"Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru
numele Domnului! Osana intru cei de sus!"

 

Aprilie 2013

Intrarea Domnului in Ierusalim Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Legalizarea căsătoriilor homosexuale - păcat împotriva firii
Sprijinul de la bugetul de stat pentru culte, consecinţa confiscării proprietăţilor bisericeşti
Criza este o consecinţă a îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a ataşamentului faţă de cele materiale
Masacrul de la Fântâna Albă
Ştiri externe pe scurt (aprilie 2013)
Ştiri interne pe scurt (aprilie 2013)
Cunoaşterea Sfintei Scripturi este un bagaj necesar pentru viaţă
Icoana Învierii Domnului sau despre Crucea Paştilor
O rătăcire mistică şi o calomnie la adresa Bisericii Româneşti
Conferinţa Din temniţe spre sinaxare - Sfinţii închisorilor (Protopopiatul Făgăraş - 21 aprilie 2013)
Să împlinim Porunca iubirii căci Hristos a Înviat
Pastorală de Sfintele Paşti 2013
Am văzut Lumina cea adevărată! Paştile Ortodoxe şi Sfânta Lumină de la Ierusalim.
Învierea în temniţe
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre întru bucuria Domnului său! (Slujba Învierii)
Dăruiţi copiilor abandonaţi dragostea unei familii!
Fertilizarea in vitro - copiii nu sunt lucruri care se fac
Minunile lui Dumnezeu în viaţa mea - Arhim. Haralambie Vasilopoulos (CARTE)
Ochiul american – Virgil Gheorghiu (CARTE)



Tema lunii
Legalizarea căsătoriilor homosexuale - păcat împotriva firii - Cristina Roman
Importante ţări europene şi câteva state americane au legalizat recent „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex, precum şi adopţia de copii de către cuplurile gay. Asistăm la o „propagandă gay”, puternic suţinută politic şi financiar chiar şi în România. Se instaurează pe cale juridică primatul aşa zisei nediscriminări pe motive sexuale, în detrimentul libertăţii de exprimare religioasă. 
Sub avalanşa propagandei pentru un stat secular-umanist şi ţintă a multe atacuri, Biserica Ortodoxă rămâne fidelă dreptei învăţături şi dezavuează iniţiativele care contravin dogmelor creştine. Biserica Ortodoxă atrage atenţia asupra consecinţelor dezastruoase asupra vieţii spirituale şi tratează problema homosexualităţii ca pe una duhovnicească, oferindu-se cu smerenie, să ajute pe fii şi fiicele duhovniceşti aflaţi sub robia patimilor prin mărturisirea păcatelor, Taina Sfântului Maslu,  rugăciune, post.
Promotorii şi strategia campaniei pro-homosexualitate
Asistăm în ultimele luni la o adevărată campanie de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în numeroase ţări. Mai mult, concomitent se legalizează adopţia de copii de către cuplurile homosexuale. “Atacul” strategilor acestei campanii este unul “prin învăluire” şi acoperă toate mijloacele de informare şi influenţare a factorilor sociali, politici şi religioşi. Se instaurează pe cale juridică primatul “nediscriminării, tratamentului egal sau al egalităţii de şanse” în detrimentul libertăţii religioase, iar recente decizii ale CEDO stau mărturie în acest sens. Lideri politici susţin public “căsătoriile gay”, iar subiectul este pe agenda promotorilor “drepturilor omului”. Şi în ţara noastră, recent, deputatul Remus Cernea, ateu declarat, doreşte lansarea unei propuneri legislative pentru legalizarea acestui tip de căsătorie. Două instituţii de renume ale culturii şi ştiinţei din Bucureşti au fost pângărite în ultimele luni cu imagini pro homosexualitate. Este vorba despre expunerea unor cadavre în ipostaze gay la Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa, muzeu frecvent vizitat de copii, precum şi de proiecţia unui film pe temă gay la Muzeul Tăranului Român din Bucureşti. Prin intervenţia asociaţiilor creştine, difuzarea filmului nu a mai fost posibilă.
Televiziunile abundă în filme artistice având între personaje cel puţin un cuplu homosexual, prezentat ca fiind bine integrat în societate, având chiar şi copii adoptaţi. Am putut observa cu toţii un salt de la filmele în care personaje cu orientare homosexuală îşi ascundeau înclinaţia de teama reacţiei de respingere a societăţii şi familiei, la filme în care, indiferent de segmentul de vârstă căruia se adresează, homosexualitatea este prezentată ca normalitate, ca o chestiune de viaţă privată ce nu mai influenţează negativ atitudinea angajatorilor, colegilor, prietenilor sau familiei. Aceste demersuri manipulative la adresa conştientului colectiv se fac răspunzătoare de rezultate ale sondajelor de opinie care arată o tot mai mare deschidere spre acceptarea homosexualităţii. De exemplu, în 2012, Barack Obama a devenit primul preşedinte american care a declarat că susţine dreptul persoanelor de acelaşi sex de a se căsători. Potrivit unui sondaj efectuat recent de către Gallup Politics, jumătate dintre americani susţin că homosexualii ar trebui să aibă aceleaşi drepturi la căsătorie ca şi cuplurile heterosexuale. Aceasta este o creştere cu 11% în ultimii opt ani. Cel mai mare sprijin îl arată tinerii (18-29 de ani), între care 63% susţin căsătoriile între parteneri de acelaşi sex.
Între ţările europene care au legalizat deja acest tip de căsătorii se numără Marea Britanie, Franţa, Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Spania. Alte ţări recunosc o formă de uniune civilă sau parteneriat: Austria, Germania, Republica Cehă, Elveţia etc.
Egoismul revendicativ al cuplurilor gay şi concesiile grave ale unor Culte creştine. Impunerea prin lege a acceptării de către societate a anormalului ca pe ceva firesc este un act de egoism, iar în plus, cei care îl promovează doresc şi toate „privilegiile” lăsate de Dumnezeu ca binecuvântare familiilor normale: Taina Cununiei şi a creşterii de prunci (naşterea de copii nemaifiind posibilă pentru cuplurile gay decât prin mijloace şi metode artificiale de reproducere). Şi mai îngrijorător este că sunt chiar Biserici creştine care şi-au flexibilizat poziţia faţă de homosexualitate. Dintr-un studiu al PEW Forum on Religion, rezultă că deşi Biserica evanghelică defineşte căsătoria ca uniunea dintre bărbat şi femeie, permite oficierea de căsătorii homosexuale. Biserica Presbitariană acceptă căsătoriile civile între gay. Asociaţia Congregaţiilor Universaliste şi Unitariene sprijină acest tip de căsătorie încă din 1996, iar Biserica Unită a lui Hristos face chiar lobby favorabil din 2005. Catedrala Naţională din Washington a început din ianuarie 2013 să oficieze căsătorii între homosexuali.
Cu privire la adopţiile efectuate de către cuplurile homosexuale, mesajul Bisericii Catolice a fost categoric: „Copiii nu sunt o marfă, un dat, de care oamenii se pot folosi. În consecinţă, dorinţa cuplurilor gay de a adopta este nefirească şi nejustificată... politicile ce subminează familia ameninţă demnitatea şi viitorul omenirii”.
Potrivit agenţiei Reuters, ca urmare a mesajelor ce condamnă homosexualitatea ale Papei Benedict al XVI-lea, în Olanda s-a înfiinţat un site care pune la dispoziţie un document prin care olandezii declară că îşi doresc să fie „de-botezaţi”. Site-ul avertizează că nu este responsabil pentru „efectele negative ale acestei decizii şi ale unei vieţi păcătoase, precum boli, dezastre naturale sau pierderea mântuirii". Se face şi precizarea că „de-botezarea” nu are loc efectiv, ci doar se efectuează anularea calităţii de membru în cadrul Bisericii Catolice. Olanda a fost prima ţară din lume care a legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi fel, în anul 2001. 28% dintre locuitori sunt catolici, 18% sunt protestanţi, iar 44% nu sunt afiliaţi religios.
Să nu fim indiferenţi. Să ne informăm. Să mărturisim dreapta credinţă ortodoxă.
Dintre lecturile duhovniceşti pe seama subiectului homosexualităţii am spicuit câteva idei pe care le redăm mai jos, pentru a face mai cunoscută doctrina Bisericii Ortodoxe, pe care suntem chemaţi să o cunoaştem şi să o promovăm. Putem şi vom fi şi noi mărturisitori de credinţă dacă nu vom tăcea şi nu vom „pierde prin neprezentare”, adică prin indiferenţă şi atitudine pasivă, lupta cu ispitele şi ispititorul acestui veac frământat în care Dumnezeu a îngăduit să trăim. În numerele recente ale revistei am prezentat comunicatele de presă ale mai multor sinoade ortodoxe privind împotrivirea şi poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de căsătoriile homosexuale.
Dumnezeu a rânduit Sfânta Taină a căsătoriei între bărbat şi femeie. În cartea “Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe”, Ed. Sofia 2007,  Dr. Dmitri Avdeev afirma că “...discuţiile despre situaţia aşa-numitelor minorităţi sexuale în societatea contemporană înclină spre recunoaşterea homosexualităţii nu ca perversiune sexuală, ci ca una dintre „orientările sexuale”, cu drept egal la manifestare publică şi la respect. Se mai afirmă, într-un mod luciferic, şi că atracţia homosexuală este determinată de o predispoziţie naturală individuală. Biserica Ortodoxă pleacă de la convingerea nestrămutată că legătura de Dumnezeu rânduită a căsătoriei dintre bărbat şi femeie nu suferă comparaţie cu manifestările pervertite ale sexualităţii. Ea consideră homosexualitatea o vătămare păcătoasă a naturii umane, vătămare care este biruită prin efort duhovnicesc, care duce la vindecare şi la creşterea personalităţii omului. Ca şi celelalte patimi care îl sfâşie pe omul căzut, tendinţele homosexuale se vindecă prin Taine, prin rugăciune, prin post, prin pocăinţă, prin citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice, precum şi prin comunicarea creştină cu oamenii credincioşi, care sunt gata să ofere sprijin duhovnicesc.
Raportându-se cu responsabilitate pastorală la oamenii care au înclinări homosexuale, Biserica se împotriveşte totodată cu hotărâre tentativelor de a prezenta o tendinţă păcătoasă ca pe o „normă” şi cu atât mai mult ca pe un obiect de mândrie şi ca pe un exemplu de urmat. Tocmai de aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice propagandă a homosexualităţii, fără a refuza nimănui drepturile fundamentale la viaţă, la respectul demnităţii personale şi la participarea la treburile obşteşti.” Păcatele se iartă prin pocăinţă sinceră, iar vindecarea este posibilă. În prima lună din acest an, a apărut la Paris cartea părintelui ortodox Marc-Antoine Costa de Beauregard „Privire creştină asupra homosexualităţii“ (Regard chrétien sur l'homosexualité), prefaţată de IPS Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, care îndeamnă pe cititori la rugăciune şi la reflecţie teologică responsabilă asupra subiectului homosexualităţii. Reflexia teologică porneşte de la Cartea Genezei: Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (1, 27). Ideea creaţiei după chipul lui Dumnezeu şi cea a distincţiei dintre bărbat şi femeie sunt strâns legate între ele. Alteritatea sexuală a genului uman este imaginea alterităţii ipostatice a lui Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Este un dar şi o binecuvântare, o bucurie a deosebirii în unitate. Scriptura Vechiului Testament asociază homosexualitatea cu idolatria, o atitudine religioasă care duce la moarte sau care este pedepsită cu moartea. 
Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria se pune capăt conflictului dintre sexe provocat de păcatul strămoşesc. Creştinismul pune la loc de cinste virtutea castităţii, „cerul interior al inimii“, şi propune oamenilor două căi pregătitoare pentru unirea cu Dumnezeu: familia binecuvântată, cu părinţi şi copii, sau calea monahală, care transcende alteritatea sexelor. Antropologia teologică a Bisericii este înrădăcinată în Revelaţia biblică şi în tradiţia patristică şi, de aceea, nu se poate „moderniza“ după modele timpului. În acelaşi timp, Biserica respectă demnitatea umană: nu judecă pe nimeni, ci se oferă, cu smerenie, să ajute pe cei robiţi de patimi şi pune la dispoziţia fiilor şi fiicelor duhovniceşti mijloacele spirituale de vindecare: rugăciunea, postul, metaniile şi privegherile, mărturisirea păcatelor, Taina Sfântului Maslu. Atitudinea Bisericii faţă de toată problematica legată de homosexualitate nu este una morală, ci una spirituală: „Noua morală socială nu va schimba nimic din problemele de fond, pentru că problema homosexualităţii nu este una de morală. Este o chestiune de libertate şi etică, adică de coerenţă cu natura profundă a fiinţei umane create după chipul lui Dumnezeu.” Argumentele teologice şi spirituale dau consistenţă pledoariei pentru sfinţenia familiei şi pentru necesitatea fundamentării vieţii umane pe credinţa în Dumnezeu. Cartea părintelui Marc-Antoine este o mărturie a conştiinţei profetice a Ortodoxiei în lumea de azi şi încă o dovadă că religiile sunt chemate să protejeze pe oameni faţă de propriile lor progrese.
Secularismul desfiinţează genul masculin şi feminin si inventează universalitatea genului neutru. Filosoful francez, Sylviane Agacinski, a publicat recent o carte intitulată „Femeile, între sex şi gen”, completând dezbaterile provocate de legalizarea „căsătoriilor gay”. Sylviane Agacinski se opune ferm teoriei  care considera distincţia dintre bărbat şi femeie o simplă construcţie socială şi este de părere că „noţiunea de „gen” nu elimină orice consideraţie despre sexe.  „Diferenţa sexuală a devenit pentru unii un adevărat tabu, un subiect interzis. În loc de o reflecţie filosofică şi antropologică, avem de-a face cu o lupta politică, ajungându-se uneori până acolo încât se consideră că e reacţionar să spui că există „bărbaţi” şi „femei”. Sylviane Agacinski explică distincţia între gender studies (studiile de gen) şi queer studies. Pentru Agacinski, „studiile de gen” vizează „aspectul social al relaţiilor de gen nu contestă diferenţa de sex şi asimetria organismelor sexuate”. În termenii celor care promovează queer studies (studiile despre homosexualitate), chestiunea „nu mai constă în construcţia socială a sexelor”,  ci în „dominaţia heterosexuală”. În Suedia, de exemplu, copiii sunt îndemnaţi de educatori să nu mai folosească apelativul „el” sau „ea” pentru băieţi şi fete, ci apelativul de gen neutru „hen”. De asemenea, în Franţa se vor elimina din documentele oficiale cuvintele „mamă” şi „tată”, ele fiind înlocuite de cuvântul „părinţi”.
Sf. Apostol Pavel: „relaţiile homosexuale sunt profund nefireşti”. Din „Fundamentele bioeticii creştine – perspectiva ortodoxa”, Engelhardt, Tristram H., jr., Editura Deisis aflăm că „Bioetica creştină a sexualităţii situează unirea trupească în interiorul Tainei Nunţii, care e o cale spre sfinţenie. Unirile trupeşti greşit direcţionate, handicapează moral şi metafizic, îndepărtându-se de căutarea sfinţeniei şi a unirii cu Dumnezeu. Întrucât de Dumnezeu ne apropiem în integralitatea condiţiei noastre întrupate, modul în care acţionăm cu trupurile noastre ne afectează duhovniceşte. Punctul de referinţă moral-teologic creştin pentru caracterul adecvat al unui comportament sexual este crearea oamenilor ca bărbaţi şi femei şi restaurarea unirii lui Adam şi a Evei în Taina Nunţii. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, anumite activităţi sexuale, cum ar fi relaţiile homosexuale, sunt profund nefireşti. „De aceea Dumnezeu i-a predat unor patimi de necinste; că şi femeile lor au preschimbat legăturile fireşti cu acelea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, părăsind fireasca legătură cu femeia, în pofta lor s-au aprins unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea şi primind în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rm 1, 26-27).
Rezumând, creştinismul tradiţional recunoaşte că centrarea potrivită a întregii sexualităţi este pe unirea trupească a soţului şi soţiei — orice altceva ratând ţinta, întrucât e atât nenatural, cât şi păcătos, implicând o abatere de la căutarea sfinţeniei. Asemenea acte sunt condamnate întrucât sunt în afara sau merg împotriva căsătoriei ca Taină a Bisericii care aduce unirea cu Dumnezeu. Examinând chestiuni de bioetică legate de sexualitatea umană, descoperim sexualitatea situată deplin în interiorul căsătoriei unui bărbat cu o femeie, realizată cu adevărat doar în cadrul Tainei Bisericii, care afirmă sexualitatea conjugală plasând-o într-o însoţire plină de bucurie în lupta pentru mântuire, astfel întreaga sexualitate înfloreşte doar în cadrul unei uniri monogame între un bărbat şi o femeie care-şi are deplina expresie fizică în reproducere, dar care îşi poate totuşi realiza sensul în relaţia şi însoţirea reciprocă în lupta pentru mântuire chiar în lipsa zămislirii de prunci.”
ne împotrivim desfrâului de orice fel. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, într-o conferinţă din anul 1994, an închinat Familiei, afirma: „tema familiei este afectată în mod direct de faimoasa temă sau problemă a homosexualităţii. Pentru că în mintea omului, neconştientizînd ce înseamnă de fapt cununia în esenţa ei nu văd decât nişte convenienţe care să-l împiedice a avea relaţii trupeşti înainte de cununie. În acest context vreau să vă spun că dacă ne-am angajat în lupta împotriva homosexualităţii va trebui să ne angajăm în egală măsură într-o luptă împotriva oricărei forme de desfrâu. Aş vrea să subliniez deci întâi de toate complementaritatea sau caracterul comunitar al bărbatului şi al femeii şi în al doilea rând faptul că această întâlnire dintre bărbat şi femeie, familia este înscrisă în ceea ce noi numim iconomia creaţiei, adică în rânduiala sau în planul dumnezeiesc al creaţiei. Prin ei, Dumnezeu avea să ducă mai departe creaţia, înmulţind neamul omenesc. Deci familia este o realitate primordială şi este aşezată la temelia creaţiei.”
Pr. Valentin Istrati, redactor al site-ului ortodox Doxologia, scria de curând despre legalizarea „căsătoriilor” gay: „Avalanşa neo-liberală care doreşte nivelarea societăţii şi desfiinţarea genurilor umane duce la un număr nelimitat de anomalii funcţionale ale societăţii şi civilizaţiei umane. Astfel, conştiinţa umană a apartenenţei la o familie, numele de tată şi mamă, valorizarea rodirii omeneşti ca principiu fundamental al societăţii umane, diferenţele creatoare de valori şi sănătatea morală a comunităţii sunt alienate ireversibil de o legalizare a căsătoriilor unei minorităţi care clamează valori familiale pe care nu le va avea niciodată: iubire de părinte, grijă de fii, apartentenţă şi identitatea familială etc. Copiii născuţi dintr-un bărbat şi o femeie, dar care cresc într-o anomalie pseudo-familială, nu vor avea niciodată conştiinţa filiaţiei, a asemănării şi a identităţii de neam cu străinii care le vor impune numele de fii. Un copil crescut astfel este o tragedie afectivă personală imensă, în care nediferenţierea sexelor este generatoare de plăcere neroditoare, într-o urâciune a pustiirii garantată şi stimulată de un stat anti-creştin şi anti-uman. Copiii din "familii" homosexuale sunt în mod necesar homosexuali, chiar dacă firea lor este normală iniţial, ceea ce duce la moartea lentă şi sigură a neamului omenesc. Homosexualitatea avizată de stat este de fapt o supremă formă de sinucidere a neamurilor spre slava celui care de la început urmăreşte pierzania veşnică a umanităţii.”
Cutremurătoarea mărturie a unei persoane crescute de homosexuali. „Numele meu este Dawn Stefanowicz şi am crescut într-o casă de homosexuali, în anii 60-70, în Toronto. Principala mea preocupare este aceea că copiii nu sunt luaţi în considerare atunci când se dezbate legalizarea căsătoriilor homosexuale. Am analizat câteva dintre riscurile de sănătate fizică şi psihologică la adresa copiilor crescuţi în asemenea situaţii. Eu însămi am fost expusă unui risc mare de a contracta boli cu transmitere sexuală din cauza unei agresiuni sexuale, a comportamentelor sexuale ale tatălui mei şi a multiplilor parteneri. Chiar şi atunci când tatăl meu era implicat în ceea ce păreau a fi relaţii monogame, el continua să caute relaţii sexuale cu anonimi am reuşit abia pe la vârsta de 20-30 de ani, după ce am luat nişte decizii de viaţă majore, să încep să realizez că creşterea într-un astfel de mediu mă afectase enorm. Vindecarea mea a implicat recunoaşterea realităţii, acceptarea consecinţelor de durată şi putinţa de a ierta. Vă puteţi imagina că am fost forţată să tolerez relaţii instabile şi diverse practici sexuale de la o vârstă tânără? Cum credeţi că mi-au afectat aceste lucruri dezvoltarea? Mi-au fost afectate identitatea, dezvoltarea psihologică şi relaţiile cu semenii. Din nefericire, nu am putut vorbi liber despre aceste experienţe până ce tatăl meu, partenerii lui sexuali şi mama mea nu au murit. Cred că căsătoria homosexuală aruncă la gunoi valorile unice specifice căsătoriei, aşa cum au fost ele recunoscute de-a lungul istoriei. Căsătoria trebuie să rămână baza societăţii, o instituţie care constituie, reprezintă şi protejează relaţia inerent procreativă dintre soţ şi soţie, spre binele general al copiilor lor biologici.” (sursa: www.homosexualitate.ro)
 
