![]() |
![]() |
![]() |
Sfinții Apostoli Petru și Pavel | Iunie 2018 |
“Vreau să transmit un mesaj tuturor fraților creștini din România. Trebuie să privească la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru astăzi! Să aibă ochi de văzut si urechi de auzit. Trebuie să luăm o ELEGANTĂ atitudine, dar FERMĂ ATITUDINE, față de această PRESIUNE IDEOLOGICĂ menită să pună la periferie valorile creștine firesti ale acestui popor și să le înlocuiască cu VALORI MINCINOASE, cu o ideologie.
Ceea ce se încearcă, dincolo de intimidare, este inducerea unei FRICI, în fața unor posibile repercusiuni atunci când nu te supui ideologiei. SĂ NU NE FIE FRICĂ, pentru că știm asta de la Mântuitorul. El este alături de noi. ”SĂ NU VĂ TEMEȚI”, cum spune El, pentru că ADEVĂRUL, care este EL ÎNSUȘI HRISTOS, este ÎNTOTDEAUNA CU NOI!” - Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române
Am citit cu atenție documentul intitulat “Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025”, pus în dezbatere publică de către Ministerul Educației Naționale ca o prioritate imediată pentru viitorul societății românești, în general, și al școlii românești, în special.
De la primul paragraf până la ultimul, acest document programatic seamănă izbitor cu Planul Vyshinsky impus României după al Doilea Război Mondial de ideologia sovietică cu sprijinul propagandei comuniste și a tancurilor sovietice. Se pare că astăzi, Strategia Națională de Educație Parentală 2018-2025 este impusă de Think-tank -urile ateiste cu sprijinul propagandei progresiste care caută terenul potrivit (vulnerabilitățile românești) pentru a face noi experimente sociale.
Elementele centrale ale celor două documente sunt următoarele:
Progresul României este blocat de o ideologie retrogradă reprezentată atunci de regimul burghezo-moșieresc, iar astăzi de familia tradițională. Pentru a ajunge pe cele mai înalte culmi ale progresului și civilizației, România are nevoie urgentă de o nouă ideologie: atunci, ideologia marxist-leninistă, iar azi, ideologia progresistă.
Revoluția ideologică necesită un plan complex de acțiune care presupune folosirea tuturor resurselor propagandistice (manipulare), administrative (forme noi de organizare), punitive (legi și instituții represive) și educative. Atunci revoluția ideologică s-a folosit de propaganda comunistă, de organizațiile de partid care au subjugat instituțiile publice, de discriminări, destituiri, condamnări, și de elaborarea unei strategii de educație comunistă. Azi, revoluția ideologică se folosește de propaganda progresistă, de ONG-uri care confiscă instituțiile publice, de legi anti discriminare și procese de condamnare pentru discriminare, hate speach sau homofobie (vezi cazul Vasile Bănescu), precum și de elaborarea unei strategii de educație progresistă (noua educație parentală).
Succesul revoluției ideologice depinde de profunzimea și viteza de demolare a vechii orânduiri și instalarea noii orânduiri. Atunci, demolarea a vizat desființarea centrului de rezistență a societății - proprietatea privată și Biserica - iar instalarea noii orânduiri s-a realizat prin hegemonia statului comunist manifestată prin naționalizarea proprietății și a educației. Astăzi, demolarea vizează distrugerea centrului de rezistență a societății - familia naturală și Biserica, iar instalarea noii orânduiri se realizează prin hegemonia ONG-urilor progresiste care proclamă naționalizarea familiei și a educației în general, și a copiilor în special. Altfel spus, ideologia progresistă “deprivatizează familia” (p.1) și o trece în proprietatea Statului condus de ONG-urile progresiste.
Viteza de implementare a noii ideologii depinde pe de o parte de eliminarea exponenților de vârf ai vechii orânduiri, iar pe de alta, de numărul și eficienta propagandiștilor și a activiștilor noii orânduiri. Atunci, sub bagheta experților sovietici și a noii intelectualități școlită la Moscova s-a trecut la pregătirea în masă a “agitatorilor și activiștilor de partid” care au preluat conducerea instituțiilor statului, a școlilor, a instituțiilor media, a fabricilor și CAP-eurilor, etc., în ritmurile imnurilor triumfalist patriotarde, care celebrau progresul noii ideologii. Astăzi, până în anul 2025, sub bagheta experților progresiști occidentali și a discipolilor lor din România suntem anunțați că familiile și copiii României vor fi plasați sub conducerea unui număr de peste 7000 experți (activiști progresiști) care vor hotărâ educația și viitorul copiilor noștri. Ei vor forma poliția ideologică care va supraveghea familiile, școlile, unitățile medicale, agențiile pentru protecția copilului, bisericile și instituțiile media. Acești activiști vor fi sprijiniți în misiunea lor de instituțiile statului, de o legislație anti-familie naturală în baza căreia vor re-educa peste 2.500.000 de părinții in prima faza, motivându-i și constrângându-i să-și abandoneze crezul, responsabilitatea biblică față de copii, să educe copiii împotriva convingerilor religioase și morale ale părinților, etc., și toate acestea cu banii publici proveniți din taxele plătite de cetățenii României care cred și aparțin familiilor tradiționale.
Concluzii
Așa cum rezultă din conținutul Strategiei, cel mai mare dușman al progresului României este familia naturală. Toate neajunsurile și nenorocirile care vin peste România se datorează familiei tradiționale, care se încăpățânează să facă copii, să-i crească, să-i dea la școală, să-i învețe valorile morale ale credinței creștine pentru a deveni oameni de caracter, care la rândul lor să întemeieze familii sănătoase. Această familie cu toate valorile ei trebuie distrusă din temelii.
În schimb, toate promisiunile optimiste și triumfaliste pentru viitorul României sunt legate de ideologia progresistă, care susține că familia este “un produs socio-cultural, creată și recreată permanent de practicile socio-culturale” (p.3). Asta înseamnă că familia poate fi un produs socio-cultural alcătuit din doi sau mai mulți parteneri de același sex, sau de sex opus, din căsătoria dintre un adult și un copil, sau un om și un animal, un om și un obiect, etc., după preferința socio-culturală a fiecăruia. Pentru a nu lasă impresia că folosesc un limbaj ironic, se poate verifica faptul că în ultimii ani, în alte părți ale lumii, s-au încheiat căsătorii - poligame (trei femei), între om și animal de companie, între om și copac, între om și computer, și mai recent o persoană umană s-a căsătorit cu sine însăși. De ce nu, dacă familia este un produs socio-cultural, și nu o creație divină?
Aceasta este în esență oferta Strategiei Naționale de Educație Parentală 2018-2025 propusă de Ministerul Educației Naționale. Agenda ideologică pe care se întemeiază documentul reiese limpede încă din primul paragraf din introducere. Urmează apoi o parte a documentului care nu este altceva decât un amalgam de idei, proiecte, studii, propuneri, programe ale unor organizații internaționale sau naționale care are menirea să îmbrace acest proiect ideologic într-o haină aparent academică pentru a fi mai ușor vandabil celor neavizați. În partea finală, documentul prezintă pașii care trebuie făcuți pentru implementarea noii ideologii.
Pentru a nu cădea în capcana de a ne lansa în dezbaterea unor aspecte punctuale din acest amalgam, cred că este necesar:
a) cetățenii României să înțeleagă foarte clar ideologia pe care dorește să o impună această „Strategie”, pentru a-i cunoaște originea, conținutul și consecințele;
b) să fie analizat transparent modul în care această „Strategie” răspunde la problemele mari cu care se confruntă învățământul din România: scăderea demografică, migrația economică a populației tinere, închiderea școlilor din mediul rural, navetismul școlar din mediul rural, inegalitatea de șanse educaționale între copiii din mediul rural față de cel urban, abandonul școlar, situația copiilor din zone defavorizate și a celor cu părinții plecați în străinătate, viitorul celor aproximativ 700.000 de elevi care nu au promovat bacalaureatul, subfinanțarea învățământului și cercetării, criza locurilor de muncă pentru absolvenții programelor universitare;
c) să fie informați în mod corect părinții și societatea în legătură cu schimbările legislative pe care le propune Strategia și care, odată adoptate, vor impacta fundamental natura și identitatea familiei, ordinea socială și fundamentul legal și constituțional al societății românești;
d) să fie informați cetățenii României asupra costurilor reale pe care le presupune implementarea acestei ideologii – peste 290 milioane de lei numai in primul an, costuri care se acoperă din banii noștri, ai celor care credem în valorile familiei naturale și a unei educații performante bazată pe morala creștină.
Prof.univ.dr.dr. Paul Negruț
Citiți și:
Noile ideologii și sistemul de valori al familiei - Juridice
Cum intenționează MEN să trimită părinții la reeducare - Activenews
Copiii români reeducați să accepte familia homosexuală - EVZ
Strategia de reeducare parentală a guvernului, ideologie de sufocare a familiei tradiționale - Cultura Vieții
Genderismul, o ideologie totalitară - interviu - Cultura Vieții
Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Ieronim al Atenei. Ce au discutat cei doi
Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu l-a vizitat luni dimineață, 4 iunie, pe Arhiepiscopul Ieronim la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe din Atena. Cei doi Întâistătători au discutat despre Biserica din Republica Macedonia care în prezent nu are un statut canonic și despre problema autocefaliei Ucrainei. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis la sfârșitul lunii mai să analizeze cererea premierului Republicii Macedonia privind restabilirea canonicității Bisericii din această țară. Un alt subiect actual din viața Bisericii Ortodoxe discutat luni, 4 iunie, la Atena a fost acela legat de autocefalia Ucrainei. În ultima perioadă au fost făcute demersuri pe lângă Patriarhia Ecumenică de către autoritățile de stat de la Kiev și două structuri ecleziale necanonice pentru înființarea unei singure Biserici Ortodoxe locale în Ucraina. În prezent, la nivel internațional este recunoscută o singură Biserică Ortodoxă Ucraineană canonică și anume Mitropolia de sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Până acum mai multe Biserici Ortodoxe Autocefale și-au exprimat sprijinul față de Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina, dar discuțiile pe tema autocefaliei continuă.
Potrivit unui comunicat postat pe site-ul Bisericii Greciei, cei doi lideri religioși au discutat și alte teme de actualitate bisericească.
Întâlnire a Patriarhului Ecumenic cu președintele și prim ministrul Greciei
Luni după-amiază, Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Președintele elen Prokopis Pavlopoulos și cu premierul Greciei, Alexis Tsipras, notează APE MPE. La Palatul Prezidențial, Președintele Pavlopoulos a exprimat sprijinul deplin al statului grec pentru lucrarea Patriarhiei Constantinopolului de protejare a principiilor și valorilor Ortodoxiei, precum și a inițiativelor de protecție a mediului. În timpul întâlnirii de la Palatul Maximos din Atena, Premierul Alexis Tsipras i-a mulțumit Patriarhului Bartolomeu pentru eforturile privind soluționarea situației Bisericii din Republica Macedonia, subliniind că aceasta va conduce la un mediu de stabilitate și colaborare în regiune. Sanctitatea Sa a evidențiat faptul că Patriarhia Ecumenică va lucra pentru păstrarea unității și colaborării panortodoxe în cadrul responsabilităților ei canonice.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu participă marți, 5 iunie, la un simpozion internațional dedicat problemelor de mediu organizat de Patriarhia Ecumenică și administrația regiunii Attica. „O Attică verde pentru un mediu sustenabil. Păstrarea planetei și protejarea poporului ei” se intitulează evenimentul care va începe marți. Simpozionul organizat de Patriarhia Ecumenică, împreună cu administrația Regiunii Attica, în Insulele Saronice, Grecia, în perioada 5-8 iunie 2018 reunește teologi, oameni de știință, lideri politici, precum și activiști pe probleme de mediu și jurnaliști din întreaga lume. Participanții vor analiza problemele de mediu presante ale regiunii, examinând conexiunile dintre ecologie și economie, în special în contextul provocărilor sociale și de mediu ugente ale timpului nostru.
Mii de credincioși din Grecia, Australia, Germania și alte țări s-au aflat sâmbăta și duminica (2 -3 iunie) la Mănăstirea Sfântul David din Evia pentru a participa la proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis și la liturghia condusă de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Mitropolia de Chalkida a organizat în perioada 2-3 iunie 2018 o serie de manifestări ocazionate de anunțarea oficială a înscrierii în rândul sfinților a Arhimandritului Iacov Tsalikis, fost stareț al Mănăstirii Sfântul David din insula Evia. Cuviosul Iacov Tsalikis, cel mai nou sfânt canonizat de Patriarhia Ecumenică, este unul dintre părinții harismatici contemporani cunoscuți în întreaga lume creștină pentru virtuțile și viața lor ascetică. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat sâmbătă, 2 iunie, la vecernia mare în timpul căreia a fost citit Actul Sinodal și Patriarhal privind Canonizarea Cuviosului Iacov. În omilia transmisă duminică la liturghia patriarhală, Sanctitatea Sa Bartolomeu a făcut referire la Cuviosul Iacov despre care a spus că „este un sfânt contemporan, al zilelor noastre, care a simțit dezrădăcinarea elenismului din Asia Mică și experiența amară a refugiatului.” „Bătea mereu la ușă pentru dreptate, ocrotirea tinerilor și a săracilor. A fost o făclie care a ars în continuu pentru întreaga lume,” a adăugat Patriarhul Ecumenic. „Smeritul ieromonah cu sănătate fragilă, nobilul cu proverbialul «Mă iertați», a fost un mare binefăcător al tuturor ortodocșilor”. „Sărbătorim canonizarea lui Iacov, unul dintre cei mai mari stâlpi ai virtuții,” a subliniat Sanctitatea Sa.
Citeşte şi:
20 de citate ale Patriarhului Ecumenic despre creaţie şi criza ecologică
Patriarhul Ecumenic a deschis simpozinul internațional spre o Attică mai verde
Discursul Patriarhului Ecumenic la Simpozionul ecologic din Attica - Basilica
Sursa: Basilica
Biserica Ortodoxă din Moldova de sub Patriarhia Moscovei propune măsuri pentru soluționarea disputei sale cu Mitropolia Basarabiei a Patriarhiei Române. Mișcarea apare în urma numirii de către Patriarhia Română a unor noi episcopi în Republica Moldova.
Anunțul a fost publicat de către Sectorul Sinodal Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media al Bisericii Ortodoxe din Moldova de sub Patriarhia Moscovei. Astfel, în declarația adoptată în cadrul sesiunii din 13 iunie 2018 a Sfântului Sinod prezidat de Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove, Vladimir, în urma audierii unui raport al Înaltpreasfinției Sale privind relațiile dintre cele două Biserici sub aspect canonico-juridic, se arată:
"În urma audierii raportului a fost adoptată Declarația Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova privind raporturile dintre BOM și MB sub aspect canonico-juridic, în care printre altele se menționează următoarele: Alegerea episcopilor titulari de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române trezește nedumeriri și îngrijorări din partea comunităților religioase din cadrul Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, care sunt majoritare în acest teritoriu.
În vederea soluționării diferendului bisericesc existent Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova propune adoptarea câtorva măsuri canonico-juridice:
1. Reluarea dialogului interbisericesc ale celor două patriarhii prin sesizarea Cancelariei patriarhale și Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse și Cancelariei patriarhale și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin care să se ceară lămurirea disputei dintre Biserica Ortodoxă din Moldova și Mitropolia Basarabiei sub aspectul delimitării jurisdicției celor două entități bisericești ortodoxe aflate în stare de dispută pe alte criterii decât cele teologice. Acțiunea este întemeiată pe prevederile canonului 17 al sinodului al IV-lea ecumenic (întărit de canonul 25 al sinodului V-VI), care stipulează că termenul de prescripție pentru stăpânirea unei eparhii este de 30 de ani, cu condiția ca în această perioadă stăpânirea să se fi desfășurat fără niciun fel de contestație, iar în situația în care au existat contestații, să se introducă acțiunea pe lângă sinodul autorității bisericești superioare, în speță sinoadele patriarhale ale celor două Biserici Ortodoxe locale implicate în conflict.
2. Să se introducă o acțiune pe lângă Parlamentul Republicii Moldova prin care să se ceară forului legislativ suprem al țării precizări cu privire la conceptul de persoană juridică și aplicarea acestuia la cultele religioase în așa fel încât acesta să nu prejudicieze disciplina canonică și modul de organizare al Bisericilor Ortodoxe, care precedă cu secole legislația modernă a Republicii Moldova."
Sursa: Lonews
Citiți și: Sfântul Sinod a ales noi episcopi pentru Basarabia - Basilica
ATHOS: A fost ales noul Protos al Sfântului Munte
Ieromonahul Ştefan de la Hilandar este noul protoepistat al Sfântului Munte Athos. El a fost ales în acestă demnitate joi, 21 iunie 2018, informează Exapsalmos.gr. Fostul protepistat a predat cârja reprezentantului Marii Lavre, iar acesta, după o cuvântare ocazională, a încredinţat-o noului ales. Această cârjă a Sfântului Atanasie poartă pe mânerul de argint inscripţiile celor 20 de mănăstiri din Sfântul Munte. Epistasia Sfântului Munte este alcătuită din cinci grupe de către patru epistaţi. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg dintre aceştia un preşedinte care poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte. Mandatul său este valabil un an de zile, potrivit doxologia.ro.
