"Ne inchinam lui Dumnezeu si cinstim sfintele tale moaste, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovaduind cu marire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastra mantuire am dobandit"

Octombrie 2013

Sf.Cuv.Parascheva Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
România, vremuri CUTREMURătoare - Cine seamănă vânt culege furtună
Ştiri externe - octombrie 2013 (EXT)
Poziţia Patriarhiei Române faţă de proiectul Roşia Montană (RO)
Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău! (EXT)
Ştiri interne - octombrie 2013 (RO)
Dezvăluirile privind Roşia Montană, meritul protestatarilor (RO)
Părintele Iustin Pârvu – cetățean de onoare în Baia Sprie (RO)
Prietenia, cale privilegiată a comuniunii cu Dumnezeu
DORUL ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români
Cum să ne trăim clipa?
Athosul neamului meu
O minune a Părintelui Arsenie Boca
Un semn de la Părintele!
Educaţia şcolară - pe tablă sau pe tabletă?
Specificitatea învăţământului teologic
Scrisoare deschisă adresată Ministrului Educaţiei şi Cercetării, inspectorilor şcolari, cadrelor didactice, părinţilor şi elevilor implicaţi în organizarea sărbătorilor de Halloween
Putem fi spionaţi în casă. Acum şi de către DNA
Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei
Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă - ed. a XIII-a, SIBIU
Patericul Sfantului Munte - Monah Andrei Aghioritul (CARTE)
Si cartile au fost deschise. Parintele Arsenie Boca - o biografie - Florin Dutu (CARTE)
Duhovnicia Patericului - Arhim. Nichifor Horia (CARTE)



Tema lunii
România, vremuri CUTREMURătoare - Cine seamănă vânt culege furtună - Cristina Roman
 
„Un singur lucru vă voi spune: după ce noul Papă va fi ales ca şi întâi-stătător al Bisericii Catolice şi în viitor – ca şi conducător al pan-religiei mondiale, pentru că prorocul mincinos va fi şi conducătorul pan-religiei, va urma o serie de schimbări uluitoare. Aceasta râvnesc slujitorii vrăjmaşului, să-l folosească pe acest papă ca şi lider al tuturor religiilor, acesta va fi pseudo-profetul. Atunci, natura se va răzvrăti, deja vedem această răzvrătire. Un lanţ de fenomene naturale şi altele nefireşti vor schimba structura pământului. Veţi vedea lucruri pe pământ şi în cer, care vă vor ului şi veţi spune: „acestea de acum sunt lucruri normale?” Veţi vedea natura răzvrătindu-se, pământul şi cerul: cerul cu fenomene neobişnuite şi pământul prin catastrofe naturale; de la cataclisme, cutremure, până la furtuni ciudate, furtuni cu grindină. Veţi vedea grindina cât mingile de golf care va distruge totul. Veţi vedea o asemenea revoltă a naturii, deoarece nici natura însăşi nu îl va putea răbda pe pseudo-profetul care, în numele aşa-zisului „adevăratului Hristos”, va aduce aceste încercări cumplite, care vor nenoroci multe suflete şi le va trimite în iad”. (Profeţie a Pr. Elpidie Vagianakis din Rodos, într-o omilie din 2013–link)  
 
Multe dintre aceste fenomene extreme se abat deja asupra României. Inundaţiile şi alunecările de teren compromit an de an grădini, culturi şi locuinţe. Vijelii puternice scot din rădăcini copaci, smulg panouri metalice şi acoperişuri punând vieţi în pericol, iar adesea ploile sunt însoţite de grindină. Totodată, seceta creează adevărate cratere nisipoase în pământul însetat şi ameninţă an de an agricultura şi păstoritul. Şi iată că de mai bine de o lună s-au pornit cutremurele. Cel din martie 1977 a lăsat urme adânci în memoria colectivă a românilor prin numărul mare al pierderilor de vieţi omeneşti şi al distrugerilor materiale (1500 de morţi şi 35000 de locuinţe distruse). De atunci, ameninţarea unei noi catastrofe de acelaşi gen atârnă asemenea drobului de sare asupra României. Specialiştii în fizica pământului ne liniştesc, fără a exclude însă posibilitatea unui cutremur mare în viitorul apropiat, dar în acelaşi timp mass-media abundă în sfaturi şi opinii privind eventualitatea unui seism. Un imbold important a fost dat presei de activitatea seismică atipică şi foarte intensă recentă dintr-o zonă a judeţului Galaţi, la care se adaugă alte cutremure de magnitudini mici şi medii care au avut loc la sfârşit de septembrie – început de octombrie în Transilvania şi în zona Vrancea. Un site american citat de TVR1 afirmă că un cutremur cu magnitudinea peste 7 grade pe scala Richter este de aşteptat în România cândva între anii 2013-2015.  
 
Ştim cu toţii că gradul de predictibilitate în cazul seismelor este mic, uneori putându-se anticipa cu numai 30 de secunde în avans declanşarea acestuia. Ne-am obişnuit să ne resemnăm şi să ridicăm ochii la cer în faţa cataclismelor naturale. Dar ce facem atunci când răscolirea invazivă a pământului de către om în goana după resurse stă la baza declanşării unui astfel de fenomen natural? Pădurile sunt defrişate, apele şi aerul sunt poluate, pământul este zdruncinat, răscolit, erbicidat, plin de pesticide, zăcămintele exploatate. De aici inundaţii, tornade, alunecări de teren, cutremure. Asupra legăturii directe dintre exploatare (cauza) şi dezastre (efect) trebuie să reflectăm mai mult, mai ales în această perioadă în care lucrurile se precipită şi România este în prag de a-şi vinde resursele pe mai nimic, ba încă şi să rămână mult afectată de impactul ecologic şi de mediu.
 
Poate profeţia Pr. Antonie ne va pune şi mai mult pe gânduri: „Sistemul de viaţă creat de om este, în esență, satanic si, pentru că vine în contradicție absolută cu legile lui Dumnezeu, va începe încetul cu încetul să se distrugă. Vor cădea avioane, se vor îneca corăbii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Și toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor întâmpla pe tot pământul, dar mai ales în America. Uragane de o forță nemaivăzută, cutremure de pământ, secete nemiloase și, invers, ploi torențiale, ce vor aminti de potop… Omul își va găsi liniștea numai nădăjduind în Dumnezeu, pământul nu îl va mai putea ocroti. Cele mai grele urmări ale dezlănțuirilor naturii le vor avea de suportat orașele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casă contemporană, un bloc și iată – sute de morți fără pocăința, fără împărtășanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, în esență, niște săgeți ce au străpuns pământul, ca și cum s-ar îndrepta încolo, către iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozavă sub ruine”. (Sursa: Pr. Antonie, Mitropolitul de Sisaniou & Siatistis, pe care multă lume îl consideră un Sfânt al zilelor noastre.)
 
Enumerăm în continuare doar câteva dintre subiectele fierbinți care nu trebuie să ne lase indiferenţi, fiind în joc viitorul nostru şi al generaţiilor următoare. Când specialişti care spun lucrurilor pe nume sunt demişi (reamintim pentru exemplificare cazurile Ştefan Marincea şi Raed Arafat), când indiferent de apartenenţa doctrinară, oamenii politici de la putere şi opoziţie fac front comun apărând interesele corporaţiilor străine în detrimentul intersului naţional, istoria ne învaţă că ne rămâne o singură soluţie. Vocea populară unită, puternică, neşantajabilă, stoică. Unii se ascund în spatele „forţelor de ordine” pentru a intimida pe cei simpli care protestează disperat şi îşi apără apele, pământul, natura de noul tip de hoarde străine şi noul tip de cotropire teritorială. Ce exemplu mai dureros decât că inima ortodoxiei bucovinene, Mănăstirea Putna, unde Sf. Ştefan cel Mare îşi are odihna veşnică, se află în perimetrul explorării gazelor de şist şi explozivi au fost deja activaţi pe terenurile sale? Să nu uităm: Uniţi, salvăm!”
 
Cutremurele din judeţul Galaţi
Conform raportului preliminar al Institutului Geologic al României, IGR:  “Cauzele posibile ale fenomenului de instabilitate a terenului din zona Izvoarele-Slobozia Conachi pot fi naturale sau antropice (n.n. provocate de om)… Dintre cauzele antropice se evidențiază clar posibilele fenomene de tasare diferețială a terenurilor, datorate exploatării de petrol și gaze pe cele trei domuri ale structurii petrolifere Independența pe care se află amplasate și localitățile Izvoarele și Slobozia Conachi… Acest fapt este posibil, având în vedere fragilitatea nivelelor impermeabile ce separa nivele nisipoase cu petrol și gaze… O activitate de extracție bazată și pe sonde injecție ar amplifica apariția unor fenomene de instabilitate în tot acest areal”. 
 
Imediat după publicarea raportului, directorul IGR, Ştefan Marincea a fost demis de ministrul educaţiei pe motiv că a gestionat neprofesionist comunicarea publică în acest caz semănând panică în rândul locuitorilor. În opinia noastră, panica era deja prezentă în comunitate, iar solicitarea prim-ministrului ca localnicii să fie convinși a fi strămutați este şi mai îngrijorătoare. Dacă se impune strămutarea înseamnă că pericolul, departe de a fi trecut, este mai mare. Poate că pentru a-şi salva viaţa, oamenii vor accepta să se mute, dar cine se gândeşte şi plăteşte pentru trauma psihică a celor care se vor vedea obligaţi să îşi abandoneze gospodăriile, cimitirul, biserica. Nu vorbim de mutarea unor orăşeni dintr-un apartament în altul, vorbim de oameni legaţi cu sufletul de glie cărora nimeni nu le va mai putea oferi nimic din ceea ce au avut.  
 
Cu ipoteza culpabilităţii exploatării de petrol şi gaze vine şi specialistul în radiolocaţie, general Emil Străinu: "Ceea ce se întâmplă acolo, în judeţul Galaţi, este de natură umană. Ştim cu toţii că în judeţele împrejmuitoare există exploatări de gaze şi petroliere. De asemenea, în zonă s-au făcut sondaje pentru exploatarea gazelor de şist prin sistemul fracturării hidraulice, prin care se introduce în sol o cantitate foarte mare de lichide cu ajutorul cărora se ajunge până la stratul de gaze care se pare că au ieşit la suprafaţă. Sunetele de acolo sunt provocate de această presiune enormă folosită la sondare. Dacă solul e slab şi nu permite acest tip de exploatare, vom avea de-a face cu alunecări de teren, surpări, cutremure de suprafaţă, emisii de gaze şi alte fenomene".  ziarulring.ro.
 
Consiliul Judeţean Galaţi consideră, de asemenea, că vinovate de producerea cutremurelor în lanţ din județ sunt exploatările petroliere din apropierea localităţii Izvoarele, care ar fi dus la apariţia mişcărilor telurice din ultimele zile. „Din cauza exploatărilor petroliere, salina care s-a introdus în pământ, cavernele care au rămas, au fost acum completate de apă în urma acelor inundaţii şi se produc acum mişcări subterane”, a declarat Cornel Hamza, vicepreședintele Consiliul Județean Galați. (Sursa: Digi24) În schimb, Tudor Prisecaru, secretar de stat pentru Cercetare în Ministerul Educaţiei, a declarat că a fost eliminată complet varianta potrivit căreia seismele repetate ar fi provocate de exploatările petroliere din acea zonă, subliniind că fenomenele au caracter unic în lume şi că s-au stabilit contacte cu specialişti din străinătate.  
 
Aşadar, declaraţiile autorităţilor şi experţilor sunt contradictorii. Unii spun că nu exclud nicio ipoteză, alţii indică legătura clară dintre exploatarea de petrol şi gaze şi seisme, alţii elimină deja responsabilizarea companiei petroliere. Este mai uşor şi mai convenabil să „dăm vina pe natură” decât pe corporaţii. Cum era de aşteptat, compania petrolieră respinge acuzaţiile. „Petrom nu are operaţiuni în vecinătatea comunei Izvoarele. Cele mai apropiate operaţiuni se desfăşoară la peste doi kilometri distanţă. Menţionăm că acestea sunt numai operaţiuni convenţionale de producţie, care se derulează cu respectarea legislaţiei şi standardelor specifice. Aceste activităţi se derulează fără întrerupere de peste 50 de ani”, se arată într-un comunicat al companiei Petrom. Credem că oricui a fost prezent la orele de geografie în şcoală, cu atât mai mult unor specialişti în domeniu, distanţa de „peste 2 km” invocată de companie li s-ar părea derizorie.
 
Exploatarea gazelor de șist
Mai multe state din Europa au luat decizii împotriva utilizării acestei metode. Guvernul român, ar trebui să ţină cont de faptul că Franţa a interzis în vara anului 2011 această activitate, Guvernul şi Parlamentul bulgar au adoptat măsuri asemănătoare în 2012, Danemarca, Olanda, Cehia și Irlanda au instituit moratorii, și de asemenea în Germania landul Westafalia-Renania de Nord. În Marea Britanie, ca urmare a seismelor produse la Blackpool datorită fracturării hidraulice, activitatea de explorare a fost un timp suspendată. Numeroase state din SUA au impus moratorii (Virginia, New Jersey, Ohio, New York, Pennysilvania) iar în altele precum Vermont este total interzisă. În Parlamentul European au fost prezentate mai multe studii și rapoarte care au semnalat numeroasele riscuri ale metodei care au generat efecte negative în zonele în care metoda s-a aplicat. Studiile efectuate , indică faptul că există o serie de incertitudini sau lacune în legislația actuală a UE. Experții atrag atenția asupra pericolelor pe care metoda fracturării hidraulice le prezintă pentru mediu și sănătatea oamenilor, pentru biodiversitate. 
 
Exploatarea gazelor de şist şi otrăvirea apei. Principalele riscuri pe care le implică aplicarea tehnologiei prin fracturare hidraulică sunt: scoaterea din circuit a unor terenuri (densitatea medie fiind de 6 puţuri de foraj pe km pătrat, la care se adaugă rețeaua de conducte pentru transport), riscul de contaminare a solurilor, poluarea sonoră, zgomotul produs de echipamentele de foraj şi cele de transport, utilizarea a zeci de mii de metri cubi de apă pentru fiecare foraj în detrimentul agriculturii (terenurile nu vor mai fi irigate). Precedentele din SUA şi alte state arată că apa freatică şi sursele de apă potabilă sunt în pericol de contaminare, că există un risc seismic asociat, că se produce mobilizarea unor substanţe radioactive, a metanului şi a altor substanţe cu efect de gaze de seră. Spre deosebire de gazele convenţionale, cele de şist sunt extrase din roci situate la adâncimi foarte mari cu porozitate și permeabilitate reduse. Pentru a putea extrage  gazele de şist este necesară folosirea unei metode numită fracturare hidraulică (fracking).
 
Numeroase zone  din România sunt ameninţate de efectele devastatoare ale explorării gazelor de şist. 10% din teritoriul naţional va fi prospectat prin detonare controlată cu material exploziv. În judeţul Constanta au început prospecţiunile pentru gazele de şist. O armată de oameni mărşăluiesc aproape zilnic pe un câmp situat la 20 kilometri de staţiunea Costineşti. Situaţia cea mai dramatică este în judeţul Vaslui, unde sute de localnici fac un lanţ uman în faţa utilajelor de explorare ale corporaţiei americane Chevron. Este îmbucurător că împotrivirea oamenilor a înregistrat o victorie de etapă, utilajelle fiind retrase, dar după cum avertizează organizatorii protestului, „când diavolul te mângâie îţi vrea sufletul”.
 
Roşia Montană
La Roşia Montană s-ar putea  muta din loc la propriu patru munţi şi mii de locuitori pentru ca o companie canadiană să extragă aur şi argint, din care statului român îi va reveni doar o infimă parte. Celelalte metale deosebit de valoroase precum staniul şi germaniul (care tinde să devină mai scump decât aurul fiind folosit în echipamentele electronice) vor rămâne nevalorificate în miile de tone de steril. Pe de altă parte, specialiştii spun că este nevoie de 120 de ani ca cianurile folosite la Roşia Montană să fie neutralizate de radiaţiile ultraviolete ale soarelui.
 
Realizatorul TV Eugenia Vodă a adresat Consiliului Naţional al Audiovizualului o scrisoare deschisă în care solicită stoparea reclamelor pro exploatare la Roşia Montană, cu care ne solidarizăm şi din care spicuim:  "Aceste reclame contravin dispozițiilor legale privind informarea corectă a publicului. Până și la reclamele unor medicamente care se eliberează fără rețetă, privitorul e avertizat obligatoriu: 'Citiți cu atenție prospectul'. Pe când la reclamele aşa-zisului 'minerit modern', nu! El e 'BUN PENTRU ROMÂNIA' se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neștire, însoțit de somația 'Spune Da mineritului!', ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta - un film, un autor, un bilet de avion, o rețetă de bucătărie, orice -, ți se înfige în ochi, zbang!, 'Spune Da mineritului!'... Într-un fel, e de înțeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuși, când e vorba de un subiect care a răvășit România, și care e încă în dezbatere națională, nu credeți că ați putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăț publicitar, generator de confuzie?... Dacă românul neinformat ar citi 'prospectul' s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporție de 100%, cu o uriașă tumoră maligna pe faţă? Şi ce altceva decât o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaș, mai mare decât Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării?". Din fericire, la scurtă vreme după primirea a mai bine de 2000 de plângeri în acelaşi sens, CNA a decis interzicerea reclamelor RMGC „în forma lor actuală”.
Exploatarea minieră Baia Mare
Să nu uităm ce a adus la Baia Mare poluarea iazului cu cianură ca urmare a unui accident minier. Accidentul ecologic, cu impact transfrontalier, a reprezentat unul dintre cele mai grave incidente de mediu din Europa în ultimii 50 de ani.  La începutul anului 2013, la exact 13 ani de la accidentul ecologic de la Aurul, fondul privat Fribourg Investments, controlat de fostul premier al Republicii Moldova, omul de afaceri Ion Sturza, a cumpărat 49 % din capitalul social al companiei miniere „Romaltyn Limited”, care deține uzina de exploatare minera din Baia Mare, oprită în urma poluării cu cianuri din anul 2000. Iar Romaltynul de azi este fosta uzină Aurul, de acum 13 ani, de la accidentul ecologic petrecut în Baia Mare. Intenţia lui Sturza şi a celorlalți acționari? Reluarea activităților de retratare a sterilului minier, recuperarea metalelor neferoase, aur și argint, prin metoda CIANURARII. Prin aceasta măsură, Baia Mare și comunitatea băimăreană ar fi expusă unor noi riscuri care ar atenta la sănătatea și la siguranța cetățenilor, la respectarea normelor de mediu și la integritatea renumelui orașului, județului Maramureș și României. (sursa) 
 
Deşeuri toxice în portul Constanţa - Vasul Flamina
Calificată în presa internațională și în buletinele maritime drept „o bombă toxica plutitoare", după ce nu a fost primita în niciun port din Europa, nava germana Flaminia își descarcă deșeurile periculoase în portul Constanţa, la o dană de cereale. Mai bine de 10 luni nava Flaminia a fost plimbată prin apele internaționale. În cele din urmă, în mai 2013, a fost adusa în tara noastră. Nava MSC Flaminia încărcată cu 2875 de containere a plecat într-o cursă din portul Charleston, de pe Coasta Estică a Statelor Unite cu destinația Anvers, Europa. 150 de containere erau încărcate cu substanțe destinate industriei chimice. În 14 iulie 2012, în mijlocul Atlanticului, pe nava au avut loc niște explozii și centrul navei a fost cuprins de flăcări. Nicio tara din zona nu a vrut sa permită navei sa intre în apele teritoriale. În timp ce nemții și-au luat masuri de prevedere excepționale până la închiderea spațiului aerian, în România nava a fost dusa în proximitatea zonei metropolitane a Constanţei. UPDATE: După expunerea cazului în mass media, autorităţile române şi-au amintit că legislaţia noastră nu permite distrugerea deşeurilor toxice, ci doar valorificarea lor, astfel încât nava Flaminia va părăsi portul Constanţa. (sursa: ProTV)
 
Defrişări de genul celei din această perioadă din Munţii Făgăraş
Mărturiile celor care parcurgeau periodic drumul prin munţi către Mănăstirea Sâmbăta de Sus sunt cutremurătoare. Cărarea montană este acum un drum mâlos, adânc pătruns de urmele şenilelor  utilajelor. Copaci sunt defrişaţi, cursul apei a fost schimbat şi secătuit, peisajul a fost mutilat. După cum informează Salvamont Făgăraş,  Muchia Sâmbetei era foarte instabilă încă de acum 6-7 ani , când apăruseră crăpături datorită deplasării coastei spre râu. A luat-o la vale după ce au deschis exploatarea forestieră și au urcat primele utilaje, chiar deasupra barajului . În vară exploatarea avea doar un funicular la capătul drumului tehnologic. Acum se pare ca s-au extins pe toată Muchia Sâmbetei. Pe râul Sâmbata, jud. BV se lucrează la o microhidrocentrala, efectuându-se, pe mai multe tronsoane ale conductei de aducțiune și lucrări pe malul apei - adică în albia minoră a râului - lucru interzis de lege. În unele locuri drumul forestier de-a lungul râului a fost amenajat recent pe malul apei, efectuându-se şi împușcări ale unor stânci. La faţa locului se pot găsi fitile alături de bucăți de piatră de diferite dimensiuni, împrăștiate în pădure cât şi un număr mare de arbori rupți sau "răniți" de pietre și bolovani. Zona cea mai puternic afectată de împușcări este chiar poteca turistică marcată ce duce la cabana Sâmbăta, frecventată de un număr mare de turiști, aceștia fiind nu doar incomodați ci şi periclitați de împușcări şi de lucrările (ilegale) de pe șantier. În ciuda acestui impact semnificativ şi destructiv asupra mediului, Agenția de protecție a mediului APM Brașov nu a solicitat elaborarea unui studiu de impact asupra mediului, cu toate că lucrările se execută, pe deasupra, într-un sit Natura 2000... (sursa)
 
Iar exemplele negative pot continua. O concluzie este greu de formulat când sorţii par atât de nefavorabili tărișoarei noastre. Cei care îşi  păstrează sângele rece şi caută soluţii spun că această criză poate fi depăşită. Iată un exemplu de urmat: „Iată ce mi-aş dori eu să facă Guvernul Ponta. Să preia integral exemplul Norvegiei. Norvegia a creat cel mai mare fond suveran din lume, pe baza banilor strânși din exploatarea resurselor naturale. Government Pension Fund Global are depozite, investiții şi active de peste 760 miliarde dolari! GPFG joacă pe termen lung, având mandatul de a asigura viitorul economic al ţării după ce resursele vaste de petrol şi gaze vor fi fost epuizate. Fondul este administrat de un departament care funcţionează la Oslo, în sediul băncii centrale a Norvegiei . Agenţia are doar 200 de angajaţi la Oslo şi alţi 100 în birouri regionale la New York, Londra, Shanghai şi Singapore, potrivit www.bmag.ro.
 