           
 
 
 
 
 
 
 
 



ACTUALITATEA religioasă
Sprijinul de la bugetul de stat pentru culte, consecinţa confiscării proprietăţilor bisericeşti - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În legătură cu iniţiativa legislativă a domnului deputat Remus Cernea referitoare la o altă formă de finanţare a cultelor decât cea de la bugetul de stat,  precizăm următoarele:

1.    Sprijinul pentru culte de la bugetul public este o consecinţă a secularizării de către stat a averilor bisericeşti în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1863. PrinLegea pentru secularizarea averilor mănăstireşti adoptată şi publicată în ziua de 17/29 decembrie 1863 au fost confiscate toate proprietăţile bisericeşti. Astfel, art. 1 al Legii preciza: „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului.”  Potrivit istoricului Constantin C. Giurescu (Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 148-149) în Ţara Românească mănăstirile deţineau 16,55% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării, iar în Moldova mănăstirile deţineau 12,16% din suprafaţa agricolă şi forestieră a ţării. De exemplu, Mitropoliei Moldovei din Iaşi i-au fost confiscate prin Legea de secularizare aproximativ 300.000 ha de teren agricol şi forestier. 

În scurt timp după adoptarea acestei legi, statul român a constatat că Biserica nu mai putea să asigure salariile preoţilor şi să întreţină bisericile şi celelalte imobile bisericeşti. Ca atare, a fost adoptată Legea clerului de mir şi a seminariilor care prevedea salarizarea preoţilor de la bugetul de stat şi Legea pentru reglementarea proprietăţilor rurale, potrivit căreia parohiile au primit un lot de pământ cultivabil, aşa-numita sesie parohială. Aceste suprafeţe agricole asigurau însă venituri modeste, după cum reiese din analiza situaţiei cultelor din România reîntregită, făcută de Ministerul Cultelor în perioada interbelică, în care se preciza că se pot întreţine integral din mijloace proprii doar 2% dintre parohiile ortodoxe ardelene şi 3% dintre cele din Regat. În acelaşi timp, şi altele din cheltuielile Bisericii (reparaţii, construcţii) au fost preluate de către statul român ca o compensaţie materială pentru proprietăţile preluate.

Acest sprijin a continuat să fie acordat inclusiv în perioada regimului comunist tocmai datorită obligaţiei asumate de către stat în 1863. O eventuală încetare a sprijinului statului faţă de Biserica Ortodoxă Română şi alte culte ar trebui să fie urmată, în mod firesc, de o restituire a tuturor averilor bisericeşti confiscate,care, însă, între timp au fost folosite pentru împroprietărirea succesivă a populaţiei sărace. În plus, banul public oferit cultelor provine de la contribuabili care sunt în majoritate creştini ortodocşi.

2.    Până la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, proprietăţile bisericeşti erau administrate în cele două Principate Româneşti - Ţara Românească şi Moldova - de Casa Centrală a Bisericii. Veniturile realizate erau utilizate pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, construirea şi repararea de biserici, salariile clerului, dar şi pentru opera socială sau înfiinţarea de şcoli şi asigurarea salarizării cadrelor didactice. Biserica noastră contribuia cu bani la dezvoltarea învăţământului românesc, dar şi cu numeroase terenuri intravilane acordate în mod gratuit, pe care au fost construite şcoli. Această realitate se poate constata astăzi în multe localităţi, unde şcoala este construită în imediata vecinătate a bisericii. În anul 1860, veniturile Casei Centrale a Bisericii din cele două Principate au fost încorporate direct în bugetele celor două provincii, deşi statul nu ar fi trebuit să aibă niciun drept asupra acestora. În consecinţă, statul şi-a luat responsabilitatea sprijinirii unităţilor de cult şi a personalului bisericesc. 