Protepistat nu poate fi reprezentantul oricărei mănăstiri, ci el trebuie să facă parte dintr-o mănăstire epistasică. Doar primele cinci mănăstiri în ordine ierarhică (Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu) au dreptul de a avea protos. Protosul este cel care conduce şedinţele Sfintei Epistasii şi este care întâmpină orice ierarh care vizitează Sfânta Chinotită. Sfânta Chinotită ste organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc din Sfântul Munte Athos. Asemenea parlamentului sau senatului, chinotita este alcătuită din douăzeci de delegaţi ale celor 20 de Mănăstiri athonite. Este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului. Organul executiv al Chinotitei este Sfânta Epistasie – formată din patru membri ai Sfintei Chinotite – şi este condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte
ATHOS: Un rege african s-a convertit la Ortodoxie
Regele Tchiffi Zie Jean Gervais al poporului Krou din Coasta de Fildeş a primit recent Taina Botezului. El a fost botezat în muntele Athos de ieromonahul Dionisie de la Mănăstirea Cutlumuş şi a primit numele David, informează Orthochristian.com. Tchiffi Zae Jean Gervais este şi secretarul general al Forumului suveranilor și liderilor tradiționali din Africa, forum înfiinţat în august 2008 în Benghazi (Libia). Sediul său se află în Sirte, Libia. De asemenea, regele african convertit la Ortodoxie îndeplineşte şi funcţia de prim-cancelar al Regatului Unit al Africii o „platformă non-politică, de susţinere a dezvoltării sociale, care funcționează spre ajutorul Președinției și a Guvernului Național, a instituțiilor și a popoarelor în sprijinul planurilor naționale de dezvoltare”. Sursa: Basilica
RUSIA: Se fac demersuri pentru ridicarea unui monument dedicat victimelor avortului
Membrii mișcării Femei pentru Viață din Rusia propun ridicarea unui monument dedicat victimelor avortului în Moscova și au inițiat o acțiune de strângere de semnături în acest sens. Această inițiativă a început în ajunul Zilei Internaționale a Protecției Copilului (1 iunie), informează Interfax-Religion citat de orthochristian.com. Activiștii ruși pro-viață au subliniat că scopul ridicării unui monument dedicat victimelor avortului este acela de a încuraja societatea să conștientizeze această „oribilă problemă” și de a „influența mințile și inimile oamenilor” pentru a-i ajuta să renunțe la decizia comiterii avortului. Problema avortului este una intens discutată în spațiul public din Rusia. În 2017 au fost strânse peste un milion de semnături pentru interzicerea avortului prin lege. Sursa: Basilica
GRECIA: Acord ISTORIC - Grecia și Macedonia au rezolvat o dispută veche de 27 de ani pentru numele fostei republici iugoslave
Se va numi „Republica Macedonia de Nord”. După o dispută de peste 25 de ani, Grecia și Macedonia au ajuns marți la un acord istoric pentru a rezolva conflictul privind numele fostei republici iugoslave, scrie Reuters. La finalul unui maraton diplomatic început anul trecut și care s-a încheiat luni și marți cu două convorbiri telefonice, premierii Alexis Tsipras și Zoran Zaev au putut anunța acordul în centrul căruia se află noul nume. Disputa privind numele „Macedonia” durează de mai multe decenii, totul începând în 1991 atunci când Macedonia s-a rupt de Iugoslavia și și-a declarat independența sub numele de Republica Macedonia. Grecia susține că nu poate folosi acest nume, deoarece există o regiune în nordul țării cu același nume. Acordul va fi supus unui vot în parlamentul Greciei doar dacă Macedonia își va respecta angajamentul, a declarat Tsipras. Sursa: Activenews
LIBAN: Pr. Stefan Buchiu, ales vicepreședinte al Asociației Internaționale a Dogmatiștilor Ortodocși. A VI-a Conferința Internațională - Balamand 7-9 iunie 2018
Sub patronajul Preafericitului Părinte Patriarh Ioan al X-lea al Antiohiei și al întregului Răsărit, cea de-a șasea Conferință Internațională a Asociației Internaționale a teologilor ortodocși dogmatiști (IAODT), intitulat „Viziunea eshatologică a teologiei ortodoxe“ a avut loc între 7 și 9 iunie 2018, la Mănăstirea Patriarhală a Maicii Domnului din Balamand, Liban. IAODT este compusă din teologi dogmatiști ortodocși din Europa, America și Orientul Mijlociu. Pr. Stefan Buchiu, decan al Facultății de Teologie din cadrul Universității din București, a fost ales vicepreședinte al Asociației. Sursa: Lonews
TURCIA: Comunicat al Patriarhiei Ecumenice privind Bisericile Ucrainei și Macedoniei
În data de 30 mai 2018, Patriarhia Ecumenică a emis următorul comunicat: "Sfântul Sinod, adunat astăzi sub președinția Patriarhului Ecumenic, a examinat cererea Bisericii schismatice din Skopie, care este susținută și de scrisoarea Primului Ministru al Vechii Republici iugoslave a Macedoniei (FYROM), Domnul Zoran Zaev, conform careia Patriarhia Ecumenică sa ia inițiativa de întoarcere a acestei Biserici în canonicitate, sub numele de Arhiepiscopia de Ohrid. Sfântul Sinod a decis să profite de această inițiativă și să facă ceea ce este necesar în condițiile intangibile ale competentelor istorico-canonice și ale prerogativelor tronului primat al Patriarhiei Ecumenice". Sursa: Lonews
TURCIA: Declarație a Patriarhului Ecumenic privind situația Bisericilor din Ucraina și Macedonia
Vorbind luni,11 iunie 2018, în Catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu s-a referit la problemele actuale legate de Bisericile schismatice ucrainene și macedonene, declarând că rolul slujirii sale este acela de a aduce aceste națiuni înapoi în comuniunea canonică a Bisericii, raportează Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Rusia. "Existența unei schisme nu este un argument în favoarea lăsării unei întregi națiuni în afara limitelor adevărului și canonicității Bisericii cu conștiința curată, negând responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu și a istoriei, ci este mai degrabă un stimulent pentru găsirea unor soluții mântuitoare și unificatoare", a subliniat Patriarhul. Potrivit Patriarhului Bartolomeu, "când Biserica-Mamă explorează căile mântuirii pentru frații noștri din Ucraina și Skopie, ea îșî îndeplinește datoria apostolică. Datoria și responsabilitatea noastră, este de a aduce aceste națiuni înapoi la adevărul și canonicitatea Bisericii. Prin urmare, ceea ce deține Patriarhia Ecumenică, deține pentru binele întregii lumi și oferă tuturor popoarelor fără excepție. În acest cadru, se stabilește dialogul inter-creștin, care își desfășoară activitatea în dragoste și în adevăr" - mai informează sursa amintită. Lonews
EGIPT: Un papirus descoperit în 1903 este datat drept cel mai vechi document păstrat din Evanghelia Sfântului Marcu
Fragmentul, papirusul 5345, descoperit în jurul anului 1903 este socotit drept cel mai vechi document de tip copie păstrat din Evanghelia Sfântului Marcu, datând dinspre sfârşitul secolului 2, începutul secolului 3, informează Orthochristian.com. Cazul acestui papirus a fost prezentat în ultimul număr al colecţiei de texte biblice Oxyrhynchus Papyri a Societăţii egiptene de explorare, înfiinţată în 1882 de Amelia Edwards. Papirusul cuprinde fragmentul din Evanghelia după Marcu, capitolul 1, versetele 7-9 şi 16-18. Cel mai vechi fragment din Noul Testament provine din Evaghelia Sfântului Ioan şi este datat în jurul anului 125. Nici un alt text din Noul Testament publicat de Societatea egipteană de explorare din Londra nu a fost datat mai devreme de secolul 3.
Evanghelia după Marcu. Evanghelia Sfântului Marcu este prima dintre cele patru Evanghelii, în ordine cronologică. Aceasta a fost scrisă între anii 64 – 69. Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli sau ucenici ai Domnului Hristos. Potrivit tradiției, în casa lui, Mântuitorul Iisus Hristos a mâncat cu apostolii Cina cea de Taină. După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu i-a însoțit pe Apostolii Pavel și Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Asia Mică. După Sinodul apostolic, a mers în Africa, unde a întemeiat Biserica Alexandriei. A suferit moarte martirică în anul 68. Simbolul Sfântului Evanghelist Marcu este leul, iar Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 aprilie, și la 4 ianuarie împreună cu toți cei Șaptezeci de Apostoli.
Săpăturile de la Oxyrhynchus. Cercetările arheologice de la sfârşitul secolului 19, începutul secolului 20, au fost conduse de studenţii arheologi Bernard Grenfell şi Arthur Hunt. Ei au efectuat săpături în locul care se presupunea că se află oraşul antic egiptean Oxyrhynchus. Zona unde au fost descoperite fragmentele de papirus. Aceştia au descoperit o groapă din care au fost extrase ulterior peste 500.000 de fragmente de papirus egiptean, printre care şi fragmentul din Evanghelia după Marcu. Între 1898 şi 2012, cercetătorii de la Societatea Egipteană de explorare din Londra au reuşit să transcrie doar 5.000 din cele 500.000 de documente aflate acum la Biblioteca Sackler din Oxford. Sursa: Basilica
AUSTRIA: Austria a închis 7 moschei și vrea să expulzeze zeci de imami
Guvernul de la Viena a închis mai multe moschei şi intenționează să expulzeze zeci de imami, măsurile având drept scop să combată ideologia islamistă radicală şi finanţarea din străinătate a grupurilor religioase. Potrivit Reuters, printre entităţile vizate de decizia autorităților austriece se numără o societate apropiată de o grupare naţionalistă turcă, societate care administrează o moschee în Viena, şi un grup musulman arab, care administrează în țară şase moschei. “Este doar începutul”, a declarat vicecancelarul Heinz-Christian Strache, liderul formaţiunii de extremă-dreaptă Partidul Libertăţii (FPO).
Ministrul austriac al Culturii, Gernot Bluemel, a declarat că moscheea administrată de o societatea cu legături cu un grup naţionalist turc a fost închisădin cauză că nu era licenţiată de Comunitatea Austriacă a Credinţei Islamice şi existau suspiciuni că promova idei de extremă-dreapta. Moscheile administrate de un grup arab au fost închise întrucât clericii de aici promovau poziţii salafiste, o mişcare islamică radicală, iar grupul Comunitatea Religioasă Arabă, care administra cele şase moschei, a fost dizolvat, a precizat Gernot Bluemel, citat de agenţia Dpa. Oficialii austrieci au mai indicat că până la 60 de imami aparţinând ATIB, o organizaţie musulmană cu legături cu Guvernul Turciei, ar putea fi expulzaţi ori vizele lor ar putea fi anulate din cauză că beneficiază de finanţare din străinătate. Austria are o populaţie de 8,8 milioane de persoane, dintre care aproximativ 600.000 musulmani, cei mai mulţi fiind turci ori din familii cu origini turceşti. Ibrahim Kalın, purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei Turciei, a criticat dur decizia Guvernului de la Viena. “Decizia Austriei de a închide şapte moschei şi de a expulza imami este o reflectare a valului islamofob, rasist şi discriminatoriu din această ţară. Este o încercare de a viza comunităţile musulmane pentru a obţine în mod ieftin puncte politice”, a acuzat oficialul turc pe Twitter. - Sursa
SUA: Monument ridicat în cinstea Sfântului Serafim de Sarov la New York
Mitropoliții Tihon (Biserica Ortodoxă din America), și Ilarion (Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei) au concelebrat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Novo-Diveevo din New York, la invitația Mitropolitului Ilarion, in data de 3 iunie 2018 - Duminica Tuturor Sfinților. Cu aceasta ocazie a fost sfințit un monument dedicat Sfântului Serafim de Sarov. Monumentul a fost amplasat lângă intrarea în biserica principală a mănăstirii, cu hramul Sfântul Serafim. Noul monument este un dar din partea Fundației ruse „Dialog Cultural - o lume“, având drept scop întărirea legăturilor spirituale dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Țării, precum și legăturile culturale dintre Rusia și Statele Unite. „Odată, în timpul vieții sale pământești, Sfântul Serafim de Sarov se adresa ortodocșilor, spunandu-le că, atunci când simțim o tulburare în inima noastră, putem merge la el, chiar și după moartea sa, la mormântul sau și să vorbim cu el“ - a amintit Mitropolitul Hilarion, referindu-se la semnificația spirituală a monumentului.
Situată la o oră spre partea de nord a New York City, pe un teren de 16 hectare, mănăstirea a fost fondată în octombrie 1949 de Pr. Adrian Rimarenko (ulterior Arhiepiscopul Andrei de Rockland). Numele mănăstirii „Noul Diveevo“ face referire la Mănăstirea Diveevo din Rusia, care a fost asociată îndeaproape Sfântului Serafim, prin viața sa. În perioada sovietică, mănăstirea din Rusia a fost închisă și profanată, maicile fiind scoase afară și martirizate. În 1990 a fost preluată din nou de Biserică și a fost complet restaurată. În ceea ce privește Mănăstirea "Noul Diveevo", ea a fost înființată pentru a păstra memoria vie și tradiția Sfântului Serafim de Sarov. De ani de zile, mănăstirea a găzduit călugărițe din diferite părți ale lumii. Aici se găsește un portret vechi al Sfântului Serafin, pictat în timpul vieții sale si, totodata, o icoană a Maicii Domnului din Vladimir - un dar al Episcopului Andrei de Rockland, pe care a primit-o de la Sfantul Nectarie din Optina - și două icoane ale lui Hristos, care a aparținut tarului sfant martir Nicolae al II-lea, și o cruce a casei Ipatiev din Ekaterinburg, unde au fost martirizați membrii familiei imperiale ruse. Sursa: Lonews
VATICAN: Doar cuplurile heterosexuale pot fi considerate "familii", a declarat Papa Francisc
Prezent la Forum delle Famiglie, un eveniment organizat de o mişcare laică italiană care reprezintă familiile catolice, suveranul pontif a condamnat avorturile şi a lăudat "sanctitatea" femeilor care îi iartă pe soţii lor care le înşeală cu alte partenere sexuale, relatează DPA, citată de Agerpres. "E dureros să spun acest lucru astăzi: oamenii vorbesc despre familii diferite, despre tipuri diferite de familie, însă familia alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie, după imaginea lui Dumnezeu, este singurul tip" - Papa Francisc. "Multe femei - şi, uneori, chiar şi bărbaţi - aşteaptă în tăcere, privesc în altă parte, aşteptând ca partenerii lor de viaţă să redevină fideli", a adăugat suveranul pontif, citat de agenţia de presă ANSA. Această atitudine, a sugerat Papa Francisc, reprezintă "sanctitatea de a ierta totul, din pură iubire". Papa Francisc a evocat şi programele eugeniste ale naziştilor, pentru a condamna avorturile practicate în cazul fetuşilor diagnosticaţi cu afecţiuni medicale grave. "În ultimul secol, întreaga lume a fost scandalizată de ceea ce au făcut naziştii pentru a asigura puritatea rasei caucaziene. Astăzi, noi facem acelaşi lucru, însă purtând mănuşi albe", a adăugat liderul de la Vatican.
Linkuri la știri
Europa va pieri dacă va exista o nouă criză a emigranților - Activenews
Patriarhul Ierusalimului, vizită irenică la Atena - Lonews
Acord istoric al bisericilor pre-calcedoniene în Belgia - Lonews
Moaștele Sfântului Serafim de Sarov, la Londra câteva zile - Lonews
Degradarea relațiilor familiale tradiționale - Lonews
Sinodul Greciei l-a declarat pe Sfântul Terapont drept ocrotitorul fizioterapeuților - Basilica
IICMER lansează o campanie de căutare și descoperire a mormintelor deținuților politici morți în Penitenciarul din Tîrgu Ocna
Activenews informează că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează începând cu data de 7 iunie 2018 a treia campanie de investigații arheologice în orașul Tîrgu Ocna, jud. Bacău. Acțiunea urmărește căutarea și descoperirea mormintelor deținuților politici morți în penitenciarul din localitate, se arată într-un comunicat de presă. Printre cei îngropați în gropile comune din localitate se numără și Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt drept „Sfântul Închisorilor”. Rămășițele omenești ale acestuia au mai făcut obiectul unei cercetări, în 2011. Din păcate, atunci acțiunea a rămas fără rezultat.
Conform documentului IICMER, în penitenciarul din Tîrgu Ocna au fost „încarcerate, pe diferite termene de timp, un număr de 841 de persoane condamnate pentru delicte politice, dintre care 71 au decedat în timpul detenției. Morții au fost înhumați într-un cimitir parohial situat în apropierea penitenciarului, lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena aflată în Parohia Poieni, pe str. Crizantemelor. Înmormântările au fost practicate atunci într-o zonă mai liberă a cimitirului, trupurile defuncților fiind depuse, fără sicriu, în gropi individuale sau comune, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce sau cu alte semne de identificare. Între anii 1977 și 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi psihici, unii dintre pacienții decedați aici au fost îngropați tot în această zonă a cimitirului. În ultimele decenii, terenul unde au fost îngropați deținuții a fost cedat treptat credincioșilor din parohie pentru locuri de veci. Ca urmare, gropile ulterioare au afectat, parțial sau integral, multe din mormintele deținuților”.
În cursul cercetărilor arheologice efectuate în decursul anilor 2011 și 2013 au fost identificate un număr de 22 de morminte dintre care 10 aparțineau unor foști deținuți. „Rămășițele pământești care au fost recuperate în cursul cercetărilor anterioare, asupra cărora s-au efectuat deja examinări de specialitate, la care se vor adăuga și cele care se vor descoperi în următoarele intervenții, vor intra în circuitul legal care trebuie să conducă la stabilirea identității acestor victime. Din păcate, reamintim că multe din mormintele deținuților politici au fost distruse în decursul timpului de înmormântările ulterioare, iar pentru recuperarea acestora nu se mai poate face nimic. Multe dintre victimele care au murit în acest penitenciar au rude și urmași care, de la căderea oficială a regimului comunist, așteaptă din partea autorităților statului adoptarea unor măsuri reale și efective care să conducă la descoperirea și recuperarea osemintelor acestor oameni, care au zăcut zeci de ani în morminte anonime. Acțiunea de la Tîrgu Ocna are o dimensiune recuperatorie, memoria fiind, așa cum se știe, ultima formă de justiție omenească posibilă. Cercetările vor fi efectuate de un colectiv de arheologi de la IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Muzeul de Istorie și Științele Naturii Aiud, Muzeul de Istorie Turda), alcătuit din Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Marius Oprea, Gabriel Rustoiu și Horațiu Groza”, se arată în comunicat.
Actualizare:
În urma săpăturilor arheologice efectuate de IICMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) la Târgu Ocna, acțiune ce a constat în executarea a trei secțiuni arheologice în spațiul împrejmuit al cimitirului parohial din apropierea fostului penitenciar, s-au descoperit 20 de morminte dintre care trei aparțin unor deținuți politici, informează instituția într-un comunicat de presă.
„Scheletele acestora au fost descoperite integral sau parțial, cele din urmă fiind deranjate de înhumări ulterioare. Patru dintre gropile de înhumare erau comune deoarece fiecare adăpostea osemintele a câte două persoane, iar cinci au fost morminte individuale. Toate rămășițele pământești considerate ca aparținând deținuților politici au fost extrase și recuperate.
Cazul deținuților politici morți în penitenciarul de la Tîrgu Ocna face obiectul unui dosar de cercetare penală, deschis la Secția Parchetelor Militare ca urmare a unei sesizări oficiale înaintate de către IICCMER. Pe lângă răspunderea penală ce poate să revină unor persoane din fosta Securitate și din administrația penitenciarului care se pot face vinovate de moartea acestor oameni, un scop important al acestui demers este de a se putea identifica osemintele ce au fost și care vor mai fi recuperate. Investigațiile de la Tîrgu Ocna vor continua printr-o nouă campanie de săpături, care se va organiza probabil chiar în toamna acestui an.
Cercetările au fost efectuate de echipa arheologică a institutului, alcătuită din specialiști angajați și colaboratori. În teren s-a conlucrat cu procurorul militar de caz, cu polițiști criminaliști și cu medici legiști. Acțiunea s-a desfășurat în colaborare cu Televiziunea Română, având aprobarea și susținerea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. În plan tehnic și logistic am fost sprijiniți de Primăria orașului Tîrgu Ocna (primar Ștefan Șilochi), Parohia Ortodoxă din Tîrgu Ocna-Poieni (preot Cristian Gabriel Mazilu) și de câteva persoane voluntare din localitate”, se arată în comunicat.
IICCMER lansează și cu această ocazie un nou apel către rudele și urmașii victimelor care au decedat în penitenciarul de la Tîrgu Ocna, pentru a contacta pe orice cale institutul în vederea îndrumării acestora către autoritățile care au în sarcină identificarea osemintelor recuperate. Număr total al mormintelor depistate în cursul celor trei campanii de cercetări este de 42, dintre care 13 sunt ale unor deținuți politici.
Relații suplimentare se pot obține de la d-nul Gheorghe Petrov, expert IICCMER, organizatorul și responsabilul șantierului arheologic (tel. 0721 400396).
Obiecția ridicată de Președintele Iohannis împotriva Legii Referendumului a fost respinsă de CCR
Referendumul pentru Căsătorie are, teoretic, cale liberă. Curtea Constituțională a respins, marți, sesizarea de neconstituționalitate a președintelui Klaus Iohannis asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, informează Cotidianul. CCR a respins ca fiind inadminisibilă sesizarea formulată de Iohannis, potrivit unor surse oficiale. Motivul principal este că sesizarea a fost făcută de mai multe ori pe același obiect, precizează sursa citată. Conform noii forme a legii, referendumul pentru revizuirea Constituției se organizează automat în ultima duminică a perioadei de 30 de zile de la data adoptării modificărilor la legea fundamentală. În forma în vigoare, legea prevede că data referendumului de revizuire se stabilește prin lege în Parlament, are este trimisă președintelui pentru promulgare. Președintele Iohannis a făcut tot ce era permis de lege pentru a bloca adoptarea Legii Referendumului. În martie, președintele a retrimis legea în Parlament pentru revizuire. În Luna aprilie, după ce legea a revenit de la Parlament, Președintele a refuzat să o promulge și a anunțat că o va contesta la CCR. În mai, Iohannis a trimis o obiecție de neconstituționalitate către Curtea Constituțională. Președintele Iohannis s-a declarat, în mai multe rânduri, în dezacord cu organizarea Referendumului pentru Căsătorie, acțiune ce trenează de aproape trei ani. - Activenews
Harghita: ''România şi românii de pretutindeni, în anul Centenarului Marii Uniri'', tema Universităţii de Vară Izvorul Mureşului
"România şi românii de pretutindeni, în anul Centenarului Marii Uniri" este tema celei dea XVI-a ediţii a Universităţii de Vară ce va avea loc la începutul lunii viitoare în localitatea harghiteană Izvorul Mureşului, au anunţat, luni, organizatorii. Potrivit acestora, la eveniment vor participa atât cursanţi din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv din Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, conferenţiari din principalele centre universitare ale ţării şi din străinătate, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mass-media. De asemenea, ca şi la ediţiile precedente, au fost invitaţi politicieni şi reprezentanţi ai statului român. "Manifestarea a intrat în conştiinţa publică ca un proiect cultural la scară naţională, constituindu-se într-un veritabil "parteneriat româno-român", atât prin conferenţiari, 4 participanţi (reprezentanţi ai românilor din afara hotarelor ţării şi din ţară), cât şi prin tematica abordată", se arată într-un comunicat de presă, transmis AGERPRES. Printre subiectele ce vor fi abordate în cadrul Universităţii se numără: Reunirea Basarabiei cu România - obiectiv strategic naţional al românilor; Drepturile românilor din comunităţile istorice din jurul frontierelor şi Balcani; Biserica ortodoxă Română şi românii de peste hotare, în anul Centenarului; Educaţia în limba maternă, prioritate a românilor de pretutindeni: Provocări privind păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor din judeţele Covasna şi Harghita; Aspecte ale afirmării identităţii româneşti a romano-catolicilor din Moldova; Retrocedările ilegale de proprietăţi în Transilvania - o problemă de securitate naţională. Programul va cuprinde, de asemenea, lansări şi prezentări de cărţi, spectacole folclorice şi expoziţii. Manifestarea, care va avea loc în perioada 1-7 iulie la Complexul Sportiv Naţional Izvorul Mureşului, este organizată de Centrul Cultural Topliţa şi Centrul European de Studii CovasnaHarghita din Sfântu Gheorghe, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni şi al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în parteneriat cu Asociaţia "Răsăritul Românesc" din Chişinău, Alianţa pentru Centenar şi Federaţia Organizaţiilor Româneşti din Centrul şi Sud-Estul Europei. - Agerpres
Vizita unei delegaţii a Comitetului Executiv al Comisiei de dialog între Vatican şi Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) la Patriarhia Română
În ziua de joi, 7 iunie 2018, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit în audienţă o delegaţie a Comitetului Executiv al Comisiei de dialog între Vatican şi Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a urat bun venit în România delegaţiei Comitetului Executiv al Comisiei de dialog între Vatican şi Consiliul Mondial al Bisericilor şi a evidențiat importanţa cooperării creştine în fața diferitelor provocări actuale, precum migraţia, secularizarea şi conflictele militare din unele regiuni ale globului. Aceste realităţi ale lumii contemporane au un profund impact asupra comunităţilor creştine, fenomenul migraţiei afectând într-o măsură importantă societatea românească şi care are ca efect îmbătrânirea comunităţilor, în special din mediul rural. În acelaşi timp, secularizarea tot mai accentuată din unele părţi ale Europei şi conflictele din societate cheamă comunităţile creştine la o acţiune comună. În acest context, Patriarhul României a subliniat importanţa intensificării activităţilor cu tinerii pentru a contracara efectele negative ale secularizării şi migraţiei.
