 B. Nominalizarea persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Definirea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, cu detalierea acţiunilor ce intră la această acuză.

 C. Este nedreaptă condamnarea in integrum a mişcării legionare din România, fără o minimă analiză a activităţii acesteia. Este vorba de mai multe etape istorice distincte

1. Iunie 1927- noiembrie 1938 – perioada activităţii sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul mişcării Legiunii. În această perioadă nici unul din partidele care au activat sub egida mişcării Legiunii nu au ajuns la guvernarea Statului Român. Nu s-au înregistrat crime în masă iniţiate de legionari. La 29/30 noiembrie 1938, fiind în detenţie, C.Z.Codreanu a fost asasinat de funcţionari ai Statului Român.

2. Noiembrie 1938 – septembrie 1940 – perioada de clandestinitate, în care peste 300 de legionari au fost asasinaţi şi câteva mii au fost deţinuţi în arest. În această perioadă regele Carol al II lea instaurase regimul de dictatură regală.

3. Septembrie 1940 - ianuarie 1941 regimul Statului Naţional Legionar instaurat în urma crizei produse de abdicarea regelui Carol al II lea. Mişcarea Legionară a fost condusă de Horia Sima. Pe timpul guvernării SNL au fost ucişi: 120 evrei, cei 56 de deţinuţi români (foşti membri din guvernele de dictatură regală) de la Jilava, profesorul Nicolae Iorga şi ţărănistul Virgil Madgearu.

4. După rebeliunea legionară, din ianuarie 1941, au fost arestaţi şi condamnaţi peste 8000 de legionari. Câteva mii au fugit din ţară. După ianuarie 1941 nu mai putem vorbi despre culpabilizarea legionarilor pentru crimele şi masacrele săvârşite asupra evreilor de către funcţionari ai Statului Român antonescian. Responsabilitatea decimării în masă a peste 150.000 de evrei – adevăratul Holocaust evreiesc din România – s-a produs sub guvernarea tandemului Ion Antonescu - regele Mihai I, în care regele Mihai I era şeful Statului. Totodată legea privind românizarea, care a condus la măsuri legale drastice împotriva evreilor, a fost emisă în 28 martie 1941, după arestarea legionarilor eliminaţi de la guvernare,

 D. În România interbelică au funcţionat şi guvernat partide cu caracter fascist şi cu acţiuni antisemite extremiste:

1. L.A.N.C. - Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului AC Cuza. Cuza alături de profesorul Nicolae Iorga sunt recunoscuţi ca ideologii şi promotorii antisemitismului din România. Guvernul Goga – Cuza, sub dictatura lui Carol al II lea, a emis un pachet de legi privind măsuri împotriva evreilor. LANC a folosit însemne fasciste.

2. F.R.N. – Frontul Renaşterii Naţionale a fost un partid fascist iniţiat, condus şi impus ca partid de dictatură de către regele Carol al II lea, care dorea copierea regimului fascist al Germaniei de sub conducerea lui Hitler.

3. Guvernul Gigurtu iulie 1944-septembrie 1944 a emis o legislaţie rasială conform afirmaţiilor lui W. Filderman.

 E. Au avut întâlniri şi negocieri cu Hitler: regele Carol al II lea, generalul Ion Antonescu şi liderul Partidului Naţional Liberal Gheorghe Brătianu.

Nici unul dintre liderii legionari nu a avut întrevederi şi nu a negociat cu Hitler, conducătorul Germaniei fasciste.

 Propuneri de completare a legii

 Pe lângă modificările propuse de senatorii şi deputaţii liberali propunem:

 1. Definirea Holocaustului evreiesc din România cu precizarea numărului de evrei omorâţi, perioada istorică a masacrării sau exterminării lor. Perioada SNL – 120 evrei morţi. Perioada guvernării Atonescu – regele Mihai I peste 150.000 evrei morţi în progromul de la Iaşi, masacrul de la Odessa, lagărele de concentrare ale evreilor de la Vapniarka şi Moghilău. Datele se regăsesc în Procesul de condamnare a lui Ion Antonescu şi depoziţia ca martor şi documentele emise de Willy Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

 2. Nominalizarea persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii începând cu Ion Antonescu, Regele Mihai I şi continuând cu toţi miniştrii şi generalii participanţi la desfăşurarea deportărilor şi masacrelor antievreieşti din România.

 3. Precizarea perioadei istorice de vinovăţie a Partidului Mişcarea Legionară aflat la conducerea Statului Român şi nominalizarea legionarilor vinovaţi de crime împotriva umanităţii.

 Consecinţe grave ale legiferării Proiectului legislativ în actuala formă

 Fără precizările de rigoare, această Lege va putea fi aplicată şi în următoarele cazuri:

- posibilitatea condamnării tuturor liberalilor pentru acţiunile criminale de exterminare a ţăranilor români iniţiate şi executate de guvernul liberal condus de prim ministrul D.A. Sturdza şi funcţionari liberali în timpul răscoalelor ţărăneşti din anul 1907. Atunci guvernul Partidului Naţional Liberal a ordonat masacrarea şi uciderea a peste 10.000 de ţărani români.

- posibilitatea condamnării tuturor membrilor Partidului Comunist pentru crime împotriva umanităţii, deci a tuturor activiştilor de sorginte comunistă pentru atrocităţile, crimele, legile antiromâneşti, exproprierile, exterminarea în masă a românilor şi participarea la dezastrul ţării din perioada 1945-1964. Arhivele Partidului Comunist Român ne pot indica listele nominale ale comuniştilor români până în decembrie 1989.

 Consideraţii privind discriminarea religioasă

 Este cunoscută pocăinţa, asceza şi jertfa unor deţinuţi din temniţele comuniste româneşti. Credinţa românească creştin-ortodoxă promite iertarea tuturor celor care îşi recunosc păcatele şi se pocăiesc.

În această formă Proiectul legislativ, prin condamnarea tuturor legionarilor, opreşte definitiv recunoaşterea jertfei şi cinstirea creştină a unor deţinuţi români din temniţele comuniste româneşti asasinaţi şi masacraţi de autorităţile Statului Român comunist.