Taxele şi redevenţele încasate de Norvegia din industria petrolului şi gazelor naturale aduc încasări de un miliard de dolari pe săptămână ! Astfel, GPFG a ajuns să deţină în medie 1% din acţiunile listate la nivel global. Succesul GPFG este datorat atât exploatării zăcămintelor petrolifere şi gazeifere, cât şi respectării consensului politic de către toate forţele care s-au succedat la guvernare: profiturile obţinute de stat din hidrocarburi trebuie investite în fond.” (Sursa: Radu Tudor, jurnalist, analist militar)



ACTUALITATEA religioasă
Ştiri externe - octombrie 2013 (EXT)
Patriarhul ecumenic Bartolomeu: „Biserica Ortodoxă nu recunoaște, ci osândește căsătoriile dintre indivizii de același sex”
Acest mesaj a fost transmis prin Omilia la praznicul Nașterii Maicii Domnului 2013: „[...] familia este alcătuită din bărbat și femeie și din fiii dobândiți de aceștia, nu este o instituție sau o corporație sau un simplu organism uman, ci un trup, așa cum în chip minunat este înfățișată de Apostolul Pavel. Familia se cuvine să funcționeze în interiorul hotarelor rânduite de Dumnezeu, căci ”bărbat și femeie l-a făcut” Dumnezeu pe om, așa încât să nu ne asemănăm celor care ”își pângăresc trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci” (Rom. 1:24-26)… Biserica Ortodoxă, nu recunoaște, ci, dimpotrivă, osândește căsătoriile dintre indivizii de același sex. Prin urmare, sunt condamnabile născocirile așa-numitelor ”acorduri de conviețuire”, care sunt urmarea păcatului”. (sursa: Războintrucuvânt prin Pemptousia)
Declaraţie a Episcopilor ortodocşi americani cu privire la homosexualitate
În ultima zii a întrunirii sale anuale din această toamnă, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din America Centrală și de Nord a emis o declarație cu privire la căsătorie și homosexualitate. În declaraţie, Adunarea Episcopilor îşi exprimă îngrijorarea faţă de recentele acțiuni ale unor guverne de tendințele sociale  cu privire la statutul căsătoriei, mai cu seamă în ce privește legalizarea uniunilor de același sex. „… Transpunerea în faptă a oricărei atracții sexuale în afara căsătoriei sacramentale, indiferent dacă atracția este hetero- sau homosexuală, ne îndepărtează de Dumnezeu. Îndemnăm atât clerul cât și credincioșii Bisericii Ortodoxe să mărturisească învățăturile mai presus de vremuri ale lui Hristos, apărând curăția și sfințenia vieților lor, educând familiile și comunitățile din care fac parte în preceptele Sfintei Scripturi, punându-și nădejdea în Domnul nostru, cel ce a biruit lumea (Ioan, 16,33).” (sursa: Assemblyofbishops.org)
Un preşedinte de stat alege mai degrabă demisia decât legalizarea avortului
 
Se întâmplă în Ecuador, unde Președintele Rafael Correa, se opune ferm legalizării avortului. Correa a amenințat că va demisiona din calitatea de președinte, în cazul în care membrii propriului partid, "Alianza Pais", continuă să facă presiuni pentru aprobarea unei reforme care ar legaliza avortul în ţara din America de Sud. "Ei pot face ce vor. Eu nu voi aproba dezincriminarea avortului", a declarat Correa, potrivit unui raport al BBC. "M-au costat mai mult trădările propriilor mei presupusi prieteni, decât actele vrăjmașilor mei. În cazul în care aceste acte de trădare și loialitate vor continua, voi demisiona". (sursa
 
Întrevedere între Patriarhul Constantinopolului şi Patriarhul Rusiei
Pe 6 octombrie 2013,  Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chirils-a întâlnit cu Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu în capitala Muntenegru, Podgorica. Cei doi întâistătători au ajuns în Muntenegru pentru a participa la sfințirea catedralei cu hramul Învierea Domnului. Cei doi înalţi ierarhi au avut o discuție privind relațiile inter – ortodoxe și bilaterale dintre cele două patriarhate. Alături de cei doi ierarhi au mai participat și Preafericirea Sa Irineu, Patriarhul Bisericii sârbe și Preafericirea Sa Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului.
Construcția catedralei din Podgorica a durat 20 de ani. Ea se întinde pe o suprafață de 1380 de metri pătrați și pe acoperișul ei se află șapte cruci. Catedrala mai iese în evidență și cu unul dintre cele 17 clopote pe care le are, ce cântărește 11 tone și care este cel mai mare din Balcani. (sursa: doxologia.ro)
Vaticanul a decis data canonizării Papei Ioan Paul al II-lea
Papa Francisc a anunţat că a decis ca data de 27 aprilie 2014 să fie data oficială a sanctificării a doi dintre cei mai apreciaţi papi ai secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Ioan al XXIII-lea. Ceremonia va avea loc în prima duminică după Sfintele Paşti, atunci când Biserica Catolică serbează Duminica Mizericordiei Divine, o sărbătoare special creată de Papa Ioan Paul al II-lea. Dubla canonizare a celor doi foşti pontifi exprimă voinţa Papei Francisc de a menţine un echilibru între două figuri foarte diferite ale catolicismului şi de a evita apariţia în rândul credincioşilor a unui veritabil cult al personalităţii pentru Ioan Paul al II-lea. În plus, observatorii consideră că sanctificarea la aceeaşi dată a celor doi papi, unul liberal şi altul conservator, ar avea scopul de a uni comunitatea catolică. Papa Ioan al XXIII-lea va fi canonizat fără să fi existat vreo minune confirmată de Vatican. (sursa: agerpres.ro)
Noua versiune în franceză a Bibliei catolice modifică rugăciunea „Tatăl Nostru”
 
În noua traducere liturgică a Bibliei în limba franceză, Biserica Catolică a modificat un vers din rugăciunea „Tatăl nostru". Din noiembrie, la orice slujbă catolică din Franţa, preoţii nu vor mai spune rugăciunea „Tatăl Nostru" cerându-i lui Dumnezeu „şi nu ne duce pe noi în ispită", ci „şi nu ne lăsa să cădem în ispită".Toată lumea ştia că era fals să insinuezi că Hristos ne supune tentaţiei. În fapt, rugăciunea Tatăl Nostru arată libertatea de a alege între bine şi rău. Şi cere lui Hristos să nu ne lase să cădem pradă ispitei", a precizat specialistul francez la Vatican Christophe Dickès pentru www.lepoint.fr.
     Dar a modifica însuşi cuvântul Mântuitorului este un fals şi mai mare! Încă o data teologia apuseană, prearaţionalistă, deviază de la dreapta învăţătură. Poate vom încerca într-un articol viitor să explicăm mai pe larg, cum mistica ortodoxă depăşeşte această ”greşeală” (între gândirea raţională și viața duhovnicească este un prag peste care Vaticanul - și Apusul în general - nu vrea/nu poate să treacă; vezi isihasmul)
 
Catolicii părăsesc Biserica din cauza păcatelor clerului
Conform Associated Press, Arhiepiscopul catolic al New Yorkului, Timothy Dolan, apreciază că unul dintre principalele motive pentru care oamenii părăsesc Biserica Catolică este comportamentul „păcătos" al clerului. Dolan, care este și președintele Conferinței Episcopilor Catolici în Statele Unite, a declarat că unii catolici au părăsit biserica din cauză că „au fost șocați, întristați și îngrețoșați de comportamentul păcătos" al unora din clerul bisericii, și că biserica nu ar trebui să ascundă asta. Episcopul american a vorbit adeseori împotriva abuzului sexual practicat de o parte din cler, a luat acțiune pentru scoaterea lor din biserică și lucrează la implementarea politicilor care să protejeze copiii. (sursa: associatedpress.com)
Slovacia: Primul „Marş pentru Viață” a strâns 80.000 de participanţi
Pe 23 septembrie, peste 80.000 de oameni s-au adunat în orașul slovac Košice pentru a participa la primul Marş pentru Viaţă desfăşurat vreodată în Slovacia. Numărul mare al participanţilor i-a surprins chiar şi pe organizatorii evenimentului. Conform publicaţiei Hlavné Správy, au fost atât de mulţi încât traseul de 2,5 km, stabilit iniţial pentru marş, a fost neîncăpător pentru participanţi, mulțimea ocupând majoritatea străzilor din centrul orașului. Deşi ar fi trebuit să înceapă la 12:30, la ora 15 cea mai mare parte a mulţimii nu apucase încă să se deplaseze „din cauza masei de oameni care umplea complet strada”. Organizatorii Marşului pentru Viaţă au spus că scopul lor a fost acela de a mobiliza publicul pentru a putea astfel demonstra legiuitorilor suportul de care se bucură „protecția vieții și a familiei formată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie, ca bază indispensabilă pentru stabilitatea și dezvoltarea vieții în Slovacia.” (sursa: culturavietii.ro)
Apel pentru eradicarea terorismului religios
 
Nu mai puţin de 300 de reprezentanţi ai marilor religii, precum şi ai societăţii civile reuniţi în comunitatea Sant'Egidio, s-au pronunţat marţi împotriva terorismului religios pe care l-au declarat o „blasfemie", informează Mediafax. Participanţii la această a 27-a reuniune au transmis un apel comun pentru eradicarea terorismului religios, deplângând fenomenul ca „o contradicţie a religiei". „Respingem terorismul religios în mod solemn: folosirea numelui lui Dumnezeu pentru a ucide este o blasfemie. Terorismul religios neagă prin natura sa religia însăşi", au afirmat reprezentanţi ai islamului, creştinismului şi iudaismului alături de alte religii. „Războiul se câştigă doar cu pace. Noi, bărbaţi şi femei de religii diferite, de la Roma, vrem să ne angajăm că vom ajuta la creşterea acestei mişcări pentru pace", au concluzionat ei.
 
China: Creștinii persecutaţi. Nu li se permite rugăciunea comună.
 
 „Cum poate China pretinde că permite libertatea religioasă atunci când închinarea cu alți credincioși în propria casă presupune a risca un raid al poliției? Este de neconceput". Această declarație a reprezentantului organizației International Christian Concern pentru China a fost făcută în contextul persecuțiilor la care sunt supuși creștinii care se adună în biserici mici, în casele credincioșilor. Un val recent de atacuri împotriva creștinilor și bisericilor de casă din China evidențiază obiceiul consecvent al acestei țări de a-i persecuta pe creștini, chiar cu prețul reputației internaționale, informează Religion Today.
 
Astfel, un raport al International Christian Concern, o organizație cu sediul la Washington al cărei scop este să îi ajute pe creștinii persecutați de pretutindeni, a semnalat mai multe cazuri recente de persecuție în China. Situația este cu atât mai gravă cu cât autoritățile locale rămân pasive, indiferente și chiar vinovate de multe ori. În această privință, Ryan Morgan, reprezentantul International Christian Concern pentru China, a declarat că „în China, creștinii continuă să se confrunte cu hărțuire, intimidare, agresiune și chiar răpire ordonate de autoritățile locale, care nu par să fie prea îngrijorate de faptul că vor suferi consecințe pentru acțiunile lor". Se estimează că în China locuiesc circa 130 de milioane de creștini, deși statul preferă numărul oficial de 67 de milioane.


Poziţia Patriarhiei Române faţă de proiectul Roşia Montană (RO) - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 
Patriarhia Română reafirmă poziţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată în şedinţa din 11 noiembrie 2003, prin care s-a pronunţat în defavoarea realizării proiectului Roşia Montană, pentru ca această parte a ţării să poată conserva patrimoniul cultural şi integritatea mediului înconjurător.

Pornind de la temeiul biblic potrivit căruia pământul este creaţia lui Dumnezeu, dăruită omului spre conservare şi cultivare, precum şi de la faptul că tipul de exploatare a minereului aurifer propus astăzi va afecta atât ecologic, cât şi uman zona Roşia Montană, Biserica Ortodoxă Română reafirmă îngrijorarea faţă de efectele nocive ireversibile asupra mediului şi patrimoniului cultural pe care le-ar putea avea metoda de exploatare cu cianuri a bazinului aurifer Roşia Montană. Dar nu mineritul în sine este respins, ci doar metodele cu efecte nocive pentru mediul natural. 

Privitor la aspectele ştiinţifice şi economice ale proiectului minier propus în Parlament, Biserica Ortodoxă Română urmăreşte cu atenţie în continuare concluziile specialiştilor din cadrul Academiei Române, dar şi demersurile factorilor responsabili ai statului român, în special ale Guvernului şi Parlamentului României.

Însă, prin atitudinea sa, Biserica Ortodoxă Română nu adoptă poziţii politice partinice sau partizane şi nu se implică în acţiuni de protest, ci exprimă responsabilitatea sa spirituală şi patriotică pentru patrimoniul cultural şi sănătatea mediului înconjurător împlinind totodată şi vocaţia sa de factor al păcii sociale, cu speranţa că pentru noi venituri economice pot fi găsite alternative credibile şi durabile ca agricultura şi turismul.

În acest sens, reamintim că în data de 13 mai 2013 Patriarhia Română a încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale un Protocol de cooperare pentru promovarea satului românesc, având între obiective promovarea valorilor tradiţionale ale comunităţilor rurale în vederea conservării şi dezvoltării patrimoniului spiritual, cultural, educaţional, social şi natural al satului românesc şi consideră că agricultura şi turismul trebuie să fie analizate şi promovate cu prioritate şi celeritate.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE


Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău! (EXT)
 
"Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!" (Isaia 5, 20)
 
Toate lucrurile de care am vrea să fie protejaţi copiii noştri: avortul; masturbarea; contracepția și homosexualitatea, sunt promovate chiar de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Aceasta a publicat recent „Ghidul european privind educaţia sexuală”, un document care stabileşte standardele pentru predarea educaţiei sexuale în Europa. Sub pretextul creşterii alarmante a numărului de cazuri de boli cu transmitere sexuală şi HIV, a sarcinilor nedorite la adolescente şi a violenţei sexuale, ghidul pretinde că le oferă „copiilor şi tinerilor informaţii corecte, ştiinţifice şi nepărtinitoare despre toate aspectele sexualităţii”. Cu toate acestea, un studiu ştiinţific de anul trecut, din SUA, pe un grup de absolvenţi de liceu, a arătat că abstinenţa de la activitatea sexuală până la căsătorie reprezintă cea mai bună metodă pentru a evita sarcinile nedorite la adolescente şi BTS. 
 
În document se spune că „este necesară o abordare holistică bazată pe înţelegerea sexualităţii ca pe o arie de dezvoltare a potenţialului uman, ce îi va ajuta pe copii şi pe tineri să-şi dezvolte competenţe esenţiale care să le permită să-şi autodetermine sexualitatea”. Fără nici cea mai mică referire la valorile morale sau religioase, ghidul este monstruos şi are intenţia de a se adresa chiar şi copiilor mai mici de 4 ani, aflaţi la vârsta deplinei inocenţe. Ba mai mult, ghidul doreşte să inspire o atitudine critică asupra punctului de vedere moral-religos cu privire la sexualitate. Conform OMS, copilul trebuie informat despre „bucuria şi plăcerea pe care o simte când îşi atinge propriul corp şi despre masturbarea la vârste mici”, despre „dreptul de a-şi explora identitatea de gen”, că „există mai multe moduri prin care poţi ajunge copilul unei familii” şi că „există diverse tipuri de relaţii”.
 
Copiii între 6 şi 9 ani. OMS consideră că trebuie să fie informaţi despre „opţiunile pe care le au în ceea ce priveşte momentul în care devin părinţi, sarcină, infertilitatea, adopţia, idei de bază despre contracepţie, să primească informaţii despre „bucuria şi plăcerea pe care le poate simţi atunci când îşi ating propriul corp (masturbarea⁄autostimularea) şi să înveţe despre „drepturile sexuale ale copiilor”.
 
Copiii între 9 şi 12 ani trebuie „să înţeleagă şi să accepte schimbările şi diferenţele  dintre corpurile lor, „să înveţe despre: diferitele tipuri de contracepţie, folosirea lor şi mituri despre contracepţie”, să dobândească „competenţe în folosirea prezervativelor şi a contraceptivelor  eficient în viitor”, să fie informaţi despre „prima experienţă sexuală, orientarea de gen, comportamentul sexual al oamenilor tineri (variabilitatea comportamentului sexual), diferenţa dintre identitatea de gen şi sexul biologic” şi „plăcerea, masturbarea şi orgasmul”, să aibă abilitatea „să ia o decizie conştientă pentru a avea sau nu o experienţă sexuală”, să accepte, să respecte şi să înţeleagă „diversitatea din sexualitate şi orientarea sexuală”.
 
Copiii între 12 şi 15 ani trebuie să primească informaţii despre „serviciile de contracepţie”, să înveţe despre „sarcină (şi cea a cuplurilor de acelaşi sex)”, să capete abilitatea de „a opta conştient pentru un contraceptiv şi de a folosi contraceptivul  efectiv”, „orientarea sexuală şi orientarea de gen, inclusiv coming out⁄homosexualitate”.
 
Pentru copiii mai mari de 15 ani: Informare despre „sarcină (şi cea a cuplurilor de acelaşi sex), infertilitate, avort, contracepţie, contracepţia de urgenţă (informaţii mai aprofundate)”, să dobândească „o viziune critică asupra normelor culturale⁄religioase diferite referitoare la sarcină, calitatea de părinte etc”, să înveţe despre „sexul tranzacţional (prostituţia, sexul pentru mici cadouri, bani sau o masă în oraş), pornografia şi dependenţa sexuală”, „o schimbare de la sentimente posibil negative, dezgust şi ură faţă de homosexualitate la acceptarea şi celebrarea diferenţelor sexuale”, „structura familiei şi schimbările ei, căsătoria forţată; homosexualitatea⁄bisexualitatea⁄asexualitatea şi calitatea de părinte singur”, să i se spună despre „dreptul la avort”, „să fie stimulat să-şi ceară drepturile sexuale”.
 
Deocamdată, după cu informează ProVita, numai cetăţenii spanioli au luat atitudine faţă de acest ghid, cu susţinerea Conferinţei Episcopilor spanioli trimiţându-se o petiţie directorului OMS pentru Europa. În petiţie se spune: „ghidul dvs. pentru educaţia sexuală, destinat copiilor din Europa, este inspirat din principiile şi aşa-zisele valori ale ideologiei de gen, care nu sunt compatibile cu o educaţie făcută în spiritul dragostei, responsabilităţii, grijii de sine însuşi şi respectului pentru ceilalţi; ele sunt lucrurile pe care ne dorim să le transmitem copiilor noştri.” Credem că exemplul lor ar trebui urmat de toate ţările europene creştine, cu atât mai mult de către cele majoritar ortodoxe şi catolice, care se pronunţă clar împotriva păcatului avortului şi homosexualităţii.
 
Este îmbucurător că în România a apărut o carte cu mărturii despre mii de tineri care îşi păstrează fecioria până la căsătorie. Aceşti tineri nu sunt ignoranţi ori habotnici, ei au făcut o alegere pentru sănătatea vieţii lor trupeşti şi sufleteşti. Poate exista o  alternativă la educaţia sexuală din şcoli şi grădiniţe. Este vorba despre Educaţia pentru castitate! După cum informam la momentul respectiv, in luna mai 2013 a apărut ediția în limba română a ghidului-manual „Aspiră. Trăiește-ți viața! Fii liber!”, primul manual de educație sexuală din perspectivă creștină publicat în România. Lucrarea, editată prin efortul Asociației „Darul Vieții” (Timișoara), este o resursă valoroasă, indispensabilă pentru educatorii și formatorii creștini în vederea „educației pentru castitate” – o replică demnă la „educația sexuală” modernă, bazată pe aspectele exclusiv „mecanice” ale contracepției și actului sexual.
 
Ideea acestui manual a pornit de la premisa, verificată deja în SUA și alte țări, că este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecințele negative ale relațiilor sexuale la vârste mici și să li se vorbească despre beneficiile abstinenței (castității). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca o gratificare personală, ci ca o exprimare a dragostei și angajamentului adulților într-o relație de durată, prin căsătorie. Așezarea relațiilor sexuale în acest cadru îi va încuraja pe adolescenți să se abțină și să reziste presiunii conformiste a colegilor.
 
Manualul „Aspiră!” nu este unul religios, argumentația fiind întemeiată pe argumente psihologice, de sănătate, educaționale, relaționale, sociale și de comunicare, folosind metoda inductiv-obiectivă, adică elevii analizează ei înșiși avantajele abstinenței, dar și pierderile în urma activității sexuale premaritale. După cum adolescenților nu le plac concluziile gata confecționate de către educatori, vrând să le descopere ei înșiși, ei sunt invitați să analizeze implicațiile și consecințele stilului de viață „cast” respectiv cele implicate de viața sexuală pre-maritală, pe marginea unor cazuri/situaţii concrete de viață. 
 
  


Ştiri interne - octombrie 2013 (RO)
Înălţarea Domnului ar putea fi zi nelucrătoare şi în România
 
Patriarhia Română a înaintat o solicitare Parlamentului prin care Ziua Eroilor - Ziua Înălţării Domnului să fie declarată drept „zi nelucrătoare”. Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor a decis ca cererea BOR să fie trimisă la grupurile parlamentare spre analiză. În cazul unei decizii favorabile a Parlamentului, România se va alătura majorităţii statelor europene în care Înălţarea Domnului este zi liberă.
 
Pr. D. Stăniloae, 20 de ani de la trecerea la Domnul - preoţie lucrătoare dincolo de veac

În perioada 2-5 octombrie 2013, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a desfăşurat la Palatul Patriarhiei Congresul Internaţional de Teologie „Receptarea operei Părintelui Dumitru Stăniloae astăzi”.  Evenimentul a avut loc la comemorarea a 20 de ani de la trecerea la Domnul a celui mai mare teolog român contemporan. La congres au participat ierarhi şi profesori de teologie din ţară şi din străinătate care cunosc şi promovează teologia Părintelui Stăniloae în ţările din care provin. Direcţiile tematice abordate au privit receptarea operei părintelui în teologia academică, spiritualitatea monahală şi în cultura laică. Alături de participanții la congres s-a aflat și Lidia Stăniloae, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae care a evocat personalitatea tatălui său, rememorând și momentele grele din viața sa, în special anii petrecuți în închisoarea de la Aiud. (www.basilica.ro)
 
Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie – lansare de carte

La începutul lunii octombrie a fost lansată la Librăria Sophia din Bucureşti cartea „Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie”. Cartea este urmarea firească şi îndelung aşteptatată a campaniei cu acelaşi nume, iniţiată de site-ul Ortodoxia Tinerilor. Pe 6 noiembrie 2010 a pornit pe site această campanie cu gândul de a strânge cât mai multe mărturii ale tinerilor care vor să-şi păstreze fecioria până la căsătorie şi care vor să-şi întemeieze o familie creştină. Dintre obiectivele campaniei menţionăm: demontarea zvonului conform căruia astăzi toţi tinerii ar întreţine relaţii intime înainte de căsătorie, zvon care-i corupe să "intre în rând cu lumea"; evidenţierea efectelor negative ale relaţiilor sexuale înainte de căsătorie asupra întregii societăţi; conştientizarea gravităţii acestui păcat şi a consecinţelor pe termen scurt, mediu şi lung asupra vieţii; încurajarea celor care sunt feciori (fecioare) să se păstreze curaţi în faţa lui Dumnezeu până la căsătorie; încurajarea celor care au desfrânat să nu mai repete aceeaşi greşeală, bine ştiind că Dumnezeu ne iartă, ne îndreptează şi ne primeşte pe toţi;
 
S-au adunat 103 mărturii şi 560 de comentarii ale tinerilor care au dezbătut această problemă. Campania a înregistrat 35.497 de vizualizări. Ea s-a dovedit a fi de mare folos pentru unii, dar a stârnit şi foarte multe controverse pentru alţii. Se doreşte ca pe viitor, campania să ia forma unor conferinţe ţinute în liceele şi facultăţile din ţara noastră, unde să se discute toate aspectele legate de începerea vieţii sexuale înainte de căsătorie, şi cele care privesc sexualitatea umană din perspectiva Bisericii Ortodoxe.
 
Ierarhi din Siria, Constantinopol, Serbia, Africa – la praznicul Sf. Cuv. Paraschiva Iaşi
 
Preasfințitul Inochentie, Episcop de Burundi și Rwanda, reprezentant al Patriarhiei Alexandriei: „Îmi exprim bucuria fraților și surorilor în Hristos Domnul pentru faptul că noi, cei aici de față, suntem botezați în numele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Trebuie să știm că Africa caută lumina Bisericii Ortodoxe, în mod special, Sanctitatea Sa, Patriarhul și Papa Teodor al Alexandriei încearcă să împlinească această datorie a Bisericii Ortodoxe pentru continentul african. Îi aducem mulțumire mitropolitului de aici pentru că încearcă să țină legătura cu cei de acolo din pământul african”.

Preasfințitul Ignatie, Episcop de Larisa din Patriarhia Antiohiei: „Vă rugăm și ne rugăm de la Sfânta Parascheva și de la Sfântul Simeon ale cărui sfinte moaște sunt aici să ne ajute să avem pace atât în țara noastră, cât și în toată lumea. Mai ales să avem pace în țara noastră Siria și în Liban, în toată zona și în toată lumea. Această zonă care suferă de mai mult de doi ani o criză morală foarte grea, război în care mulți oameni sunt uciși și răpiți”.

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: „Mesajul acestei sărbători cu acest întreit dar oferit nouă de Împărăția lui Dumnezeu este acela să menținem legătura cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, să avem dragoste între noi, să avem îngăduință și iertare în relațiile dintre oameni. Icoana aceasta întreită, Maica Domnului pe de o parte, Sfânta Parascheva și Sfântul Simeon pe de altă parte, nu ne adresează decât un mesaj fundamental și unitar, și anume să avem grijă de cele două bogății cu care Dumnezeu ne-a înzestrat: credința noastră în Sfânta Treime și familia din care facem parte. În afară de Dumnezeu nu avem nimic mai bogat, mai adânc, mai puternic și mai frumos pe pământ decât familia din care facem parte”.
 
Familia regală a României a vizitat Mitropolia Basarabiei
 
Principesa Margareta şi Principele Radu ai României s-au întâlnit, joi, 10 octombrie, cu Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor. Întrevederea cu ierarhul a încheiat vizita familiei regale în Republica Moldova, care a durat patru zile. În cadrul vizitei, Înaltpreasfinţitul Petru a discutat cu moştenitorii tronului despre situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia în perioada interbelică, precum şi încercările prin care a trecut aceasta în perioada sovietică, despre cimitirele ostaşilor români căzuţi în primul război mondial şi reamenajarea acestora de către mitropolie, precum şi despre situaţia actuală a Mitropoliei Basarabiei. De asemenea, s-a vorbit şi despre vizita Regelui Mihai în Basarabia în anul 1941.  Pe lângă întrevederea cu Înaltpreasfinţitul Petru, Principesa Margareta a vizitat şi Misiunea Socială „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei, precum şi centrul maternal „În braţele mamei”, parte componentă a misiunii, stabilind o relaţie de colaborare cu ramura filantropică a mitropoliei, iar Principele Radu a vizitat Mănăstirea Curchi. Programul vizitei Alteţelor Regale în Republica Moldova a inclus întrevederi cu preşedintele ţării, Nicolae Timofti; prim-ministrul Iurie Leancă şi primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, precum şi IPS Vladimir al Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Ruse.
 