În numele delegaţiei, Excelenţa Sa Martin Diarmuid, Arhiepiscopul Primat al Irlandei, a mulțumit Patriarhului României pentru primire și a subliniat necesitatea aprofundării dialogului intercreştin adaptat contextului lumii de astăzi, pentru a putea vesti, cu mai multă tărie și cu deplină credibilitate, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. Excelenţa Sa a amintit şi de contribuţia culturală şi spirituală a comunităţilor de români ortodocşi din Irlanda la îmbogăţirea societăţii irlandeze, multiculturale şi plurireligioase. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit Primatului Bisericii Catolice din Irlanda pentru sprijinul acordat celor trei parohii ortodoxe româneşti din Dublin, în special parohiei Sfântul Columba, prin oferirea unui spaţiu liturgic şi a exprimat speranţa că aceste comunităţi vor contribui la consolidarea şi aprofundarea bunelor relaţii dintre cele două popoare şi Biserici. - Agerpres
Departamentul de Stat al SUA pune TUNURILE pe Biserica Ortodoxă Română în raportul privind libertatea religioasă în România
BOR, acuzată de aproape orice. Daniel Gheorghe, Radu Preda și Vasile Bănescu sunt și ei pe lista ”dușmanilor poporului”. În opinia Departamentului de Stat, Biserica Ortodoxă Română este „vinovată” pentru că în unele comune din Dolj sau Prahova, preoții au protestat împotriva prozelitismului sectei „Martorilor lui Iehova”, se arată în document. Documentul menționează și acțiunea în instanță a lui Cătălin Berenghi, fost candidat la Primăria Capitalei, împotriva deciziei Guvernului de a transfera un teren gratuit către comunitatea musulmană pentru construcția celebrei de-acum, moschei de la București. În mod orwellian, Departamentul de Stat citează „mass-media, ong-uri și asociații de părinți” care susțin că procentul de peste 90% de copii înscriși la ora de religie se datorează „manipulării și presiunilor din partea Bisericii Ortodoxe Române”! În realitate, tocmai asociațiile de părinți și societatea civilă au fost puse sub presiune de grupurile de presiune seculariste pentru a nu-și înscrie copiii la ora de religie. De asemenea, autoritățile sunt criticate pentru că ar permite numai Bisericii Ortodoxe Române să ia parte la festivitățile de început de an. Deputatul Daniel Gheorghe (PNL) este și el pe lista neagră pentru declarația conform căreia „Biserica Ortodoxă este coloana vertebrală a națiunii române”. Următorul pe listă este Călin Marincuș, cel care împreună cu câțiva membri ai Partidului Noua Dreaptă au întrerupt o slujbă islamică ce avea loc în Opera din Cluj Napoca. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române este și el nominalizat, pentru declarația oferită ActiveNews, în care menționa faptul că Mircea Vulcănescu face parte dintre personalitățile „autentice ale culturii și spiritualității românești” care „s-au jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale”.
Americanii de la Departamentul de Stat s-au supărat și pe acele publicații care i-au prezentat pe refugiați drept „invadatori musulmani”, nominalizat fiind ziarul Evenimentul Zilei. Nu în ultimul rând, președintele IICMER, Radu Preda, este pus la zid pentru că a scris într-un articol din Adevărul că dezintegrarea Bisericii Greco-Catolice de către Stalin ar fi „pedagogia lui Dumnezeu”. Raportul nu conține niciun cuvânt despre abuzurile îndurate de creștinii participanți la Marșul pentru Viață în 2017, despre profanarea unei biserici ortodoxe sau valul de ură îndreptat împotriva celor care susțin familia. Jurnalistul american Jacob Grandstaff a precizat într-un interviu pentru ActiveNews că majoritatea celor care lucrează în Departamentul de Stat al SUA sunt democrați, iar „ideologia dominantă este foarte apropiată de cea a lui Soroș”. - Activenews
Jurnalistul Florian Bichir: Arsenie Boca VA FI CANONIZAT
Părintele Arsenie Boca urmează să fie canonizat de Biserica Ortodoxă Română, prima celebrare a sa urmând să fie făcută pe 28 noiembrie 2018, cu doar câteva zile înainte de inauguraea Catedralei Neamului. Anunțul a fost făcut dumincă seara, la B1, de jurnalistul Florian Bichir. Data este aleasă simbolic, duhovnicul de la Prislop trecând la Domnul în data de 28 noiembrie 1989. Numele de sfânt va fi Sfântul Arsenie de la Prislop. Procesul de canonizare a început în urmă cu peste doi ani, când Comisia a început să strângă informații despre munca și opera duhovnicului. Florian Bichir nu a făcut întâmplător acest anunț, el fiind, alături de Romeo Petrașciuc și Raluca Toderel, coordonator al lucrării ”Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității”, trei cărți de documente inedite din arhivele CNSAS. – Activenews
UPDATE: Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, și purtătorul de cuvânt al Episcopiei Deva, Gabriel Miricescu, au declarat, pentru Libertatea, că este o informație eronată.
Preşedintele Academiei Române le-a vorbit sibienilor despre Biserică, unitate și identitate
Recent întors din SUA, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a venit, vineri, la Sibiu și a ținut o conferință în Aula „Mitropolit Ioan Meţianu” a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna”. La conferinţa deschisă de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului au participat și rectorul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, prof. univ. dr. Ioan Bondrea, decanul Facultății de Teologie din Sibiu, decanul pr. prof. univ. dr. Nicolae Chifăr, prodecanul pr. prof. univ. dr. Aurel Pavel, consilierul cultural eparhial, pr. lect. univ. dr. Emanuel Tăvală, dar și preoţii din protopopiatele judeţului Sibiu, cadre didactice de la Facultatea de Teologie din Sibiu și de la alte facultăţi din cadrul Universităţii „Lucian Blaga”, alături de reprezentanți ai instituțiilor de cultură, studenţi şi invitaţi Prelegerea prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop intitulată „Contribuția Bisericii la promovarea conştiinței naționale a poporului român și la făurirea statului unitar modern” a fost un expozeu cu un desfăşurător istoric cuprinzător. S-au remarcat în discursul prședintelui Academiei Române argumentatele repere istorice care au vizat cultura, limba și credinţa, toate fiind un liant important pentru unitatea românilor de-a lungul secolelor. Preşedintele Academiei a oferit un adevărat curs-tratat de înţelegere şi de studiere a surselor arhivistice. În acest sens au fost prezentate argumentativ câteva pasaje din documente vechi de peste 800 de ani. Tot în acest cadru academic a fost prezentat volumul intitulat „Istoria, Adevărul şi Miturile”, semnat de preşedintele Academiei Române. Participanţii care au cumpărat volumul au primit autografe şi au interacţionat cu invitatul pe teme legate de unitatea de credinţă şi de limbă a românilor. – Tribuna
Linkuri la știri
Masive retrocedări în Ardeal către Biserica Catolică de Alba Iulia - Activenews
Apel la credincioșii români pentru cumpărarea unei biserici la Paris - Activenews
Cinstirea memoriei Elisabetei Rizea, campanie susținută de Familia Regală - Adevărul
„Eu am fost pedepsit și am fost închis într-o temniță care se numea Neagra. Am stat o săptămână la izolare. Acolo nu aveam nici un scaun, era multă umezeală, pe jos numai apă, pavimentul era din ciment, și din cauza asta stăteam toată ziua în picioare. Mi se dădea de mâncare o dată pe zi, seara, la ora nouă, după care se aducea un pat, iar dimineața la cinci îl luau”, își amintea părintele.
"Însuși harul Sfântului Duh, stăpânind peste tot sufletul și umplând locașul lui de veselie și de putere, face ușoară pătimirea prin nădejdea celor viitoare și copleșește simțirea durerii prezente." - Sfântul Grigorie al Nyssei
Învățătura de credință ortodoxă explică această a VII-a Fericire astfel: Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul „dreptate” are aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii. Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.
O tâlcuire a acestei a VIII-a Fericiri, deopotrivă statornică peste vremuri, dar și foarte actuală, aparține Arhimandritului Ioan Krestiankin, în cartea Cum să ne spovedim, apărută la Editura De Suflet. https://www.agaton.ro/produs/3205/cum-sa-ne-spovedim Asemenea Părintelui Arsenie Boca, Pr. Ioan explică cele trei tipuri de ispite – de la trup, de la diavol și de la lume – și felul în care se interpun acestea în calea fericirii noastre cerești. De asemenea, Pr. Ioan ne învață cum putem ști dacă iubim dreptatea, cum să avem bărbăția mărturisii dreptei credințe și cum să îndurăm orice prigoană în numele și pentru dragostea lui Hristos:
"De ce lumea prigoneşte adevărata credinţă, evlavia, adevărul care aduce atâta bine oamenilor, introducând în societate unitate, dragoste reciprocă, deprinderi bune, pace, linişte, ordine? Pentru că lumea trăieşte întru răutate, oamenii au început să iubească răutatea mai mult decât bunătatea. În predica de pe munte Mântuitorul ne-a indicat două căi de viaţă: una largă şi alta îngustă. Calea largă - „poarta cea largă" - duce la pieire şi mulţi sunt cei care o urmează, iar calea îngustă duce la viaţă, adică ne dăruieşte mântuirea. Calea îngustă, sau-„poarta îngustă", ne obligă la nevoinţă, la o luptă permanentă împotriva păcatului şi a tuturor obstacolelor care apar pe parcursul ei. Cel care ne împiedică să urmăm această cale este trupul nostru, firea noastră coruptă prin păcatul strămoşesc, grija trupului fiind de-a dreptul exagerată. Împotriva noastră se ridică şi duşmanul neamului omenesc, care nu se bucură de grija pe care şi-o fac oamenii pentru mântuirea lor. Împotriva noastră se ridică şi oamenii care ne înconjoară, cărora li se pare că viaţa bună a oamenilor credincioşi le vădeşte viaţa lor păcătoasă, fiind ca o mustrare la adresa lor.
Toată această răzvrătire, mai ales cea care vine din partea oamenilor porniţi cu răutate împotriva credincioşilor, este îndreptată împotriva dreptăţii lui Dumnezeu. Răi fiind, oamenii răzvrătiţi i-au urât dintotdeauna şi i-au prigonit pe cei drepţi, şi îi vor urî şi îi vor prigoni în continuare. Cunoaştem din istorie mulţi prigonitori. Primul dintre ei a fost Cain, care l-a omorât pe Abel pentru evlavia lui. Isav cel lipsit de orice fărâmă de moralitate l-a prigonit pe blândul său frate Iacov. Copiii lui Iacov l-au prigonit pe fratele lor Iosif şi l-au vândut în Egipt, pentru ca el să nu le fie ca o albeaţă în ochi prin buna lui purtare. Blândul David a fost şi el prigonit de nefericitul Saul până la moartea aceluia. Iudeii şi-au prigonit şi şi-au bătut prorocii care le-au vădit viaţa nelegiuită şi, în final, L-au prigonit şi L-au ucis pe cel mai mare Drept, pe Plinitorul Legii şi al Prorocilor, pe Soarele Dreptăţii - Domnul nostru Iisus Hristos.
După înălţarea Mântuitorului la cer a început o perioadă îndelungată de prigoane înfricoşătoare îndreptate împotriva urmaşilor lui Iisus Hristos. Toate aceste prigoane au fost şi sunt iniţiate, aşa cum arată însuşi Domnul, împotriva dreptăţii. Nu a unei dreptăţi pământeşti însă, a dreptăţii ce nu ni se dă la serviciu, de pildă, sau a dreptăţii sociale, ci contra dreptăţii fiinţiale pentru om - contra dreptăţii lui Hristos. Doar această dreptate corespunde cerinţelor fundamentale ale duhului omenesc şi doar ea ne ajută cu adevărat să soluţionăm în mod real toate celelalte cerinţe ale vieţii omeneşti: legate de grijile vieţii de familie, de serviciu şi de responsabilităţile sociale. Prigoana îndreptată împotriva dreptăţii se manifestă în diverse forme. Incepând cu cele mai grozave chinuri, la care erau supuşi mucenicii creştini pentru mărturisirea lui Hristos în primele veacuri ale creştinismului, până la batjocuri, condamnări, injurii şi dispreţ - totul îndreptat împotriva credincioşilor, ca şi cum ar fi oameni înapoiaţi, periculoşi pentru societate. La baza acestei vrăjmăşii stă o antipatie mare faţă de oameni, şi nu numai faţă de oameni, ci şi, aşa cum am mai spus deja, şi faţă de dreptatea lui Dumnezeu.
Care sunt aşadar cerinţele ce se impun prin această fericirie?
1.Să iubim dreptatea sau adevărul. Iubim noi oare cu tărie adevărul lui Dumnezeu, credinţa noastră creştină şi viaţa trăită după poruncile lui Hristos? Nu! Doamne; iartă-ne pe noi, păcătoşii! Dacă am fi iubit dreptatea lui Dumnezeu, dacă ne-am fi iubit credinţa şi viaţa trăită după poruncile lui Dumnezeu, atunci am fi preţuit fiecare minut din viaţa noastră, am fi petrecut timpul învăţând Legea lui Dumnezeu, rugându-ne, făcând fapte bune, dezrădăcinând din suflet înclinaţiile rele ale firii noastre.
Noi însă atât de mult am iubit lumea, încât ne topim şi acum după ea. Atât de mult, încât nu ne deosebim de cei necredincioşi decât prin faptul că frecventăm slujbele Bisericii şi respectăm cu mare râvnă unele reguli şi rânduieli exterioare, sau prin faptul că avem o ţinută creştinească. Poate că cineva a purtat haine negre, şi-a acoperit capul cu basmale negre până în vârful nasului, şi mâinile cu metanii. Poate că aţi făcut toate acestea fără să cunoaşteţi de ce unii oameni se îmbracă astfel şi de aceea în mod absurd v-aţi făcut de râs în faţa necredincioşilor care s-au amuzat văzându-vă îmbrăcaţi astfel - iar vouă vi s-a părut că aţi făcut o faptă plăcută Domnului cu îmbrăcămintea voastră exterioară. Pocăiţi-vă!
Pentru că şi cărturarilor şi fariseilor le plăcea să iasă în evidenţă prin ţinuta lor exterioară pentru a arăta că sunt evlavioşi, însă Domnul le-a spus: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Matei 23,27-28). Doamne, iartă-ne nouă, păcătoşilor, şi acest păcat!
Poate că cineva nu a dezvoltat în copiii săi simţul religiozităţii, nu şi-a crescut copiii în dragoste faţă de Biserică, nu a cultivat în ei credinţa în Tainele Bisericii, iar acum insistă ca fiul sau fiica să vină la biserică, să se împărtăşească sau să se cunune. Iar ei, ca să scape cumva de rugăminţile voastre insistente, acceptă Sfintele Taine fără a avea credinţă - poate cârtind în adâncul sufletului -, iar voi v-aţi bucurat de întoarcerea lor aparentă la credinţă. Pocăiţi-vă, pentru că păcatul lor trece asupra capului vostru! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, cei ce încercăm cu atâta neînţelepciune să ne corectăm greşelile vieţii noastre pe care am trăit-o cu indiferenţă, atunci când noi înşine nu ne gândeam deloc la Dumnezeu şi nici copiilor nu le spuneam nimic despre Dumnezeu!
Poate că cineva s-a îndoit de Biserica căreia îi aparţine prin botez? I-aţi compătimit poate pe sectari şi pe cei care în chip samavolnic s-au despărţit de Biserică, care au sfâşiat cămaşa lui Hristos cu trufia lor? I-aţi zăpăcit poate pe alţii cu analizele şi cu raţionamentele voastre, care sunt, cu siguranţă, departe de adevăr - cum că trebuie să ştii multe, să experimentezi multe, să înţelegi multe lucruri pentru a avea dreptul nu numai să judeci, ci şi pur şi simplu să analizezi viaţa Bisericii?
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, că nu mai avem nici o frică de Tine, şi cu îndrăzneala noastră am mers atât de departe, încât am îndrăznit să judecăm viaţa Bisericii! Doamne, suntem aproape cu toţii ignoranţi când este vorba despre învăţătura de credinţă, despre regulile bisericeşti, despre rânduiala Tipicului bisericesc, neavând nici o responsabilitate înaintea Domnului, în afară de mântuirea propriului suflet, neavând nici un fel de drept moral, ne-am obişnuit să-i judecăm permanent pe sfinţiţii slujitori, ajungând până şi la ierarhii Bisericii, chiar până şi la patriarh. Pocăiţi-vă!
Astfel sunt copiii neînţelepţi ai Bisericii, care având în Biserică statutul de păstoriţi, în gândirea lor duhovnicească nu au nici cea mai vagă idee despre adâncul greutăţilor şi gradul responsabilităţii pe care o au în faţa lui Dumnezeu cei cărora Domnul le-a încredinţat turma Sa. Responsabilitatea noastră sfântă este să-i ajutăm din toată inima cu rugăciunea, nu să aruncăm în ei cu pietrele judecăţii noastre. Se vor găsi şi aşa destui oameni care să arunce „cu pietre" în slujitorii Bisericii lui Hristos.
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! înjurând pe cei pe care lumea şi aşa îi dispreţuieşte şi-i urăşte, repetăm păcatul lui Ham, care n-a ştiut să acopere goliciunea tatălui său -vorbesc aici despre cazurile în care îi judecăm pe slujitorii Sfântului Altar pentru obişnuitele lor slăbiciuni omeneşti, şi încă îi judecăm cu o îndârjire nemaipomenită, de parcă preotul după firea lui n-ar fi un om asemenea nouă tuturor. S-a gândit careva dintre voi, judecători groaznici şi nemiloşi, la ce fel de necinste se expune astăzi un om care urmează calea preoţiei pentru ca în biserici să se săvârşească Liturghia în timpul căreia voi vă împărtăşiţi cu Sfintele lui Hristos Taine, ca să boteze, să săvârşească Taina Sfântului Maslu, să înmormânteze, să dezlege păcatele pe care nimeni, în afară de preot, nu le poate dezlega? Măcar pentru această binefacere, care vine de la Dumnezeu prin oamenii ce şi-au asumat odată cu hirotonia şi nevoinţa unei mucenicii voluntare, lepădaţi-vă de răul obicei de a judeca.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „dacă jignirea slugilor împăratului pământesc, care îi împlinesc voia, atrage după sine o pedeapsă mare asupra celor care le-au jignit, atunci cărei pedepse se expun acei creştini care nu numai că nu respectă, ci îi şi jignesc pe slujitorii împăratului Ceresc?" Să reţineţi: acolo unde nu există respect faţă de preoţie, acolo nu există nici respect faţă de credinţă. Oamenii amorali din toate timpurile nu aveau altă grijă decât să slăbească respectul faţă de preoţie prin clevetiri şi prin vorbire de rău. Iată cui îi ajutăm atunci când judecăm şi îi vorbim de rău pe slujitorii Bisericii lui Hristos! Şi încă ne mai şi imaginăm că luptăm pentru adevăr!
Doamne, iartă-ne orbirea şi nepriceperea cea fără de măsură! Sau poate că printre voi există batjocoritori înrăiţi de cele sfinte, care, ascunzându-se după frecventarea bisericii, îndrăznesc să se apropie de Tainele Bisericii şi în special de Taina Sfintei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele Domnului, fiind în taină sectari sau având mintea infectată cu tot felul de cugetări filosofice? Să nu îndrăzniţi de acum înainte să mai ispitiţi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu! Să ţineţi minte pentru totdeauna, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit niciodată! Aveţi grijă să nu luaţi foc atingându-vă cu nevrednicie de Sfintele Taine care sunt foc ce arde pe cei nevrednici! Trebuie ca în final să deschidem bine ochii, să ne dezmeticim şi să ne mărturisim sincer înaintea preotului duhovnic, care, după ce vă va dezlega de păcate, va trebui să vă reunească din nou prin rugăciune cu Biserica din care aţi fost de mult timp expulzaţi de Dumnezeu. Dacă cineva cunoaşte personal astfel de oameni, evitaţi să aveţi ceva cu ei, ca şi cum ar reprezenta o molimă molipsitoare pentru dumneavoastră.
