Sfântul Prooroc Ilie | Editura Agaton | Iulie 2018 |
De câțiva ani, avocata Ana-Corina Săcrieru, membru fondator al Platformei Civice de drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ, pledează pentru împlinirea inițiativei celor trei milioane de români care au cerut, în 2015, clarificarea termenului de „soți” din Constituția României pentru armonizarea lui cu Codul Civil. Ea ne-a vorbit despre miza istorică a unei participări masive a românilor la referendumul care are ca scop aprobarea înlocuirii cuvântului „soți” din definiția constituțională a căsătoriei cu sintagma „un bărbat și o femeie”.
Referendumul acesta este despre noi înșine. Este singurul proiect de țară care ne unește cu adevărat, deși este regretabil că a durat atât de mult, trei ani. Dar faptul că acest referendum va avea loc în acest an al unității noastre naționale, așa cum nu ne îndoim că va fi, ar putea să ne arate că Dumnezeu are o logică a lucrurilor care e deasupra logicii noastre. Suntem invitați să constatăm că nevoia de unire este azi la fel de actuală ca acum 100 de ani. Iar noi avem șansa să fim martorii vii, să trăim personal un act de unitate națională.
Nu va fi ușor să se atingă nivelul de participare necesar pentru validarea rezultatului referendumului. Trebuie să participe 30% din numărul românilor din statistici. Dar, cu atât de mulți români emigrați sau plecați la muncă în afară, populația reală a României este de fapt mult mai mică. Va fi nevoie de un efort extraordinar, pe care va trebui să-l facem ca pe o răspundere personală a fiecăruia dintre noi. Nu există jumătăți de măsură în ceea ce privește responsabilitatea, pentru că de rezultat depinde cum va arăta România generațiilor următoare. Sunt convinsă că așa au văzut lucrurile acum o sută de ani și înaintașii noștri. Acest referendum ar putea fi o victorie la fel de frumoasă precum Marea Unire de la 1918.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la proiectul referendumului a fost că el a rămas cumva deasupra zbaterilor politice. Acesta a fost meritul lui Mihai Gheorghiu. Este un proiect istoric, dar din păcate se încearcă blocarea lui. Blocajul nu mai este doar politic, ci și la nivel instituțional, când un reprezentant la cel mai înalt nivel al unei instituții, precum Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), afirmă că este un proiect „fals” și „neclar” și că „din punct de vedere juridic nu are nici un efect”. Cu toate acestea, este cel mai democratic și constituțional proiect din istoria românilor.
Nu discriminează pe nimeni, iar acest lucru l-a constatat Curtea Constituțională în Decizia 580/20.07.2016. Inițiativa nu încalcă drepturile nici unei persoane și de aceea este un proiect sută la sută democratic și constituțional. Este dreptul românilor de a-și spune punctul de vedere. Suveranitatea, potrivit Art. 2 din Constituția României, se exprimă și prin referendum. A bloca un astfel de proiect înseamnă a nu-i recunoaște poporului suveranitatea.
Acela a fost o consultare publică. Nu avea încadrarea juridică a unui referendum. Acum avem procedura unui referendum și este pentru prima oară când românii au reușit să facă, la modul cel mai riguros posibil din punct de vedere constituțional, juridic, un astfel de demers. A-l bloca înseamnă a nu-i recunoaște poporului român suveranitatea. Strămoșii au reîntregit România, iar la 100 de ani, noi suntem nevoiți să-i apărăm suveranitatea. Despre asta este vorba.
În 1918, românii, la fel de singuri, la fel de abandonați, la fel de nerecunoscuți ca popor, au reușit să-și reîntregească țara. La 100 de ani distanță, noi, aceiași români, același popor, suntem puși în fața următoarei situații: ne este refuzat dreptul de a ne defini în ceea ce este cel mai profund ființei noastre. Ce este cel mai profund în ființa unui om? Iubirea - iubirea dintre un bărbat și o femeie, acea iubire care întemeiază o lume, pentru că asta este căsătoria: o iubire întemeietoare. Ni se refuză azi dreptul de a ne defini nu politic, nu instituțional, nu ca democrație, ci în esența ființei noastre, în nivelul cel mai adânc și mai intim al ființei noastre. Acolo ne este refuzat dreptul de a ne defini.
O precizare juridică înainte de orice: nici jurisprudența, nici legislația europeană nu obligă statele membre să legifereze căsătoria sau parteneriatul între persoane de același sex. Nu există nici o obligație în acest sens. Și o precizare politică: e foarte adevărat că am observat în discursul politic această jonglare de termeni, ca și cum cineva ar pune problema referendumului la schimb cu acest parteneriat.
În mentalitatea poporului român - inclusiv în noul Cod Civil - nu există aceasta. În mentalul colectiv al poporului român, iubirea dintre un bărbat și o femeie este legată de o formă de asumare a acelei iubiri. În Dreptul Civil român, această asumare se face în două forme: prin căsătorie sau prin logodnă. Cu alte cuvinte, legiuitorul român a considerat că iubirea este o încărcătură atât de mare, încât nu poate fi decât asumată și nu trecută doar într-un simplu contract civil. De aceea, spuneam că iubirea întemeietoare dintre un bărbat și o femeie este cea mai bună definiție a căsătoriei. Prin nașterea de copii, întemeiază o lume, un popor, o țară. Prin transmiterea valorilor, întemeiază o cultură. În măsura în care o iubire este întemeietoare, în acea măsură este căsătorie. Toate problemele nenumărate ale familiei românești decurg dintr-o greșită înțelegere a căsătoriei.
În măsura în care un popor înțelege aceste aspecte și le consemnează în legile lui în mod fidel propriei concepții, în acea măsură el va avea instituții juridice care să-i reflecte realitățile sociale. De aceea Codul nostru Civil este unul de excepție: pentru că el este reflexia fidelă a realității sociale. Vedem căsătoria ca pe o asumare, adică ca pe un proces care te și transformă. Nici unul dintre noi nu mai e același după ce se căsătorește, pentru că din purtătorul unei iubiri devine coîntemeietor al unei lumi întregi. Iar Codul nostru Civil are acest merit fantastic de a reflecta ceea ce românii gândesc cu adevărat despre ei înșiși, despre iubire, despre bărbat și femeie. A veni cu o instituție juridică precum parteneriatul civil înseamnă a introduce o grefă străină de mentalul colectiv românesc.
Decizia CJUE din 5 iunie 2018 are strict efect de interpretare: nu obligă la recunoașterea uniunii celor doi de către România, ci doar la recunoașterea dreptului lor de ședere aici. În acest caz, CCR ia act de interpretarea transmisă de CJUE și face aplicarea interpretării după propria judecată. CCR poate să observe că decizia CJUE spune același lucru ca aliniatul 4 din Codul Civil. Codul nostru Civil, care este foarte bine reglementat, are la alin. 1 din art. 277, precizarea că în România nu sunt recunoscute căsătoriile între persoane de același sex oficiate pe teritoriul altui stat. Dar la alin. 4 se precizează că prevederea de la alin. 1 nu prejudiciază în nici un fel dreptul la liberă circulație (și inclusiv la ședere). Pe această bază, CCR poate să observe că decizia CJUE spune același lucru ca aliniatul 4 din Codul Civil și să respingă excepția de neconstituționalitate a art. 277 (reclamată de Coman).
Nu sunt eu în măsură să vă răspund la întrebarea asta. Important este că decizia nu poate afecta o altă consecință. Al doilea aspect fundamental legat de această decizie este faptul că ea nu aduce nici o atingere Constituției României. Noi avem o dispoziție specială în Constituția României, art. 11, care arată că legislația europeană principală (tratate, convenții) nu este deasupra Constituției. Decizia CJUE face parte din legislația europeană (și anume cea complementară) și, de aceea, nu poate fi deasupra prevederilor constituționale. Legislația europeană are supremație față de legile naționale organice, nu și față de norma constituțională.
Așadar, miza referendumului crește. Până la momentul de față avem o interpretare a Curții Constituționale dată prin Decizia 580/2016, care avizează inițiativa noastră și care interpretează „soți” în sens biologic („un bărbat și o femeie”). Doar că interpretările CCR nu țin loc de Constituție, ele pot fi în orice moment altele. Chiar există o dispoziție legală care a fost ani în șir reținută de CCR ca fiind în concordanță cu Constituția, iar apoi brusc a fost considerată neconstituțională.
Da. 14 state europene au făcut la fel înaintea noastră, nu suntem primii. Acest referendum este dovada că suntem un popor suveran într-o Europă a cărei deviză este: „Unitate în diversitate”. Contestă cineva la ora actuală suveranitatea unui popor european? Dacă nu o contestă, acest referendum va avea loc. Dar dacă acest referendum nu va avea loc, aceasta va însemna o contestare a suveranității unui popor din Europa anului 2018.
Interviu realizat de Ștefana Totorcea, publicat pe 13 iulie în Ziarul Lumina
Specialiști din întreaga lume ortodoxă au participat la sfârâitul lunii iunie cea de-a doua Conferința Internaționaleă despre Media Digitală și Pastorația Ortodoxă (DMOPC18) la Academia Ortodoxă din Creta. Conferința intitulată Lumea Digitală ca Spațiu pentru Reiterarea Cincizecimii și a „cuvântului viu” al Sfântului Apostol Pavel a reunit peste 100 de vorbitori care pe parcursul celor patru zile de prezentări vor evidenția provocările pastorației ortodoxe în mediul digital.
În cadrul Conferinței au susținut referate nume rezonante din lumea ortodoxă precum Arhimandritul Zacharias Zacharou, Arhimandritul Efrem Vatopedinul, Pr. Barnabas Powell, Prof. Jeal-Claude Larchet, Hank Hanegraaf supranumit „Omul care dă răspuns din Biblie” (Bible Answer Man), protopsaltul Theodoros Vasilikos. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Pr. Nicolae Dascălu, consilier patriarhal coordonator, Pr. Andrei Atudori, director editorial Doxologia.ro, Bogdan Zamfirescu, director media al Arhiepiscopiei Iașilor, Pr. Daniel Corîu, reprezentantul Patriarhiei Române în Japonia, Pr. Prof. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București ș.a. Lista de parteneri media ai evenimentului include Agenția de știri Basilica, portalul Doxologia, OCN, Bogoslov.ru, Pravmir.ru, Orthodoxie.com, Ancient Faith Ministries și alte site-uri ortodoxe de renume. Conferința a fost organizată de portalul Pemptousia cu binecuvântarea Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului. După cum este menționat pe site-ul evenimentului, scopul DMOPC18 este acela de a formula linii directorii pentru implementarea propunerilor pastorale în domeniul digital.
"Invit toate Bisericile locale să includă în mod explicit, în regulile referitoare la zilele de post, abstinența de la utilizarea Internetului și a rețelelor sociale. Noile media, numite de asemenea și Digital Media, ale căror instrumente sunt calculatoarele, tabletele și smartphone-urile și ale căror conținut se află mai ales pe Internet, pe rețelele de socializare și de mesagerie, au invadat viețile oamenilor noștri, în special cele ale tinerilor, de la vârsta de 10 ani, uneori și mai puțin.
Capacitatea lor de comunicare rapidă și aproape gratuită, posibilitatea de a permite accesul tuturor și totul, și puterea imaginilor pe care mass-media digitală le vehiculează, i-a conferit o putere considerabilă de seducție. Presiunea socială (inclusiv cea a conformismului), cât și organizarea economică a societății, au realizat instrumente pe care este aproape obligatoriu să le posezi, sub sancțiunea excluderii din diverse grupuri sau circuite sociale, administrative sau economice.
Dar există și o dependență internă, psihologică, care s-a instalat în rândul utilizatorilor de toate vârstele. Această dependență îngrijorează pe mulți dintre părinți, deoarece afectează acum mulți copii. Ea a fost observată de către utilizatorii înșiși, și este puternic percepută în cazurile cele mai grave, care necesită tratament drastic, în special sub forma unei retrageri totale pe termen lung și, uneori, o clinică de psihiatrie. Însă această dependență este deseori inconștientă, în cazurile mai puțin grave, pentru că obișnuința [obiceiul] are puterea de a face să pară ca normal ceea ce nu este.
Trebuie remarcat: pentru majoritatea utilizatorilor, utilizarea a devenit abuzivă.
În acest colocviu, care reunește actorii din media ortodoxă, mass-media este prezentată în cele mai multe cazuri într-un mod pozitiv, ca aparținând sau trebuind să aparțină vieții Bisericii, în ideea că aceasta a devenit în zilele noastre un motor indispensabil activității pastorale și misionare a Bisericii. Această viziune cvasi-paradisiacă trebuie, totuși, să fie temperată. În viața reală, consultarea site-urilor ortodoxe ocupă, din păcate, mult mai puțin spațiu decât cea a altor site-uri, iar mulți tineri ortodocși rămân în totalitate străini de asta. În marea majoritate a cazurilor, patimile care sălășluiesc în omul căzut îl atrag către conținuturi care sunt conforme cu aceste patimi, fie alegând site-uri vizitate sau motivate de comunicarea pe rețelele sociale precum Facebook, caz în care narcisismul (Părinții Bisericii îl numesc philautia) joacă un rol important, fie afișându-se pe sine în căutarea frenetică a unor "like"-uri care să flateze ego-ul.
Am publicat recent o carte de 320 de pagini, în franceză, intitulată ("Malades des nouveaux medias") „Bolnavi de noile media", care a fost tradusă în limba română sub titlul „Captivi ai Internetului“, și este tradusă în limba engleză sub titlul "Addicts of modern medias". Am arătat în această carte, într-un mod foarte detaliat și motivat, negativ, efectele corozive și distructive ale noilor mijloace media în diferite sfere ale vieții umane: psihologice, intelectuale, culturale, sociale, relaționale și, în sfârșit, dar nu pe ultimul loc, spirituală. De asemenea, propun o serie de profilaxii și terapii, în special de natură spirituală. Pentru prezenta lucrare, care trebuie să fie foarte scurtă, am ales să vorbesc numai de post și abstinență, ca despre un mijloc de a limita și de a controla utilizarea noilor media, în cazurile devenite cele mai abuzive și dăunătoare.
Biserica Ortodoxă a stabilit, pentru perioadele de post și în anumite zile ale săptămânii sau ale anului, reguli de limitare și de abstinență în utilizarea produselor alimentare și sexualitate. Unul dintre scopurile principale ale acestor reguli, este acela de a obișnui mintea să controleze impulsurile fizice și emoționale, de a reorienta și recentra forțele psiho-fiziologice către viața spirituală, pentru a instaura o stare de înfometare și de dorință care să renască în omul dependent respectul față de Dumnezeu și nevoia de El, să stabilească în suflet o stare de pace care predispune la penitență și favorizează atenția și concentrarea în rugăciune.
Abuzul de noile media, devenit comun, produce efecte contrare celor căutate de post și de abstinență: epuizarea în zadar a energiei, stresul și împrăștirea exterioară permanentă, mișcarea și zgomotul interioare constante, ocuparea permanentă a timpului, imposibilitatea stabilirii sau a menținerii păcii interioare, distrugerea atenției și a concentrării necesare pentru rugăciune. Acestea, trebuie subliniat, sunt proporționale cu utilizarea noilor mijloace media, ajunsă la un anumit prag, indiferent de conținutul lor. După cum arată marele specialist în mass-media Marshall McLuhan, media are un impact mai mult decât mesajul pe care îl transmite, până la punctul în care putem spune că „media este mesajul“. Acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm, desigur, problema conținutului care, atunci când este rău, solicită si hrănește patimile, și crește în plus gradul de incompatibilitate cu viața spirituală.
Biserica trebuie să ia în considerare noile circumstanțe create în vremurile noastre și să stabilească reguli adecvate, care să însoțească postul alimentar și de abstinență, în scopul de a-l ajuta pe omul modern, prin limitare voluntară regulată, să se elibereze de noile dependențe care îl leagă, și să-i ofere mijloacele necesare pentru desăvârșirea vieții spirituale care se potrivește naturii sale și care este condiția sa veritabilă.
Am putea zice că nu ar fi necesară nicio regulă pentru aceasta, și că recomandările pastorale sunt suficiente, dar am putea spune același lucru și când ne referim la postul alimentar sau la abstinența sexuală, pentru care Biserica, însă, a stabilit canoane, și chiar într-un mod solemn, adică în cadrul Sinoadelor Ecumenice, pentru motivul că regulile formulate în manieră oficială și precisă au un impact mai mare, un domeniu de aplicare mai universal și un caracter mai obligatoriu decât simplele recomandări - nu întotdeauna date - dintr-o parohie.
Chestiunea care se pune aici, este una legată de natura practică a postului și abstinenței. Deja după cum s-a arătat mai sus, ea ar trebui să limiteze timpul de conectare și să reglementeze strict utilizarea și conținutul mass-mediei. Este necesară abandonarea conectării permanente și limitarea conectării la un anumit interval din zi. Trebuie să abandonăm mediile inutile, cum ar fi mass-media socială (Facebook, Instagram, Twitter etc.) și toate site-urile de divertisment. Toate site-urile care prezintă riscul de a tenta sau al unor întâlniri proaste trebuie, evident, să fie evitate. De asemenea, este necesar să se limiteze conexiunea la Internet, la atât cât este strict necesar pentru muncă sau studiile profesionale. Părinții trebuie să-i învețe pe copiii lor, care folosesc noile mijloace de comunicare, să practice o astfel de limitare, explicând sensul ei.
Perioadele de post sunt oportunități de abandonare a relațiilor virtuale si artificiale pe rețelele de socializare, în avantajul unor relații reale, concrete, profunde cu familia și prietenii și, în general, pentru a fi mai atenți cu oamenii din jurul nostru. Aceste perioade de post sunt, de asemenea, oportunități de a redescoperi tăcerea și singurătatea, care sunt necesare pentru exercitarea și dezvoltarea vieții duhovnicești.
Chestiunea care riscă să deranjeze, în contextul acestei conferințe, este aceea că regula postirii și abstinenței de noile mijloace de informare trebuie extinsă la site-urile ortodoxe. Nu vreau să bag în șomaj parțial majoritatea participanților la această conferință, iar scopul meu este dincolo de a limita prezența cuvântului creștin și eclesial într-o lume în care și așa este deja atât de puțin prezent.
Însă, aș sublinia mai intâi că în posturi, mai ales în Postul Mare, o parte din media ortodoxă, mai ales cea cu conținut spiritual, se auto-limitează: își închide site-urile pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, sau cel puțin încetinește și restrânge publicarea. O astfel de restricție are o valoare exemplară și mărturisește în mod propriu existența postului și limitele la care el invită.
A doua remarcă a mea vizează lectura. Este adevărat că, foarte pozitiv, majoritatea mass-mediei ortodoxe oferă, cel puțin parțial, lecturi spirituale, iar unele site-uri sunt chiar dedicate strict acestui lucru. Prin urmare, nu există niciun motiv, în principiu, să se limiteze publicarea sau consultarea unor astfel de site-uri, și se pare că ar trebui chiar încurajată, în măsura în care credincioșii sunt invitați la asta, în perioadele postului.
Cu toate acestea, aș dori să subliniez aici că studiile științifice care au fost făcute cu privire la metodele de citire pe ecran [monitor/LO] arată că acest tip de citire este foarte rapid și tot atât de superficial. Pe ecran, textele ne apar ca imagini. Din acest motiv, textul de pe ecran este supus, ca o imagine, unei scanări de suprafață, privirea de obicei surprinzând doar câteva linii. Un studiu științific arată că majoritatea oamenilor nu citesc textul linie după linie, așa cum ar face-o pe o carte, ci sar rapid de la partea de sus la partea de jos a paginii, într-o mișcare care de obicei urmează forma unui F: citesc primele linii, coboară puțin, citesc partea stângă a câtorva linii, apoi parcurg în jos partea stângă a paginii.
Un al doilea studiu a constatat că un cititor mediu de pe Web nu citește decât aproximativ 20% din text. Paginile web sunt vizionate [în medie pe Internet/LO] un timp de până la 10 secunde, ceea ce demonstrează clar că acestea nu sunt cu adevărat citite. Redarea pe un monitor nu se oprește asupra cuvintelor sau frazelor. Este o lectură cu unele mici reveniri. Este o lectură puțin reflexivă. Este o lectură superficială, care nu ne ajută să înțelegem și, cu atât mai mult, să memorăm. Deci, multimedia face ca relația cu textul să fie mai instabilă, mai ușoară, mai fragilă, mai efemeră.
Perioadele de post pot și trebuie să fie perioade în care timpul și calitatea lecturării pot fi găsite, prin abandonarea mijloacelor media digitale, în beneficiul presei scrise și în special al cărților care, după toate studiile, permit o lectură mult mai fructuoasă decât citirea pe ecran, neavând dezavantajele acesteia.
Cu toate acestea, reducerea media, oricare ar fi ea, în perioadele de post, reprezintă o soluție ideală pentru a găsi esențialul în aprofundarea spirituală, care este tocmai scopul principal al perioadei de post.
Aș dori să notez, în concluzie, că multe clinici private și hoteluri oferă zile mai lungi sau mai scurte de deconectare totală, la cel mai mic pret de 1.000 de euro sau 1.200 de dolari pe săptămână. Biserica Ortodoxă ar trebui să ofere în mod oficial această posibilitate, în timpul perioadelor de post, gratuitatea serviciului fiind asigurată și accesibil întregii lumi, și totodată cu un beneficiu spiritual, care nu se găsește în altă parte. Una dintre aceste clinici are sloganul publicitar: "Deconectează-te, pentru a te reconecta". Biserica poate prelua acest slogan, spunând: Deconectează-te de noile mijloace de comunicare, pentru a te reconecta la Dumnezeu și aproapele tău!". - Traducere: Ing. Catălin Ion/ Lăcașuri Ortodoxe®, din limba franceză, după un raport publicat în revista Orthodoxie
Părintele consilier patriarhal coordonator Nicolae Dascălu, directorul Publicațiilor Lumina, a vorbit luni, 18 iunie, despre importanța experienței euharistice și a utilizării platformelor de socializare în misiunea preotului de parohie. Adresându-se participanților la Conferința DMOPC18, Părintele Dascălu a subliniat centralitate Sfintei Liturghii în viața credinciosului și a preotului. Participarea la Sfânta Liturghie nu poate fi o „tele-prezență realizată prin mijloacele moderne de comunicare”, ci este nevoie de prezența fizică pentru a ne împărtăși de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine.
El a vorbit despre utilitatea noilor tehnologii în comunicarea și organizarea parohiei.
„Preotul paroh utilizează noile tehnologii pentru a-și programa vizitele pastorale, slujbele religioase, pentru a transmite invitații la programe catehetice sau pentru a-și contacta colegii sau superiorii bisericești”.
Părintele Dascălu a subliniat faptul că atât site-ul parohial, cât și grupurile de discuții de pe rețelele de socializare „sunt instrumente folositoare care pot cultiva un simț al apropierii și comuniunii în lumea reală”.
Din perspectiva relației cu noile tehnologii de comunicare, Părintele Nicolae Dascălu a prezentat trei tipuri pastorale majore de slujitori:
„Dacă pentru comunitățile tradiționale, izolate și compacte, primul model de preot este atât necesar cât și suficient, în zonele urbane aglomerate, în diaspora sau în comunitățile răspândite pe o suprafață geografică mare, deschiderea preotului față de media digitală devine o necesitate”.
Motivul pentru care preotul trebuie să relaționeze cu mediile digitale e acela de „a se conecta cu noua cultură și pentru a fi un misionar al Evangheliei lui Hristos în lumea virtuală”.
„Navigând pe marea vieții digitale, păstorul duhovnicesc redescoperă atât oportunități, cât și riscuri, care au efecte directe asupra vieții reale la nivel personal și comunitar”.
Directorul Publicațiilor Lumina a subliniat nevoia vigilenței personale a preotului atunci când utilizează mediile digitale. În încheierea discursului, părintele Nicolae Dascălu a propus utilizarea noilor tehnologii de comunicare cu discernământ pentru intensificarea vieții duhovnicești a credincioșilor și pentru o mai bună comunicare cu episcopul locului sau cu alte comunități ecleziale.
Mai multe informații sunt disponibile pe siteul Basilica.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a exprimat interesul Patriarhiei Constantinopolului pentru vindecarea problemei bisericești din Ucraina și restaurarea unității trupului eclezial divizat din această țară într-un discurs ținut duminică în Sala Tronului după slujba de pomenire de 40 zile pentru Mitropolitul Evangelos de Pergi. Sanctitatea Sa a reamintit tuturor celor prezenți că Biserica Ortodoxă a Constantinopolului depune eforturi pentru rezolvarea definitivă a problemelor ecleziastice din Ucraina. Făcând referire la personalitatea și contribuția Mitropolitului Evangelos, care a fost membru al multor comisii sinodale pentru rezolvarea diferitelor probleme, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a spus că „dacă ar fi fost astăzi cu noi, și-ar fi dat consimțământul pentru tema actuală a rezolvării problemei bisericești din Ucraina”.
„În calitate de Biserică Mamă, este logic să dorim restaurarea unității trupului eclezial divizat din Ucraina, un popor credincios de zeci de milioane, botezați și luminați prin purtarea directă de grijă și activitatea misionară a Tronului Ecumenic.” „În plus, ca și în trecut, Biserica Constantinopolului – exercitându-și drepturile canonice și grija pastorală – a lucrat pentru rezolvarea cu succes a problemelor bisericești dificile și complicate, întotdeauna fiind condusă de ceea ce este benefic pentru poporul lui Dumnezeu și de păstrarea unității panortodoxe,” a subliniat Patriarhul Bartolomeu în data de 1 iulie 2018. „Trebuie să ne amintim pur și simplu de participarea recentă a Patriarhiei Ecumenice și de sprijinul oferit în problemele care au afectat Bisericile Ierusalimului, Ciprului, Albaniei și așa mai departe”. „În acest spirit, Marea Biserică a lui Hristos a Constantinopolului, vorbind adevărul în iubire, se străduiește și astăzi pentru rezolvarea definitivă a problemelor ecleziale din Ucraina.”În continuare, Patriarhul Bartolomeu a făcut referire la legătura canonică și spirituală dintre Ucraina și Tronul Ecumenic al Constantinopolului.
În timpul vizitei sale recente la Atena, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, președinte al Departamentului pentru Probleme Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, a acordat următorul interviu lui Aimilios Polygenis, director al agenției grecești Romfea:
- Înaltpreasfinția Voastră, vă veți întâlni în scurt timp cu Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii, Ieronim. Spuneți-ne, care este motivul vizitei dvs. și, de asemenea, ce subiecte vor fi pe ordinea de zi.