De asemenea, Principesa Margareta a fost decorată cu medalia „Dimitrie Cantemir” în cadrul reuniunii solemne la Academia de Ştiinţe a Moldovei şi a primit, în numele Majestăţii Sale, Regele Mihai, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Agrare din Chişinău, universitate la înfiinţarea căreia a contribuit 72 de ani în urmă. Pe lângă acestea, familia regală a vizitat mai multe instituţii de învăţământ din capitală, precum şi din alte oraşe. Din programul încărcat al vizitei nu a lipsit nici omagiul victimelor comunismului, Alteţele Lor Regale depunând flori la monumentul ridicat în memoria victimelor deportărilor regimului comunist din Chişinău. (Sursa: Ziarul Lumina)

Conferinţa Media şi religie, interacţiunea dintre profan şi sacru
 
Conferinţa internaţională „Media şi religie, interacţiunea dintre profan şi sacru” s-a desfăşurat în luna octombrie la Casa Eliad a reliefat că Biserica este prezentă ca o componentă fundamentală în cultura şi civilizaţia naţională, ea reprezentând un factor de stabilitate socială, iar interacţiunea dintre religie şi media laică este necesară şi poate fi benefică pentru ambele. În timpul atelierelor de lucru au fost abordate diverse teme, precum: mediatizarea fenomenelor religioase, utilizarea arhetipurilor religioase în presă, publicitate şi relaţii publice, mass-media şi religia în mediul online, dar şi interacţiunea şi relaţiile dintre sacru şi profan, aşa cum sunt acestea (inter)mediate de presa contemporană.
 
Religia a fost întotdeauna legată de mass-media şi nici mass-media nu a ocolit religia. Să nu uităm că înainte de tipar, scrisul a însemnat extraordinar de mult pentru Biserică, iar Evangheliile sunt documente scrise. Întotdeauna a fost o medie implicată în marile religii. Evoluţia modernă a mass-media a dat senzaţia că aceasta rămâne ancorată numai în zona laică. Însă, aşa cum se observă, încă din secolul al XX-lea, odată cu apariţia radioului şi a televiziunii, au existat posturi religioase cu reţele foarte bogate. Raportul dintre sacru şi profan este mai greu de stabilit. Sunt studii care spun că publicul care se uită la o emisiune religioasă sau chiar la Sfânta Liturghie, acasă, nu are acelaşi comportament evlavios pe care l-ar avea în biserică. Este clar că incinta sacră păstrează evlavia într-o formă mult mai intensă, dar în acelaşi timp, evlavia şi credinţa în general se pot manifesta într-o mare varietate de forme. În acest sens, mass-media este foarte importantă în menţinerea şi plasarea sacrului şi în afara acestor spaţii consacrate cultului“ (prof. Mihai Coman). Sursa: Ziarul Lumina
 
CNA a decis să nu sancţioneze Pro TV pentru emisiunea “Patru nunţi și o provocare” 
 
Pro TV a difuzat emisiunea “Patru nunţi și o provocare” în luna septembrie, la care  a participat şi un cuplu de homosexuali. Emisiunea a fost virulent contestată iar Consiliul Naţional al Audiovizualului  a primit peste 2000 de sesizări din partea mai multor ONG-uri, asociaţii şi reprezentanţi ai bisericii. Recent CNA a dat  un comunicat de presă din care rezultă că postul TV nu a fost sancţionat, nici amendat pentru difuzarea pe post a unei căsătorii gay, lucru interzis de actuala Constituţie din România. Argumentaţia CNA: “Este interzisă în programele audiovizuale orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex, orientare sexuală sau etnie. Menţionăm, de asemenea, că dreptul la liberă exprimare este protejat de art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.” (sursa: CNA)
 
Nota redacţiei: Cei care au urmărit emisiunea au observat ce virulent şi cu un limbaj licenţios a fost atacată BOR de protagoniştii nunţii gay. Nu este şi aceasta o formă de discriminare pe considerente de religie? Şi de ce nu răspunde CNA obiectului clar al sesizărilor societăţii civile, anume promovarea unei căsătorii gay (pe care actualul Cod Civil o interzice şi sperăm ca aşa să rămână), ci se rezumă la a evidenţia imperativul nediscriminării pe baza de orientare sexuală? Este adevărat că a fost de fapt un simulacru de căsătorie binecuvântată de o aşa-zisă preoteasă venită din străinătate, dar câţi dintre tinerii noştri pot discerne cu adevărat între Sfintele Taine ale Bisericii şi imitarea lor penibilă, fiind astfel în pericol de a relativiza adevărata tradiţie?


Dezvăluirile privind Roşia Montană, meritul protestatarilor (RO)
În articolul nostru din luna septembrie am arătat cum doar datorită mobilizării extraordinare, numeroase şi tenace a românilor, adevăruri ascunse mai bine de 10 ani au început să iasă la iveală în dosarele Roşia Montană şi Chevron, iar decidenţii politic nu ne-au mai putut pune în faţa faptului (dezastrului) împlinit. Am observat cu toţii cum spiritele s-au încins în ţară şi pe la televiziuni şi dorim să facem în continuare o sinteză a principalelor informaţii date publicităţii despre exploatarea minieră în ultimele săptămâni de specialişti în domeniu: date, cifre, estimări şi rapoarte cutremurătoare emise de Academia Română, Institutul Geologic Român, profesori universitari şi un procuror militar.
Protestatarilor li se datorează speranţa că statul român nu va ceda presiunii externe în defavoarea interesului naţional. Între protestatari, uneori în fruntea lor, s-au aflat şi preoţi din respectivele localităţi. Biserica este de nenumărate ori acuzată de pasivitate şi răspuns întârziat, dar acum când preoţi şi enoriaşi fac front comun, ziariştii şi-au amintit că e nevoie de binecuvântare de la ierarh pentru participarea clericilor la proteste. Ba mai mult, că aceştia sunt pasibili de sancţiuni. Şi cum este deja o obişnuinţă ca în spatele oricui să se afle cineva car trage sforile precum păpuşarul, s-au gasit unii să spună că Pr. Iustin Pârvu îl susţine pe protopoul de Vaslui. Da, din ceruri, credem şi noi că Pr. Iustin a rămas un mare iubitor şi rugător pentru România, dar de aici şi până la a face conexiuni cu interese ruseşti este o cale pe care numai un pseudo-jurnalism o poate face. Un comentariu Razboi intru cuvant spune cu amar: „Oh, Doamne, câtă murdărie, cât venin, câtă răutate, cât de mulţi sunt cei ce şi-au vândut conştiinţele… S-a spart barajul iazului cu cianură sufletească, s-au mumificat sufletele noastre, s-au înnegrit inimile.  Şi toate acestea pentru ca o mână de rurali nu vor gaze în apa lor.  Tot gâlgâitul ăsta tot mai mare şi mai mare cheamă dreapta urgie a lui Dumnezeu peste noi. Peste noi toţi.” 
 
Argumente ale Academiei Române împotriva exploatării de la Roşia Montană:
1.      Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17-20 ani nu este în interesul naţional (prevedere constituţională), nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilă şi nu rezolvă problemele sociale şi economice ale zonei, care se vor agrava după încheierea lucrărilor.
2.      Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea populaţiei, demolarea unor clădiri (inclusiv monumente istorice), biserici şi mutarea unor cimitire, este inacceptabilă.
3.      Valorificarea zăcământului va fi incompletă si inacceptabilă datorita imposibilitatii extragerii ulterioare a elementelor valoroase însoţitoare.
4.      Există şi alte riscuri colaterale care pot apărea pe parcursul lucrărilor de extracţie: riscul de propagare a microseismelor cauzate de procesul de extracţie, care afectează stabilitatea construcţiilor din vecinătatea carierei din Dealul Cârnic, si riscul determinat de seismicitatea indusă pe seama volumelor imense de steril acumulate în spatele barajului proiectat la gura Văii Corna cu pericol de rupere a barajului si efecte catastrofice asupra localităţilor din aval.
5.      Barajul preconizat, construit din rocă sterilă (in apropierea orasului Abrud), nu prezintă garanţii în situaţii extreme. Geologii romani au invocat de mai multe ori proasta alegere a locului acestui baraj, permeabilitatea fundaţiei şi a unor zone ale bazinului de acumulare a reziduurilor toxice.
6.      Exploatarea la suprafaţă în patru cariere deschise şi crearea unor bazine de acumulare a reziduurilor cu baraje uriase ar produce o mutilare gravă a peisajului (pentru durate de zeci, poate sute, de ani).
7.      Folosirea unor cantităţi uriaşe de cianură de sodiu în procesul tehnologic şi depozitarea în bazin deschis a reziduurilor, conţinând resturi de cianură, produşi de “neutralizare” a cianurii (de asemenea potenţial toxici) şi mai ales metale grele, creează motive serioase de îngrijorare, chiar dacă “neutralizarea cianurii” promisă de proiect s-ar realiza într-un grad avansat.
8.      Planul de gestionare a deşeurilor nu insistă asupra potenţialului poluant al apei reziduale separate din iazul de decantare şi care este pompată în concavitatea unei cariere. Este vorba de 2,750 milioane mc apă reziduală care conţine 66 substanţe chimice ne-biodegradabile, cele mai multe dintre ele fiind toxice.
9.      Academia Româna consideră că nu pot fi ignorate numeroasele proteste individuale şi colective ale societăţii civile, ale unor instituţii ştiinţifice, religioase (inclusiv Biserica Ortodoxa Română si Biserica Romano-Catolica), culturale din ţară şi străinătate, ale unor personalităţi şi oameni de ştiinţa şi cultură fata de acest proiect.
 
Distrugerea comorii geoarheologice
În ceea ce priveşte implicaţiile asupra semnificaţiei istorice a zonei, spicuim din scrisoarea deschisă pe care prof. cons. dr. Ioan Mârza, din cadrul Departamentului de Geologie al Universitatii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca a adresat-o preşedintelui României: „Cele mai importante comori geoarheologice miniere de la Roşia Montană, argumente vii indubitabile ale originii poporului român, sunt tocmai aceste obiective preconizate a se exploata în cadrul noului proiect minier… Zăcământul propriu-zis (în sens clasic) corespunzător celui mai important obiectiv geoarheologic, masivele vulcanice Cetate şi Cârnic, preconizate a fi integral valorificate, vor fi distruse de o viitoare exploatare.
Artefactele arheologice propriu-zise, reprezentate prin obiecte de minerit (opaiţe, ciocane etc., chiar şi lemn de mină din vechile armături) şi auxiliarele necesare vieţii şi activităţii minerilor, familiilor acestora, locuitorilor în ansamblu din perioada antică (daci, romani), medievală şi mai recentă (cimitire cu morminte, pietre – stele funerare etc.) vor fi recuperate şi expuse în muzee doar într-o infimă parte (majoritatea însă, vor dispărea sub puterea şi colţii excavatoarelor). Cele mai de preţ obiective de patrimoniu inestimabil, sursele geologice devenite geoarheologice (vechile lucrări miniere, romane, medievale) urmează a fi distruse! În realitate Roşia Montană, cea mai mediatizată localitate rurală din România, trăieşte zbuciumul între a fi şi a nu mai exista, ultima alternativă însemnând a ne prohodi propria istorie pentru un pumn de dolari…
Să mai reţinem că zăcămintele aurifere din Munţii Apuseni se exploatează de peste 2000 de ani, şi cu toate acestea populaţia locală a continuat să trăiască în sărăcie. În cine să credem? Să oferim crezare, astfel, Academiei Române, Bisericii Ortodoxe Române şi atâtor forum-uri şi societăţi civile, culturale şi de protecţie a mediului, multor milioane de români al căror glas trebuie auzit şi respectat, stimate Domnule Preşedinte al României, Traian Băsescu, onoraţi senatori şi deputaţi investiţi prin pecetea votului de cetăţenii României să promulgaţi legi drepte în ţară şi să arboraţi măsuri aducătoare de bunăstarea şi grija avutului naţional. Vom mai spune două chestiuni: prima, regretele unor fapte apuse sau decizii luate nu servesc la nimic, şi a doua, opţiunea în chestiunea discutată nu este una politică, nici chiar strict economică, ci toate la un loc şi profund patriotică, care nu ne permite a negocia şi a vinde valorile naţionale.
Punct de vedere al Institutului Geologic al României
În intervenţia sa în faţa comisiei parlamentare care analizează proiectul de la Roşia Montană, Ștefan Marincea, șeful Institutului Geologic al României, a acuzat conducerea companiei canadiene de fapte penale. El susține că șefii de la RMGC au falsificat harta Văii Corna, ca să ascundă fisuri ce permit infiltrarea cianurilor în pânza freatică. Totodată, reprezentanții RMGC, au manipulat rezultatele analizelor privind cantitățile de metale importante ce se regăsesc în Munții Apuseni. Mai mult, directorii de la Gold Corporation le-au prezentat membrilor Comisiei pentru Roșia Montană o planșă privind suprafața carierelor existente în comparație cu ce își propun să facă, existând discrepanțe totale între harta prezentată și legenda acesteia.
IGR vs RMGC. Alte metale importante.
IGR: „Conform calculelor noastre, bazate pe analizele comunicate de RMGC, au fost ignorate ca rezerve potențiale 161 tone de Te (telur, n.r.), 49 tone de Ge (germaniu, n.r.), 172 tone de Se (seleniu, n.r.), 116 tone de Ta (tantal, n.r.), 777 tone de Tl (taliu, n.r.), 1220 tone de Sb (stibiu, n.r.), 29.763 tone de Zn (zinc, n.r.) și până la 129 milioane de tone de feldspat potasic". De menționat este că România deține al doilea mare zăcământ de telur la nivel mondial, lucru cunoscut încă de acum 250 de ani. Existența acestui metal rar a fost confirmată și de reprezentanții Biroului de Cercetări Geologice și Miniere din Franța.
IGR: Iazul de decantare - 363 de hectare. RMGC: Iazul de decantare - 60 de hectare
Reprezentanții Gold Corporation au oferit publicității date conform cărora suprafața iazului de decantare este de 60 de hectare și au precizat că acesta este proiectat în conformitate cu directivele Uniunii Europene. Ştefan Marincea a precizat, pentru ZIUAnews , că suprafața iazului de decantare este de fapt de 363 de hectare. Însă o acuzație gravă făcută de directorul general al IGR este aceea că reprezentanții Gold Corporation au șters de pe harta institutului 13 fracturi, încercând să ascundă fisuri care ar permite cianurilor să se infiltreze în pânza freatică. Mai mult, Marincea a spus că RMGC încalcă directivele europene, potrivit cărora este interzisă depunerea deșeurilor în bazinul unei ape. Afirmația lui Ștefan Marincea a fost susținută și de Grigorie Burjan, directorul Sistemului de Gospodărire a Apelor Hunedoara, care afirmă: „Depozitarea deșeurilor în albia unei ape este clar interzisă, nici nu se poate pune problema de așa ceva. În albia minoră nici nu ne putem gândi că s-ar putea face o exploatare, nu se poate nici construi, nu se poate intra cu utilaje, deci toate astea sunt clar interzise de directiva europeană".
Procuror militar: Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial; interese străine de România
 „Dacă nu se-nţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a’nţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atâţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice mi-am dat seama -, este, de douăzeci de ani, într-un război economic în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă”,  Procuror militar col. (r) Gheorghe Oancea. „Eu, ca procuror militar în secţia parchetelor militare, în anul 2002 în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională… Concluzia mea este următoarea: atât timp cât în această afacere sunt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane.” (Sursă: Cotidianul.ro )
5 tone de explozibil la o singură puşcare a muntelui
Scoaterea aurului şi argintului din masivul Cetate s-a făcut prin puşcări de mai mică sau mai mare anvergură. Cea mai mare detonare  a fost în 1975, când s-au folosit 5 tone de explozibil.
 
15 milioane de tone de minereu în 35 de ani
Din masivul Cetate se scoteau anual 575.000 tone de minereu. Cifra este raportată la un număr de 1.200 de salariaţi. Datele statistice arată că între 1970-2005, de la Roşia Montană au fost scoase 15 milioane de tone de minereu.Şi vorbim numai de exploatare de suprafaţă.  
 
Muzeul mineritului de la Roşia Montană
Despre ideea unui Muzeu al mineritului la Roşia Montană, localitate atestată din 6 februarie 131, se poate vorbi din anul 1936.  În proiectul din acel an se spunea, printre altele „...importantele venituri care se vor realiza anual (prin exploatarea muntelui Cetate) se pot ceda odată 2-3 milioane cu care să se înfăptuiască la Abrud sau la Roşia Montană un muzeu au mineritului roman…”. Ideea s-a materializat 45 de ani mai târzu, în 1981, când a fost inaugurat Muzeul mineritului de la Roşia Montană, localitate considerată în literatura de specialitate şi ca „oraş californian de civilizaţie internaţională”. În Muzeul mineritului, aflat în apropierea fostei exploatări miniere,  pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri, pot fi văzute monumente istorice si unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oras. Sunt păstrate în mărime naturală şi „şteampuri“,  construcţii folosite pentru separarea aurului de piatra, care erau puse în mişcare de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri”. Cetatea romană de la Roşia Montană este considerată cel mai autentic document de ilustrare a activităţii miniere din Munţii Apuseni, de la începuturi şi până i s-a pus cruce în anul 2006. (extras dintr-un rticol e Nicu Neag pt adevarul.ro)
 
Distrugerea a 4 munţi
Proiectul va afecta 4 munţi prin exploatare la suprafaţă, în cariere (menţionăm că timp de circa 2000 ani, până în 1970, aurul a fost exploatat în subteran, prin galerii): Cetate (care a fost exploatat la suprafaţă din 1970 de către Minvest în mina mică de 400.000 tone minereu anual, mină care a fost închisă în 2006) şi Cârnic în primii 7 ani, apoi Orlea şi Jig-Văidoaia; carierele se vor extinde la adâncimi cuprinse între 220 şi 260 metri sub nivelul topografic actual;
Relocarea a 4 sate şi a mii de oameni
Proiectul, a cărui zonă industrială are suprafaţa totală de: 1376,17 ha, va afecta 4 sate din cele 16 câte are comuna Roşia Montană, cel mai afectat fiind satul Roşia Montană. Proiectul va afecta 960 familii (adică 2064 persoane) din cele 1362 familii (reprezentând 3865 persoane) câte erau în 2002 în comuna Roşia Montană (până în prezent au fost cumpărate de către RMGC 77% din proprietăţile care cad în zona proiectului).
Mutarea caselor, cimitirelor, bisericilor
Este prevazută în proiect o zonă protejată, care va fi în jurul centrului istoric, şi va cuprinde 140 case (din care 33 sunt monumente istorice). 9 case monument istoric ar trebui declasificate, câteva biserici şi cimitire ar trebui mutate. Este o pură iluzie că obiectivele arheologice propuse spre conservare în proiect ca şi centrul istoric al satului Roşia Montană, pus într-o zonă protejată, aflate toate între cele 4 cariere deschise, vor rezista exploziilor planificate (şi prafului produs de explozii) şi trepidaţiilor produse de cele 23 de autobasculante de transport de mare tonaj (150 t) care vor circula la Roşia Montană timp de 16 ani, 365 zile pe an, 24 de ore pe zi, cum prevede proiectul. (date extrase din Raportul comisiei Grupului pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice).
Există toate premisele unui dezastru la Roşia Montană
 
Sunt încă multe detalii de aflat şi discutat. Departe de a se fi încheiat dezbaterea publică asupra proiectului de la Roşia Montană a trezit în unii conştiinţa de neam şi responsabilitatea pentru viitor, iar în alţii patimă şi agăţarea disperată de falsa siguranţă a zilei de mâine prin falsa creare de locuri de muncă. O lege cunoscută în capitalism spune că nu există siguranţa zilei de mîine într-un mediu liber şi concurenţial, iar omul trebuie să se adaptaze la un mediu economic şi social în perpetuă schimbare.
 
Să rămânem în gând, însă cu afirmaţia directorului IGR (proaspăt demis de ministrul educaţiei tocmai pentru afirmaţiile anticorporatiste), făcută într-un interviu acordat pentru Cotidianul: „Este un proiect pur speculativ, cu o marjă mare de profit anual, cu uriaşe costuri post-exploatare – rămâi cu întreţinerea pentru 120 de ani a unui imens lac cu cianuri – şi cu mari probleme de mediu, pentru că bazinul de decantare nu va putea fi protejat. Există falsurile despre care vă vorbeam, există fisuri în versantul drept, unde avem gresii poroase şi friabile ce vor suporta presiunea unei coloane uriaşe de şlam cianurat din spatele unui baraj cianurat de 185 de metri. Există toate premisele producerii unui dezastru la Roşia Montană. Chiar dacă fac şapte baraje de retenţie, tot voi avea infiltrare în pânza freatică, pentru că am izvoare, alunecări de teren am - vai de capul meu! -, ca să etanşez 363 de hectare îţi trebuie o sumă uriaşă. Nu este acoperită de profit. Deci, ce pot să spun? Un zăcământ de aur şi care, odată şi-odată, va trebui pus în valoare cu respectarea legislaţiei europene şi cu alte metode de exploatare.” 


Părintele Iustin Pârvu – cetățean de onoare în Baia Sprie (RO)

 

    După anularea rușinoasă a titlului de cetățean de onoare în Târgu Ocna lui Valeriu Gafencu, iată că Părintelui Iustin Pârvu, care a stat 16 ani în închisorile comuniste, i s-a acordat titlul de cetățean de onoare în Baia Sprie, unde a muncit 5 ani în minele de plumb.
    Cum era de așteptat, prin directorul său, Alexandru Florian, „Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” îşi exprimă profunda indignare în legătură cu hotărârea din 22 august a.c. a Consiliului local din Baia Sprie, judeţul Maramureş, privind acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. În memoria victimelor Mişcării Legionare, 3 prim-miniştri, zeci de personalităţi politice şi culturale, populaţie evreiască - Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România ,,Elie Wiesel” atrage atenţia asupra unora dintre manifestările publice ale părintelui Justin Pârvu:Justin Pârvu, fost membru al Mişcării Legionare, şi-a menţinut pe parcursul întregii vieţi convingerile xenofobe, antisemite, negaţioniste şi pro-legionare. La aniversarea a 92 de ani, i s-a cântat imnul “Sfântă tinereţe legionară” (februarie 2011).
    Preocuparea sa pentru ideea purităţii etnice în care îşi exprimă îngrijorarea faţă de natalitatea scăzută a românilor precizează că “ne-au ocupat ţiganii”.
    Ataşamentul său faţă de Mişcarea Legionară s-a manifestat prin elogierea membrilor acestei organizaţii fasciste şi prezentarea lor drept martiri care “s-au ridicat făţiş împotriva comunismului”, înfuriind “masoneria, vrăjmaşii creştinismului şi trezind toată Europa din somnolenţa în care se afla” (ianuarie 2013).
    Afirmaţia sa explicită potrivit căreia ,,în România nu a existat Holocaust”, invocarea argumentului conform căruia documentele nu probează, acest episod istoric şi descrierea Holocaustului din România ca invenţie a evreilor care doresc umilirea românilor (ianuarie 2013) probează în mod indubitabil că Justin Pârvu a fost un negaţionist al Holocaustului.
    Acuzaţiile conform cărora evreii încearcă, prin intermediul americanilor, să extermine populaţia lumii (octombrie 2009), învinovăţirea acestora de tentative repetate de a denigra prezenţa românilor în istorie printr-o luptă dusă în plan cultural, religios şi militar, descrierea evreilor drept persoane pentru care ,,creştinii sunt spurcaţi” şi asocierea acestui grup etnic Diavolului (ianuarie 2013) indică în mod clar că Justin Pârvu şi-a manifestat public, în repetate rânduri, sentimentele de ură împotriva evreilor.
    Intrucât promovarea mesajelor rasiste, xenofobe, antisemite este interzisă de Constituţia democratică a României, considerăm că imaginea părintelui Justin Pârvu nu poate fi un simbol demn de promovat şi, în consecinţă, solicităm retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem”.