3.    Sprijinul de la bugetul de stat pentru culte nu se face din milă, ci reprezintă o recunoaştere a contribuţiei cultelor la viaţa societăţii româneşti. Potrivit Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, “statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, statutul lor de factori ai păcii sociale, precum şi rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte Biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti” (art. 7, alin. 1 şi 2). 

4.    Sprijinul de la bugetul de stat asigură doar în parte cheltuielile pentru salarizarea personalului clerical şi neclerical al cultelor religioase. Potrivit statisticilor oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice, din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste 1.000 sunt  salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică. La aceste cheltuieli salariale ale unităţilor bisericeşti se adaugă şi cele pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult (plata facturilor la curent electric, apă, gaze etc.), pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea în nume propriu şi/sau în parteneriat de servicii sociale acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi non-profit ale cultelor religioase, conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, potrivit articolului 15, alin. 1, lit. f, din Codul Fiscal. 

5.    Statul român nu finanţează opera social-filantropică şi cultural-educaţională pe care Biserica Ortodoxă Română o desfăşoară în beneficiul unor categorii defavorizate din societate. În pofida crizei economice din ultimii ani, lucrarea socială a Bisericii nu s-a diminuat, ci, dimpotrivă, a cunoscut anual o uşoară creştere. De exemplu, în anul 2012, pentru susţinerea activităţilor social-filantropice, desfăşurate prin intermediul celor 679 de instituţii sociale şi 767 de proiecte şi programe sociale, eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit aproximativ 70.000.000 lei, sumă provenită din donaţiile credincioşilor şi alte venituri bisericeşti proprii.

6.    Sumele primite de  la stat sunt relativ mici, întrucât reprezintă doar 0,2% din bugetul de stat. Potrivit datelor oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice, în anul 2013 celor 18 Culte recunoscute din România le sunt alocate de la bugetul de stat 487, 4 milioane lei din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru salarizarea personalului neclerical şi 36,4 milioane lei sprijin pentru construcţii, restaurări etc. Suma de 487, 4 milioane lei reprezintă 0,2% din bugetul de stat pe anul 2013, respectiv 0,08% din PIB-ul României pe anul 2013. De pildă, contribuţia pentru culte de la bugetul de stat este de aproximativ 10 ori mai mică decât bugetul pentru Educaţie (4, 4 miliarde lei).   


7.    În majoritatea statelor europene, cultele religioase beneficiază de sprijin financiar de la bugetul de stat, precum şi de diferite scutiri fiscale cu scopul sprijinirii activităţii acestora în ţările respective. Aşadar, după cum există un model german bazat pe tradiţia istorică şi economică a Germaniei, tot aşa există şi un model românesc care ţine cont de istoria, cultura, religia, tradiţia, realitatea socială şi economică din România. De altfel, fiecare stat din Uniunea Europeană are specificul său. În acest sens, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene menţionează că „Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, Bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre” (Partea I, Titlul II, art. 17, 1).

În concluzie, iniţiativa legislativă a Domnului Remus Cernea este irealistă şi inadecvată pentru contextul românesc actual. Ea nu rezolvă criza economică actuală, ci, dimpotrivă, ar putea crea şi o criză în relaţia stat-culte religioase. 

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

08.04.2013 www.basilica.ro

 



Criza este o consecinţă a îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a ataşamentului faţă de cele materiale - Biroul de Presă al Patriarhiei Ciprului

Actuala criză economică este o consecinţă a îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a ataşamentului faţă de lucrurile materiale, se arată într-o declaraţie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, reunit zilele trecute într-o şedinţă specială consacrată situaţiei dramatice din ţara insulară. ''Criza este în primul rând una de ordin moral şi spiritual. Criza economică a fost o consecinţă inevitabilă a îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a ataşamentului faţă de lucrurile materiale. Sfântul Sinod îndeamnă la trezire spirituală, la pocăinţă şi rugăciune neîncetată, deoarece criza nu poate fi depăşită doar prin măsuri economice'', se arată în declaraţia menţionată, citată de romfea.gr. 

În acelaşi timp, ierarhii ciprioţi ''condamnă cu dezgust acţiunile inadecvate ale multor conducători guvernamentali şi bancari, care actionand în propriul lor interes, au adus economia ţării la situaţia jalnică de astăzi''. Totodată, Sinodul Bisericii cipriote condamnă acţiunile partenerilor europeni ai Ciprului, care, după cum se subliniază în declaraţie, ''nu numai că nu au manifestat solidaritate sau cel puţin înţelegere, ci, dimpotrivă, au demonstrat o ostilitate neaşteptată şi fără precedent şi chiar răzbunare''. În acelaşi text, membrii Sinodului Bisericii Ciprului consideră că ''mersul evenimentelor face tot mai simţit pericolul încercărilor întreprinse de a controla rezervele noastre energetice şi de a se obţine de la noi acordul asupra unei decizii inacceptabile pentru o problemă naţională''.  În continuare, ierarhii ciprioţi fac apel la populaţie să nu deznădăjduiască. ''Noi, grecii, am trecut de-a lungul istoriei prin situaţii şi mai dificile, dar nu am deznădăjduit şi am depăşit greutăţile. Pentru că noi ştim care sunt adevăratele valori şi am stabilit care sunt priorităţile în viaţa noastră. Şi patria este prioritatea noastră, după Dumnezeu'', subliniază ierarhii. 

Sinodul Bisericii Ortodoxe a Ciprului îşi exprimă recunoştinţa pentru solidaritatea remarcabilă de care a dat dovadă poporului cipriot şi îndeamnă în continuare la unitate şi statornicie în faţa provocărilor vremii, subliniind că situaţia prin care trece ţara trebuie să fie o lecţie pentru oameni privind raportarea lor la viaţă. ''Ceea ce se întâmplă în ţara noastră trebuie să fie o lecţie în ceea ce priveşte raportarea noastră la viaţă şi la înţelegerea scopului existenţei noastre pământeşti. Acest scop are la bază dorinţa omului de îndumnezeire şi nu plăcerile lumeşti şi materiale'', îşi încheie declaraţia Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului.

(site sursa www.actualitati.net)

 



Masacrul de la Fântâna Albă

 

Masacrul de la Fântâna Albă (regiunea Cernăuţi, Ucraina), supranumit şi Katyn-ul românesc, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria românilor. Măcelul a fost declanşat în momentul în care în jur de 3000 de români au încercat să treacă graniţa sovieto-română trasată ca urmare a ultimatumului din iunie 1940 prin care România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu de peste 3 milioane de locuitori. Cu prilejul Zilei Naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, la monumentele comemorative din pădurea Varniţa, locul măcelului, a fost oficiată o slujbă de pomenire a românilor ucişi, acum 71 de ani, de trupele sovietice. Slujba a fost oficiată de Arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu un grup de clerici. Cei prezenţi au depus coroane de flori şi s-au rugat pentru odihna sufletelor celor în jur de 3000 de români ucişi la 1 aprilie, în Duminica Paştelui anului 1941.

Istoricul evenimentelor: În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de oameni, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost surprinse de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie, mulţi dintre românii aflaţi în teritoriul ocupat au încercat să se reunească cu familiile, trecând graniţa în România în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal.

            Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: au întărit patrularea graniţelor şi au făcut liste cu familiile care aveau rude în România pentru a le declara trădătoare de ţară şi pentru a le trimite la muncă forţată. Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau bănuite că ar avea intenţia să fugă în România.

            La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea pe la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea în Siberia a tuturor rudelor celor 105 persoane.

            A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, care au reuşit să treacă. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, şi în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost însă atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Nu au reuşit să treacă decât 57 de persoane, ceilalţi fiind ucişi (cei mai mulţi) sau arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii contra-revoluționare, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte şi 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

            La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar permite trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), au format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

            După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, chiar dacă unii erau încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.    Cei arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) au fost torturaţi şi apoi duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

            O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari supravieţuitori, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, acum profesor de liceu pensionar), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004 la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă la 1 aprilie 1941 drept un „masacru”, un „genocid” şi un „măcel”. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75 000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ sovietic din 1959. (sursa: revista Viaţa Cultelor, aprilie 2013)



Ştiri externe pe scurt (aprilie 2013)

Minune a Cinstitei Cruci

În India, Crucea ca simbol creştin a fost declarată luna trecută, ilegală. Nu este prima dată în istoria Indiei când Crucea este batjocorită, troiţele sunt demolate etc. Ţară cu o populaţie majoritar hiduistă, predica Evangheliei a venit prin Apostolul Toma, însă cei mai mulţi locuitori au rămas idolatri. Cândva, un misionar, după ce a catehizat şi a botezat destule familii de indieni, a ridicat o cruce sculptată în lemn avându-L pe Cel răstignit pe ea şi fiind împodobită foarte frumos. Într-o zi, idolatrii au venit la Cel răstignit şi au început să Îl batjocorească aruncându-I în faţă necurăţii, scuipându-L şi lovindu-L cu bâte. Dintr-o dată, Hristos Şi-a întors faţa înspre dreapta şi privindu-i, le-a zis: ”De ce vă bateţi joc de Mine?”. Aceia au rămas stană de piatră, iar unii au murit de frică. Ceilalţi s-au întors la învăţătorii lor şi le-au istorisit minunea. Când au revenit dimpreună cu învăţătorii lor, au văzut că faţa lui Hristos era încă întoarsă către dreapta şi atât de surprinşi au fost, încât s-au botezat imediat. Pe locul unde era Crucea cu Cel Răstignit, astăzi se găseşte catedrala lor, iar acea cruce de lemn se păstrează în Sfântul Altar.  (Sursa: http://www.pemptousia.ro)

Doi episcopi ortodocşi au fost răpiţi în Siria

“Mitropolitul Paul-Boulos Yazigi de Aleppo, care este frate al Patriarhului Ioan al Antiohiei, si Mitropolitul sirian iacobit de Alep si Imprejurimi, Gregorios Yohanna Ibrahim, au fost rapiti de către militanți, pe drumul din Antiohia spre Alep. Din păcate, această informație a fost complet confirmată”, a spus Pr. Nicolae Balasov, de la Patriarhia Moscovei. “Cei doi episcopi participau la operaţiuni umanitare în satul Kafr Dael, în provincia Alep. Teroriştii au interceptat maşina episcopilor în satul Kafr Dael, l-au obligat pe şofer să iasă şi i-au răpit pe episcopi”, arată agenţia oficială siriană de presă SANA. Episcopul Luca de Seydnaya din Patriarhia Antiohiei afirma de curând că „în Siria are loc o distrugere sistematică a Ortodoxiei, bisericile ortodoxe au suferit pagube incalculabile şi sute de creştini ortodocşi au fost ucişi.” Arhiepiscopul catolic maronit Samir Nassar, de Damasc, a declarat că creștinii din Siria "trebuie să aleagă între două rele: să moară sau să plece". "Recomadarea ca ei să rămână pe loc, ar însemna ca aceştia să moară ca un miel mut înaintea măcelarului... Pe de altă parte, "ajutându-i să plece, înseamnă a ajuta la evacuarea ultimilor creştini de pe teritoriul lor biblic".Comunicat de presă disponibil aici(surse: lacasuriortodoxe.ro; agerpres.ro)

Conducerea Egiptului, acuzată de uciderea planificată a creștinilor

Mohamed Hamd el-Gamal, fostul șef al Curții Administrative egiptene, a afirmat că Ministrul de Interne și Frăția Musulmană au adoptat un plan prin care să elimine creștinii copți și personalitățile din mass-media egipteană care susțin copții. Cele mai recente confruntări au avut loc în fața catedralei Sfântul Marcu din Cairo, unde se desfășurau funeraliile unor creştini copți ce tocmai fuseseră uciși în timpul unor violențe confesionale, în urma cărora au fost arestaţi creştinii atacaţi cu pietre, iar nu musulmanii atacatori. (sursa: Christian Post)

 

Coreea de Nord şi persecuţia creştinilor

Organizaţia internaţională "Open Doors" a publicat ultimele rapoarte asupra persecuţiei împotriva creştinilor. Analizele sociologice demonstrează că statul cel mai persecutor de creştini din lume este Coreea de Nord. Aici violenţa şi uciderea creştinilor este direct săvârşită şi încurajată de guvern. Creştinii sunt torturaţi îngrozitor pentru a se lepăda de credinţa lor. Ei sunt legaţi de şinele de cale ferate şi tăiaţi de locomotive, sunt folosiţi ca şi cobai la teste cu arme biologice şi chimice, înecaţi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi în faţa copiilor lor. Copiii nou născuţi sunt ucişi şi le este extras creierul în faţa mamelor lor, pentru a instaura frica atotstăpânitoare. Oamenii nu au dreptul să se roage, se vând unii pe alţii de frica de a nu fi arestaţi, pier de frică şi sunt îndobitociţi sistematic de tăvălugul de partid. (articol preluat parţial din site-ul doxologia.ro, autor Pr. Ioan Valentin Istrati)