Există o întâmplare interesantă în viaţa Sfântului Apostol Ioan, propovăduitorul dragostei, care se purta cu blândeţe şi dragoste cu toţi păcătoşii, alergând chiar după un tâlhar prin munţi pentru a-l opri din calea păcatului: întâlnindu-se el într-o baie cu un eretic, s-a grăbit să-i spună ucenicului său: „Să fugim de aici, baia ar putea să se aprindă pentru că în ea se află acest păcătos nefericit!" Pentru ce-ţi trebuie ţie, creştinule ortodox, să te interesezi de învăţăturile sectarilor şi să-ţi faci prieteni din rândul oamenilor infectaţi cu idei sectare? „Vrei să te mântuieşti - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, rămâi în Biserică, şi ea nu te va trăda. Biserica este ca o îngrădire. Dacă eşti înăuntrul acestei îngrădiri, fii sigur că lupul nu se va atinge de tine, iar dacă vei ieşi afară, vei fi răpit de fiară. Nu lipsi de la biserică! Nu există nimic în lume mai puternic decât ea. Ea să fie nădejdea ta, în ea se află fericirea ta!"
E posibil ca printre noi să nu existe nici un sectar şi nici un eretic în taină, iar noi să ne considerăm creştini ortodocşi cu toată sinceritatea, pentru că avem o credinţă corectă, adevărată în Hristos. Dar suntem noi în realitate aşa cum ne credem? Nu suntem noi oare cei care înlocuim adeseori credinţa curată cu prejudecăţile, adică schimbăm credinţa adevărată pe o credinţă deşartă, falsă, pe o credinţă în diferite semne? Poate că cineva, necrezând în buna Purtare de grijă a lui Dumnezeu, s-a adresat vrăjitorilor, ghicitorilor şi magicienilor? Pocăiţi-vă pentru acest mare păcat!
Însuși Dumnezeu prin Sfântul Proroc Ieremia spune: Voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele... că aceştia vă prezic minciună... (Ier. 27, 9-10). După canoanele Sfintei Biserici, cei care merg la vrăjitori şi la tot felul de ghicitori şi vraci, trebuie opriţi şase ani ani de la Sfânta împărtăşanie. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne, că nu ştim să ne punem încrederea întru Tine!
Poate că cineva a fost la ghicitori şi babe ca să scape de boală, şi încă s-au mai şi îndreptăţit, că ei, vezi Doamne, citesc rugăciuni şi te însemnează cu semnul Sfintei Cruci pe locul în care te doare. Dar oare Taina Sfântului Maslu, rânduită prin voia lui Dumnezeu de Biserică pentru tămăduirea celor bolnavi prin harul Sfântului Duh, nu ajută mai mult decât farmecele la tămăduirea bolii? De ce voi, cei ce vă numiţi creştini ortodocşi, vă sfătuiţi rudele să meargă la „babe", să facă farmece ca să le treacă boala, şi nu le sfătuiţi să meargă cât mai repede la biserică să li se facă Taina Sfântului Maslu? Înseamnă că voi, de fapt, credeţi mai mult în farmece decât în Tainele Bisericii! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, că am amestecat adevărata credinţă cu superstiţiile, credem în tot felul de puteri, premoniţii, ghicituri, vrăjitorie! Toate aceste lucruri sunt moştenite din trecutul nostru cu rădăcini păgâne. Au trecut mulţime de ani de la încreştinare, iar noi nu ne putem nicidecum lepăda de superstiţii, ca să fim adevăraţi creştini ortodocşi!
2. Cea de-a doua îndatorire pe care ne-o impune a opta poruncă a fericirii este bărbăţia, tăria de care avem nevoie atunci când trebuie să mărturisim sau să apărăm adevărul.
Poate că cineva L-a trădat cândva pe Hristos, căzând de acord cu uşurătate cu cei care au luat în râs într-o manieră batjocoritoare învăţătura sfântă, Tainele şi slujbele Bisericii. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! Poate că cineva, lucrând la serviciu într-un cerc de oameni necredincioşi sau locuind într-un apartament comun cu astfel de oameni, la bucătărie sau în curte, s-a ruşinat de religiozitatea sa, temându-se ca nu cumva să fie catalogat drept un om înapoiat, sau i-a fost frică să nu ajungă subiect de glume. Pocăiţi-vă! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, laşii şi fricoşii!
În parte, această boală este cauzată de faptul că ne este frică să recunoaştem că suntem creştini, pentru a nu strica relaţia cu colegii de serviciu, astfel că raportarea noastră la lucrul pe care-l realizăm acoperă creştinismul de ruşine. Poate cuiva i-a fost ruşine şi frică să-şi pună în casă icoane pe pereţi. Şi toate acestea din cauza lipsei de credinţă în Pronia lui Dumnezeu, care ne păzeşte şi ne îndreaptă viaţa pe calea cea bună. „Dar dacă vor intra colegi de la muncă la mine şi voi avea probleme la serviciu? Dacă vor vedea vecinii că am icoane, şi ei se vor folosi de religiozitatea mea ca de cea mai ascuţită armă cu care mă vor putea birui? - în acest chip ne îndreptăţim.
Dacă comportamentul nostru va fi impecabil, atunci mărturisirea credinţei noastre se va rezuma la suportarea cu bărbăţie a batjocurii verbale. Nu te va alunga nimeni pentru credinţa ta din locul în care stai, din oraşul sau din satul natal! Atunci, de ce vă este frică? Doamne, iartă-ne pe noi, cei ce suntem puţin credincioşi şi fricoşi fără de măsură! Poate că vreunuia dintre voi îi este frică să poarte cruce la gât? Cuiva îi este frică să meargă la doctor având crucea la piept? Cereţi-vă iertare de la Milostivul Dumnezeu pentru că nu aveţi tăria de a-I mărturisi deschis numele, dar niciodată să nu mergeţi nicăieri fără cruce, să nu lăsaţi crucea! Purtaţi crucea la gât fie şi în taină, dar purtaţi-o, pentru că v-a fost aşezată de preot în timpul Tainei Botezului! în una din stihiri-le Octoihului se spune aşa: „Noi, cei ce ne însemnăm cu crucea, vrăjmaşilor ne împotrivim, ne-fiindu-ne teamă de viclenia şi pânda acelora!" Cum se poate ca un om care crede în Domnul Hristos să nu poarte cruce la piept? Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!
Ne este frică nu doar de cei necredincioşi, ci unii dintre noi se ruşinează să-şi facă rugăciunea chiar şi acasă sau în vizită, înainte de a sta la masă, chiar dacă toţi ştiu că e creştin şi n-au de gând să-şi bată joc de el sau să-l ia în râs, cei pe care îi vizităm având icoane pe pereţi, dar nerespectând această regulă a evlaviei creştine. Parcă le e turnată mâna în plumb, nefiind în stare să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci - se ruşinează de propria lor religiozitate, de propria rugăciune către Dumnezeu! Iată cât de nedrepţi suntem cu Tine, Doamne! Iartă-ne pe noi, păcătoşii!
Poate că cineva dintre voi s-a lepădat de Hristos şi în alt mod? Neapărat să vă mărturisiţi când veţi merge la duhovnic înainte de a primi rugăciunea de dezlegare. Sunt prea înfricoşătoare cuvintele rostite de Domnul privitoare la cei ce se ruşinează de El, ca să le tratăm cu indiferenţă. Mântuitorul nu acceptă nici o scuză: căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului Se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri (Lc. 9,26). Care dintre noi va putea atunci să spună că n-a ştiut de acest avertisment al Domnului? Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, pentru că ne este frică şi ruşine, pentru că ne sfiim să Te mărturisim - toate acestea sunt simptome ale slăbirii noastre întru credinţă! înmulţeşte în noi credinţa şi sădeşte în inimile noastre bărbăţia şi statornicia!
Ca să vezi de ce rang ne lepădăm noi?! De cel mai înalt, de cel mai de cinste titlu onorific din lume - acela de creştin -, adică de faptul că noi suntem ucenici ai lui Hristos -, oameni care prin întreaga noastră viaţă slujim celui mai înalt Adevăr.
Suntem obligaţi să suportăm cu răbdare toate prigoanele îndreptate împotriva adevărului, unind în noi răbdarea cu nădejdea în Dumnezeu. Cum ne obligă legea lui Hristos să ne comportăm cu cei ce prigonesc Adevărul?
Suntem obligaţi să răspundem calm şi cu bunăvoinţă celor ce ne duşmănesc. Dar ce facem cu cei ce vin cu o curiozitate exagerată sau ne vizitează chiliile şi ne deranjează adeseori în timpul rugăciunii, prin caracterul lor de oameni needucaţi în sensul general-uman al cuvântului, cum ne comportăm cu ei? Ne irităm când îi vedem, în cel mai bun caz, îi punem la punct, iar dacă ni s-ar da voie, i-am da afară şi i-am snopi în bătaie!
Şi pe cine l-am bucura cu o astfel de primire? Doar pe vrăjmaşul nostru, care prinde puteri, se alimentează cu orice răutate, ură şi antipatie manifestată de noi. Dar, de vom face astfel, să ştiţi că nu vom mai converti pe nimeni la credinţa în Hristos. Iar oamenii necredincioşi vor merge în lume şi vor spune: „Am fost la mănăstire şi am văzut că s-au adunat în bisericile lor nişte babe şi nişte moşnegi foarte răutăcioşi, cunoscuţi de toată lumea." Dacă cineva şi-a permis să se poarte fără tact sau să facă vreo farsă vreunui om în biserică, pocăiţi-vă!
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!
Dacă se întâmplă ca cineva să spună minciuni despre noi sau să fim clevetiţi, suntem obligaţi să răspundem cu răbdare, cu tăcere sau cu linişte, cu o explicaţie serioasă a situaţiei reale, dacă avem suficiente cunoştinţe şi înţelepciune şi dacă condiţiile discuţiei permit să ne exprimăm părerea.
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!
La farsele pe care ni le fac creştinii să răspundem după următoarea regulă: mă feresc de rău şi fac binele. Trebuie să reţinem faptul că răul niciodată nu se biruie prin rău. Apostolul Pavel ne învaţă aşa: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău.
Purtaţi grija de cele bune înaintea tuturor oamenilor (Rom. 12,17). Mai bine ar fi să suferim noi boli şi umilinţe, decât să provocăm necazuri celor ce ne prigonesc şi ne supără.
Nu trebuie să intrăm în conflicte şi în discuţii aprinse despre credinţă, nici să dorim să fie loviţi de fulger cei ce ne prigonesc şi ne asupresc, ateii înverşunaţi, batjocoritori, care ne provoacă o mare durere batjocorindu-ne credinţa, ci trebuie să ne rugăm pentru ei şi să-i compătimim, pentru că aceştia sunt cei mai nefericiţi oameni de pe pământ, viaţa pământească fiind foarte scurtă, iar cea veşnică fiind fără de sfârşit. Acum ei luptă cu putere contra adevărului, iar unii îl resping în mod deschis. Atunci însă când se vor închide ochii trupeşti şi se vor deschide ochii cei duhovniceşti, înfricoşătoare le va fi deschiderea vederii lor! Nu vă este milă de aceşti oameni? Va putea oare o inimă de creştin să-i dorească cuiva moartea cea veşnică şi iadul? Dacă cineva este în stare să dorească cuiva un astfel de rău, să se pocăiască!
Iartă-ne, Doamne, atitudinea deloc creştină faţă de cei necredincioşi care suferă de o astfel de boală înfricoşătoare cum este necredinţa!
Deschide-le încă din această viaţă ochii sufletului ca să înţeleagă pe Cine îl prigonesc şi a cui voie rea o împlinesc! Ei nu ştiu ce fac! Doamne, iartă-i şi pe ei, iartă-ne şi pe noi, căci generaţia de astăzi e formată din copiii şi nepoţii noştri, pe care nu i-am educat în credinţă şi în dragoste faţă de Tine! – Sursa: Crestinortodox.ro
A consemnat Cristina Roman
,Adeseori, aceia care doresc să promoveze învăţături străine de cele ale Bisericii încearcă să folosească pârghiile statale fie pentru a-şi impune opinia, fie pentru a împiedica luarea unor măsuri de către organismele statutare ale comunităţii. Este cunoscut că, după Sfântul şi Marele Sinod din Creta, în România, un mic grup contestă vocal hotărârile adoptate. Între contestatari sunt şi câţiva clerici, care au încetat pomenirea chiriarhului lor, intrând în stare de schismă.
După multe încercări de readucere a acestora la unitate şi după aplicarea unor prime sancţiuni mai blânde (dojană arhierească), acei clerici care nu s-au îndreptat au fost caterisiţi. Aceştia, probabil din dorinţa de a face cât mai mult zgomot posibil şi a-şi populariza poziţiile schismatice, au contestat la instanţele Statului Român pedeapsa caterisirii, încercând să obţină menţinerea în parohii cu sprijinul autorităţii statale. Ei nu cunoşteau sau nu erau interesaţi să cunoască poziţia constantă a instanţelor române, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, privitoare la disidenţele apărute în cadrul cultelor religioase oficial recunoscute.
Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționalea României, instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).
Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011).
Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.
Dreptul pretins de reclamant nu constituia un „drept civil”, care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție.
Totodată, CEDO s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001, pronunțată în Cauza Eva Dudova și Zdenek Duda împotriva Republicii Cehe, reținând că procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe (dreptul de a fi preot).
Prin hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 10 ianuarie 2014, după reanalizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat că refuzul instanţei naţionale de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicaţie a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia comunităţile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut.
Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție. Astfel, potrivit Curții Constituționale, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
Pe aceeași linie a jurisprudenţei s-a pronunțat și Instanța Supremă încă din anul 2000, prin Decizia nr. 3070 din 3 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia Civilă. Curtea Supremă a apreciat că instanţele inferioare, soluţionând contestaţia (privind revocarea unui preot din funcţia de protopop) şi considerând că se află în faţa unui litigiu de muncă, au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece în ceea ce priveşte alegerea, numirea, confirmarea şi reconfirmarea protopopilor competenţa aparţine organelor bisericeşti, astfel cum este reglementată prin norme de drept canonic, soluţionarea problemelor ce ţin de viaţa canonică nefiind supusă controlului instanţelor judecătoreşti de drept comun. „Există, deci, un sistem jurisdicţional canonic, prin care se derogă de la sistemul jurisdicţional de drept comun. Această limitare parţială a liberului acces la justiţie a fost acceptată de petent în momentul în care a optat pentru statutul de preot.”
În fapt, clericii aflaţi pe poziție de schismă au părăsit Biserica Ortodoxă Română cu mult înainte de caterisirea lor, contestând autoritatea ierarhului și a Sfântului Sinod (art. 11 din Statutul BOR: Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate). Aceştia contestă hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar pretind să fie impuşi, de către Stat, prin intermediul justiției, ca slujitori ai unei Biserici a cărei poziție pe probleme bisericești o contestă.
CEDO a parafrazat în multe cauze afirmația fostei Comisii europene a drepturilor omului din CauzaBror Spetz şi alţii contra Suediei din 8 septembrie 1988, respectiv că prin Convenţie nu se creează un drept la disidenţă în interiorul comunităţilor religioase, fiind suficient ca disidenţii să poată părăsi comunitatea. Unul dintre sensurile principale ale autonomiei comunităților religioase cuprinde dreptul acestora de a asigura uniformitatea în chestiunile religioase. Libertatea de gândire, conștiință și religie a slujitorilor care nu se (mai) regăsesc în doctrina comunității religioase este asigurată prin dreptul acestora de a părăsi comunitatea respectivă.
Clericii schismatici, deși se poziționează ca și contestatari ai hotărârilor organismelor statutare ale Bisericii Ortodoxe Române, vor să folosească în continuare lăcașurile de cult și alte bunuri ale Bisericii Ortodoxe Române și să fie salarizaţi de către aceasta. Ei nu vor să părăsească comunitatea religioasă, ci să o forțeze să își schimbe, cu sprijinul Statului, poziția asupra unor aspecte bisericești, care nu țin de competența Statului.
Or, implicarea Statului în acest conflict privind aspecte de învățătură de credință între o comunitate religioasă și un slujitor al său ar însemna o încălcare gravă a autonomiei comunității religioase și a obligației de neutralitate religioasă a Statului, garantate de articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 29 din Constituția României, precum și Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al Cultelor.
Dreptul de a fi preot în cadrul unui cult recunoscut nu este un drept reglementat și garantat de către Stat, ci de prevederile canonice ale cultelor, a căror interpretare nu o poate face instanţa judecătorească statală.
În anul 2007, în Cauza Sviato-Mykhaïlivska Parafiya contra Ucrainei, a fost enunţat de către CEDO faptul că dreptul comunităţii religioase la autonomie interzice Statului să o oblige să admită în sânul ei noi membri sau să excludă pe alţii. O ingerinţă de acest tip ar încălca libertatea asociaţiei religioase să-şi reglementeze propriul comportament şi să-şi administreze problemele liber.
CEDO consideră că neutralitatea (interdicţia pentru Stat de a determina dacă mijloacele utilizate pentru a exprima credinţele religioase sunt legitime) protejează structura internă a organizaţiilor religioase şi reglementările care guvernează calitatea de membru, ce se constituie în mijloace prin care astfel de organizaţii sunt capabile să-şi exprime credinţele şi să-şi menţină tradiţiile religioase.
În aceeași cauză Curtea afirmă că respectul autonomiei comunităţilor religioase recunoscute de către Stat implică acceptarea de către acesta a dreptului acestor comunităţi de a acţiona conform propriilor reguli şi interese faţă de eventualele mişcări de disidenţă care ar apărea în sânul lor şi care ar putea prezenta un pericol pentru coeziunea lor, pentru imaginea sau unitatea lor. Autorităţile naţionale nu au deci dreptul să se erijeze în arbitri între organizaţiile religioase şi diferitele entităţi disidente care există sau ar putea să se creeze în sfera lor.
O afirmaţie deosebit de importantă pentru autonomia comunităţilor religioase este făcută de CEDO în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” contra României: „decurge din articolul 9 al Convenţiei dreptul comunităţilor religioase de a avea propriile opinii asupra activităţilor colective ale membrilor lor care ar putea ameninţa autonomia lor” şi că aceste opinii trebuie să fie respectate de către autorităţile naţionale.
În concluzie, disidenţele apărute în cadrul cultelor oficial recunoscute de către Stat nu beneficiază de sprijinul Statului pentru a contesta autoritatea cultului şi dreptul acestuia de a asigura uniformitatea în cadrul comunităţii religioase.
Pr. dr. Ionuţ-Gabriel Cordunean, articol apărut în Ziarul Lumina
05 Iunie 2018
Mulţi doresc să devină îngeri fără să înveţe să fie mai întâi oameni… Egumen Augustin Zaboroşciuc
Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi. Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui. Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor. Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții. Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar Dumnezu ajută și nimeni altul. „Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2). - Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405.
Parintele Nicolae Steinhardt, despre trufia succesului și închipuirea elevării
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! (...) Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur...
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii , dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre. Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingasiei unui menuet de Mozart ... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, injurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu... "
Rugăciunea înalţă pe om de pe pământ la cer, afirmă și Pr. Constantin Băjău, care ne îndeamnă: "Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum trebuie, te-ai ostenit în zadar. Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă. Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe ceilalţi, zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi...”. Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine. Fariseul „sta drept”, lipsit de smerenie, şi chipul şederii arăta mândria sa. El se considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa „mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi „dascăl al cucerniciei” şi „îndrumător duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu „părutele sale calităţi”. Fariseul nu mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă. Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei care au nevoie de pocăinţă.
Diavolul aduce „fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor
Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă „izvoditorul a toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci împreună-pătimeşte cu ei. Şi apoi, „nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri” (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt, îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita că noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim folositori, să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. „Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (Sf. Grigorie Palama). Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta se subînţelege.
Există oameni care merg la biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai putem spune atunci despre noi... Desigur, fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei. Avem şi noi uneori puţin din trufia fariseului. Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui de înnoire duhovnicească... Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur)"
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că "Începutul trufiei este rădacina slavei deșarte; mijlocul este defăimarea aproapelui, trâmbițarea nerușinată a propriilor osteneli, lauda de sine din inimă, urârea mustrării; iar sfârșitul este lepădarea ajutorului dumnezeiesc, nădăjduirea în propria strădanie, năravul drăcesc". Așadar, trufia duce în cele din urmă la pierderea credinței în Dumnezeu. Când slava deșartă se dezvoltă în noi atat de mult încât devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un om aflat în starea aceasta încă mai poate să se roage, precum vedem din pilda fariseului, în a cărui rugăciune se cuprindea defăimarea aproapelui și nerușinata trâmbițare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Îți mulțumesc ca nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca ți acest vameș (Lc. 18, 11). Un asemenea om încă se mai roagă lui Dumnezeu, fără să înțeleagă că este deja în pragul necredinței și al izgonirii ajutorului dumnezeiesc - iar aceasta din urmă, împreună cu nădăjduirea în strădania proprie este deja sfârșitul trufiei, "născocirea drăcească".