       Răspunsul Primăriei Baia Sprie la acuzele Institutului „Elie Wiesel”
    „Abuzurile totalitarismului din cea de a doua jumătate a sec. XX au transformat România într-o imensă puşcărie, în scopul anihilării conştiinţei celor care gândeau altfel decât comuniştii. Tocmai de aceea, spirite luminate, ca a arhimandritului Justin Pârvu, au avut menirea de a ţine trează conştiinţa naţională. Practic, părintele Justin Pârvu şi-a împletit destinul cu cel al neamului românesc, luminând ca un far al dreptei credinţe la trezirea conştiinţei de neam.
    Astăzi, reprezintă ultimul mare mărturisitor al unei generaţii de sacrificiu care s-a jertfit în temniţele comuniste din Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet, Canal şi lagărele de muncă din „Triunghiul morţii” (Baia Sprie, Cavnic, Nistru). Părintele Justin Pârvu s-a consacrat lui Dumnezeu, neamului său şi marii familii creştine, nu ideologiilor politice. Nu a fost un agitator doctrinar, ci o mare conştiinţă.
Zecile de mii de pelerini, prezenţi la înmormântare sa, au confirmat că odată cu trecerea la odihna veşnică s-a născut un sfânt. Practic, prigoana stalinistă l-a desăvârşit întru sfinţenie. Iată de ce, găsim poziţionarea dumneavoastră cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva. Diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE nu aduce beneficii răposatului arhimandrit, ci, mai degrabă, comunităţii noastre, ca recurs la demnitate şi memorie. Filmul documentar „Fericiţi cei prigoniţi” şi demersul nostru civic vor constitui documente pentru cei care au dreptul să ştie dar nu au voie să uite”.
          Cu toată consideraţia, primar Dorin Vasile Paşca   (Sursa: gazetademaramures.ro)
 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Prietenia, cale privilegiată a comuniunii cu Dumnezeu - Pr. dr. Adrian Roman
 
Prietenia, cale privilegiată a comuniunii cu Dumnezeu
- o viziune a lui Origen -
 
Prietenia reprezintă un aspect particular al comuniunii sau al unirii omului cu Dumnezeu. Unul dintre primii care au remarcat că prietenia este o noţiune biblică şi că aceasta este diferită ca înţelegere faţă de conceptul de prietenie din filosofia antică, este Origen (185-254).
Unul dintre textele Sfintei Scripturi care vorbeşte despre prietenie este Matei 22, 12: „Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?[1]. Cartea Înţelepciunii lui Solomon 7, 27 vorbeşte deja despre „sufletele sfinte” ca „prieteni ai lui Dumnezeu”. Cu referie la perioada Vechiului Testament, Epistola Sfântului Apostol Iacob 2, 23 îl aminteşte pe Avraam ca „prieten al lui Dumnezeu” datorită credinţei lui[2]. Aceste texte sunt menţionate şi de Origen în mai multe reprize, dar nu sunt singurele, după cum vom vedea din mica exegeză ce urmează. Într-o introducere la fragmentele lui Aticus, Eusebiu de Cezareea, recunoaşte concepţia lui Moise şi a profeţilor iudaici asupra sfârşitului vieţii fericite legată nu numai de cunoaşterea Dumnezeului universului, ci şi de prietenie[3], idee care va reapărea apoi în Noul Testament şi în filosofia neo- şi medio-platonică.
Autorul alexandrin ne spune că Dumnezeu face sufletele „prieteni” prin Cuvântul Său, prin interiorizarea Înţelepciunii Lui în sufletul omului pios[4]. Profeţii, îngerii şi toţi cei care au slujit lui Dumnezeu sunt numiţi în Sfânta Scriptură „prieteni şi casnici ai Mirelui”[5].
 
Nu există nicio natură sau făptură care să fie în mod natural ostilă sau vrăjmaşă lui Dumnezeu
Un vrăjmaş devine prieten al lui Dumnezeu când se opreşte din a mai săvârşi faptele pe care nu plac Domnului. Cel care a păcătuit mai mult ca toţi este descris de Sfântul Apostol Pavel ca vrăjmaşul care trebuie distrus, în timp ce aceia care sunt împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos sunt demni a fi prieteni. Ei sunt asemenea lui Moise, „prietenul lui Dumnezeu” (cf. Exod 33, 11), cum Hristos Însuşi zice: „Nu vă mai numesc de acum slujitori, ci prieteni” (cf. Ioan 15, 15). În cer omul devine un prieten mai intim şi mai familiar al lui Dumnezeu[6]. Virtutea prieteniei eliberează sufletul, suflet care prin păcat este încătuşat, căzând în vrăjmăşie din care este eliberat de moartea lui Hristos şi mântuit prin această împăcare de viaţa lui (cf. Romani 5, 10)[7]. Omul, prieten al lui Dumnezeu va cunoaştele tainle lui Hristos progresând spre un grad superior al comuniunii sau de participare la viaţa lui Dumnezeu precum Iacob „prietenul lui Hristos”[8].  Existenţa în iubirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu este pritenie cu Dumnezeu pentru Origen. Omul redescoperă dragostea sa naturală pentru Creator şi familiaritatea cu Dumnezeu prin Cuvântul Său[9].
Origen vorbeşte despre răuvoitorii care vor fi „tăiaţi în două” sau despre separarea duhului de suflet la omul păcătos. Cu duhul său omul „ar fi trebuit să se alăture Domnului pentru a fi un singur duh cu El”. Firea sufletului va fi aşezată alături cei necredincioşi. Ea a devenit „prietenă şi iubită a materiei trupeşti”, dar nu este transformată în materie, chiar dacă sufletul este „prieten al trupului”[10].
 
Prietenia semenilor şi prietenia lui Dumnezeu
Oamenii găsesc prieteni dintre semenii lor, dar acest lucru îi fac să îşi pună nădejdea în demnitatea sau statutul social al acestora. Omul nu trebuie să nădăjduiască în niciun om, ne spune Origen, chiar dacă pare a fi prietenul său, căci cei care iau într-adevăr grija mântuirii omului sunt numiţi „puteri prietene (amicis potestatibus)”, care alături de îngeri, sunt încredinţaţi de Dumnezeu să ajute sufletele[11]. Eva, spre exemplu, avea o prietenie cu şarpele şi şarpele cu ea. Dumnezeu este cel care a întrerupt  legătura lor, o prietenie şi o încredere rea. Astfel Dumnezeu declară, adresându-se şarpelui: „Voi pune o duşmănie între tine şi femeie, între sămâmţa ei şi sămânţa ta” (Facere 3, 15) pentru a stabili o „prietenie cu Hristos” pentru că omul nu poate să fie „prietenul a doi ce sunt contrari” sau să aibă o prietenie pentru Dumnezeu şi una pentru Mamona, una pentru Hristos şi una pentru şarpe. Dar, „prietenia pentru Hristos produce în mod necesar o vrăjmăşie pentru şarpe şi prietenia pentru şarpe naşte vrăjmăşie pentru Hristos”[12]. Sângele lui Hristos este cel care face să înceteze vrăjmăşia şi dispoziţiile duşmănoase sau contrare dintre oameni şi Dumnezeu şi deschide în acelaşi timp accesul către Dumnezeu Tatăl (cf. Efeseni 2, 14)[13]. Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cel care „vindecă pe prietenii săi bolnavi” pentru că neamul omenesc a fost atins de „nebunie” şi „nimeni, dintre cei care sunt bolnavi şi atinşi de nebunie, nu este prieten al lui Dumnezeu”, ci are nevoie de dreptatatea şi mila care vin de la Hristos şi care îi face să devină prieteni şi casnici ai lui Dumezeu[14].
Natura umană a lui Iisus Hristos, prin participare la dumnezeire, a fost îndumenzeită, făcându-se începătură pentru toţi oamenii care prin credinţa lor şi prin faptele lor în viaţa propovăduită de Mântuitorul Hristos se ridică la „prietenia cu Dumnezeu şi la comuniunea cu El”[15]. Origen ne spune că prin păcat noi devenim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, iar print-o viaţă dreaptă şi virtuoasă vom deveni prieteni, atunci când suntem în pace cu Dumnezeu[16] pentru că sufletele ajung la fericire dacă ele participă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la pacea Sa, devenind fii ai păcii[17]. Vrăjmăşia este cu adevărat distrusă prin mortificarea membrelor şi imitarea morţii lui Hristos, adică prin moartea patimilor, şi prin modul de a vieţui „pentru Dumnezeu” şi „lui Dumnezeu”, aşa cum Sfântul Apostol pavel spune: „Şi nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni, 2, 20).
 Nicio natură nu este vrăjmaşă sau contrară lui Dumenzeu prin sine. Omul devine astfel prin voinţa sa, prin mulţimea şi gravitatea păcatelor săvârşite, şi este prieten prin alegerea sa liberă pentru că el face lucrurile bineplăcute lui Dumnezeu. Diavolul, cel care păcătuieşte mai mult decât toţi, este prin alegerea sa liberă ultimul vrăjmaş al lui Dumnezeu. Cei care sunt împăcaţi prin Moartea şi Învierea lui Hristos, la care ei participă prin Botezul lor sunt demni de a fi pritenii Domnului aşa cum Moise era numit alături de alţii care se regăsesc în Împărăţia lui Dumnezeu ca prieteni intimi ai Lui. Precum diavolul, prin îndepărtarea lui de comuniunea cu Dumnezeu, este numit „ultimul vrăjmaş”, în acelaşi fel, aceştia sunt „ultimii prieteni (summi amici)” ai lui Dumenzeu datorită virtuţilor lor[18]. Hristos care este Virtutea însăşi, şi la are aceştia participă, este în acelaşi timp Medicul ceresc, iar Biserica reprezintă salonul medical, pentru că doctorul vine în chip de prieten pentru cei care se ridică din adunarea păcătoasă şi evită a se asocia ei, pentru a deveni prieteni ai lui Dumnezeu deoarece „viaţa în comun este prietenia”[19].
 
Prietenia ca Iubire şi cunoaştere a lui Dumnezeu
Pentru Clement Alexandrinul (150-216) iubirea este cea care transformă gnosticul în prieten al lui Dumnezeu, în om desăvârşit, prietenia împlinindu-se prin asemănare[20], iar pentru Sfântul Iustin Martirul (100-160/165) profeţii sunt prietenii lui Dumenzeu[21]. La Filon (25 î.Hr. - 40 d.Hr.) regăsim cazul lui Moise devenit prieten al lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Cartea Ieşirii, şi care participă la cele ce parţin lui Dumnezeu. Cel care este unit cu acestea prin sfinţenia sa admirabilă ia parte după capacităţile lui la viaţa Tatălui[22].
Creştinul trebuie să avanseze în cunoaşterea lui Dumnezeu pentru a nu mai avea doar o cunoaştere „în oglindă” şi să devină astfel ca prietenii Tatălui ceresc (cf. Ioan 15, 14) şi ai Stăpânului Hristos. Prietenii văd faţa lui Dumnezeu[23] spre deosebire de „prietenii literei” care neagă sensurile duhovniceşti şi faptul că realităţile cereşti pot să fie gustate prin cuvântul Scripturii care actualizează istoria mântuirii şi o realizează în fiecare om. Imitatorii pioşeniei îngereşti pentru Dumnezeu sunt văzuţă de fiinţele cereşti ca rude şi prieteni şi colaborează cu aceştia la mântuire, le apar şi îi vizitează în calitatea lor de duhuri slujitoare ale omului[24].
Datorită învăţăturii lui Hristos creştinul „participă la prietenia cu Dumnezeul universului” dacă va cultiva în suflet Evanghelia Sa. Această pritenie şi intimitate cu El este primită prin Hristos şi prin venirea şi prezenţa Cuvântului dumnezeiesc. Prin Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, contemplat în Iisus, omul adoră pe Tatăl[25]. Hristos îi adună pe cei care se străduiesc sub orice formă să se unească cu Creatorul prin cuvintele, faptele şi gândurile lor. Prin contemplare, omul ajunge, conform lui Platon, la noţiunea de Frumuseţe-în-sine şi astfel el devine prieten al lui Dumnezeu[26]. Prietenia va deveni apoi cale a cunoaşterii profunde a lui Dumnezeu, ca în filosofia lui Aristotel unde omul încearcă să descopere existenţa Fiinţei Prime plecând de la experienţa afectivă până la a atinge sursa naturii sale. Aceasta este Binele Suprem care va fi în mod profund prezent în el, întreţinând în om atitudinea de adorare şi contemplare[27].
Vorbind despre sfârşitul ultim, Origen este convins că doar Dumnezeu ştie cu certitudine cum se vor petrece lucrurile, cunoaştere însă pe care o au şi „cei care sunt prieteni prin Hristos şi prin Duhul Sfânt”. Dumnezeu Cuvântul este Cel care cheamă pe oameni la prietenia Lui cu scopul de a se uni intim cu dreptatea, adevărul şi cu celelalte virtuţi. Prietenia Lui semnifică dumenezeirea Lui[28]. Dacă Platon punea în raport unirea cu Dumnezeu şi prietenia, reluată de Filon în contextul participării la Dumnezeu, mai târziu, pentru prietenie, unirea va deveni la Platon o condiţie pentru unirea cu Dumnezeu[29]. Doctrina stoică a unirii cu Dumnezeu va fi reluată de Apuleius care descria omul în căutarea binelui ca prietenul intim al oamenilor, prietenia fiind identificată cu cunoaşterea ca un duh de egalitate şi asemănare[30].
Origen va vedea şi în martir o identificare cu Hristos la care el participă. Martirul va urî viaţa pământească pentru a o câştiga pe cea cerească şi veşnică şi pentru a deveni prieten al lui Dumnezeu care îl iubeşte prin dragostea vărsată în inima lui de către Duhul Sfânt[31].
Să ne străduim a ne înălţa la o cunoaştere mai înaltă a lui Dumnezeu, Cel pogorât până în profunzimile inimilor noastre. Să fim prieteni ai Celui ce dă formă unităţii noastre prin Biserică şi prin mărturisirea Evangheliei iubirii, să ţinem poruncile dacă vrem, după cuvântul Domnului, să fim prietenii Lui (Ecclesiast 12, 13-14; Luca 14, 26-27, 33).
 
 
 
 
 
Abrevieri: LCL - The Loeb Classical Library
                 PG - Patrologiae cursus completus. Series graeca
                 PSB – Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
                 SC – Sources Chrétiennes
                


[1]Despre principii II, 5, 2, SC 252, p. 294
[2] Comentariu la Romani IIII, 3, 27-28; 4, 30, în Der Römerbriefkommentar des Origenes : kritische Ausgabe der Übersetzung Rufins, editor : Caroline P. Hammond Bammel, [Bd. 1], Buch 1-3 [Bd. 2], Buch 4-6 [Bd. 3], Buch 7-10, Freiburg i. Br., 1990, 1997, 1998, vol. II, pp. 292-293
[3] Eusebiu de cezareea, Pregătirea pentru Evanghelie XV, 3, SC 338, p. 244; cf. Atticus, Fragm. 2, în Atticus - Fragments, text şi traducere Edouard des Places, Paris, 1977, p. 40
[4]CC IV, 3; 7, SC 136, pp. 192, 204; Omulii la Iacob., PG 17, 65 AB
[5] Comentariu la Cântarea Cântărilor III, 6, 1-2 ; 7, 21, 27, SC 376, pp. 540, 558, 562 et II, 8, 20, SC 375, p. 418
[6] Comentariu la Romani IIII, 12, 5-23, ediţia Bammel, vol. I, p. 354
[7] Adnotări la Proverbe 5, PG 17, 176 BC ; Scolii la Psalmi XXII, PG 12, 1264 A; cf. Com. in Jo. XX, XXII, 176, SC 290, p. 244; Exp. in Prov. PG 17, 188 C                             
[8] Scolii la Psalmi, PG 12, 1264 C ; Scolii la Facere, PG 12, 125 D
[9] CC III, 28, 40 şi 54, SC 136, pp. 68, 94, 124; Fragmente la Matei 214, GCS 12, p 102, 3-5; Adnotări la Proverbe VI, PG 17, 176 D
[10] Despre principiiII, 107, SC 252, pp. 390-392 ; Omilii la Ieremia XX, 7, SC 238, p. 282
[11] Omilii la Ieremia, XV, 6, SC 238, p. 128 ; Comentariu la Cântarea Cântărilor, IV, 3, 5, SC 376, p. 722
[12] Omilii la Ieremia, XX, 7, SC 238, pp. 282-284
[13] Comentariu la Romani, IIII, 12, 54-55, 58-60, ediţia Bammel,II, p. 356
[14] Contra lui Celsus, IV, 19, SC 136, pp. 228-230
[15] Idem, III, 28, SC 136, p. 68
[16] Fragmente la Romani, în Le commentaire d’Origène sur Rom. III.5-V.7: după extrageri din papirusul N⁰ 88748 din Muzeul din Cairo şi fragmente din Filocalie ale Vaticanus Gr. 762 / încercare de reconstituire a textului şi a gândirii din tomurile V şi VI al Comentariului Epistolei către Romani, de Jean Scherer, Cairo, 1957, p. 224, 15
 
[17] Comentariu la Cântarea Cântărilor II, 1, 37, SC 375, p. 282 ; Omilii la Ieremia IX, SC 232, p. 380
 
 
[18] Omilii la Exod, V, 2, ediţia Adrian Muraru, Polirom, Buc., 2006, pp. 160-162; Com. in Rom. IIII, 12, 8-29, în ediţia Bammel, vol.II, p. 354
[19] Omilii la Levitic VIII, 1, ediţia Adrian Muraru, Polirom, Buc., 2006, p. 302;Omilii la Ieremia XIV, 1, 25, SC 238, p. 66; Aristotel, Politica III, 9,13, 1280 b. Vezi despre acest subiect: Philippe Bertaud du Chazaud, Prietenia după Aristotel, din « Etica lui Nicomaque » văzută ca o cale privilegiată a descoperirii existenţei lui Dumnezeu, Franţa, 1976, pp. 46-57
[20] Clement Alexandrinul, Stromate VII, XI, 68, 1-3, SC 428, p. 214
[21] Sf. Iustin Martirul, Dialoguri 8, 1, ediţia Philippe Bobichon, vol. I, p. 204
[22] Filon, Viaţa lui Moise I, XXVIII, 155-158, LCL 289, Philo VI, p. 356
[23] Exoneraţie la martiriu, XIII, PSB 8, p. 362
[24] Omilii la ExodII, 1, SC 321, p. 70; Contra lui Celsus VIII, 34, SC 150, p. 248
[25] Contra lui Celsus VII, 17, SC 150, p. 52; idem IV, 6, SC 136, p. 200
[26] Platon, Simpozionul, 211 C şi 212 A, LCL 106, Plato III, pp. 206-208
[27] Philippe Bertaud du Chazaud, L’amitié selon Aristote, ediţia citată (n. 19),pp. 72-73, 76
[28] Despre principii, I, 6, 4, SC 252, p. 206; Contra lui Celsus VIII, 1, SC 150, p. 180
 
[29] Cf. Platon, Lysis, 221 e – 222 a, LCL, 166, Plato III, p. 66. Vezi şi 214 a et 215 b - 216 a, LCL 166, Plato II, pp. 40, 44-46, unde Platon vorbeşte de Dumenzeu care îi face pe poeţi prieteni ai Săi, atrăgându-i unul spre celălalt.
[30] Apuleius, Despre Platon II, 222 ; XIII, 238, pp. 80 şi 90
[31] Exortaţie la martiriu XXXVII, PSB, 8, p. 384, cf. GCS, p. 35, 16-25; Idem, XLI, PSB, 8, p. 387, cf. GCS 1, p. 39, 4-5
 
 


Sfânta Tradiţie şi ereziile
DORUL ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români - Pr. dr. Adrian Roman
               Dorul ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români în gândirea Pr. Dumitru Stăniloae
 
               
Părintele Stăniloae, vorbind despre ontologia spiritualităţii omeneşti, consideră că persistenţa poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic corespunde unui anumit fel de a fi, spaţiul acesta imprimându-se în sufletul său. În concluzie, dacă s-ar muta din acest spaţiu şi-ar pierde şi fiinţa[1]. Pentru că nu urmăresc în acest articol o analiza a gândirii părintelui în ceea ce priveşte întreaga spiritualitate românească cu toate coordonatele şi complexitatea ei, mă voi opri succint doar asupra categoriilor şi aspectelor ce privesc reflecţiile lui asupra dorului ca şi specificitate a iubirii unui neam creştin ortodox latin.
Conform părintelui Stăniloae, românul preţuieşte societatea în care trăieşte pentru pulsul pe care îl dă personalităţii sale, aşadar comunitatea în românism este un mediu favorabil persoanei, căci „românul concepe societatea după asemănarea Bisericii”, iar sentimentul de familiaritate din sufletul românului este dominant datorită înţelegerii lui Dumnezeu ca „ideală viaţă familiară”[2]. Părintele Stăniloae vedea în poporul român „un personalism excepţional în unire bine echilibrată cu viaţa în comuniune, care reprezintă o taină specifică Ortodoxiei”[3]. În dor, românul trăieşte „structura dialogică a fiinţei sale”[4], iar prin comuniunea cu neputinţă de realizat cu fiinţa iubită de care se află despărţit la un moment dat, trăieşte faptul că nu poate exista în afara acestei structuri.
În dorul românesc, părintele vedea acea simţire intensă a românului faţă de cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de aceştia. Dorul cel mai năpraznic este între tinerii care se iubesc, dar există şi un dor de părinţi, de fraţi, de sat sau de ţară. Românii trăiesc în dor, pe lângă durerea absenţei celor dragi, şi o prezenţă a lor în conştiinţă: „În dor omul e singur sau fără cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit”[5]:
                                               „Că n-am dorului ce face:
                                            Că nu-i dor ca dorurile,
                                                Să-l omori cu gândurile”.
Pentru că dorul „este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul”, acesta este „trimis” de cel ce doreşte astfel că „prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit”[6]. În dor, omul este cu totul la cel iubit. Astfel, are loc o deschidere a dimensiunii indefinite şi fermecătoare a persoanei dorite, o descoperire a tainei negrăite a persoanei iubite, o transfigurare a ei. Însă, în dor, deşi te deschizi, nu te poţi realiza decât după reîntâlnirea cu persoana dorită în care regăseşti atmosfera necesară existenţei şi împlinirii tale, „simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei”[7]. Acest lucru este posibil tocmai pentru că Dumnezeu este susţinătorul dorului nostru către El şi către semeni şi „atrage părţile despărţite (persoanele) prin energiile necreate ca prezenţă a Lui în unul pentru altul”[8]. Şi iubirea de Dumnezeu este, în viziunea părintelui Stăniloae, în acelaşi timp dor, şi de aceea durere, iar prin acest dor, spune el comentându-l pe Sfântul Simeon Noul Teolog, omul trăieşte o prezenţă enipostatică a Persoanei dorite, a lui Dumnezeu, Care este identificat cu acest dor şi care şi lucrează prin el[9]. Adică nu este vorba de o personificare metaforică, ci de o enipostaziere, o unire a celui iubit cu harul în dor, o prezenţă reală a celui dorit prin harul dumnezeiesc, la care cei ce se doresc sunt participanţi. Fiecare dintre cei care se iubesc „îl primeşte pe celălalt în sine”[10]. Are loc o proiectare reciprocă de energie, o proiectare a fiinţei întregi prin energia proprie în sufletul celuilalt. Dumnezeu este cel care trimite energia Sa în om, erosul Său, care îmbracă forma afecţiunii umane ce se întoarce apoi din acela către Dumnezeu şi oameni[11]. Astfel, omul simte dorul ca trăire a celui iubit, care este „absorbit” prin dorul care vine şi pătrunde fiinţa şi atrage pe cel dorit prin această ieşire a lui, adică prin dor. Gândul celui cuprins de dor atrage persoana iubită în mod penetrant, persistent, afectiv, duios[12].
Dorul e o mărturie a comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul nostru. Dorinţa este mai mare pentru o persoană dacă şi comuniunea cu ea a fost înainte mai îndelungată şi mai intensă, prin dorul de ea trăindu-se necesitatea de a actualiza din nou, în mod mai deplin, această comuniune prin prezenţa ei reală. Prin dor - „comuniunea virtualizată” -, comuniunea trecută se prelungeşte în dimensiunea interioară şi astfel putându-se menţine şi cei ce se doresc în această interioritate, dar cu durerea că nu se poate manifesta comuniunea lor în exterior. Astfel pentru părintele Stăniloae dorul reprezintă, la un moment dat, „trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare”, ca un alt „tărâm al umanităţii reale”[13], care odată depăşit nu numai că va restabili comuniunea iniţială, ci o va şi desăvârşi, căci dorul nu concepe o despărţire permanentă, el nu reprezintă o stare definitivă, pentru că astfel şi-ar pierde rostul lui de tensiune. Se întâmplă şi ca dorul să se stingă, dar aceasta numai în cazul în care iubirea acelor persoane nu a fost consolidată, nu a prins rădăcini. Dorul de cei iubiţi nu se stinge decât când este satisfăcut prin reîntâlnire, iar dacă acest lucru nu este posibil în această viaţă, atunci omul moare cu acest dor, care a fost singurul care menţinea persoana în viaţă[14].
Părintele Stăniloae doreşte să arate că în dor românul simte că „insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă”[15]. Pentru că această „prezenţă prin energia specială a subiectivităţii” acelei persoane nu este deplină, se trezeşte dorul sau dorinţa de împlinire a locului în care trăia cu persoana iubită[16]. Omul simte „adierea căldurii familiare a persoanei”, pe care o iubeşte în absenţă, simte chemarea ei, necesitatea prezenţei ei fizice. Acest dor este rodul comuniunii realizate înainte între cei care se iubesc şi care se află la distanţă. Dorul face ca acea comuniune să persiste, să fie prelungită în interiorul fiinţei cu tendinţa de a se reactualiza şi în exterior. Poporul român are un simţ dezvoltat pentru acest interior şi, ne spune părintele Stăniloae, „reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale"[17].
Lipsa comuniunii este o stare anormală care aduce omului suferinţă, mai ales aceluia care este despărţit de cel cu care a fost în comuniune. Această stare fiind dureroasă l-a făcut pe părintele Stăniloae să găsească posibile etimologii ale cuvântului dor, tocmai în legătură cu durerea . Astfel, cuvântul dor ar putea deriva din latinescul dolor-durere. Când se întreabă cine va mângâia chinul inimii sale, Sfântul Simeon Noul Teolog, afirmă că atunci când spune chin[18] (ponos) se referă la dorul (pothos) Mântuitorului, ca lucrare a Duhului şi ca prezenţă văzută în el în chip enipostatic ca lumină (phos)[19].
Dorul pus în cântecele româneşti accentuează anumite caracteristici : de jale, de duioşie, de mângâiere, de reflecţie care se pot regăsi în doinele populare româneşti, descoperind întotdeauna unicitatea distinctă a persoanei dorite şi valoarea şi misterul ei infinit revelate prin iubire. În dor omul stă şi reflectează mai mult la chipul persoanei iubite şi distanţa de ea îl face să nu-şi mai amintească decât cuvintele şi mişcările ei prin care şi-a arătat iubirea faţă de el. Acest lucru face ca iubirea să producă „în persoana iubitoare o închipuire a persoanei iubite, care e descoperirea în aceea a unui chip minunat, pe care îl produce în parte şi ea în aceea. Părintele Stăniloae vorbeşte deci, în acest caz, de o transfigurare a persoanei prin iubire, în dor[20]. Transfigurarea iubirii produsă în dor produce un efect şi asupra naturii sau spaţiului. Pe lângă faptul că lipsa persoanei dorite dă sentimentul celui ce o doreşte că e singur sau străin în lume şi în locurile unde au fost împreună[21], se trăieşte şi o imposibilitate de înlocuire a spaţiului personalizat de cel iubit, de aceea dorul cheamă continuu la întoarcerea în spaţiul originar. Umanizarea naturii care se resimte în dorul românesc este valorizată de părintele Stăniloae în viziunea sa personalistă şi liturgică a cosmosului: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oamenii ce se iubesc şi se doresc” sau „natura este mediu de comuniune cu cei dragi”[22].
Părintele vorbeşte despre dor şi ca legătură cu cei adormiţi, pentru că dorul neîncetând în momentul morţii, va copleşi spaţiul şi timpul. Pentru iubire valoarea oamenilor este atât de mare, încât ele nu pot să nu trăiască în veci. Spaţiul şi timpul sunt făcute să lege pe oameni împreună. Spaţiul e umanizat şi transfigurat, iar timpul devine „un lanţ care leagă pe cei vii cu cei morţi, ducându-i pe toţi în veşnicie”[23] unde încetează despărţirea spaţială. Aşadar dorul întreţine o comuniune chiar între vii şi morţi, românii exteriorizând-o prin acte liturgice şi cotidiene: parastase, pomeni, troiţe, milostenii, cântece şi şezători. Toate aceste considerente, pe lângă multele sale reflecţii şi polemici asupra temei ortodoxiei şi spiritualităţii româneşti, l-au făcut pe părintele Stăniloae să considere satul un model al comuniunii interumane[24] sau chiar un „model al comuniunii din Împărăţia cerurilor”[25].
Atunci când vorbim de dor trebuie să facem referire la nădejde. Acest lucru se poate remarca la părintele Stăniloae atunci când vorbeşte de „dor de tot mai multă iubire” pentru că bucuria care ne vine de la cel care ne iubeşte, vede în iubirea şi dăruirea aceluia un început care ne aprinde dorul de mai mult căci „chiar în dor e o trăire anticipată a iubirii” pe care părintele Stăniloae o exprimă, într-un comentariu la Imnul 12 al Sfântului Simeon Noul Teolog, într-o adresare directă către Dumnezeu care pare a fi în teologhisirea părintelui o mărturisire a dragostei şi a dorului său de Dumnezeu sau chiar o rugăciune: „…numai pe tine sunt în stare să Te iubesc, deşi încă nu te pot iubi; numai de la Tine aştept să iubesc poruncile Tale, deşi încă nu Te cunosc. Iubirea mea faţă de Tine este nimic faţă de cea pe care o doresc să o am. Deşi aştept totul de la Tine, nu Te cunosc deloc. Faţă de iubirea pe care vreau să o am faţă de Tine, cea pe care o am e nimic. În dorirea acestei iubiri e şi o mare iubire, dar şi recunoaşterea puţinătăţii ei. Sunt negrăit de însetat să Te iubesc”[26].
Setea acestei iubiri, această sete de comuniune a omului este tradusă în sufletul românului ca dor, un sentiment şi o trăire profunde şi specifice spaţiului nostru, dar parcă tot mai puţin timpului nostru. Poporul român are o etnicitate bisericească, o morală românească, un suflet specific legat în mod profund de Biserica străbună şi de trăirile înaintaşilor. Se vorbeşte azi despre o dispariţie a sufletului românesc care este identificat cu sufletul ţăranului român. Ţăranul român autentic a dispărut, dar duhului acestuia se păstrează la cei cu dor de un plai românesc creştin, de o Biserică ca rădăcină de neam, ca mamă a poporului, ca izvor la moralei societăţii. Păstrăm cu duioşie acest dor de sat, de bătrâni, de tradiţii şi obiceiuri şi reluăm experienţa dorului trăind în simplitatea (nu sărăcia) credinţei creştineşti ortodoxe, simplă şi bogată, jertfelnică şi tare. Fiinţa poporului român nu se pierde atât timp cât sufletul românesc se mai regăseşte în colţuri de Românie, în inimi creştine ancorate în Biserica străbună în care omul trăieşte în rugăciune dorul de Dumnezeu, de neam, dorul pentru cel iubit, dorul pentru cel răposat.
 