De fiecare dată când vin la Atena, mă întâlnesc cu Arhiepiscopul de Atena și al întregii Grecii, Ieronim. Vom discuta cu Preafericitul relațiile bilaterale ale celor două Biserici, precum și agenda pan-ortodoxă. Îl voi informa, de asemenea, despre situația dificilă a Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina, precum și despre adresarea mea către Adunarea Interparlamentară a Ortodoxiei. Este foarte important ca Preafericirea Sa, ierarhia Bisericii Greciei și pleroma să știe ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina.
Situația reală este aceasta: Biserica Ortodoxă Ucraineană suferă în prezent persecuții și este asuprită de autoritățile seculare din Ucraina. Biserica Ucraineană este sub o mare presiune din partea autorităților, pentru a accepta acest nou plan de creare a unei Biserici locale unite. Cu toate acestea, acest plan pe care autoritățile doresc să îl realizeze este inacceptabil pentru Biserica Ucraineană. El constă în detașarea Bisericii canonice, de Patriarhia Moscovei, și fuzionarea cu cele două entități schismatice. Mai mult decât atât, uniații doresc să participe la plan, spunând că noua Biserică locală trebuie să fie în comuniune cu succesorul Sfântului Petru și, atunci, noi nu mai vorbim de o Biserică Ortodoxă, ci de o Biserică Catolică! Ne întoarcem la situația din 1596, când autoritățile statului comun lituanian și polonez au forțat ortodocșii să se alăture Uniatismului. După cum am menționat, în spatele acestui plan sunt trei factori: autoritățile civile ucrainene, schismaticii și uniații. Fiecare forță are propriul interes în acest plan... Autoritățile civile ucrainene doresc acest lucru pentru a rămâne la putere până la alegeri și să le câștige, ceea ce este puțin probabil, având în vedere procentajul foarte scăzut al susținerii din partea poporului. Schismaticii doresc ca acest plan să le atribuie o existență canonică și să le legitimeze tot ce au făcut în ultimii 25 de ani. În cele din urmă, unii își doresc acest plan pentru că ei caută slăbirea Bisericii Ortodoxe, exercitând astfel presiuni asupra ortodocșilor, pentru a se alătura Uniatismului.
- Înaltpreasfinția Voastră, acum două zile, o delegație a Bisericii Ucrainene s-a deplasat la Fanar, pentru discuții cu Patriarhia Ecumenică. Puteți să ne spuneți ce s-a discutat, dar și care au fost rezultatele discuțiilor?
După cum vă spuneam, o delegație de patru mitropoliți ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene a făcut o vizită, în urmă cu două zile, în Fanar, unde a avut o discuție care a durat șase ore cu Patriarhul Bartolomeu, Mitropolitul Ioan de Pergam, Mitropolitul Franței, Emmanuel, și Mitropolitul Smyrnei, Bartolomeu. În aceste șase ore, fiecare parte și-a expus poziția. Mitropolitul de Pergam s-a referit la evenimentele anterioare celor 300 de ani când Mitropolia Kievului a fost încorporată Patriarhiei Moscovei. Mitropolitul de Pergam a dezvoltat, de asemenea, o teorie potrivit căreia această cesiune a fost temporară. Mitropolitul Kievului, apoi, a trebuit să fie comandat de către Patriarhul Moscovei, dar să depindă de Patriarhia Ecumenică.
Noi, Patriarhia Moscovei, ne-am cercetat recent arhivele, din care am revăzut toate actele, atât în limba greacă, cât și în limba rusă. Vorbim despre 900 de pagini! Studierea acestor documente arată că Mitropolia Kievului a fost încorporată în Patriarhia Moscovei, prin decizia Patriarhiei Ecumenice. În documente, nu se face nicio referire la o cesiune provizorie sau la o perioadă a acestei cesiuni. Niciun document nu menționează că Mitropolia Kievului a fost cedată Patriarhiei Moscovei timp de 10, 20 sau 40 de ani. În această perioadă de 300 de ani, Patriarhul Ecumenic nu a pus niciodată sub semnul întrebării această predare! El nu a pus niciodată în discuție încorporarea Mitropoliei Kievului în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse. Până de curând, nici defunctul Patriarh Dimitrie, nici Patriarhul Ecumenic Bartolomeu nu au pus la îndoială transferul Mitropoliei Kievului catre Patriarhia Moscovei.
Nu trebuie să uităm faptul că până la transferul Mitropoliei Kievului către Patriarhia de la Moscova, eparhia de atunci mitropolitană de Kiev era mult mai mică decât Ucraina contemporană. Mitropolia Kievului nu includea Odesa, Donetsk sau Crimeea. Actuala Biserică Ortodoxă Ucraineană este diferită de cea teritorială de atunci. Actuala Biserică a Ucrainei este o Biserică locală unită și, din acest motiv, nu este nevoie să se creeze una nouă, întrucât există deja una în țară. Această Biserică are 12.000 de parohii, peste 200 de mănăstiri, unește milioane de credincioși din întreaga Ucraina, și nu a solicitat autocefalia. Ierarhia, clerul și poporul se declară împotriva autocefalei. Acest lucru a fost susținut în mod riguros de Conferința Episcopilor din Ucraina, care s-a reunit luni, 25 iunie, la Kiev. Mitropolitul Onufrie a celebrat sărbătoarea sa onomastică, la care au participat 70 de ierarhi, care au fost informați de către discuția delegației celor patru Mitropoliți, din Fanar. Ierarhii Bisericii din Ucraina au semnat o declarație comună, care a fost publicată pe site-ul web al agenției dvs. „Romfea“ și poporul grec a fost informat cu privire la nevoia de unitate a Ortodoxiei în Ucraina.
-Pentru încheiere, Înaltpreasfinția Voastră, aș dori să comentați declarațiile Patriarhului schismatic Filaret Denisenko, potrivit căruia, atunci când va fi creată Biserica unită, schismaticii vor ocupa Lavra Peșterilor din Kiev și Lavra Poceaev.
Pe parcursul ultimilor ani, Filaret Denissenko i-a înșelat pe oameni, și el o face diferit de fiecare dată. Acum, el încearcă să convingă poporul că Patriarhul Ecumenic va acorda în curând, autocefalia, Bisericii Sale. Desigur, Filaret spune că nu va accepta alt statut decât cel de Patriarhie, nu este vorba despre o Mitropolie sau de o Arhiepiscopie. "Sunt patriarh și voi rămâne!". Cred că tot ceea ce îl interesează în mod fundamental în aceasta problemă, este ca însemnele patriarhale pe care le poartă ilegal să nu îi fie luate. După cum ați menționat, el a spus că, după crearea noii structuri ecleziastice, îi vor fi cedate cele două Lavre, Poceaev și Kiev. După cum ați înțeles, nu există nicio îndoială că credincioșii nu vor lasă ca cele două lavre să fie încorporate într-o structură schismatică bisericească, iar aceasta va conduce la situații tragice și care pot face să curgă sânge. Până în prezent, mai mult de 50 de biserici aparținând Bisericii canonice au fost confiscate ilegal de schismatici. Chiar și astăzi, se exercită violență împotriva credincioșilor Bisericii canonice. Imaginați-vă ce se va întâmpla în cazul în care schismaticii vor vrea să ocupe lavrele, cu mii de oameni stând în fața lor pentru a le proteja. Cine își va asuma responsabilitatea pentru o astfel de baie de sânge?
Trebuie spus că cel mai important element al discuției din Fanar, este acela că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a declarat că structura ecleziastică din Ucraina rămâne una schismatică, iar Filaret rămâne pentru el un schismatic. Patriarhul a subliniat că cei care au răspândit vestea că Tomosul de autocefalie ar fi fost gata, sunt dușmani ai Patriarhiei Ecumenice! Pe cel de-al cincilea canal al televiziunii ucrainene, un arhimandrit apropiat anumitor cercuri din Fanar a spus că un profesor universitar din Atena ar fi scris deja tomosul de autocefalie. Această informație a provocat uimire în Ucraina!
Dar Patriarhul Ecumenic a fost clar: nu există niciun tomos de autocefalie pentru Ucraina. Cred că toate părțile implicate trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă acum, dar și pentru viitor. În prezent, o delegație a Patriarhiei Ecumenice a făcut deplasări în Bisericile Ortodoxe locale, investigând poziția fiecărei Biserici cu privire la posibila acordare a autocefaliei în Ucraina. Pe 9 iulie 2018, această delegație va veni la Moscova. Vom asculta cu mare atenție argumentele pe care le vor pune pe masă. Este important ca între cele două Biserici, Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei, să existe un dialog sincer cu privire la acest subiect. Acest schimb de opinii prin mass-media nu este cel mai bun mod de a rezolva problema ucraineană. Cred că cea mai bună cale este să inițiezi un dialog direct.
De asemenea, este foarte important ca Bisericile Ortodoxe să dea dovadă de solidaritate, care este o garanție a unității pan-ortodoxe, pentru că sprijinirea acestei schisme a distrus această unitate! Biserica Ortodoxă Rusă este la fel de îngrijorată, ca și Patriarhia Ecumenică, de revenirea acestor schismatici în Biserică Ucraineană canonică, și noi credem că această cale pentru revenirea schismaticilor este deschisă. În decembrie anul trecut, Filaret Denissenko a trimis o scrisoare Patriarhiei Moscovei și ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, solicitănd iertarea reciprocă a păcatelor trecutului și angajarea în dialog. Biserica Ortodoxă Rusă a răspuns pozitiv invitației lui Denissenko. Cu toate acestea, când a fost publicată această scrisoare, cineva a făcut lobby pe lângă Filaret, iar a doua zi a vorbit cu mass-media și a negat tot ce scrisese anterior. Aceasta înseamnă că în Ucraina există forțe care nu doresc întoarcerea schismaticilor în Biserica Ucraineană canonică. Dimpotrivă, aceste forțe sunt interesate de legitimarea schismei, adică de acordarea unei existențe canonice. Patriarhul Ecumenic a fost foarte clar în timpul discuțiilor cu ierarhii ucraineni din Fanar: nu este vorba de acordarea unei existențe canonice, schismei. Această declarație a fost foarte importantă! Sper că va remedia schisma din Ucraina, din punct de vedere canonic, și sper că la baza deciziei Patriarhiei Ecumenice nu vor sta opiniile exprimate de Mitropolitul de Pergam. Acest punct de vedere se bazează pe o interpretare parțială și unilaterală a surselor istorice de 300 de ani și nu se bazează pe cunoașterea reală a situației.
-Mulțumesc Înaltpreasfintia Voastră, pentru această discuție foarte frumoasă, pe care am avut-o.
Și eu, de asemenea, vă mulțumesc și vă doresc tot ce este mai bun pentru munca valoroasă pe care ați făcut-o de-a lungul anilor. (Sursa: Romfea / Traducere: Lacașuri Ortodoxe®)
În data de 29 iunie 2018, o delegație a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol a fost primită de Patriarhul Daniel, în București. Delegația Patriarhiei Ecumenice a fost compusă din Mitropolitul Jean (Zizoulas) de Pergamon, Emmanuel al Franței și Bartolomeu de Smyrna.
În cadrul întâlnirii, ierarhii Tronului Ecumenic au discutat cu Primatul Bisericii Ortodoxe Române chestiuni de interes panortodox, în special în manieră detaliată, problema Bisericii Ucrainene. Până la ora publicării articolului de față, Biroul de Presă al Patriarhiei Române nu a emis nicio informație despre această întâlnire, știrea fiind pusă la dispoziție de publicația grecească Fanarion [ΑΝΤΙΠΡΟΣΩΠΕΙΑ ΤΟΥ ΟΙΚΟΥΜΕΝΙΚΟΥ ΠΑΤΡΙΑΡΧΕΙΟΥ ΣΤΟΝ ΠΑΤΡΙΑΡΧΗ ΡΟΥΜΑΝΙΑΣ ΓΙΑ ΤΟ ΟΥΚΡΑΝΙΚΟ ΖΗΤΗΜΑ] și citată de presa franțuzească, în jurnalul Orthodoxie [Une délégation du Patriarcat oecuménique de Constantinople a été reçue par le patriarche Daniel à Bucarest], alături de o fotografie de grup.
Șeful Patriarhatului schismatic din Kiev, Patriarhul Filaret (Denisenko), a făcut apel la Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și i-a cerut să invalideze anatema pronunțată împotriva lui de către Biserica Ortodoxă Rusă, a anunțat Evstraty Zorya, purtătorul de cuvânt al grupului schismatic, citat de publicația Orthodox Christianity. „Conform dreptului canonic, și nimeni nu poate nega, Patriarhul Constantinopolului are dreptul să intervină la cel mai înalt nivel în disputele canonice, atunci când o problemă nu poate fi rezolvată de Biserica locală și depășește cadrul local", a spus Zorya. Potrivit reprezentantului grupului schismatic, Patriarhul Filaret a depus deja un apel canonic la Constantinopol pentru examinarea „decăderii din rang și a anatemei“ și considerarea lor ca invalide, susținând că Patriarhia Moscovei nu a respectat procedura canonică corespunzătoare și a luat decizia în mod arbitrar. În 1992, Mitropolitul (canonic) Filaret al Kievului, ales locum tenens al Tronului Patriarhal al Moscovei după moartea Patriarhului Pimen în 1990, a revendicat autocefalia pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Întrucât cererea sa a fost respinsă, el a fondat și a înregistrat legal așa-numita "Patriarhie a Kievului". Niciuna din cele 15 Biserici Ortodoxe locale canonice nu recunoaște comuniunea cu mișcarea lui Denisenko, iar Biserica Ortodoxă Rusă l-a anatemizat în 1997.
Într-o scrisoare adresată Consiliului Episcopal din Rusia, din data de 16 noiembrie 2017, Patriarhul Filaret a spus că este gata să se pocăiască de păcatele sale și să lucreze pentru restaurarea comuniunii euharistice, cerând ca anatema împotriva lui să fie ridicată. Cu toate acestea, la câteva zile mai târziu, a început să se îndepărteze de această poziție și a spus că nu va renunța niciodată la visul autocefaliei pentru "Patriarhia Kievului". Cu câteva luni mai târziu, Președintele ucrainean Petro Poroșenko a cerut Constantinopolului să acorde autocefalie unei noi Biserici locale Ucrainene formate din cele două grupări schismatice din țară. „Fără a dezavua anatema Moscovei, nu există nicio posibilitate pentru Constantinopol să recunoască ierarhii ucraineni, care sunt în afara Patriarhiei Moscovei“, a scris Zorya. „Și, fără recunoașterea ierarhilor și clericilor Patriarhiei Kievului și Bisericii Ortodoxe Autocefale a Ucrainei, este inutil să vorbim despre autocefalie, deoarece Constantinopolul nu poate proclama autocefalia decât pe baza Patriarhiei Moscovei, iar Patriarhia Moscovei nu dorește autocefalie, mai ales nu din Constantinopol". Trebuie reamintit faptul că o delegație a Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene s-a întâlnit recent cu Patriarhul Bartolomeu și cu mai mulți reprezentanți ai Sfântului Sinod al Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic reafirmând cu aceasta ocazie că îi consideră pe Patriarhul Filaret și „Patriarhia Kievului" drept schismatici și că nu pot fi legitimați prin simpla acordare a autocefaliei.
Pentru prima dată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a reacționat oficial la inițiativa Patriarhului Constantinopolului Bartolomeu privind acordarea autocefaliei Bisericii schismatice din Ucraina:
"Mesaj către episcopi, cler, călugări, călugărițe și laici, ocazionat de inițiativa de acordare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina"
"În ultimele săptămâni, în țara noastră se discută în mod activ despre posibilitatea acordării unilaterale a 'Tomosului Autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina' de către Patriarhia de Constantinopol. Până în prezent, însă, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu a primit nicio comunicare oficială din partea Patriarhiei de Constantinopol cu privire la această chestiune.
Știm, de asemenea, că Bisericile Ortodoxe locale nu au primit scrisori oficiale de la Constantinopol cu privire la această problemă. La cererea primatilor Bisericilor ortodoxe locale, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine s-a adresat acestora prin scrisori, în care i-a informat despre situația actuală din Ortodoxia Ucrainei și a expus poziția Bisericii Ortodoxe Ucrainene privind inițiativa de acordare a 'tomosului autocefaliei'. Este cunoscut astăzi că primatii și Adunările episcopale ale Bisericilor Ortodoxe locale au exprimat o atitudine rezervată și negativă la adresa acordarii tomosului de mai sus ca mijloc de depășire a schismei în Ortodoxia ucraineană.
Printre altele, între Bisericile locale este impartasita ideea legata de faptul că este esențial ca gruparile bisericești schismatice sa revina în Biserica Ortodoxa canonică, lucru care va permite discutarea statutului unei singure Biserici Canonice. O astfel de poziție a Bisericilor Ortodoxe locale coincide cu cea a Bisericii noastre. De la începutul schismei, Biserica Ortodoxă Ucraineană s-a pronunțat puternic în favoarea restabilirii unității bisericești. Cu toate acestea, în profunda noastra convingere, calea spre restaurarea unității Bisericii și eventuala autocefalie nu ar trebui să treacă prin legalizarea schismei, înlocuind cumva Biserica lui Hristos. În rezoluția Adunării jubiliare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care a avut loc la Lavra Peșterilor din Kiev in 8 iulie 2011, s-a declarat: '... Restaurarea unității Ortodoxiei trebuie să aibă loc în conformitate cu canoanele Bisericii Ortodoxe, fără intervenția forțelor politice și prin întoarcerea celor care au părăsit Biserica Ortodoxă Ucraineană' (punctul 11).
(...)Acțiunile individuale și unilaterale în Biserică reprezintă o încălcare a principiului sinodalitatii și amenință unitatea Bisericii. Din istoria foarte recentă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina, se poate trage concluzia că încălcarea principiului catolicității, lipsa de considerație fata de pulsul vieții reale interne a Bisericii și interferența forțelor politice și a altor entități non-ecleziale în problemele interne ale Bisericii au dus la apariția schismei în Ortodoxia ucraineană. Discuția privind acordarea statutului de autocefalie Bisericii Ortodoxe Ucrainene dureaza deja de aproape o sută de ani. Ori, în toată această perioadă, tuturor acestor inițiative in această direcție le-a lipsit spiritul sinodal și observarea regulilor bisericești, ducand la formarea arbitrară a structurilor non-canonice: în primul rând 'Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală', apoi 'Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei de la Kiev'. Astfel, experiența istorică arată că lipsa de conștiință canonică și de ascultare față de Biserică, lipsa dezbaterii sinodale pe probleme bisericești importante, lipsa de răbdare și înțelegere, mândria și, de asemenea, intervenția factorilor politici în chestiunile ecleziale, nu conduc la unitate eclezială, ci doar la schisme.
De asemenea, acesta este un mod eronat, pe care Biserica lui Hristos nu trebuie să-l abordeze. Istoria Bisericii mărturisește faptul că deseori aceste încercări privind unitatea, care au fost făcute 'de sus', nu au fost primite de poporul credincios, pentru că aveau cauze politice și nu țineau cont de particularitățile vieții ecleziale interne. După o astfel de "reunificare" la inițiativa și cu participarea activă a puterii de stat, bisericile au rămas goale, pentru ca ceea ce poporul eclezial a simțit, a fost natura artificată a acestor 'reunificări'.
Interferența într-un astfel de proces, a unor forțe care nu au legătură cu Biserica, poate să ne dividă în continuare oamenii și, în locul unirii dorite de noi toți, am putea avea o divizare chiar mai mare. Statutul de autocefalie are un dublu caracter tehnic, care constă în contributia la predicarea Evangheliei pe teritoriul unui anumit stat, neputand fi un instrument în lupta geopolitică. În același timp, statutul de autocefalie este acordat întregii Biserici dintr-un teritoriu definit. În legătură cu aceasta, este necesar să realizam că apariția unei alte jurisdicții paralele în Ucraina poate crea noi confruntări în sanul poporului nostru, care nu numai că vor amenința securitatea statului, ci vor pune sub semnul întrebării posibilitatea unei viitoare unități a Bisericii în Ucraina. Poporul nostru poate fi divizat pentru o lungă perioadă de timp, dacă nu pentru totdeauna.
Rezolvarea acestei situații constă în restabilirea unității bisericești în Ucraina și nu în întărirea diviziunii Bisericii prin stabilirea unei jurisdicții ecleziale paralele. Împărtășim preocuparea guvernului ucrainean pentru existența schismei ecleziale în țara noastră. Considerăm că, pentru a rezolva cu succes această problemă, alte condiții sunt necesare în statul nostru, precum pacea și stabilitatea. Noi am asistat și ajutat întotdeauna statul în materie de educație morală și patriotică, dar noi ne opunem folosirii Bisericii în lupta geopolitică. Confirmăm deschiderea noastră și disponibilitatea pentru orice colaborare și dialog constructiv, în scopul realizarii unitatii ecleziale.
m Dragi episcopi, parinti, călugări și călugărițe, frați și surori, fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene, noi cerem tuturor să isi aminteasca faptul că toți suntem membri ai Bisericii, care este trupul lui Hristos (Efeseni I, 22-23). Cu toții suntem diferiți, dar aparținem singurei familii a lui Hristos - Sfânta Biserică. Noi toți suntem responsabili pentru unitatea Bisericii și trebuie să o păstrăm și să o apăram. Nu trebuie să uităm că Biserica nu este creată de oameni, ci de Dumnezeu. Piatra de temelie a întregii ființe bisericești este Domnul nostru și Dumnezeu Iisus Hristos. Misiunea Bisericii lui Hristos constă în predicarea Evangheliei lui Hristos, în transformarea lumii prin har, prin Sfintele Taine, Învățându-i pe oameni in viata cu poruncile divine. Tocmai din acest motiv, Biserica lui Hristos trăiește în conformitate cu regulile sale, care nu pot fi schimbate în funcție de situația politică fluctuantă. Singura modalitate de restabilire a unității Bisericii este aceea de a opri toate amestecurile din afară în treburile bisericești și lasarea posibilitatii Sfintei Biserici de a vindeca în mod independent rana divizarii Ortodoxiei Ucrainei. Fiecare generație de creștini ortodocși este responsabilă de păstrarea purității credinței lor și respectarea ordinii ecleziale canonice. O astfel de responsabilitate se bazează acum pe fiecare dintre noi, arhipastori, pastori, călugări și pe tot poporul credincios.
Noi va chemam pe toti, dragi episcopi, parinti, călugări și călugărițe, frați și surori, la 'unitatea Duhului, întru legătura păcii' (Efeseni 4,3), menținerea și păstrarea unității eclesiale. Suntem membri ai Bisericii lui Hristos și vom rămâne întotdeauna în ea."