 

O Biserică a martirilor comunismului în Moscova

Călugării Mănăstirii Sretensky din Moscova au cerut binecuvântarea Patriarhului Rusiei pentru construirea unei Biserici dedicată Neo-martirilor şi mărturisitorilor ruşi. Sfinţirea Bisericii a fost fixată pentru februarie 2017. Au fost prezentate 48 de proiecte arhitecturale şi a câştigat proiectul lui Dimitri Smirnov, care a exploatat imaginea eshatologică a Cetăţii celeste, a Noului Ierusalim, în centrul căruia există Mielul – Hristos Biruitor. Pe exteriorul Bisericii vor fi pictate fresce reprezentând pe Mântuitorul înconjurat de neomartiri. Biserica va putea adăposti 2000 de credincioşi. (sursa: ww.ortodoxia.md)

Biserică „de front”, transportabilă cu avionul

Armata rusă a primit în dotare o biserică ce poate fi paraşutată împreună cu o unitate de preoți special antrenați oriunde se află o trupă de soldaţi ruși ortodocși trimişi în misiune. Rusia susține că acest tip de biserică este o premieră mondială, până în prezent bisericile mobile fiind transportate doar la sol. Biserica  a fost concepută concepută sub forma unui camion militar cu o turlă montată deasupra. Interiorul a fost amenajat cu icoane, cruci, cădelniţe şi tot ce este necesar pentru o slujbă religioasă. Pentru a putea fi trimisă pe front, biserica este încărcată, pe bucăţi, pe o platformă utilizată în mod normal pentru transportarea aeriană a vehiculelor blindate şi a altor utilaje militare grele. După ce este paraşutată, biserica e asamblată la sol, astfel încât preoţii să poată oficia imediat slujbele religioase. (sursa: The Guardian)

 

 



Ştiri interne pe scurt (aprilie 2013)

Va încăpea în Constituţia României Dumnezeu Cel Neîncăput?

La 23 aprilie, data prăznuirii Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, Asociaţia pentru Demnitate Naţională (ADN) a lansat iniţiativa de revizuire a Constituţiei României prin referendum naţional, plecând cu gândul că suntem „răspunzători în fața lui Dumnezeu și recunoscători celor care s-au jerfit pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”. Propunerile ADN, pot fi citite integral aiciDintre ele, spicuim:

“Biserica Ortodoxă Română este recunoscută ca fiind Biserica tradiţională a poporului român şi în această calitate este sprijinită şi protejată de stat”;

Dreptul copilului la viaţă şi demnitate este inviolabil. Viaţa embrionară şi fetală este protejată din momentul concepţiei”;

„Familia se întemeiază pe casatoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora în faţa legii şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Statul ocroteşte şi sprijină familia ca element natural şi fundamental al societăţii”;

„Resursele naturale de apă potabilă, pământul arabil și pădurile țării sunt considerate rezerve strategice.”

      Menţionăm că şi Patriarhia Română, precum şi Sinodul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în şedinţa din 5 martie 2013, a hotărât "să fie iniţiate acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu şi care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara granielor ţării."

 “Nu vă uitaţi copiii la TV - Vezi ce vede copilul tău!”

Consiliul Naţional al Audiovizualului a asigurat, în perioada 1- 5 aprilie 2013, în cadrul programului “Şcoala altfel”, prezenţa a 100 de experţi în mai multe şcoli şi licee din toate sectoarele municipiului Bucureşti care au desfăşurat activităţi de informare, sensibilizare şi responsabilizare a elevilor din ciclul de învăţământ primar, gimnazial şi liceal cu privire la efectele violenţei din programele audiovizuale. Parteneriatul dintre sistemul de educaţie şi audiovizual vizează cunoaşterea de către elevi a drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când au calitatea de telespectatori sau de personaje ale unor programe audiovizuale, conştientizarea efectelor actelor de violenţă fizică, verbală, emoţională şi simbolică din audiovizual şi invitarea minorilor să apeleze numărul de TelVerde lansat de CNA, precum şi eliminarea din programele audiovizuale a prezentării violenţei în şcoli. Serviciul telefonic este gratuit şi este destinat semnalării cazurilor de încălcare a protecţiei copilului în domeniul audiovizualului. (sursa: cna.ro)

           

Limba latină s-ar trage din limba română străveche

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul dintre oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină - n.r.)”. Declaraţia poate fi văzută pe internet, la adresa www.youtube.com/watch, minutele 52.30 - 53.11. Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina. Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic.  Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003 şi 2006, a arătat că, genetic, românii sunt daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă. Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş, specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic. (sursa: revista Viaţa Cultelor, aprilie 2013) . În sprijinul acestei afirmaţii vine şi cartea „Româna, limba vechii Europe”, a Dr. Lucian Iosif Cueşdean: http://solif.wordpress.com/2010/05/07/r/.

 

Câteva zeci de organizaţii non-guvernamentale au cerut boicotarea colegiului bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti din cauza propagandei homosexuale din această şcoală
            36 de organizaţii non-guvernamentale, între care Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Dascălilor din România, Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România (compusă din 13 organizaţii), Asociaţia „Familia Ortodoxă”, Asociaţia Oamenilor de Afaceri Creştini-Ortodocşi, Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, Asociaţia „Sfântul Grigorie Palama”, Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filialele Tg. Jiu şi Suceava, Asociaţia „Darul Vieţii”, Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”, Asociaţia Umanitară „Neagoe Basarab”, Asociația WorldTeach România, Fundaţia „Bridge to Europe”, au lansat la 16 martie curent o scrisoare-apel prin care îi îndeamnă public pe părinţi să evite înscrierea copiilor lor la Colegiul Naţional bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti.
            Motivaţia apelului la boicot este dată de un cumul de factori, dintre care cei mai importanţi sunt legați de proliferarea în această şcoală a promiscuităţii sexuale şi a imoralităţii.
            Este vorba de o propagandă homosexuală făţişă, deja de notorietate, derulată în ultimii 3 ani de unii dintre profesori prin „platforma de activism LGBT” (homosexual-lesbian-bisexual-transsexual). Pintre activităţi se numără şi „primul Gay Pride dintr-o şcoală publică din România”, cu participarea elevilor inclusiv din ciclul gimnazial; de organizarea şi interpretarea unei piese de teatru pornografic, având ca actori şi spectatori eleve şi profesoare (inclusiv fosta directoare, Ilinca Buciu); de promiscuitatea sexuală, cazurile de corupere de minori şi relaţii sexuale profesor-elev.
            În acest colegiu, li se inoculează elevilor ideea falsă că asemenea comportamente sunt fireşti şi că pot constitui o alternativă viabilă, dacă nu optimă, în parcursul lor către statutul de adult. Deloc întâmplător, unii dintre profesori desfăşoară activitate infracţională; precum fosta directoare, Ilinca Buciu, care este cercetată penal pentru delapidare.
            Asociaţiile semnatare ale scrisorii apel sunt nemulţumite de răspunsul vag şi lipsit de substanţă al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti (ISMB) la solicitarea lor de a li se comunica rezultatele anchetei pe care a efectuat-o la această unitate de învăţământ, în urma reclamaţiilor părinţilor şi îi consideră pe responsabilii educaţiei româneşti părtaşi, cel puţin parţial şi tacit, la perpetuarea acestor fenomene grave. Ele atrag atenţia oficialilor din Ministerul Educaţiei că „activismul LGBT” este o activitate de propagandă cu finalitate politică, mascată prin aparenţe culturale. Acesta nu are ca scop, aşa cum se afirmă, „respectarea drepturilor omului” sau „toleranţa” – termeni utilizaţi cu scop manipulator - ci fabricarea şi impunerea unor drepturi inventate, inexistente în documentele internaţionale, şi anume „dreptul la căsătorie” şi „dreptul la adopţie de copii” pentru cuplurile de acelaşi sex, precum şi incriminarea, după un tipar totalitar, a oricărei forme de critică la adresa acestui comportament. Aceste obiective politice, cu profunde implicaţii asupra societăţii, sunt, de altfel, asumate în mod deschis de organizaţiile „minorităţilor sexuale”, care se folosesc de toate pârghiile politice şi sociale, inclusiv de elevi, profesori şi fonduri publice, citim în comunicatul primit la redacţie din partea asociaţiilor semnatare.(VIAŢA CULTELOR, Anul XXI, nr. 979-980, 31 Martie 2013)



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Cunoaşterea Sfintei Scripturi este un bagaj necesar pentru viaţă - Sfântul Ioan Gură de Aur

Cu cât progresează şi prosperă cineva în aceasta viaţă, cu atât mai mult va avea nevoie de această educaţie (n.n. cunoaşterea Sfintei Scripturi). Chiar dacă e crescut în palate, există şi acolo mulţi filosofi şi închinatori la idoli şi din cei ce se laudă şi se mândresc cu slava lor lumească, de parcă palatele acestea ar fi pline de idropici. Aşa sunt palatele. Toţi sunt acolo vanitoşi şi umflaţi de mândrie şi cei ce nu sunt încă, au grijă să devină.

Gândeşte-te ce ar însemna ca fiul tău, unul dintre cei mai buni medici, să intre acolo având la el toate mijloacele pentru a vindeca o infecţie, să se apropie de bolnav, să stea de vorba cu el şi să-l vindece numai punând pe locul bolnav medicamentele din Sfânta Scriptură şi numai rostind cuvinte care îndeamnă la viaţa duhovnicească. Ce ar fi?

Un călugar, cu cine să stea de vorbă? Cu pereţii, cu tavanul, poate? Sau cu pustia şi cu hăurile? Cu păsările sau cu copacii? Deci, nu el are cel mai mult nevoie de această educaţie a Scripturii. Totuşi trebuie să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea şi să-i educe nu atât pe alţii, cât pe el însuşi.

Cei ce trăiesc în aceasta lume, ei au nevoie cel mai mult de învăţătura din Scripturi, pentru că ei se găsesc de mai multe ori în situaţia de a păcătui în comparaţie cu un monah. Şi, dacă vrei să ştii, şi lumii acesteia i-ar fi de mai mult folos.

Toţi l-ar respecta pe fiul tău, medicul, pentru cuvintele acelea, văzându-l că nu-l arde dorinţa de a parveni şi că nu doreşte funcţii înalte. Funcţiile şi onorurile, le va căpăta oricum, cu toate că nu le doreşte, şi va ajunge mai respectat chiar decât împaratul, pentru că un asemenea om n-ar putea trece neobservat. Printre sănătoşi, sănătos va părea şi el. Când, însă, un om sănătos se află printre mulţi alţii care sunt bolnavi, atunci iute i se duce faima, vestea despre el ajunge şi la urechile împăratului şi acesta îl face cunoscut mulţimii.

Aţi aflat toate acestea, de acum înainte creşteţi-vă copiii în învăţătura şi în certarea Domnului Hristos.

(Omilia XXI la Epistola catre Efeseni - sursa: www.ioanguradeaur.ro)

Nota noastră: Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este încă de mare actualitate. Nu mai vorbim la propriu despre palate, dar oamenii sunt adesea preocupaţi să deţină locuinţe luxoase, cu care să se mândrească, fiind furaţi de valul grijilor, îndatorându-se bănci, îmbolnăvindu-se ca urmare a stresului, îndepărtându-se de viaţa duhovnicească. Idolii noii generaţii sunt Yoga, ocultismul, consumul de droguri şi alcool, parada bunurilor materiale. Tinerii se înstrăinează de credinţă, iubirea de aproapele, prietenie autentică.

Să nu uităm că nimic nu putem face fără Dumnezeu, că Lui trebuie să îi mulţumim pentru toate şi să ne amintim mereu îndemnul „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei VI,33)

 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Icoana Învierii Domnului sau despre Crucea Paştilor - Prof. Dr. Mihaela Palade

Icoana Învierii Domnului, acest "praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor", este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treaptă a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepţii Vechiului Testament, împreună cu Adam şi Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înălţimea Sa.