Dacă acest proiect legislativ va fi legiferat şi promulgat în actuala formă, funcţionari ai Statului Român se fac responsabili de pedepsirea tuturor românilor care vor cinsti memoria (vor comemora) numele unor români ucişi în temniţele comuniste. Există posibilitatea ca după organizarea unor astfel de pomeniri, făcute desigur într-o biserică sau cimitir, deci în spaţiul public, credincioşii să fie arestaţi şi condamnaţi. Caz flagrant de anti creştinism şi discriminare religioasă.

Rugăm politicienii români: Lăsaţi românii să pomenească şi să-şi plângă morţii!

 

Preşedintele Asociaţiei NEAMUL ROMÂNESC

Vasilică Militaru



1907 - Noi vrem pământ! 2014 - Noi vindem pământ! (RO) - Cristina Roman

De la 1 ianuarie 2014 România va plăti pentru integrarea în Uniunea Europană şi în natură. Terenurile agricole au primit liber la vânzare către orice cetăţean european. Unii se vor bucura că piaţa imobiliară s-ar putea relansa, preţul terenurilor ar putea creşte, iar câştigul ar fi imediat. Alţii vor spune că piaţa muncii va avea de câştigat prin crearea de noi locuri de muncă. Un alt argument ar fi că spre deosebire de alte resurse, ca aurul sau gazul, pământul va rămâne în hotarele ţării indiferent de proprietar. La o analiză mai atentă a condiţiilor în care terenurile agricole vor putea fi înstrăinate, se va constata că acestea sunt din nou nefavorabile statului român. Nu numai că România nu a reuşit să negocieze o amânare a datei de intrare în vigoare a legii, dar din proiectul de lege au dispărut şi condiţiile referitoare la cumpărarea a cel mult 100 de hectare şi la experienţa obligatorie în agricultură de cel puţin cinci ani. De altfel, UE a respins şi crearea unei instituţii care să intervină în relaţia dintre cumpărător şi vânzător şi să avizeze preţul şi tranzacţia.

Restricţiile impuse de Uniunea Europeană au fost acceptate fără drept de apel, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte resurse privatizate şi liberalizate după reguli impuse de companii, corporaţii, FMI. Proiectul Roşia Montană a fost pus pe pauză de Parlament (meritul este în exclusivitate al protestatarilor), dar atenţia se îndreaptă de la 1 ianuarie spre o nouă mină de aur: agricultura. În condiţiile creşterii accelerate a populaţiei globului şi adâncirii proporţionale a  crizei alimentare, controlul unor terenuri agricole cu suprafaţa şi calitatea celor româneşti este un loz câştigător. Nu demult, România era grânarul Europei prin cantitatea de cereale pe care o producea şi exporta. Din 2014, România va fi grânarul Europei prin trecerea terenurilor agricole în proprietatea ei.

Ce spune noua lege

Conform legii aprobate la sfârşitul lunii noiembrie de către Guvern, străinii vor putea cumpăra terenuri agricole în România, fără restricţii, de la 1 ianuarie 2014. Un minim avantaj pentru cetăţenii români constă în dreptul de preempţiune la cumpărarea acestora. Cetăţenii români, în primul rând arendaşii locali, vecinii, tinerii cu vârste de până la 40 de ani, dar şi statul, printr-o agenţie specială, vor avea prioritate la cumpărare.

Mai exact, în momentul în care va primi o ofertă de la un cetăţean străin, vânzătorul este obligat să meargă la primărie cu o cerere prin care solicită notificarea preemptorilor şi afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol. Cererea va fi însoţită de oferta de vânzare a terenului agricol, care va cuprinde, pe lângă preţul cerut pentru teren, numele şi prenumele vânzătorului, adresa completă a domiciliului acestuia, amplasamentul terenului, suprafaţa, categoria de folosinţă şi documentele cadastrale. Dacă în termen de 30 de zile cei notificaţi nu dau niciun răspuns, terenul poate fi vândut oricui. Odată cu intrarea în vigoare a noului proiect legislativ, Agentia Domeniilor Statului se transformă în Autoritatea pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare.

Reacţii dure ale Asociaţiilor Ţărăneşti la adresa noii legi

Confederaţia Asociaţiilor Ţărăneşti din România (CATAR) critică dur noile modificări aduse de Ministerul Agriculturii la proiectul de lege privind vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan între persoane fizice. "Eliminarea limitării la 100 de hectare a suprafeţei ce poate fi deţinută de străini, a cunoştinţelor în domeniul agricol sau a avizului Comitetului judeţean creează condiţiile necesare dispariţiei neamului românesc. Ungaria, Polonia, Bulgaria au tratat acest subiect cu extremă fermitate în interes naţional. Sunt ţări în lume unde este practic imposibil să achiziţionezi teren ca cetăţean străin deşi bogăţia naturală a mediului nu se compară nici pe departe cu biodiversitatea existentă la noi în ţară. Israel de exemplu… ", se arată în scrisoarea adresată de CATAR autorităţilor. (EVZ.ro)

„Pământul este principalul mijloc de producţie al României şi este un bun naţional care nu trebuie înstrăinat”. Declaraţia aparţine preşedintelui Ligii Producătorilor Agricoli din România (LAPAR) Laurenţiu Baciu, care cerea revizuirea legislaţiei astfel încât terenul să rămână în continuare proprietate exclusivă a românilor. “Dacă s-au făcut greşeli în timpul negocierilor privind aderarea trebuie reparate imediat. Altfel vom ajunge să călcăm pe pământ străin în propria ţară. Se impune aşadar iniţierea unui set de acte normative care să stopeze vânzarea terenurilor agricole către străini şi să protejeze fermierii români în aşa fel încât capitalul românesc să fie sprijinit cu prioritate”, a spus reprezentantul LAPAR. El a adăugat că o eventuală concurenţă pe o piaţă funciară deschisă îi va dezavantaja în mod cert pe fermierii români.