Surse: Agenția de știri Basilica și Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe
Academia Română, împotriva strategiei naționale de educație parentală
Academicianul Răzvan Theodorescu: Ne opunem! Ce este de fapt toată această acțiune? O maimuțăreală a unor excese europene care nu au ce căuta în spațiul civilizat
Strategia națională de educație parentală, document controversat în sprijinul căruia s-au mobilizat, așa cum arăta ActiveNews, mai multe ONG-uri, multe aflate în solda lui Soros, este criticată și de Academia Română. Prin vocea vicepreședintelui acestei intituții, Răzvan Theodorescu, Academia Română și-a prezentat punctul de vedere, într-o declarație pentru EVZ. „Dorința statului de a interveni în treburile părinților prin intermediul școlii este, așadar, o absurditate. Mă rog, ar fi vorba și despre o anumită slugărnicie a politicienilor noștri în relația cu Europa. Ca să scurtez, Academia Română se opune acestei inițiative”, a afirmat academicianul Răzvan Theodorescu. „Toată această tevatură cu homosexuali și lesbiene este o aberație, iar noi n-avem nevoie de așa ceva! Sunt aspecte care țin de patologie, anumiți oameni sunt bolnavi. Îi respect, le respect alegerile, suntem cu toții liberi, dar să se manifeste cu discreție. Să nu-i transformăm în modele! E clar că trebuie să ne opunem, de pildă, adoptării copiilor de către cuplurile de homosexuali. Societatea noastră nu este pregătită pentru astfel de situații”, a comentat vicepreședintele Academiei Române. Potrivit academicianului Răzvan Theodorescu, „familia normală, adică cea formată din bărbat și femeie, trebuie să-și facă datoria în continuare”. „Nu este de dorit ca altcineva să preia aceste sarcini de educare a copiilor. Ce este de fapt toată această acțiune? O maimuțăreală a unor excese europene care nu au ce căuta în spațiul civilizat. Și aici nu este vorba nici de tradiție, nici de conservatorism, nu! Este vorba despre normalitate”, consideră vicepreședintele Academiei Române. Sursa – Activenews
Patriarhul României: „Rețelele de socializare pot contribui la consolidarea comunităților religioase”
La 30 iunie este celebrată, începând cu 2010, ziua Social Media. Această zi a fost instituită pentru a scoate în evidență impactul canalelor de socializare asupra comunicării la nivelul mapamondului. Într-un mesaj transmis la Prima Conferință internațională despre media digitală și pastorația ortodoxă din Atena, 7-9 mai 2015, Patriarhul României a vorbit și despre importanța utilizării cu discernământ a internetului și a rețelelor de socializare, scrie basilica.ro „Globalizarea economică, mobilitatea populației și dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare au provocat, mai ales în ultimele decenii, mutații majore în viața oamenilor, cu consecințe asupra contextului social în care Biserica își desfășoară misiunea ei mântuitoare... Cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15) se extinde astăzi și asupra universului cultural și informațional. Consecventă zelului misionar al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți, Biserica noastră are datoria de a înțelege modul de funcționare al societății informaționale din zilele noastre, pentru a folosi cu discernământ mijloacele de comunicare spre a comunica valorile Ortodoxiei și de a intra în rețelele de socializare pentru întâlnirea cu omul de astăzi, utilizator de noi tehnologii comunicaționale în Areopagul modernității. Utilizarea media digitală în lucrarea pastoral-misionară presupune responsabilitate eclezială și înțelepciune pastorală, deoarece, deși o tehnologie nouă oferă oamenilor noi posibilități de dezvoltare, totuși ea poate aduce și noi provocări sau pericole în privința păstrării valorilor spirituale, culturale și sociale tradiționale ale persoanelor și popoarelor. În acest sens, rețelele de socializare pot contribui la o mai bună cunoaștere reciprocă a diferitelor tradiții și la consolidarea comunităților de credință, dar multitudinea de idei și opinii exprimate liber în spațiul virtual trebuie supusă mereu unei analize critice și selective, potrivit valorilor permanente ale credinței și moralei creștine”. Sursa – Activenews
Populaţia României scade cu cinci persoane pe oră. Pe locul doi la migrație după Siria
România, în anul Centenarului, se confruntă cu cel mai mare dezastru demografic de până acum. Datele arată că în fiecare oră populaţia scade cu cinci români. Un raport ONU arată că România este pe locul doi la migraţie, după Siria. În acest condiţii se pune întrebarea cine va fi aici peste alţi 100 de ani, se întreabă Mediafax . Rata totală de fertilitate în România a scăzut sub pragul critic (de 2,1 sub care are loc scăderea populaţiei) ajungând la un minim istoric de 1,428 la care vorbim de un declin demografic în care populaţia se reduce cu cinci români în fiecare oră. Datele apar într-un proiect depus la Parlament prin care se încurajează naşterile noi, iar mamele să poată ieşi la pensie mai devreme. Un document care arată că în România se nasc sub 200.000 de copii pe an. "Dacă se menţine acelaşi ritm, în 15-20 de ani va fi pusă în dificultate atât piaţa muncii ce va rămâne fără salariaţi cât şi bugetele de sănătate şi de pensii care vor avea nevoie de sprijn tot mai mare de la bugetul de stat", se menţionează în proiectul depus la Senat şi semnat de zeci de parlamentari. Moldova a înregistrat, de exemplu, în ultimii 20 de ani, o reducere la jumătate a natalităţii... Un studiu făcut public de Institutul Naţional de Statistică indică faptul că, în cel mai pesimist scenariu, în anul 2060, în România populaţia va fi de 12,5 milioane locuitori, iar varianta medie- România ar urma să aibă o populaţie rezidentă de 13,8 milioane locuitori. La toate se adaugă exodul populaţiei. Potrivit ultimelor estimări, peste cinci milioane de români sunt în străinătate. Un raport ONU subliniază că suntem pe locul doi, după Siria, în ceea ce priveşte migraţia în ultimii 10 ani. „România nu are o evaluare serioasă a deficitului de pe piaţa forţei de muncă pe sectoare şi ocupaţii şi este departe de a avea o abordare sistematică a imigraţiei ca forţă de muncă şi tampon pentru îmbătrânirea populaţiei”, a spus, recent, Luciana Lăzărescu, de la Centrul de cercetare şi documentare în domeniul integrării imigranţilor (CDCDI), în cadrul conferinţei finale a proiectului de cercetare „Move”. Sursa - Revista 22
Au început Colocviile Putnei, eveniment dedicat Centenarului Marii Uniri
Anul acesta este un an special pentru români și pentru Mănăstirea Putna, întrucât se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire din 1918, respectiv de când mănăstirea, odată cu Bucovina, a revenit la sânul Țării Mame. Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna marchează această aniversare prin organizarea unei ediții speciale, a XXI-a, a Simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei, în perioada 11–15 iulie a.c, se arată într-un comunicat de presă primit pe adresa redacției. Deschiderea simpozionului a avut loc la Mănăstirea Putna miercuri, 11 iulie, la ora 16.00. În cadrul festivității de deschidere din Sala Mare a Casei Domnești, domnul profesor Ștefan S. Gorovei a prezentat ultimele numere apărute din revista Analele Putnei, o ediție anastatică a cunoscutei lucrări publicate în anul 1905 de Preotul Dimitrie Dan, „Mânăstirea și comuna Putna” și volumul Pomelnicele Putnei a monahului Alexie Cojocaru. La această ediție vor participa istorici de la Facultățile de Istorie din Iași și din București, de la Institutul de Istorie „N. Iorga” și Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” ale Academiei Române, de la Institutul Național al Patrimoniului, de la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu și de la alte instituții culturale din România și din străinătate. Sesiunile de comunicări științifice se vor desfășura în zilele de miercuri, joi și sâmbătă la Mănăstirea Putna. Pe lângă teme legate de anul-centenar, acestea vor aborda subiecte specifice Colocviilor Putnei: epoca Sfântului Ștefan cel Mare, istoria Mănăstirii Putna și istoria mănăstirilor din Bucovina în perioada de ocupație austriacă. De la înființare până în prezent, Centrul a organizat la Mănăstirea Putna, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și la Institutul „Nicolae Iorga” din București douăzeci de ediții de comunicări științifice, sub numele Colocviile Putnei. Dat fiind caracterul unitar al monahismului bucovinean în perioada de ocupație austriacă (1775–1918), începând cu ediția a IX-a, Simpozionul Colocviile Putnei cuprinde și o secțiune dedicată istoriei mănăstirilor din Bucovina în această epocă. Sursa – Activenews
Linkuri la știri
Cine sunt cei care îți vor copiii homosexuali și homofili – Activenews
Neomarxismul UE lovește tradițiile și suveranitatea prin Convenția de la istanbul – Cotidianul
Rectorul UBB, Acad. Ioan-Aurel Pop, despre demonizarea lumii bizantine și balcanice – Activenews
Comunismul Mileniului III – Evenimentul Zilei
GEORGIA: Privilegiile Bisericii Ortodoxe, neconstituționale
Curtea Constituțională a Georgiei a declarat "neconstituționale" prevederile Codului Fiscal și ale Legii privind Proprietățile de Stat, care acordă privilegii Bisericii Ortodoxe Georgiene, conform publicației Orthodoxie, care citează https://civil.ge/archives/245636. Două acțiuni au fost depuse de un grup de organizații religioase, una în octombrie 2015, iar cealaltă în iulie 2016. În ambele cazuri, consultanța juridică a fost furnizată de "Institutul pentru Toleranță și Diversitate ", situat în Tbilisi, și de Departamentul de Drept Constituțional al Universității Libere din Tbilisi. În plângerea lor din 2015, organizațiile au contestat prevederile Codului Fiscal (articolul 168), care prevăd scutirea de TVA pentru construirea, restaurarea și pictura bisericilor efectuate de Patriarhia Georgiei. Procesul din 2016 a contestat prevederile Legii Proprietății de Stat (articolul 63), care permit transferul gratuit al proprietății de stat către Biserica Ortodoxă. Potrivit Curții Constituționale, Parlamentul Georgian, pârât în ambele cazuri, a susținut că dispozițiile în litigiu au vizat recunoașterea "rolului excepțional" al Bisericii Ortodoxe Georgiene, în conformitate cu Constituția Georgiei. Curtea, în hotărârea sa din 3 iulie 2018, a decis că "recunoașterea rolului excepțional al Bisericii Ortodoxe Georgiene este asociată cu semnificația ei istorică, și nu servește la stabilirea de privilegii legale pentru Creștinismul Ortodox în prezent". Curtea a hotărât că discriminarea poate fi eliminată în oricare dintre cazuri, fie prin eliminarea completă a dispozițiilor relevante, fie prin extinderea privilegiilor către alte părți interesate. Dispozițiile vor fi declarate nevalabile, în vigoare din 31 decembrie 2018, potrivit hotărârii. Sursa - Lonews
CROCEU, îngrijorare față de conținutul convenției de la Istanbul
Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă UE (CROCEU) a lansat recent o declarație, care condamnă cu fermitate violența împotriva femeilor și violența domestică, amintind că Biserica Ortodoxă consideră că bărbații și femeile sunt egali în demnitate înaintea lui Dumnezeu. Declarația CROCEU "salută intenția participanților la Convenția de la Istanbul, de a furniza un document obligatoriu din punct de vedere juridic destinat să creeze un cadru comun complet în acest domeniu". "Cu toate acestea, CROCEU își exprimă îngrijorarea serioasă cu privire la introducerea unui nou termen în textul Convenției, și anume "genul" și alți termeni conecși", reclamând lipsa unei abordări unitare a interpretării acestui termen în rândul celor care sunt chemați să pună în aplicare Convenția în legislația țărilor lor. CROCEU și-a manifestat, de asemenea, îngrijorarea că această Convenție ar putea fi folosită ca prim pas spre încercările viitoare de legalizare a noțiunilor de "gen" și "identitate de gen", "într-un context juridic care ar contrazice învățătura biblică". Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU) a fost înființat în 2010. Scopul acestuia este acela de a facilita cooperarea între reprezentanții ortodocși și instituțiile europene, în ce privește procesul de integrare europeană. Convenția de la Istanbul a intrat în vigoare pe 1 august 2014, fiind semnată de de aproape toate statele membre ale Consiliului Europei și de Uniunea Europeană. Este vorba despre o Convenție a Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței în familie. Ea a fost semnată de toate statele membre ale Consiliului Europei, cu excepția Azerbaidjanului și a Rusiei, ultimul stat semnatar fiind Grecia. Sursa - Lonews
BULGARIA: Patriarhul bulgar Neofit i-a primit pe reprezentanții Patriarhului Ecumenic Bartolomeu
În data de 3 iulie, Patriarhul bulgar Neofit i-a primit, la solicitarea acestora, pe reprezentanții Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. La întâlnire au participat Mitropoliții Gavriil de Lovech, Nicolae de Plovdiv, Daniel de Vidin și Episcopul Gherasim, secretar principal al Sfântului Sinod al Patriarhiei Bulgare. Delegația Patriarhiei Ecumenice a fost formată din Mitropolitul Emanuel al Franței și Mitropolitul Bartolomeu al Smyrnei, care au transmis salutul fratern al Patriarhului Bartolomeu. Conform unui raport sumar al Patriarhiei Bulgare, "în cadrul reuniunii au fost discutate aspecte de interes comun", însă, ca șî în cazul întâlnirilor precedente, cu lideri ai Bisericilor Ortodoxe locale din alte țări, cel mai probabil subiectul principal a fost rezolvarea schismei din Ucraina. O întâlnire recentă pe aceeași temă a avut loc zilele trecute între Patriarhul României, Daniel, și aceiași reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice, întâlnire rămasă neraportată de către Biroul de Presă al Patriarhiei Române, despre care am informat în edițiile anterioare de știri.
VATICAN: Scrisoare adresată Papei Francisc de către Patriarhul Ecumenic
O delegație a Patriarhiei Ecumenice - care a constat din Arhiepiscopul Iov de Telmessos, co-președinte al Comisiei Internaționale comune de Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, Episcopul Theodoretos de Nazianz și diaconul Alexandru Koutsis - s-a deplasat la Roma, pe 27 iunie 2018, Biserica Romei serbându-și sfântul patron În timpul ședinței, Arhiepiscopul Iov de Telmessos a citit scrisoarea semnată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, adresată Papei Francisc al Romei. Redăm mai jos fragmente din traducerea acestei scrisori: "Sanctitatea Voastră, Anunțul Evangheliei lui Hristos în lumea secularizată de astăzi, după modelul misiunii slăviților Apostoli Petru și Pavel, este o obligație pentru cele două Biserici ale noastre. În acest sens, Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care s-a întrunit pe Insula Creta, în iunie 2016, a subliniat în mesajul său că „reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societatea modernă, seculară, și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos rămân o obligație constantă pentru Biserică". Unitatea creștinilor este o condiție prealabilă necesară pentru îndeplinirea acestei misiuni a Bisericii. Mărturia noastră comună în fața numeroaselor provocări ale lumii contemporane este un exemplu elocvent pentru Biserica lui Hristos, care ne apropie unul de celălalt. Într-adevăr, în acțiunile noastre comune, trăim tăria unității și a solidarității, devenind din ce în ce mai conștienți de tulburarea diviziunii.
În acest sens, dialogul teologic, care a continuat timp de aproape patruzeci de ani între Bisericile noastre surori, este o prioritate și ne poate aduce multă speranță... Desigur, mărturia noastră comună în lume nu poate fi limitată la dialogul teologic, ci trebuie să includă și acțiuni comune în fața provocărilor din epoca noastră. Astfel, plini de speranță, așteptăm cu nerăbdare întâlnirea Voastră și a oficialilor Bisericilor creștine din Orientul Mijlociu, din Bari, de luna viitoare, pentru rugăciune si reflectare asupra păcii și reconcilierii. Suntem siguri că rolul nostru și al acestor Biserici este crucial pentru pacea pe pământ. Adevărata pace a lumii nu este pur și simplu absența războiului, ci, mai presus de toate, manifestarea libertății, dreptății și solidarității. Lumea se așteaptă ca Bisericile noastre să conducă oamenii spre profunzimile acestui adevăr, la schimbarea mentalității și a modului de viață și la o mai bună înțelegere reciprocă. În acest sens, Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a subliniat că „dialogul interconfesional onest contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, în apărarea păcii și reconcilierii.(....) Adevărata pace nu poate fi realizată prin forța armelor, ci doar prin iubirea care „nu caută ale sale“ (1 Corinteni 13-5). Trebuie folosit untedelemnul credinței, pentru a calma și vindeca rănile altora, și nu pentru a înteți focul urii" (enciclică, alin. 17). - Patriarhia Ecumenică, 29 iunie 2018, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă și Patriarh Ecumenic". Sursa - Lonews
ISRAEL: Prințul William, Duce de Cambridge, s-a rugat joi în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim
Marcând prima vizită oficială în Țara Sfântă a unui membru al Familiei Regale britanice după 1948, Prințul William, Duce de Cambridge, s-a rugat joi în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Ducele de Cambridge a vizitat Iordanul, Israelul și Palestina în perioada 24-28 iunie 2018 scrie site-ul oficial al Casei Regale a Marii Britanii. În ultima zi a vizitei, Ducele de Cambridge a vizitat Biserica Sfânta Maria Magdalena de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim, unde a adus un omagiu la mormântul străbunicii sale, Prințesa Alice de Battenberg. La Biserica Sfântului Mormânt, care este construită pe locul răstignirii și învierii Mântuitorului Hristos, ducele a fost primit de o delegație a reprezentanților Bisericilor creștine, printre care s-a numărat și Preafericitul Părinte Teofil III, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului. După ce a intrat în Biserica Sfântului Mormânt, Prințul William a îngenunchiat și a atins Piatra Ungerii, locul unde a fost pregătit trupul lui Iisus pentru punerea în mormânt. Potrivit site-ului Patriarhatului latin al Ierusalimului, Ducele de Cambridge a mers la Sfântul Mormânt unde s-a rugat o perioadă îndelungată. După ce i-a fost prezentată Biserica, a urcat la locul răstignirii, unde a aprins o lumânare. La final, Patriarhul Teofil i-a oferit Ducelui de Cambridge o icoană reprezentând Sfântul Mormânt și Învierea Domnului. Sursa - Basilica
Noile reglementări GDPR și RELIGIA. MARTORII lui IEHOVA RISCĂ AMENZI
O comunitate religioasă este operator în ceea privește prelucrarea datelor cu caracter personal colectate în cadrul unei activități specifice, precum cea de predicare din casă în casă, a decis recent Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Decizia Curții de Justiție a fost luată în urma solicitării Curții Administrative Supreme din Finlanda de a clarifica dacă activitățile de colectare a datelor de către predicatorii comunității religioase Martorii lui Iehova trebuie să respecte normele dreptului Uniunii în materie de protecţie a datelor cu caracter personal. Membrii acestei comunități, în cadrul activității lor de predicare în casă în casă, iau note privind vizitele efectuate la persoane pe care nici ei şi nici comunitatea nu le cunosc. Datele colectate pot să includă numele și adresele persoanelor abordate, precum și informații referitoare la convingerile religioase ale acestora și la situația lor familială. Acestea sunt colectate în scopul unei eventuale vizite ulterioare, fără ca persoanele vizate să fi consimțit la aceasta sau să fi fost informate despre colectarea lor. CJUE mai aminteşte că noţiunea „operator” poate privi mai mulți actori care participă la această prelucrare, fiecare dintre ei fiind în acest caz supus normelor dreptului Uniunii în materie deprotecție a datelor cu caracter personal. Acești actori pot fi implicați în diferite stadii ale prelucrării și în diferite grade. Proiectul de lege care aplică în România Regulamentul european privind protecția persoanelor fizice în prelucrarea datelor cu caracter personal a fost aprobat la finele lunii iunie de Parlament și prevede că prelucrarea datelor personale nu poate fi realizată de cât cu consimțământul persoanei. Operatorii datelor sunt obligați să asigure și măsurile necesare pentru „protejarea drepturilor libertăților și intereselor legitime” ale persoanelor vizate, atlfel riscă amenzi de la 10.000 lei până la 200.000 lei. Sursa: Evenimentul Zilei
CMB reia apelul pentru eliberarea celor doi episcopi de Alep, răpiți în Siria
Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) şi-a exprimat recent îngrijorarea faţă de „deteriorarea situaţiei creștinilor din Orientul Mijlociu”, potrivit site-ului oficial al instituţiei. În timpul întâlnirii de la sfârşitul lunii trecute, Comitetul Central al instituţiei a reluat apelul pentru eliberarea celor doi episcopi sirieni răpiţi în 22 aprilie 2013 de lângă Alep: Paul Yazigi și Ioan Ibrahim. „Continuăm să ne rugăm pentru a se întoarce în siguranță la bisericile, comunitățile și familiile lor, ca un semn de speranță pentru toți creștinii din Siria și regiune”, se menţionează în declaraţia Consiliului Mondial al Bisericilor. În acelaşi document a fost subliniat că „este nevoie de un nou pact social în întreaga regiune a Orientului Mijlociu”. Consiliului Mondial al Bisericilor militează pentru „un angajament comun dezvoltat și împărtășit de toate comunitățile din țările din regiune bazat pe o înțelegere incluzivă a cetățeniei și a drepturilor omului, garantat constituțional sub care toate bisericile și comunitățile religioase, cu diversele lor identități etnice, religioase și culturale, pot trăi și prospera în dragostea și harul dat tuturor de Dumnezeu”. Cei doi episcopi au fost răpiţi acum cinci ani de terorişti, de lângă oraşul Alep, în timpul misiunii caritative desfăşurate în satul Kafr Dael. Patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei şi al Întregului Orient a adresat în toţi aceşti ani de la dispariţie numeroase solicitări instituţiilor abilitate pentru readucerea ierarhilor, mai ales că Episcopul Paul Yazigi de Alep este fratele său. Celălalt episcop răpit, Ioan Ibrahim, face parte din Patriarhia Siriacă a Antiohiei. Sursa: Basilica
Linkuri la știri
6000 de creștini uciși anul acesta în Nigeria - Napocanews
Părintele constantin Târziu a fost înmormântat la Paris- Basilica
SUA - centrele pro viață nu pot fi obligate să promoveze avortul - Cultura Vieții
SUA - Congresul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, dedicat Centenarului Marii Uniri - Basilica
Într-un interviu acordat jurnalistului grec Avgherinos Athanasios, Mitropolitul Elpidofor de Proussa a abordat mai multe probleme, între care: absența Patriarhiei Moscovei la Sinodul din Creta, Biserica Ortodoxă din Ucraina și statutul Patriarhiei Ecumenice în Turcia. Câteva extrase din interviu au fost oferite de revista franțuzească Orthodoxie, citând publicația rusească Pravmir, iar noi vă punem la dispoziție traducerea acestora, în rândurile de mai jos:
Întâlnirea jurnaliștilor, cu Mitropolitul Elpidofor, a avut loc la Salonic, la recenta conferință teologică internațională privind receptarea Sinodului din Creta. În acest sens, Mitropolitul Elpidophore a declarat: „Patriarhia Ecumenică este convinsă că există complicații, și cu atât mai mult simțim o nevoie mai acută de sinoade și de întâlniri în susținerea dialogului, astfel încât să putem deveni vrednici de pogorârea Duhului Sfânt și de ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos în depășirea acestor dificultăți".
Pe lângă aceasta, Mitropolitul a apreciat că absența Bisericii Ortodoxe Ruse din Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, a reprezentat "manifestarea unor lipsuri de ordin teologic și ecleziologic". Acesta a caracterizat Bisericile care, în cele din urmă, au decis să nu participe la Marele Sinod din Creta, ca fiind „sateliți ai Moscovei“, cu excepția Bisericii Antiohiei. „Este recunoscut faptul că neparticiparea Moscovei și a altor Biserici nu a fost cauzată nici de convingeri teologice, nici de unele ecleziologice și canonice“, a spus Mitropolitul. Însă, cu toate acestea, Arhiereul consideră că nu sunt distruse canalele de comunicare, ci doar că "Biserica Ortodoxă Rusă ar trebui să se străduiască mai mult să-și recâștige încrederea, nu doar la nivelul Patriarhiei Ecumenice, ci, totodată, al celor zece Biserici Ortodoxe, indignate de absența sa și de activitatea ei din culise și de încurajarea neparticipării altor Biserici".
Ca răspuns la critici, și anume la părerea că Sinodul din Creta ar fi fost o demonstrație realizată sub auspiciile Departamentului de Stat al SUA, Mitropolitul Elpidophore a descris aceste evaluări ca fiind „para-literatură“ și a explicat că „Patriarhia Ecumenică, responsabilă de organizare, i-a mobilizat pe americanii greci, și anume pe liderii Arhiepiscopiei Americii, care au experiență în organizare, și ordiul arhonților Patriarhiei Ecumenice, care a fost prezent și a sprijinit practic desfășurarea Sinodului. Dar, a fost vorba despre elemente absolut ecleziastice, cadre ale Arhiepiscopiei americane, făra vreo legătură cu serviciile secrete americane sau cu oricine altcineva".
În ceea ce privește autocefalia Bisericii Ucrainei, Mitropolitul a vorbit categoric, exprimându-și dezacordul său față de pozițiile de compromis adoptate anterior de către Fanar, care prevedeau acordul prealabil al altor Biserici locale pentru proclamarea autocefaliei: „Cu toate acestea, Patriarhia Ecumenică, în ciuda dreptului său de a acorda autocefalia, nu vrea să ignore celelalte Biserici (...) După cum știți, Biserica Rusă a început o campanie de informare a altor Biserici, de fapt o campanie de denigrare a Patriarhiei Ecumenice(...) Acesta este motivul pentru care Patriarhia a decis să numească o delegație de episcopi ai Patriarhiei Ecumenice, care să viziteze Bisericile Ortodoxe din întreaga lume, și să le informeze privind faptele reale, intențiile reale și modalitatea reală în care este tratată problema Ucrainei, pentru a elimina aceste informații înșelătoare și noile denaturări răspândite de Biserica Rusă". Acesta a mai precizat că scopul Patriarhiei Ecumenice nu este autocefalia în sine, ci unitatea poporului Ucrainei, divizarea actuală implicând divizarea unui întreg popor.
La întrebarea „în ce constau aceste informații înșelătoare“, Mitropolitul a dat următorul răspuns: „Am auzit exact aceleași argumente și aceeași frazeologie(...), în anul 2009, când ne pregăteam de efectuarea vizitei oficiale a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Ucraina, în timpul Președintelui Iușcenko și al Mitropolitului Vladimir al Kievului. Biserica Rusă a desfășurat exact aceeași campanie de informare a tuturor celorlalte Biserici, amenințând cu schisma, Armaghedonul, sfârșitul lumii, s-a spus că Patriarhul merge în Ucraina pentru a aduce diviziune etc. În cele din urmă, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat".
Răspunzând afirmației cum că Ucraina a fost aruncată într-un război civil, în care guvernul expune tirului artileriei regiuni întregi, și Președintele însuși, care a solicitat autocefalia, are mâinile pline de sângele conaționalilor săi, Mitropolitul a precizat că, în calitate de Episcop și om al Bisericii, nu va cădea „în ispita de a comenta cu privire la situația politică și politicieni", deoarece acest lucru este dincolo de sfera abilităților sale. "Personal, eu cred că soluționarea problemei ecleziastice nu va agrava situația rea care există în prezent, ci din contra, cred că va contribui la împăcare".
Întrebat dacă Patriarhia Ecumenică va restabili rangul episcopal al „Patriarhului“ Filaret, detronat de Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Elpidophore a răspuns: „Faptul că cineva este anti-canonic, nu înseamnă că nu există. Faptul că el este schismatic, nu îi confiscă dreptul de a solicita reabilitarea și soluționarea cauzei. Problemele nerezolvate referitoare la situațiile de schismă, anti-canonice, intră sunt jurisdicția Patriarhiei Ecumenice." Acesta a amintit că, între privilegiile sale, Patriarhia Ecumenică are acest drept. Astfel, un episcop sau un preot condamnat de Biserică pentru călcarea unei legi, are dreptul de a face apel la Patriarhul Ecumenic, pentru a-l asculta si a redeschide dosarul, pentru o decizie finală. Patriarhia Ecumenică este considerată instanță supremă. "Deci, a primi o astfel de solicitare, este un drept al Patriarhului Ecumenic în exercițiu", și nu poate respinge o cerere din motiv că ar proveni de la un cleric schismatic și necanonic. Tocmai pentru că el este schismatic și necanonic, are dreptul să apeleze la Patriarhul Ecumenic și să-i ceară să judece cazul său și redeschiderea cazului său pentru o decizie finală.
Pe lângă controversa referitoare la Ucraina, Mitropolitul Elpidophore a vorbit, în interviu, despre activitatea curentă a ierarhilor Constantinopolului pe teritoriul turc și în mediul musulman, chiar vorbind despre o „renaștere a Creștinismului în Turcia“: „Acesta este un imens succes istoric, o acțiune îndrăzneață a Patriarhiei noastre ecumenice, a Patriarhului Bartolomeu, care este primul patriarh, după dezastrul din Asia minor, care a îndrăznit, dacă îmi permiteți expresia, sa deschidă o breșă în Orient. El a redeschis drumurile către monumente și clădiri sacre ale Bisericii noastre și ale poporului nostru, în Pont, Asia Mică, Ionia, Capadocia, în Bitinia, în Anatolia. În primele decenii după dezastrul din Asia Mică, a existat o fobie și o ezitare mare în a călatori în Anatolia pentru a venera lacașurile importante. Acest lucru, cu toate acestea, a fost depășit treptat, iar noi datorăm asta Patriarhului Ecumenic, care a început cu oficierea Sfintei Liturghii pe ruinele bisericilor din Cappadocia, la Mirele Lichiei și în alte regiuni [ Vezi ARHIVA Lăcașuri Ortodoxe]. S-a dovedit că populația locală, musulmanii, cetățenii noștri turci au fost foarte cooperanți, foarte prietenoși, foarte ospitalieri față de patriarh și episcopi, care au mers cu pelerinii pentru a celebra Sfintele noastre Liturghii. Astfel s-a recuperat încrederea reciprocă între Patriarhie și autoritățile locale turce, dar și cu populația locală. Această încredere, timp de aproape trei decenii sub Patriarhul Bartolomeu, a atins nivelul unei colaborări excelente". Mitropolitul a reamintit, în acest punct, că "statul turc a solicitat colaborarea Patriarhiei Ecumenice, pentru a dezvolta 'turismul religios' în zonă.