 
 


[1] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Elion, Buc., 2001, pp. 5-6
[2] Idem, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, pp. 79-80
[3] Idem, The Romenien Spirituality-A Synthesis between East ane West, în Romenien Orthodox Church News 17/1987, p. 59
[4] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 110
[5] Ibidem, p. 102
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 105
[8] Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubirE, în Ortodoxia, nr. 3/1971, p. 391
[9] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, 1990, notele 879 şi 880, p. 661
[10] Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 138
[11] Ibidem, p. 139
[12] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 105
[13] Idbide, p. 106
[14] Ibidem, p. 108
[15] Ibidem, p. 110
[16] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R.., Buc., 1996, p. 143
[17] Idem, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 106
[18] În traducerea părintelui Dumitru Stăniloae: „durere”, vezi în Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 661; vezi şi nota 879, p. 661
[19] Sfântul Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, Imnul 52, în Imne, Epistole şi Capitole, traducere şi note Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001, p. 270
[20] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., pp. 162-163
[21] Ibidem, p. 164
[22] Ibidem, pp. 12-13
[23] Ibidem, p. 169
[24] Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, ed. cit, p. 21
[25] Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ed. cit., p. 175
[26] Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., notele 127-128 & 123, pp. 368-369



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cum să ne trăim clipa? - Voichita T. Macovei
 
     ”Carpe diem” tradus ”Trăieşte clipa„ este un foarte cunoscut dicton care aparţine poetului latin Horaţiu. Chiar dacă expresia a căpătat de-a lungul timpului foarte multe conotaţii, omului i s-a dat o mare capacitate de a trăi în prezent. Pentru trecut, i s-a dat uitarea, fără de care nu ne-am putea duce existenţa, nu am putea să ne construim viitorul. În ce priveşte viitorul, ne-a fost lăsat mereu o necunoscută. Aceasta pentru simplul motiv că ne-am încurca în propria noastră viaţă, în propriile noastre zile şi nopţi, dacă am putea să deşirăm firele vieţii şi să le aşezăm pe scopuri, motivaţii, dorinţe etc. Aşadar, cea mai aproape de sufletul nostru rămâne tot clipa, prezentul…
          Experienţa vieţii, înţelepciunea acumulată ne ajută să legăm prezentul, clipele lui, de trecut, să valorificăm ceea ce a fost bun şi înălţător şi să ne pregătim, cât mai temeinic, viitorul. Eminescu are perfectă dreptate atunci când ”traduce” atât de profund dimensiunea timpului ca flux continuu:
Viitorul si trecutul
Sunt al filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe.
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate. ( Glossă )
          Nu trebuie să mergem neapărat la filosofia lui Henri Bergson sau a lui Edmund Husserl pentru a înţelege că omul trăieşte în prezent, dar că acest prezent, cuprinde în el tot trecutul său: lucruri frumoase, zbucium, totul. În acelaşi timp, că simţim în noi viitorul, că intuim şi suntem responsabili de alegerea, în fiecare clipă, a viitorului.
          Raportând aceste mici observaţii existenţiale la Divinitate, încercăm să definim momentele pe care le trăim în viaţa noastră împreună cu Dumnezeu: ale prezentului, trecutului şi viitorului.
           A trăi viaţa cu Dumnezeu, presupune, în primul rând, să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să ne fi intersectat, prin cunoaştere, cu El, aşa cum s-a întâmplat cu Saul, care, din prigonitor al creştinilor şi necunoscător deplin al lui Dumnezeu, a devenit Sfântul Apostol Pavel. Altfel, riscăm ”să ni se pară” că trăim o viaţă de credinţă, fiindcă zice Sfânta Scriptură: ”Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” ( Matei 7, 21 ) Viaţa cu Dumnezeu se învaţă în Sfânta Biserică. Aici, prin Sfânta Liturghie, avem posibilitatea de a trăi prezentul, trecutul şi viitorul nostru, prin contopire cu Acela prin care am înviat de la o viaţă de păcate şi am devenit fii şi fiice ale lui Dumnezeu, fraţi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
          Toate bisericile creştine s-au clădit în jurul Aceluia pe Care Tatăl L-a recunoscut ca fiind Fiul Său: Pe când vorbea El încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17, 5 ) De aceea se şi numesc biserici (adunări) creştine. În amintirea lui Iisus, cele mai multe Îi respectă ”testamentul” lăsat la ultima Sa cină cu apostolii: ”Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt-o şi dând ucenicilor a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea cu voi din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu.” ( Matei 26, 26-29 )
          Deosebirea intervine în modul în care bisericile creştine, în fond cultele care s-au format în jurul lui Hristos ca Mesia (Mântuitor), înţeleg şi aplică acest testament. Numai Biserica Ortodoxă înţelege să aplice Testamentul ca făcând parte din viaţa reală a noastră şi legând viaţa lui Iisus de pe pământ de viaţa noastră viitoare (…nu voi mai bea cu voi din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu.) Taina Sfintei Împărtăşanii (a Euharistiei) pecetluieşte, astfel, în Biserica Ortodoxă noul legământ dintre Dumnezeu şi oameni, făcut prin sângele lui Iisus Hristos. Tocmai de aceea se ia în considerare sensul literal al cuvintelor Fiului lui Dumnezeu. Există o logică duhovnicească prin care trebuie să înţelegem acest lucru. Aşa după cum Dumnezeu a instituit Legământul cel vechi prin sângele real al animalelor, tot aşa trebuie să înţelegem că Legământul cel nou între om şi Dumnezeu se realizează prin sânge real, dar nu de animale, ci prin Sângele Omului – Dumnezeu. Argumente despre realitatea prezenţei Domnului în Sfânta Euharistie găsim în toate Evangheliile dar şi în epistolele sfinţilor apostoli:
,,Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Drept aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi de Trupul şi Sângele Domnului. Deci, să se cerceteze omului pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie mănâncă şi bea osândă sieşi pentru că nesocoteşte Trupul Domnului”. ( 1Co 10, 16; 11, 27-29 )
          Este aici ”evidentă” taina momentului euharistic, care Îl aduce în prezentul nostru, al fiecăruia care ia Sfânta Împărtăşanie, pe Hristos răstignit pe crucea din dealul Golgotei, cruce prin care străpungem timpul. Prin mintea noastră, prin duhul nostru dar şi prin toate simţurile înnoite, simţim prezenţa Mântuitorului în Liturghie, gustăm Trupul şi Sângele Lui prin Euharistie. Trebuie să devină ”logic” pentru fiecare creştin aceste lucruri din moment ce Însuşi Iisus a spus celor din timpul Său: ”Eu sunt pâinea vieţii” ( Ion 6, 48 ). Evident, vorbim despre o ”logică” a credinţei, dată de Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi nu de una a ştiinţei!
               Interesant în credinţa creştină este faptul că omul care acceptă să trăiască viaţa sa cu Dumnezeu trebuie să îşi uite trecutul, adică trebuie să se lepede de sine. Poate părea un paradox, iar pentru multe din religii chiar şi este. Şi totuşi, Iisus Hristos ne spune atât de categoric: ”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.” ( Luca 9, 23-24 ) Cine nu este iniţiat în religia creştină va rămâne surprins, dar cine Îl cunoaşte pe Hristos va înţelege. Ca să putem fi mântuiţi (eliberaţi de tot ceea ce am făcut rău – am păcătuit), trebuie să cunoaştem adevărul jertfei lui Hristos, să-I dăm lui păcatele trecutului nostru, să ne lepădăm de eul nostru impulsiv, îndărătnic şi să acceptăm oferta Sa de trăire care duce la sfinţenie: ”Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Mat 5:48 
          Omul care trăieşte după preceptele lui Iisus Hristos a sfârşit-o cu păcatul. Viaţa lui va fi una nouă: de ascultare şi slujire a lui Dumnezeu, prin iubire. Pentru că adevărata credinţă creştină este aceea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, prezentul nostru va măsura puterea iubirii în care trăim şi prin care ne jertfim pentru cei de lângă noi, prin Iisus Hristos, aducând slavă Tatălui Ceresc.
          Euharistia ortodoxă transmite credinciosului şi viziunea despre sfârşitul şi viitorul său: dacă ne dăruim viaţa lui Hristos, vom ajunge să bem din viţa cea nouă cu El în Împărăţia lui Dumnezeu! Viaţa adevărată este şi ea un flux continuu din fluxul vieţii lui Dumnezeu. Cine a murit odată cu Iisus acolo sus pe Golgota, răstignindu-şi firea şi simţurile ce duc la păcate, a şi înviat cu El, aşteptând viaţa veşnică în Împărăţia Divină. Pentru aceşti credincioşi, sfârşitul înseamnă viitor alături de Dumnezeu şi sfinţii Săi. Nu înseamnă deci moarte, apocalipsă sau oricare din termenii groaznici ai morţii: Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” ( Rev 2:7 )
               Cu adevărat, filosofii au, aşadar, dreptate, atunci când susţin că timpul este o curgere infinită. Dacă ne îngrijim de clipa aparţinând prezentului, putem în orice moment să ne îndreptăm trecutul şi să ne clădim un viitor senin.


Athosul neamului meu - Bruno Stefan

(povestire)

       Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos.

Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: ”Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima.

Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă. Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.


 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.


 

Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:

– Am adus un antrenor de sfinţi.

Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.

Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.

Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.

Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.

Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:

– Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.

Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:

– Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.

Fiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:

– Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.

– Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.

– Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.

Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.

– Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.

– Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.

– Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.

Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.

– Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.

Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui. Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.

Greu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.

Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.

– Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.

– Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?

– Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.

Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.

Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.

– Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.

– Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.

Într-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.

Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.


 

După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.

Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.

A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.

– Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.

Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.

– Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?

– Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.

Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.

– Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?

Tataia era un om puternic şi nu credeam că o să moară în 1989. Se pregătea să taie porcul şi să vină la Bucureşti, ca-n fiecare an în postul Crăciunului, să ne aducă o bucată de carne pentru a avea de sărbători. Dar porcul i-a scăpat din strânsoare şi a început să alerge prin curte, iar tataia a fugit după el. A făcut aprindere la plămâni. Tata l-a adus la Bucureşti, dar doctorii n-au avut cum să-l salveze şi el a cerut să fie dus acasă să moară în patul lui. Am stat alături de el împreună cu Andrei care tăcea şi se ruga în gând. Pentru că tăcerea era prea stânjenitoare am început să-i spun de planurile mele, de activitatea mea la facultatea de filosofie, de materiile care-mi plăceau.

– Rătăceşti nepoate, dar şi rătăcirea asta are savoarea ei, căci mai sfântă o să-ţi pară întoarcerea la drumul drept. Aş fi vrut să mergi pe drumul lui Andrei, dar poate că drumurile voastre se vor reuni odată. Poate c-aşa e scris, ca legătura voastră să fie ca a mea cu Dometie.

– Mai spuneţi-mi ceva de avva Dometie – l-a rugat Andrei.

– Era atât de smerit şi avea atâta dragoste şi bunătate în el, cum nu credeam că pot încape într-un suflet de om. Vorbele lui vindecau sufletele tuturor pe care i-am cunoscut. Patriarhul Justinian Marina cu greu s-a putut despărţi de el când a fost pe Athos în 1963. Îţi dai seama cum a fost pentru mine în 1945 întâlnirea cu el, când era mai tânăr şi mai aprins de dragostea pentru Hristos? Până şi pe Ceauşescu l-a înmuiat cu forţa harului său. La el veneau toate marile spirite ale ortodoxiei lumii. I s-a propus să fie episcop al Bisericii Ortodoxe din diaspora, dar a refuzat. A fost duhovnicul mânăstirii greceşti Constamonitu, stareţul mânăstirii bulgăreşti Zografu şi a condus chilia Sfântul Ipatie vreme de patru decenii. A fost făclia românească ce a luminat cel mai puternic în Sfântul Munte în ultima jumătate de veac. După ce-a murit acum 4 ani s-a stins şi legătura mea cu Athosul, că ceilalţi călugări parcă nu radiază atâta lumină cu aşa forţă a credinţei. Când o să ajungeţi pe Athos să vă duceţi la mormântul lui şi să-i aprindeţi o lumânare din partea mea.

Văzând că Andrei aştepta să continue povestirile despre Dometie, tataia a vorbit mai departe:

– Era din judeţul Sibiu şi părinţii lui, ciobani, l-au închinat încă de la naştere Maicii Domnului. Când avea 12 ani şi era cu oile pe munte s-a întâmplat să meargă în căutarea unui izvor unde să-şi adape animalele. Şi o femeie i-a spus să-l urmeze că-i arată calea către un alt izvor. Când l-a luat de mână a început să zboare, şi-a văzut corpul jos pe cărare şi a simţit cum duhul lui se ridică la cer însoţit de ea tocmai departe, dând ocol muntelui Athos, văzând toate mânăstirile, chiliile şi peşterile. S-a aşezat pe o stâncă de lângă chilia Sfântului Ipatie şi Maica Domnului – cea care l-a adus în duh acolo – i-a spus: ”Aici băiete găseşti izvor la care stingi setea întregului neam românesc. Să te întorci aici să slujeşti Fiului Meu şi neamurilor ortodoxe”. Când a ajuns acasă i-a spus bunică-sii că pleacă la Athos, dar ea l-a rugat să-i aştepte şi pe părinţi care erau plecaţi tocmai în Crimeea, aşa că a plecat anul următor după ce a primit binecuvântarea lor. Când a ajuns pe Athos mândru că lui i s-a arătat Maica Domnului a văzut că toţi călugării de-acolo erau chemaţi de Ea şi l-au primit ca un frate mai tânăr, aşa că a învăţat de la început smerenia şi dragostea faţă de semeni. Când am ajuns în port la Daphne el a fost primul călugăr care mi-a ieşit în cale şi m-a îmbrăţişat şi s-a purtat cu mine ca şi cum am fi fost vechi prieteni. Era atât de îndatoritor faţă de mine ca nici un om întâlnit până atunci. ”Ştiam că ai să vii Gheorghe – mi-a zis într-o zi - şi vreau să-ţi fac şederea aici cât mai plăcută, să n-o uiţi niciodată”. Şi-a lăsat treburile de la schit şi mi-a arătat tot muntele, toate moaştele sfinte şi icoanele făcătoare de minuni, m-a dus până sus, pe vârful Athonului şi în peşterile cele mai ascunse unde s-au nevoit sfinţi. Tot timpul mi-a vorbit cu însufleţire şi avea aşa de mare dragostea faţă de Maica Domnului că mi-a dat şi mie din ea de mi-a ajuns pentru toată viaţa. La câteva mânăstiri m-a dus la bibliotecă unde mi-a arătat documente vechi care scriau despre fapte ale strămoşilor mei daphnioţi din diverse timpuri. ”Să fii mândru de ei Gheorghe” – mi-a zis Dometie. Peste scurt timp o să mă întâlnesc cu toti cei adormiţi din neam, dar ştiu că nu i-am făcut de ruşine.

Când tataia a murit tot satul l-a condus pe ultimul drum. La cimitir îl aşteptau o mulţime de călugări şi pe unii i-am recunoscut că au trecut prin casa noastră. Prin tainicele lor moduri de comunicare au aflat de moartea bunicului şi s-au adunat la cimitir din toate colţurile ţării. Ce-au cântat atunci împreună cu Andrei n-a fost o simplă slujbă de înmormântare. Parcă cerul s-a deschis şi îngerii au început să cânte, căci slujba ne pătrundea până-n adâncul fiinţei noastre. A fost îngropat aşa cum şi-a dorit: cu icoana primită de la Maica Domnului pe piept şi cu metaniile de la Dometie în mână.

După cinci ani, când am ajuns din nou cu Andrei la mormântul lui, mă aşteptam să găsesc locul năpădit de buruieni, dar el era curat şi proaspăt îngrijit. Cuvintele lui au pătruns pesemne adânc în sufletul unui consătean, care venea să-i aprindă regulat lumânări şi să-i rupă iarba din jur. Andrei a ţinut în ploaie o slujbă pentru veşnica lui pomenire şi parcă şi-a luat încă o dată rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru rolul jucat în viaţa lui.

– O să fiu ca Dometie. Promit – a murmurat el.


 

De atunci nu l-am mai văzut pe Andrei. Am aflat că a plecat la scurt timp pe Athos, dar n-am ştiut la ce mânăstire sau schit s-a aşezat, ori dacă s-a pustnicit. Adevărul e că Andrei, ca şi Athosul, s-au şters treptat-treptat din mintea mea. Farmecul copilăriei a fost îndepărtat din viaţa de adult de greutăţile cotidiene. Proiectele în care m-am implicat, sutele de sondaje pe care le-am coordonat, miile de colaboratori şi studenţi cu care am lucrat, familia pe care mi-am constituit-o, noii prieteni pe care i-am dobândit mi-au solicitat atenţia şi m-au îndepărtat de visele athonite şi de prietenul meu din copilărie. A trebuit să muncesc mult pentru a-mi cumpăra o locuinţă, pentru a avansa în carieră, pentru a mă impune pe o piaţă saturată şi relativ ostilă datorită atitudinii mele tranşant anticomuniste. Dar m-am simţit tot timpul protejat şi într-un târziu dorinţele mele legate de carieră, de casă, de relaţii, putere şi avere s-au împlinit. După ce mi-am cumpărat casa pe care mi-o dorisem, am vrut să mulţumesc Maicii Domnului şi am hotărât că sosise momentul să plec pe Athos. Un prieten care se întorsese schimbat după călătoria athonită mi-a spus:

– Să o chemi pe Maica lui Dumnezeu tot timpul. Ea e prezentă acolo şi trebuie să o întâlneşti.

– Cum s-o chem? – l-am întrebat. O strig pe plajă sau pe poteci, în biserici sau în chilii?

– Da, o chemi mereu. O să-ţi apară, ai să vezi.

– Şi dacă-mi apare ce o întreb? Dacă vine la mine şi-mi zice: ”De ce m-ai chemat?” eu ce o să-i spun?

– Îi mulţumeşti pentru ajutor şi îi spui că vrei s-o slujeşti de-acum înainte toată viaţa pe Ea.

– Şi dacă nu sunt în stare şi mă fac de râs?

– Nu-ţi mai fă atâtea complexe. Important e să-ţi vorbească şi toate se vor aşeza de la sine pe urmă.

Am plecat pe Athos în Săptămâna Mare din Postul Paştelui în anul 2010 împreună cu câteva rude, într-un grup de 12 pelerini. Prima debarcare a avut loc într-un port mic, unde trebuia să aşteptăm un microbuz care să ne ducă la mânăstirea sârbească Hilandar. Eu m-am urcat în microbuzul călugărilor şi am ajuns acolo primul din grup, cu 3 ore înaintea colegilor mei. M-am plimbat prin împrejurimi şi am început s-o strig pe Maica Domnului, aşa cum îmi spusese prietenul meu. Am pornit apoi pe jos spre Vatopedu – un drum de 3 ore prin munte, timp în care nu încetam s-o chem cu voce tare. Dar Ea nu se arăta. Începusem să mă îndoiesc că o voi vedea sau auzi vreodată.