Acceptarea vânzării de pământ străinilor înseamnă să dispărem din istorie

Legea care reglementează tranzacţionarea terenurilor agricole romȃneşti ar trebui, potrivit CATAR, să faciliteze în mod real accesul fermierilor romȃni (persoane fizice, juridice, asociaţii, cooperative agricole) şi tinerilor fermieri români la resursa principală din țară – pământul – cu scopul de a asigura suveranitatea alimentară a României, ocuparea forței de muncă, distribuția judicioasă a resurselor naturale ale ţării către cetăţenii ei cu precădere, pentru a reduce decalajele dintre România şi celelalte ţări ale Uniunii Europene.

“Posibilităţile romȃnilor de a accesa finanţări bancare sau europene pentru achiziţia de terenuri este practic nulă în comparaţie cu posibilităţile străinilor. Costurile de împrumut în Romȃnia sunt de trei patru ori mai mari decȃt în restul Europei sau în restul lumii occidentale. Accesul la finanţări europene este mult mai anevoios în Romȃnia. Toate aceste diferenţe situează fermierii romȃni, ţăranii noştri, în dezavantaj competitiv net faţă de cumpărătorul străin. De aceea, dacă acceptăm vânzarea de pământ străinilor înseamnă că acceptăm să dispărem din istorie!”, spun reprezentanții asociațiilor țărănești. 

S-a vorbit despre suveranitatea alimentară a României. Statul român nu va putea dicta noilor proprietari nici ce să cultive, nici în ce cantităţi, nici cum. Aşadar, deşi românii vor avea nevoie de exemplu, de grâu, este posibil ca străinii să prefere a cultiva soia sau porumb, eventual şi modificate genetic, pentru că acestea sunt mai profitabile. Mai mult, Statul nu poate impune străinilor ce cantitate din producţie să fie destinată pieţei interne şi ne vom putea trezi că ajungem să importăm acele legume, fructe sau cereale la care altădată aveam producţii record.

Aceste condiţii nu pot determina decât o creştere a preţurilor. Cei care cred că venirea străinilor va rupe lanţul intermediarilor care cumpără prea ieftin de la ţărani şi vând scump în pieţe, greşesc. Atât timp cât micii producători vor mai exista, cât timp statul nu îi va ajuta să se asocieze şi să devină rentabili, ei nu vor avea forţa financiară şi logistică să asigure atât producţia cât şi desfacerea, rămânând la cheremul intermediarilor.

Sunt instituţii care se ocupă cu siguranţa naţională şi este la îndemâna oricui să înţeleagă că aceasta nu depinde doar de factori militari, ci poate mai mult decât oricând, de cei economici, de resursele naturale. Este o chestiune de interes naţional ca Statul să îşi creeze mijloacele legale prin care să poată interveni în forma de utilizare a acestei resurse primordiale, terenurile agricole. Într-o vreme de suprapopulare urbană, de creştere îngrijorătoare a poluării şi a costurilor vieţii la oraş, credem că este datoria Statului să protejeze comunităţile rurale, să încurajeze populaţia activă să lucreze pământul în loc de a-l vinde. Avem la Bruxelles un Comisar european pentru Agricultură, pe domnul Dacian Ciolos. Este român şi are un cuvânt de spus în derularea Politicii Agricole Comune, astfel ca agricultura de mici dimensiuni să fie încurajată şi diversificată, dezvoltată pe principii ecologice durabile.

De ce să mai muncesc pământul, şi aşa nu rentează…

Contextul naţional este favorabil acaparării de teren agricol. Adesori cumpărate sau luate în arendă pentru sume minime, pământurile sunt cultivate intensiv. Fenomenul deposedează ţăranii de terenuri şi slăbeşte comunităţile rurale. Câţi dintre români nu vor alerga mai degrabă să vândă rapid peticul de pământ primit moştenire de la părinţi şi bunici, cu argumentul că „şi aşa nu rentează să îl mai munceşti”!? S-ar răsuci în mormânt cei al căror sânge a fost vărsat pentru fiecare astfel de petic de pământ, cei care au făcut un mod de viaţă din cultivarea lui cu dragoste şi respect, cei care au trăit conştientizând că el, pământul, dă pâinea cea de toate zilele şi vinul ce se transformă în Potir în Trupul şi Sângele Domnului. Era tradiţia ca în Postul Paştilor ţăranii să stea nemâncaţi până seara şi direct de la câmp, să vină cu sapa la spinare la biserică, unde se săvârşea Sf. Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite pentru a se cumineca.

Trist este că cei care se grăbesc să vândă ignoră că bucata lor de teren este posibil să fi aparţinut Bisericii înainte ca strămoşii lor să fi fost împroprietăriţi de către Stat. Mare parte a terenurilor bisericești secularizate au fost folosite pentru împroprietărirea țăranilor. La finele anului 2013 se împlinesc 150 de ani de la adoptarea, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti. Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii, tocmai pentru că unul din scopurile sale a fost acela de a da ţăranilor o bucată de pământ.

8,1% din suprafața agricolă a României, deja deținută de străini

Străinii deţin deja mai bine de 800.000 ha de teren agricol în ţara noastră. Cele mai multe investiţii sunt în vestul ţării, acolo unde italienii deţin monopolul. Iar din 2014, situaţia ar putea arăta şi mai dramatic. În România, un hectar de teren se vinde cu 2.000 de euro. De 8 ori mai ieftin decât media europeană de 15.000 de euro.

Cotele procentuale de suprafeţe deţinute de străini sunt după cum urmează: Italia - 24,29%; Germania - 15,48%; Ţările arabe - 9,98%; Ungaria - 8,17%; Spania - 6,22%; Austria - 6,13%.  Suprafaţa agricolă a României se compune din  teren arabil: 8,3 milioane hectare; păşuni şi fâneţe: 4,5 mil hectare; culturi permanente: 317.000 hectare; grădini familiale: 182.000 hectare; Total: 13,29 milioane hectare.  (sursa: INS)

Buna practică a altor state membre UE

Contrar spuselor fostului ministru al agriculturii Stelian Fuia, care declara la un seminar că este aproape imposibil de modificat Tratatul de Aderare la UE, ce conţine clauza liberalizării vânzării terenurilor agricole, Cehia şi Ungaria au reuşit să amâne punerea în aplicare a clauzei. Deunăzi, Parlamentul bulgar a prelungit până în 2020 interdicţia impusă strainilor de a cumpăra terenuri în Bulgaria. În reacţie, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, Chantal Hughes, a declarat că prelungirea interdicţiei nu este posibilă. Meglena Kuneva, coordonatoarea negocierilor pentru aderarea Bulgariei la UE, a avertizat că Sofia riscă sancţiuni europene, amintind că Bruxellesul a refuzat iniţiativa României de amânare a achiziţionarii terenurilor de către străini. prin tendenta sa ultraliberala si sprijinirea exploatatiilor mari.