"Mai mult decât atât, în ultimele decenii, mai ales după căderea comunismului, există o mare mobilitate în Turcia, așa cum s-a întâmplat în lume, a popoarelor slave ortodoxe, care au venit, între altele, în Turcia, sau participă la căsătorii mixte, ori lucrează în diferite fabrici sau servicii. Rezultatul a fost că, în eparhiile și regiunile geografice în care prezența creștină ortodoxă dispăruse, s-a înregistrat o renaștere a turmei ortodoxe. Prima încercare de succes a avut loc la Atalia, fiind întreprinsă de Mitropolitul de Pisidia, Sotiros, care a slujit anterior în Coreea, unde fusese Mitropolit local. După ce a ajuns la o anumită vârstă, s-a retras din misiunea din Coreea și a primit titlul onorific de Mitropolit de Pisidia, fără nicio acuzație pastorală. El a descoperit că, în această Episcopie situată în Atalia, trăiau cel puțin 15.000 de ruși, ucraineni și alți ortodocși cu cetățenie turcă, având nevoie pastorală, liturgică și sacramentală. Astfel, a cumpărat vechea biserică ortodoxă greacă din Attalia, care era în proprietate privată, pentru a fi restaurată, și a făcut același lucru cu o altă biserică din Alanya. Astfel, avem două parohii, o mitropolie vie, care a supravietuit grație acestei prezențe. În același mod au apărut și alte eparhii mitropolitane, inclusiv a mea, cea din Proussa. Acum are aproximativ 1000 de familii, în special ortodocși vorbitori de limbă slavă, care participă la căsătorii mixte în Proussa sau care lucrează acolo. Apoi, am cumpărat, prin intermediul sponsorilor din străinătate și din Grecia, două biserici bizantine din regiunea Proussa. Una datează din secolul al IX-lea, Biserica din Sigi. Iar cealaltă biserică, o biserică faimoasă, este cea a Maicii Domnului "Pantovasilissa" din Triglia. Ca Mitropolit al locului, am numit un preot permanent în Proussa, am cumpărat două biserici și o reședință pentru preot. În prezent, încercăm să restaurăm cele două biserici și reședința, pentru ca preotul să se stabilească acolo și să slujească permanent. Între timp, au loc liturghii săptămânale, botezuri, cununii, Sfinte Taine. Acesta este modul în care Creștinismul a reînviat în Proussa, Attalia, Smyrna și în alte locuri din Asia Mică".
După ce a amintit eforturile făcute pentru redeschiderea Facultății din Halki, Mitropolitul a subliniat, despre Guvernul lui Erdoğan: „nu putem să nu recunoaștem că sub guvernul d-lui Erdogan, minoritățile trăiesc zilele lor cele mai bune în Turcia. Situația lor s-a îmbunătățit. Pentru prima dată, membrii minorităților sunt considerați cetățeni egali. Liderii religioși și, în special, Patriarhul nostru(...), sunt respectați de autoritățile turce."
Sursa: Lonews
PS Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, tâlcuire la Fericirea a IX-a, "Fericiţi veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi va veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12)
Fericirea a noua, ca de altfel şi celelalte opt, a fost rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos în contextul alegerii celor doisprezece ucenici şi al rostirii Predicii de pe munte, după ce a fost ispitit de diavolul şi a început propovăduirea Evangheliei. După ce a arătat primele opt Fericiri, în atotştiinţa Sa, Domnul Iisus Hristos a rostit şi a noua Fericire, care întregeşte icoana vieţii omului pe pământ în căutarea eliberării de păcat, a desăvârşirii şi a bucuriei vieţii veşnice. Observăm că în Fericiri se află armonizată slujirea lui Hristos cu cea a aproapelui. Ultima Fericire arată că legătura noastră cu Fiul lui Dumnezeu este de o importanţă hotărâtoare pentru viitorul nostru, reprezentând un răspuns la faptele noastre, dat cu toată libertatea şi dragostea Mântuitorului Hristos.
Mântuitorul Hristos precizează aici că pentru credinţa în Dumnezeu şi nădejdea venirii lui Mesia, proorocii şi drepţii Vechiului Testament au suferit prigoane şi ocări. Amintim aici pe Proorocii Ilie, Isaia, Ieremia, Ioan Botezătorul ş.a. Totodată, atenţionează pe ucenicii Săi şi urmaşii lor, care vor crede în El, că pentru dobândirea fericirii veşnice este posibil să sufere ocări, prigoane, cuvinte jignitoare din partea necredincioşilor. Aşa s-a petrecut, după cum vedem, cu sfinţii apostoli, cu martirii şi mucenicii Bisericii Creştine. În alt loc din Evanghelia de la Matei citim îndemnurile Mântuitorului Hristos: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28).
Este vorba aşadar de încercările prin care trece omul (creştinul) care crede în învăţătura Domnului Hristos, că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Tot El ne îndeamnă în legătură cu Fericirea a noua, astfel: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Aşezarea cuvintelor „ocară”, „prigoană”, „cuvânt rău” aici face referire la suferinţa întregii fiinţe umane pentru credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. „Cel mai cu seamă ocările şi vorbitul de rău îndurerează mai cumplit decât însăşi faptele”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Înţelegem aceste cuvinte, „minţind din pricina Mea”, în contextul rostirii Fericirii a noua. Şi anume, că prigonitorii creştinilor şi ai celor care cred în Iisus Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu, au spus minciuni cu privire la adevărul de credinţă revelat. Adeseori spuneau că nu există Hristos, că El nu a înviat, că nu este folositor să crezi într-un „Om”, că El nu este Dumnezeu. Aceste mărturii mincinoase au venit în primul rând din partea fariseilor şi a cărturarilor (cf. Matei 26, 59-66). Înţelegem faptul că motivul principal al prigoanei este legătura noastră cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: „Nu tot cel ce va fi ocărât este fericit, ci acela care va fi ocărât pentru Hristos şi în chip mincinos”.
Mulţi spun minciuni din cauza lui Dumnezeu. De la farisei şi cărturari... ; apoi mulţi creştini s-au folosit de minciuni pentru a nu recunoaşte un adevăr de credinţă. Putem exemplifica aici pe conducătorii Imperiului Roman din timpul persecuţiilor, apoi pe cei care au susţinut anumite erezii, pe luptătorii împotriva cinstirii icoanelor, a sfintelor moaşte, spunând în mod greşit că aceasta este voia lui Dumnezeu.
Unele texte siriene conţin forma „din pricina Numelui Meu”. Înseamnă din cauza Mântuitorului Iisus Hristos. Prigonitorii celor ce cred în Hristos aduceau mărturii mincinoase pentru a convinge pe creştini să se lepede de mărturia lor, de credinţa lor adevărată. Prigoana trebuie să fie din pricina lui Iisus Hristos. Cuvântul „veseliţi-vă” are un specific eshatologic
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” - ne îndeamnă Mântuitorul Hristos, pentru orice încercare a credinţei, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „ … întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi ” (I Petru 4, 13-14).
„Bucuria şi veselia” sunt stări diferite, care se completează şi care sunt răsplata lui Dumnezeu pentru cei care cred şi suferă pentru El. Cuvântul „veseliţi-vă” are un specific eshatologic: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit…” (Apocalipsa, 19, 7). Motivul bucuriei celor credincioşi este că „răsplata voastră multă este în ceruri”.
Nădejdea, pe lângă dragoste, credinţă şi răbdare, aduce multă răsplată, ca şi în cazul dreptului Iov. Sfântul Apostol Pavel spune: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1).
Când credem în cineva, în ceva, nădăjduim că există o răsplată. Crezând în Iisus Hristos, în cuvintele Lui şi în sfaturile Lui, nădăjduim că de le vom îndeplini vom fi răsplătiţi pentru credinţă, jertfă şi fapte. Nimic nu rămâne nerăsplătit. Mântuitorul Îşi ţine promisiunile şi vedem din istoria Bisericii noastre cum sfinţii au dobândit răsplata ostenelilor săvârşite în această viaţa pământească. Menţionez aici două citate în care Mântuitorul vorbeşte de „plata în ceruri”: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea cerurilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32) şi „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Răsplata lui Dumnezeu înseamnă un răspuns la faptele noastre săvârşite în mod liber.
În cântarea bisericească a Fericirilor nu se menţionează ultimele cuvinte din versetul 12 pentru ca aşa s-a statornicit în practică, după cum în citirea Sfintei Evanghelii la Sfânta Liturghie sunt folosite uneori fragmente care nu cuprind ultimul verset în întregime. Aceasta nu înseamnă că se trunchiază înţelesul sau adevărul cuprins în text, deoarece avem Sfânta Scriptura la îndemână, pentru a ne completa conţinutul capitolului sau al versetului respectiv. Dacă ne gândim la cuprinsul Fericirii a noua, cuvintele „Ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” reprezintă de fapt o întărire a convingerii ucenicilor că şi cei din Vechiul Testament au suferit prigoane pentru adevăratul Dumnezeu.
În ultima Fericire Mântuitorul Hristos face aşadar legătura cu Legea Veche, aducând în atenţie exemplul proorocilor... Iisus Hristos este plinitorul Legii Vechi. Rostind Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos spune în continuarea Fericirilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17). Aşadar, în Iisus Hristos se împlinesc profeţiile Vechiului Testament, şi El face legătura dintre Legea primită de Moise şi Legea harului Duhului Sfânt, adică Biserica Noului Testament. Pomenirea proorocilor în cea de a noua Fericire reprezintă modelul de răbdare şi credinţă pe care Hristos îl aşază în faţa ucenicilor săi, în vederea misiunii ce o vor primi. Hristos arată faptul că şi ei, apostolii, sunt profeţi, fiind aşezaţi pe aceaşi treaptă cu proorocii. Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuieşte astfel aceste cuvinte: „Ca să nu creadă Apostolii că vor fi prigoniţi din pricină că Hristos îi învaţă pe ei lucruri potrivnice, îi mângâie, arătând că şi proorocii pentru fapta cea bună au fost prigoniţi. Drept aceea, Domnul îi mângâie, punându-le înainte patimile Proorocilor”.
Îndemnurile Mântuitorului Hristos din Fericirea a noua le putem împlini şi noi chiar în contextul spiritual-social în care trăim. Să răbdăm cu dragoste atunci când suntem ocărâţi, prigoniţi şi vorbiţi de rău pentru mărturisirea adevărului de credinţă. Să nu judecăm, să nu urâm pe cei care ne vorbesc de rău, pentru că atunci, chiar dacă mergem la biserică şi ne spovedim, nu ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Să nu ne împuţinăm credinţa în Hristos atunci când suntem persecutaţi că nu lucrăm duminica sau nu împlinim o misiune religios-socială care este în detrimentul învăţăturii Bisericii şi al iubirii aproapelui. E bine să ne bucurăm atunci când am reuşit să-L slujim pe Mântuitorul Hristos cu toată fiinţa noastră.
Învăţăm din a noua Fericire că desăvârşirea personală este rodul comuniunii cu Domnul Iisus Hristos şi se face cunoscută prin fapte săvârşite pentru aproapele, care implică uneori jertfe dureroase. Mai mult decât atât, se află în noi darul de a suferi în această lume pentru Hristos Domnul şi pentru Evanghelia Sa. Bucuria va fi deplină dacă viaţa şi jertfa noastră sunt săvârşire cu credinţă, dragoste şi nădejde.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, între care amintesc pe Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul ş.a., ne îndeamnă prin viaţa şi scrierile lor să împlinim toate învăţăturile Domnului Hristos cuprinse în cele nouă Fericiri, precum şi celelalte din Evanghelii. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărurilor şi defăimărilor numai după ce a dat atâtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a desprins şi n-a pus în practică fericirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărurilor şi defăimărilor. Cel care îndeplineşte toate aceste fericiriva înfrunta prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri”. Fericirile se cântă pentru bucuria vederii Mântuitorului Iisus Hristos prin Sfânta Evanghelie
Nicidecum, Fericirile sunt îndemnurile Mântuitorului Hristos în a fi blânzi, drepţi, milostivi, curaţi la inimă, cu gânduri bune, făcători de pace şi linişte, pregătiţi pentru jertfă, fapte şi atitudini necesare pentru a ne numi cu adevărat ucenicii Lui şi pentru a dobândi viaţa veşnică.
După rostirea Fericirilor, Mântuitorul Hristos spune ucenicilor şi urmaşilor Săi: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5, 13); „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14), adică cei care împlinesc cuvintele şi îndemnurile Lui, devenid mărturisitori în lume, vor fi „prietenii Lui”, locuitorii împărăţiei lui Dumnezeu.
Ascultarea sau citirea şi punerea în faptă a Fericirilor reprezintă pentru fiecare creştin un mod de viaţă, un mod creştin autentic de a trăi într-o lume marcată de păcat, indiferenţă şi necredinţă. Orice creştin trebuie să aşeze la suflet cuvintele dătătoare de viaţă ale Domnului Iisus Hristos şi să le cultive în fiecare zi a vieţii pământeşti. Este necesar să ne mărturisim păcatele, să fim buni, milostivi, făcători de pace, pentru a trăi în armonie cu semenii noştri şi în comuniune cu Dumnezeu.
Fericirile sunt cântate în Biserică în timpul Sfintei Liturghii la Antifonul al treilea, atunci când se face Vohodul Mic sau Intrarea cu Sfânta Evanghelie. Ele se cântă şi pentru bucuria vederii Mântuitorului Iisus Hristos prin Sfânta Evanghelie, ce prefigurează ieşirea la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Pe fondul cântării lor, Sfânta Evanghelie, Vestea cea bună, este arătată credincioşilor ca semn al lui Hristos - Cuvântul întrupat, prezent în mijlocul nostru, în biserică. Melodia este una potrivită acestui moment din Liturghie, iar linia melodică indică accentul pus pe virtuţile creştine ce trebuie împlinite. E un urcuş spre bucuria şi veselia duhovnicească, dobândite după parcurgerea vieţii creştine de pe pământ.
Este o strânsă legătură între cele nouă Fericiri. Ele reprezintă sfinţirea vieţii noastre, ca rod al credinţei, dragostei şi jertfelniciei întru Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu apare drept semnul de împăcare dintre om şi Dumnezeu, darul făcut omului în vederea mântuirii sale. Fericirile au drept scop să arate în primul rând ucenicilor şi nouă calea care duce la împărăţie. Iar fericirea făgăduită trebuie înţeleasă în sens spiritual.
Virtuţile creştine pot fi împlinite în mod liber, în funcţie de mersul vieţii noastre, şi nu în ordinea prezentată de Domnul Hristos. Deoarece într-o zi suntem chemaţi să facem pace între două persoane, în alta să răbdăm ocările aproapelui, în alta să facem milostenie faţă de un om sărac sau aflat în suferinţă. Nu ordinea este importantă şi executarea lor mecanică, ci modul cum le împlinim în această viaţă. Da, se poate vorbi de o ierarhie a virtuţilor. Chiar Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).
Trebuie să credem în Fiul lui Dumnezeu şi în Evanghelia Sa, să fim încredinţaţi de roadele acestei credinţe. Trebuie să conlucrăm cu harul Duhului Sfânt pentru împlinirea şi practicarea virtuţilor, a darurilor Duhului Sfânt. Şi să nu uităm de smerenie, de răbdare şi de dragostea faţă de Dumnezeu şi semenii noştri.
Sursa: Doxologia ; Foto: Elena Răduță, Muntele Fericilor, Israel 2017
Într-un interviu acordat jurnalistului grec Avgherinos Athanasios, Mitropolitul Elpidofor de Proussa a abordat mai multe probleme, între care: absența Patriarhiei Moscovei la Sinodul din Creta, Biserica Ortodoxă din Ucraina și statutul Patriarhiei Ecumenice în Turcia. Câteva extrase din interviu au fost oferite de revista franțuzească Orthodoxie, citând publicația rusească Pravmir, iar noi vă punem la dispoziție traducerea acestora, în rândurile de mai jos:
Întâlnirea jurnaliștilor, cu Mitropolitul Elpidofor, a avut loc la Salonic, la recenta conferință teologică internațională privind receptarea Sinodului din Creta. În acest sens, Mitropolitul Elpidophore a declarat: „Patriarhia Ecumenică este convinsă că există complicații, și cu atât mai mult simțim o nevoie mai acută de sinoade și de întâlniri în susținerea dialogului, astfel încât să putem deveni vrednici de pogorârea Duhului Sfânt și de ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos în depășirea acestor dificultăți".
Pe lângă aceasta, Mitropolitul a apreciat că absența Bisericii Ortodoxe Ruse din Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, a reprezentat "manifestarea unor lipsuri de ordin teologic și ecleziologic". Acesta a caracterizat Bisericile care, în cele din urmă, au decis să nu participe la Marele Sinod din Creta, ca fiind „sateliți ai Moscovei“, cu excepția Bisericii Antiohiei. „Este recunoscut faptul că neparticiparea Moscovei și a altor Biserici nu a fost cauzată nici de convingeri teologice, nici de unele ecleziologice și canonice“, a spus Mitropolitul. Însă, cu toate acestea, Arhiereul consideră că nu sunt distruse canalele de comunicare, ci doar că "Biserica Ortodoxă Rusă ar trebui să se străduiască mai mult să-și recâștige încrederea, nu doar la nivelul Patriarhiei Ecumenice, ci, totodată, al celor zece Biserici Ortodoxe, indignate de absența sa și de activitatea ei din culise și de încurajarea neparticipării altor Biserici".
Ca răspuns la critici, și anume la părerea că Sinodul din Creta ar fi fost o demonstrație realizată sub auspiciile Departamentului de Stat al SUA, Mitropolitul Elpidophore a descris aceste evaluări ca fiind „para-literatură“ și a explicat că „Patriarhia Ecumenică, responsabilă de organizare, i-a mobilizat pe americanii greci, și anume pe liderii Arhiepiscopiei Americii, care au experiență în organizare, și ordiul arhonților Patriarhiei Ecumenice, care a fost prezent și a sprijinit practic desfășurarea Sinodului. Dar, a fost vorba despre elemente absolut ecleziastice, cadre ale Arhiepiscopiei americane, făra vreo legătură cu serviciile secrete americane sau cu oricine altcineva".
În ceea ce privește autocefalia Bisericii Ucrainei, Mitropolitul a vorbit categoric, exprimându-și dezacordul său față de pozițiile de compromis adoptate anterior de către Fanar, care prevedeau acordul prealabil al altor Biserici locale pentru proclamarea autocefaliei: „Cu toate acestea, Patriarhia Ecumenică, în ciuda dreptului său de a acorda autocefalia, nu vrea să ignore celelalte Biserici (...) După cum știți, Biserica Rusă a început o campanie de informare a altor Biserici, de fapt o campanie de denigrare a Patriarhiei Ecumenice(...) Acesta este motivul pentru care Patriarhia a decis să numească o delegație de episcopi ai Patriarhiei Ecumenice, care să viziteze Bisericile Ortodoxe din întreaga lume, și să le informeze privind faptele reale, intențiile reale și modalitatea reală în care este tratată problema Ucrainei, pentru a elimina aceste informații înșelătoare și noile denaturări răspândite de Biserica Rusă". Acesta a mai precizat că scopul Patriarhiei Ecumenice nu este autocefalia în sine, ci unitatea poporului Ucrainei, divizarea actuală implicând divizarea unui întreg popor.
La întrebarea „în ce constau aceste informații înșelătoare“, Mitropolitul a dat următorul răspuns: „Am auzit exact aceleași argumente și aceeași frazeologie(...), în anul 2009, când ne pregăteam de efectuarea vizitei oficiale a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Ucraina, în timpul Președintelui Iușcenko și al Mitropolitului Vladimir al Kievului. Biserica Rusă a desfășurat exact aceeași campanie de informare a tuturor celorlalte Biserici, amenințând cu schisma, Armaghedonul, sfârșitul lumii, s-a spus că Patriarhul merge în Ucraina pentru a aduce diviziune etc. În cele din urmă, niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat".
Răspunzând afirmației cum că Ucraina a fost aruncată într-un război civil, în care guvernul expune tirului artileriei regiuni întregi, și Președintele însuși, care a solicitat autocefalia, are mâinile pline de sângele conaționalilor săi, Mitropolitul a precizat că, în calitate de Episcop și om al Bisericii, nu va cădea „în ispita de a comenta cu privire la situația politică și politicieni", deoarece acest lucru este dincolo de sfera abilităților sale. "Personal, eu cred că soluționarea problemei ecleziastice nu va agrava situația rea care există în prezent, ci din contra, cred că va contribui la împăcare".
Întrebat dacă Patriarhia Ecumenică va restabili rangul episcopal al „Patriarhului“ Filaret, detronat de Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Elpidophore a răspuns: „Faptul că cineva este anti-canonic, nu înseamnă că nu există. Faptul că el este schismatic, nu îi confiscă dreptul de a solicita reabilitarea și soluționarea cauzei. Problemele nerezolvate referitoare la situațiile de schismă, anti-canonice, intră sunt jurisdicția Patriarhiei Ecumenice." Acesta a amintit că, între privilegiile sale, Patriarhia Ecumenică are acest drept. Astfel, un episcop sau un preot condamnat de Biserică pentru călcarea unei legi, are dreptul de a face apel la Patriarhul Ecumenic, pentru a-l asculta si a redeschide dosarul, pentru o decizie finală. Patriarhia Ecumenică este considerată instanță supremă. "Deci, a primi o astfel de solicitare, este un drept al Patriarhului Ecumenic în exercițiu", și nu poate respinge o cerere din motiv că ar proveni de la un cleric schismatic și necanonic. Tocmai pentru că el este schismatic și necanonic, are dreptul să apeleze la Patriarhul Ecumenic și să-i ceară să judece cazul său și redeschiderea cazului său pentru o decizie finală.
Pe lângă controversa referitoare la Ucraina, Mitropolitul Elpidophore a vorbit, în interviu, despre activitatea curentă a ierarhilor Constantinopolului pe teritoriul turc și în mediul musulman, chiar vorbind despre o „renaștere a Creștinismului în Turcia“: „Acesta este un imens succes istoric, o acțiune îndrăzneață a Patriarhiei noastre ecumenice, a Patriarhului Bartolomeu, care este primul patriarh, după dezastrul din Asia minor, care a îndrăznit, dacă îmi permiteți expresia, sa deschidă o breșă în Orient. El a redeschis drumurile către monumente și clădiri sacre ale Bisericii noastre și ale poporului nostru, în Pont, Asia Mică, Ionia, Capadocia, în Bitinia, în Anatolia. În primele decenii după dezastrul din Asia Mică, a existat o fobie și o ezitare mare în a călatori în Anatolia pentru a venera lacașurile importante. Acest lucru, cu toate acestea, a fost depășit treptat, iar noi datorăm asta Patriarhului Ecumenic, care a început cu oficierea Sfintei Liturghii pe ruinele bisericilor din Cappadocia, la Mirele Lichiei și în alte regiuni [ Vezi ARHIVA Lăcașuri Ortodoxe]. S-a dovedit că populația locală, musulmanii, cetățenii noștri turci au fost foarte cooperanți, foarte prietenoși, foarte ospitalieri față de patriarh și episcopi, care au mers cu pelerinii pentru a celebra Sfintele noastre Liturghii. Astfel s-a recuperat încrederea reciprocă între Patriarhie și autoritățile locale turce, dar și cu populația locală. Această încredere, timp de aproape trei decenii sub Patriarhul Bartolomeu, a atins nivelul unei colaborări excelente". Mitropolitul a reamintit, în acest punct, că "statul turc a solicitat colaborarea Patriarhiei Ecumenice, pentru a dezvolta 'turismul religios' în zonă.
"Mai mult decât atât, în ultimele decenii, mai ales după căderea comunismului, există o mare mobilitate în Turcia, așa cum s-a întâmplat în lume, a popoarelor slave ortodoxe, care au venit, între altele, în Turcia, sau participă la căsătorii mixte, ori lucrează în diferite fabrici sau servicii. Rezultatul a fost că, în eparhiile și regiunile geografice în care prezența creștină ortodoxă dispăruse, s-a înregistrat o renaștere a turmei ortodoxe. Prima încercare de succes a avut loc la Atalia, fiind întreprinsă de Mitropolitul de Pisidia, Sotiros, care a slujit anterior în Coreea, unde fusese Mitropolit local. După ce a ajuns la o anumită vârstă, s-a retras din misiunea din Coreea și a primit titlul onorific de Mitropolit de Pisidia, fără nicio acuzație pastorală. El a descoperit că, în această Episcopie situată în Atalia, trăiau cel puțin 15.000 de ruși, ucraineni și alți ortodocși cu cetățenie turcă, având nevoie pastorală, liturgică și sacramentală. Astfel, a cumpărat vechea biserică ortodoxă greacă din Attalia, care era în proprietate privată, pentru a fi restaurată, și a făcut același lucru cu o altă biserică din Alanya. Astfel, avem două parohii, o mitropolie vie, care a supravietuit grație acestei prezențe. În același mod au apărut și alte eparhii mitropolitane, inclusiv a mea, cea din Proussa. Acum are aproximativ 1000 de familii, în special ortodocși vorbitori de limbă slavă, care participă la căsătorii mixte în Proussa sau care lucrează acolo. Apoi, am cumpărat, prin intermediul sponsorilor din străinătate și din Grecia, două biserici bizantine din regiunea Proussa. Una datează din secolul al IX-lea, Biserica din Sigi. Iar cealaltă biserică, o biserică faimoasă, este cea a Maicii Domnului "Pantovasilissa" din Triglia. Ca Mitropolit al locului, am numit un preot permanent în Proussa, am cumpărat două biserici și o reședință pentru preot. În prezent, încercăm să restaurăm cele două biserici și reședința, pentru ca preotul să se stabilească acolo și să slujească permanent. Între timp, au loc liturghii săptămânale, botezuri, cununii, Sfinte Taine. Acesta este modul în care Creștinismul a reînviat în Proussa, Attalia, Smyrna și în alte locuri din Asia Mică".
După ce a amintit eforturile făcute pentru redeschiderea Facultății din Halki, Mitropolitul a subliniat, despre Guvernul lui Erdoğan: „nu putem să nu recunoaștem că sub guvernul d-lui Erdogan, minoritățile trăiesc zilele lor cele mai bune în Turcia. Situația lor s-a îmbunătățit. Pentru prima dată, membrii minorităților sunt considerați cetățeni egali. Liderii religioși și, în special, Patriarhul nostru(...), sunt respectați de autoritățile turce."
Sursa: Lonews
Acest adevăr m-a trezit din somnul întunericului atunci când l-am citit în Cartea „Războiul nevăzut” scrisă de către sfântul Nicodim Aghioritul.