Într-una din zile am trecut muntele pe celălalt versant, cu intenţia de a vedea mânăstirile de-acolo, despre care auzisem şi citisem multe lucruri interesante. Când am ajuns la mânăstirea Sfântul Pavel, călugării ne-au cazat şi ne-au rugat să ne odihnim odată cu ei, pentru a participa împreună la slujbele de noapte. Neavând somn, am pornit la plimbare în jos, spre plajă, pe un drum abrupt. La jumătatea distanţei dintre biserică şi mare am dat peste un mic paraclis ridicat în amintirea unei mari minuni. Stă scris acolo că în urmă cu câteva sute de ani, pe vremea sultanului Mahomed Cuceritorul, mama acestuia fiind creştină a adunat aurul, smirna şi tămâia care i-au fost dăruite Maicii Domnului la naşterea Fiului Ei de către cei trei magi. Şi l-a rugat pe stareţul mânăstirii să îi permită să intre pe muntele Athos pentru a aduce aceste relicve de preţ ale creştinătăţii. Deşi ştia că femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte, stareţul a făcut excepţie de la această regulă în cazul mamei sultanului care cucerise nu doar Constantinopolul, ci şi Athosul, mai ales că ea venea ca o persoană cucernică, aducând daruri de mare valoare. După ce a debarcat în portul mânăstirii şi a fost întâmpinată de un alai de călugări, sultana Maro a început să urce drumul abrupt spre biserică. La jumătatea drumului le-a apărut tuturor în faţă Maica Domnului în carne şi oase. ”Opreşte-te Maro – i-a spus sultanei. Să nu mergi mai departe! De aici începe altă împărăţie şi eu sunt Împărăteasa cerurilor, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”. Împărăteasa Maro a lăsat sfintele daruri şi celelalte odoare în mâinile stareţului şi călugărilor şi s-a întors pe corabie. Apoi şi-a dăruit toată averea mânăstirii, iar spre sfârşitul vieţii s-a călugărit.

Impresionat de această întâmplare, dar şi de faptul că în acel loc abrupt, plin de bolovani şi pietriş simţeam că plutesc, m-am pomenit strigând în gura mare:

– Maică Sfântă, Împărăteasa lumii, arată-mi mai multe din minunile petrecute pe acest munte şi voi scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii.

Nu ştiu nici acum ce m-a determinat să-i cer Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să mă facă scriitor, când meseria mea era cu totul alta, dar ştiu că m-am rugat în faţa icoanei Ei din acel mic paraclis cu atâta patos, cu atât de multă emoţie şi trăire religioasă cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată până atunci. Pe drumul de întoarcere spre mânăstire (de maximum un kilometru) simţeam cum inima îmi ia foc şi mă vedeam scriind poveşti după poveşti, cărţi după cărţi, arătând lumii marile taine şi minuni athonite.

Şi deodată, chiar în faţa foişorului dinaintea porţii de intrare în mânăstire am zărit o femeie care se uita fix la mine şi care mă chema spre ea numai cu privirea. Pe măsură ce m-apropiam o priveam tot mai curios. Era mică de înălţime – avea 1,62 metri, maximum 1,65 metri, foarte slabă, cu ochii mari, îmbrăcată într-o rochie lungă albastră cu alb cu cusături foarte frumos lucrate, peste care avea o pelerină vişinie, brodată cu fir auriu, elegantă, care-i făcea o ţinută maiestoasă. Deşi nu-i vedeam nici un rid pe faţă, după privirea-i hotărâtă, autoritară, părea să aibă mai mult de 45 ani. ”Oare cine-o fi femeia asta care se uită aşa de insistent la mine şi mă priveşte de sus?” – mă întrebam în gând în timp ce mă apropiam de ea.

– Eu sunt de acord să-ţi arăt ce minuni ale muntelui vrei, dar tu eşti pregătit să le scrii? – m-a întrebat ea, spunându-mi pe numele mic.

Uitându-mă la ochii ei negri, mari şi trişti, n-am reuşit să articulez nici un cuvânt. Parcă cineva îmi pecetluise gura, în timp ce în minte repetam obsesiv aceleaşi întrebări: ”Cine e femeia asta şi ce vrea de la mine? Cum au pătruns femeile pe Sfântul Munte? Unde sunt ceilalţi călugări, angajaţi şi pelerini s-o ia de mână şi s-o scoată afară?”

Mi-a aruncat o privire tristă, apoi s-a întors şi a intrat pe poarta mânăstirii, în timp ce eu stăteam mut, repetându-mi în gând aceleaşi întrebări fără să înţeleg cine mi-a vorbit. Pe treptele bisericii m-a mai privit odată, şi-a ridicat gluga pelerinei pe cap şi a continuat să urce, auzindu-i foşnetul rochiei şi văzând cum o ridică uşor cu mâna dreaptă pentru a nu călca pe ea. Abia când a închis uşa bisericii cu mic zgomot m-am desprins din locul în care stăteam înţepenit şi am pornit după ea. Am intrat în fugă pe poarta mânăstirii, am sărit treptele bisericii şi am păşit înăuntru, hotărât s-o întreb cine este şi ce vrea de la mine. Dar în biserică nu era nimeni. M-am uitat în toate părţile, dar biserica era pustie. M-am uitat în altar, sub masa aflată acolo, am ridicat toate materialele textile care acopereau locurile unde preoţii îşi ţineau diverse obiecte de cult, dar nicăieri n-am văzut-o. Cum altă intrare în biserică nu exista, am continuat să caut posibile ascunzişuri. În faţa altarului erau două pupitre pe care erau aşezate icoanele, iar picioarele pupitrelor erau acoperite cu o ţesătură brodată, lungă de sus până-n podea. Am tras repede de broderia de sub icoana Sfântului Pavel Xeropotamitul, convins că acolo s-a ascuns femeia, dar locul de sub pupitru era gol. M-am îndreptat spre celălalt pupitru, pe care era aşezată icoana Maicii Domnului cu Iisus în braţe. M-am uitat în fugă la ea, pentru a o ţine să nu cadă când urma să ridic broderia şi am rămas ţintuit pe loc: femeia care tocmai îmi vorbise era Maica Domnului. Acelaşi chip trist, aceiaşi ochi mari şi negri, aceiaşi rochie albastră cu un pieptar alb şi cu cusături fine, aceiaşi pelerină vişinie cu model auriu pe margini. A fost un moment de iluminare şi mi-am adus aminte de vorbele prietenului meu care-mi spunea ”S-o chemi mereu pe Maica Domnului. Ai să vezi c-o să-ţi apară în faţă şi o să-ţi vorbească”. Am înţeles că Ea mi-a răspuns la rugămintea adresată cu câteva momente înainte acolo, jos, la paraclis, de a-mi arăta minunile Athosului pentru a scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii. Şi am căzut în genunchi în faţa icoanei, sărutând-o cu smerenie.

– Acum sunt pregătit să le scriu, Maică Sfântă, Împărăteasa lumii. Arată-mi minunile creştineşti ale acestei lumi.

Stăteam cu fruntea aplecată asupra icoanei, neîndrăznind să mă uit la chipul Ei, ruşinat că n-am recunoscut-o. Am simţit cum mâna ei iese din icoană şi se aşează pe creştetul meu. M-a mângâiat pe păr aşa cum mă mângâia pe vremuri bunicul şi prietenul lui Arsenie.

– Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. N-ai mai vrut să fii preot şi te-am ajutat să devii sociolog. Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat? Scrie despre minunile vieţii tale şi ale celor din jurul tău şi va fi suficient să înflăcărezi inimile celor care te vor citi şi să le îndrepţi sufletele cu smerenie către Fiul Meu.

– Dar Maică Sfântă, cum să scriu despre mine, că toţi vor spune că mă laud, că exagerez, că poate totul e întâmplare sau destin trasat dinainte în care n-am nici un rol. Arată-mi câteva minuni de-aici ca, citindu-le, lumea să se trezească şi să-şi curăţească viaţa. Scoate-mi în cale nişte călugări cu o viaţă ieşită din comun dispuşi să-mi povestească miracolele pe care le-au trăit.

– Nu ai nevoie să-ţi arăt nişte călugări anume. Intră în vorbă cu oricare dintre ei şi de tine depinde ca ei să-ţi vorbească aşa cum vrei. De tine depinde cum le scrii poveştile vieţii lor.

– Dar o minune, Maică Sfântă, o minune cât de mică, nu îmi arăţi?

Ajunsesem să o rog aşa cum o rugam pe mama să mă ajute în copilărie, pentru că vedeam că îmi vorbeşte cu aceiaşi dragoste maternă. Nu simţeam faţă de Ea frică, ci o nevoie de ocrotire şi ajutor. Era părtaşa şi martora vieţii mele în cele mai ascunse unghere ale ei, de aceea nu aveam faţă de Ea gânduri ascunse, nu mă puteam preface că sunt altul decât cel care eram. Stăteam în genunchi în faţa Ei, dezvelit de personalitatea pe care mi-o construisem ca adult, în simplitatea şi neajutorarea copilărească pe care o aveam în faţa mamei mele naturale cu trei decenii şi jumătate în urmă, când o rugam să-mi mai spună o poveste înainte să adorm, alintându-mă şi cerându-i insistent să nu se oprească, să-mi mai spună una şi-apoi încă una şi încă una.

Iar Maica Domnului a început să-mi spună mai întâi povestea unor persoane cu care avusesem de-a face şi care au ajuns pe Athos, despre un vecin care mi-a spart apartamentul şi care ulterior s-a călugărit, despre un prieten care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu stareţul Petroniu Tănase, despre un cunoscut afemeiat, ce a ajuns să ridice troiţe pentru iertarea păcatelor tuturor femeilor cu care s-a culcat, despre un politician corupt ce şi-a sfinţit viaţa după ce a dormit o noapte în chilia Sfântului Gherasim Kefalonitul, despre un avar om de afaceri ce a ajuns să reconstruiască unele mânăstiri athonite din temelii. Şi poveştile curgeau una câte una, iar eu eram în culmea încântării, căci nici o minune nu semăna cu alta şi pe măsură ce povestea situaţiile erau tot mai complicate şi mai fără de ieşire pentru nefericiţii păcătoşi care se trezeau cu ajutor divin atunci când îl meritau cel mai puţin. Dar parcă toate acele cazuri care puteau umple sute de pagini de pateric athonit nu puteau să producă o zguduire din temelii a minţilor atee, hotărâte să nu le creadă.

– Spune-mi Măicuţă Sfântă povestea care să cutremure şi cele mai împietrite şi necredincioase suflete.

Şi-am simţit cum mâna Ei care era pe creştetul meu mă ridică de-odată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.

– Scrie povestea lor – mi-a spus. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos s-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.

Am rămas cutremurat în faţa acelor hoituri din ochii cărora se prelingea un lichid alb-gălbui şi care îmi cereau parcă ajutor din lumea de dincolo. Aş fi rămas multă vreme nemişcat, mut în faţa acelor grozăvii dacă Ea nu m-ar fi ridicat şi nu m-ar fi adus înapoi în biserică, zburând de data asta pe ocolite, arătându-mi alte peşteri în care au vieţuit sfinţi, chilii în care trăiau în sărăcie şi virtute numeroşi călugări, schituri ce păreau asemeni unui stup populat cu harnice albine.

M-a aşezat la loc în corpul meu, dar n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Ceea ce trăisem era mai mult decât puteam duce. Eram copleşit de situaţiile arătate, de miracolul petrecut cu mine în această călătorie de-asupra Athosului. Nici Ea n-a mai spus nimic. Stăteam pe mai departe în genunchi în faţa icoanei. ”Să nu uit nimic” – îmi spuneam în gând, încercând să-mi reamintesc fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare.

Nu ştiu cât am stat aşa nemişcat – parcă timpul stătea în loc. Când m-am ridicat în picioare uşa bisericii s-a deschis şi mai mulţi călugări au păşit înăuntru. Mă băteau pe umeri zâmbind şi îmi spuneau ceva în limba greacă, dar nu înţelegeam nimic. Un călugăr cu o barbă mare, roşie şi creaţă mi-a vorbit pe româneşte.

– Acum înţelegi de ce am renunţat la lume, la toate cele care-i ispitesc pe oamenii obişnuiţi? După ce ai cunoscut-O, cele lumeşti încep să-ţi pută iar parfumul athonit al Maicii Domnului se impregnează în tine pe vecie. Du mai departe în lume acest parfum şi întoarce-i pe oameni la credinţa adevărată. De-acum nu mai poţi fi cel dinainte.

– Chiar e adevărat ce mi s-a întâmplat părinte? Oare nu e înşelare sau rodul imaginaţiei mele? Chiar mi s-a arătat Maica Domnului şi a vorbit cu mine?

– Să nu te îndoieşti niciodată, că mult va lucra necuratul să te convingă că totul a fost o iluzie. Trebuie să lupţi împotriva ispitelor lui şi să ştii că cel mai bine e să aşterni pe hârtie repede totul aşa cum a fost. Altfel te vei măcina şi mintea ţi-o va lua pe arătură.

Seara şi noaptea mi-am petrecut-o în biserică în genunchi pe pardoseala veche, tocită de zecile de mii de oameni care au păşit pe ea, ori pe băncile uscate de pe care lacul şi vopseaua dispăruse de mulţi ani. Nu-mi luam ochii de la icoana Fecioarei Maria şi mi se părea că ea mă privea altfel, nu tot tristă, ci cu un zâmbet complice. La miezul nopţii, când candelabrul uriaş a început să fie învârtit încet iar călugării îşi pasau versetele de la unii la alţii, în lumina pală a lumânărilor şi în cântecul duios al corului, am simţit cum intru legănat într-o lume magică, formată din oameni a căror bucurie era să aducă slavă Maicii Domnului, pe care au cunoscut-o şi cu care stăteau uneori la sfat, mulţumindu-i că i-a adus în această universitate de sfinţi. N-am văzut până atunci atât de mulţi oameni care să se înţeleagă aşa de bine şi să-şi armonizeze activităţile atât de natural, fără sincope, fără supărări, fără individualităţi, sufletele tuturor contopindu-se într-unul singur, plin de evlavie, de smerenie şi de dragoste.

A doua zi le-am propus rudelor şi prietenilor cu care venisem pe Sfântul Munte să mergem spre locurile pe care le văzusem în călătoria miraculoasă pe care o făcusem, pentru a mă convinge că tot ceea ce trăisem era adevărat. Pe drumul spre schiturile româneşti Lacu şi Prodromu recunoşteam locurile văzute de sus. Miraţi au fost când i-am dus pe poteci abrupte la peştera celor veşnic osândiţi, spunându-le povestea acelor corpuri supurente, pe care unii călugări nu o cunoşteau atât de detaliat ca mine.


 

La peştera Sfântului Atanasie – cel care a întemeiat prima mânăstire pe Athos – am întâlnit un pustnic român cu care am putut să vorbesc mai mult. Era tânăr – abia împlinise 32 ani – cu părul prins într-o coadă lungă, cu ochi mari, albaştri, foarte slab şi mic de statură. Începuse să cânte în faţa icoanei de la intrarea în peşteră cu atâta emoţie că toţi pelerinii au rămas muţi. Ochii îi lăcrimau în timp ce cânta, iar vocea tremurândă îi făcea cântarea gravă, dând multă solemnitate momentului. L-am îngânat şi noi când a început ”Cuvine-se cu adevărat” ca să aflăm ce l-a emoţionat atât.

– Când văd o icoană a Maicii lui Hristos nu mă pot abţine să nu plâng şi să cânt. E atât de bună cu noi aici! Pe niciunul nu ne lasă să cădem şi ispite sunt aici cu duiumul.

– Ce ispite aveţi aici, că femei nu-s, nici calculatoare, nici telefoane mobile, televizoare, bani, bunuri sau alte lucruri care fac cu ochiul omului de la oraş? – l-a întrebat un pelerin.

– Astea-s mărunţişuri. Pe noi ne atacă dracii continuu pentru a nu ne împlini menirea. Bagă zâzanie-ntre noi, ne dau vedenii înşelătoare, ne întrerup în timpul rugăciunii, ne tulbură somnul, strică slujbele. Pentru un pustnic este şi mai greu, că nu are suportul celorlalţi călugări şi trebuie să lupte singur cu ei. Dacă nu are sprijinul Preacuratei nu poate rezista în pustie.

Îi plăcea să vorbească şi a început să ne întrebe pe fiecare dintre noi cu ce ne ocupăm şi ce probleme întâmpinăm. Aflând că suntem câţiva sociologi în grup, a început să ne vorbească despre teoriile lui Max Weber privind rolul protestantismului în naşterea capitalismului, contrapunându-i o teorie despre dezvoltarea statelor răsăritene pe baze ortodoxe. Făcea numeroase comentarii pe marginea ideilor sociologilor clasici (în special Emil Durkheim, Georg Simmel şi Vilfredo Pareto), dar era la curent şi cu cărţile unor sociologi recenţi. I se păreau lipsite de profunzime ideile lui Dan Clawson şi Michael Burawoy şi nu putea înţelege cum au ajuns ei în fruntea asociaţiilor americane şi internaţionale de sociologie. Se vedea că îi citise pe George Ritzer şi Raymond Boudon ori Robert Jackall, că îi admira pe Talcott Parsons şi Mary Douglas şi îi dispreţuia pe Amitai Etzioni şi Georges Friedmann. Auzind că sunt şi doi psihologi cu noi a trecut la reinterpretarea ideilor lui Sigmund Freud şi Jacques Lacan din perspectivă creştină, la deconstrucţia teoriilor lui Erich Fromm şi Serge Moscovici. Citise recent ”Inteligenta emoţională” a lui Daniel Goleman şi ”Capitalul intelectual” al lui Leif Edvinsson şi îi venise ideea să scrie ceva despre capitalul monahal sau inteligenţa credinţei. Am stat mai bine de 10 ore în discuţii despre sociologie, psihologie, filosofie şi teologie cu cel mai educat monah întâlnit vreodată. Dar mai presus de educaţia lui îi admiram trăirea duhovnicească. Pentru el cunoaşterea ştiinţifică trebuia să ajute la cunoaşterea lumii lui Dumnezeu, cunoştinţele teoretice trebuiau să lumineze perspectivele veşniciei. Mulţi dintre sociologii şi psihologii pe care-i citise îi păreau lipsiţi de orizont spiritual, erau asemeni croitorilor care se specializau într-atât în realizarea unei cusături încât nu mai ştiau altceva, nu mai ştiau să facă o haină în întregime, nu mai vedeau cum se aşează ea pe om şi nu mai vedeau cum se aşează ea printre hainele purtate de ceilalţi oameni în societate. Mai presus de inteligenţa unor teoreticieni, ce consta din suma unor adevăruri raţionale, acest pustnic preţuia înţelepciunea, adică înţelegerea mai profundă a lumii lui Dumnezeu şi trezirea unor conştiinţe.

– Ne inviţi la chilia ta? – l-am întrebat într-un târziu.

– Cu plăcere – mi-a răspuns, dar trebuie să plecăm în zori, căci avem multe ore de mers.

După ce a mers la culcare la schitul Prodromu, l-am întrebat pe un alt călugăr cine este acest pustnic atât de citit. Am aflat că este ucenicul celor şapte mari pustnici ai Sfântului Munte, ceea ce ne-a sporit admiraţia faţă de el. Dimineaţă am plecat spre vârful muntelui, pe poteci înguste. Chilia lui era o mică peşteră aflată la o altitudine de peste 1.700 metri, lărgită şi închisă cu câteva materiale improvizate (o tablă, câteva scânduri legate între ele cu sârmă). Dar în interior erau rafturi tixite cu cărţi – cred că avea peste 1.500 de cărţi, reviste, broşuri. Iar în lada care-i ţinea loc de pat erau zeci de caiete cu însemnări şi comentarii.

– Ce înseamnă să fii ucenicul celor şapte pustnici nevăzuţi? – l-am întrebat, arătându-i că ne-am informat despre el.

– Asta presupune să duc mesajele lor acolo unde trebuie: la stareţi, la călugări sau pustnici ori chiar şi în afara muntelui. Şi să-i ţin la curent cu ideile pe care le vehiculează unii atei sau oameni de ştiinţă referitoare la credinţa în Hristos.

– Chiar sunt nevăzuţi cei şapte pustnici? – l-a întrebat un cumnat.

– Mai degrabă nu vor să fie văzuţi. Coboară foarte rar la poalele muntelui şi nu ţin legătura decât cu duhovnicii lor. Treburile cu lumea le rezolvă prin intermediul meu.

– Putem să-i vedem şi noi dacă tot suntem în preajma lor?

– N-ar fi deloc bucuroşi de oaspeţi. I-aţi sustrage de la treburile lor.

Am ieşit din peşteră, lăsându-i pe ceilalţi pelerini să discute cu pustnicul. De jur împrejur era pace şi multă linişte; în depărtare se vedea marea lină, de un albastru azuriu iar vârful muntelui părea la o aruncătură de băţ. Doar vântul se mai auzea uneori, când îşi schimba direcţia şi se ciocnea de stânci. Simţeam nevoia să fac ceva, să-mi exprim bucuria că am ajuns atât de sus. Am scos flautul şi am început să cânt un fragment din ”Sonata în sol minor” de Johann Sebastian Bach. Sunetul flautului spărgea liniştea muntelui. Notele ieşeau cu atâta acurateţe de parcă învăluiau crestele muntelui cu armonia lor, iar ecoul îngâna Sonata în surdină ca şi cum o orchestră mă acompania. La un moment dat am auzit alte sunete. Un pian mă acompania. Dar sunetele veneau de undeva departe, aduse de vânt. M-am oprit să ascult cu atenţie. Cineva continua Sonata lui Bach la pian şi pe măsură ce auzeam mai bine recunoşteam pianul, căci sunetul lui era diferit de pianele de cameră – mai puternic, mai grav, mai amplu, iar notele înalte aveau rezonanţă metalică. Era pianul meu de concert pe care-l vândusem vecinilor de la etajul 8 când ne mutasem din Drumul Taberei.

– Andrei! – am ţipat şi am început să fug în direcţia de unde venea sunetul. Dar era undeva departe, iar când am cotit după câteva stânci l-am pierdut. Am început să cânt din nou pentru a-l provoca să-mi răspundă. Iar el a continuat să cânte cu mai multă putere. După câteva minute l-am localizat – venea dintr-o peşteră aflată deasupra mea la vreo 200 metri.

M-am căţărat cu greu pe stâncile aproape netede, negăsind poteca de acces. În faţa peşterii mă aştepta vechiul meu prieten din copilărie.

– Andrei! – l-am strigat bucuros de revedere.

– Antim acum – m-a corectat el. Ieroschimonahul Antim.

Emoţia revederii după 16 ani ne-a cuprins pe amândoi. Ca să ne stăpânim lacrimile am început să cântăm ca-n vremurile copilăriei şi adolescenţei. În timp ce cântam ne uitam unul la altul să vedem ce schimbări a făcut timpul cu noi. Eu mă îngrăşasem, iar el slăbise foarte mult. Eu chelisem iar părul lui era mai bogat ca în tinereţe, prins în coadă la spate. Ridurile îmi brăzdau faţa, pe când pielea lui era netedă în dreptul ochilor. O barbă deasă, albită pe alocuri îl făcea şi mai slab. Degetele mele deveniseră groase şi butucănoase, pe când ale lui erau slabe şi subţiri. Ochii mei erau opaci şi reci, pe când ai lui erau blânzi şi calzi.

Pustnicul cel tânăr şi educat a venit imediat vrând să se scuze că din cauza lui l-am deranjat şi am înţeles că Antim era maestrul lui.

– Tu eşti unul din cei şapte? – l-am întrebat mirat. Cum ai ajuns la acest nivel?

A zâmbit jenat că am aflat cât de sus a urcat în ierarhia athonită şi a încercat să schimbe vorba, dar văzând insistenţa din privirea mea mi-a spus modest:

– Am avut maeştri buni. Am stat lângă cei mai înduhovniciţi călugări de pe Sfântul Munte.

– Povesteşte-mi cum a fost – l-am rugat. Ce te-a impresionat cel mai mult la cei lângă care ai stat?

– Primii ani am stat lângă părintele Dionisie Ignat de la Colciu, de lângă Vatopedu. El m-a învăţat să lupt cu patimile trupeşti şi cu ispitele. Prima oară prin scoaterea din inimă şi din cap a ideii că sunt cineva, prin smulgerea egoismului din suflet. A doua oară prin smerita şi constanta rugăciune – să nu treacă prea multe clipe fără să mă rog. A treia oară prin spovedania sinceră şi deasă – duhovnicului trebuia să-i spun toate, să nu mă ruşinez şi să-i ascund păcatele ori ispitele care nu-mi dădeau pace, oricât de mici şi de neînsemnate mi se păreau. A patra oară să muncesc necontenit – să-mi ţin trupul şi mintea ocupate cu lucruri de folos. Dar eu voiam să mă înveţe cum să capăt harul vederii în duh, că mult m-am tulburat când am auzit că i-a spus prinţului Charles al Marii Britanii că va avea curând o mare tragedie în familie. La câteva zile după vizita prinţului la avva Dionisie a murit prinţesa Diana în accidentul de care-ai auzit. ”Cum ai aflat părinte ce urma să se întâmple? – îl întrebam deseori. ”Rugăciune multă fiule – îmi spunea. Dacă nu opreşti rugăciunea ajungi să capeţi harul vederii în duh”. Dar până a murit tot n-am reuşit să capăt acest har. M-am mutat la Prodromu şi am stat lângă părinţii Petroniu Tănase şi Iulian Lazăr, călugări smeriţi şi plini de bunătate. Într-o zi l-am auzit pe părintele Iulian întrebându-l pe un pelerin de ce nu a mărturisit până atunci avortul pe care l-a făcut soţia lui la presiunile lui în iunie 1990. Am rămas cutremurat de această clarviziune la fel ca pelerinul care a fost întrebat şi am stat pe capul lui până m-a învăţat tainele. ”Uite fiule îţi spun pe limba ta, că te pricepi la internet şi calculatoare. Rugăciunea inimii face conexiunea la un altfel de internet decât ăsta de pe calculatoare. Dacă dai căutare pe internetul ăsta virtual n-o să găseşti nimic despre mine, despre tine sau despre cei de-aici, sau doar lucruri nesemnificative. Dar cu rugăciunea inimii faci conexiunea la internetul divin şi acolo găseşti despre noi toate păcatele şi faptele bune, toate cele făcute şi gândite şi ai să vezi şi cele ce vor urma. Trebuie să ai conexiunea bună şi pentru asta nu trebuie să slăbeşti rugăciunea nici când dormi, când mănânci sau când lucrezi. Cum ai slăbit rugăciunea cum nu mai vezi bine şi vin ispitele să te convingă că ce ai văzut mai înainte e înşelare ori închipuire”. Dar părintele Petroniu a fost cel care a stat lângă mine la fel ca un antrenor şi nu m-a lăsat până n-am ajuns la ”olimpiada duhovniciei” – aşa cum îi plăcea lui să spună. Apoi m-a trimis în pustnicie, de unde am fost luat ca ucenic al celor şapte mari pustnici şi apoi am ajuns unul din ei după ce s-a dus la Domnul cel mai vârstnic dintre ei.