Scandalul terenului agricol cumpărat de familia Băsescu

Achiziţia funciară a familiei Băsescu din luna septembrie, chiar înaintea aprobării noii legi, dă de gândit şi ţine prima pagină a ziarelor. Presa a relatat recent că fiica cea mare a preşedintelui Băsescu, Ioana, a cumpărat un teren agricol de circa 300 de hectare în zona localităţii Nana din judeţul Călăraşi, consilierul prezidenţial Adrian Rădulescu menţionand că a consiliat-o la cumpărare. Ioana Băsescu preciza că a achiziţionat terenul contractând un credit ipotecar pe 30 de ani de peste un milion de euro şi achitând din surse proprii aproape 280 de mii de euro. Creditul a fost acordat de o bancă a statului, CEC Bank. După cum chiar Preşedintele Băsescu recunoaşte, preşedintele băncii, domnul Radu Gheţea, îi este prieten. Mai mult, Traian Băsescu a declarat la B1TV că şi-ar dori să adauge încă cel puţin 200 de ha la averea familiei, pentru a face rentabilă şi investiţia în utilaje agricole.

Ce să înţeleagă românul de rând din mişcarea imobiliară a familiei Băsescu? Că Preşedintele doreşte să se îndeletnicească cu agricultura la expirarea mandatului? Că doreşte să dea un semnal puternic pe piaţa românească şi să încurajeze românii să investească şi ei în agricultură? Sau că aşteaptă creşterea preţurilor din 2014 şi scoaterea unui profit semnificativ printr-o posibilă vânzare ulterioară? Câţi dintre românii simpli îşi permit un credit bancar, din moment ce nici salariul de preşedinte nu a fost de ajuns, doar veniturile fiicei notar putând fi luate în calcul de bancă? Ne întrebăm retoric, oare câţi români au fiice notar, prieteni preşedinţi de bancă şi consilieri de specialitate în virtutea funcţiei?

Banca Funciară, un vis neîmplinit

Un fost ministru al agriculturii explica prin 2012 că o posibilă soluţie ca terenurile să rămână în proprietatea românilor ar fi înfiinţarea unei Bănci Funciare. Aceasta ar da Statului posibilitatea de a achiziţiona teren agricol, de a comasa diverse parcele pentru eficientizarea exploatării lor, de a finanţa pe întreprinzătorii români. "Ce putem face în continuare -şi avem o astfel de discuţie- este înfiinţarea unei bănci funciare care să se ocupe de comasarea terenurilor şi care să aibă un drept de preempţiune la comasarea terenurilor pe care persoanele fizice vor să le vândă. E singura cale de a încerca nu să blocăm, dar să menţinem în continuare terenul într-o apartenenţă naţională şi să facem în primul rând comasare." (ministrul Fuia). Suntem la sfârşitul anului 2013 şi nu s-a concretizat nimci în acest sens.

Mai mult, Autoritatea pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare se va forma în urma reorganizării şi extinderii atribuţiilor Agenţiei Domeniilor Statului, însă proiectul de lege nu stabileşte situaţiile în care statul ar putea exercita dreptul de preempţiune la vânzarea unui teren agricol către un cetăţean străin. Întrebat care sunt aceste situaţii, ministrul Daniel Constantin a afirmat că ele nu sunt specificate, dar că, de exemplu, "la un moment dat" statul ar putea decide să cumpere suprafeţe mici şi să vândă suprafeţe mari. Şi din nou ne întrebăm retoric ce înseamnă acest „la un moment dat”, dar şi când, cine şi cu ce costuri ar putea dezlega braţele Guvernului, legate acum de interesele UE? 

Vremea colindelor

Este vremea colindelor. Celor mai mulţi dintre noi ele ne amintesc dulceaţa vacanţelor de la ţară, câmpurile albite de zăpadă, de sub care răsăreau firişoarele de grâu semănat de cu toamnă, gustul colacilor şi cozonacilor, al cartofilor şi merelor coapte pe sobă. Bucatele toate erau rodul muncii ţarinilor. Spune un cântec folcloric de la noi, „casa părintească nu se vinde”. Să nu vindem nici noi casele şi pământurile părinţilor de la ţară. Dimpotrivă, să nu le abandonăm, să le îngrijim şi să le oferim cu sfinţenie urmaşilor noştri. Astfel, nu vom suspina cu dor şi jale când vom auzi colindul care urmează:

 

Vin colindatorii, cum veneau odată,
Să colinde-n seara asta minunată,
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi.

Gazdelor creştine să-i primiţi în casă,
Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă.
Ni-i trimite Sfântul să ne-'ncerce mila,
Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila.
Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde,
Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde.
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica,  
Domnilor de astăzi să v-apuce frica.

Mută-i întrebarea ce răsun-afară,
Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse
Pe la porţi străine, ce ne stau închise.


Vin colindătorii cum veneau odată,
Să colinde-n seara asta minunată
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi.

(Tudor Gheorghe)



 

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Apel umanitar (Triţa Predoi)

            Mă numesc Triţa Predoi (46 ani) şi am o boală foarte gravă (de la vârsta de 14 ani), considerată aproape fără leac. Cu toate acestea am luptat să fac o facultate, la acea vârstă fiind mai puţin afectată. Am fost dusă la medici psihiatri dar fără rezultat. Mi se administrau tratamente puternice, cu efecte secundare

            Nu am nici un serviciu şi nici un fel de pensie (am 5 ani lucraţi în învăţământ).

            Sper ca vreun suflet de creştin, citind aceste rânduri, să se îndure să mă ajute.

            Am ataşat biletul de ieşire din spital de la ultima internare.