Temeiuri şi izvoare ale icoanei

Spre deosebire de alte icoane praznicare, cea a Pogorârii la iad nu-şi află un suport canonic în Sfintele Evanghelii. Faptul că marele eveniment al iconomiei mântuirii, în fond încoronarea sa, este învăluit în tăcere nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că ne aflăm în faţa unei taine de nespus, a unei anume manifestări a iubirii dumnezeieşti. Toţi sfinţii evanghelişti ne dau mărturie despre aflarea mormântului gol, despre cele rostite de îngeri şi despre arătările Domnului Iisus Hristos de după Învierea Sa. Doar în epistole întâlnim referiri la această pogorâre a Mântuitorului, după cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Petru: "Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…" (I. Petr. 3, 18-19), idee completată de Sfântul Apostol Pavel: "Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor". Iar aceea că "S-a suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. (Ef. 4, 8-10).

Această pogorâre în adâncurile iadului constituie subiectul multor scrieri patristice ale Sfântului Irineu, Sfântului Efrem Sirul, Sfântului Chiril al Ierusalimului, acesta din urmă inspirându-se dintr-un text apocrif, Acta Pilati sau Evanghelia lui Nicodim, scriere în care sunt descrise cu multe amănunte lumina care asemenea soarelui a străbătut întunericul, desfiinţarea porţilor de aramă şi eliberarea drepţilor de sub tirania morţii şi a iadului. (Michel Quenot, Învierea şi icoana, traducere şi prefaţă preot prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 96-99)

Iisus Hristos, centrul şi temelia icoanei

Există o mare deosebire între iconografia catolică şi cea ortodoxă. Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui atlet sau cavaler biruitor ce iese semeţ purtând un steag ca semn al biruinţei, în cea răsăriteană El este întotdeauna reprezentat în relaţie directă cu omul. Icoana mărturiseşte această profundă dovadă a iubirii dumnezeieşti care L-a determinat să Se pogoare şi să parcurgă această ultimă treaptă a dialogului cu omul cel căzut şi care nu se putea ridica singur.

În mare, iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o poziţie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână. În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientală, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifică lumii greceşti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct şi nouă, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.

Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Este momentul din care putem rosti: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit" (Irmosul cântării a 9-a din Utrenia Învierii). Tot un atribut al slavei dumnezeieşti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizează atenţia asupra lui Iisus Hristos, Care a mărturisit: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de formă circulară, perfecţiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară.

Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinară energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormântul lor, astfel încât ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.

În mâna Lui Iisus Hristos se află un filacter, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea. În toată imnografia ortodoxă, Crucea şi Învierea sunt intim legate: "Învierea lui Hristos văzând să ne închinam Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat." Aşa se explică şi de ce şi icoana Învierii este structurată pe coordonatele orizontale şi verticale ale Crucii, ca o mărturie a biruinţei doar prin acest semn.

Braţul orizontal al icoanei Învierii

Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu braţele deschise, a îmbrăţişat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forţă, şi îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci şi din care nu puteau ieşi singuri. Ei sunt reprezentaţi întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au aşteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre "Adam cel vechi", cel care a căzut, şi "Adam Cel Nou", Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum şi se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei.

În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind şi aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenţi şi unii din profeţii Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au aşteptat şi vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunţase pe evrei că "Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi", Deut. 18,15), dar şi Abel, ca primă jertfă umană.

Braţul vertical al icoanei se regăseşte în însuşi sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălţare. Uneori, chiar veşmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veşmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar şi o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt." (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare şi cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate, scoase din ţâţâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: "Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei…", la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: "Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte". Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: "Deschideţi porţile, daţi de o parte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei…". În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morţii, lanţurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma munţilor ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenţa slujitorilor Împăratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri - "Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim" - motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.

Paştele, trecere de la robie la libertate, de la moarte la viaţă

"Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii." Pentru evreii Vechiului Testament, Paştele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezenţa Crucii în această icoană. Prof. dr. Mihaela Palade

(sursa: Ziarul Lumina )



O rătăcire mistică şi o calomnie la adresa Bisericii Româneşti - Ierom. Eftimie Mitra
În Ardeal catolicii împart broşuri cu viziuni mistico bolnăvicioase şi calomnii la adresa Bisericii Ortodoxe.
În pagina a doua a broşurii scrie cu litere îngroşate: „Se distribuie gratuit. Vă rugăm să o citiţi şi să o răspândiţi”. Totul asemenea propagandei sectare de a lovi în ortodoxie cu scopul de a atrage enoriaşi.
 
    Dacă citim Vieţile Sfinţilor, Patericul, Filocalia şi alte cărţi din comoara duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, vedem că sunt multe situaţii în care diavolul se arată unor persoane luând chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al unui înger de lumină etc., prin care să amăgească pe om. Sfinţii respingeau aceste vedenii (sau gânduri) considerând că nu sunt vrednici să li se arate lor Mântuitorul. Uneori o făceau din smerenie, iar alteori din prudenţă pentru a nu cădea în capcana celui rău. Această călugăriţă, care avea foarte multe “vedenii” de acest gen nu le respingea ci le scria într-un jurnal, spunându-le şi colegelor din mănăstirea ei, arătând prin aceasta de ce mare dar a învrednicit-o Dumnezeu. Superioara mănăstirii a tipărit multe broşuri şi a redactat rapoarte care au ajuns până la papa de la Roma. Broşurile s-au vândut ca pâinea caldă, astfel încât “vedeniile” şi “mesajele” trimise de Dumnezeu prin Maria Marta Chambon au adus venituri considerabile mănăstirii unde vieţuia. Fenomenul e întâlnit şi azi în Apus. La Fatima, Medjugorie şi alte localităţi din Europa se săvârşesc astfel de “minuni” prin care unor copii li se “arată” Maica Domnului la anumite ore din zi pentru a transmite mesaje omenirii. Organizatorii de pelerinaje, editorii de cărţi şi administratorii acelor locuri (considerate sfinte) adună venituri imense în urma “mesajelor” transmise prin acei copii.
    Vasile Trifu afirmă că Sinoadele Ecumenice I şi II susţin că doar Biserica Romei este singura deţinătoare de har. Pentru justificarea acestei afirmaţii, autorul spune că la aceste sinoade, în simbolul credinţei, s-a definitivat: “Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică”. Le amintim celor care susţin acestea că Episcopul Romei s-a despărţit de Patriarhiile Răsăritului (Antiohia, Alexandria, Constantinopol, Ierusalim) doar la 1054, iar sinoadele respective au avut loc la anii 325 şi 381 când încă nu exista catolicismul. Până la 1054 apusenii mărturiseau crezul ortodox; ereziile filioque, purgatoriul, imaculata concepţie, infailibilitatea, azima etc. au apărut cu câteva sute de ani după sinoadele I şi II. Cuvântul “catolic” înseamnă “universal”, iar universalitatea nu se subordonează unei persoane, indiferent cât de infailibilă s-ar crede aceasta. Biserica Ortodoxă este universală deoarece e sobornicească, hotărârile ei se iau în sobor (sinoade). Afirmaţia că “Sfântul Părinte” e urmaşul Apostolului Petru nu e nouă şi nici nu o aprobăm. Am face o mică remarcă. De ce doar episcopul Romei ar fi singurul urmaş al lui Petru. Istoria ne spune că Apostolul Petru a hirotonit episcopi in peste 28 de cetăţi. Oare nu ar fi corect ca toţi aceştia să fie urmaşi ai lui Petru? Asupra acestui aspect vom reveni, în caz de nevoie, cu un material mai amănunţit.
    Autorul broşurii a fost unul dintre cei mai înfocaţi luptători ai reînfiinţării bisericii greco-catolice în România, după 1990, aceasta culminând cu o nouă ruptură a românilor ardeleni continuând-o pe cea de la 1700. Cu toate acestea susţine că doreşte unirea şi împăcarea între ortodocşi şi greco-catolici. Frumos gestul!! Felicitări... Deranjant este felul în care călugărul franciscan, şi catolicismul în general, vede înfăptuirea acestei unităţi religioase. Aceasta se prevede a fi cu totul străin de cugetul şi trăirea neamului românesc deoarece, în opinia lui Vasile Trifu, singura variantă în care s-ar putea face această unire e cea de supunere faţă de papa de la Roma: “comuniunea perfectă între biserici este un imperativ cristologic, nu un moft omenesc” completând că “împăcarea frăţească a tuturor creştinilor din românia cu Biserica Romei ar fi actul cel mai înţelept pe care l-ar face ierarhii bisericilor” (vezi “Graiul” din 13 aug 2011 -cotidian de Maramureş). Ne întrebăm totuşi dacă catolicismul vrea unirea cu ortodoxia, de ce Vaticanul a luptat din răsputeri ca, la câteva zile după căderea comunismului, să reînfiinţeze cu atâta înverşunare greco-catolicismul în Ardeal? De ce Vaticanul luptă cu atâta agresivitate, pe căi politice, să redobândească proprietăţile primite de la habsburgi (în mare parte confiscate de la iobagii ortodocşi) în timpul ocupaţiei austro-ungare? etc…
ierom. Eftimie Mitra
<span style="font-size:12.0pt;Times New Roman" ;"="">Schitul “Sfinţii Români” – Grădiştea


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Conferinţa Din temniţe spre sinaxare - Sfinţii închisorilor (Protopopiatul Făgăraş - 21 aprilie 2013) - Vasile Danion

(conferinta sustinuta la Protopopiatul Fagaras)

 

 



Să împlinim Porunca iubirii căci Hristos a Înviat - Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Sfintele Paşti 2003

„În această  zi a bucuriei supreme – Ziua Învierii – când Hristos S-a ridicat din mormânt ca un Atotputernic, zdrobind puterile iadului şi slobozind pe cei legaţi acolo din veac, moartea a fost doborâtă, viaţa a fost propovăduită şi mântuirea noastră s-a împlinit. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Urăm tuturor celor la care acest mesaj ajunge, familiilor lor, prietenilor şi duşmanilor, să se bucure împreună cu noi de Învierea Domnului, un Paşte duhovnicesc, un Paşte fericit, o sporire a credinţei, a iubirii şi a păcii, în această lume a conflictelor neîntrerupte şi a morţii năpraznice a atâtor oameni nevinovaţi.

Să ne iubim unii pe alţii acum când ura invadează pământul! Să spunem „Frate” tuturor celor care ne înconjoara, in aceasta vreme în care fraţii se urăsc şi familiile se destramă! Să aducem pacea lui Dumnezeu între oamenii care se războiesc între ei, iar omul este lup pentru om! Să respectam viaţa, acum când mamele îşi ucid pruncii în culcuşul cald al pântecului roditor, iar fătul nici măcar nu poate striga: «Mamă, mă doare»! Să aducem dreptate într-o lume strâmbată de vicii şi cinstea într-o lume în care a fi cinstit este aproape ceva ruşinos! Aceasta este misiunea şi tragicul destin al creştinului în lume: Să fie urmaşul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Hristos a Înviat, fraţii noştri! Să răsune strigătul nostru peste lumea întreagă, în cer şi pe pământ.”

 Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Sfintele Paşti 2002

În noaptea aceasta Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întru totul asemenea Lui, învie din mormânt biruind moartea. Praznuirea Învierii  Domnului nu este o rememorare, nu este un simbol al nici unei legende pagâne. Ea este simplu şi real, Învierea. Iisus învie mereu. El se naşte mereu, propovăduieşte printre oameni, suferă pătimirile morţii şi Învie. MEREU. În plan mistic, în plan divin, nu există timp, nici succesiune, nici aniversări, ci numai realităţi eterne. Hristos a Înviat, fiind pârga învierii noastre!

O legendă veche creştină, născută în cercurile de evrei convertiţi, spune că, dincolo de Caiafa, arhiereul anului morţii lui Iisus, stătea Anna, socrul marelui arhiereu; dar dincolo de ei amândoi stătea un mare rabin, cunoscător al legii, care-l ura pe Iisus de moarte şi care a determinat arestarea, judecarea şi moartea Domnului. Acesta era Rabbi Tarfon. Rabbi Tarfon biruise. Marele impostor – Iisus, Cel care se chema pe Sineşi Fiul lui Dumnezeu – fusese dat morţii ca ultimul dintre tâlhari. Minciuna lui fusese dovedită. În noaptea Învierii Sale, Iisus, spune istorioara pioasă, s-a aratat lui Rabbi Tarfon. Acesta descifra nişte manuscrise vechi, despre venirea lui Mesia. Iisus a intrat prin uşile încuiate şi a stat înaintea lui şi i-a vorbit: „Rabbi, de acum şi până la sfârşitul veacurilor, noaptea aceasta va fi prăznuită ca o noapte a biruinţei vieţii asupra morţii. Ridică-te, Rabbi, spune lumii că ai văzut pe Cel Înviat! Propovaduieşte Invierea!” Rabbi Tarfon s-a ridicat. Era obişnuit cu tot felul de arătări, duhurile nu-l puteau înspăimânta. S-a apropiat de Iisus şi a ridicat mâna să-l lovească peste obraz. Şi s-a uscat mâna lui chiar în clipa aceaa! În toate actele anticreştine stă un Rabbi Tarfon. În ucideri, în defăimarea creştinismului, în laşitatea celor care nu apără pe Iisus, în desfrânarea fizică şi spirituală propovăduită cu putere de profeţii “drepturilor  omului”, în bombardarea Bisericii Naşterii Domnului din Betleem, în orice acţiune de această natură, există un Rabbi Tarfon care încearcå să lovească obrazul lui Iisus. În păcatele noastre, în necredinţa noastră, în cesiunile făcute lumii acesteia pierdute, în desfrâul idolilor, stă Rabbi Tarfon.