Avva Dorothei scrie: "Trufia cea dintîi este atunci când cineva își ceartă fratele, îl osândește și-l necinsteste ca și cum acela n-ar avea nicio însemnătate, iar el ar fi mai presus de dânsul; unul ca acesta, dacă nu-și va veni în sine degrab și nu se va sili să se îndrepteze, încetul cu încetul va ajunge și la a doua trufie, așa încât se va trufi și împotriva lui Dumnezeu însuși, punând nevoințele și virtuțile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca și cum el însuși le-ar fi săvârșit, cu priceperea sa și cu strădania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".
Avva Dorothei scrie și că: "Trufia este lumească și călugărească: trufia lumească este atunci când cineva se mândrește față de fratele său că este mai bogat sau mai frumos decât el, ori că poartă haină mai bunaă decât el, ori că este de neam mai bun decât el... Se întâmplă și să ne slăvim în deșert cu oarecare daruri firești, unii, de pildă, se slăvesc în deșert cu faptul că au glas frumos și cântă bine sau că sunt modești, lucrează cu râvnă și sunt conștiincioși în ascultare. Iar trufia calugarească este atunci când cineva se slăvește în deșert cu faptul că se nevoieăte cu privegherea, cu postul, că este evlavios, are viețuire bună și osârduitoare. " – spicuiri din Lupta cu patimile: metode ascetice şi psihologice, Editura Sophia
Cum să recunoaştem trufia din noi
La întrebarea: „Cum să recunoaştem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: „Ca să o pricepi, ca s-o simţi, bagă de seamă cum te vei simţi atunci când cei din jurul tău fac ceva aşa cum nu-ţi place ţie, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naştere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândeţe greşeala, ci nemulţumirea şi mânia, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş”. Dacă până şi cele mai mici nereuşite te întristează şi te apasă, încât nu te mai înveseleşte nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Dacă eşti fierbinte faţă de nevoile proprii şi rece faţă de nevoile celorlalţi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Dacă atunci când vezi restriştile altora, fie aceştia chiar şi vrăjmaşi ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neaşteptată a aproapelui te întristezi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş.
Dacă te jignesc chiar şi observaţiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calităţi pe care de fapt nu le ai îţi fac plăcere, te încântă, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care omul poate recunoaşte trufia din el însuşi? Poate numai că dacă asupra omului cade frica, şi acesta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta: „Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineşi, el se teme şi de un zgomot slab, până şi de o umbră. Fricoşii îşi pierd adeseori minţile, şi pe drept - fiindcă drept este ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca şi ceilalţi să înveţe să nu se mândrească”. (SCHIIGUMENUL SAVA, Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)
„Pentru păcat şi mândrie se depărtează de om îngerul păzitor, care mai înainte îl îndemna la dreptate. Şi se apropie de el duhul întunericului şi din acel moment omul nu se mai îngrijeşte de dreptate. Dar, când se apropie Sfinţii îngeri, ispititorii pleacă şi se face linişte”. - Sfântul Isaac Sirul
Despre mândrie și despre cel mândru
Mândria este semeție, cuget sfidător și faptul de a gândi [despre sine] cele ce nu se cuvin. Mândria este asemenea disprețului față de Dumnezeu; pentru că atunci când cineva lucrează un anume bine și nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Îl disprețuiește pe Însuși Dumnezeu. Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, pentru că acela care își pune reușitele pe seama sa Îl neagă pe Dumnezeu și se așează pe sine în locul lui Dumnezeu.
Teodoret spune: „Toate felurile de păcate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferită dintre toate este mândria.”
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Mândria – ar putea spune oricine – este sămânța sau rădăcina spinului păcatului pentru cel care socotește că nu va păcătui.”
Teofilact numește mândria „culmea răutăților și dispreț față de Dumnezeu“.
Iar Vasile al Seleuciei spune: „Mandria este obârșia bolilor, vrăjmașa lui Dumnezeu; ea ignoră cele ale firii și este bolnavă de cele ale diavolului, din cauza cărora drumul spre virtute este zadarnic; chiar dacă ai aduna toate virtuțile laolaltă, deîndată ce se arată aroganța, făcliile acestora se sting [cu totul]. Niciun folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci când se însoțește cu mândria; de prisos este fecioria, odată ce a fost întinată de mândrie; Dumnezeu nu primește dreptatea care se pune în slujba trufiei și urăște facerea de bine hrănită cu [patima] înfumurării.“
Cel mândru este o ființă nerecunoscatoare și nechibzuită. Sfântul Vasile cel Mare spune că „omul mândru este acela care își manifestă îngâmfarea sub ochii celor de față, fiind priceput în a se arăta celorlalți mult mai bun decât este în realitate“.
Isidor Pelusiotul declara: „Pe cel care pe de o parte săvârșește un oarecare lucru, dar care apoi îl arată ca fiind mult mai mare decât este în realitate, disprețuindu-i pe ceilalți, trebuie să-l numim mândru.”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre mândrie: „Niciun rău nu este asemenea mândriei: face din om un demon, o ființă care insultă, hulește, se jură strâmb; provoacă moarte și dorește să ucidă. Cel mândru trăiește veșnic în necazuri, veșnic este indignat, veșnic este tulburat. Nu este cu putință să-și sature vreodată patima; chiar dacă-l va vedea pe împărat plecându-i-se și închinându-i-se, tot nu-i va fi îndeajuns, ci și mai mult se va aprinde; așa cum iubitorii de arginți, cu cât ar aduna, cu atât au nevoie de mai mult, la fel și cei mândri, cu cât se bucură de mai multă cinste, cu atât o poftesc și mai mult; în acest fel, patima lor va spori [neâncetat]; pentru că este patimă, iar patimile nu au nicio limită și nu se opresc deci atunci când îl vor nimici pe cel care le posedă.“
Mandria naște necuviința, ocara, disprețuirea semenilor, lipsa de grijă față de săraci, împietrirea și neomenia. Dumnezeu Își întoarce fața de la cel mândru. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă.” (din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)
Cum temperăm mândria?
Sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă de când el este în viaţă. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, p.203)
Părintele Ilie Cleopa îndemna cu harul său inconfundabil faptul că monahilor acelora care nu aveau lacrimi la rugăciunea de noapte să meargă la cimitir, să vadă mormintele și astfel să le vină moartea în gând. Alții plecau, din mâhnire sinceră, la căpătâiul celor bolnavi sau care se aflau pe patul de moarte. Mai erau unii care-și făcuseră propriile sicrie și se odihneau în ele câteva ore în nevoință ascetică. Apelau la aceste metode pentru a primi gândul la moarte, zdrobirea inimii și a avea plâns la rugăciune.
Observăm de aici că suprema înțelepciune a monahului și laicului creștin este cugetarea la moarte.
La Sfântul Munte Athos, monahii se roagă noaptea în peșteri minuscule, poate mai strâmte ca un mormânt -, și când zorile dimineții alungă ultimele umbrele ale întunericului, lacrimile le spală obrajii și alungă oboseala asprei nevoinței.
De aceia se cere cu insistență pomenirea morții.
“Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruțare. Te ia așa cum ești! Nu o putem amâna nicio fărâmiță de secundă când va veni”, ne învață părintele Arsenie Papacioc.
Pomenirea morții este, în fapt, rugăciune stăruitoare la Domnul de a aprinde candela învierii în inimă. Plumbul întunericului ne va cuprinde de nu vom fi pregătiți pentru moarte. “Facultatea facultăților este cugetarea la moarte și cercetarea cimitirelor.”, auzim încă, ecoul glasului părintelui Cleopa de la Sihăstria.
„De ce te temi de moarte, dacă te-ai pregătit pentru înviere?”, ne amintește iarăși părintele Arsenie Papacioc.
Fără gândul la moarte nu se poate intra pe o traiectorie existențială serioasă, duhovnicească -, care să aibă drept țintă urcușul către cer și deschiderea ferestrei inimii pentru a pătrunde Lumina divină.
De ce moaștele de la Aiud au sfințenie și puterea lui Dumnezeu în ele? Fiindcă prin jertfa mărturisirii pentru Ortodoxie și pentru Neam au biruit moartea, transfigurând uriașa închisoare imperială din orașul transilvan, într-o catedrală a Luminii. Acea Lumină l-a inspirat pe Radu Gyr să scrie poezia „Cu Iisus în celulă”, care convinge și o inimă împietrită că Hristos Domnul a coborât la mucenicii Aidului îmbărbătându-i în suferințele inimaginabile care le-au îndurat.
„În trupurile Sfinților se păstra puterea divină chiar și după moarte”, învață sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza XVIII.
Credincioșii care au fost prezenți la întâlnirea cu Sfintele Moaște de la Aiud s-au lămurit de acest adevăr. Unii cu credință multă au primit vindecare de boli.
Prin urmare, gândul la moarte are puterea de a detașa și a purifica mintea de fericirea iluzorie a lumii văzute. Lumina care a venit în închisoarea Aiudului l-a inspirat pe Radu Gyr să scrie și poezia filocalică: “As-noapte Iisus”
Toată spaima și întunericul morții este spulberat de iubirea ce o naște gândul la învierea întregii creații.
Cine are conștiința păcătoșeniei se urcă în libertate pe crucea suferinței.
“Cine știe că e păcătos și suferă pentru păcatele săvârșite, nu se teme de mâhniri și de moarte; dimpotrivă, se veselește atunci când moartea îl primește și se întristează în căința sa. Pentru că suferința străpungerii a subjugat inima lui sau mai degrabă că socotește o rușine să trăiască – ca să nu spunem să moară - în rău, de aceea se supune căinței față de păcatele sale. Căci cine nu are în inima sa simțirea dureroasă a păcatelor sale, acela va îngădui gândurilor lui să se întoarcă iarăși în el”, ne învață sfântul Isaac Sirul… și continuă cu o fină și delicată observație duhovnicească: “…adevărata căință și îndepărtare de păcat nu vin din frica de pedeapsă, ci din frica de a nu răni iubirea Tatălui”. Deci iubirea pentru Dumnezeu topește ca ceara unei lumânări, frica de moarte și de pedeapsă.
Prin rugăciune, mintea este de mare folos să o concentrăm la “contemplarea iubirii”, care transfigurează gândul la moarte într-o înflăcărată nădejde a învierii. Apoi prin sfântul Siluan Athonitul, Mântuitorul a sfătuit pe toți creștinii “Să ținem mintea în iad și să nu deznădăjduim”. Fiindcă ce este iadul decât o lipsă totală a iubirii și o prezență zguduitoare a morții.
Părintele Duhovnic Nicodim Măndiță are peste zece mii de ucenici și se odihnește în cimitirul Sfântul Ioan Bogoslovul (Teologul) de la Mânăstirea Agapia.
A scris multe cărți sfinte și ziditoare de suflet; o bibliotecă aproape. A fost un mare iubitor de poezie. Era foarte atașat de universul poetic tradiționalist al lui Vasile Militaru. (O scurtă paranteză: Încă nu îl cinstim pe poetul Vasile Militaru. Am uitat că a trecut la Domnul în compania ascezei singurătății, în infirmeria unei închisori ateiste, în condiții care, dacă le citim, ne bușește plânsul fără voia noastră; nu a făcut nicio concesie ideologiei ucigașe comuniste.)
Revenim la Preacuviosul Ieromonah Nicodim Măndiță și mărturisim cu toată tăria că a fost și rămâne pentru foarte mulți un gigant tainic al iubirii de carte. Era convins că prin citirea unei cărți sfinte se aduce la Dumnezeu un suflet de om. Poate fi asemănat în această privință cu sfântul Nicodim Aghioritul.
Când a fost dibuit și prins de către securitate, că răspândea, prin ucenicii săi, carte în întreaga Românie Ortodoxă, a fost condamnat, dacă nu greșesc, la șapte ani de temniță. Ucenicii, atât îl iubeau, încât au sărit ca unul și s-au oferit, (ei înșiși!), să ispășească nedreapta condamnare a Părintelui Nicodim.
Și acum - după vreo 50 de ani de la moarte -, maicile de la Mânăstire îi țin mereu aprinsă candela care seamănă cu un sfeșnic ce luminează muntele Agapiei (Iubirii). Îmi amintesc că am ajuns într-o dimineață geroasă care înghețase cimitirul, dar din poartă am văzut lumina candelei de la mormântul său, și deodată o aură tainică s-a revărsat peste întregul sat mânăstiresc .
În fiecare an vin la mormântul părintelui, o mulțime de ucenici, la o întâlnire care,prin concretețe și venerație, arată că părintele a trecut la Domnul cu sufletul, dar prezența ipostasului său pământesc și aura duhovnicească este prezentă discretă peste întreaga adunare de oameni.
“Mergi printre noi cu sfânta-ți moarte vie,
ne tămâiezi cu marea ta tăcere…
Mormântul tău e numai înviere,
prin tine luminăm de veșnicie.” ( Radu Gyr, „Mormântul căpitanului”)
Prin parohiile din localitățile unde a slujit părintele Măndiță dispăreau… sectarii și bodegile!
Personal, am impresia că părintele a intrat într-o uitare nedreaptă, și este dureroasă această lipsă de iubire a noastră, a tuturor.
Știu că îmi veți spune: - zece mii de ucenici îl poartă cu iubire în sufletul lor, nu este de ajuns?!
Adevărat este! Dar ziceam că ar fi bine să-i mulțumim și noi mai cu tragere de inimă. Fiindcă nu avem prea mulți clerici așa de vrednici ca dânsul. Pentru că, părintele a mărturisit în vreme de prigoană, fiind unul din stâlpii care a susținut Ortodoxia într-o vreme cumplită pentru România. Să îi urmăm râvna, că avem și acum prigoană camuflată, când Ortodoxia se vrea amestecată în falsa și otrăvita unire a religiilor -, ce portă numele de ecumenism.
Părintele știind cu certitudine că nu este ziditor a merge la sfânta Biserică fără a citi și sfânta Scriptură. De aceea după spovedanie dădea canon să se citească o Evanghelie sau Patericul de trei ori. M-a impresionat această pricepere duhovnicească. Urmărea prin aceasta iscusință să scoată sufletul respectiv din formalism și superficialitate. Apoi îndemna credincioșii să ofere milostenie cărți sfinte -, arătându-le care este folosul.
De aceea gândesc faptul că citirea și contemplarea cărților sfinte are menirea de a nu pierde nici noi, care nu l-am cunoscut, legătura cu sufletele alese ale Neamului.
“Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus: “Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“. – Sfântul Paisie Aghioritul
„Trebuie să învăţaţi! Vin la mine unii şi-mi zic: Părinte, să vă rugaţi pentru că am un examen! Şi le zic: Să ştii că examenele nu se iau cu rugăciune, ci se iau cu învăţătură. Poate cred oamenii că eu nu am credinţă în puterea rugăciunii. Însă nu! Acesta-i adevărul: degeaba vrei să iei examenul doar prin rugăciunea cuiva, dacă n-ai învăţat nimic. Tu trebuie să înveţi! Te ajută rugăciunea, dar ştiţi cum te ajută? Îţi dă o dispoziţie, nu te blochezi, înţelegi, dar numai după ce ai învăţat. Dacă nu ai învăţat, nu-ţi vine nimic în gând, decât că nu ai învăţat”. – Părintele Teofil Părăian
Povățuire:
Ținând cont de faptul ca examenele sunt momente foarte importante pentru toți elevii căci au o înrâurire deosebita asupra viitorului acestora, vom prezenta unele sfaturi pe care părinți duhovnicești atât din țară, cât și din Sfântul Munte Athos le dau celor care se află în fața susținerii unui examen. În primul rând este bine să se spovedească înainte de începerea examenelor, iar daca primește dezlegare de la duhovnic să se și împărtășească. De asemenea, este bine să aibă pomelnice la mânăstiri sau biserici unde se face zilnic slujba pentru a se aduce înaintea lui Dumnezeu rugăciuni pentru ajutorul lui.
- Părintele Lavrentie de la Mânăstirea Frăsinei sfătuia ca cel care are examen sa citească înainte de acesta zilnic Paraclisul Maicii Domnului, iar în timpul examenului, daca este posibil, să-l citească altcineva pentru el.
- Părintele Paisie Aghioritul spunea că există numeroși elevi care, deși ar putea să facă față cu ușurință examenelor, își creează ei înșiși din pricina fricii o stare de panică și din această cauză risca sa întâmpine un eșec. Pentru aceștia soluția este să-și pună nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și să se smerească cerând rugăciunile altora: „Daca ei ar spune cu smerenie: «Rugați-vă pentru mine ca să merg bine la examen, pentru că singur nu cred că o să reușesc, dar cu rugăciunile voastre voi încerca», atunci, prin faptul ca se smeresc, vor primi și harul lui Dumnezeu și iluminarea dumnezeiască. Pe lângă aceasta, înainte de a începe examenele sa se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credința și evlavia pe care o au”.
Rugăciune către Sfântul ocrotitor: Sfântul ocrotitor este cel al cărui nume îl poarta persoana respectiva. Daca este un sfânt care are Acatist, este de foarte mare ajutor citirea acestuia, iar pe lânga aceasta, sau daca elevul nu are Acatistul Sfântului respectiv, se poate repeta de mai multe ori o rugăciune scurtă de felul următor: „Sfinte (numele Sfântului ocrotitor), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine păcătosul (sau păcătoasa)” sau „Sfinte (numele Sfântului ocrotitor), roagă-te lui Dumnezeu să mă ajute la acest examen” sau „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte (numele Sfântului ocrotitor), caci eu cu osârdie alerg catre tine, cel grabnic ajutator si rugator înaintea lui Dumnezeu pentru sufletul meu.”
Aceste rugăciuni scurte se pot alcătui de fiecare după cum simte că se potrivește mai bine sufletului sau. Dacă elevul nu are nume de sfânt, poate citi Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist al Maicii Domnului.
De mare ajutor pentru luminarea mintii si reusita la examene este si „Acatistul Prea Sfântului și de Viață Făcătorului Duh, Dumnezeul nostru”. Unii copii sau chiar oameni maturi nu au nici memorie bună, nici coerență în gândire și prin aceasta întâmpina multe greutăți în viață. Aceste defecte pot fi determinate de lipsa prezentei Duhului Sfânt în sufletul persoanei respective, lipsa născută din cauza neîmpărtășirii acesteia cu Tainele Bisericii. Sf. Serafim de Sarov a arătat că dobândirea Duhului Sfânt este însuși cel mai profund sens al vieții, căci a dobândi Duhul Sfânt înseamnă a dobândi totul, înseamnă împlinirea umanului, desăvârșirea.
Duhul Sfânt este Cel Care ne dă toată înțelepciunea și luminarea desăvârșită a minții noastre, de aceea este bine ca cel care învață pentru examene să citească în fiecare zi acest acatist. De asemenea, pot să-l citească și cei din familia sa, precum și cei apropiați ai săi.
Acatistul Duhului Sfânt poate fi însă citit nu numai pentru ajutor la examene, ci în orice moment al vieții, căci viața este un urcuș continuu spre desăvârșire, iar Cel Care ne sfințește este Duhul Sfânt.
În încheierea acestui scurt îndrumar pentru reușita la examene trebuie precizat faptul că toate rugăciunile despre care am vorbit nu înlocuiesc efortul personal de a învăța al elevului, nici nu reprezintă vreo „rețetă miraculoasă a succesului”. Prin ele însă, cerem ajutorul Mult Milostivului Dumnezeu și dacă ne rugăm cu credință și nădejde vom primi negreșit acest ajutor și împlinirea cererilor noastre fiindcă nemincinos este cel care a zis: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide; căci oricine cere va primi, cel care caută va afla și cel care bate i se va deschide”.
Rugăciune de chemare a Duhului Sfânt
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de Viață, vino și te sălășluiește întru noi și ne curățeste pe noi de toata întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Rugăciune către Prea Sfântul Duh – Dumnezeu a Părintelui Sofronie
O, Duhule Sfinte, Împărate veșnic, Dătătorule de viață nestricăcioasă, în nesfârșita Ta milostivire pogoară-Ți privirea asupra beteșugurilor firii noastre, luminează-ne și sfințește-ne. Lumina cunoștinței Tale strălucească în inimile noastre cele întunecate. Și în vasele de lut ale firii noastre arată puterea Ta cea nebiruită. Amin. Sursa - Mănăstirea Lipnița
Rugăciune pentru copii și tineri, alcătuită de PF Patriarh Daniel
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui Ceresc, Care ai binecuvântat copiii şi ai zis:Lăsați copiii să vină la Mine şi nu-i opriți, Care ai privit cu drag pe tânărul ce Te-a întrebat: Doamne, ce sa fac ca să moștenesc viața de veci, Tu Care ai înviat din morți pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi pe prietenul Tău Lazăr, binecuvântează cu harul şi cu iubirea Ta pe toți copiii şi tinerii din lume; ocrotește pe toți copiii botezați în numele Tău însemnându-se cu semnul Crucii Tale; îndreptează tinerețile şi luminează cu lumina Ta cea sfântă viața tinerilor din Biserica noastră; sporește iubirea copiilor faţă de părinți şi a părinților faţă de copii, înmulțește râvna copiilor şi tinerilor pentru carte şi respectul şi recunoștința lor faţă de educatorii, învățătorii şi profesorii lor.
Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vindecă mulțimea copiilor şi tinerilor bolnavi în familii, în spitale, în cămine de copii, alină-le suferința şi dăruiește răbdare şi dragoste celor care îngrijesc de ei: părinți, medici, asistente şi asistenţi. Doamne Iisuse Hristoase, Păstorule mult milostive, mângâie cu Duhul Tău Cel Sfânt, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinților, mulțimea copiilor orfani sau părăsiți de părinții lor, a copiilor întristați şi singuri, săraci şi neajutorați; dăruiește tuturor adulților dragoste părintească pe care să o arate copiilor fără de părinți şi fără de adăpost.
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul lumii, dăruiește speranță şi tărie sufletească tinerilor dezorientați şi fără ideal, descurajați şi fără speranță pentru viitor; dăruiește părinților copiilor, slujitorilor Bisericii, autorităților civile şi tuturor oamenilor de bună credință sporită grijă pentru prezentul şi viitorul copiilor şi tinerilor din țara noastră, ca ei să poată simți că trăiesc sub binecuvântarea Ta, într-o ţară binecuvântată de Tine, într-un popor care poartă numele Tău de la creștinarea sa ca popor nou în lume. Binecuvântează, Doamne, pe toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii care au grijă de copii şi tineri, îi ocrotesc şi îi îndrumă, îi ajută şi îi formează să devină oameni credincioși şi înțelepți, harnici şi darnici, buni şi cinstiți, milostivi şi curajoși spre slava Preasfintei Treimi şi demnitatea poporului nostru. Amin.
Rugăciunea părinților pentru ajutor copilului la examen
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ajută-l pe copilul acesta (numele) să treacă cu bine această încercare ce îi stă înainte. Cel ce ne-ai cerut să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, luminează-l pe robul tău (numele) să înveţe ceea ce trebuie ca să fie bine pregătit la examenul care îl aşteaptă. Tu ştii ce e bine şi ce e rău. În mâinile Tale sunt vieţile noastre. Noi, crezând că este de folos acestui copil să iasă încununat din această încercare, Te rugăm să arăţi şi de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doamne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu îl iubeşti mai mult decât noi şi ştii ce-i este cu adevărat de folos. Doamne, ajută-l pe robul Tău (numele) să nu caute lauda lumească, ce este degrab trecătoare, ci să caute vieţuirea curată şi sfântă, ca să dobândească Împărăţia cerurilor. Vieţile oamenilor sunt pline de încercări. Ce folos vom avea dacă vom câştiga bunătăţile vremelnice, de nu le vom dobândi şi pe cele veşnice? Ce folos vom avea de ne va lăuda lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bineplăcute Ţie? Ajută-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine să căutăm împlinirea noastră şi să preaslăvim în vecii vecilor Numele Tău cel Sfânt. Amin!
Rugăciune pentru ajutor la examen, adresată Maicii Domnului
Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-o, Dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumeşti la cele mai presus de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa Adevărului îi ridici! Primeşte puţina rugăciune a nevrednicului/ nevrednicei robului/ roabei tău/ tale, care cu credinţă şi smerenie mă închin în faţa preacinstitei tale icoane şi cu umilinţă te rog: Dăruieşte bună sporire minţii mele, luminează-mă cu lumina cunoştinţelor, întăreşte-mi memoria, dă-mi priceperea cuvenită şi pune în gura mea cuvânt spre răspuns bun, ca înstrăinat fiind de deşertăciunea pământească şi slava deşartă să mă înalţ cu mintea şi cu inima spre cele nepieritoare şi veşnice. Amin.
Rugăciunea părinților pentru buna învățătură a copiilor
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează mințile copiilor noștri cu harul Tău cel dătător de viață. Tu, Care dai celor înțelepți înțelepciunea și celor pricepuți priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înțelepciunii, al cunoștinței și al înțelegerii. Tu i-ai luminat pe aleșii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii și Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, și s-au arătat vase alese ale sfințeniei, răspândind în lume dreapta credință. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina și ea a rușinat mulțimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i și pe copiii noștri (numele), ca să învețe cele bineplăcute Ție și să se umple de cunoștința adevărului. Dă-le lor știință, pricepere, răbdare și chibzuință. Să nu primească ei cunoștințe pierzătoare de suflet, nici să învețe ce e urât de Dumnezeu. Fă-i ascultători față de dascălii care îi învață cele bune și sârguincioși în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învățat și să muncească spre binele lor și spre folosul aproapelui. Tu îi osândești pe cei ce își îngroapă talanții și îi binecuvântezi pe cei care îi înmulțesc cu pricepere. Rânduiește-le Tu, Doamne, Cel ce rânduiești toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească și cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună și îi întărește în credință, ca să Te mărturisească printr-o viețuire curată până în ultima zi a vieții lor. Amin.
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai sălășluit în inimile cele curate ale celor doisprezece Apostoli, prin harul Preasfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc și a deschis gurile lor de au început a grăi în alte limbi, însuți, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, trimite același Duh Sfânt al Tău peste acest copil meu acesta(N), și sădește în urechile inimii lui Sfânta Scriptură, cea însuflată de Tine prin puterea Sfântului Duh.
şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai sălăsluit și ai luminat inimile celor douăzeci și patru de bătrâni, ale sfinților Tăi ucenici și apostoli, ale sfinților apostoli și evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan; Cel ce ai învățat și ai luminat pe Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, însuți și acum, Doamne, luminează inima robului Tău și a copilului meu(N). Pentru rugăciunile preabinecuvântatei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci; ale cinstitului și măritului prooroc, înainte-mergătorului și Botezatorului Ioan; ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților Apostoli; ale Sfântului Apostol Matia; ale sfinților mucenici: Agapie, Procopie și Filip și ale tuturor sfinților. Că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Rugăciuni pentru copiii ce nu pot lesne învăţa
1. Domnului să ne rugăm. Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te‑ai sălăşluit în inimile cele curate ale celor doisprezece Apostoli, prin harul Preasfântului Duh, Care S‑a pogorât în chipul limbilor de foc şi a deschis gurile lor de au început a grăi în alte limbi, Însuţi, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, trimite acelaşi Duh Sfânt al Tău peste acest copil (N), şi sădeşte în urechile inimii lui Sfânta Scriptură, cea însuflată de Tine prin puterea Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
2. Domnului să ne rugăm. Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce Te‑ai sălăşluit şi ai luminat inimile celor douăzeci şi patru de bătrâni, ale sfinţilor Tăi ucenici şi apostoli, ale sfinţilor apostoli şi evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan; Cel ce ai învăţat şi ai luminat pe Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, Însuţi şi acum, Doamne, luminează inima robului Tău (N). Pentru rugăciunile preabinecuvântatei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci; ale cinstitului şi măritului prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; ale sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli; ale Sfântului Apostol Matia; ale sfinţilor mucenici: Agapie, Procopie şi Filip şi ale tuturor sfinţilor. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de‑viaţă‑făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciuni în cadrul slujbei la începerea anului şcolar
PSALMUL 33
Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea. În Domnul se va lăuda sufletul meu; să audă cei blânzi şi să se veselească. Slăviţi pe Domnul împreună cu mine, şi să înălţăm numele Lui împreună. Căutat‑am pe Domnul şi m‑a auzit, şi din toate necazurile mele m‑a izbăvit. Apropiaţi‑vă de El şi vă luminaţi; şi feţele voastre să nu se ruşineze. Săracul acesta a strigat şi Domnul l‑a auzit pe el, şi din toate necazurile lui l‑a izbăvit. Străjui‑va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El, şi‑i va izbăvi pe ei. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El. Temeţi‑vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că n‑au lipsă cei ce se tem de El. Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce‑L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele. Veniţi, fiilor, ascultaţi‑mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi; cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte‑ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte‑te de rău, şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea. Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor. Strigat‑au drepţii şi Domnul i‑a auzit, şi din toate necazurile lor i‑a izbăvit. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă, şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi. Moartea păcătoşilor este cumplită, şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi. Mântui‑va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El.
Domnului să ne rugăm.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu chipul Tău ne‑ai cinstit pe noi oamenii şi ne‑ai îmbrăcat cu voie de sine stăpânitoare; Cel care ai intrat în Biserică la înjumătăţirea Praznicului şi ai învăţat pe oameni, încât se mirau popoarele şi ziceau: De unde ştie Acesta Scriptura, nefiind învăţat? Şi David grăieşte: Veniţi, fiilor, ascultaţi‑mă pe mine şi vă voi învăţa pe voi frica Domnului. Cel ce ai învăţat pe Solomon înţelepciunea, Dumnezeule al tuturor, Cuvântule, Împărate al tuturor, deschide sufletul şi inima, gura şi mintea robilor Tăi (N), ca să priceapă şi să înveţe şi să facă voia Ta; şi‑i fereşte pe dânşii de toată ispita diavolească, păzindu‑i în toate zilele vieţii lor, şi făcându‑i să sporească totdeauna în toate poruncile Tale, cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Că Tu eşti cercetătorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh
Condac 1:
Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
Icos 1:
Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreuna cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită:
Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie;
Vino, Nor Purtător de rouă și Negraită Frumusețe;
Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;
Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale;
Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale;
Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îti fă locaș;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluieste întru noi!
Condac 2:
În chipul limbilor de foc, întru lumină și suflare de vânt de bucurie făcătoare, pogorându-Se Duhul cel Sfânt peste Apostoli și de văpaia lui fiind cuprinși, chemat-au pescarii întreaga lume la Biserica lui Hristos; necazuri și nevoi răbdând cu bucurie pe pământ și pe ape, de morțile cele cumplite nu se spăimântau, în tot pământul ieșind vestirea cântarii lor, celei de Dumnezeu insuflate: Aliluia!
Icos 2:
Potir de ploaie dătător, izvorâtor de foc, care pe muntele Sionului ai purces asupra Apostolilor, Ție cântare îți aducem, pe Tine Te binecuvântam și Îți mulțumim Tie, Dumnezeule, Duhule Sfinte:
Vino, Cela Ce Sfânt ești și Biserica o păzești;
Vino și dă un suflet și o inimă celor ce cred în Tine;
Vino și aprinde evlavia noastră cea rece și neroditoare;
Vino și risipeste negura necredinței și a răutății, care se îndesește pe pamânt;
Vino și călăuzește pe toți pe drumul vieții celei drepte;
Vino și ne povățuiește la tot adevărul;
Vino, Ințelepciune neajunsă, și cu judecățile cele de Tine știute, mântuiește-ne;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 3:
O, Prea Adâncă Taină! Dumnezeule, Duhule necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul toate le-ai zidit! Tu care ai împodobit cetele îngerilor de sus, întru locasul luminii celei neapropiate. Tu ai chemat la ființă, cu strălucirea slavei, cetele de foc ale luminătorilor cerești. Unind Tu trupul și sufletul într-o minunată alcătuire, zidit-ai neamul omenesc; pentru aceasta toată suflarea Ta laudă și cântă: Aliluia!
Icos 3:
Alfa și Omega, Începutule și Sfârșitule, Tu, Veșnicule Duh, cu necuprinsa putere a purtării deasupra apelor și cu iubitoarea Ta îmbrățișare ai adus pe toți și pe toate la viață. Din suflarea Ta cea de viață făcătoare a răsărit, din genunea cea fără de chip, frumusețea lumii celei întâi zidite, pentru care îți strigăm:
Vino la noi Prea înțeleptule Ziditor al lumii;
Vino, Cela ce esti Mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului;
Vino, Felurime negrăită și Frumusețe veșnică;
Vino și luminează întunecata netocmire a sufletului meu;
Vino și ne arată pe noi zidire nouă în Hristos;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește în noi!
Condac 4:
O, Duhule Preabun și Neajuns, din care izvorăște sfințenia! Tu ai înveșmântat-o pe Preacurata Fecioară Maria cu strălucirea orbitoare și neapropiată a Dumnezeirii Tale, făcând-o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, Împarateasă a îngerilor, spre mântuirea oamenilor. Cu puterea cea mai presus de lume, Tu i-ai umbrit pe prooroci și apostoli, Tu i-ai purtat până la al treilea cer, Tu le-ai rănit inimile cu frumusețea cea de sus, punând în graiul lor îndemn înflăcărat, cu care aduc pe oameni la Dumnezeu. Tu îi preschimbi pe cei păcătoși, iar ei, plini fiind de arzătoare bucurie, îți cântă: Aliluia!
Icos 4:
Prin Duhul Sfânt totul viază, și cu puterea Lui se va ridica spre învierea cea de obște toată zidirea, în ceasul de pe urmă al veacului acesta și cel dintâi al veacului ce va sa vie. Ridică-ne atunci din groapă, Preabunule, Mângâietorule, nu spre osândă, ci spre a ne împărtăși de fericire, întru Dumnezeiasca lumină, cu Sfinții toți, cu părinții și apropiații noștri.
Vino dar, și de a sufletului moarte ne izbăvește;
Vino, și înainte de sfârșitul nostru, ne îndestulează cu Trupul și Sangele Mântuitorului Hristos;
Vino și dă-ne să adormim în pace, cu cuget neîntinat;
Vino și luminoasă fă scularea noastră din somnul morții;
Vino și ne învrednicește să privim cu bucurie la norii veșniciei;
Vino și fă-ne fii ai nestricăciunii;
Vino și luminează atunci ca un soare, trupurile noastre cele fără de moarte;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!
Condac 5:
Auzind glasul Tău: “Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, rugămu-Te, Fiule al lui Dumnezeu, astâmpără-ne setea de viața duhovnicească și dă-ne apa vieții. Revarsă asupră-ne unda harului Duhului Sfânt, Cel ce împreună cu Tine are izvor în Tatăl, ca sa nu mai însetăm în veac, toți cei ce cântăm cu umilință: Aliluia!
Icos 5:
Nestricăciosule și Neziditule, Veșnicule, Prea Înduratule Duh, Apăratorule al celor drepți, Curățitorule al păcătoșilor, slobozește-ne de orice întinăciune, ca strălucirea luminii harului Tău să nu se strice întru noi, cei care Îti cântăm:
Vino, Preabunule și dă-ne umilință și izvoare de lacrimi;
Vino și ne învață să ne închinăm Ție în Duh și în adevăr;
Vino, Preaînaltule Adevăr, și lămurește îndoielile sărăcăcioasei noastre înțelegeri;
Vino, Viață Neîmbătrânitoare, și ne primește din strâmtoarea veacului acesta pământesc;
Vino, Lumină Veșnică, și se vor risipi toate nălucirile și spaimele;
Vino, Putere veșnic nouă, împrospătându-i pe copiii tăi cei osteniți;
Vino, Nemărginită Bucurie, și uitate vor fi vremelnicele întristări;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 6:
Saltă, fiică a luminii, Sionule, Sfântă Maică! Împodobită, slăvită Mireasă, cu cerurile împreună, strălucitoare Biserică sobornicească a lui Hristos! Asupră-ți odihnește Duhul Cel Preasfânt, Care tămăduiește neputințele, împlinește lipsurile, dăruiește viață celor morți și îi aduce la viața veșnică pe toți cei ce cu cuviință și cu dreptate strigă: Aliluia!
Icos 6:
“În lume necazuri veți avea”, a zis Mântuitorul. Unde vom afla alinare și cine ne va mângâia? Tu, Duhule Mângâietor, Însuți dezleagă întristarea noastră! Mijlocește pentru noi cu suspinuri negrăite și ușurează inimile celor care te roagă:
Vino, Dulce răcoare a celor osteniți și împovărați;
Vino, Împreună Grăitorule cu cei întemnițați și Adăpostul celor prigoniți;
Vino, și miluiește pe cei slăbănogiți de sărăcie și de foamete;
Vino și tămăduiește patimile trupurilor și sufletelor noastre;
Vino și cercetează pe toți cei care însetează de lumina Ta;
Vino și alină întristarea noastră cu nădejdea veșnicei bucurii;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 7:
“Celui care hulește împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta aceasta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”, a spus Domnul. Ascultând acest cuvânt străin ne cutremurăm, ca nu cumva să fim judecați cu cei neascultători și cu luptătorii împotriva lui Dumnezeu. Nu lăsa, Duhule Sfinte, inima noastră sa se plece spre cuvinte de vicleșug. Întoarce din schisme, eresuri și necredință pe toți cei rătăciți, iar pe întâii născuți ai Bisericii Tale învrednicește-i să cânte în vecii vecilor: Aliluia!
Icos 7:
Când S-a îndepărtat Duhul Sfânt de la Saul, atunci spaima și neliniștea l-au cuprins, iar întunericul deznădajduirii l-au coborât în cele mai de dedesubt; așa mi s-a întâmplat și mie în ziua întristării și împietririi cugetului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta; ci dă-mi a Te chema necontenit, Ocrotirea sufletului meu până ce lumina Ta mă va lumina pe mine, cel împuținat la suflet:
Vino dar, și nu mă lepăda pentru cârtirea și nerăbdarea mea;
Vino și potolește cumplita vijelie a tulburării și aprinderii;
Vino și odihnește pe cei necăjiți de strâmtorile vieții;
Vino și îmblânzește inima în ziua împietririi și a mâniei;
Vino și surpă urzelile, tulburările și spaimele duhurilor întunericului;
Vino și dă-ne cu suflarea Ta, inimă zdrobită, ca prin răbdare să mântuim sufletele noastre;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
Condac 8:
Mântuiește-ne, Cerescule Părinte!Săraci suntem, neputincioși și orbi, și goi duhovnicește!
Dăruiește-ne aurul Tău, cel curățit în foc, cu veșmânt alb acoperă rușinea noastră, vindecă ochii noștri cu balsamul Tău. Pogoară și în vasele cele necurate ale sufletelor noastre harul Preasfântului Tău Duh, Cel de viață făcător, învrednicindu-ne bucuriei celei de a doua nașteri pe toți cei ce cântăm: Aliluia!
Icos 8:
Ca turnul Babel se prăbușește fericirea pământească. Jalnice sunt toate strădaniile omenești. Bine îmi este mie că m-ai smerit, că în păcate și în căderi mi-ai acoperit toată slăbiciunea și nimicnicia. Fără de Tine nimic nu putem face, dar nădăjduim că ne vom mântui prin harul Tau, grăind:
Vino dar, Unule Preaînteleptule Ziditor al vieții;
Vino și lămurește-ne căile Tale cele neînțelese;
Vino precum un fulger și luminează sfârșitul vieții pământești;
Vino și binecuvintează tot începutul bun pe care îl punem;
Vino și fii nouă ajutător la fapte bune;
Vino și luminează mintea noastră în ceasul descumpănirii;
Vino și dăruiește duh de pocaință, ca să se risipească prin aceasta scârbele ce stau să vină asupra lumii spre pedepsire;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 9:
Atât a iubit Dumnezeu lumea, ca și pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat , Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și Și-a întins pe Cruce mâinile Sale de Ziditor al lumii, iar prin Sângele Său răscumpărat-a din păcat și din moarte întreaga lume! Pentru aceea, toată zidirea așteptând libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu, cântă Tatălui care a iubit, Fiului care a răscumpărat și Duhului care a sfințit: Aliluia!
Icos 9:
Duhul Cel Făcător de viață, Care S-a pogorât asupra lui Hristos la Iordan, în chip de porumbel, a odihnit și asupra mea, când mă aflam la scăldătoarea Sfântului Botez; s-a întunecat însa lucrarea bunătății Sale din pricina greșelilor mele. Pentru aceea, precum așteapta zorii drumețul rătăcit noaptea în pădure, așa și eu însetez de razele Tale, Bunule, ca sa nu pier cu totul:
Vino dar, la cel pecetluit cu numele Tău cel înfricoșat;
Vino dar și ușurează cugetul chinuit și pârjolit fără cruțare;
Vino și înnoiește întru mine chipul Tău ce S-a întunecat;
Vino și risipește nălucirile cele născute din păcat;
Vino și mă învață să împărtășesc durerile cele străine;
Vino și pleacă-mă să iubesc întreaga Ta zidire;
Vino și dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 10:
Duhul Sfânt naște a doua oară pe om spre viața veșnică. Duhul Sfânt însuflețeste pe mucenici, sfințește preoții, încununează pe cei drepți, face din pâine și din vin Însuși Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii lui Dumnezeu! Dă-ne cununa darurilor Tale: Dragostea veșnică și atotiertătoare, care se întristează pentru păcătoși și vrea ca toți să fie mântuiți prin ea, ca niște fii ai luminii, pentru care strigăm: Aliluia!