Triţa Predoi

str. Cezar Petrescu nr.25, Com. Vădăstriţa, jud. Olt

Cod 237515

Tel.: 0762.316876



Conferințe în Postului Crăciunului

Conferințele ce vor avea loc la Protopopiatul Făgăraș în perioada Postului Crăciunului

4 decembrie (miercuri): Criza lumii de azi - Pr. Mihai-Andrei Aldea si Ciprian Voicilă

8 decembrie (duminica): Spiritualitatea şi jertfa rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş - Ioana Hașu (cercetător CNSAS)

Conferință ce vor avea loc la Catedrala Făgăraș în perioada Postului Crăciunului 

 20 decembrie (vineri): Mărturii despre Părintele Arsenie Boca - Bogdan Juncu




CĂRŢI NOI / Produse noi
Biserica Ortodoxă Română, Biserica Neamului - Dr. Eduard Traian Popescu (CARTE)

Recent, la editura „Sfântul Ierarh Nicolae” din Brăila, avea să vadă lumina tiparului o carte intitulată Biserica Ortodoxă Română, Biserica Neamului[1], un adevărat compendiu, ce tratează un subiect „interdisciplinar”[2], situat „la intersecţia datelor biblico-patristice cu cele dogmatice, a moralei cu misiologia, a filosofiei cu apologetica, a dreptului canonic şi a eclesiologiei cu fundamentele statului de drept modern, a antropologiei creştine cu dilemele bioetice, a ethos-ului evanghelic cu economia”[3], căci prin această lucrare, de-a lungul celor 524 de pagini, pe baza documentaţiei făcute, din punct de vedere istoric, canonic şi social-filantropic, se oferă celui interesat o imagine clară a ceea ce reprezintă Biserica Ortodoxă Română pentru istoria naţională, vibraţia spirituală şi viaţa religioasă a Neamului.

Cartea nu are pretenţia că un subiect atât de bogat în conţinut a fost epuizat, ci vrea să fie doar o altă semincioară de teologie, care să se aşeze cu vrednicie în panoplia strădaniilor cărturăreşti ale celor ce au dăruit lumii cu litere de aur adevărate tezaure de cercetare ştiinţifică, dar şi de îndreptare, căci, prin conţinutul ei, se doreşte a se oferi lumina cea adevărată celui rătăcit, ce zace încremenit în bezna păcatului, şi să-i ofere, prin cunoaştere, viaţa, ca rod al adevărului ceresc, pe care-l primeşte şi de care se bucură şi care devine, pentru omul robit de patimi, uşa către Tatăl şi calea care, fără bifurcări rătăcitoare, duce la Tatăl[4].

Într-acelaşi buchet al aleselor gânduri, aducerea la lumina tiparului a prezentei lucrări reprezintă obolul meu de adâncă recunoştinţă faţă de Prea Cucernicia Sa, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Găină, care, în iunie 2001, în referatul întocmit în calitatea Sa de coordonator al tezei mele de licenţă în Drept canonic, avea să considere că „lucrarea este judicios structurată şi temeinic documentată, cu expunere cursivă şi clară, dovedind maturitate în elaborare şi elucidare (…) şi constituie un punct de referinţă în Dreptul canonic prin conţinutul ei. (…), ea poate fi integral publicată”.

De aceea, consider că abordarea temei, aşa cum este prezentată în carte, este una originală, căci are la bază tratarea subiectului dat din perspectiva cercetării interdisciplinare, potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română, ca trup al lui Hristos, „plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14), având „origine apostolică”[5] şi fiind „în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica Ortodoxă universală”[6], reprezintă „comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Prea Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice”[7].

Dar Biserica Ortodoxă Română nu este numai o comunitate de creştini, ci este mult mai mult, unirea ipostatică a Bisericii cu Neamul fiind una firească, născută din împreunarea etnogenezei poporului român cu derularea procesului de organizare şi funcţionare a Biserici Ortodoxe Românei, de aceea nu se poate decupla viaţa Bisericii strămoşeşti de cea a Neamului românesc, mărturiile literar-istorice, lingvistice şi arheologice, atestând cerescul adevăr că Biserica Ortodoxă Română este Maica spirituală a Neamului românesc, căci, încă din primele clipe ale vieţuirii sale ca popor, Biserica i-a fost alături ocrotindu-l, învăţându-l, grijindu-l, ştiut fiind că adevăratul creştin „nu voieşte să scape numai de sărac, el nu voieşte să-i potolească numai foamea sau nevoia pentru moment, el nu grijeşte numai de trebuinţele momentane ale trupului, dându-i cele necesare pentru viaţă, ci creştinul participă sincer şi personal cu pauperul şi voieşte să-i potolească şi durerea sufletească. Creştinismul îl ridică pe om moralmente şi îl face apt pentru altă viaţă, îl face independent materialmente şi moralmente. Dărnicia materială şi influenţa morală trebuie să conlucreze, pentru ca să se înlăture nevoia celui sărac”[8].

Un rol deosebit de important pentru istoria vieţii religioase a românilor îl are inclusiv construirea măreţului sanctuar, Ansamblul Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, care, ca simbol al dăinuirii istorice a Neamului, şi ca  păstrător atât al credinţei sale strămoşeşti, cât şi al propriei sale demnităţi, aşează, în inima celui ce doreşte a-i pătrunde mediul „plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14), „cuvântul vizualizat”[9] şi-l transformă în „reflecţie teologică”[10] sau în „cuvânt teologic zidit”[11], prin împărtăşirea harului Domnului nostru Iisus Hristos şi a dragostei lui Dumnezeu-Tatăl şi a Duhului Sfânt (II Cor. 13, 13).

De asemenea, Biserica şi-a desfăşurat întreaga sa lucrare, nu ca o entitate venită de aiurea, răstălmăcind istoria, ci ea, în derularea procesului său de organizare şi funcţionare, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, avea să se formeze canonic, potrivit principiilor canonice cu fond dogmatic-juridic şi numai cu fond juridic, specifice Bisericii Ortodoxe universale, de aceea, privită sub aspectul tezaurului spiritual cu care Mântuitorul a înzestrat-o, Biserica Ortodoxă Română relevă permanent aceeaşi strălucire lăsată de Iisus Hristos pentru îndeplinirea operei sale mântuitoare, înregistrând în decursul timpului epoci de o variată activitate; unele în care s-a realizat o dezvoltare deosebit de rodnică, prin trăirea unei vieţi religios-morale şi printr-o contribuţie la viaţa socială, altele în care se constată un regres în îndeplinirea sarcinilor legate de organizarea sa[12].