Iubiţilor, nu ridicaţi mâna inimii voastre să loviţi obrazul lui Hristos. Nu numai braţul inimii, ci toată inima voastră se va usca. HRISTOS A ÎNVIAT!

(sursa: parintelecalciu.wordpress.com)



Pastorală de Sfintele Paşti 2013 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” (Din cântările Sfintelor Paşti)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Taina Învierii Domnului este nedespărţită de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Înviat din morţi este Hristos Cel Răstignit. Crucea Mântuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice şi smerite, făcătoare de viaţă şi dătătoare de bucurie. În Sfânta Cruce este ascunsă puterea Învierii, iar lumina Învierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfânta Cruce nu este doar semn al jertfei şi al morţii, ci şi semn al Învierii şi al biruinţei.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi morţii. Învierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza păcatului, la starea de făptură veşnic vie, creată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se împărtăşi veşnic din iubirea divină a Preasfintei Treimi. Prin Învierea lui Hristos Cel Răstignit se arată că iubirea omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni poate fi mai tare decât ura, violenţa şi moartea. Tăria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arată atât în Crucea Sa, ca smerenie, cât şi în Învierea Sa, ca slavă. De aceea, Biserica Ortodoxă nu desparte niciodată Crucea de Înviere. Invidiat şi urât de mulţi dintre cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa activă a lui Dumnezeu în popor, desconsiderat şi umilit de autoritatea conducătoare romană, care pierduse simţul dreptăţii, trădat şi vândut de un ucenic robit de patima iubirii de arginţi, părăsit de prietenii prea fricoşi, uitat de mulţi cărora le-a făcut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte şi răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Pe de o parte, răstignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violentă a iubirii lui Dumnezeu de către omenirea păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Pe de altă parte, jertfa Sa pe Cruce, îndurată în mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arată smerenia Sa, ca răbdare a suferinţei şi ca statornicie în iubire iertătoare, chiar şi faţă de duşmanii Săi („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, Luca 23, 34). Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a însoţit pe Iisus până lângă Crucea Sa, ne spune că: „Înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Iar Sfântul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru că L-a întâlnit pe Hristos Cel Înviat din morţi, într-o lumină copleşitoare pe drumul Damascului, a înţeles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, în lumina Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria creştinilor din Corint astfel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea  lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). În altă parte, acelaşi Sfânt Apostol al neamurilor arată că, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care răspândesc în lume ura faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: „Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor,biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15). Pentru a rămâne ascultător şi iubitor faţă de Dumnezeu-Tatăl până la moarte, Hristos-Domnul a îndurat de bunăvoie multe rele venite din partea oamenilor păcătoşi şi a demonilor vicleni, care Îl asaltau în pustie cu ispitele poftelor egoiste – adică ispitele lăcomiei materiale, ale puterii de stăpânire şi ale slavei deşarte (cf. Matei 4, 1-11) –, iar în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cu ispitele sau încercările durerii sufleteşti şi trupeşti pricinuite de invidia cărturarilor şi a fariseilor, de trădarea lui Iuda, de lepădarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au părăsit, de aroganţa şi viclenia lui Irod, de duplicitatea şi laşitatea lui Pilat, de batjocura soldaţilor, de ignoranţa şi rătăcirea mulţimilor învrăjbite, de ironia tâlharului nepocăit, de scuipări, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie în palme şi picioare, de răstignirea pe lemnul Crucii, de adăparea cu oţet, de străpungere cu lancea în coastă. De ce a îndurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvintele următoare: „Acesta a fost... scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavolpătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el” (Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul,Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu până la moarte, Hristos a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios şi răzvrătitor.

Pentru a ne învăţa că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită şi îndelung-răbdătoare, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mâinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27).Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-Şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice şi smerite pentru toţi oamenii.
În Biserica Ortodoxă întâlnim o mulţime de simboluri, imagini, gesturi şi expresii liturgice ale înţelegerii spirituale a legăturii interioare care există între Crucea şi Învierea lui Hristos.

Mai întâi, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos, chipul Său nu este crispat, ci pacificat, însemnând pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică starea în care Iisus rosteşte cuvintele:„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46). Apoi, icoana Învierii lui Hristos, în forma ei autentică, nu-L prezintă pe Hristos ieşind triumfător din mormânt, ci prezintă coborârea Sa la iad ca biruinţă asupra iadului şi a morţii, ca arvună sau început al Învierii de obşte (cf. 1 Corinteni 15, 20) şi al Judecăţii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie,puterea Învierii lui Hristos începe să lucreze din însuşi momentul morţii lui Hristos pe Cruce şi al coborârii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Său din mormânt nu intră în descompunere şi nici sufletul Său nu rămâne în iad. Adesea, icoana coborârii la iad ne prezintă slava lui Hristos Cel Înviat ca fiind străbătută şi confirmată de Crucea luminoasă, pentru că „Hristos S-a pogorât prin Cruce la iad”, după cum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Când este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumânarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicând: „Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumânare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decât moartea.

În timpul Utreniei Sfintelor Paşti şi Utreniei din Duminici cântăm sau rostim acest imn:„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat.Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (...). Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat” (Canonul Învierii şi Utrenia din Duminici). Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere este o dominantă a întregii spiritualităţi ortodoxe liturgice şi filocalice, deoarece Ortodoxia este în acelaşi timp Biserica pocăinţei şi a doxologiei, a postului şi a bucuriei. Întrucât, prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce şi ne facem semnul ei când ne rugăm, dimineaţa, la prânz şi seara, când începem un lucru şi când îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie. Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre suferinţă şi speranţă, osteneală şi bucurie, luptă şi biruinţă, se vede adesea în iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a părinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, a oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, în iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă, permanent, pentru binele familiei şi al societăţii, al poporului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mântuire şi viaţă veşnică.


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, anul acesta, 2013, este sărbătorit în Patriarhia Română ca „An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, la împlinirea a 1700 de ani de la proclamarea de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313. De semnul Sfintei Cruci este legat un important moment din viaţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a condus ulterior la libertatea acordată creştinilor din Imperiul Roman şi la botezul său. Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius(Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Împăratul Constantin a văzut pe cer,ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia: „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Hristos, cerându-i să pună pe scuturile şi steagurile armatei sale Crucea, ca fiind semn protector în lupte. Victoria minunată a armatei sale, mult inferioară numeric celei a lui Maxenţiu, a fost considerată de Împăratul Constantin ca ajutor primit de la Dumnezeu. Dovada acestei credinţe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin, din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta„instinctu divinitatis”, „prin inspiraţie divină” (Vezi Acad. prof. univ. dr. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea – Viaţa Împăratului Constantin, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), Serie nouă, vol. 8, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 38). Începând cu Edictul de libertate religioasă din anul 313, Sfântul Împărat Constantin cel Mare devine protector al creştinismului, iar apoi ia multe măsuri în favoarea Bisericii creştine, într-o perioadă în care lumea era divizată încă între păgânism şi creştinism. Astfel, el promovează, în demnităţi publice, creştini cu un comportament moral ireproşabil, emite monedă cu monograma creştină, în anul 317; generalizează duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, ca zi de odihnă în imperiu atât pentru creştini, cât şi pentru păgâni, în anul 321; inaugurează o nouă capitală la Constantinopol (11 mai 330), simbol al renaşterii şi înnoirii religioase şi social-politice a Imperiului Roman; preţuieşte demnitatea preoţească prin scutirea clerului de impozite şi de obligaţia îndeplinirii serviciilor municipale; înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu); protejează, prin lege, pe săraci, orfani şi văduve; modifică legislaţia privind căsătoria; descurajează divorţul; pedepseşte adulterul. Din dorinţa de a ajuta Biserica să păstreze unitatea de credinţă, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a mărturisit şi proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului ca fiind: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul).

Înţelegând nevoia Bisericii creştine de a avea spaţii liturgice corespunzătoare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost mari ctitori de biserici pe întreg cuprinsul Imperiului Roman: la Constantinopol, Ierusalim, Nazaret, Antiohia, Tir, Nicomidia, Trier, Roma ş.a.; au ridicat biserici care au rămas în istorie ca un model pentru toţi împăraţii, regii şi principii creştini. De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost promotori şi sprijinitori ai pelerinajului creştin. Este binecunoscut pelerinajul împărătesei Elena la Ierusalim, în anul 326, pentru a căuta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. După ce a aflat Sfânta Cruce, ea a încredinţat-o Episcopului Macarie al Ierusalimului, iar o parte din lemn a fost trimisă la Constantinopol. Împăratul Constantin cel Mare a efectuat un pelerinaj pentru a participa la sfinţirea Bisericii „Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, în anul 330, şi apoi un alt pelerinaj pentru a participa la sfinţirea „Bisericii Învierii” din Ierusalim, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci, în anul 326. Sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie înscrisă în calendar până în zilele noastre.

Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii este covârşitoare. Ei sunt apărători ai libertăţii creştinilor, ai unităţii Bisericii, ctitori de cetăţi creştine şi lăcaşuri sfinte, apărători ai demnităţii umane şi ajutători ai săracilor. Sfânta Elena este model pentru viaţa creştină a mamelor, învăţătoare a credinţei creştine în familie şi în societate, unind înţelepciunea cu evlavia şi credinţa cu dărnicia. Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică se arată prin pomenirea lor, în fiecare an, la data de 21 mai, fiind numiţi Sfinţi Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii.

În iconografia noastră ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi având Sfânta Cruce între ei, întrucât Sfântul Împărat Constantin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer, iar mama sa, Elena, a descoperit Crucea de lemn, în pământ, la Ierusalim. Astfel, înţelegem că Sfânta Cruce leagă cerul şi pământul, prin iubirea nesfârşită şi netrecătoare a lui Hristos pentru lume. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ne îndeamnă să apărăm dreapta credinţă, să ne închinăm Sfintei Cruci şi să o cinstim ca pe o armă de biruinţă, să vedem în semnul Crucii puterea iubirii jertfelnice şi smerite a lui Hristos, care ne duce la învierea sufletelor, din moartea păcatului, şi la învierea trupului, din stricăciunea mormântului.

Astăzi mulţi oameni poartă crucea suferinţei din cauza înmulţirii păcatelor, a patimilor egoiste şi a relelor de tot felul, din cauza lăcomiei sau zgârceniei unora şi a sărăciei altora, a violenţei în familie şi în societate, a nedreptăţii şi nepăsării, a bolilor şi singurătăţii, a certurilor în familie şi a divorţurilor, a părăsirii copiilor şi bătrânilor ş.a. În această privinţă se adeveresc cuvintele Mântuitorului Hristos că: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). De aceea, pentru a putea purta crucea multor încercări şi a simţi ajutorul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat este necesar să ne întărim în credinţă, să sporim rugăciunea şi să săvârşim fapte de ajutorare a semenilor noştri, să fim şi noi pentru alţii un Simon de la Cirene, care a ajutat pe Iisus să poarte Crucea Sa pe drumul Golgotei (cf. Luca 23, 26). Aşa după cum credincioşii care au purtat de bunăvoie crucea postului, ca înfrânare de la bucate de origine animală şi de la orice păcat sufletesc şi trupesc, primesc lumina, bucuria şi binecuvântarea Sfintelor Paşti, tot aşa şi cei care alină suferinţa semenilor lor, prin rugăciune şi cuvânt de încurajare, prin faptă bună şi dărnicie,vor simţi lumina şi bucuria Învierii lui Hristos în inimile lor şi binecuvântarea Lui în viaţa şi casele lor.

Prin urmare, mai ales în aceste zile, este bine să aducem bucuria Sfintelor Paşti în casele de copii orfani şi bătrâni, la patul bolnavilor, dar şi acolo unde este multă tristeţe, singurătate şi deznădejde, în familiile sărace, îndoliate şi îndurerate. Pretutindeni unde putem face binele, să-l facem purtând, în suflet şi în fapte, lumina Crucii şi bucuria Învierii! Orice osteneală sau orice jertfă, de acest fel, cuprinde în ea lumina pe care o vesteşte Biserica Ortodoxă în ziua de Paşti şi în fiecare duminică de peste an, zicând: Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!