Icos 10:
Cine ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu? Scârba, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foamea, sau goliciunea, sau nevoia, sau sabia? Daca ne vom lipsi chiar de toate cele de pe pământ, avem moștenire nepieritoare în ceruri: ci dă-ne, Doamne, să Te iubim. nu cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta nemincinoasă și cu nevoința întregii vieți:
Vino, Atotputernicule Duh, și ne sporește credința atotbiruitoare;
Vino și ne dă îndrăzneală în rugăciune;
Vino și încălzește inimile, ca să nu se răcească dragostea noastră din pricina prea multor fărădelegi;
Vino și dă-ne să nu cădem în vreme de prigoană și de batjocorire a credinței;
Vino și ne păzește de ispite peste puteri și de sminteli;
Vino și înviază inimile noastre prin rourarea Ta;
Vino, tămăduiește-ne, sfințește-ne și ne ridică, Bunule, cu harul Tău;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!
Condac 11:
Acestea zice Domnul: “Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voștri vise vor visa, iar tinerii voștri vor vedea vedenii”. Duhule Preadorit, dă-ne doar o fărâmitură de la masa fiilor celor aleși ai Mângâierilor Tale, celor care cu umilință strigăm: Aliluia!
Icos 11:
Acolo unde ai răsărit, fie și doar pentru o clipă, în locul cel de taină al sufletului, strălucind ca un fulger, neuitată este frumusețea descoperirii Tale, prin care se preschimbă, cu preschimbare dumnezeiască și înfricoșată cuviință, făptura cea din tina. Învrednicește-ne Bunule Mângâietor, încă din viața pământească să Te vedem cu inimă curată, noi, cei care strigăm:
Vino, Fulger Dătător de lumina veșniciei;
Vino și luminează-ne cu strălucirea cea neînserată;
Vino, Vistiernicul smereniei și Veselia celor blânzi;
Vino, Apă Vie, răcorește-ne arșita patimilor;
Vino, că departe de Tine nu aflăm liniște și tihnă;
Vino, ca împreună cu Tine pretutindeni este Împărăția Cerurilor;
Vino și întiparește-ne în suflet chipul Tău cel ca de soare;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 12:
Râu nesecat al harului, Cela Ce ierți păcatele, Duhule Sfinte! Primește rugăciunea noastră pentru întreaga lume, pentru cei credincioși și pentru cei necredincioși și pentru fiii neascultării; întoarce-i la Tine și pe toți adună-i în Împărăția Sfintei Treimi, ca să se rușineze de Tine și cel din urmă vrajmaș - moartea - iar lumea, renăscută din focul cel curățitor, să cânte cântarea cea nouă a nemuririi: Aliluia!
Icos 12:
Văd cu duhul cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul Ceresc - ca pe o mireasă împodobită, cu chip de soare, în sărbătoare. Aud săltarea drepților la Cina Domnului, aud glasurile îngerilor și pe Prealuminatul nostru Domn Hristos între aleșii Sai, iar durerea, întristarea și suspinarea au pierit. Împărate Ceresc, Duhule Sfinte, învrednicește-ne prin înșeptita cunună a darurilor Tale să ne împărtășim în Domnul de bucuria veșnica, noi, cei care strigăm:
Vino, Bunule, și trezește în noi setea de viața de dincolo de mormânt;
Vino și aprinde în inimile noastre dorirea vieții veacului celui adevărat;
Vino și ne descoperă bucuria Împărăției celei ce va să vină;
Vino și dă-ne strălucirea ca zapada a curăției;
Vino și umple-ne cu strălucirea Dumnezeirii;
Vino și ia-ne la nunta Mielului;
Vino și ne învrednicește să împărățim în slava Ta cea veșnica;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!
Condac 13:
O, noian purtător de lumină al iubirii celei mântuitoare, Duhule Făcător de viață! Încălzește cu suflarea venirii Tale neamul omenesc cel înghețat întru fărădelegi, grabește pieirea răului cu nepătrunsele Tale judecăți și ne descoperă cum să prăznuim în veșnicie adevărul cel Dumnezeiesc, astfel ca sa fie Dumnezeu totul întru toate, și cele cerești și cele pământești și cei izbaviți din iad, dimpreună să cânte: Aliluia!
Icos 1:
Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreuna cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită:
Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie;
Vino, Nor Purtător de rouă și Negraită Frumusețe;
Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;
Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale;
Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale;
Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îti fă locaș;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluieste întru noi!
Condac 1:
Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
Acest Acatist al Sfântului Duh este foarte folositor tuturor celor care caută darurile Duhului Sfânt: înțelepciunea, înțelegerea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, pe scurt orice om care dorește după viața veșnică în Hristos, dăruită prin Duhul Sfânt, Purtător de Viață și Dăruitor de lumină nemuritoare.
Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei - 12 Decembrie
Troparul, glasul al 1-lea
Soborului cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta, cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit și șarpele în aur l-ai prefăcut. Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Condac 1:
Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Icos 1:
Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 2:
Deși nu avem îndestulată vrednicie și pricepere noi, ticăloșii, pentru ca să lăudăm cu potrivite cuvinte minunile tale, dar pentru că din suflete curate și din inimi umilite îndreptăm către tine aceste mărturisiri, primește-le, Sfinte Ierarhe Spiridon, de la noi, care Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 2:
Care dintre noi, păcătoșii, s-ar putea lăuda că rugăciunea lui cu vrednicie va fi primită de tine, dacă nu ne sârguim a stinge pornirea patimilor noastre celor trupești, care sunt lucrare de la vicleanul diavol? Dar prin mulțimea înțelepciunii tale, socotind slăbiciunea firii noastre cu milostivire, pentru necazurile ce ne-au cuprins, primește cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce din pântece ai fost ales de Dumnezeu;
Bucură-te, cel care fără învățătură filosofică ai fost legii apărător, biruind pe filosofi;
Bucură-te, arhiereule împodobit cu darul Sfântului Duh;
Bucură-te, comoara legii noastre cea mult prețuită;
Bucură-te, de la care și cei mai învățați legiuitori s-au povățuit;
Bucură-te, lauda arhiereilor și a dascălilor;
Bucură-te, podoaba Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, mustrătorul obiceiurilor celor rele ale ereticilor;
Bucură-te, că din pruncie ai fost plin de înțelepciune;
Bucură-te, că la Soborul cel dintâi te-ai arătat mare învățător;
Bucură-te, care pentru lege te-ai luptat cu toată puterea;
Bucură-te, cel ce și astăzi de la noi, credin-cioșii, nu te depărtezi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 3:
Împovărați de multe ispite și în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiți, te rugăm, fii mijlocitor pentru sufletele noastre și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 3:
Darul Duhului fiind cu tine, deși în tinerețe ai fost păstor turmelor celor necuvântătoare, la bătrânețe însă, fiind cu înțelepciune, ai știut a păstori și turmele cele cuvântătoare ale credincioșilor și la Soborul cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător; pentru aceasta îți aducem cântarea:
Bucură-te, episcopul Trimitundei;
Bucură-te, lauda poporului celui credincios;
Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;
Bucură-te, că ești rugător lui Dumnezeu pentru cei cuprinși de patimi;
Bucură-te, că din primejdii mântuiești pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupești și sufletești;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că, la orice întâmplare fiind chemat, ești grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor;
Bucură-te, acoperământul și scăparea noastră;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 4:
Mult-milostive părinte, primește rugăciunea aceasta a noastră, a păcătoșilor, și cu obișnuita ta bunătate și milostivire mijlocește către Ziditorul tuturor, pentru ca să dăruiască vindecare și sănătate robilor Săi, celor ce te cheamă în ajutor și cu tine cântă lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 4:
Astăzi, stând înaintea icoanei tale, noi, nevrednicii, ca și când ne-am afla chiar înaintea moaștelor tale, de care bogăție suntem lipsiți, și mărturisind minunile tale, Sfinte Ierarhe Spiridon, ascultă această puțină rugăciune și întinde dreapta ta cea puternică și binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru ca, după vrednicie, să săvârșim cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, cel al cărui trup astăzi săvârșește minuni;
Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă;
Bucură-te, odor neprețuit al ostrovului Corfu;
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu cruți osteneala pentru a face binele;
Bucură-te, ajutătorul celor ce știu minunile tale;
Bucură-te, stâlp neclintit al creștinătății;
Bucură-te, lauda patriarhilor și a cuvioșilor monahi;
Bucură-te, că, slujind în biserică, serafimii te umbreau;
Bucură-te, prin care slujba Sfintelor cu vrednicie săvârșeai;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 5:
Așa precum la ostrovul Corfu, unde sunt moaștele tale, cu milostivire cercetezi și vindeci toate neputințele poporului celui binecredincios, care așteaptă ajutorul tău, îndură-te și de noi, nevrednicii; trimite ajutorul tău și ne izbăvește de durerea care ne-a cuprins, întărindu-ne a cânta lui Dumnezeu cântarea aceasta: Aliluia!
Icos 5:
Pentru ca să arăți marea ta milostivire neamului omenesc, tu izbăvești din nevoi pe cei ce se învăluiesc în călătoria pe marea lumii, când cer ajutorul tău puternic și din adâncul inimii te laudă cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, cârmuitorul cel prea bun al corăbiilor celor învăluite;
Bucură-te, scăparea deznădăjduiților înotători;
Bucură-te, alinarea valurilor tulburate;
Bucură-te, că prin suflarea ta valurile se potolesc;
Bucură-te, că risipești cu rugăciunea ta furtuna;
Bucură-te, că se luminează prin a ta mijlocire întunecimea norilor;
Bucură-te, că ești tare ajutător celor de tunet spăimântați;
Bucură-te, izbăvitorul celor înfricoșați de săgeata fulgerului;
Bucură-te, că tu, mijlocind către Mântuitorul, ne izbăvești de orice primejdii;
Bucură-te, nădejdea și scăparea noastră de acum;
Bucură-te, și pentru noi, păcătoșii, care în toate primejdiile la tine năzuim;
Bucură-te, pentru că nimeni, din câți aleargă la tine, nu rămâne fără ajutor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 6:
Cinstitorule de Dumnezeu și dumnezeiescule Spiridon, ascultă rugăciunea noastră în ceasul acesta și, prin sfintele și de Dumnezeu primitele tale rugăciuni, ne izbăvește de războiul ce ne înfricoșează, precum ai izbăvit pe cei care erau învăluiți în mare când au chemat ajutorul tău, pentru ca și noi, ca aceia, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!
Icos 6:
Ierarhule al lui Hristos, cinstite slujitor al darului, solește nouă, păcătoșilor, mijlocirile tale cele bogate către Stăpânul, pentru ca să ne învrednicim noi, păcătoșii, a ne împărtăși de bunătățile sufletești și trupești, cele făgăduite credincioșilor creștini, și să-ți cântăm:
Bucură-te, Sfinte Spiridon, ierarh al lui Hristos;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, mir care alungi toată durerea;
Bucură-te, roua cea răcoritoare de fierbințeala patimilor celor mai cumplite;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni slăbănogii se întăresc;
Bucură-te, de aproape ajutător al celor cu-fundați în multe primejdii;
Bucură-te, că tu rogi pe Domnul pentru toți câți se află pe patul durerilor;
Bucură-te, că și noi, păcătoșii, de la tine cerem ajutorul;
Bucură-te, că, văzând chipul tău pe icoană, toată durerea ni se alină;
Bucură-te, mare mângâietor al celor ce pătimesc;
Bucură-te, tare sprijinitor al celor neputincioși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 7:
O, preamilostive și mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea lacrimile robilor Tăi, ci le ajută și-i miluiește cu iubirea Ta de oameni, izbăvindu-i de toate asupririle și de tot necazul care i-a cuprins, din pricina mulțimii păcatelor, și, precum pe soacra lui Petru ai ridicat-o din patul durerilor, așa ridică și pe robii Tăi din primejdia în care se află, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Spiridon, cu care împreună Îți cântăm: Aliluia!
Icos 7:
Toate puterile cerești lăudând credința ta cea tare către Dumnezeu, cu tine împreună slujesc Ziditorului lumii Celui fără de început; iar noi, nepricepându-ne de altă rugăciune, îți aducem aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, cel care ai strălucit credința prin minuni;
Bucură-te, că prin credință ai putut face minuni;
Bucură-te, că rugăciunile tale niciodată n-au rămas neascultate;
Bucură-te, înțeleptule rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, tămâie bineprimită înaintea Domnului;
Bucură-te, cel ale cărui rugăciuni au scăpat suflete din primejdii;
Bucură-te, cel ce biruiești puterile celor fără de lege;
Bucură-te, tare ajutător al credincioșilor;
Bucură-te, tăria cetăților celor locuite de popoarele dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicirea zidurilor celor tari ale celor fără de lege;
Bucură-te, că tiranii sunt biruiți auzind de puterea credinței tale;
Bucură-te, temelia asupra căreia s-a așezat semnul crucii;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 8:
Toți ocârmuitorii binecredincioși, având nădejdea către tine, în orice întâmplare nu se vor rușina, Sfinte Ierarhe Spiridon, fiind tu creștinătății mare folositor; pentru aceea nu trece cu vederea și ale noastre rugăciuni, milostive, și ne ajută și ne izbăvește de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici de această dobândire, și vom cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 8:
Având puterea darului primită de la Dumnezeu, tu ai prefăcut seceta în ploi, precum și mulțimea prisositoare a ploilor, prin ale tale rugăciuni, sfinte, s-a contenit, și de foametea aceea înspăimântătoare a scăpat poporul cel ce o aștepta, risipindu-se jintițele strângătorilor de grâu; pentru care cântam ție acestea :
Bucură-te, scăparea celor amenințați cu foametea;
Bucură-te, că tu, ca alt Ilie, ai prefăcut seceta cea tare a vremii în ploi;
Bucură-te, cel prin ale cărui primite rugăciuni s-au oprit ploile cele prisositoare;
Bucură-te, nădejdea cea bună a lucrătorilor de pământ;
Bucură-te, mulțumirea celor ce seamănă cu credință;
Bucură-te, secerișul cel îmbelșugat al semănătorilor;
Bucură-te, cămărașul cel bogat al săracilor;
Bucură-te, că în orice vreme de secetă, cerând ajutorul tău, îl și dobândim;
Bucură-te, că de la tine primim ajutor pururea;
Bucură-te, mângâierea celor cuprinși de nevoi;
Bucură-te, lauda credincioșilor;
Bucură-te, țarină bine roditoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 9:
Făcătorule de minuni, Sfinte Ierarhe Spiridon, după cum în vremea lui Constantin și a lui Constanțiu, prin ale tale rugăciuni, ai izbăvit poporul de primejdii, aducând peste semănăturile lor ploi hrănitoare și risipind jitnițele strângătorilor de grâu, așa și astăzi trimite mila ta asupra poporului ce locuiește în țara aceasta, dăruindu-i îmbelșugare și timp roditor, pentru ajutorul sărmanilor și al pruncilor, cu care împreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 9:
Când ai auzit pe săracul acela cerându-ți ajutor la necazurile lui, nu l-ai depărtat prin cuvinte întristătoare, nici l-ai deznădăjduit de la bogata dobândire, ci, prefăcând șarpele în aur, l-ai dat lui cu binecuvântarea ta, spre întrebuințare, și l-ai scăpat din cumpăna nevoilor; pentru care auzi această laudă:
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, ajutorul celor lipsiți;
Bucură-te, că ai schimbat șarpele în aur;
Bucură-te, că ai prefăcut firea jivinii în metal;
Bucură-te, că prin aceasta ai arătat netrebnicia metalului cea amăgitoare a fi de trebuință numai în cele de folos;
Bucură-te, că prin aceasta săracul s-a mântuit;
Bucură-te, că ai arătat minunea ta împrumutătorului;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta iarăși în șarpe s-a prefăcut aurul;
Bucură-te, comoara neîmpuținată a săracilor;
Bucură-te, cel ale cărui daruri mintea noastră nu le poate judeca;
Bucură-te, vistierul darurilor lui Hristos;
Bucură-te, că averea lumii acesteia nu ți-a trebuit;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 10:
Asemenea săracului aceluia socotindu-ne și pe noi, care suntem săraci de faptele cele bune, dăruiește-ne ajutorul tău cu care, biruind toate pornirile vrăjmașilor de asupra noastră și năvălirea șerpilor otrăvitori de gânduri, care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele spre folos pentru viața aceasta și pentru cea viitoare, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 10:
Cine nu se va înfricoșa de lucrurile tale, când va auzi cum cea moartă din mormânt ți-a răspuns când ai întrebat-o și cum au fost izbăviți corăbierii de înecare? Pentru zavistuitul pe care l-ai izbăvit de la moarte și pentru toate minunile tale, toți îți aducem această laudă:
Bucură-te, ajutorul văduvelor;
Bucură-te, descoperirea lucrurilor celor neștiute;
Bucură-te, că și cea moartă ți-a răspuns pentru credința ta;
Bucură-te, că răspunsul acela a făcut pe cei necredincioși să amuțească;
Bucură-te, că tu toate acestea le-ai făcut pentru credință;
Bucură-te, că ai săvârșit minuni de care s-au îngrozit aleșii păgânilor;
Bucură-te, că pentru slava Ziditorului ai voit a face acestea;
Bucură-te, că bunătățile pământului nu ți-au trebuit;
Bucură-te, că ai adunat avuțiile tale în cer;
Bucură-te, că, și astăzi, tot de acolo se revarsă milele tale;
Bucură-te și pentru noi, care mulțumim ție pentru câte ne dăruiești;
Bucură-te, că pentru toate cântăm ție: „Bucură-te!”;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 11:
Auzind cea moartă glasul tău, din mormânt ți-a răspuns la întrebarea ce i-ai pus; și precum cu credință ai făcut trupul cel fără suflare să dea glas, așa cu milostivire fă și trupurile noastre acestea, lipsite de bunătăți, să dobândească sănătate și mântuire, pentru ca și noi, împreună cu tine, sfinte, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!
Icos 11:
Doctorul sufletelor și al trupurilor, Sfinte Ierarhe Spiridon, care pe împăratul Constantin l-ai izbăvit de boala ce avea și pe copilul femeii celei de atunci l-ai întors la viață, întoarce și ticăloasele noastre suflete, cele moarte de mulțimea păcatelor ce le-au cuprins, din îndemnul diavolului, și primește spre plată mulțumirea aceasta:
Bucură-te, tămăduirea credinciosului împărat;
Bucură-te, scăparea copilului femeii, cel ce era pe moarte;
Bucură-te, că prin tine a fost bucurată mama copilului celui vindecat;
Bucură-te, bucuria maicilor celor iubitoare de fii;
„Bucură-te!”, a zis ție împăratul Constantin;
„Bucură-te!”, ți-au cântat cu lacrimi femeia aceea și fiul său;
Bucură-te, cel ale cărui leacuri nu sunt amăgitoare;
Bucură-te, scăparea femeii celei desfrânate care a îndrăznit a se atinge de tine;
Bucură-te, că, văzând tu desfrânarea ei, pocăindu-se, s-a curățit;
„Bucură-te!”, a strigat ție desfrânata aceea, dacă a scăpat de păcate;
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre;
Bucură-te, izbăvirea sufletelor noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 12:
Nu cerem mai multă îndurare de la tine, părinte, decât ai arătat tuturor acelora care mai înainte de noi au ajuns la ajutorul tău și, pentru numele tău și mijlocirea ta, au dobândit de la Împăratul cerului și al pământului vindecare bolilor, sănătate și sporire către cele de folos, pentru ca, precum aceia, așa și noi, împreună cu tine, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 12:
Nu ne da morții, preafericite, precum pe femeia cea căzută în păcatul desfrânării, măcar că și decât dânsa suntem mai păcătoși; pentru că noi, rușinându-ne de faptele noastre cele ce din tinerețe ne-au cuprins, nu ne vom îndoi a mărturisi păcatele noastre către tine și a cere ajutorul tău, cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, mărturia celor ce și-au mărturisit păcatele către tine și s-au pocăit;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele lor;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, că te-ai arătat folositor tare celor ce s-au pocăit;
Bucură-te, că tu ai slobozit limba mândrului diacon ce se oprise, spre smerire;
Bucură-te, că tu ai întors capra de la cel ce o răpise, aducând-o la stăpânul ei;
Bucură-te, că tu mai înainte ai descoperit lucruri neștiute care aveau să fie;
Bucură-te, că mulți, văzând minunile tale, au venit la credință;
Bucură-te, că și noi de la tine așteptăm tămăduire;
Bucură-te, și ne fii mijlocitor pentru iertarea păcatelor noastre;
Bucură-te, că ai bucurat cu minunile tale tot neamul creștinesc;
Bucură-te, astăzi, și pentru noi, păcătoșii, și ne miluiește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 13:
O, preabunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, primind acest dar de acum, fii mijlocitor către înduratul Dumnezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni și a Sa iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate și iertare de păcate, ca și noi, cu tine împreună, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zic iarăși Icosul 1: Popoarele credincioșilor... și Condacul 1: Apărătorului credinței...