Aici, un rol foarte important în buna desfăşurare a vieţii bisericeşti îl au organismele bisericeşti de reprezentare, care, constituite canonic, dimpreună cu celelalte organisme constituite sub oblăduirea Bisericii, asociaţii, fundaţii, epitropii, reprezintă braţele lucrătoare ale Bisericii, căci, prin lucrarea lor, după porunca Mântuitorului, ele caută să plinească şi să reactualizeze „legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie”[13].

De aceea, Biserica Ortodoxă Română continuu a acordat o atenţie deosebită împletirii cuvântului de la amvon cu lucrarea social-filantropică, dezvoltând o impresionantă lucrare de asistenţă socială, ca efect al sinergiei Stat-Biserică, mai ales în anii din urmă, reuşind să depăşească limitele impuse de specificul sectorului nonprofit.

Iar toate acestea se datorează slujirii „cu timp şi fără de timp” (II Tim. 4, 2), desfăşurată de slujitorii Bisericii, în special de Chiriarhul fiecărei Eparhii, sub binecuvântarea căruia avea să se organizeze o impresionantă lucrare social-filantropică, prin înfiinţarea de aşezăminte şi implementarea de proiecte, ce vizează ample acţiuni de asistenţă socială, educativă şi medicală, ceea ce atestă „rolul important al Bisericii Ortodoxe Române (…) în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti”[14] şi îndreptăţeşte Biserica Ortodoxă Română a fi numită şi recunoscută drept Biserica Naţională sau „Biserica Neamului românesc[15].

Cartea are următorul cuprins:

Prefaţă

Abrevieri

Introducere

1. Importanţa şi stadiul cercetării

2. Metodologia şi scopul lucrării

Partea întâi. Apariţia şi dezvoltarea istorică a Bisericii Ortodoxe, în ţinuturile româneşti, din primele veacuri creştine până azi

Capitolul I. Dacia pre-romană – Romania protochristiana

Capitolul al II-lea. Pătrunderea şi răspândirea creştinismului în Romania christiana

1. Mărturii literar-istorice

2. Martiri creştini

3. Mărturii lingvistice

4. Mărturii arheologice

Capitolul al III-lea. Tomisul – prima Episcopie românească, maica străvechilor noastre Mitropolii

1. Istoric

2. Mărturii arheologice

3. Martiri creştini

4. Chipuri de ierarhi

Capitolul al IV-lea. Istoria vieţii religioase a românilor, de la Tomis până azi

1. Istoria vieţii religioase a românilor, de la prima organizare bisericească a Episcopiei Tomisului până la organizarea străvechilor noastre Mitropolii

2. Străvechile Mitropolii Ortodoxe româneşti

3. Patriarhia

Notă extinsă. Catedrala Neamului

Partea a doua. Organizarea şi funcţionarea canonică a Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul I. Canonicitatea Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul al II-lea. Principiile canonicităţii Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul al III-lea. Organismele bisericeşti

Capitolul al IV-lea. Membrii Bisericii

1. Clericii

2. Mirenii

Notă extinsă. Asociaţiile şi fundaţiile bisericeşti

Partea a treia. Biserica Ortodoxă Română în slujba Neamului

Capitolul I. Lucrarea social-filantropică a Bisericii. Scurtă introducere

1. Definiri. Concepte. Acţiuni

2. Chipuri de clerici

3. Cadrul legislativ

Capitolul al II-lea. Lucrarea social-filantropică a Bisericii, de-a lungul vremii

1. Apărarea demnităţii naţionale

2. Promovarea culturii naţionale

3. Asistenţa socială

Capitolul al III-lea. Lucrarea social-filantropică a Bisericii, în postmodernitate

1. Factorii definitorii ai postmodernităţii

2. Sinergia Stat-Biserică, din perspectiva lucrării social-filantropice

a) Definirea şi specificul sectorului nonprofit

b) Teorii ale apariţiei organizaţiilor nonguvernamentale

c) Limitele sectorului nonprofit

d) Tendinţe sau perspective viitoare

3. Organizarea social-filantropică, la nivelul Patriarhiei Române

4. Organizarea social-filantropică, la nivelul Centrelor Eparhiale

Concluzii

Bibliografie selectivă

 


[1] Definită de o originalitate relativă, precum şi de faptul că reprezintă un autentic îndreptar şi o lucrare teologică de referinţă, în contextul dialogului teologic interdisciplinar, cartea se structurează în trei părţi, încadrate de o introducere şi concluzii;

[2] Conf. Univ. Dr. Radu Preda, Teologia socială ortodoxă, Curs universitar (http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/cursuri/tso);

[3] Ibidem;

[4] Dr. Eduard Traian Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, p. 99;

[5] Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 2, alin. (1);

[6] Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 2, alin. (1);

[7] Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 1;

[8] Mitropolitul Bucovinei Nectarie Cotlarciuc, apud Dr. George Enache, Mitropolitul Nectarie despre Biserică şi ocrotire socială, în varianta on-line a „Ziarul Lumina”, 20 februarie 2010, ce se găseşte la adresa web: http://ziarullumina.ro/chipuri-si-fapte-din-viata-bor/mitropolitul-nectarie-despre-biserica-si-ocrotirea-sociala;

[9] Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, apud documentarul istoric, intitulat Noua Catedrală Patriarhală – Catedrala Mântuirii Neamului, ce se găseşte la adresa web: http://www.catedralaneamului.ro/upload/documente/istoric_catedrala_mantuirii_neamului.pdf;

[10] Ibidem;

[11] Ibidem;

[12] Drd. Aurel Gh. Bucălae, Probleme în legătură cu canonicitatea în epoca reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1913-1925, în B.O.R. LXXXVII (1969), nr. 11-12, p. 1201;

[13] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179;

[14] Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, art. 7, alin. (2);

[15] Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 5, alin. (2).