Să cultivăm, prin rugăciune şi cuvânt bun, în lumina acestei bucurii pascale, legătura fraternă cu românii care se află în afara hotarelor României sau în diaspora română. Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti şi frăţeşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(sursa: basilica.ro)

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Am văzut Lumina cea adevărată! Paştile Ortodoxe şi Sfânta Lumină de la Ierusalim.

Lumina Sfântă este un miracol al Ortodoxiei care se întâmplă în fiecare an de Sfintele Paşti la Ierusalim, când în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30-14.30, deasupra Sfântului Mormânt, se aprinde Sfânta Lumină, un foc care se pogoară din cer, manifestându-se diferit în fiecare an şi care în primele minute poate fi atinsă cu mâna fără a te arde. Asupra acestui lucru există numeroase mărturii, sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul când, în noaptea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, luminează pe pamânt pentru câteva clipe un foc imaterial. Dar miracolul nu se produce numai în interiorul mormântului ci şi în afara sa. Mulţi povestesc cum au văzut venind din cer ori bulgări de lumină, coloane de lumină, sau lumină sub formă de fulger aprinzând mai multe lumânări de-o dată. Mulţi s-au fotografiat şi au înregistrat video cum îşi “spală” faţa cu acest foc divin fără să le ia foc nici macăr părul.

An de an, Lumina Sfântă de la Ierusalim este luată în candele şi adusă în 13 ţări ortodoxe, printre care şi România. Interesant este că de câte ori non-ortodocşii au încercat să obţină Lumina Sfântă, tentativele lor au eşuat. Astfel, au apărut şi scepticii, care spun că aprinderea luminii ar fi o escrocherie. Însă mai multe declaraţii semnate de pelerini ale căror lumânări s-au aprins spontan, atestă adevărul acestor întâmplări. De altfel, există şi convertiri la Ortodoxie ca urmare a participării la minunea venirii Luminii Sfinte. Se spune că cel care trăieşte de aproape minunea aprinderii lumânărilor sau vede Lumina galben verzuie, care în primele momente nu frige, părăseşte Ierusalimul total schimbat. Iată cum descrie un sfânt părinte contemporan, ieromonahul Petroniu Tănase de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos, minunea Luminii Sfinte, la care a participat în anul 1974:

„Procesiunea este măreaţă. Patriarhul Ierusalimului cu tot Sinodul, arhimandriţii, stareţii mănăstirilor din Palestina, monahi şi fraţi, toată Frăţia Sfântului Mormânt, la care se adaugă şi pelerinii clerici, stau înşiruiti pe două rânduri într-o ordine desăvârşită. Apoi merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfântul Mormânt, în sunete de clopot şi toacă, împletite cu glasurile neîntrecute ale slujitorilor. Întreg văzduhul este numai sunet şi cântare. Procesiunea se face fără lumânări şi în toata biserica nu se află nicio candelă sau lumânare aprinsă. Să ne închipuim această măreaţă privelişte. De jur împrejurul Sfântului Mormânt, lumea de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuită peste tot şi la toate nivelele unde se poate sta, până sus la uriaşa cupolă de deasupra. Toţi ţin în mâini bucheţele de lumânări, câte treizeci şi trei, după numărul anilor pamânteşti ai Mântuitorului, şi, cu privirile aţintite spre Sfântul Mormânt, sunt într-o încordată aşteptare. Procesiunea slujitorilor înconjură de trei ori Sfântul Mormânt şi cele două capete ale şirului se ajung înfăşurându-l ca o uriaşă panglică vie. Mormântul Domnului este pecetluit de cu seara: "Lumina era în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o". După a treia înconjurare se despecetluieşte uşa. Patriarhul intră înlăuntru, adună cu mâinile vata de pe lespedea Sfântului Mormânt (care era dinainte aşezată acolo), şi care se aprinde acum cu o lumină fosforescentă, care nu arde şi iese cu ea afară la mulţime... Un strigăt de uimire cutremură toată biserica sşi ropotele de aplauze ale unei nestăvilite bucurii umplu văzduhul. Minunea s-a mai petrecut o dată. Toată lumea se înghesuie să-şi aprindă buchetul de lumânări de la Sfânta Lumină şi în câteva clipe întreaga biserică este o mare de foc. "Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pamântul".

Paştile sunt sărbătoarea luminii, a biruinţei, a bucuriei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipă ucenicilor slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt prin Sfânta Lumină, Hristos Cel înviat străluceşte o rază a slavei Sale peste cei adunaţi la ospăţul cel de taină al Învierii Sale. Dar totul dureaza doar câteva clipe; e o icoană, o arvună numai şi încă nu e bucuria cea deplină. De aceea, în noaptea Învierii Biserica o va spune cu dorire: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase...! Dăruieşte-ni-le însa mai adevărat, în ziua cea neînserata a Împărăţiei Tale!" Încetul cu încetul, entuziasmul se potoleşte, lumea e fericită că încă o dată s-a învrednicit să primească Sfânta Lumină. La altarul Bisericii Învierii începe citirea celor cincisprezece paremii şi se continuă Sfânta Liturghie a Sâmbetei celei Mari, la care am avut marea fericire să slujesc şi eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Ţara Sfântă. Dar, în jurul Sfântului Mormânt, până târziu se vor împleti cu dangătul clopotelor ecourile bucuriei pascale ale mulţimilor de credincioşi de toate confesiunile care s-au adunat la dumnezeiescul ospăţ.”

Când a fost Părintele Petroniu la Sf. Mormânt, Sfânta Lumină a venit aşa: Când s-a făcut rugăciunea pentru Sfânta Lumină, deodată a venit un stâlp de foc şi s-a speriat toată lumea, a venit deasupra Sf. Mormânt, s-a despicat în 3, un stâlp de foc a mers la Golgota, unul la Mormântul Domnului şi unul la Biserica Sf. Învieri. În trei stâlpi s-a facut Lumina aceasta, căci nu vine în fiecare an la fel, aici sunt taine mari. De aici, ar trebui catolicii să se întoarcă la Paştile ortodoxe, dovada Adevărului: Sfânta Lumină! Catolicii trebuie să se întoarcă la ortodoxia credinţei, căci au făcut mare greşeală când au modificat data Paştilor, după voia lor şi nu după voia lui Dumnezeu. Iată o minune care se tot repetă, dovada Învierii de netăgăduit a Mântuitorului Iisus Hristos.

Părintele Galeriu confirmă povestea doamnei Ioana Elena Corneanu  din noaptea Învierii, de la Ierusalim: “ Înghesuită şi mişcată de valul lumii, îmi plângea inima. Parcă mă vedeam părăsită de Dumnezeu.  Doamne, m-ai lepădat de la faţa ta! Luată de mulţime, trec pe lângă Piatra Ungerii, prin spatele  Bisericii Sfântului Mormânt. Apoi, o putere m-a mişcat înainte şi deodată am ajuns la piciorul scării care urcă spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin mulţime şi am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Mă ţineam cum puteam. Patriarhul a intrat în Sfântul Mormînt. Mă rugam cu lacrimi. Deodată, apar fulgere de lumină şi scântei, ca mărgelele, ca globuleţele. Într-o mână aveam mănunchiul de 33 de lumânări, în cealaltă cinci lumânări, întinse ca în rugăciune spre lumină. Închid o clipă ochii, ca fulgerată, iar când îi deschid, văd mănunchiul de 33 de lumânări aprins. Se aprind şi celelalte cinci, şi lumea aprinde de la mine. Faţa îmi e scaldată în lacrimi".

Iată mărturia Patriarhului Diodor al Ierusalimului: „Îmi găsesc drumul prin întuneric în camera interioară unde cad în genunchi. Aici spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Câteodată aştept câteva minute, dar în mod obişnuit minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumina nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstrie dar culoarea se poate schimba şi lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare a fi acoperită de un nor, dar este lumina. Lumina se comporta diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde! - niciodată nu mi-am ars barba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul intâi Patriarhului Bisericii OrtodoxeArmene, apoi Patriarhului Copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în Biserică."  (surse: Pelerinul Român; Ziarul Lumina; www.nistea.com; crestinortodox.ro)

 

 



Învierea în temniţe - Vasilică Militaru

„Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. …Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; …Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. (I Cor. 15, 13-20).

Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea sufletelor lor. Vă daţi seama cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. Există două feluri de inviere. Una a sufletului în viaţa trupească, atunci când credinciosul urcă nişte trepte ale desăvârşirii. Cealaltă înviere este cea promisă după Judecata de Apoi. Cel ce învie în timpul vieţii în trup, rămâne înviat şi după moartea trupească.

După o adevărată săptămână a patimilor, în care se desfăşurase procesul de la Cluj, cu anunţarea sentinţelor chiar în Sâmbăta Mare, Aspazia Oţel are un moment de bucurie sufletească. „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala Ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos Hristos a înviat! Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, Hristos a înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949”[1].

Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii din anul 1949 în închisoarea Piteşti. Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”[2]

Dumitru Bordeianu ne descrie sărbătorirea Paştilor anului 1949 în celula 18. Pe atunci încă se mai primeau pachete trimise de rude. Numai arareori în 1948 şi 1949 s-a întâmplat acest lucru. Un coleg de celulă a primit pe căi lăturalnice un pachet de alimente de aproximativ 10 kg. Din acest pachet s-au înfruptat toţi studenţii de la muncă silnică şi temniţă grea. Cantitatea a fost simbolică, dar cu un efect moral impresionant. Pentru a înţelege modul cum a fost împărţit pachetul, ca exemplu, un ou a fost împărţit în 24 de porţii, fiecare cu o bucată de coajă roşie, simbol al sărbătorii Învierii. Pachetul conţinea şi prescuri pentru anafură, de luat cu ocazia Paştilor[3]. (…)

Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?”[4] Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai multe mărturii despre Învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 1950-1954. (…)

Preotul Liviu Brânzaş a trăit Învierea în singurătatea celulei de anchetă din închisoarea din Oradea. În 19 aprilie 1952 el nota: „Mă simt în profunzime altul… Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale sărbătorii Învierii Domnului[5]Tot părintele Brânzaş ne descrie noaptea Învierii la mina Cavnic. Sfredelele, ca şi la Baia Sprie, au fost folosite drept clopote. „Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote... Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”[6]

Oprea Tărăban aminteşte despre strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă Hristos a înviat![7] O altă sărbătoare a Învierii, de la Reduitul din Jilava, din anul 1957, este pomenită de Vasile Cristea[8]Şi părintele Steinhardt descrie sărbătorirea Învierii la Gherla în 1961. După ce au postit, deţinuţii s-au împărtăşit în linişte. „După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat! fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus, de unde suntem cocoţaţi, auzim – ca din văi, de acolo, de dincolo – câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind”[9].

De la Mislea, Aspazia Oţel îşi aminteşte două sărbători ale Învierii. „În ziua Învierii ne-am adunat toată temniţa liberă (cele care au lucrat o perioadă la atelierele de croitorie) în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana”[10]„Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi Mergi la cer şi Te aşează, Hristos a înviat şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile”[11].

Din amintirile Nicolei Valery aflăm despre serbarea Învierii într-o altă celulă a închisorii Mislea. Când în satul din apropiere au sunat clopotele, mai mult de cincizeci de deţinute erau în picioare. Maica Eudoxia, aşezată într-un pat suprapus, domina întreaga adunare. Maica a citit toate pericopele evanghelice privitoare la minunea Învierii (Nicole Valery descoperise o Biblie în fosta biserică transformată în depozit. Biblia a fost fragmentată în fascicole ce au circulat în mare taină şi cu mult folos printre deţinute). Apoi toate au cântat Hristos a înviat! Fără să ne mai temem că vom fi auzite, am cântat într-un singur glas minunatul cântec ortodox Hristos a înviat din morţi…, pe care l-am repetat de trei ori… După ce, îmbrăţişându-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, Hristos a înviat!, fiecare s-a întors în patul ei. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim într-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeam mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoream Paştele în libertate. În acea zi am înţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe”[12].

Desigur, aceste gesturi creştine au fost de multe ori drastic sancţionate de conducerile închisorilor. Dar acestea nu au putut umbri bucuria de manifestare a credinţei în Învierea lui Hristos. Consideraţi morţi de regimul comunist, pomeniţi la morţi de rudele din afară ce nu mai aveau veşti de la ei, întemniţaţii au dovedit că Învierea este un act real şi posibil. Atât cei care au murit în închisori, cât şi cei care au supravieţuit au biruit moartea. Dovada învierii lor este că la acest moment regimul comunist a fost înfrânt. Aceşti întemniţaţi ne-au demonstrat în timp că biruitor nu poate fi decât Iisus Hristos împreună cu toţi cei care cred în Învierea Sa.”