– Ştii a cui a fost peştera asta cu multe secole în urmă? – m-a întrebat după o scurtă pauză. A primului Daphne care a intrat în grupul celor şapte. Simte-te ca acasă. Uite icoana cu chipul lui, pictată de un ucenic de-al său. Vezi cât de mult semăna cu bunicul tău? Vreau să te duc undeva. Bănuiam că ai să vii odată şi-odată aici şi ţi-am pregătit o surpriză.

Am pornit la vale după el. În jos se vedea schitul Panaghia – schitul aflat la cea mai mare înălţime de pe Athos. Am început să ocolim un vârf de munte pentru a ajunge pe celălalt versant al lui. O construcţie mică ridicată ca o prelungire a unei stânci m-a făcut să înţeleg că am ajuns unde trebuia. Antim a descuiat poarta şi am pătruns într-o clădire mai mare decât se vedea din exterior.

– E muzeul neamului Daphne. Eu l-am făcut – mi-a spus mândru. Hai să-ţi spun despre fiecare lucru de-aici. Prea multe n-am reuşit să găsesc pentru că neamul tău a lăsat puţine urme materiale: două icoane – una cu întemeietorul neamului şi alta cu primul mare pustnic, trei poze cu bunicul tău – una făcută în 1945 cu cuviosul Dometie, alta tot cu el făcută în Bucureşti în 1975 şi alta cu cuviosul Arsenie tot de-atunci, o poză cu tatăl bunicului tău făcută în 1921, o frescă de la o biserică părăsită de trei veacuri cu un soldat care aduce mult a daphniot, un cufăr îmbrăcat în piele sculptată, pe alocuri scorojită, cu sertare de mesteacăm, ticsit cu manuscrise şi cărţi bisericeşti uzate, pe care se văd picăturile de ceară, cufăr ce a fost donat mânăstirii Filoteu de Nichifor Daphne la 1342 – se vede inscripţia pe pielea din interior, un vechi clopot ce chema călugării la trapeză la mânăstirea Hilandar, donat de Dragan Dafinovici la 1631 – cel mai probabil din ramura sârbească a neamului tău, corespondenţa purtată de Serghei Dafinov cu cuviosul Siluan Athonitul în anii 1898 – 1903 în limba rusă, scrisorile trimise de Iorgu Dafinou stareţului de la Zografu (în bulgară), copii după actele de danie făcute de diverşi daphnioţi greci, valahi, moldoveni, ruşi şi bulgari. Mobila asta grea, din chiliile de protocol de la Iviru a fost donată tot de un Dafinoiu la 1840. Cel mai mult îmi plac scrisorile bunicului tău către cuviosul Dometie. Auzi aici ce-i scria în 1957: ”Te plângi că vezi pe unii călugări că nu mai au bucuria credinţei şi îşi caută mângâiere nu la Maica lui Hristos ci la lumea din afara Sfântului Munte. Adu-le aminte ce le-a spus Mântuitorul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Convinge-i că lumea lor e mânăstirea, chilia şi că acolo lumea astălaltă nu intră să-i smintească. În inima lor şi la Preacurata Împărăteasă trebuie să caute bucurie, că Ea i-a ales să păstreze credinţa vie. Cum pot eu să ţin piept acestei lumi dacă şi ei se tem şi nu mai cred? Ei sunt lumina lumii noastre şi mireasma rugăciunilor lor se simte în orice colţişor de ţară. Adu-le aminte cum i-a apărat Preacurata Doamnă în războaiele astea mondiale şi au scăpat fără sacrificii. Mâna Ei i-a călăuzit, dragostea Ei i-a ocrotit şi au trăit secole fără să plătească nici un impozit, fără să fie robi. Aici rău ne-a lovit comunismul fiarei, dar răbdăm strângând din dinţi, iar gândul la raiul vostru ne luminează viaţa. Spune-le să-şi păstreze curăţenia feciorelnică, smerenia şi ascultarea, că altfel iadul de aici îi va cotropi şi pe ei, dar atunci nu vor avea o torţă să le mai lumineze viaţa dacă sting făclia athonită a credinţei în Hristos. Dumnezeu să te binecuvânteze să poţi să lupţi cu vrăjmaşii care le dau târcoale şi să-i întăreşti în părţile slabe!” Vezi tu, neamul Daphne n-a lăsat obiecte materiale prea multe, deşi a dat mereu odoare şi bani către mânăstiri, dar a lăsat altceva celorlalţi călugări: convingerea că nu sunt singuri, părăsiţi aici în pustie, că nevoinţa lor este cunoscută şi preţuită în afară, că ea le dă celorlalţi oameni forţa de a rezista încercărilor vitrege, de a-şi aşeza viaţa pe nişte valori perene. Seara, când stau singur în peşteră, la lumina slabă a unei lumânări şi citesc acatistele şi pomelnicele ştiu că rugăciunile mele lucrează şi apără sufletele celor de-acasă. Uneori simt cum intru în legătură cu ei şi le spun ce să facă şi legătura asta mă face să uit pustiul care mă-nconjoară şi frigul de-afară care le îngheaţă labele coioţilor din jur.

Ceva mai departe, Antim aranjase un osuar cu craniile daphnioţilor îngropaţi pe Athos. Erau zeci de cranii şi probabil mai există alte zeci nedescoperite. Toate erau la fel – nu găseam nici o diferenţă între ele, deşi el le etichetase pe fiecare cu numele şi perioada aproximativă în care au trăit. Privindu-le îmi dădeam seama că oamenii ăştia au trăit cu adevărat, au iubit, au muncit, au păcătuit şi l-au mărturisit pe Hristos cu o forţă a credinţei pe care noi nu o mai găsim la cei din jur. Mi-i închipuiam pe toţi Dafinoii de două mii de ani obsedaţi de menirea lor de apărători ai Athosului. Dar vremea lor îmi părea foarte îndepărtată. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, părintele Antim mi-a spus:

– Nu-i aşa de greu să fii ca ei. E destul să te gândeşti că şi lor le-a vorbit Preasfânta Stăpână a Muntelui, că şi ei erau oameni cu slăbiciuni, cu frici şi păcate, dar nu şi-au abandonat datoria. Şi alţii, cărora Maica Domnului nu li s-a arătat au făcut fapte mai mari şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricine poate aprinde flacăra creştinismului în inima lui şi în inimile altor oameni. Trebuie doar să vrea.

19 septembrie 2013

http://reteaualiterara.ning. com/profiles/blog/list?user= 2jh6hn3cc6sg6



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
O minune a Părintelui Arsenie Boca - dr. Adela Sofia Bădescu
 
         Vă voi relata o mare minune făcută  familiei mele în urma rugăciunilor făcute la mormântul Părintelui Arsenie Boca.
            Sunt de profesie medic, deci o persoană mai mult sau mai puţin pragmatică, dar cu credinţă în Dumnezeu. În urma cu 10 ani, o maică de la Sfânta Mănăstire Tismana, unde obişnuiam să merg foarte des – eram, într-un fel, şi medicul măicuţelor -, mi-a dat o fotografie cu Părintele Arsenie Boca , însoţită  cu rugămintea de a face după ea o poza pe care să i-o duc când voi mai trece pe la Mănăstire. Eu am făcut două - una  păstrând-o pentru mine. Cu aceasta ocazie am aflat  o mulţime de povestiri privind minunile făcute de Părintele.
            Noi, cei din familie, nu aveam de ce ne plânge - Bunul Dumnezeu ne-a ocrotit pe fiecare de-a lungul vieţii. Aveam totuşi o durere şi nu mică: fiica noastră, căsătorită de 17 ani, nu a dobândit prunc. Si, într-o zi, ce mi-a venit în minte: minunile Părintelui Arsenie, despre care am auzit, şi-i spun soţului: Hai să mergem la Prislop, la Sfânta Mănăstire, unde  doream să ne rugăm la Mormântul Părintelui. Şi ne-am dus .
            Să-mi fie cu iertare - se obişnuia pe atunci -, la plecare am luat într-o punguţă pământ de pe sfântul mormânt, cu gândul să-l duc fiicei mele, în America, unde se stabilise de 17 ani şi lucra ca doctor. La plecarea din America,  la despărţire pe aeroportul J.F.K., i-am spus: vezi că ţi-am pus sub saltea pământ sfânt de la Părintele Arsenie Boca  şi m-am rugat să te ajute să ai moştenitor! La exact trei luni de la întâmplarea pe care v-o spun, după 17 ani de la căsătorie, fiica mea a fost binecuvântată cu prunc. Acum e băiat mare, are 9 ani, şi este un copil aşa cum ni l-am dorit!
            Poate cineva să  se îndoiască de ACEASTĂ MINUNE?!!! Încă ceva: fetiţa mea nu a făcut niciodată tratament pentru a rămâne gravidă, deci sarcina nu a fost rezultatul tratamentului "de pe pământ", ci a celui din Cer, cu rugăciunile Părintelui Arsenie!
            DUMNEZEU CU NOI CU TOTI!


Un semn de la Părintele! - Lucia Ursu
 
     Anul acesta am hotărât să mergem la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca. N-am crezut că mă voi întoarce de acolo cu atâta bucurie duhovnicească în suflet. Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat.
     Am ajuns la Prislop și am intrat pe poarta mănăstirii. Eram cu bunica și cu cumnata mea. După câțiva pași ne-a ieșit în cale un fluture alb înspicat cu negru. Ne-a oprit efectiv pe loc, s-a rotit în fața fiecăruia de câteva ori, în dreptul mâinilor, și a dispărut. Imediat, toate trei ne-am gândit că este lucrarea Părintelui, care ne-a întâmpinat ca să știm că este și el acolo.
     Am ajuns cu greu la mormânt - bunica având probleme cu un picior. Am stat la rând până am ajuns. Erau mulți pelerini, veniți cu preotul lor. S-a citit un acatist, s-a cântat. În atmosferă plutea duhul Părintelui – așa am simțit eu. Pe mormântul Părintelui un fluture parcă mirosea florile aduse de credincioși. Am coborât, am stat la slujbă, ne-a binecuvântat preotul.
     Dimineața, la ora zece, după slujbă, am plecat. În drum spre casă am oprit să cumpărăm afine. Cumnata mea a văzut un fluture mare, la un metru de mașină, rănit. L-am ridicat de aripioare și l-am pus pe o floare de sunătoare.
     Am ajuns acasă. Duminică am plecat la biserică, am făcut câteva pachețele și am pus și câte o fotografie a Părintelui. În timpul slujbei a apărut un fluture maro, s-a rotit în dreptul pachetelor mele, apoi s-a ridicat în sus, s-a rotit de câteva ori și a dispărut. Oamenii de la slujbă s-au întrebat ce caută un fluture în biserică și atunci am ridicat ochii și am văzut fluturele maro. Ce bucurie, ce minune, ce binecuvântare am primit de la Părinte! Îți mulțumesc, Părinte!
     Am plecat în pelerinaj cu gândul să mă binecuvânteze Părintele și să-mi dea un semn – pe care l-am primit!
    Îți mulțumesc, Părinte, din suflet!



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Educaţia şcolară - pe tablă sau pe tabletă?
 
România se află în plină campanie de „digitizare" a educației. Practic, începând cu anul școlar 2014 - 2015, elevii din clasele mici vor avea pe băncile lor manuale digitale şi, implicit tablete. Concret, elevii de clasa I vor avea acces la manualele digitale pentru 4 materii: comunicare în limba română, comunicare în limbile materne, matematica şi explorarea mediului. Până în 2018, însă, tot învăţământul preuniversitar ar trebui digitalizat. „Dacă trăim într-o eră digitală nu poți să nu adaptezi școala în concordanță cu această eră. Cercetările ne arată că procesul de învățare atunci când se folosesc instrumentele digitale este mult mai rapid", a afirmat ministrul educaţiei Remus Pricopie. Totuşi, un studiu american spune că: „Soluția la criza educației publice este mai degrabă eliminarea tehnologiei, nu creșterea utilizării ei acasă și la școală." ( Psychology Today)
 
Iniţiativa Ministerului Educaţiei este privită cu rezerve atât de părinți, care sunt nevoiți să investească în noua tehnologie, cât și de specialiști, care întrevăd și anumite efecte negative. De exemplu, psihologii atrag atenţia asupra faptului că demersul ar trebui să funcţioneze complementar metodelor clasice de predare. „Tehnologia nu e bună sau rea în sine, depinde cum o folosim... Ea nu trebuie să interfereze cu abiliăţile copilului de a scrie frumos şi caligrafic sau de a rezolva aritmetică de bază. Dacă interferează, ne-am prăbuşit ca generaţie... ", a conchis dr. Daniel David, preşedintele Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România, citat de Ziarul de Cluj.
 
Conform unui studiu realizat în SUA, noua eră digitală influenţează negativ viaţa de familie şi relaţiile dintre părinţi şi copii. Atât părinţii, cât şi copiii obişnuiesc să trimită e-mail-uri şi sms-uri sau să vorbească la telefon în timp ce servesc masa ori atunci când sunt în pat pentru a se odihni. Aproape jumătate dintre părinţi (49%) se tem că noile tehnologii consumă prea mult din timpul propriilor copii. Pe de altă parte, 21% dintre copii consideră că părinţii lor au „standarde duble" atunci când este vorba despre folosirea noilor tehnologii. Extinderea digitizării şi în şcoli, ar accentua aceste tendinţe şi chiar dependenţa de computer şi internet.
 
În opinia profesorului american, secretul succesului din educaţie constă nu în digitizare, ci în calitatea profesorilor. Această constatare este confirmată de țările de top în ceea ce privește educația, precum Finlanda și Coreea de Sud, unde cei mai buni absolvenți de facultate devin profesori. O consecință firească a acestei situații este că meseria de cadru didactic este respectată și bine recompensată. Adică, exact ceea ce lipsește mai ales sistemului de învăţământ românesc.
 
Dacă ţinem cont de faptul că la începutul anului şcolar curent zeci de unităţi de învăţământ din fiecare judeţ nu au obţinut avizul de funcţionare, putem concluziona că epoca manualelor digitale este ca o tichie de mărgăritar. Sunt numeroase şcoli fără apă potabilă, cu grupuri sanitare necorespunzătoare, aflate în interminabile reparaţii care obligă elevii să înveţe în spaţii improprii, fără a mai vorbi de lipsa sistemului de încălzire sau chiar de lipsa energiei electrice.
 
Oare conectarea la internet nu ar trebui precedată de conectarea autorităţilor şi factorilor decizionali la realitate prin rezolvarea problemelor „din sistem” înaintea celor „de sistem”? Se vorbeşte atât de mult despre egalitatea de şanse şi nediscriminare, dar atâţia copii merg încă zeci de kilometri pe jos pentru a ajunge la şcoală, fiindcă nu sunt bani pentru închirierea de microbuze. Oare tăvălugul digitizării nu va accentua „fiţele” acelor elevi obişnuiţi deja de prea mici cu gadgeturi de ultimă generaţie, în timp ce copiii săraci se vor adânci în frustrare şi nici unora, nici altora, nu le va sta gândul la şcoală, după cum o arată şi cele mai recente rezultate ale examinărilor naţionale?


Specificitatea învăţământului teologic - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

 

     Sistemul de învăţământ reprezintă ansamblul de acţiuni exercitate asupra educaţilor, în mod conştient şi sistematic, de către educatori, într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora, în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional, de aceea el se adresează tuturor cetăţenilor României, deoarece „statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”1, care „sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”2, ei beneficiind de toate „drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi”3, una dintre aceste legi fiind şi Legea educaţiei naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul XXIII, nr. 18, Legi, Decrete, Hotărâri şi alte acte, din 10 ianuarie 2011, lege care „asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii”4 şi care „reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional”5.

     Urmărind cu atenţie conţinutul legii cu privire la învăţământul teologic, am observat că legea respectă specificitatea învăţământului teologic atunci când, „în vederea pregătirii personalului de cult şi activităţii social-misionare a cultelor”6, „potrivit recensământului oficial”7, se oferă cultelor recunoscute de stat posibilitatea de a „solicita Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului organizarea unui învăţământ teologic specific în cadrul învăţământului de stat în universităţile de stat existente, ca facultăti cu dublă subordonare”8, dubla subordonare a instituţiilor de învăţământ teologic înscriindu-se în ceea ce constituie specificitatea învăţământului teologic, pentru că instituţiile teologice, înfiinţate la solicitarea cultelor recunoscute oficial de stat, în organizarea şi funcţionarea lor, trebuie să respecte, pe de o parte, dispoziţiile care reglementează învăţământul de stat, iar, pe de altă parte, prevederile statutare ale cultului respectiv, cele două tipuri de reglementări aparţinând aceluiaşi întreg, care, în chip „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”9, tot timpul a urmărit instaurarea stării de fericire sau de mântuire, prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi prin aducerea la îndeplinire a aceloraşi fundamentale obligaţii.

     Se apreciează prevederile articolul 15 din Legea educaţiei naţionale, în special pentru faptul că sprijinul, de care cultele recunoscute oficial „se bucură”10 din partea statului, este cuprins in specificaţiunea, potrivit căreia instituţiile teologice, înfiinţate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, fiinţează sub „dublă subordonare”.

Numai că, urmărind cu atenţie conţinutul legii precizate, se observă că specificitatea învăţământului teologic nu se referă decât la învăţământul teologic universitar şi mai puţin, sau aproape deloc, la cel teologic liceal/preuniversitar, care se bucură de o specificitate ce-l plasează într-un cadru unic, concret şi deosebit în cadrul filierei vocaţionale, dimpreună cu profilurile militar, sportiv, artistic şi pedagogic, aşa cum reiese din articolului 31, alin. (1), lit. (c), însă, dacă pentru învăţământul militar11, sportiv şi artistic12 liceal există un cadru special menţionat, pentru cel teologic nu există aşa ceva, el rămânând a fi reglementat potrivit articolului 32 din Legea educaţiei naţionale, secţiunea a 7-a, Învăţământul tehnologic şi vocaţional, ceea ce consider că nu reflectă întru totul specificitatea învăţământului teologic liceal (preuniversitar).

     Desigur că învăţământului teologic, în general, şi cel liceal, în cazul de faţă, poate fi integrat/asimilat învăţământului vocaţional, şi poate chiar, în ceea ce priveşte anumite specializări ale învăţământului teologic, poate fi integrat/asimilat şi celui tehnologic, numai că între cele două, sau chiar trei, tipuri de învăţământ există o diferenţă de abordare a relaţiei subiect-obiect, ţinându-se cont de faptul că învăţământului teologic operează cu norme de credinţă şi adevăruri religioase fundamentale, sacre şi revelate, care depăşesc sau, dacă vreţi, se plasează undeva deasupra relaţiei subiect-obiect specifice unei anumite vocaţii, profesii sau tehnici de muncă.

     Dacă prin învăţământul vocaţional se înţelege activitatea de instruire şi de educare a unei aptitudini deosebite pentru o anumită artă sau ştiinţă, iar prin cel tehnologic, activitatea de instruire şi de educare a unei aptitudini deosebite pentru o anumită meserie, prin învăţământului teologic se înţelege activitatea de instruire şi de educare a capacităţilor spirituale ale persoanei, izvorâte dintr-o chemare, ca expresie a omagiului ce se aduce divinităţii prin acte religioase, ceea ce scoate în evidenţă o anumită specificitate a învăţământului teologic, în general, şi a celui liceal, în cazul de faţă.

     Şi spun că învăţământului teologic liceal se bucură de o anumită specificitate, deoarece, dacă învătământul tehnologic şi vocaţional se bazează pe o relaţie subiect-obiect în sensul cel mai strict al cuvântului, învăţământului teologic liceal îşi începe înfăptuirea în urma unei anumite chemări, în care relaţia subiect-obiect este pur spirituală şi depăşeşte specificul celui vocaţional-tehnologic, pentru că obiectul relaţiei este, de fapt, un subiect, o persoană sacră, dumnezeiască, atotputernică şi raţională, care comunică cu subiectul relaţiei, făcându-l instrument al lucrării de descoperire şi al lucrării soteriologice în creaţie.

     Motiv pentru care consider că, în conţinutul actualei legi a educaţiei naţionale, era necesară, după secţiunea a 9-a, inserarea unei secţiuni speciale dedicată învăţământului teologic preuniversitar/liceal, respectând astfel înşiruirea profilurilor vocaţionale, menţionate la articolul 31, alin. (1), lit. (c).

 

Lipsa unei secţiuni dedicate învăţământului teologic liceal nu adumbreşte sub nici o formă efortul Legiuitorului de a întocmi prezenta Lege a educaţiei naţionale, ci, din contră, prin interesul de a elabora o necesară nouă Lege a educaţiei naţionale, câştigă respectul beneficiarilor prezentei legi, numai că, din dragoste pentru specificitatea instituţiei de pregătire teologică, supun atenţiei, spre completare, următoarele prevederi, care ar putea constitui secţiunea a 10-a a tilului al II-lea al prezentei legi a educaţiei naţionale, secţiune ce ar putea fi intitulată Învăţământul preuniversitar teologic şi ce s-ar dori a forma un tot unitar cu secţiunea a 5-a a capitolului al II-lea al Legii 489/28.12.2006, Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

 

Art. 1 (42). – (1) învăţământul preuniversitar teologic este învăţământ de stat, parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ, şi cuprinde următoarele instituţii de învăţământ preuniversitar cu dublă subordonare: şcoli de arte şi meserii teologice/tehnologice vocaţionale şi învăţământ preuniversitar/liceal teologic. Instituţiile de învăţământ preuniversitar teologic sunt destinate pregătirii personalului de cult şi activităţii social-misionare a cultelor.

(2) învăţământul preuniversitar teologic se organizează pentru elevii cu aptitudini în domeniul religios. Elevii pot fi înscrişi numai pe baza testării aptitudinilor specifice.

(3) în învăţământul preuniversitar teologic:

a) Structura organizatorică, profilurile, specializările/calificările profesionale, cifrele anuale de şcolarizare şi criteriile de selecţionare a candidaţilor pentru învăţământul preuniversitar teologic se propun Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de Secretariatul de Stat pentru Culte, în conformitate cu prevederilor statutare specifice fiecărui cult, şi se aprobă conform prevederilor prezentei legi valabile pentru instituţiile de învăţământ civil.

(b) Planurile-cadru pentru învăţământul preuniversitar teologic, adaptate specificului fiecărui cult, se elaborează de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în colaborare cu Secretariatul de Stat pentru Culte, şi sunt aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.

(c) Programele şcolare pentru disciplinele de specialitate teologică respectă obiectivele educaţionale stabilite pentru profilul respectiv şi, în conformitate cu prevederilor statutare specifice fiecărui cult, se elaborează de Secretariatul de Stat pentru Culte şi se aprobă de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Art. 2 (43). – (1) Pentru a accentua caracterul principal al activităţii cultelor religioase recunoscute oficial de stat, în structura Ministerului Culturii şi Cultelor, funcţionează Secretariatul de Stat pentru Culte.

(2) În conformitate cu prevederilor statutare specifice fiecărui cult, Secretariatul de Stat pentru Culte coordonează şi controlează unităţile de învăţământ teologic preuniversitar, împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin inspectoratele şcolare judeţene/al Municipiului Bucuresti.

(3) Unităţile în care se organizează învăţământul preuniversitar teologic se stabilesc de către autorităţile administraţiei publice locale, cu avizul conform al inspectoratelor şcolare şi al cultelor respective, potrivit legii.

(4) În funcţie de cerinţele specifice, la propunerea autorităţilor administraţiei publice locale, a inspectoratelor şcolare, a Secretariatul de Stat pentru Culte, şi/sau a instituţiilor publice de cultură împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului se pot organiza şi unitãţi de învãţãmânt teologic de cercetare ştiinţificã-teologicã şi pentru formare profesionalã, în consens cu perspectivele ecumenice si irenice internaţionale şi în conformitate cu prevederile legale.