Iar dreptul Iov plânge “întru deznădejdea duhului său și amărăciunea inimii sale” către Dumnezeu și se adresează nouă tuturor de pe groapa de gunoi a orașului unde l-a aruncat ura satanei spunând: “Ci omul își naște singur suferința, precum vulturii se ridică în aer prin aripile lor” (Iov 5, 7). Reiese atât de simplu că nefericirea noastră este cauzată de mândria căreia nu i-am declarat război, ci o cultivăm ca o dragoste egoistă de sine.
Măndria ne oprește a mai recepționa lumina trimisă de Domnul Dumnezeu prin puterile cerești către noi și închide fereastra sufletului oprind pătrunderea harului în inimile noastre. Așa de mare este păcatul mândriei încât l-a pierdut pe Lucifer, unul din cele mai luminoase puteri cerești.
Mândria este păcatul care ne ține zăvorâtă intrarea în Împărăția cerurilor. Iar că Domnul Dumnezeu nu face nicio concesie când e vorba de mândrie ne învață iarăși sfântul și dreptul Iov: „Dumnezeu nu-și înfrânează mânia Sa și sub El se încovoaie toți slujitorii mândriei.”
Apoi, tot orbită de săgeata otrăvită a mândriei a fost amăgită și Eva împreună cu Adam de către vicleanul satana.
E așa de trist fiindcă asistăm în prezent la prezentarea mândriei drept virtute. Și la postul de radio al Patriarhiei române o mulțime de persoane își încep perorațiile cu expresii de genul: “sunt mândru că m-am născut în România!”. Nu trebuie inversat sensul semantic al cuvântului mândrie, lăsându-ne amăgiți de către lingviștii români de orientare comunistă și satanistă, care au deturnat și înțelesul duhovnicesc al cuvântului mistică. Adică l-au modificat morfologic deturnându-i înțelesul în… misticism, acoperindu-l cu tot întunericul urii împotriva celor care luptau „să apere chiar cu prețul vieții trupul mistic al lui Hristos, Biserica Lui”. (Virgil Maxim în cartea sa: Imn pentru crucea purtată)
Salvarea și ieșirea din întunericul mândriei stă în descoperirea propriei nimicnicii. Încrederea în om și în noi înșine sunt numite apostazie la Dumnezeu. Mândria e o pasiune atât de tainică și subtilă încât cei ce o avem nu o simțim. „Oricine se consideră pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaște pe sine mai bine decât toți”, zice sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Socrate a lăsat celebra frază care străbate mileniile: “Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”,
Prin urmare se cuvine să mutăm centrul de greutate al încrederii necondiționate către Dumnezeu. De aceea și regele Abgar ridicând o statuie Domnului nostru la porțile orașului Edesa, a scris deasupra aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nădăjduiește în Tine niciodată nu piere”. (în Sinaxarul din 16 August)
De același autor, citiți și:
De ce scriem?!
M-am întrebat, în repetate rânduri cu năduf: de ce scriu? Acest gând nu-mi lasă mintea în pace! Asaltează cele mai liniştite unghere ale sufletului şi mă tulbură - precum rafale nemiloase de vânt răscolesc marea, până în adâncuri. Un răspuns mulţumitor ar fi că, prin scris, caut calea spre frumuseţe, adică mă chinui să trec de pipăibilul material. Să trec, cu privirea, peste “crusta” care acoperă tezaurul celor nevăzute. Adică să încetez a mai călca pulberea pământului. Ci să zbor (plutesc) – ca un înger ce este purtătorul unei veşti bune.
Alteori, o fac din disperare, pentru că mândria şi vanitatea pun aşa stăpânire pe sufletul şi mintea mea, încât scrisul rămâne singura cale de alungare a celor două căpetenii malefice, citeşte diavoleşti. Şi încă o dată repet: cine îmi şopteşte şi mă îndeamnă să scriu? Cine strigă în urechile mele să iau în mână creionul! Doamne, cât sunt de nefericit când toate ideile le-am speriat şi au plecat departe, către ţările calde. Atunci, sunt ca o pădure pustie, din care au fugit toate păsările. Sau ca un colţ de rai, din care un înger rău a furat toată apa vie.
Am privit, într-o zi, o fotografie a scriitorului Dostoievski. Tristeţea şi suferinţa de pe chipul său m-au cutremurat. Vedeam o imagine a sa, după ce părăsise ocna (închisoarea) şi după ce depăşise perioada de doi ani, ca refugiat politic, petrecută în occident. Cred că publicase deja, trei dintre capodoperele sale. Şi totuşi, chipul său este marcat de o suferinţă şi o tristeţe ce am văzut rar, în viaţa mea. Aş spune chiar neputinţă. Şi abia în spatele acestora, strălucea acea rază de lumină, care trece prin toate zidurile şi tot întunericul şi care duce, cu gândul, la acel simbol al lumii nevăzute.
Către acolo se vedea îndreptată toată concentrarea interioară a marelui scriitor. Fiindcă privirea semăna cu a unui om ce murise, apoi înviase, şi, acum, contempla lumi spirituale ce nouă ne sunt inaccesibile. Doamne, cine suflă, cu putere peste tâmplele mele şi îmi porunceşte să nu pierd clipele vieţii acesteia? Da, sunt frumuseţea şi înţelepciunea, care strigă la porţile cetăţii sufletelor noastre, să ne deşteptăm.
Poate că aceasta este crucea scriitorului, de a alunga şi depărta suferinţa şi frica din sufletul său şi al oamenilor . Scriu pentru că, prin această îndeletnicire, reuşesc să îmi văd sufletul gol şi deşert, deşi eu spun că sunt bogat, dar, în fapt, sunt plin de deşertăciune. Iată cuvântul Revelaţiei din Cartea Apocalipsei: “Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol”.
Încă mă încăpăţânez ca, în scris, să cerşesc mila Domnului şi să trimită raza Sa care m-ar vindeca de orbire şi ar lumina golul ce eu îl numesc bogăţie. Poate că, prin scris, Domnul îmi dă să descopăr ticăloşia mea de om care, altminteri, nu aş putea singur să o înving. Altă stare mai nobilă şi umilă eu nu cunosc. Până la urmă, dacă, în urma mea, rămân trei pagini care să încălzească inima a doi, trei oameni, sunt şi voi fi mulţumit. Scrisul e singurul ideal care mă poate salva de la imensa deşertăciune în care zac, eu, împreună cu majoritatea umanităţii. O umanitate care ( acum în 2018) fuge cu viteza luminii de Dumnezeu. Doamne ajută!
Buna-cuviință este o floare rară în zilele noastre. Dacă am ajuns a ne apăra cu vehemență cele mai sfinte și fundamentale temelii de morală creștină este și din cauza faptului că indecența sub toate formele s-a generalizat. Astfel, ispite și sminteală avem la orice pas. Imagini și gânduri necuvioase străpund privirea și sufletul nostru pretutindeni. Am putea crede că suntem expuși riscului de a le avea doar atunci când ne așezăm la rugăciune, în liniștea casei noastre, dar ele ne izbesc necontenit, chiar și atunci, sau mai ales atunci când începem să ne rugăm acolo unde ne aflăm, fie în trafic, la serviciu, la biserică. Tot felul de înjurături, imagini și vorbe deocheate ne zgârie timpanul. Le găsim și în presă, și la TV, din păcate ele caracterizează viața multor persoane publice, care în loc să dea dovadă de maniere și educație, trăiesc din ratingul adus de scandal. Cum am putea oare să măturăm gunoiul acesta urât mirositor dimprejurul sufetului nostru? Ne învață Sfinții Părinti:
Starețul Iosif Vatopedinul - Știința păzirii minții!
Cugetări necuvioase în timpul rugăciunii și gândurile. Aici este vorba limpede despre meșteșugirile și mașinațiile diavolului. În vremea rugăciunii trec prin mintea noastră cuvinte de hulă, gânduri necurate despre noi, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este trebuință de multă atenție. De îndată ce gândul întinat este perceput de către conștiința noastră, trebuie să nu-i dăm teren pentru a se dezvolta. Iar aceasta se face prin desăvârșita adunare a minții în rugăciune și prin chemarea Numelui lui Hristos. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești și duhovnicul fiecăruia în parte pot rândui nevoința creștinului rugător într-un plan personal. „Cel care își are mintea adunată, când se roagă și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii, iar acela care se răspândește și-și împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, devine jucăria lor”, spune Sfântul Efrem Sirul (Sursa: marturieathonita.ro)
Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui curată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât de bună voie ? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciune ? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui“ şi numai Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare“ (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei! - (Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 178)
Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa. Pentru că așa de ușor te poți obrăznici cu Dumnezeu, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai seama că îl aveai!... (Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul”)
Vedeți cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul – Domnul -, la fel se cuvine să fie şi mădularele – toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petru 2, 9). Aşadar, să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi, o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie, neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 202)
Așa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare
Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea zonă de nouă zecimi a subconştientului. Aci, fapta rezumată în simbol, se sedimentează ca un conflict cu conştiinţa. Cenzura morală astupă un depozit de dinamită, după ce n-a reuşit să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri pe care o simt în trupul lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul de dragoste – pe Dumnezeul pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de mai înainte. Înjurăturile dovedesc, prin urmare, că această iubire între trupuri a fost închisă într-un blestem, într-o ruşine şi într-o necesitate. Totul schematizat în simboluri, coboară în întunericul subconştientului. Când deci pe unii cu cenzura slabă – înţelegeţi genetic slăbiciunea aceasta – îi scoate din sărite vreo împrejurarea oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă şi încep rafalele înjurăturii. Unii înjură pe Dumnezeu pe faţă. Alţii Îl înjură când se roagă. Situaţia îngrozeşte pe cei ce pătimesc neputinţa asta. Ea vine, din cât se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din auzire, din conţinutul memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini, şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau în sfârşit, prin mecanismul de contrast. Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie. (Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 107-108)
Oricine, de nu va face păcat, iată, are nădejde și va afla uşurare în ceasul și în ziua ieşirii. Să urăşti cuvintele cele deşarte ale lumii acesteia, ca să vadă inima ta pe Dumnezeu. Să iubeşti a face rugăciune adeseori, ca să ţi se lumineze inima ta. Să nu iubeşti a mânca mult și nu va fi spurcată inima ta. Păzeşte-ţi limba ta, ca să se sălășluiască întru tine frica lui Dumnezeu. Sârguieşte-te la slujba ta, la rugăciune şi la cântare, ca să nu te mănânce pe tine fiarele gândului. Tare să ai inima ta, împotriva gândurilor rele, şi uşoare îţi vor fi ţie. Să nu ai vrajbă cu oamenii, ca să-ţi fie primită rugăciunea ta. Smereşte-te, fără deosebire, cu toţi, ca să ai îndrăzneală a te ruga. Păzeşte-ţi ochii tăi de vederi necuviincioase, ca să se păzească omul tău cel dinlăuntru. Păzeşte-ţi auzul tău, ca nu tu singur să-ţi aduni războaie. Să lucrezi lucru cu mâinile, ca să-ţi câştigi pâinea ta. Să nu ţii la odihnă ca să nu-ţi îngreunezi trupul tău, că dator eşti a-l înfrâna pe el. Să nu-ţi amesteci cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca să nu ţi se tulbure tăria ta. Iubitule, să ne facem nouă înşine locuinţă întru lacrimi, că zice psalmistul: „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie” (Ps. 125,5), întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin. (Avva Moise, Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 332-333)
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci a Domnului este mântuirea (Psalm 3:8), după cuvântătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – cui pe cui scoate. O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut, şi am scăpat de încercare. Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numai decât de ispită, adică de învoirea şi, drept urmare, de fapta păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru ascăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gândeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atât de greţos, încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decât o căpăţână despuiată şi un os înroşit, plin de sânge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adânc cu gândul şi, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea (omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urâtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decât numai sânge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gândul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire (Marele Atanasie în Viaţa Sfintei Singlitichia) - (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000)
Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”. Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe diavolul şi toate telegramele lui cele viclene, adică gândurile rele, şi să nu începem a discuta cu el. Chiar şi toţi avocaţii de s-ar aduna, nu vor putea sta împotriva unui diavolaş mic. Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm ispitele, ajută mult să tăiem discuţiile cu el. Ni se întâmplă ceva? Ne-au nedreptăţit? Ne-au ocărât? Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n-am greşit, avem răsplată. Nu mai este nevoie de continuare. Cine continuă să discute cu aghiuţă, acesta îi brodează dantelă şi îl răscoleşte. Îl face să le cerceteze pe toate cu legislaţia diavolească şi astfel îl sălbăticeşte. Îmi aduc aminte că atunci când au plecat italienii, au lăsat în corturile lor grămezi de grenade, iar praful de puşcă era coline întregi. Oamenii au mers şi au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele şi câţi, săracii de ei, nu au murit! Să se joace cu grenadele! Aşa şi noi, să ne jucăm cu diavolul? (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 53-54)
Sfântul Ioan Scărarul spune că acolo unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „Pomenirea de rău e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”. Când cineva are însă iubire, acela n-are pomenire de rău şi acela n-are toate acestea câte le are pomenirea de rău. Sfântul Isaac Sirul spune: „Dacă n-ai minte curată, să ai măcar gură curată”. Întâi trebuie să ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice necuviinţă, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură [vorbire] curată, să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte gândurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune sau rele. (Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 176-177)
De unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit. Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?”, l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 72)
Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti. Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 371)
"Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui" (Pilde 11, 5). Necuvioşia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ţine şi necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de zidirea Sa. Unele suflete, strâmtorate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind totuşi să se arate oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală". Si ce se întâmplă? Nu este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu îl caută, şi lucrarea lor nu are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară drepţi, îndreptăţindu-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea si această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi la această nepotrivire, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi şi pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 24)
Conferință organizată de Fundația Bucuria Darului - Brașov, 1 iulie 2018
Arhimandritul Partenie Apetrei, slujitor şi cântăreţ înzestrat, bun cunoscător al tipicului, era greu accesibil şi chiar inabordabil în anumite împrejurări. Băteai cu reţinere la uşa lui şi primeai, uneori, răspunsuri grăbite, nu tocmai binevoitoare. Se poate să fi preţuit mult timpul, refuzând să-l irosească în discuţii şi întâlniri nefolositoare.
În decursul celor zece ani am îndrăznit de câteva ori să-l vizitez la chilie. Uneori mă întâmpina având aşezat epitrahilul pe grumaz, semn că-şi întrerupea rugăciunile. Rar, adresa invitaţii unor slujitori ai catedrale pentru sfat ori pentru a comemora în spaţiu restrâns persoane dragi preacuvioşiei sale.
După mulţi ani, mărturisea că are preocupări serioase, se ruga şi citea. Timpul nu-i ajungea în raport cu aspiraţiile pe care le avea.
Cum spuneam, la catedrală ajungea primul, cu jumătate de ceas înainte de începerea slujbei. Puţine au fost zilele când nu participa la rânduielile de cult.
Supraveghea, cu ochi vigilenţi, respectarea tipicului şi a cântărilor. În duminici şi sărbători cânta la strană, aducând cu sine cărţi vechi pe care le moştenise din tinereţe.
Prefera să cânte singur, cu excepţia hramului, când accepta cu greu şi pe alţii alături.
Avea „minte multă şi bună”, după cum însuşi spunea despre alţii. Ştia lucruri rare, interesante şi avea un dar deosebit al povestirii. Erau acele momente când îşi deschidea sufletul şi începea a depăna firul amintirilor.
Multe cuvinte spuse atunci îmi revin în minte adeseori şi aproape că nu este zi în care să nu-l pomenesc.
Din păcate, cuvintele şi mărturiile lui se pierd fără să fi fost consemnate undeva. Îl rugam, în ultimii ani pe care i-a petrecut la Neamţ, să-şi scrie memoriile şi aprecierile pentru monahi ai Lavrei şi ierarhi pe care i-a cunoscut. Invoca mereu lipsa timpului şi spera că va găsi într-o zi răgaz şi pentru aceasta. De multe ori a fost vorba şi de partiturile de muzică bizantină la care a lucrat multă vreme. A adunat axioane, răspunsuri şi alte cântări de la cei mai cunoscuţi autori. Le-a scris cu grijă, de mână, însumând câteva sute de pagini. Unele dintre ele datează din anii ’60 ai veacului XX. Uneori spunea: „Am pregătit un buchet de cântări pentru slujbele Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii. E scrisă prefaţa şi aştept ziua când le voi încredinţa tiparului...” Din păcate, acel proiect nu a devenit realitate. După trecerea la Domnul a părintelui Partenie, am descoperit preţioasele manuscrise muzicale pe care nu le-a arătat nimănui în timpul vieţii. Era o comoară ascunsă care a ieşit la iveală la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Regret că multe vorbe de duh şi amintirile arhimandritului Partenie n-au fost aşezate pe hârtie. O parte din ele se păstrează în sufletele unor oameni care au văzut în cuvioşia sa un slujitor dăruit şi hotărât.
Marele dar al părintelui au fost cântarea şi slujirea. Nu era un slujitor de rând, asta o ştie toată lumea, dar nici nu era uşor să slujeşti alături de el. Observa orice abatere de la tipic şi formula pe loc aprecieri critice, încât era tare greu să treci „examenul” în faţa lui. Exigenţa exagerată nu i-a făcut tocmai bine nici lui. Dobândise, pe drept cuvânt, un renume în această privinţă. Om fiind, s-a pripit, dar dincolo de aceasta avea merite incontestabile. Rareori se putea întâlni asemenea trăire, atenţie, slujire neostenită, chiar nevoinţă.
Nu se poate spune că a fost un ascet, dar se poate afirma că a fost un monah al rânduielii, al pravilei, al lucrului bine făcut şi plăcut Domnului. L-am observat de câteva ori cum aprecia lucrurile, cu spirit critic şi cu un mare simţ de răspundere. Avea ochiul format şi nu accepta orice icoane, vase de cult, broderii sau stofe pentru veşminte. Greu aprecia un lucru şi găsea întotdeauna motiv pentru a-şi exprima opiniile. A trebuit să recunosc, de multe ori, că părintele avea dreptate. Iarăşi trebuie să spun că uneori era prea aspru.
Înainte de a pleca la Mănăstirea Neamţ, mi-a spus câteva cuvinte care au rămas adânc întipărite în inima mea: „Spun unii că am fost aspru. Eu n-am urmărit altceva decât ordinea în catedrală...” A mai adăugat că, în răstimp de patruzeci de ani cât a petrecut la Iaşi, doar de câteva ori a trecut pragul unor case. „Să fii atent cu oamenii, unii nu sunt aşa cum par...” Şi în acest caz a trebuit să-i dau dreptate mai târziu…
Purtând cu el mâhniri vechi şi încercări ale vieţii, arhimandritul Partenie a avut un stil aparte, în anumite situaţii greu de acceptat pentru cei din jur.
Cântările sale înălţate sub bolţile Catedralei Mitropolitane din Iaşi se aud parcă şi acum, în pofida anilor care au trecut. Frumuseţea lor duhovnicească a rămas în sufletele auditorilor de atunci, care-l socotesc pe părintele Partenie un artist dintr-o pleiadă de monahi cu preţioase daruri primite de la Dumnezeu.
A trăit în vremuri diferite, cu schimbări bruşte de ideologie, cu oameni mari şi mici, despre care vorbea uneori, când îşi deschidea sufletul.
A fost ucenicul Patriarhului Nicodim Munteanu, care poposea la Neamţ în vremea noviciatului fratelui Nicolae (cum se numea părintele de la Taina Sfântului Botez). L-a cunoscut la Bucureşti, în vremea studiilor teologice, pe Patriarhul Justinian.
A ostenit la Catedrala Mitropolitană din Iaşi în timpul păstoririi a trei mitropoliţi care au devenit patriarhi: Justin, Teoctist şi Daniel.
A avut mulţi colegi de studii sau din obştea monahală care au fost arhipăstori în diferite locuri din ţară şi străinătate.
Îi pomenea şi pe ei, spunând lucruri frumoase din mănăstirea de metanie ori de profesorii generaţiei lor (Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Ene Branişte, Gheorghe Moisescu, Teodor M. Popescu şi alţii). A avut prieteni şi colegi mari stareţi, între ei părinţii Mitrofan Băltuţă, Chesarie Gheorghescu, Victorin Oanele, Neonil Ştefan, Gamaliil Vaida, Longhin Pop, Firmilian Olaru, precum şi alţii.
Din păcate, trecerea timpului aşterne uitarea peste semenii noştri şi peste binefăcători... De această uitare nu sunt scutiţi nici marii slujtori ai Bisericii. Aducându-ne aminte de părinţii şi învăţătorii noştri, împlinim îndemnul Sfântului Apostol Pavel (cf. Evrei 13, 7), care ne cere tuturor recunoştinţă şi neuitare.
Această aducere aminte o merită şi părintele arhimandrit Partenie Apetrei, eclesiarhul, cântăreţul, slujitorul şi rugătorul smerit din vremuri grele, la zece ani de la trecerea sa la cele veşnice. - Sursa: Ziarul Lumina
Citiți și: Din seria „Pro Memoria”...
Zece ani de la săvârşirea din această viaţă a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamț - Dr. Stelian Gomboș
În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, de fapt unde?... În adevărata viaţă!...
Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu zece ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Partenie Apetrei la venerabila vârstă de 81 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun, al cântării bisericeşti autentice şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti.
Părintele Partenie a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică în ziua de 26 iunie anul mântuirii 2008, adică în urmă cu zece ani. Fiind moldovean de origine, născut în Giurgenii Neamţului din părinţii dreptmăritori creştini Mihail şi Elisabeta, a intrat în obştea marii lavre călugăreşti a Neamţului la vârsta de 14 ani, în anul 1941, iar de praznicul “Întrării în Biserică a Maicii Domnului” - la 21 noiembrie anul 1953, tânărul frate Nicolae a fost tuns în monahism, primind numele monahal Partenie.
În anul 1959 a fost hirotonit în treapta de ierodiacon pentru Catedrala mitropolitană din Iaşi, având o voce deosebită, iubind sfintele slujbe, pe care le oficia cu foarte multă seriozitate, dragoste şi râvnă binecuvântată, unde în anul 1977 Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi apoi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustin Moisescu l-a ridicat la rangul de arhidiacon. La vârsta de 51 de ani, adică în 1978 următorul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi Patriarh al României – Teoctist Arăpaşu – l-a hirotonit în treapta de preot (ieromonah), încredinţându-i ascultarea de mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, datorită seriozităţii sale şi calităţilor sale de monah iubitor al valorilor spirituale şi duhovniceşti, perene şi autentice. Tot Mitropolitul şi Patriarhul de vrednică amintire şi pomenire Teoctist l-a promovat în anul 1980 la rangul de arhimandrit.
Aici, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi va sluji până în luna ianuarie anul 2001, unde a câştigat aprecirea, admiraţia şi preţuirea multor credincioşi, părinţi şi slujitori ai Bisericii – în frunte cu vrednicii Mitropoliţi ai Moldovei şi toţi trei Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române – Iustin Moisescu, Teoctist Arăpaşu şi Daniel Ciobotea – după care s-a întors, din propria-i dorinţă, la mănăstirea sa de metanie – Neamţul moldav şi ştefanian, până în urmă cu zece ani, când la 2 martie 2008 a împlinit venerabila vârstă de 81 de ani, iar la 26 iunie 2008 a trecut în hotarul adevăratei vieţi a Împărăţiei celei veşnice!
Apreciat fiind în mod deosebit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părinte Partenie a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce hotărâtă însă delicată, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat. Fie din paginile ziarului “Lumina” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile şi interviurile de la Radio “Trinitas” sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Preacuviosul Părintele nostru Partenie.
În altă ordine de idei, Părintele Partenie Apetrei a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporuluiromân.
În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă săvârşită în incinta vestitului lăcaş monastic al Neamţului, în mormântul anume pregătit mai dinainte chiar de către sfinţia sa, a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc! Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit.
După ascultarea cu luare aminte a slujbei prohodirii preoţilor (a monahilor şi ieromonahilor) – care adăposteşte o atăt de bogată şi de profundă teologie, au ţinut să omagieze personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângâiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat.
Cu acest prilej a transmis mesaj de condoleanţe (şi) P.F.P. Patriarh Daniel - care a mărturisit că a avut întotdeauna, în persoana părintelui un adevărat slujitor – cu calităţi vocale şi liturgice deosebite, totodată un sincer sfetnic şi colaborator, dispus oricând a da o mână de ajutor la rezolvarea diferitelor probleme bisericeşti, mai cu seamă a celor pastorale unde era un desăvârşit!...
Tot din acest mesaj a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!...
Cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Arhimandrit Partenie Apetrei, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!...
Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!...
Rugăciune pentru călătorie binecuvântată
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce ești Calea, Adevărul și Viața, și ai călătorit împreună cu sluga Ta, Iosif, precum și cu cei doi ucenici care au mers la Emaus. Însuți Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea. Trimite-mi mie înger păzitor, precum lui Tobie, să-mi fie povățuitor și să mă ferească nevătămat de toată întâmplarea cea rea, astfel cu pace, sănătate și cu bună sporire, să mă întorc întru ale mele și toată viața mea să preamăresc prea cinstit și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Rugăciune înainte de călătorie
Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru Cel ce esti Calea, Adevărul şi Viaţa, care ai slobozit cu preaslăvire pe Iosif de prigonirea fraţilor săi, povăţuindu-l pe el în Egipt şi cu Blagoslovenia bunătăţii Tale ajutându-l l-ai făcut să sporească uimitor în toate.
Doamne, cela ce ai călătorit împreună cu Luca şi Cleopa la Emaus şi prin frângerea pâinii preaslăvit descoperindu-Te lor, i-ai făcut să se întoarcă veseli în Ierusalim, călătoreşte şi acum cu Darul şi cu Dumnezeiasca Ta blagoslovenie cu noi, robii tăi, care cu umilinţă ne rugăm Ţie. Şi precum ai trimis lui Isaac şi lui Tobie, înger paşnic împreună călător iar călătoria şi întoarcerea acelora cu pace şi cu bună sporire ai făcut-o, rugămu-ne Ţie, trimite-ne şi nouă îngeri paşnici, credincioşi, îndreptătiri, păzitori, ca să ne povăţuiască pe noi după voia ta. Izbăveşte-ne pe noi de tâlhari şi de toată bântuiala vrăjmaşilor ucigători de oameni, păzeşte-ne viaţa noastră nevătămată şi sufletele curate de toată întinăciunea ni le fereşte. Mişcările noastre sporeştele în bine, apucăturile îndreptează-ni-le şi ne îzbăveşte pe noi de cei ce ne vor nouă răul, văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi. Îzbăveşte-ne de dosădirea oamenilor răi şi viclenişi de tot viforul şi nefericirea. Dăruieşte-ne nouă pace, sănătate şi Dumnezeiescul Tău ajutor cel atotputernic, ca sprijiniţi fiind, să nu ne abatem din calea poruncilor Tale. Aşa ne rugăm Ţie, Împărate Atotputernice şi nepomenitorule de rău, Doamne auzi-ne pe noi smeriţii pentru bunătatea Ta şi treci cu vederea greşalele noastre; îmbogăţeşte-ne pe noi cu Darul Tău şi plini de Dansul ne arată, împodobindu-ne cu Dumnezeiasca Ta blagoslovenie, cu mila şi cu bunătăţile cereşti şi pământeşti, ca astfel călătorind, să ne întoarcem cu bine, lăudând şi binecuvântand bunătatea Ta cea nemărginită. Că a Ta este stăpânirea, Împărăţia, puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Rugăciune pentru cei ce călătoresc
Domnului să ne rugăm.
Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care eşti calea cea adevărată; Cel care ai călătorit împreună cu robul Tău Iosif, călătoreşte, Stăpâne, şi cu robul Tău (N). Izbăveşte‑l pe dânsul de tâlhari şi de toată bântuiala vrăjmaşului ucigaş de oameni; păzeşte‑i viaţa nevătămată şi fereşte sufletul lui curat de toată întinăciunea; fă cu spor călătoria lui şi umbletele lui le îndreptează şi arată‑l sănătos şi vesel în cele ce doreşte. Aşa ne rugăm Ţie, Împărate atotputernice, Care nu ţii minte răul, auzi‑mă pe mine smeritul pentru bunătatea Ta şi treci cu vederea toate greşealele robului Tău (N); cu harul Tău îmbogăţeşte‑l, şi‑l arată pe dânsul plin de bunătăţile Tale cele cereşti şi pământeşti. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciunea părinților pentru copiii care se află în călătorie
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ai călătorit împreună cu cei doi ucenici care mergeau la Emaus, Însuţi, Stăpâne, călătoreşte şi cu copilul acesta, binecuvântând călătoria sa. Trimite-i înger păzitor ca oarecând lui Tobie, ca să-i fie povăţuitor şi să-l păzească nevătămat de toată întâmplarea cea rea, pentru ca să se întoarcă cu pace, sănătos trupeşte şi sufleteşte. Tu, Cel ce niciodată nu Te desparţi de robii Tăi, nu Te despărţi nici de copilul acesta (numele). Tu, Care ai zis: Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor, fii cu acest copil până la ultima lui suflare. Ajută-l să nu cadă în ispita vrăjmaşului şi să se întoarcă din drumul său simţind ajutorul Tău şi cunoscând harul Tău, ca să laude şi să slăvească Numele Tău cel Sfânt. Amin!
Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: A încredința copilul unor cupluri de homosexuali e de neconceput. A contrapune – cu insistență și chiar cu vehemență uneori – alte tipuri de familii familiei tradiționale este o eroare fatală
Într-o pledoarie pentru părinții biolgici și pentru „unicul tip de familie validat de istorie, prin care s-a asigurat perpetuarea umanității până azi” vorbește academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române în interviul pentru Evenimentul Zilei. Un dialog care pornește de la cel mai fierbinte subiect, controversata Strategie Națională pentru Educație Parentală, postată și apoi retrasă de pe site-ul MEN, după ce mai mute voci din spațiul public au criticat adevărata miză a documentului: promovarea diversității de gen. Un anunț important făcut de profesorul Ioan-Aurel Pop este și acela că instituția pe care o conduce va veni în curând cu propria poziție oficială în legătură cu „educația pentru diversitate”.
„De la început, ca unul care a predat patru ani în învățământul preuniversitar (liceal), pot să vă spun din experiență că intenția și practica Ministerului Educației de a introduce mereu noi discipline (materii) școlare este nerealistă și chiar păguboasă. De ce? Numărul de ore pe săptămână pentru un elev este limitat, iar științele educației ne aduc destule argumente în acest sens. Introducerea de noi „materii” înseamnă dislocarea disciplinelor tradiționale și verificate în întreaga Epocă Modernă. Cu alte cuvinte, ca să introducem Educație bancară sau economică, Educație pentru protecția mediului, Educație pentru sănătate, Educație managerială, Educație pentru siguranța circulației publice, Șah, Educație sexuală (sunt numai câteva dintre propunerile făcute de felurite instanțe – persoane, ONG-uri, instituții ale statului etc.), înseamnă să reducem sau să scoatem din planurile de învățământ ore de Istorie, Geografie, Limba și literatura română, limbi străine, Biologie și altele.
Or, nu se poate ca, sub pretextul pregătirii elevilor pentru viață, să se renunțe la disciplinele care formează viitoarele personalități, care făuresc cultura generală, care structurează identitatea personală și de grup. Toate aceste propuneri de noi „materii” pleacă de la o înțelegere greșită a rostului școlii. Asemenea propuneri nu reprezintă, de fapt, materii, ci teme și conținuturi care pot fi abordate, cu tact și competență, în cadrul disciplinelor existente”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.
Președintele Academiei Române precizează și că:
„Întotdeauna, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, s-au abordat în școlile noastre, mai bine sau mai rău, subiecte ca protecția mediului, circulația publică, paza contra incendiilor, igienă și chiar sexualitate. Eu însumi, începând cu clasa a VIII-a, am învățat la materii precum Dirigenție, Anatomia și fiziologia omului, Geografie, Zoologie, Filozofie, Istorie, Chimie, Fizică, Științe sociale etc. diferite noțiuni foarte necesare legate de subiectele enumerate mai sus.Profesorii de biologie, mai ales în clasele de liceu, aveau datoria să facă educație sexuală, chemând chiar specialiști în domeniu la unele dintre lecțiile lor. Că acest lucru nu se făcea constant și bine, că unii ocoleau – din falsă pudoare ori din alte motive – astfel de subiecte este adevărat, dar acestea nu sunt argumente pentru a disloca o întreagă structură de învățământ”.
Despre asaltul asupra moralei sub formula „diversității”
„Chestiunea „diversității” este o altă problemă recurentă azi, mereu repetată și care ține, pe de o parte de mentalitatea lumii contemporane (mult schimbate față de societățile trecute), iar pe de alta de globalizare, de anumite tendințe din societățile dezvoltate și prospere. Și noi, românii, trăim în această lume în continuă mișcare (nici măcar satul nostru, în care s-ar fi născut veșnicia – cum frumos și metaforic spune Lucian Blaga – nu mai este cel de odinioară) și, așa cum putem, ne adaptăm ei. După anii 2000, ne-am integrat în astfel de organizații, uniuni etc., care promovează alte idei decât cele tradiționale”, apreciază Ioan-Aurel Pop.
„Diversitatea” face parte din realitate, iar realitatea nu trebuie ignorată niciodată, dar a contrapune – cu insistență și chiar cu vehemență uneori – alte tipuri de familii familiei tradiționale este o eroare fatală. Eu nici nu aș vorbi despre «familia tradițională», ci despre unicul tip de familie validat de istorie, prin care s-a asigurat perpetuarea umanității până azi. Nu știu ce va fi în viitor, fiindcă nu am darul premoniției și nici nu cunosc ce ne vor aduce știința, descoperirile în biologie, chimie, anatomie etc., dar am idee ce este prezentul. Iar în prezent, românii, ca și alte popoare, au în mințile și sufletele lor valori verificate, legate de bunul simț și de experiența de viață ale moșilor și strămoșilor lor”.
„Alții sunt liberi să trăiască așa cum doresc, dar a obliga societatea românească „să se revoluționeze” la comandă și în timp foarte scurt este complet greșit. Ceea ce v-am spus reprezintă opinia mea personală. Academia Română va veni în curând cu propria poziție oficială în legătură cu „educația pentru diversitate„”, explică președintele Academiei Române.
Părinții biologici vs cuplurile de homosexuali
„Opinia publică românească și chiar societatea românească, în majoritatea sa covârșitoare, nu pot accepta asemenea proceduri. La noi, copiii sunt concepuți de mamă (de sex feminin) și de tată (de sex masculin), născuți de mamă și crescuți de ambii părinți. Aceasta este rânduiala dintotdeauna și, chiar dacă această ordine a lucrurilor a avut și are și excepții, excepțiile acestea nu sunt și nu au fost împinse niciodată până la absurd. Părinții biologici sunt întotdeauna de preferat pentru creșterea și educarea copiilor; dacă acest lucru nu se poate, atunci copiii rămân în grija numai a unuia dintre părinții biologici; dacă, din varii motive, părinții biologici nu-și pot crește copiii, atunci ei sunt încredințați statului (care-i repartizează în instituții speciale sau îi dă spre adopție unor cupluri legale, formate din femeie și bărbat etc.). Aproape întotdeauna, părinții biologici sau un părinte biologic pot crește și educa mai bine propriii copii decât statul sau părinții adoptivi. Dar a încredința copilul unor cupluri de homosexuali este de neconceput, din mai multe motive”.
Pagina oficială - http://centenarulromaniei.ro/
http://saecularia.ro/2018/06/03/de-ce-a-aparut-proiectul-saecularia/
Memoriul lui Iorga privind pierderea Basarabiei și Bucovinei - Activenews
Proiect educațional familia mea în timpul Marelui război și al Marii Uniri - Ziarul Lumina
Ia românească în timbre - Ziarul Lumina
Cum aniversăm Centenarul - Ziarul Lumina
Comemorarea lui Mihai Viteazul la duminica tuturor sfinților - Ziarul Lumina
Recunoștința, condiție esențială a sănătății sufletești - Ziarul Lumina
Va fi lansat un documentar despre românii din Timoc - Basilica
Aniversarea centenarului Marii Uniri la New York - Basilica
Viktor Orban despre centanarul marii Uniri - Historia
99 de proiecte finanțate de Guvern pentru Centenar - Digi24
100 de ani de la Marea Unire, portalul Doxologia
Simpozionul Colocviile Putnei va fi dedicat Marii Uniri - Basilica
Părintele Nicolae bordașiu a conferențiat la Munchen despre Marea Unire - Basilica
Patriotismul factor esențial al unității românilor - Revista Atitudini
http://ziarullumina.ro/discurs-al-regelui-ferdinand-de-acum-100-de-ani-135069.html
http://ziarullumina.ro/glasul-nostru-va-deschide-pentru-totdeauna-portile-carpatilor-134813.html
http://ziarullumina.ro/calugarita-mina-hociota-si-idealul-national-al-anului-1918-134710.html
http://ziarullumina.ro/fauritori-ai-romaniei-mari-intemnitati-de-comunisti-134489.html
http://ziarullumina.ro/principalele-evenimente-din-1918-anul-marii-uniri-134963.html
Doinește Nistrul
Doinește Nistrul noaptea, cînd apele vin toate,„Roagă-te şi citeşte în mod regulat; în felul acesta tu vorbeşti cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu tine” (Sfântul Ciprian al Cartaginei)
În poezia „Cuvântul”, Alexandru Vlahuţă, pe de-o parte elogiază virtuţile cuvântului şi, pe de alta, evidenţiază cantitatea de malefic pe care acelaşi cuvânt o poate conţine: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ţi face din păreri,/ Şi chip etern din lumea care piere,/ Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri. …Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ Şi neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor”.
Cuvântul poate înfiinţa un lucru inexistent sau poate desfiinţa un lucru existent. Adică poate aduce la viaţă sau poate pogorî în mormânt o realitate, poate chiar un om. Prin cuvânt vine viaţa sau moartea omului. Cuvântul subliniază un adevăr sau îl ascunde. Îl poate decontextualiza sau poate mări sau micşora nepermis de mult anumite părţi ale lui în defavoarea altora. Şi poate face asta conştient sau inconştient. Conştient, atunci când persoana cuvântătoare caută să impună un anumit sens al lucrurilor, să dea o anumită turnură evenimentelor sau să le prezinte ochilor în anumite culori. Inconştient, atunci când cuvântătorul omite, distorsionează şi generalizează fără să vrea diferite aspecte ale evenimentelor şi situaţiilor (O’Connor, 2010, p. 205).
Omul e făcut astfel încât să poată categorisi cât mai repede lucrurile şi fenomenele pe care viaţa i le aduce înainte. De aceea, el foloseşte, să zicem, nişte „scurtături” prin care aduce lucrurile împreună şi le pune de aceeaşi parte a semnificaţiei sau prin care le separă de altele socotite fiind ca aparţinând altor grupe de semnificaţii. Aceasta i-a servit odată supravieţuirii fizice. În situaţiile de viaţă şi de moarte, omul nu avea timp să dezbată idei despre ce să facă şi cum ar fi mai bine sau mai puţin bine pentru a scăpa viu. Scopul scuza mijloacele. Uneori n-avea de ales şi trebuia să ucidă ca să-şi scape viaţa. Gândirea ecologică şi morală, fundamentată pe nu ştiu ce principii relaţionale ale filosofiei interpersonale, era străină de omul care la tot pasul era pândit de pericole. Pentru astfel de motive, oamenii ajungeau în situaţia de a generaliza foarte repede, introducând lucrurile fie în categoria „pericol de moarte”, fie în cea de „hrană” necesară supravieţuirii. E vorba aici despre ceea ce neuropsihologii numesc calea inferioară, automată, prin care decizia este luată spontan şi calea superioară, adică reflexivă, care intră în acţiune atunci când avem timp să reflectăm asupra, să zicem, filosofiei vieţii (Goleman, 2007, p. 365).
Mecanismele psihologice ale etichetării prin cuvânt funcţionează la fel până în ziua de azi. Şi, în plus, sunt foarte confortabile şi eficiente, deoarece nu mai presupun investiţia de timp pentru a afla adevărul gol goluţ. Timpul înseamnă bani şi, ca atare, nu mai trebuie pierdut cu tot felul de lucruri care îl împiedică pe om de la obţinerea acestora. Astfel că timpul nu mai trebuie pierdut nici măcar pentru scopul nobil de a afla adevărul.
E ca în pilda aceea în care unul dintre fraţii din mănăstire îl cheamă pe stareţ pentru a i-l arăta pe un alt frate care săvârşea păcatul cu o femeie pe o mirişte. Când s-au apropiat nu era vorba despre altceva decât despre doi snopi puşi unul peste altul. Un exemplu clasic de etichetare în o cu totul şi cu totul altă zonă decât a adevărului. Cuvântul aici devine crimă împotriva aproapelui. Oricum, chiar şi când în favoarea etichetării s-ar putea invoca o oarecare justificare raţională şi reală, se poate păcătui prin exces de zel în judecarea cazului, tocmai pentru că se insistă pe un singur segment de interpretare, lăsându-se deoparte complexitatea conjuncturală în care persoana se afla la un moment dat. În situaţii de acest gen, cuvântul poate îndeplini rolul de judecător suprem.
Timpul şi spaţiul se comportă diferit în prezenţa cuvântului. Atunci când cineva urăşte pe altcineva, timpul petrecut împreună de aceste două persoane poate părea o veşnicie. Cuvintele pe care le schimbă între ele sunt ca nişte clopote uriaşe care le izolează şi le blochează şi mai mult pe una în prezenţa celeilalte. Cuvintele de ură pe care le schimbă între ele se prelungesc mult dincolo de situaţia prezentă, semnificaţia lor şi starea de ură pe care au generat-o însoţindu-le nedeterminat de aici înainte.
Dimpotrivă, iubirea şi cuvântul de iubire condensează timpul la maxim. Câteva ore pot trece ca o clipă în prezenţa persoanei îndrăgite. În acest caz, timpul nu se află niciodată în cadrele lui obişnuite de măsurare. Dacă persoanele care se iubesc sunt la distanţă una de alta timpul se dilată dureros de mult şi, invers, dacă aceste persoane sunt în acelaşi loc, oricât de mult ar petrece împreună li se pare prea puţin.
Cu spaţiul, lucrurile sunt la fel. Chiar dacă nu ai fost niciodată în Abu Dhabi, cuvântul unui povestitor cu oarecare charismă te face să zbori peste mări şi ţări până în locul respectiv, reuşind chiar să-l vezi cu ochii minţii. Nimic nu este prea departe pentru cel care beneficiază de cuvântul potrivit. Puterea informaţională a cuvântului, împreună cu imaginaţia şi cultura beneficiarului, contribuie la astfel de călătorii, care lasă în urmă reperele obişnuite ale timpului şi spaţiului.
Rolul social al cuvântului poate fi argumentat şi astfel: „Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ Şi neamuri poate-mpinge la pierire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor” (Alexandru Vlahuţă).
Rolul social, public, al cuvântului e inevitabil. Specific uman, cuvântul îndeamnă şi transmite mesaj. Poate motiva, determina, argumenta şi înfierbânta. Acum intră în discuţie coloana vertebrală a vorbitorului. Ce doreşte el să transmită şi cum face uz de cuvânt. În ce scop? Cu voie sau fără voie, cuvântul poate deveni acum propagandă şi ideologie. Poate vehicula o afectivitate nuanţată. Pe bază de ştire falsă se pot crea sentimente false. Fake news-ul generează hate speech-ul. Eludarea adevărului conduce la resentiment. Cuvântul poleit prea mult devine politic. Devine extrem de alunecos şi ascuţit. Manipulat cu viclenie intră adânc şi otrăvitor. E ca ghimpele, nu-l simţi când intră. Pe asta se bazează manipularea maselor.
Desigur, cuvântul poate fi sublimat în discursul patriotic. Un fel de discurs motivaţional şi cu ţinta precisă a coagulării oamenilor in interesul unui ideal naţional. În fapt, orice moment istoric al ţării noastre a coincis cu prezenţa unor oratori de excepţie. Fiecare mare om politic contemporan cu un eveniment de anvergură patriotică are câteva vorbe de duh care au penetrat inimile şi minţile oamenilor din vremea aceea şi au străbătut apoi generaţiile. „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”, zice Tudor Vladimirescu atunci când vrea să-i subsumeze pe panduri idealului revoluţionar. „Nu există libertate din afară fără libertate din lăuntru”, le va fi zis Bălcescu reprezentanţilor politici ai vremii, iar naţiei române, în spirit democratic, i-a adăugat că „viaţa nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în faţa altora”. Iar la 1859, Alexandru Ioan Cuza le-a spus şi le-a arătat românilor că „a pricepe e mai important decât a şti”. Şi pentru că suntem în an centenar al Marii Uniri de la 1918, amintim doar reflexia unui mare gânditor şi participant activ, Vasile Goldiş: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este singura pretenţie a civilizaţiei”, vorbă prin care a arătat cum a dospit de-a lungul timpului şi s-a copt în cuptorul istoriei această firavă şi ingenuă idee a unităţii, transformată apoi în fluviu purtător al semnificaţiei multinivelare ale unităţii tuturor românilor de pretutindeni.
Exemplele ar putea continua nedefinit, însă ceea ce vrem să arătăm aici e că în seva îndemnului şi consemnării patriotice, cuvântul îşi manifestă latenţe de semnificaţie de o substanţă ce irupe din adâncuri de simţire şi cugetare românească.
În sfârşit, poate că cel mai înalt pisc pe care poate cuvântul urca, este rugăciunea. Cuvântul ca rugăciune. După poetul nostru basarabean, Alexe Mateevici, destinaţia limbii noastre este slava adusă lui Dumnezeu: „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spui-n hram şi-acasă,/ Veşnicele adevăruri” (Limba Noastră). Când te rogi descoperi adevărata relevanţă a limbii. În rugăciune banalitatea face loc perenului. Cuvintele rămân aceleaşi, însă adresantul le schimbă semnificaţia pământească spre una cerească. Una este să-i spui unui prieten „ajută-mă!” şi este cu totul şi cu totul altceva să-I spui lui Dumnezeu „ajută-mă!”. Dacă prietenului îi ceri bani pentru a-ţi cumpăra ceva, lui Dumnezeu îi ceri sănătate pentru a putea câştiga cele necesare traiului. Dacă prietenului îi ceri un împrumut pentru a-ţi achiziţiona o vioară, lui Dumnezeu îi ceri să-ţi păstreze sănătatea corzilor vocale. Cuvântul rugăciunii este cuvânt ceresc şi nu unul adresat oamenilor.
Zicem şi noi acum, în acelaşi duh de rugăciune, cu Maica Teodosia: „Doamne, sfântul Tău cuvânt,/ Este pe acest pământ/ Aluat pe care-l pui/ În făina gândului/ Şi faci gândul să dospească/ Dospitura cea cerească” (Aluat). În cuvântul rugăciunii nu mai cerem lucruri pământeşti pe care ni le pot furniza şi favoriza şi numai oamenii, ci ridicăm standardul solicitărilor spre ceea ce numai Dumnezeu ne poate da.
Iar când cuvântul îmbracă forma liturgică a slujirii preotului cu credincioşii, Trupul lui Hristos, cuvântul îşi dezvoltă ultima lui potenţialitate de cuvânt creator de comunicare şi, încă mai mult, de comuniune.
„Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoţi ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri./ /Şi gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceţi minunatul vostru dar,/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,/ /A-mpărtăşirii taină preacurată,/ Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Şi miilor de veacuri să vorbiţi” (Alexandru Vlahuţă).
Cuvântul rugăciunii la altar e deplin. Aici şi acum, în acest loc şi spaţiu sacre, preotul şi credincioşii devin co-creatori cu Dumnezeu. „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 32, 9). Când Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei, 26, 26 – 28), atunci s-a întâmplat exact acel lucru care se întâmplă şi când preotul rosteşte aceste cuvinte în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Prin lucrarea plină de putere a Duhului Sfânt, aceste cuvinte spuse acum de preot, se împărtăşesc de puterea cu care Însuşi Mântuitorul nostru le-a rostit. Se întâlnesc acum şi aici, ca nicicând altcândva şi niciunde altundeva, cuvântul cu Taina. „Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina este ameninţată să fie înţeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină e ameninţat să fie redus la doctrină”(Schmemann, 2003, p. 86) Aici suntem dincolo de ideologie şi de propagandă. Pentru că, aşa-zicând, cuvântul rostit nu mai este al nostru, ci al lui Hristos Care l-a rostit şi îl mai rosteşte şi acum odată cu noi prin cuvântul liturgic al preotului.
Aşa cum ne explică Sfântul Ciprian în comentariul la Rugăciunea Domnească, de fapt, noi ne rugăm cu cuvintele lui Hristos atunci când ne adresăm Tatălui ceresc „adresându-I rugăciunea pe care am învăţat-o de la Fiul Lui, să fim astfel mai uşor ascultaţi” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, op. cit. p. 464).
Acest cuvânt nu mai poartă semnificaţia atribuită de noi, ci este un cuvânt teofor, adică poartă cu el sensul mântuitor al tainei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Folosindu-ne în Sfânta Liturghie de cuvânt, el nu mai este un cuvânt care are în centru lui omul şi interesele lui mărunte şi egoiste, ci omul ca persoană, ca chip al lui Dumnezeu. Comunitatea celor ce se roagă în Biserică este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru, 2, 9), poporul care nădăjduind spre Făcătorul Său nu va fi ruşinat în veac. „Antinomia creştinismului constă în aceea că el este îndreptat concomitent asupra întregului – asupra întregii creaţii, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar totodată este îndreptat integral şi asupra fiecărei persoane umane unice şi de nerepetat” (Schmemann, 2003, p. 104). Aceasta este rugăciunea comunităţii creştine, a unităţii în Biserică, plină de nădejdea ajutorului de sus.
Încheiem luând în considerare că suprema temeluire a coexistenţei cuvântului şi tainei, ca formă maximă de exprimare a potenţialităţilor creatoare, transformatoare şi mântuitoare ale cuvântului, stă în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu: „În tradiţia liturgică şi spirituală, esenţa Bisericii se împlineşte tocmai în neîntrerupta legătură a Cuvântului şi a Tainei, ca Întruparea Cuvântului care se împlineşte în timp şi în spaţiu…” (Schmemann, 2003, p. 86).
Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Se face om unind tainic în Persoana Sa firea dumnezeiască şi firea omenească în chip neamestecat şi neîmpărţit şi, astfel, se exprimă voia lui Dumnezeu prin însuşi glasul lui Dumnezeu Însuşi, glas şi cuvânt făcut accesibil nouă prin Întrupare.
În loc de concluzii, încheiem cu o rugăciune-psalm, arătând odată în plus puterea eliberatore şi plină de nădejde a cuvântului omenesc ridicat în slava rugăciunii: „Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui. Din cer a privit Domnul, văzut-a pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său, cel gata, privit-a spre toţi cei ce locuiesc pământul. Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate lucrurile lor. Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi. Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor şi să-i hrănească pe ei în foamete. Şi sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, că ajutorul şi apărătorul nostru este. Că în El se va veseli inima noastră şi în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru tine (Psalmul 32, 12 – 21). Plinirea cuvântului se face în taina rugăciunii.
Tot ce se întâmplă în spiritul nostru, în sufletul nostru, se repercutează asupra trupului nostru și tot ce se întâmplă în trupul nostru se repercutează asupra sufletului nostru… Noi ne facem pe noi înșine, în foarte multe privințe…
Cu cât avem o pasiune față de ceva sau față de cineva, cu atât ființa noastră se deschide și devine mai încăpătoare în raport cu acel cineva sau acel ceva care ne locuiește și ne colorează și întipărește în noi proprietățile lui. Și când iubim, suntem deschiși și ne umplem cu ceea ce iubim. Îl iubim pe Hristos, ne umplem cu Hristos, îl iubim pe cel rău sau iubim păcatele, ne umplem cu acestea“.
Transcrierea unui prim fragment al conferinței:
[…]
Orice realizare tehnică sau științifică care are altă destinație decât aceea de a ne face nouă viața mai bună și de a sprijini semenii, este o iluzie. Ar trebui să investim mult timp pentru a înțelege, deopotrivă prin Sfinții Părinți și prin cercetările actuale, cum am putea să ne schimbăm viața. Miza aceasta este foarte mare și ar trebui să ne cercetăm pe noi înșine și să ne întrebăm dacă noi dorim această schimbare. Pentru că un fel de a muri înseamnă a nu-ți dori să fii mai bun, mai blând, mai înțelept, mai pașnic, mai jertfelnic de pe o zi pe alta. Dacă nu ne mai dorim această transformare a noastră, undeva mecanismul nostru sufletesc e defect. Când nu mai avem proiect, când nu mai simțim că are rost ca ziua de mâine să fie diferită de cea de astăzi prin ceva bun, atunci am obosit, am îmbătrânit.