 (Text extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008. Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.)


 

[1] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 135.

[2] Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Editura Criterion, Bucureşti, 2005, pp. 65-66.

[3] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 101-102.

[4] Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău - Iaşi, 2002, p. 88.

[5] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 44.

[6] Idem, pp. 118-119.

[7] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Editura Ramida, Bucureşti, 1993, p. 69.

[8] Idem, p. 67.

[9] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 205.

[10] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 186.

[11] Idem, p. 265.

[12] Nicole Valery – Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, p. 114.



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre întru bucuria Domnului său! (Slujba Învierii) - Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt al celui între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului care se citeşte la slujba din sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru 

 

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teama ca a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea.Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-Se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

(Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2010)

 

 


 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Dăruiţi copiilor abandonaţi dragostea unei familii! - ÎPS Laurenţiu Streza

Îndemn Pastoral la Duminica Sf. Cruci

Prin purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, păşim, cu Duminica de astăzi, închinată cinstirii Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului, pe cea de-a treia treaptă a „scării duhovniceşti” a Postului Mare, prin care Biserica noastră, cu adâncă înţelepciune şi dragoste, ne înalţă sufleteşte spre părtăşia bucuriei şi luminii veşnice a Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit această prăznuire acum, la jumătatea călătoriei liturgice a Postului, pentru ca noi, credincioşii, poposind „la umbra Crucii Mântuitorului”, să pătrundem mai adânc în lumina înțelesurilor şi semnificațiilor teologice şi duhovniceşti pe care Sf. Cruce le are pentru viața noastră creştină şi astfel, să ne întărim duhovniceşte, să ne înnoim nevoințele postirii pentru a putea continua cu vrednicie calea spre slăvita Înviere.

În Duminica de astăzi, aflată în mijlocul Postului Mare, prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului, care este„răstignirea”; răstignirea patimilor, a egoismului, a poftelor, a lăcomiei şi neascultării de Dumnezeu, şi toate acestea pentru a „răsturna” drama căderii lui Adam şi a ne întoarce iarăşi, prin „crucea nevoinţelor”, în raiul comuniunii veşnice de iubire cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre.

Astăzi, în mod solemn, am adus în mijlocul bisericii Sfânta Cruce, pentru ca, privind-o şi închinându-ne dinaintea ei, în stare de rugăciune, cu credință şi smerenie, să „vedem” cu ochii cei tainici ai inimii şi să înțelegem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, oamenii. Dar nu numai atât, ci astăzi, aici, la picioarele Crucii, în mijlocul Postului Mare, Biserica ne cheamă să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem în ce măsură noi, creştinii, prin faptele iubirii milostive față de semeni, răspundem, cu adevărat, iubirii jertfelnice şi mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos arătată în Taina Crucii. În ce măsură, prin grija faţă de aproapele, mărturisim în viaţa noastră şi facem vie şi lucrătoare dragostea cea mântuitoare şi jertfelnică a lui Dumnezeu? Cât de mult ne pasă de semenii noştri? Nu cumva, mai degrabă, ne ruşinăm de Mântuitorul nostru şi de cuvintele Lui, ezitând sau refuzând să ne luăm „crucea” şi să-I urmăm pe calea credinței?

Din nefericire, înstrăinărea noastră de Dumnezeu este o realitate cruntă, iar acesta se reflectă, în primul rând, în starea copiilor noştri. Putem oare să nu ne îngrijorăm când printre copiii şi tinerii noştri sunt tot mai frecvente patimile care, altădată, erau inexistente sau rare chiar printre adulţi: fumatul, alcoolismul, consumul de droguri, agresivitatea, violenţa, desfrânarea, naşteri la vârsta minoratului, avorturile, sinuciderile? Se spune, pe bună dreptate, despre copii că sunt „spovedania” părinţilor lor. În comportamentul copiilor citim ce fel de educaţie au primit în familie, în special în primii şapte ani de acasă, dar şi în continuare, prin şcolile şi mediile pe care le frecventează.

O situație şi mai dureroasă, însă, pe care o trăim demult, dar care, parcă acum se acutizează mai mult ca oricând, şi față de care nu putem fi nepăsători, este aceea a copiilor abandonaţi de părinţii lor. Numai anul trecut, în judeţul nostru au fost peste 350 de copii abandonați în centrele de plasament, în afară de noii născuți, părăsiți în maternități. A-ţi părăsi proprii copii, a nu-ți asuma „crucea” creşterii şi educației lor este un gest de egoism extrem şi un păcat strigător la cer. Sigur că, uneori, părinţii în cauză au ca circumstanţe atenuante situaţii de viaţă dificile: sărăcia, şomajul, migrația în altă țară, părăsirea de către celălalt soţ, deci lipsa unei familii. Într-un astfel de context, familia cea mare a Bisericii nu poate rămâne indiferentă.

De aceea, în această Duminică a prăznuirii Sfintei Cruci, cu părintească dragoste, ne adresăm Dumneavoastră, tuturor celor ce sunteți fiii Bisericii, cu rugămintea călduroasă de a analiza posibilitatea de a primi în casele, în familiile Dumneavoastră, copii dintre cei abandonați de părinții lor trupeşti, prin aşa numitul plasament. Poate, între Dumneavoastră sunt familii care nu au sau nu mai pot avea copii, sau părinți iubitori cu o stare materială care ar permite creşterea şi educarea unor copii suferinzi, privați acum de dragostea unei familii. Suntem încredințați că nu e uşor a creşte copii; a fi părinte este întotdeauna o cruce, însă a o asuma cu credință şi cu dragoste de Dumnezeu înseamnă a transforma această cruce în cale către înviere şi viață veşnică. În această lucrare social-filantropică şi misionară nu suntem singuri. Direcția Județeană de Asistență Socială şi Protecția Copilului, împreună cu care am semnat un protocol de colaborare, ne este alături cu toată abnegația, fiind gata să ofere întreg sprijinul legal, toate informațiile necesare celor dispuşi să-şi asume măreața şi nobila misiune de părinte. Preoții noştri slujitori, de asemenea, sunt încredințați a sta la dispoziția celor interesați şi a acorda toată asistența necesară.

Încrezători că acest demers nu va rămâne fără ecou în sufletele Dumneavoastră, Vă dorim tuturor, preoți şi credincioşi, să împliniţi pe mai departe, cu vrednicie şi râvnă, călătoria duhovnicească a Postului Mare; Vă binecuvântăm şi Vă încredinţăm, încă o dată, de părinteasca noastră dragoste.

‡ LAURENȚIU

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

03.04.2013

 

 

 

 



Fertilizarea in vitro - copiii nu sunt lucruri care se fac

 

 

 

 

„Pentru ca să se dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos, Domnului să ne rugăm.” (Slujba Cununiei)

În completarea îndemnurilor părinteşti ale ÎPS Laurenţiu Streza adresate familiilor care se confruntă cu infertilitatea de cuplu de a nu recurge la mijloacele moderne de „reproducere umană asistată”, sau la „fertilizarea in vitro”, preluăm parţial şi cu observaţiile noastre un articol pe aceeaşi temă, publicat pe doxologia.ro de către Irina Nastasiu. Dorim ca argumentele de mai jos să fie spre consolarea tinerilor care sunt în suferinţă sufletească pentru că din motive independente de voinţa lor, nu pot avea copii, dar şi un punct de reflecţie înainte de a lua decizii cu urmări ireversibile. Să avem mereu în minte cuvintele din Slujba Paraclisului Maicii Domnului: Nu mă încredinţa ajutorului omenesc, Preasfântă Stăpână, ci primeşte rugăciunea robului tău, că necazul mă cuprinde si nu pot răbda săgetările diavolilor… Pururea fiind biruit, mângâiere nu am afară de tine, Stăpâna lumii; nădejdea si folositoarea credincioşilor, nu-mi trece cu vederea rugăciunea, ci fă ceea ce este de folos.” 

„În România se realizează cam 5000 de fertilizări in vitro în fiecare an, numărul copiilor care se nasc vii pe această cale este, însă, cu mult mai mic. Astfel, din 7-8 ovule fertilizate in vitro, 3-4 embrioni sunt implantaţi în uterul femeii. Din aceştia, doi sau trei sunt apoi avortaţi prin reducţie embrionară, pentru ca măcar unul să aibă şanse de a se naşte. Embrionii în exces sunt de obicei distruşi, criogenaţi sau folosiţi în diferite experimente medicale… Indiferent de modul în care a fost conceput embrionul, a pune capat intenţionat unei sarcini în orice moment al ei implică un act ilicit de avort, întrucât el distruge o persoană umană în curs de dezvoltare. „Lipsa involuntară de prunci, ca orice suferinţă majoră, este, în primul rând, o problemă spirituală. Prin ea, Dumnezeu are de comunicat ceva soţilor în cauză şi avem nenumărate exemple de situaţii rezolvate fericit prin întoarcerea către Dumnezeu şi prin mijlocirea Maicii Domnului şi a multor sfinţi, din trecut sau contemporani.”  (ÎPS Laurenţiu Streza) 

Într-o scrisoare deschisă adresată Ministerului Sănătăţii, în mai 2011, organizţiile pro-vita din România arătau că fertilizare in vitro este “o tehnologie periculoasă şi experimentală, cu riscuri mari şi eficienţă minimă, ale cărei costuri împiedică dezvoltarea şi aplicarea unor soluţii preventive, ieftine, la care să poată apela cuplurile în dificultate, şi este totodată o precondiţie pentru experimentele pe embrion. Prin aceste tratamente FIV vor fi omorâţi un număr foarte mare de embrioni, ceea ce înseamnă moartea multor fiinţe umane aflate în stadiul incipient al existenţei lor.” 

Iată ce declara într-un interviu părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul” (Federația Rusă). „Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „să se facă”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Interviul complet poate fi citit aici.

Pe de altă parte, fertilizarea in vitro deschide uşile incestului. Un caz care a zguduit lumea întreagă s-a petrecut luna trecută (n.n. martie 2013), în S.U.A., fiind relatat de jurnalista Emily Yoffe, coordonatoarea unei rubrici de dialoguri cu cititorii la revista „Slate”, în care se arată drama unui cuplu format din tineri adoptaţi, care au descoperit după ce s-au căsătorit şi au dat naştere la doi copii că au acelaşi tată biologic, un donator de spermă la o clinică privată americană. Situaţiile de acest tip se vor înmulţi dramatic după recenta legalizare a adopţiilor de către cuplurile homosexuale, cu atât mai mult cu cât se doreşte ca în viitor să poată fi „cumpăraţi” chiar embrioni „gata făcuţi”, „rămaşi” de la cuplurile care au recurs la fertilizarea in vitro. Detalii, aici.

Amintim care este poziţia Bisericii Ortodoxe Române cu privire la avort, în conformitate cu învăţătura privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special: „Dacă viaţa şi, mai ales, viaţa omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţă şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenţa istorică în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omenească (nu simplu "produs de concepţie"), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.”  

 

 

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Minunile lui Dumnezeu în viaţa mea - Arhim. Haralambie Vasilopoulos (CARTE)
 
„Bătrânul scrie despre minuni cu o credinţă ca a unui copil mic, dar totodată cu grija adevăratului teolog. Scrie simplu şi nepretenţios, pentru ca toată lumea să-l poată înţelege...  credinţa sa este veritabilă şi din toată inima. Smerenia sa ajunge la neprihănirea pe care o au copiii… Rugăciunea şi credinţa sa făceau adevărate minuni.
O carte poate salva nu unul, ci multe suflete. Iar aceasta va fi pomenirea cea mai bună şi mai bineplăcută lui Dumnezeu a binecuvântatului părinte Haralambie” - P. Sotirhos
Editura Agaton, 7 RON, 104 pagini
Detalii      Comandă cartea prin librăria online


Ochiul american – Virgil Gheorghiu (CARTE)
„Societatea-Uzină nu acceptă individualităţi. Ea nu poate supravieţui decât cu condiţia ca oamenii planetei să devină uniformi. Strict asemănători unii cu alţii. Cum sunt piesele unei maşini. Oamenii trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme. O respiraţie uniformă şi o viteză uniformă. Pentru a le face standard, sateliţii trimit zi şi noapte oamenilor mesaje…”
In noua epocă, ochiul american a înlocuit ochiul lui Dumnezeu. Autorul denunţă ororile universului materialist şi ştiinţific, comparându-l cu universul încărcat de spiritualitate - un univers tainic, curat şi plin şi iubire.
 
Editura Agaton, 10 RON, 168 pagini
Detalii      Comandă cartea prin librăria online


Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar;        ISSN

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm
(Editura Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Cristina Roman
Ioan Cismileanu
Natalia Corlean