Părintele Justin Mărturisitorul

Se duc pe rând la Domnul, marii duhovnici ai neamului nostru. În iunie 2013 am sărăcit sufleteşte prin trecerea la cele veşnice a părintelui Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, dar ne-am îmbogăţit cu un grabnic rugător şi ajutător în ceruri. Obştile de monahi şi monahii ale mănăstirilor care l-au avut drept părinte duhovnicesc sunt neobosite în a păstra caldă amintirea Părintelui şi a împărtăşi învăţăturile sale. În seria iniţiativelor de cinstire şi pomenire a părintelui Justin Pârvu se află un album de fotografii, realizat de fotograful Cristina Nichituş Roncea, un album mărturie despre viaţa de mărturisitor, de prigonit pentru credinţă şi neam, de monah plin de iubire pentru poporul său a părintelui Justin.

Albumul, numit "Părintele Justin Mărturisitorul", conţine sute de fotografii alb-negru şi color însoţite de cuvinte de duh ale Duhovnicului Neamului şi se găseşte la pangarele Mănăstirilor Paltin şi Petru Vodă, dar se va afla în curând la librăriile din toată ţara. Lansarea sa oficială a  avut loc în 6 noiembrie la Librăria Sophia din Bucureşti. Cuvântul-înainte la album este şi cea mai bună descriere a sa, realizată de o altă mărturisitoare a credinţei ortodoxe în închisorile comuniste, apropiată a părinţilor Justin Pârvu şi Arsenie Boca, doamna Aspazia Oţel Petrescu.

 “Am în faţă Albumul doamnei Cristina Nichituş Roncea, pe care tocmai l-am parcurs şi care mi-a prilejuit o nouă “călătorie foto prin lumea ortodoxă românească”. Îmi simt sufletul înmiresmat de buna mireasmă duhovnicească ce se degajă din imaginile Albumului şi asemeni lui Lucian Blaga simt cum “flăcări de adorare îmi ard în ochi ca-n nişte candele de jertfă”. Da, mai simt nevoia să îngenunchez în faţa lumii monahale, ce adastă în văi, pe coaste sau pe plaiuri de munte, ca şi în acest Album, şi să ascult cum, din contemplarea imaginilor, prin ochi, se infiripă în urechea mea şi în inima mea imnul de slavă pe care-l înalţă spre Cerul divin acele suflete care şi-au făcut din rugă şi din strădanie rostul tainic al mântuirii.

Arta autoarei a reuşit să surprindă vraja clipei fugare şi s-o înveşnicească în imagine, astfel că eu, cea care o privesc, înţeleg cât de mărit este Domnul Dumnezeu în vastitatea necuprinsă a Cerului şi în smerita Sa făptură şi până într-un fir de iarbă pe pământ. Căci într-adevăr, Albumul acesta este un elogiu adus frumuseţii divine şi este capabil să înfioare orice inimă, chiar şi pe aceea care nu cunoaşte miracolul tainic prin care Domnul Iisus se aşază pe altarele din bisericuţele pitite pe un picior de plai, lângă o gură de rai, aievea, ca şi în acest Album. Cercetaţi Albumul şi veţi cunoaşte bucuria cu care ne-nfăşoară harul frumuseţii, acea frumuseţe cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu Ţara şi pe lângă care trecem de-atâtea ori fără s-o luăm în seamă. Cred ca ar fi o nechibzuinţă din partea mea să încep să desfăşor o analiză a imaginilor prezentate în Album, din care se detaşează chipul şi aura Duhovnicului. Albumul, în tot cuprinsul său, este un univers care se cere contemplat. Este cât se poate de explicit şi nu are nevoie de exegeze. Admiraţi-l simplu şi direct. Şi veţi desluşi frumuseţile lui multiple şi mirifice.

Mi-aş permite, totuşi, o remarcă: cred că nu este întâmplător (pentru că în lumea guvernată de Iisus nimic nu este întâmplător) faptul că autoarea a insistat mai mult pe imagini luate din Sfânta Mănăstire a Arhanghelilor, de la Petru Vodă. Aici, cu adevărat, ţie, care ai urcat până aici cu mari speranţe în suflet, ţi se deschide o uşă spre Cer. Dincolo de această uşă te aşteaptă acel păstor blând care-şi pune viaţa pentru oile ce au nevoie de îndrumare, de sfat şi de mângâiere. Vei afla nemijlocit că ai intrat în “tainica pustie a mântuirii” unde bunul Părinte Justin îşi aşterne ca pe o jertfă vindecătoare, de toate relele şi toate grele tale, întreaga sa viaţă. Şi o face fără timp şi fără odihnă, ca tu să te întorci în babilonul tău cu totul altul decât cel care-ai venit. Vei afla prin dragostea Părintelui unde-ai greşit şi care e calea pe care trebuie să-ţi îndrumi paşii ca să treci cu succes testele de iubire ce se vor ivi de aici înainte în drumul tău spre mântuire. Aici, lângă casa Domnului, înălţată tot din marea sa dragoste, tu, cel care ai urcat până aici, vei afla o bucurie nespusă, ştiind că te-a ascultat un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos, care a luptat cu spada iubirii în mâna să aducă biruinţa binelui suprem asupra răului absolut. Un ostaş pe care îl vei recunoaşte oricând şi oriunde, fiind el plămădit din esenţa cea mai nobilă a neamului tău, creştin, ortodox şi românesc.

Răsfoind Albumul acesta vom afla şi vom înţelege cu toţii că este aşa, cum ne arată el. Înţelegem că este aşa din privirea înţeleaptă şi plină de căldură surprinsă de sora noastră Cristina atât de evident şi atât de copleşitor în ochii Părintelui Justin. Şi vom mai înţelege că iubirea de oameni a Părintelui Justin este atat de nelimitată încât chiar şi acum, când a plecat de lângă noi, ne va ajuta în continuare. Nu se va împiedica de pragul dintre vremelnicie şi eternitate. Ci dimpotrivă, îl va trece uşor şi lin, din neţărmurita sa dragoste pentru noi, ori de cate ori îl vom chema în ajutor. Şi aşa va fi.”- Aspazia Oţel Petrescu, 2013.