Ei bine, cercetarea științifică și științele performanței scot în evidență niște lucruri spectaculoase despre ce putem face noi, ca oameni, cu noi înșine. Despre ce potențial extraordinar stă ascuns în fiecare ceas în care trăiesc. Putem, practic, prin ceea ce ne descoperă știința – și voi face câteva referiri cu trimitere la datele și la cercetările actuale – putem face foarte încăpătoare o oră, putem face extrem de lucrative 20 de minute. Dacă noi le însărcinăm pe acestea cu o muncă pe care noi o urmărim cu foarte mare atenție și cu toata dedicația. Acele zeci de minute sau ore pe care le putem atribui unei lucrări de-a lungul unei săptămâni ne transformă radical ființa noastră, în așa fel încât după 6 luni de zile de practică, nu o să mai fim de recunoscut față de cei care sunt în preajma noastră. Practic, aici, cumva datele științifice vin în întâmpinarea celor care doresc să se înnoiască, spunându-le că biologia noastră este pregătită să se înnoiască, are nevoie doar de-un duh sau de-un suflet sau de-un spirit cosârguitor pentru că ea are pregătite mecanismele necesare transformării. Or, aceste descoperiri se așază foarte bine în consonanță cu strădania duhovnicească a părinților filocalici care au lucrat la transfigurarea vieții lor, plecând de la convingerea că, realmente, această transfigurare este posibilă.
Dacă ne uităm la un pictor sau la un pianist care își folosesc mâinile în lucrarea lor, o să vedem că mâinile lor au altă mișcare, au altă sensibilitate, cum și chirurgii, atunci când operează îndelung au o finețe a manualității lor, ce fac ei cu mâinile le cere o atenție și nuanțări repetate, încât la sfârșitul unei perioade mai lungi de timp, mâinile lor sunt diferite de mâinile unui om obișnuit. Pianistul are niște atingeri pe claviatură, sculptorul are un simț al nervurii, al texturii diferit de modul în care simte un om obișnuit. Sportivul de performanta, daca se pregătește în mod repetat într-o probă sportivă, acele exerciții pe care le repetă și care fac parte din sarcina de concurs, se imprimă în corpul său, încât, de la un moment dat încolo, corporalitatea lui e diferită de corporalitatea unui om obișnuit. Dansatorul, daca l-ați văzut, are o altă postură. Atunci când sta sau când gesticulează, corpul lui exprimă faptul că el își folosește foarte mult corpul în profesia lui. La fel și alpinistul și toți ceilalți.
Ce vreau să spun cu asta? Noi avem experiența unei transformări a ființei noastre sub puterea unui efort continuu. Atunci când depunem un efort într-o privință și acel efort este îndelungat, fizicul nostru se resimte de pe urma acestui efort. Pianistul nu se naște cu degetele acestea, pianistul deprinde aceste degete fine și lungi și cu foarte multă abilitate, agerime și cu posibilitatea de a fi uneori ferme, alteori tandre sau gingașe.
La fel și sculptorul – are un simț pe care la începutul vieții lui nu îl are, iar strădania lui repetată și atenția lui repetată la ceea ce face și dorința de a scoate dintr-o formă maximum cu putință și de a gândi plecând de la nervurile unui material, care ar fi opera cea mai adecvată pe care să o pună acolo în act, toate aceste strădanii ale lui sunt un fel de presiune pe care spiritul lui o exercită asupra trupului, în așa fel încât trupul se adaptează tot mai mult acestui spirit și ajunge cumva să încarneze ceea ce spiritul vrea.
Deci asta e cumva o experiență obișnuită de transformare a ființei, am putea să-i spunem o plasticizare a ființei omenești. Ființa omenească e plastică! Nu e elastică, că dacă o întinzi revine la ce a fost, nu, e plastică, că daca o întinzi cu încordarea spiritului și o pui în mod repetat în acest exercițiu încordat de întindere, ea rămâne așa, rămâne întinsă și viguroasă în această întindere, câștigă capacitați pe care nu le avea.
Îmi veți spune că asta se întâmplă cu cei care fac performanță și că e vorba doar despre trup și mare lucru nu am spus, pentru că doar trupul se schimbă aici. Nu-i așa, pentru ca daca ne gândim la trup, ne putem gândi la activitatea de despătimire. Așa cum un tenisman sau un pianist exercită cu trupul lor acest efort și acest trup se resimte de pe urma acestui efort, cineva care vrea să se des pătimească, să își întrebuințeze simțurile într-un anumit fel, să exerseze postul, paza simțurilor și o anumită simplitate a lucrării acestor simțuri, o anumită liniștire a acestor simțuri și practică aceasta în fiecare zi, cu repetiția și încăpățânarea cu care cineva face sport de performanță, în fiecare zi făcând acest lucru, simțualitatea lui se adaptează acestui efort de isihie, de liniștire și va prefera tot mai mult locurile liniștite, limpezimea adâncurilor sale și va evita locurile zgomotoase pentru care spiritul lui nu mai este adaptat. Făcând iar și iar experiența acestei izolări, la început nu va pricepe dulceața ei pentru că este o experiență străină pentru el. Prima data când va vizita un loc liniștit, într-o mănăstire, după jumătate de oră va simți nevoia tumultului din oraș pentru că la acela este adaptat, nu la aceasta. Așa cum prima data când cineva ia racheta de tenis în mână și se întâlnește cu primul antrenament, după o oră de repetiție va spune: e foarte greu! Dacă atunci se încheie experiența lui sportivă, bineînțeles că nu va atinge performanța. Dacă atunci când am descoperit liniștea dintr-o mănăstire, am restrâns activitatea noastră spirituală la jumătate de oră de liniștire și nu mai facem nimic în sensul acesta, nimic din ceea ce este acolo nu se imprimă în noi. Ca să se imprime, trebuie să repet în fiecare zi, să îmi doresc să practic în fiecare zi rugăciunea, postul, tăcerea, jertfa de sine, blândețea, abandonul de sine pentru a lucra în interesul altora care au nevoie de mine, etc. Toate aceste lucruri care sunt virtuți și dau omului o anumită bucurie lăuntrica. Nu ne pot da această dulceață, dacă ele sunt practicate din când în când, ele trebuie făcute în fiecare zi.
Acuma, medicina a făcut un lucru spectaculos, a făcut o revoluție fără precedent în înțelegerea omului în ultimii 15-20 de ani, scoțând la iveală mai mult decât această simplă plasticitate. Dacă ar fi doar aici să ne oprim, tot am înțelege ceva, că trupul meu se dă după spiritul meu și dacă spiritul meu vrea să se organizeze atunci trupul meu se organizează, dacă spiritul meu vrea să se dezorganizeze, el se va dezorganiza. Dacă spiritul meu e pătimaș, trupul meu va fi pătimaș, dacă sufletul meu iubește cele duhovnicești, trupul încet încet se va adapta acestei iubiri și va fi și el vrednic să le guste și tot mai adaptat să le sesizeze pe cele duhovnicești.
Dar medicina merge mai departe. Medicina vine și ne spune că funcționalitatea noastră lăuntrică se schimbă de pe urma fiecărei experiențe și ca viața noastră se transformă în funcție de ce trăim. Niciodată știința nu a pus mai multă responsabilitate pe umerii omului ca astăzi, spunându-i omului: ai grijă, tot ceea ce faci, tot ce gândești, tot ce simți se imprimă în funcționalitatea ta și va fi greu de șters pentru că pătrunde în mecanismele biologiei, în structurile moleculare, va fi foarte greu să o ștergi de acolo.
Patru sunt rezultatele pe care medicina le aduce deja în mod dovedit experimental în discuție, și aici trecem la punctul doi. Patru rezultate, patru dovezi de plasticitate, profundă de data aceasta, care se produce în corpul nostru, în fiziologia noastră.
Prima – neuroplasticitatea.
Creierul se schimbă în urma oricărei experiențe susținute, la orice vârstă. În ultimii 15-20 de ani s-au acumulat foarte multe dovezi în direcția aceasta. Au fost persoane afectate de un atac vascular cerebral și care ulterior și-au recăpătat capacitatea de a mișca mâna pentru că au făcut exerciții repetate ca să poată să miște brațul; creierul a reușit să constituie o rețea de schimb ca să poată să miște brațul. Ulterior, neuroplaticitatea a adăugat foarte multe experiențe care ne spun… ce? Atunci când facem susținut ceva, în mod repetat ceva, cu multa atenție, creierul nostru sesizează că noi vrem să investim într-o activitate mai mult decât în mod obișnuit, și se adaptează acestei investiții. Cercetările au mers până în amănunte foarte adânci și detaliate desparte acest proces care înseamnă un fel de adaptare, specializare a creierului pentru un anumit gen de activitate. Există niște celule în creierul nostru care se numesc oligodentrocite despre care medicina ne povestește cum produc mielina care izolează un traseu nervos pentru ca el este foarte des folosit. Atunci când vreau sa deprind o mișcare si o repet în fiecare zi, eu făcând aceasta mișcare, ea are un corelativ neural și exista niște neuroni care mereu tot comanda aceeași mișcare. Între ei există o circulație a unui impuls nervos și pentru că există aceasta deasa circulație a impulsului nervos pe acolo, celulele gliale, care se ocupă de factorii trofici și hrănesc și ecologizează activitatea cerebrală, produc și direcționează mai mulți factori trofici pentru zona pe care eu o folosesc foarte mult. Acolo rețeaua neuronală crește și aceste oligodentrocite, sesizând că eu vreau sa fac în mod sistematic ceva, izolează cu mielină traseul nervos. De ce îl izolează? În momentul în care îl izolează, capacitățile de funcționalitate neuronală cresc de câteva mii de ori, eficiența activității neuronale crește de aproape 3000 de ori. Nu e de 3000 de ori mai rapidă, ci e de 3000 de ori mai eficientă. Asta înseamnă că va consuma tot mai puțină energie pentru același efort, pentru același gest, se va recupera tot mai repede după același gest și va avea capacitatea sa rețină foarte multe nuanțe din gestul respectiv, specializându-se. Pentru că mielina acționează ca un izolator. Ea atunci când apare și izolează un traseu nervos nu mai lasă ca impulsul electric să se disipe, ci să se ducă direct la punct fix, să ajungă direct în zona destinatară. Asta înseamnă că tot fluxul electromagnetic și chimic este protejat de dispersie și eficiența semnalului e mult mai mare. Toți acești factori înmulțiți dau aproape 3000.
Deci atunci când se mielinizează un traseu, creierul s-a specializat pentru ceea ce am repetat. Ce ne spun noua științele performanței este că dacă nu fac cu atenție repetiția, nu se mielinizează. Dacă fac automat un lucru și mă gândesc la altceva, procesul de mielinizare are foarte multe de suferit. Numai ce fac cu atenție, cu dedicație, cu pasiune, determină factorii neurotrofici să mielinizeze. Asta înseamnă că repetiția cu dedicație este aceea care mă transformă, nu repetiția pur și simplu. Când repet mecanic ceva nu se depune nimic. Când repet cu dedicație organismul meu se mobilizează, factorii neurotrofici se mobilizează, producția de mielină se intensifică și traseul nervos se izolează și odată izolat, ani de zile durează acolo. Numai anumite afecțiuni, cum este scleroza în plăci, afectează procesul de mielinizare, de fapt apare o demielinizare și impulsurile nervoase încep să circule prin creier fără direcție. Dar în absența unei afecțiuni, mielinizarea păstrează abilitățile dobândite în urma unei repetiții ani de zile. Dacă le repet și le practic în continuare, le voi păstra până la sfârșitul vieții.
Asta ne spune plasticitatea. Ea merge foarte departe. Sunt multe rezultate care rafinează lucrul acesta. Ce ne mai spune recent? 30 de minute de exercițiu al atenției determină plasticitate cerebrală. 30 de minute daca sunt atent determină creierul meu o anumită plasticitate, care rămâne valabilă încă 20 de minute după ce am fost atent. Deci, cumva, atunci când sunt foarte atent și mă opresc, conținutul atenției mele se mai resimte încă vreo 20 de minute după cele 30 de minute în care am fost atent. Deci dacă cumva mă rog 20 sau 30 de minute foarte intens și după aceea nu mă mai rog, rugăciunea cumva ca stare mai persistă în biologia mea încă 20 de minute. Dacă mă rog o oră mai intens, rugăciunea mai persistă în biologia mea, cumva starea aceea pe care mi-a dat-o rugăciunea poate fi vizualizată în biologia mea încă 20, 30, 40 de minute după. Dar asta daca fac cu dedicație. Asta înseamnă că 30 de minute de efort induce deja o plasticitate cerebrală de-un anumit fel.
Dar pot să am o dedicație extraordinară, o pasiune extraordinară urmărind un film horror. După 2 ore de film horror el a lăsat în mine ceva pe care nu pot să îl șterg cu buretele. Deci noi, la fiecare experiență căreia ne încredințăm, depozităm în noi plasticități mai de scurtă sau mai de lungă durată pe care, după aceea, le purtăm în noi ca piedici sau ca trepte spre ceea ce urmează să facem după. În fiecare moment în care trăiesc ceva, eu de fapt colorez viitorul imediat, pentru că nu pot ieși, nu pot demisiona, nu pot să mă decuplez brusc dintr-o experiență și în secunda următoare să intru într-o experiență opusă. Fiecare experiență pe care o trăiesc se imprimă deja în următoarea pentru că ea creează o dispoziție care nu dispare imediat, ci creează o dispoziție cumva plastică și acea plasticitate rămâne în mine ca o urmă și o pot căra după mine ore, zile, sau, dacă am repetat îndelung, săptămâni și ani și nu mai scot din mine lucrul acesta întrucât ea s-a cimentat în mine, s-a mielinizat, în expresia ei biologică, și va fi foarte greu să o șterg.
Plasticitatea cerebrală ne spune că jumătate de oră de experiență intensă schimbă deja ceva în creierul meu, asta înseamnă numai jumătate de oră o dată. Dacă fac 25-30 min pe zi o experiență și o repet 8 săptămâni, ne spun alte experimente, modificarea pe care am făcut-o în creierul meu, în biologia mea e de durată. După 8 săptămâni, chiar dacă opresc acea activitate și nu mai fac 20 de minute pe zi vreo două luni de zile, plasticitatea indusă de repetiția mea zilnică rămâne valabilă. Asta înseamnă că, dacă la un moment dat aș mai face-o după o lună jumătate, o voi face cu mult mai multă ușurință decât am făcut-o la începutul celor 8 săptămâni. Ea a rămas ca dispoziție, cumva, ca și posibilitate mai accesibilă de a săvârși ceva. Ce ne spune, de fapt, plasticitatea este că toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și noi nu putem să ocolim consecințele faptelor noastre, să trăim cu speranța sau cu certitudinea că după ce am avut o experiență lamentabilă sau regretabilă, fac un duș, mă culc și dimineața sunt nou-nouț. Nu-i așa. Orice experiență lasă în mine urme, o anumită inclinație a chimiei mele se resimte de pe urma ei.
A doua dovadă de plasticitate este iarăși spectaculoasă și vine tot din câmpul medicinei și se numește neurogeneză. În fiecare zi, în corpul și în creierul unui om sănătos se nasc 500 până la 1000 de neuroni nou-nouți, din celule stem neuronale, care sunt depozitate într-o zonă numita hipocamp. Neuronii aceștia nu au nicio întrebuințare, ei așteaptă să fie utilizați și ei sunt utilizați în funcție de ce eforturi face persoana la momentul când ei se nasc. Dacă persoana respectivă este într-o priză de noutate și se străduiește [de exemplu] să învețe să cânte la pian, neuronul care s-a născut în hipocâmp – sunt fotografii care arată – migrează din hipocâmp – îl arată fotografia cum înaintează prin masa neuronală în hipocâmp – și se așază într-o rețea care, dacă nu este direct legată de exercițiul de pian, este legată de o rețea de susținere a acelui efort. Deci, cumva, neurogeneza ne arată că organismul nostru se înnoiește biologic și așteaptă întrebuințările pe care noi i le dăm. Ce se întâmplă cu persoana care nu face niciun efort? Neuronii care se nasc în scurt timp mor, pe principiul că dacă nu este utilizat, el este scos din sistem, nu i se acordă factori neurotrofici, pentru că nu participă la vreun proces, și atunci nu este hrănit ca să stea degeaba. Dar el se naște și așteaptă o anumită întrebuințare și cercetările au arătat că acest proces de naștere a neuronilor noi din celule stem neuronale nu se întâmplă în mod automat.
O vreme s-a considerat că omul, cu vârsta, pierde depozitul de celule stem din care se formează neuronii. Ulterior s-a constatat că nu e așa, de fapt depozitul de celule stem rămâne aproape la fel la orice vârstă, trezirea celulelor stem din somnul lor, ca ele să se multiplice și să se diferențieze e din ce în ce mai grea și este strâns legată de anumite activități. Aceste activități care stimulează nașterea neuronilor noi sunt tot acele activități care stimulează plasticitatea. Ambele sunt la dispoziția unor comportamente. Dacă alegem comportamentele respective noi putem determina o plasticitate mai mare a creierului nostru și un proces crescut de neurogeneză.
Care sunt acele activități? O sa va surprindă. Postul este una din ele. Postul determină în corpul nostru o creștere a factorului neurotrofic derivat din creier care este asistent principal la neuroplasticitate. Acest factor neurotrofic favorizează nașterea conexiunilor noi. Cine postește are mai mult factor neurotrofic și are disponibilitate mai mare de a învăța lucruri noi decât persoana care nu postește. Experiențele vietii spirituale, tăcerea de exemplu, contemplația, rugăciunea, favorizează creșterea factorului neurotrofic, plasticitatea și respectiv neurogeneza. Strădania omului de a învăța lucruri noi, uimirea, curiozitatea, bucuria, compasiunea favorizează neuroplasticitatea și neurogeneza, organizarea și reorganizarea cerebrală, care corespunde schimbării comportamentelor și nașterii neuronilor noi, care este o activitate restauratoare și îmbogățitoare a creierului și deci un suport biologic mai susținut pentru o minte care vrea să deprindă putințe de înțelegere mai largi pe care nu le-a avut.
Pentru că tot ce se întâmplă în spiritul nostru, în sufletul nostru, se repercutează asupra trupului nostru și tot ce se întâmplă în trupul nostru se repercutează asupra sufletului nostru. Așa afirmă teologia dogmatică și antropologia noastră, de-asta aceste dovezi despre înnoirea biologică a organismului corespund de fapt unor dovezi palpabile despre faptul că sufletul care organizează acest trup poate să utilizeze aceste resurse care pot sprijini înnoirea lui, deschiderea lui spre o înțelegere mai largă, trăirea unor emoții mai largi, mai cuprinzătoare, mai benefice pentru persoana și pentru ceilalți. De fiecare data când avem parte de alte trăiri și de alte înțelegeri, biologia este acolo, organizată în conformitate cu aceste noi trăiri.
Știți că astăzi există posibilitatea pentru cineva ca la rezonanța magnetică funcțională să-și dea seama daca un om e pătimaș sau nu. Îl pune în tub și îi dă posibilitatea să vadă niște imagini. Și dacă persoana respectivă este sensibilă la bani, de exemplu, la o fotografie a banilor creierul lui reacționează ca un pom de Crăciun. Poate să-și acopere expresia feței și nimeni să nu vadă dar cel care este specialist în activitatea cerebrala își dă seama că el are o sensibilitate foarte mare la bani. Dacă apare figura unui om iubit, poate să-și dea seama că e o persoana iubită pentru că anumite structuri cerebrale care răspund de emoții pozitive se activează. Dacă apare o persoana față de care are aversiune, iarăși se vede. Pentru că apar activități intense în nucleii amigdalieni unde exista agresivitate. Ce arată asta? Că în trupul nostru se depozitează tot ce trăiește sufletul nostru. Și atunci când trupul se înnoiește, oare pentru ce o fi asta? Se înnoiește pentru că el este pregătit să primească întrebuințări extraordinare ale sufletului. Sufletul îi dă niște întrebuințări, biologia e pregătită. Dacă sufletul nu comandă nimic din aceste mecanisme înnoitoare ale trupului și nu le folosește, ele mâine sau poimâine, pe principiul economiei, vor dispărea. Dar în fiecare zi se nasc neuroni noi, în fiecare zi omul poate pune început bun. În fiecare zi. O să spuneți că 1000 de neuroni e puțin, dar gândiți-vă că un neuron poate să ajungă până la 10 mii de conexiuni. 10 mii de conexiuni e foarte mult. Dacă înmulțim 10 mii cu 1000 ies 10 milioane. Sunt foarte multe conexiuni, și mâine altele, și poimâine altele. În afară de neuronii noi, există și mecanismul anterior de care vă spuneam, acea neuroplasticitate care reorganizează neuronii vechi în rețele noi, destructurând rețelele noi care corespund obișnuințelor vechi și păcătoase și participând la noi rețele care corespund unor întrebuințări bune și a unor obișnuințe bune.
Deci aceste dovezi arată că mecanismele acestea pe care noi le avem în trup sunt foarte sensibile la unele comportamente pe care noi le putem alege conștient. Noi nu putem da comandă unui neuron să meargă într-o parte sau în alta, dar putem decide ce va face el și mecanismul biologic al nostru să fie pus într-un proiect orientat către ceva sau către altceva prin alegerea voită și conștientă, încăpățânată și perseverentă într-o anumită direcție. Noi ne facem pe noi înșine în felul acesta, în foarte multe privințe.
Ne putem împătimi foarte serios dând acestei plasticitati un mod greșit de întrebuințare pentru ca orice adicție este o plasticitate cerebrală. O persoană care ajunge să consume un drog și să nu mai poată să trăiască fără drog este de fapt exemplul unei plasticități, ființa ei s-a adaptat chimic acelui drog care este vital pentru viața ei. Iar o persoană (pentru) care nu se poate să treacă ziua fără să se roage este o persoană care a însămânțat în plasticitatea ei alt tip de funcționalitate și ea când se trezește deja se roagă, pentru că rugăciunea s-a însămânțat în însuși trupul ei. Despre asta vorbește părintele Staniloae în Filocalia a 7-a când ne spune despre Teolipt al Filadelfiei și despre aceia care rugându-se foarte mult ajung să unească rugăciunea lor cu respirația lor. Abia atunci rugăciunea ajunge să fie parte din rădăcina ființei, pentru ca ea se unește cu respirația, care este rădăcina existenței biologice și ritmul bătăilor inimii este și ritmul rugăciunii inimii. Atunci una s-a unit cu cealaltă și la rădăcina ființei mele stă rugăciunea care e unită cu însuși pulsul vieții biologice. Viața biologică pulsează în același moment cu viața spirituală. Asta este o existență sincronizată când omul face cu trupul lui, face cu mintea lui și face cu inima lui același lucru în același timp. Noi, în general, nu ducem o viață sincronizată, noi una gândim, alta spunem, alta facem, alta lăsăm să se înțeleagă. Și atunci când cineva are însăși respirația unită cu rugăciunea și cu trupul lui care face și metanii, toate exprimă același lucru. Forța ființei lui de a se adapta acestei experiențe e mai mare pentru ca o face cu dedicație totală.
Amintiți-vă de ce vă spuneam înainte, că dedicația fixează mai adânc lucrurile, pasiunea cu care cineva face ceva îl împătimește pe acela în cele rele sau îl face pătimitor în cele bune dacă el este pasionat. Cu cât avem o pasiune față de ceva sau față de cineva, cu atât ființa noastră se deschide și devine mai încăpătoare în raport cu acel cineva sau acel ceva care ne locuiește și ne colorează și întipărește în noi proprietățile lui. Și când iubim, suntem deschiși și ne umplem cu ceea ce iubim. Îl iubim pe Hristos, ne umplem cu Hristos, îl iubim pe cel rău sau iubim păcatele, ne umplem cu acestea. Ființa omenească e nedesăvârșită, ea caută să se umple, ea nu este suficientă sieși, ea tot timpul se va umple cu ceva. Și dacă nu ne umplem cu Dumnezeu, ne umplem cu altele, dar goi nu rămânem. Dacă ne dispensăm de toate și ne îndepărtam și de Dumnezeu și nu iubim pe nimeni, ne umplem de noi înșine, dar golul trebuie acoperit, nu poate fi lăsat.
Aceasta este a doua dovadă a neuroplasticitatii și ea merge foarte departe pentru că mecanismul de naștere a neuronilor noi depinde foarte mult de starea sufletească. De exemplu, sunt cercetări recente care arată că starea de stres corupe mecanismul nașterii neuronilor noi. Celulele stem se trezesc, dar dacă întâlnesc elementele chimice ale unor hormoni de stres, cum este cortizolul, nu se mai transformă în neuroni, în celule stem neuronale, se transformă în celule gliale, care asistă sistemul nervos, nu participă la conexiuni propriu-zise. Specialiștii spun ca în felul acesta, sub stare de stres, celulele stem neuronale producând tot mai mult celule gliale, vor ajunge să dezechilibreze sistemul nervos, având o pondere prea mare a celulelor gliale în raport cu neuronii. Asta va duce la o funcționalitate slabă, neeficientă a sistemului nervos. Deci starea de stres hotărăște mecanismele mele, orice emoție hotărăște mecanismele mele, agresivitatea, nemulțumirea, văicăreala, toate astea ca stări spirituale, dacă le trăiesc în fiecare zi, se imprimă în chimia mea și o să am în trupul meu un potrivnic pentru stările bune: blândețe, bunătate etc., pentru ca eu trăiesc foarte mult celelalte stări care se amprentează în chimia mea, în activitatea mea moleculară, nu o sa mai pot să le găzduiesc. De-asta, spiritualitatea filocalică este foarte atentă nu doar să se roage, ci atunci când nu se roagă, se uită la suflet, ia aminte la suflet, ia aminte la simțire, la ce trăiește, la ce judecă, la ce gândește despre celălalt. Pentru că dacă este mereu arogant, aroganța aceea corespunde unei chimii și chimia aceea se întipărește în trup și o sa am de fiecare dată o potrivnicie dinspre ele.
A treia dovadă a plasticității este mai adâncă decât ce am spus până acum. S-a dovedit un fapt cutremurător, că experiențele pe care le trăim se imprimă în expresia noastră genetică mai mult decât în neuronii noștri. Expresia noastră genetică se transformă de pe urma experiențelor pe care le avem.