(5) Pentru formarea şi dezvoltarea aptitudinilor specifice, unităţile de învăţământ preuniversitar teologic beneficiază de clădiri destinate săvârşirii de activităţi, specifice prevederilor statutare fiecărui cult.

(6) Pentru activitatea preuniversitară teologică de performanţă, la propunerea inspectoratelor şcolare, a Secretarului de Stat pentru Culte şi/sau a instituţiilor publice de cultură împreună cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului se pot organiza tabere şcolare religioase, concursuri religioase, precum şi festivaluri religioase, şi se pot acorda burse şi alte forme de sprijin material.

(7) Toţi elevii cuprinşi în grupele de performanţă sunt înscrişi într-un Registru naţional al performanţelor şcolare, în baza reglementărilor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.

Art. 3 (44). – (1) Conducerea operativă a unităţilor de învăţământ preuniversitar teologic se asigură de directorul numit prin ordin al Secretarului de Stat pentru Culte, cu respectarea prevederilor statutare specifice fiecărui cult.

(2) Directorul unităţilor de învăţământ preuniversitar teologic este şi preşedintele consiliului de administraţie/consiliului de conducere. În activitatea de conducere, directorul este ajutat de directorul adjunct, care, în calitatea sa de locţiitorul directorului pentru învăţământ, este şi preşedintele consiliului profesoral.

Art. 4 (45). – (1) Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar teologic se constituie din personalul didactic prevăzut în prezenta lege.

(2) Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar teologic are drepturile şi îndatoririle care decurg din prezenta lege şi din prevederile statutare specifice fiecărui cult.

(3) Funcţiile didactice pentru corpul cadrelor didactice din unităţile de învăţământ preuniversitar teologic, condiţiile care se cer pentru ocuparea acestora, [normele didactice,] competenţele şi responsabilităţile se stabilesc prin prevederile statutare specifice fiecărui cult.

Art. 5 (46). – Finanţarea învăţământului preuniversitar teologic este asigurată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi alte instituţii cu atribuţii în domeniul teologic din fondurile alocate din bugetul de stat.

Art. 6 (47). – Certificatele de absolvire şi competenţe profesionale dau dreptul deţinătorilor legali, în condiţiile legii, să ocupe funcţii echivalente cu cele ale absolvenţilor instituţiilor civile de învăţământ cu profil apropiat şi de acelaşi nivel.

Art. 7 (48). – Instituţiile de învăţământ preuniversitar teologic, precum şi specializările/calificările profesionale din cadrul acestora se supun mecanismelor de asigurare a calităţii, ca şi instituţiile de învăţământ civil.

Art. 8 (49). – Aplicarea prevederilor prezentei legi la specificul teologic se face prin ordine, regulamente şi instrucţiuni proprii.

 

1 Constituţia României, art. 4, alin. (1);

2 Constituţia României, art. 16, alin. (1); Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 7;

3 Constituţia României, art. 15, alin. (1);

4 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, art. 1, alin. (1);

5 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, art. 1, alin. (1);

6 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, art. 15, alin. (1);

7 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, art. 15, alin. (1);

8 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, art. 15, alin. (1);

9 ασυγχύτως και ατρεπτως, αδιαιρεέτως και αχωρίστως;

10 Constituţia României, art. 29, alin. (5);

11 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, SECŢIUNEA a 9-a, Învăţământul militar preuniversitar, art. 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41;

12 Legea nr. 1/2011, Legea educaţiei naţionale, SECŢIUNEA a 10-a, Învăţământul de artă şi învăţământul sportiv, art. 42 şi 43;



Scrisoare deschisă adresată Ministrului Educaţiei şi Cercetării, inspectorilor şcolari, cadrelor didactice, părinţilor şi elevilor implicaţi în organizarea sărbătorilor de Halloween - Asociatia Crestin Ortodoxa Mama Olga

 

De câţiva ani încoace, majoritatea instituţiilor de învăţământ din România celebrează Halloween-ul, o sărbătoare de sorginte păgână, denumită, pe bună dreptate, a fricii, a întunericului şi a morţii. În apropierea zilei de 31 octombrie, încep pregătirile pentru petreceri, concursuri, carnavaluri sau parade la care iau parte nu doar copiii, ci şi părinţii sau profesorii lor. În cadrul acestor manifestări „educativ-culturale”, preşcolarii, şcolarii mici sau liceenii se întrec, cot la cot cu educatorii, în a-şi etala costumele de vârcolaci, vampiri, mumii, diavoli, monştri, vrăjitori sau fantome.  În ciuda unei aparenţe de joacă, farsă ori distracţie, Halloween-ul este, de fapt, o sărbătoare închinată Zeului Morţii, Samhain, căruia celţii îi aducea jertfe umane, existând mărturii că practica sacrificiului uman e încă folosită şi în zilele noastre.

Răspândirea acestei sărbători e de neînţeles într-o ţară creştin-ortodoxă şi într-un spaţiu atât de bogat în sărbători tradiţionale, autentice, aşa cum este Dragobetele, o sărbătoare a iubirii populare româneşti. Cine are interes ca în şcolile din România să se oficializeze celebrarea morţii şi a întunericului? Ce legătură poate exista între procesul de învăţământ – axat pe instruirea şi educarea elevilor – şi o manifestare străină de identitatea poporului român, de valorile, cultura şi credinţa lui?

Paleta activităţilor de Halloween este foarte largă şi, într-adevăr, foarte „educativă”. În timp ce la orele de lucru manual copiii de grădiniţă realizează fantome din şerveţele, vrăjitoare, păianjeni cu pânze, fantome după amprenta piciorului sau fantome din spirale, şcolarii îşi confecţionează măşti groteşti, pelerine, îşi vopsesc feţele, purtând tot felul de însemne drăceşti (coarne şi coadă de drac, crucea răsturnată etc.). Dascălii nu rămân nici ei mai prejos, costumându-se în aceeaşi manieră şi organizând concursuri la care posesorii celor mai înspăimântătoare costume sunt recompensaţi cu generozitate:

 

«… îngeraşii, drăcuşorii, o asistentă medicală, mirele şi mireasa, vrăjitoarele şi… chiar Moartea au prezentat costumele, cele mai frumoase dintre ele fiind premiate: diplome şi prăjiturele. „Am ales această costumaţie pentru că mi s-a părut deosebită. Mi-a plăcut şi am vrut să câştig”, declară Frankenstein (Apostolescu Ştefan, clasa a V-a B). Clasa a III-a sau clasa a VIII-a, toţi au fost foarte inspiraţi în alegerea personajelor în pielea cărora au vrut să intre. Încrezători şi cu zâmbetul pe buze, elevii s-au prezentat în faţa spectatorilor, cu dorinţa de a fi cei mai buni (….)

„Sunt costumată în vrăjitoare. Mi se pare că pune în evidenţă ceva care să sperie spiritele rele. În plus, acest personaj mi-a plăcut de când eram mică”, spune Alice Petricică, din clasa a VI-a C.» (din articolul Halloween alungă spiritele rele din şcoli, ziarul Valea Prahovei, noiembrie 2009)

 

«Vineri, stafiile au bântuit coridoarele şcolii, vrăjitoarele au îngrozit lumea, scheletele şi-au făcut de cap, iar monştrii şi-au intrat în drepturi. Nu este vorba despre un film de groază, ci de petrecerea Halloween, organizată la Şcoala „George Enescu” din Sinaia. Elevii s-au costumat în tot felul de personaje, care mai de care mai înfricoşătoare. Înainte să se dea startul petrecerii, cei mari au vrut să-i sperie pe colegii mai mici şi… au reuşit. „Atât copiii care învaţă la şcoala George Enescu, cât şi cadrele didactice au pregătit o serie de activităţi care au început de la ora 9.00. Ele s-au încheiat cu Halloween party. Elevii au fost foarte fericiţi şi mulţumiţi, deşi această sărbătoare nu este românească, costumele lor, dar şi ceea ce au pregătit ei, denotă faptul că iubesc această sărbătoare”, a precizat prof. Aurora Arieşan, consilier programe educative. Tinerii şi-au etalat costumaţia şi au primit de la profesori prăjituri şi bomboane. Elevii au realizat şi desene înfricoşătoare, desene care au fost expuse pe coridoarele şcolii. Apoi, au dansat şi s-au distrat la petrecerea „groazei”. Elevii şi-au speriat până şi profesorii. La unele clase, tinerii şi-au aşteptat dascălii costumaţi şi cu dovleci pe bănci. „M-am îmbrăcat în vrăjitoare, însă fac vrăji bune. Dacă aş avea puteri, mi-aş dori ca toţi oamenii să fie mai buni”, a spus o elevă. Pentru că au reuşit să creeze atmosfera de Halloween în şcoală, elevii au primit dulciuri, dar şi diplome. De asemenea, profesorii i-au felicitat pentru creativitate.» (articolul Petrecere de groază, ziarul Valea Prahovei, ediţia din 3 noiembrie 2009)

 

Deşi nu este decât o veritabilă invocare a demonilor şi a făpturilor infernale, iată că, treptat, Halloween-ul devine un soi de sărbătoare naţională a românilor, o sărbătoare pe care însuşi „părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor LaVey, o considera drept una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de “Noaptea Walpurgică” sau „Sabatul vrăjitoarelor”, de pe 1 mai.

În preajma acestei sărbătorii, televiziunile difuzează filme horror, în vitrinele magazinelor, în parcuri, în localuri, şcoli şi universităţi, pe uşile caselor, peste tot apar vrăjitoare călare pe mătură, dovleci-felinar, coarne şi alte imagini demonice.

Cum de am ajuns să ne bucure monstruozitatea, să ridicăm la rang de virtute cruzimea, oroarea, sadismul? De ce nu ne întrebăm ce ascunde această sărbătoare, aparent nevinovată, înainte de a ne grăbi să o sărbătorim cu atâta fast?

În timp ce în şcolile din România se promovează teroarea, cruzimea, violenţa şi moartea, Ministerul Educaţiei din Rusia decide să interzică orice eveniment legat de sărbătoarea Halloween-ului în scoli. Un reprezentant al ministerului, Alexander Gavrilov, a declarat că această hotărâre se menţine din 2003, iar motivaţia este legată de faptul că această sărbătoare promovează cultul morţii, personificarea morţii şi a forţelor răului, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ. Gavrilov a precizat că Halloweenul “tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevilor”, concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihiatri consultaţi pe aceasta temă.

 

 

HALLOWEEN-UL ÎN ŞCOLI – ÎNCĂLCĂRI GRAVE ALE PREVEDERILOR LEGALE

 

 

 Legea Educaţiei Naţionale conţine prevederi foarte clare privind păstrarea identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român, în unităţile de învăţământ fiind strict interzise activităţile care pun în pericol moralitatea şi integritatea fizică şi psihică a copiilor şi cadrelor didactice.

Astfel, între principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior din România, se numără şi „principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român” (art. 3, pct. h).

De asemenea,  la art. 7. — (1) legea prevede că „în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care  pot  pune  în  pericol  sănătatea  şi  integritatea  fizică  sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic”.

În ceea ce priveşte comportamentul cadrelor didactice, legea aminteşte, la art. 273 – (3), că „personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara  acestui  spaţiu,  dacă  acestea  nu  afectează  prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi”. Totodată, „personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din  învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea  cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.” (Art. 280. — 1)

Având în vedere cele menţionate mai sus, solicităm Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi Inspectoratelor Şcolare Judeţene interzicerea urgentă a activităţilor desfăşurate de Halloween, activităţi care afectează pe termen lung sănătatea spirituală şi morală a elevilor din România.

În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". De asemenea, creşterea violenţelor din timpul Halloween-ului a devenit o evidenţă, „distracţia” asociindu-se cu fapte penale, consum de alcool şi droguri sau accidente grave.

Îşi poate asuma vreun profesor responsabilitatea pentru urmările ce ar putea apărea în urma acestui joc nevinovat de-a moartea?

Asociaţia „Mama Olga”, Piatra-Neamţ,

prin preşedinte Ciprian Arsene



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Putem fi spionaţi în casă. Acum şi de către DNA
 
În era tehnologiei autorităţile se folosesc de dispozitivele electronice, pe care cu toţii le avem în case, pentru a ne spiona. Direcția Națională Anticorupție (DNA) a achiziționat la începutul lunii octombrie două softuri care permit extragerea oricărui tip de informație conținută în calculatoare, laptopuri sau alte dispozitive mobile, incluzând și e-mailurile, dar și din telefoanele mobile, informează Sursa Zilei. Astfel, DNA se alătură SRI în rândul instituţiilor statului capabile de spionaj electronic nelimitat. Aplicaţia permite „crearea de imagini identice binar cu dispozitivul original”, poate extrage complet datele existente, şterse sau ascunse în telefoane mobile: istoric convorbiri, mesaje text, contacte, email, chat, fişiere media, parole etc. De asemenea, poate identifica automat dispozitivele mobile. Pe de altă parte, poate extrage fizic datele din dispozitive Blackberry, Apple  sau Nokia.
Ştirea vine pe fondul scandalului Snowden-NSA, care a stârnit multe constroverse peste Ocean, unde agenţia care trebuie să asigure securitatea naţională a SUA a interceptat fără vreo autorizație convorbirile telefonice și e-mailurile americanilor și cetățenilor străini aflați în SUA. Mediafax face public un nou mesaj al lui Snowden, care a primit azil politic în Rusia şi afirmă într-un clip recent că spionajul în toate direcţiile este "foarte îndepărtat" de programele legitime. "Este vorba de un fel de plasă imensă care ţine sub supraveghere populaţii întregi", spune el. "În lumea întreagă, oamenii îşi dau seama că aceste programe nu ne oferă mai multă securitate, ne slăbesc economiile, ţările, ne limitează libertatea de exprimare, de gândire şi de creaţie, de a avea relaţii şi de a ne asocia în mod liber".
 
Conform unui articol postat de capital.ro, putem fi spionaţi nu doar prin computere şi telefon, ci şi prin intermediul televizorului şi chiar al celorlalte electrocasnice care ar avea o conexiune la internet. Conform site-ului citat, această posibilitate şi chiar practică a fost confirmată de către fostul director al CIA, David Petraeus. Smartphone-urile, tabletele şi PC-ul sunt cele mai vulnerabile. Armata americană a creat o aplicaţie care poate prelua controlul telefonului inteligent şi poate crea o hartă 3D a zonei în care se află folosindu-se de camera acestuia şi de accelerometru. Concluzia ar fi că nu poţi fi niciodată singur în propria casă dacă eşti întotdeauna conectat la internet.
 
Pe de altă parte, site-ul american Mashable ne avertizează că Google are un gadget în pregătire, anume Glass, iar noul patent prevede că după „pay-per-click „va urma plata plata publicitarilor pentru trasul nostru cu ochiul asupra reclamelor lor. Patentul obţinut de Google mai vorbeşte şi despre o tehnică de urmărire a ochiului utilizatorilor pentru a şti atunci când acesta se uită la o reclamă sau nu. Taxarea celor care doresc să-şi facă reclamă s-ar face în funcţie de timpul petrecut de utilizator pe o reclamă. Probleme de etică apar atunci când Google ar putea, prin acest patent, să monitorizeze starea emoţională a celui care se uită în funcţie de dilatarea pupilei. Altfel spus, Google ar putea colecta şi identifica stări emoţionale ale oamenilor pentru a le vinde mai departe pentru cei interesaţi să ofere publicitate.
 
Iar lucrurile continuă să se lege. De curând un articol din revista noastră informa despre fuziunea dintre Google şi Bildelberg sub noua denumire de Google-Berg şi atrăgea atenţia asupra ameninţării controlului nelimitat asupra intimităţii noastre, cu intenţia ca şi gândurile să ne poată fi citite pe viitor. Grupul Bilderberg a luat naștere după cel de-al doilea razboi mondial, printre membrii se numără șefi de stat, bancheri și magnati ai industriei din intreaga lume. Nu puțini, consideră că acest grup, Clubul Bilderberg, conduce de fapt lumea, că ar forma un fel de guvern secret la nivel planetar care ar lua toate deciziile importante. Pe de altă parte, Google are o mare influenţă în cadrul guvernului britanic şi al celui american iar Conferinţa Zeitgeist este „una dintre cele mai puternice adunări ale liderilor lumii afacerilor, ale gânditorilor şi a acelora care sunt consideraţi ca făuritorii viitorului mondial“. Google devine astfel o forţă mai mare decât a guvernelor în controlarea şi în monitorizarea comportamentului oamenilor din toată lumea, prin diverse mijloace.
 
Deloc întâmplător, chiar dacă fără o legătură explicită cu noul tip de spionaj, şeful grupului Bildelberg, s-a aflat la mijlocul lunii octombrie la București. Vicontele Etienne Davignon s-a întâlnit cu președintele Băsescu, a avut discuții cu guvernatorul Băncii Naționale Mugur Isărescu şi, lucru mai puțin obișnuit, s-ar fi întâlnit și cu Patriarhul Daniel. Într-un comentariu pe pagina sa personală, analistul politic Stelian Tănase spunea: „Nimeni nu se îndoiește că patriarhul este unul dintre cele mai influente personaje din România, dacă nu cumva, având in vedere structura societății românești, cel mai influent personaj. Așa că o întâlnire între cei doi pare firească. Momentul în care această întâlnire are loc este însă deosebit de sensibil. Cea mai puternică instituție care se opune atât proiectului Gold Corporation de la Roșia Montană, cât şi proiectelor Chevron de exploatare a gazelor de şist este Biserica Ortodoxă Română.”
 
Iată ce uşor se ajunge prin spionarea la domiciliu sau la locul de muncă la anticiparea şi manipularea comportamentului  decizional al populaţiei sau diferitelor instituţii faţă de chestiuni de o importanţă economică semnificativă. Ne-am obişnuit să credem că doar Dumnezeu cunoaşte gîndurile oamenilor, ştiind ce pericole ne-ar paşte dacă ne-ar sta scris în frunte exact ceea ce gândim minut de minut. Consimţim să ne încredinţăm atotputerniciei, iubirii şi discreţiei divine fiindcă Dumnezeu este singurul care ne oferă siguranţă deplină. Orice altă expunere a adâncului fiinţei noastre, fără a conştientiza măcar când şi cum are loc, se va întoarce împotrivă-ne şi ne va ştirbi libertatea.
 
„Confuzia voită sau nu este acolo unde, unii prezintă tehnologia nu numai ca instrument sau unealtă, ci şi ca activitate socială, şi chiar simbolică prin care omul a învăţat și va învăța să-și exprime identitatea creatoare. Totuși, Teologia nu poate fi de acord cu această opinie, întrucât tehnologiile, inclusiv cele informaţionale, la fel ca şi ştiinţa, inventariază progresele în procesul de cunoaştere omenească, acestea fiind doar instrumente ale cunoașterii și nu reprezintă cunoașterea însăși...  Preeminența tehnologiei și a politicului în fața individului riscă să sacrifice individul în numele științei, a societății, a binelui mondial, a popoarelor, a politicii etc. Preeminența conștiinței științifice și politice, care pretinde că numai oamenii de știință sau politicienii sunt chemați să emită norme etice este total inacceptabilă, mai ales atunci când este vorba de destinul hristic al omului și de conștiința lui religioasă.” (Pr. Prof. dr. Mihai Valica – articol privind cip-urile publicat pe ziristionline.ro)



Evenimente, Apeluri, Promoții
Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei
Motto Ziarişti Online: “Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei.” – Nichita Stănescu
 
INVITAŢIE
 
Suntem onoraţi să vă invităm la manifestările ocazionate de împlinirea a
60 DE ANI DE LA EXECUŢIA LUPTĂTORILOR ANTICOMUNIŞTI PARAŞUTAŢI DE AVIAŢIA MILITARĂ SUA (1953-2013), sub titulatura:
“MESAGERII LIBERTĂŢII”
vineri, 25 oct, ora 17,oo la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) – conferinţa “SPĂRGĂTORII CORTINEI DE FIER” şi lansarea cărţii “Mesagerii Libertăţii – 60 de ani de la paraşutările NATO în România comunistă”
sâmbătă, 26 oct., ora 12,oo – pelerinaj la Fortul 13 Jilava, locul execuţiei celor 13 luptători paraşutaţi de aviaţia militară SUA.
ora 12,oo – vizitarea Fortului 13 Jilava – Memorialul Totalitarismului “Represiune şi Rezistenţă”. Ghidajul va fi făcut de foştii deţinuţi politici.
ora 14,oo – comemorarea celor 13 luptători paraşutaţi de aviaţia SUA şi susţinători locali ai acestora pe locul execuţiei lor.
Organizatori: FUNDAŢIA ION GAVRILĂ OGORANU / FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI


Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă - ed. a XIII-a, SIBIU


CĂRŢI NOI / Produse noi
Patericul Sfantului Munte - Monah Andrei Aghioritul (CARTE)

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Patericul Egiptean despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care existau între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea ­acelor părinţi şi asceţi de demult?

"Da, neîndoielnic, există, şi acest volum este răspunsul cel mai grăitor la această întrebare. ­Asceza, nevoinţa, retragerea în pustie rămân până astăzi vii şi nenumăraţi sunt cei care la chemarea Duhului nu pregetă „să-şi dea inima”, să-şi aducă viaţa şi toată fiinţa lor lui Dumnezeu ca jertfă.
Aceşti îngeri pământeşti şi oameni cereşti au trăit în Sfântul Athos, în Muntele cu nume sfânt – Grădina Preasfintei –, o viaţă „în Hristos” ferită de ochii oamenilor. S-au adus şi se aduc ca jertfă pe ei înşişi nu doar pentru câştigarea vreunui folos personal, ci ca prin rugăciunea lor zilnică să aducă cereri şi rugăciuni întotdeauna pentru aproapele, pentru toată lumea, pentru pacea întregii lumi şi pentru mântuirea sufletească a tuturor oamenilor."

Detalii despre carte



Si cartile au fost deschise. Parintele Arsenie Boca - o biografie - Florin Dutu (CARTE)
Parcurgând cu atenţie şi cu dragoste cuprinsul bogat al cărţii d-lui Florin Duţu – până în prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie, fără pretenţia de a fi nicidecum completă sau exhaustivă – nu putem ajunge decât la concluzia inspirată de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: "Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus – care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20, 30) – şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin." (Ioan 21, 25), cuvinte pe care le-am putea traduce şi astfel: sunt şi alte multe lucruri, fapte, minuni şi semne; cuvinte, învăţături şi sfaturi; rugăciuni, viziuni şi tăceri; experienţe, trăiri şi simţiri pe care le-a avut sau le-a făcut Preacuviosul Parintele nostru Arsenie, care nu sunt scrise în cartea aceasta şi care, dacă s-ar putea scrie de cineva cu de-amănuntul, cred că nici în tainica şi profetica chilie a Sfinţiei Sale de sub Fereastra Sambetei din Munţii Făgărasului, n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris, ce se scriu şi ce se vor mai scrie despre Sfinţia Sa, care, ascuns în taina cuvintelor Sfantului Prooroc Ieremia: "Turn te-am pus în mijlocul poporului Meu şi stâlp, ca să aflis şi să urmăreşti drumul lor..." (Ieremia 6, 27), spunea printre altele: "Călugării sunt chemaţi să umple lumea de duhul Parusiei şi să pună jăratec pe lemnul uscat al lucrurilor", pentru a le reaprinde prin Duhul Sfânt.
 
Hăţăgel, 9 august 2013
Daniil Stoenescu
Episcop-Locţiitor al Daciei Felix
Detalii despre carte


Duhovnicia Patericului - Arhim. Nichifor Horia (CARTE)

Autorul îi îndeamnă pe contemporanii aţipelnici în cele ale credinţei şi ale nevoinţei să-şi odihnească fiinţa lăuntrică pe genunchii rugători, pe palmele ostenite, dar mai ales în cuvintele pline de Duh Sfânt ale Sfinţilor Părinţi. Neputincioşi sau neîndemânatici, uituci sau lipsiţi de încredere, Patericul ni se adresează, ne provoacă, ne cheamă. Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri ne şi odihneşte, ne schimbă şi ne întâlneşte netrecător cu Domnul vieţilor noastre.

Suntem învăţaţi în mod explicit şi constant din lucrarea „Duhovnicia Patericului” că ascultarea şi, în general, formarea duhovnicească presupune dragoste, încredere şi, nu mai puţin, jertfă, pentru că nu există dragoste şi încredere autentică acolo unde nu există disponibilitate pentru un sacrificiu.

Din Pateric toată lumea are ceva de învăţat. Mirenii afla despre o lume care se găseşte adesea atât de departe de iureşul grijilor zilnice, dar care este mai adevărată decât toate preocupările lumeşti la un loc. Patericul este o carte care descoperă mirenilor paradisul duhovnicesc, pentru că, la începuturi, monahii Patericului nu se considerau a se deosebi de mireni prin altceva decât prin hotărârea de a trăi tot mai deplin Evanghelia Mântuitorului Hristos.

Detalii despre carte



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567