 

 



Miron Cristea Patriarh, Regent şi Prim-Ministru - Lucian Dindirică (CARTE) - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

La editura „Tipo Moldova” din Iaşi, in anul 2011, avea să vadă lumina tiparului o carte de „înaltă ţinută ştiinţifică”[1], ce se adresează interesului opiniei publice în genere şi, mai ales, cititorului preţuitor al problemelor trecutului recent naţional şi universal[2].

Cartea este intitulată „Miron Cristea Patriarh, Regent şi Prim-Ministru” şi este semnată de istoricul Dr. Lucian Dindirică, directorul Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi lector asociat al Universităţii oltene, creaţia sa înscriindu-se în suma strădaniilor cărturăreşti de după desfiinţarea cenzurii politico-ştiinţifice şi a controlului partidului totalitar în 1989-1990, ca şi de după „deschiderea arhivelor” în toate fostele state comuniste[3].

Lucrarea se dovedeşte a fi deosebit de merituoasă, mai ales că, pe baza unor „informaţii edite şi, în chip copleşitor, inedite”[4], autorul expune personalitatea lui Miron Cristea, Patriarh, Regent şi Prim-Ministru, abordând problema dintr-o „dublă perspectivă”[5], plasând cartea atât în panoplia scrierilor hagiografice, cât şi a scrierilor istoriografice[6], căci prezintă încercările de reformare ale sistemului şi dubla implicare politico-ecleziastică, ce amintea parcă de basileii romani, ceea ce face ca lucrarea să se distingă prin originalitatea demersului ştiinţific, întemeiat pe o bogată literatură istorică de specialitate, şi pe intense investigaţii (în anumite privinţe exhaustive) în arhivele naţionale, puse acum pentru prima dată în circuitul ştiinţific, la acestea adăugându-se orizontul larg combinat cu devoţiunea specialistului format în abordarea şi interpretarea problemelor; obiectivitatea şi detaşarea în expunerea şi interpretarea faptelor şi fenomenelor; sistematizarea şi structurarea fericită a materialelor şi materiei; preocuparea pentru detaliile semnificative, dispunerea şi tratarea lor ordonată, sistematică, convingătoare; stilul ales şi plăcut, care îndeamnă pe cititor să consulte textul în integralitate; în sfârşit, la urmă dar nu şi cel mai puţin lipsit de semnificaţie, autorul reuşeşte şi în ceea ce priveşte – potrivit unei abordări biografice – exerciţiul analizei, iar concluziile avansate, categorice, capătă cel mai adesea, aşa cum impune domeniul investigat, valoarea lucrului bine făcut, şi aceasta în ciuda dificultăţii, evidente şi recunoscută, a multora dintre problemele studiate[7].

Parcurgând biografia lui Miron Cristea, încă din primii ani ai copilăriei din Topliţa şi până la moartea sa survenită la Cannes, în Franţa, autorul observă o personalitate remarcabilă, un om complex, puternic implicat în viaţa publică în ciuda destinului monahal asumat, un model public al cetăţeanului, care a construit România Modernă, prin implicare politică, viaţă eclesiastică, contribuţii intelectuale, preocupări didactice, respectiv activităţi filantropice şi administrative[8].

În viziunea autorului, pentru istoria românilor şi pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, ca om al Bisericii, ce a reuşit să parcurgă toate treptele unui cursus honorum remarcabil: mitropolit primat, patriarh, regent şi prim ministru, rămâne un model de personaj complex, un om care prin contribuţiile sale a reuşit să influenţeze şi să reformeze anumite instituţii ale statului, mărturiile epocii amintind diversitatea participării sale la viaţa publică[9], viaţă faţă de care tot timpul a încercat a da dovadă de „zel, devotament, o iubire caldă de neam şi de aşezămintele sale, în spirit de jertfă”[10].

Cartea se întinde de-a lungul a 454 de pagini şi are următorul cuprins:

Introducere

Viaţa şi activitatea lui Miron Cristea în Transilvania, până în 1919

2.1. Copilăria şi studiile; activitatea didactică şi publicistică

2.2.Activitatea clericală între 1895 şi 1909

2.3. Episcop al Caransebeşului

2.4. Miron Cristea şi Unirea Transilvaniei cu România

 

Miron Cristea – Mitropolit Primat al României Mari

3.1. Situaţia Bisericii Ortodoxe Române după 1918

3.2. Mitropolit Primat al României Mari

3.3. Constituţia din 1923

Miron Cristea – Primul Patriarh al României

4.1. Premisele înfiinţării Patriarhiei Române de-a lungul secolelor

4.2. Înfiinţarea Patriarhiei Române

4.3. Învestirea lui Miron Cristea ca patriarh

4.4. Repere din activitatea lui Miron Cristea ca patriarh

4.5. Concordatul cu Vaticanul

4.6. Iniţiator al proiectului „Catedrala Mântuirii Neamului”

Membru al Regenţei

5.1. Climatul politic al instaurării Regenţei

5.2. Criza dinastică

5.3. Activitatea politică a lui Miron Cristea în cadrul Regenţei

Prim-Ministru al României

Sfârşitul lui Miron Cristea

Concluzii

Bibliografie

Lista anexelor

Anexe

 

[1] Ghe. Buzatu, Prefaţă la Lucian Dindirică, Miron Cristea Patriarh, Regent şi Prim-Ministru, Colecţia Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p. V;

[2] Ibidem;

[3] Ibidem;

[4] Ibidem, p. VIII;

[5] Ibidem, p. VI;

[6] Lucian Dindirică, op. cit., p. 5;

[7] Ghe. Bizatu, Prefaţă la Lucian Dindirică, op. cit., p. VI, VII şi VIII;

[8] Lucian Dindirică, op. cit., p. 366-367;

[9] Ibidem, p. 3, 4 şi 371;

[10] Emilian Târgovişteanul, Alături de întru Domnul Adormit Prea Fericitul Patriarh Miron, în ultimele lui zile de vieaţă, în B.O.R., an LVII, 1939, nr. 3-4, p. 174.



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567