Pot să trăiesc într-o familie liniștită, dar să am prieteni care mă învață să trăiesc sistematic agresivitatea. Agresivitatea nu va deveni doar un comportament copiat, el începe încet-încet să corespundă unor structuri neuronale care devin mai dezvoltate, pentru că eu solicit din partea corpului meu mai multă iuțime și agresivitate și corpul meu se adaptează la această cerință a spiritului, tot așa cum sportivul are un trup adaptat la cerința de a face efort. Și la o persoană care își cultiva agresivitatea se poate vedea în timp cum centrii de agresivitate, nucleii amigdalieni, cresc în volum. În 6 luni de zile, o experiență sistematică de agresivitate duce la creșterea în volum a structurilor care răspund de agresivitate în termeni biologici. Deci trupul se adaptează la cerința sufletului. Partea întâi tine de neuroplasticitate, dar epigenetica de care vă spuneam vine și ne spune mai mult de atât. Copilul acesta care s-a născut cu rezerva de agresivitate obișnuită și care la o anumită vârstă, experiind agresivitatea, a ajuns sa fie un om agresiv, avand nucleii amigdalieni care comanda agresivitatea ca la un om care este agresiv la limita patologiei ,acest copil, când va deveni adult, dacă va avea un copil, copilul care se va naște din el va avea deja structurile pregătite pentru agresivitate, nu mai are nevoie de experiență. Părinții i-au dat deja experiența. Și copilul care se naște din părinți, se naște cu nuclei amigdalieni mari, cu gene care comandă structurilor amigdaliene să fie mari pentru că a luat structura genetică din părinți și copilul se naște cu tendințe de agresivitate foarte mari, pe care cu greu le temperează. Acuma, cu mila Domnului, dacă el ajunge la o anumita vârstă și constată că este mai agresiv decât prietenul lui și apucă să se roage, să postească, să se exprime cu compasiune, să facă activități de voluntariat, să îmbrățișeze oamenii, să plângă cu cei în suferință, încet-încet, nefolosindu-și agresivitatea, sub puterea acestei experiențe, nucleii amigdalieni scad, pentru că el nu își comandă agresivitatea din trup, spiritul lui se pune împotriva sugestiilor care vin din trup și, încet, încet, prin experiență repetată, genele lui se schimbă și copilul care se va naște din el nu va mai avea acea inclinație spre agresivitate.
Acest proces este pus în evidență până la evenimente de tip molecular. Pentru că suntem la Facultatea de chimie, s-ar putea să mai fie studenți prin sală, căutați să vedeți despre acest proces care se numește metilare. Metilarea unor secvențe din genom. Există gene care codifică un receptor pentru glucocorticoizi, avem niște receptori în corp care receptează molecula de cortizol, acei receptori se cheamă glucocorticoizi, și avem gene care codifică receptorii pentru factorul de eliberare al corticotropinei, amândouă acestea, corticotropina și cortizolul, sunt prezenți în stres. Avem gene care comandă factorii de receptare a acestor molecule și, dacă genele sunt blocate, atunci persoana respectivă are foarte puține rezerve de a ține față stresului sau agresivității. Dacă structurile acestea au o comandă sănătoasă în genom atunci ele vor produce receptorii și receptorii vor stopa efectele stresului, de exemplu. S-a constatat că anumite grupuri de metil, așa le spune, se lipesc pe secvențele de ADN, oprind comanda genetica pentru producția acelor receptori. Și ADN-ul nu mai produce, nu mai dă comanda să se producă, deși structura genetică este sănătoasă. Dar experiența a determinat ca unele grupări metil să se înfășoare în zona aceea de secvență ADN și organismul să nu mai comande mecanismele de apărare, persoana respectivă să fie complet vulnerabilă la experiența negativă. Și invers se poate, cineva care s-a născut din părinți cu structuri genetice metilate, blocate într-un fel sau altul, având un răspuns exagerat sau deficitar, printr-o experiență sănătoasă repetată, să echilibreze, sau cum se spune, să regleze pozitiv sau negativ expresia genetică pentru a intra într-un făgaș sănătos de comportament.
Ce spun de fapt descoperirile este că noi, prin felul în care suntem ne modificăm expresia genetică. E teribil asta! Păi asta este o plasticitate la un nivel foarte adânc, adică ființa mea se resimte de pe urma acestor comportamente și alegeri și decizii și emoții și gânduri foarte multa vreme: se întipăresc în mine și ajung la un moment dat să mă definească, într-un fel extraordinar, și pozitiv și negativ.
Transcriere realizată de Cuvântul Ortodox
Platforma civică „Împreună”, compusă din 500 de ONG-uri și peste 1.000 de intelectuali și care are susținerea a zece organizații neguvernamentale internaționale, a trimis o scrisoare deschisă prim ministrului Viorica Dăncilă în care cere retragerea Strategiei naționale de educație parentală 2018-2025, document pe care îl consideră o creație a „propagandei progresiste”. Totodată, în scrisoare se spune, cu argumente, că strategia de reeducare a părinților conține judecăți de valoare cu privire la preferabilitatea unei convingeri sau viziuni (de tip progresist) în dauna alteia (de tip conservator, creștin sau „tradiționalist”) asupra lumii, familiei sau educației. - Activenews
Publicăm textul integral al scrisorii - „Educație parentală sau manipulare ideologică?”
"Stimată doamnă Prim-ministru,
Platforma civică pentru drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ este cea mai mare și profundă formă de unitate a societății civile din România, compusă din 500 de ONG-uri și peste 1000 de intelectuali, reuniți pentru prima dată într-un număr atât de mare în istoria recentă a României. Platforma ÎMPREUNĂ are susținerea a 10 ONG-uri internaționale și a realizat, până în prezent, demersuri internaționale împreună cu peste 250 de ONG-uri din 8 țări.
Am studiat cu atenție documentul intitulat „Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025”, pus în dezbatere publică de către Ministerul Educației Naționale ca o prioritate imediată pentru viitorul societății românești, în general, și al școlii românești, în special, document nesemnat și neasumat de către nicio persoană, deci un document fără niciun autor.
De la primul paragraf până la ultimul, acest document programatic este o creație a propagandei progresiste care caută terenul potrivit pentru a face noi experimente sociale, pentru a educa o nouă generație în spiritul negării oricărei moșteniri culturale și a negării radicale a creștinismului.
Vă supunem atenției câteva extrase relevante pentru toxicitatea ideologică manifestă a documentului:
„Deseori noile ideologii promovate în special în domeniul protecției copilului întâlnesc mentalități conservatoare, un sistem de valori ale familiei ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor.” (pag 3)
„De aceea familia în societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de SPRIJIN EXTERN pentru a se adapta acestor cerințe…în condițiile în care părinții rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional, pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamiliară. Această din urmă atitudine este prezentă și în discursurile profesioniștilor care idealizează familia tradițională pe care o consideră o formă perfectă de organizare.” (pag. 3)
„Strategia națională de educație parentală are ca fundament abordarea teoretică conform căreia familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, «o constelație de idei, imagini si terminologii» creată și recreată permanent de practicile socio-culturale.” (pag.3)
„A susține părinții în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială.”(pag. 4)
„Politicile care privesc inițierea, formarea și dezvoltarea competentelor parentale trebuie să pornească de la respectarea modelelor familiale si educaționale existente în realitate, fără a impune modele unice considerate ideale.” (pag. 4)
„Educația timpurie poate fi o pârghie esențială de reducere a inegalităților sociale.” (pag. 13)
„...atrăgând familia alături de scoală la vârstele timpurii ale copilului, putem «educa»și familia.” (pag. 13)
„A devenit o necesitate imediată crearea unui sistem de educație parentală centrat...și pe stimularea interesului pentru o nouă cultură familială...”(pag. 13)
„Perioada timpurie a dezvoltării copilului... sistemul de educație parentală trebuie să vină în sprijinul dezvoltării unor principii esențiale ce vizează promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate și încurajarea activă a egalității de gen.” (pag. 18)
„Strategia are la bază următoarele principii:... promovării diversității...stilurile parentale trebuie revizuite din perspectiva relaționării cu copiii și INLĂTURĂRII STEREOTIPIILOR DE GEN care influențează traseele de viață diferite ale fetelor si băieților, în acord cu legislația națională anti-discriminare și cu Standardele Națiunilor Unite și ale Comisiei Europene în acest domeniu.” (pag. 23)
Concluzii
Așa cum rezultă din conținutul Strategiei, cel mai mare dușman al progresului României este familia naturală. Toate neajunsurile și nenorocirile care vin peste România se datorează familiei tradiționale, care se încăpățânează să facă copii, să-i crească, să-i dea la școală, să-i învețe valorile morale ale credinței creștine pentru a deveni oameni de caracter, care la rândul lor să întemeieze familii sănătoase. Această familie cu toate valorile ei trebuie distrusă din temelii.
În schimb, toate promisiunile optimiste și triumfaliste pentru viitorul României sunt legate de ideologia progresistă, care susține că familia este „un produs socio-cultural, creată și recreată permanent de practicile socio-culturale” (p.3). Aceasta înseamnă că familia poate fi un produs sociocultural alcătuit din doi sau mai mulți parteneri de același sex, sau de sex opus, din căsătoria dintre un adult și un copil, sau un om și un animal, un om și un obiect, etc., după preferința socio-culturală a fiecăruia. Pentru a nu lasă impresia că folosim un limbaj ironic, se poate verifica faptul că în ultimii ani, în alte părți ale lumii, s-au încheiat căsătorii - poligame (trei femei), între om și animal de companie, între om și copac, între om și computer, și mai recent o persoană umană s-a căsătorit cu sine însăși. De ce nu, dacă familia este doar un produs socio-cultural, o constelație de imagini, fără niciun fundament natural?
Aceasta este în esență oferta Strategiei Naționale de Educație Parentală 2018-2025 propusă de Ministerul Educației Naționale. Agenda ideologică pe care se întemeiază documentul reiese limpede încă din primul paragraf din introducere. Urmează apoi o parte a documentului care nu este altceva decât un amalgam de idei, proiecte, studii, propuneri, programe ale unor organizații internaționale sau naționale care are menirea să îmbrace acest proiect ideologic într-o haină aparent academică pentru a fi mai ușor vandabil celor neavizați. În partea finală, documentul prezintă pașii care trebuie făcuți pentru implementarea noii ideologii.
Astfel, noi considerăm că această strategie nu poate fi adoptată din următoarele motive:
- Conține judecăți de valoare cu privire la preferabilitatea unei convingeri sau viziuni (de tip progresist) în dauna alteia (de tip conservator, creștin sau „tradiționalist”) asupra lumii, familiei sau educației. Statul are obligația de a fi neutru față de convingerile și opțiunile diverse ale părinților în educația copiilor (mai tradiționaliste sau mai avangardiste, mai conservatoare sau mai progresiste) și să nu caute să favorizeze impunerea uneia în dauna celorlalte prin pârghiile pe care le are la îndemână
- Art. 29 alin 6 din Constituția României recunoaște părinților dreptul fundamental de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine (art. 29 alin. 6 din Constituție), iar libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale (art. 29 alin. 1 din Constituție). Art. 14 alineatul 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice și pedagogice, iar art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede dreptul părinților de a asigura această educație conform convingerilor lor religioase și filosofice.
- Strategia conține presupoziții care descalifică convingerile conservatoare, creștine și „tradiționaliste” despre familie și pe cei care și le însușesc și stabilește ca unic model valid modelul „progresist”, „divers”, în direcția ideologiei de gen, cu încălcarea obligației de neutralitate a Statului.
- Strategia conține prezumții implicite sau explicite că aceste cursuri de educație parentală ar trebui să fie obligatorii pentru părinți. Este neclar care este motivul pentru care este nevoie de o educare în masă a părinților din România, ce studii stau în spatele respectivei Strategii și care vor fi beneficiile aduse de aceasta după cei 10 ani de aplicare. Considerăm că o Strategie națională de educație parentală ar putea fi gândită cel mult pentru medii defavorizate, destinată părinților cu deficite educaționale majore și concepută în termenii respectării drepturilor parentale amintite în prezenta scrisoare.
- Prioritatea MEN trebuie însă să rămână în continuare educarea copiilor. În condițiile în care actualul sistem educațional nu și-a găsit încă o cadență, fiind într-o permanentă și defectuoasă schimbare de metodologii, cu impact negativ asupra calității educației pe un fond de criză permanentă de resurse umane, financiare și materiale, ar fi inoportună asumarea de către minister a unor noi sarcini și responsabilități. Managementul defectuos al educației de stat a copiilor și tinerilor s-ar perpetua și în „educația” părinților, cu o irosire nepermisă de resurse care ar adânci și mai mult criza învățământului românesc.
În concluzie, solicităm retragerea completă a Strategiei de educație parentală!
Dumnezeu să ocrotească România!
Mihai Gheorghiu
Platforma civică pentru drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ"
Link-uri utile:
-despre EGALITATEA DE GEN pusă în aplicare aici:
https://www.stiripesurse.ro/ce-au-mai-inva-atcopiii-din-vrancea-in-cadrul-conferin-ei-despre-roluri-i-egalitate-de-gen_1253416.html
http://vranceamedia.ro/dupa-bucuresti-vrancea-intra-sub-asediul-presiunii-activistilor-lgbt-prinactivitati-educationale/
https://www.activenews.ro/prima-pagina/Dezbaterea-%E2%80%9E120-BMP-.-Elevii-au-fost-adusicu-liste-de-catre-profesori-149319
https://www.stiripesurse.ro/cea-mai-clara-explicatie-privind-presiunile-ideologice-exercitate-asupracopiilor-in-conferin-a-orga_1252017.htm
http://evz.ro/experimentul-vrancea-liceeni-transsexual.html.
-despre STEREOTIPIILE DE GEN aici:
https://www.juridice.ro/459023/conventia-de-laistanbul.html
-despre punerea în aplicare a schimbării modelelor sociale și de comportament, aici: https://www.activenews.ro/stiri/Avocatul-Corina-Sacrieru-in-dialog-cu-Vasile-Banescu-la-TrinitasTV-Potrivit-Conventiei-de-la-Istanbul-barbatul-este-un-agresor-aprioric.-Deci-fiecare-mama-careda-nastere-la-baieti-da-nastere-la-niste-apriorici-agresori-14963
Citiți și: https://www.activenews.ro/stiri/Liga-Studentilor-critica-strategia-nationala-de-educatie-parentala-Guvernul-ingradeste-dreptul-parintilor-de-a-si-educa-copiii-conform-propriilor-convingeri-si-valori-151691
- despre cartea ,,Viața lui Arsenie Boca” de Tatiana Niculescu -
Cartea despre viaţa Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie Boca de la Prislop, apărută recent la Editura „Humanitas” din Bucureşti – în Anul Centenarului 2018 –, este o adevărată blasfemie şi infamie, ce pare scrisă mai degrabă de un demon ce şi-a luat drept pseudonim numele autoarei, care alcătuieşte o adevărată „postfaţă” şi sinteză la dosarele de la CNSAS, de urmărire antihristică, vreme de zeci de ani, a celui ce-L urma neabătut pe Iisus Hristos, Părintele Arsenie Boca.
Spicuind doar neghine şi calomnii din partea celor fără Dumnezeu, autoarea se dovedeşte a fi o discipolă fidelă şi consecventă a celor ce i-au întocmit aceste dosare „de urmărire” a Părintelui Arsenie. Nenumindu-l vreodată în cele 208 pagini ale cărţii „Părintele” Arsenie Boca, autoarea vădeşte faptul că este lipsită de cel mai elementar bun-simţ, respect sau consideraţie faţă de Părintele Arsenie Boca, care mişcă aproape o ţară întreagă înspre Hristos-Dumnezeu. Poate că acest lucru o deranjează cumplit pe autoare şi poate chiar pe editorii cărţii. Sprijinită pe o bibliografie ieftină şi subţire; neintrând nici măcar în pridvorul teologic al „Cărării Împărăţiei”, sau în pronaosul predicilor „Cuvinte vii”, autoarea rămâne împietrită şi insensibilă în naosul picturii Păritelui Arsenie de la Drăgănescu şi nemişcată înaintea Epitafului „Adormirii Maicii Domnului” de la Sâmbăta sau a icoanelor împărăteşti şi diaconeşti de la Prislop. Se vede că diavolul încornorat care-şi ţine mâna pe creştetul celui care spune încruntat în colţul din stânga jos, în pictura Părintelui „Biserica şi lumea”: „Nu este suflet. Totul e biochimie.”, nu-şi va fi ridicat nicidecum aceeaşi mână demonică de pe capul autoarei în vremea scrierii acestei cărţi, neluminată şi nepătrunsă de vreo rază de lumină harică din „Dosarul cel din ceruri” al vieţii, operei, teologiei, învăţăturii ortodoxe şi a moştenirii duhovniceşti a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie Boca. Poate că Părintele o iartă şi se roagă pentru ea, dar Adevărul nu o va ierta niciodată. Ruşine autoarei, editurii şi celor care cred că pot scrie orice despre oricine; ruşine celor ce încearcă să arunce cu tină şi noroi împotriva Părintelui Arsenie, prin cărămizile nearse ale acestei cărţi, scrisă în duh neopăgân, necreştinesc şi neortodox, ce va fi aruncată odată „de-a stânga” Dreptului Judecător, („unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”) a celor ce scrâşnesc din dinţi împotriva lui Hristos, a sfinţilor Săi şi a Părintelui Arsenie Boca.
Nimic din anii studenţiei de la Sibiu despre teza de licenţă în teologie „Încercări asupra vieţii duhovniceşti” întocmită şi susţinută sub îndrumarea exigentului Părinte profesor Dumitru Stăniloae. Din vremea studenţiei la Bucureşti, nimic despre contribuţia Părintelui Arsenie la pictarea scenei Intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, sub îndrumarea maestrului Costin Petrescu, la Ateneul Român. Din vremea slujirii şi propovăduirii de la Sâmbăta, nimic despre Epitaful „Adormirii Maicii Domnului”, realizat acolo sau despre chilia sihăstrească săpată sub „Fereastra” Sâmbetei. Din anii activităţii la Sfânta Mănăstire Prislop, întrerupţi de dese arestări, nimic despre manuscrisele de predici publicate mai târziu sub titlul „Cuvinte vii”. Referindu-se la pg. 200 din carte la acuza nedreaptă adusă de împăratul iconoclast sfântului Ştefan cel Nou, cum că acesta i-ar fi făcut „temniţa mănăstire”, autoarei îi scapă încă o eroare scriind „temută mănăstire”, în loc de „temniţa mănăstire”. Mă întreb dacă nu cumva Sfânta Mănăstire a Prislopului cu mormântul Părintelui Arsenie Boca, a devenit pentru psihicul tulburat al autoarei şi pentru cei asemenea dânsei o „temută mănăstire” în jurul căreia gravitează şi se adună, precum oile lângă Păstor mai înainte de furtună, toţi cei ce vor să se ferească şi să scape de duhul şi curentul antihristic, în şuvoiul căruia autoarea s-a lăsat prinsă şi dusă… (Înălţarea Domnului, 2018).
*
După audierea celor trei luări de cuvânt din după-amiaza zilei lansării cărţii la ROMEXPO, m-am convins o dată în plus că această carte este scrisă în duhul în care Ernest Renan a scris în sec. XIX „Viaţa lui Iisus”, încercând să-L dezbrace pe Fiul lui Dumnezeu întrupat de dumnezeirea Sa. La lansarea cărţii infame despre Părintele Arsenie Boca, n-a fost pomenit nici măcar o singură dată Numele lui Dumnezeu sau al Fiului Său Iisus Hristos, ca şi cum Părintele Arsenie Boca nu şi-ar fi închinat întreaga viaţă prin călugărie doar lui Dumnezeu şi n-ar fi fost preotul, poate unic în slujire, în propovăduire şi în mărturisire, al lui Hristos, din veacul XX, în spaţiul ninivitean românesc, ci al lui Steiner, dr. König sau al altcuiva. De cinci ori iudeii au luat, după Evanghelia de la Ioan, pietre ca să arunce împotriva lui Iisus, dar nu I-au putut face nici un rău. Atunci I-au pregătit piroane romane. Nu-i e nimănui frică de cartea d-voastră, doamnă, cum i-aţi asigurat pe cititori la lansare. D-voastră ar trebui să vă fie frică, precum frică l-a cuprins pe Iuda, după aruncarea arginţilor în templu. Sunt sigur că dacă l-aţi fi văzut şi cunoscut în viaţă pe Părintele Arsenie, n-aţi mai fi scris cum aţi scris. Părintele n-a avut şi nu are alt piedestal, decât crucea pe care i-au cioplit-o cei din arhivele cărora vă inspiraţi din belşug şi fără discernământ.
Nu vă aflaţi între cei ce l-au ascultat, l-au văzut şi l-au urmat, cu dragoste creştinească, pe următorul lui Hristos, ci între cei ce l-au scuipat şi pălmuit. Părintele Arsenie vă întoarce şi obrazul celălalt! Aşteptăm din partea dumneavoastră o Spovedanie la Prislop – dar sub Epitrahilul Părintelui, pe care încă nu-l numiţi Părinte… Altfel, să vă aşteptaţi la o palmă zdravănă de la Dumnezeu, în care nu ştiu cât credeţi şi dacă credeţi, precum nu s-a aşteptat Arie cel nebun, de la Sfântul Ierarh Nicolae, la Sinodul I ecumenic, pentru că L-a batjocorit pe Hristos!
5 iunie 2018 † Daniil arhiereul
Parcurgerea textelor de faţă, pe cât de simple, pe atât de speciale, ne duce cu gândul la un labirint. Labirintul ca obiect al damnării şi al iniţierii omului. Prin damnare el nu percepe decât existenţa rătăcirii, prin iniţiere intuieşte, dincolo de obstacole, sensul ei. Secvențele ce se succed în timp și în afara lui sunt metafore ale existenţei şi semne ale unei maturizări spirituale.
Între prolog şi revelaţia răscrucii, ele pendulează între ieri şi azi, între lume şi mănăstire, când în zbor pe aripi de psaltire, când în unduiri de valuri, când în virvolte făcute cu lejeritatea dansului de fluture.
Dacă îmi e îngăduit, aș asemăna această fină țesătură de emoții, de trăiri și de cuvinte cu acele plăsmuiri care încearcă o hermeneutică a textului sacru. Astfel de alcătuiri se numesc midrase. Plecând de la un fragment biblic, acestea îl repovestesc, punându-l într-o lumină aparte.
Textele se supun mai multor modalităţi de lectură, dar nu vor corespunde niciodată complet unei realități istorice date. Și asta pentru că sunt texte menite nu să informeze, ci să descopere.
Prof. Eugenia Drişcu
Despărţirea de omul iubit este una dintre situaţiile cele mai grele din viaţa noastră. De multe ori suferinţa aceasta ne condamnă la singurătate, şi putem suferi – aşa cum arată nenumărate exemple – vreme îndelungată. Nu este cazul să sperăm că durerea va trece singură sau că timpul o va vindeca. Vindecarea depinde de noi.
Însănătoşirea începe prin învingerea gândurilor false. Când omul, în urma efortului conştient pe care l-a depus în acest sens, dobândeşte – sau redobândeşte – viziunea lucidă asupra lucrurilor, obiectivul următor este cel de a trage învăţăminte din situaţie, pentru a evita repetarea ei în viitor. Trecând de această încercare, putem să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, să ne maturizăm, să scăpăm de „dependenţa de dragoste” – în general, să devenim oameni mult mai bine pregătiţi pentru dragoste şi pentru viaţa de familie.
De multă vreme se simțea printre creștinii de la noi nevoia unui îndrumar limpede și totodată concis despre îndeletnicirea cu Rugăciunea lui Iisus.
În Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți întâlnim adesea îndemnul de a ne ruga neîncetat, prin rostirea, cât mai des cu putință, a rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”. Desigur, pentru cei mai mulți dintre noi e de neînțeles, în condițiile vieții de astăzi, cum am putea să săvârșim această tainică lucrare. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel – „Rugați‑vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17) – pare, la prima vedere, cu neputință de îndeplinit dacă nu luăm aminte la cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, care arată ucenicilor săi că „Dumnezeiasca Scriptură nu poruncește nimic dintru cele cu neputință”.
Cartea lui Nikolai Pestov – teolog și istoric rus al Bisericii Ortodoxe, dar mai cu seamă un autentic trăitor creștin – se constituie într‑un îndrumar pe înțelesul tuturor despre taina săvârșirii rugăciunii neîncetate. Marea căutare de care s‑a bucurat în Rusia în ultimii ani acest prețios îndrumar duhovnicesc despre unirea inimii omului cu Dumnezeu ne‑a determinat să‑l tălmăcim și în limba română pentru folosul sufletesc al creștinilor de la noi.
CUPRINS
Antologie alcătuită de ieromonah Benedict Stancu.
În continuarea cuvântului lămuritor, elaborat de Înaltpreasfinţitul Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, despre actualitatea evlaviei duhovniceşti (empirice) în teologia modernă, vom încerca să desluşim în cuprinsul acestei antologii îndemnul Sfântului Apostol Pavel: nevoieştete spre buna cinstire (fii evlavios). Buna credinţă (evlavia) este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Timotei 4:7-8)
Vom scruta distincţiile în manifestarea evlaviei noastre faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, maica Domnului şi cea dăruită Sfinţilor. De asemena vom puncta în ce constă evlavia pentru Sfintele Taine, Sfintele Scripturi şi scierile Sfinţilor Părinţi. De altfel vom sublinia în detaliu anumite chipuri pe care le poate cuprinde evlavia şi în ce manieră ne deschide asimilarea acestei credinţe lucrătoare prin iubire (Galateni 5:6) perspectiva făgăduinţei vieţii de acum şi a celei viitoare.
Amândouă, - ne spune părintele Ioannis Romanidis - şi evalvia şi teologia, sunt identice şi inseparabile în Tradiţia ortodoxă. Atunci când vorbim despre teologia empirică, vorbim despre evlavia empirică - nu despre pietism.
teologia este evlavie empirică. nu este cuvinte, este ceva foarte concret.
CUPRINS
Am speranţa că se vor găsi oameni pe care nu-i va plictisi lectura despre un om crescut într-un orfelinat de stat sovietic, om care oarecând a încercat să îndrepte ceva în propria viaţă, să îşi găsească drumul modest, precum şi folosul în cele mari şi mici. De obicei, cititorul caută să se regăsească în carte mai degrabă pe el însuşi decât pe cel care a scris-o. Nu m-am gândit niciodată că într-o bună zi mă voi aşeza să tastez cu înverşunare, suferind din nou şi repovestindu-mi trecutul, pentru a le înfăţişa celor din jur cum trăieşte un om cu copilăria amputată. Îmi este nemaipomenit de greu să o fac, de fiecare dată băgându-mă undeva sub piele, smulgând de acolo un vechi jurnal însângerat, atrăgând şi distrăgând cititorul prin trecutul şi prezentul meu, ori poate chiar prin viitor.
Detalii despre carte / COMANDA
Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls) |
|
Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
"Fericit cel ce citeşte… Periodicitate: lunar |
Revista Porunca Iubirii Editor Director: Ioan Cismileanu |