Icos 1:
Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
Condac 1:
Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!
"Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale crizei catolice" Jean-Claude Larchet: Recenzia cărții lui Guillaume Cuchet, "Cum lumea noastră a încetat de a mai fi creștină. Anatomia unui colaps", Editions du Seuil, Paris, 2018, 276 p., traducere din franceză de Român Ortodox în Franța.
Numeroși autori, de o jumătate de secol, au constatat și s-au îngrijorat față de declinul dramatic al catolicismului în Franța și, pe scară mai largă, în Europa : Louis Bouyer în "Descompunerea catolicismului" (1968), Serge Bonnet, în "Scopuri diferite. Avatarurile clerului în a V-a Republică" (1973), Michel de Certeau și Jean-Marie Domenach, "Creștinismul spart" (1974), Paul Vigneron, "O istorie a crizei clerului francez contemporan" (1976), Jean Delumeau, "Va muri creștinismul?" (1977), Émile Poulat, "Era post-creștină" (1994), Monseniorul Simon "Spre o Franță păgână?" (1999), Denis Pelletier "Criza catolică" (2002), Daniele Hervieu-Leger, "Catolicismul, sfârșitul unei lumi" (2003), Yves-Marie Hilaire, "Vor dispărea bisericile?" (2004), Denis Pelletier, "Criza catolicismului. Religia, societatea, politica din Franța (1965-1978)" (2005), Emmanuel Todd și Herve Le Bras "Misterul francez" (2013), Yvon Tranvouez, "Descompunerea creștinătății occidentale" (2013). În această carte - care răstoarnă titlul cărții lui Paul Veyne, "Când lumea noastră a devenit creștină", dar pentru a anunța inversarea procesului căruia îi analizează începuturile - Guillaume Cuchet, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris-Est Créteil, specializat în istoria catolicismului, își propune să definească momentul când această decadență a început și să determine motivele acesteia. Unul dintre principalele instrumente științifice pe care le folosește este analiza statistică. Unul dintre criteriile obiective pe care le consideră, este rata de participare în mod obișnuit duminica la biserică care, în populația franceză, a trecut de la 27% în 1952 la 1,8% în 2017.
Putem contesta acest criteriu căci, așa cum sublinia un articol recent din La Croix, putem fi catolic „practicant“, având alte angajamente, și este adevărat că fără o astfel de practică duminicală o astfel de cultură creștină poate persista un timp, dar pierderea contactului cu viața liturgică nu poate decât slăbi treptat și duce, în cele din urmă la dispariția ei. Prima treime a cărții definește aderarea la catolicism așa cum reiese din datele statistice elaborate de cler între 1945 și 1965 și, în special, statistici stabilite cu grijă și atenție în mod regulat pe o perioadă mai lungă (1880-1965) de călugărul Boulard, sociolog și autor a patru volume intitulate "Materiale pentru istoria religioasă a poporului francez, secolele XIX-XX".
Autorul dedică două capitole întregi cauzelor decadenței care îi par a fi fundamentale: criza Tainei Spovedaniei și criza predicării sfârșitului timpurilor.
Potrivit lui G. Cuchet, "Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale "crizei catolice" din anii 1965-1978". "Căderea Spovedaniei constituie în sine un fapt sociologic și spiritual major pe care istoricii și sociologii probabil că nu l-au luat în considerare pe deplin. Nimic mai puțin, pe scurt, mutația fulger prin abandon masiv, în spațiul doar a câtorva ani, a unei practici care a modelat profund gândirea catolică pe termen lung". În 1952, 51% dintre adulții catolici declarau că se mărturisesc cel puțin o dată pe an (la Paște, cum prevedea canonul 21 al Consiliului Latran IV din 1215); în 1974, erau doar 29%, iar în 1983, 14%. Potrivit autorului, punctul de rupere este în jurul anilor 1965-1966, atunci când mărturisirea a încetat de a fie prezentată ca „taina pocăinței“, ci ca „taina împăcării". Aceasta a mers mână în mână cu: - cu sfârșitul „practicii obligatorii“, deja menționată, și cu o dezvinovățire a abținerii de la practica religioasă, considerată mai înainte un păcat, deoarece constituia o ruptură cu păzirea poruncilor Bisericii, prezentate ca îndatoriri imperative ce trebuiau a fi achitate; - cu pierderea simțului păcatului în conștiința multor credincioși, dar și la clerici care se temeau de acum să evoce această noțiune, la fel ca cea și cea a sfârșitului vremurilor. Autorul notează în acest sens: „Clerul a încetat destul de brusc să mai vorbească despre aceste subiecte delicate, ca și cum ar fi încetat să mai creadă el însuși în ele, în timp ce în discursul său triumfa viziunea unui Dumnezeu de tip rousseau-ist: "Dumnezeu dragoste" (și nu numai "dragoste") din anii 1960-1970."
Dezvoltarea desei împărtășiri, însoțită de pierderea simțământului păcătuirii, și ideea unora dintre clerici, influențat de psihanaliză, conform căreia trebuie să se deculpabilizeze credincioșii și să-i „elibereze de spovedanie,“ a avut ca efect invitarea credincioșilor la împărtășanie fără a mai trebui să se mărturisească. Împărtășania s-a banalizat, în timp ce posibilitatea de a se mărturisi, practic, n-a mai existat, mărturisirile individuale regulate fiind înlocuite din 1974 de „ceremonii penitențiale“, sărbătorite o dată pe an, înainte de Paști; în aceste adunări credincioșii nu mai mărturisesc nimic (autorul le numește „forme de penitență fără mărturisire“), dar primesc o dezlegare colectivă după ce au ascultat un vag discurs în care conceptul de păcat a fost de cele mai multe ori ocolit. Și când posibilitatea de a se mărturisii a rămas în unele parohii sau a fost mai târziu restaurată, "credincioșii nu mai știau foarte bine cum să mărturisească, nici chiar dacă mai este util să facă acest lucru".
Ultimul capitol este dedicat, de asemenea, unei cauze de decadență, care autorului îi pare fundamentală: criza predicării „sfârșitului timpurilor“, autorul întrebându-se în titlul capitolului, dacă aceasta nu înseamnă chiar "sfârșitul timpurilor". Autorul remarcă faptul că în vechile catehismele și în tratatele de teologie, un loc important era acordat morții, judecății și celor două destinații ale vieții de apoi, iadul și paradisul. Îngrijorați, încă din decembrie 1966, văzând că dispare din învățământ și predicare, episcopii din Franța au notat: "Păcatul original [...], precum sfârșitul veacurilor și Judecata de Apoi sunt puncte ale Doctrinei catolice direct legate de mântuirea în Iisus Hristos și a cărei prezentare credincioșilor este de fapt dificilă pentru mulți dintre preoți ce au sarcina să-i învețe. Tăcem din cauza faptului că nu știm cum să vorbim despre asta." Cu puțin timp înainte, Cardinalul Ottaviani, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a observat că păcatul original aproape că a dispărut cu totul din predicarea actuală.
G. Cuchet remarcă faptul că nu este doar o problemă de prezentare a dogmei, de ordin pastoral și pedagogic, ci că "în realitate, este cu adevărat o problemă de credință și de doctrină, și un disconfort comun partajat între cler și credincioși. Totul se petrece de fapt ca și cum, dintr-o dată, la finalul unei întregi lucrări de pregătire subterană, secțiuni întregi ale vechii doctrine considerate până acum esențiale, precum ar fi judecata, iadul, purgatoriul, demonul, au devenit incredibile pentru credincioși și de negândit pentru teologi". Autorul situează această criză (deși a avut dinainte semne de avertizare) în anii 1960, precum și criza Spovedaniei, menționând că are o relație strânsă cu aceasta.
„Prăbușirea practicii spovedaniei urmează o cronologie similară, în special aproape cu dispariția în câțiva ani sau chiar în câteva luni, a grupului atât de consistent format din cei care altădată se mărturiseau în mod frecvent. Raportul este direct, dacă nu exclusiv, cu ștergerea noțiunii de păcat de moarte (în sensul păcatului susceptibil de a aduce condamnarea la iad)". Dar aceasta are, de asemeni, incidente față de alte Taine legate de "sfârșitul timpurilor". În noul ritual al Botezului, exorcismele au fost reduse semnificativ (pentru că nu părea de dorit să se insiste asupra rolului lui Satan, în care o parte din cler nu mai credea, și care părea că aparține unei mitologii, de care credincioșii trebuiau eliberați, judecați fiind ca naivi); a existat, de asemenea, "o surdină clară asupa păcatului originar, de care Botezul era încredințat să elibereze pentru asigurarea vieții veșnice". În ceea ce privește Botezul, totodată, o altă reformă va cauza plecarea multor credincioși din decembrie 1965 "o nouă pastorație a Botezului, a cărui preocupare principală era până atunci botezarea copiii cât mai devreme posibil, tindea, din contră, să întârzie termenul, astfel încât părinții să se implice mai mult în pregătire". Trebuie adăugat faptul că un anumit număr de clerici descurajau botezul copiilor, sub pretextul că acesta trebuie să fie un act liber, voluntar și pe deplin conștient, și susțineau să se aștepte până la momentul când adolescentul poate să îl propună.
Apropiindu-se de concluzia sa, autorul subliniază încă o dată efectele dezastruoase ale crizei anilor '60 sub conștiința dogmatică a credincioșilor, care într-un fel s-a protestanizat: „Stabilirea libertății de conștiință de către Consiliu a fost adeseori interpretată în Biserică, în mod neașteptat la început, ca o nouă libertate a conștiinței catolice, implicit permițându-i să facă o alegere în dogme și practici obligatorii. Noțiunea însăși de dogmă (ca credință obligând în conștiință) a devenit mai apoi problematică.
Oricare ar fi factorii externi ce ar fi putut juca în prăbușirea catolicismului (mentalitatea modernă, presiunea socială, etc ...), factorii interni par a fi determinanți pentru autorul acestei cărți. Catolicismul în sine poartă o mare responsabilitate în descreștinarea Franței (și, în general, a Europei, căci o analiză făcută pentru alte țări ar conduce la concluzii identice). Aggiornmentul realizat de Consiliul Vatican II, care își propunea să facă față provocărilor lumii moderne, nu a făcut decât să se adapteze acestora. Gândind să atragă lumea, lumea a început să-l tragă. Dorind să fie ascultat în secol, catolicismul s-a secularizat. Temându-se să-și afirme identitatea, s-a relativizat până în punctul în care mulți credincioși nu și-au mai găsit în el reperele cu care era obișnuit, sau la care se așteptau, și nu mai vedeau rostul de a căuta în el ceea ce lumea deja le oferea într-un mod mai puțin conturnat. Autoritățile catolice încearcă să minimalizeze prăbușirea, descrisă în această carte, prin diverse argumente (un număr mare de francezi rămân catolici și își botează copiii, practica religioasă este măsurată prin alte angajamente decât participarea la Liturghie; calitatea a înlocuit cantitatea etc.). Dar acestea cu greu conving. Ioan Paul al II-lea este adesea prezentat ca operând o recuperare față de excesele care au urmat Conciliul Vatican II, dar trebuie să constatăm că practica duminicală a trecut în Franța, de la 14% în momentul alegerii sale la 5% în momentul morții sale, în 2005. Dacă ar fi adevărat că comunități vii există în orașe, aceasta nu este decât o iluzie (așa cum ar putea fi o iluzie cele câteva biserici deschise în perioada comunistă în țările estice, aglomerate din cauza închiderii altora), precum și adunările spectaculoase ale tineretului la JMJ. Spațiul rural francez arată realitatea unei deșertificării dramatice a biserici lor (adică nu mai servesc ca loc de cult), preoții deservind 20 sau chiar 30 de parohii, slujind în fiecare duminică o messa "regională" pentru un mic grup de credincioși, în cea mai mare parte în vârstă și venind câteodată de la mai multe zeci de kilometri; dispariția înmormântărilor făcute de preoți și din vina lipsei preoților disponibili; lipsa legăturii între preoți și credincioși din cauza înstrăinării lor reciproce și a indisponibilității primilor, mai mult ocupați de reuniuni decât de cercetări pastorale...
Evoluția tristă a Bisericii catolice postconciliare descrisă în cartea lui G. Cuchet ar trebui să servească drept avertisment prelaților ortodocși care au visat și mai visează încă să convoce pentru Biserica Ortodoxă un "Mare Sinod" similar cu cel prin care Biserica catolică a dorit să facă aggiornamento, dar care a avut ca principal efect provocarea dezintegrării sale interne și hemoragia dramatică a unui mare număr de adepți ai săi. Jean-Claude Larchet
Traducerea completă, disponibilă la sursă: ROF dupa Orthodoxologie: Jean-Claude Larchet: Recension: Guillaume Cuchet, « Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement»
Principalele evenimente din 1918 - anul Marii Uniri - Ziarul Lumina
Cămasă de pe vremea Marii Uniri, păstrată cu sfințenie - Activenews
Ciprian Porumbescu, sfârșit în temniță pentru că milita pentru libertatea Bucovinei - Activenews
Alba - Iulia - Chișinău, unioniștii cheamă la Marșul Centenarului - Activenews
Nicolae Iorga, marele cărturar român, mesaj pentru neam - Activenews
100 de personalități despre 100 de ani de România - Basilica
Pentru cine a uitat, Columna îi va aminti - Ziarul Lumina
Academicianul Ioan-Aurel pop, Actul de la 1918, cel mai important act politic al națiunii române - Activenews
Volumul BOR și Marea Unire - Basilica
Consolidarea unității bisericești și a neamului românesc - Ziarul Lumina
!70 de ani de la citirea proclamației de la Islaz - Activenews
Arhiepiscopul Iov de Telmessos, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice la Consiliul Mondial al Bisericilor, co-președinte al Comisiei Internaționale Comune de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, afirmă într-un articol de la sfârșitul lunii mai, tradus integral de Agenția de știri Lonews, următoarele:
"Organizarea Bisericii Ortodoxe din lume s-a schimbat în secolul XX, din cauza restaurării sau proclamării autocefaliei mai multor Biserici locale. Într-adevăr, unele Biserici locale, care posedau în secolele trecute statutul patriarhal de onoare, pentru că țara lor fusese în trecut un regat independent al Imperiului Bizantin, au fost restaurate ca Biserici și patriarhii autocefale de către Patriarhia Ecumenică, dar întotdeauna în limitele unui stat recunoscut care implică limite geografice precise. Acesta a fost cazul Bisericilor Sârbă (1920), Româna (1885 - restaurarea autocefaliei, 1925 - restaurarea Patriarhiei), Bulgaria (1953) și Georgia (1990). În toate aceste cazuri, principala justificare pentru restaurarea statutului de autocefalie și patriarhal a fost independența statului propriu, fie în raport cu Imperiul Otoman (în cazul primelor trei), fie în raport cu Imperiul Rus (Biserica Georgiei, în 1917). Deși procesul de declarare canonică a restaurării autocefaliei lor de către Patriarhia Ecumenică a fost lent, în unele cazuri - în cazul Bisericii Georgiei, deși restaurarea autocefaliei a fost recunoscută cu 26 de ani mai târziu de către Biserica Rusă - 1943, când Georgia și Rusia erau sub regimul sovietic, a fost nevoie de 73 de ani ca Patriarhia Ecumenica sa o Proclame canonic în 1990) - pleroma Bisericii Ortodoxe nu a avut probleme majore in acceptarea și aprobarea restaurării autocefaliei și statutului patriarhal al acestor Biserici locale, fiind extrem de apreciate și respectate ca atare de conștiința Bisericii Ortodoxe. În plus, față de restaurarea celor patru Biserici patriarhale, Biserica Ortodoxă a proclamat autocefalia a trei alte Biserici locale: Biserica din Polonia, Biserica Albaniei și Biserica Cehoslovaciei.
Cauza proclamării autocefaliei Bisericii din Polonia a fost cererea adresata Patriarhiei Ecumenice de către Republica Polonă în perioada proclamării independenței sale în 1918 și 1923. Statul polonez, care a recuperat teritoriile estice de sub Imperiul Rus, s-a arătat favorabil existenței pe teritoriul său a unei Biserici Ortodoxe, cu condiția ca aceasta sa nu slujească si nici sa nu fie controlată de Imperiul Rus. Din acest motiv, statul polonez a trimis o cerere Patriarhiei Ecumenice, de a acorda autocefalie Bisericii Ortodoxe Poloneze. Ca răspuns, Patriarhia Ecumenică a declarat Biserica autocefală a Poloniei în 1924, bazându-se pe faptul că Biserica poloneză a fost compusă din eparhii care aparținuseră Mitropoliei Kievului și fuseseră în trecut sub jurisdicția canonică directă a Patriarhiei, până la 1686. Trei episcopi ortodocși din Polonia nu au fost de acord cu noul statut, așa încât au trebuit să părăsească Polonia. Biserica Rusă, de asemenea, a respins această proclamare și, prin urmare, nu a recunoscut natura autocefală a Bisericii din Polonia până în 1948, când a declarat ea însăși Biserica autocefală din Polonia, în timp ce Polonia se afla în spatele Cortinei de Fier.
Biserica Albaniei a fost autoproclamată de către statul independent albanez în 1922, la un congres eclesio-național. Motivul a fost existența unei conștiințe naționale în creștere, ca urmare a independenței țării lor, albanezii ortodocși căutând să se elibereze de influența greacă și să folosească albaneza ca limbă liturgică. Din motive evidente, Patriarhia Ecumenică a ezitat inițial să acorde statutul de autocefalie și a acceptat să acorde un statut autonom cu condiții specifice, care nu au fost acceptate de albanezi, care, cu ajutorul a doi episcopi ruși prezenți în Iugoslavia, au obținut hirotonirea a patru episcopi care și-au format propriul sinod, în 1929. Biserica autocefală autoproclamată a fost apoi recunoscută oficial de statul albanez, ca fiind una dintre cele trei entități religioase ale țării. Confruntând-se cu acest fapt împlinit, Patriarhia Ecumenică și-a dat binecuvântarea sa (εὐλογία) Bisericii autocefale din Albania, cu câțiva ani mai târziu, în 1937, dar a impus condiții canonice pentru acest lucru.
După formarea Cehoslovaciei ca stat independent, Biserica din Cehoslovacia a fost proclamată în mod autonom de către Patriarhia Ecumenică, în 1923, dar, în paralel, unele parohii au continuat să depindă de Biserica sârbă. Una dintre caracteristicile Bisericilor ortodoxe din Cehoslovacia a fost folosirea limbii cehe vernaculare în slujire. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Cehoslovacia a fost eliberată de sub ocupația germană, în mai 1945, urmând urcarea comuniștilor la guvernare în 1946, iar aceasta a intrat în contact strâns cu URSS și s-a aflat în spatele Cortinei de Fier. Diferitele grupări ortodoxe existente în Cehoslovacia, care aveau cu siguranță caracteristicile specifice țării lor, au cerut la un moment dat jurisdicția Bisericii Ruse. Ele au fost în cele din urmă integrate într-un exarhat autonom al Bisericii Ruse, în 1946. În 1948, Partidul Comunist a preluat puterea și Biserica a devenit complet si foarte strict controlată de regimul comunist. Biserica din Rusia a decis să proclame, atunci, Biserica autocefală a Cehoslovaciei, în 1951, un act canonic care nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și de alte Biserici locale. După Primăvara din Praga (1968) și dispariția regimului comunist în 1989, care a dus la crearea a două state independente: Republica Cehă și Slovacia, mai întâi a existat o renaștere a uniaților, care fuseseră interziși în timpul regimului comunist, iar pe de altă parte, relațiile cu Rusia nu mai erau bine primite de populația locală. Acesta este motivul pentru care Biserica Cehoslovaciei a căutat sprijinul Patriarhiei Ecumenice, care, la aproape o jumătate de secol mai târziu, în mod oficial a proclamat autocefalia Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovace, în 1998.
În plus față de proclamarea autocefaliei celor trei noi Biserici care au fost recunoscute de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale locale, a existat în secolul al XX-lea proclamarea unilaterală a autocefaliei a ceea ce noi numim 'Biserica Ortodoxă din America' de către Biserica Rusiei, în 1970, pe baza Mitropoliei sale rusești în America de Nord, în paralel cu existența altor eparhii ale diasporei ortodoxe din această regiune. Chiar dacă unele Biserici Ortodoxe autocefale locale au recunoscut aceasta 'autocefalie', cele mai multe dintre ele nu au putut-o accepta, din cauza problemei co-teritorialității ecleziale în diaspora ortodoxă.
Astfel, se poate observa că noua situație a Bisericii Ortodoxe, creata de schimbările geopolitice din Europa de Est în secolul al XX-lea, a ridicat problema autocefaliei și modul în care este ea proclamată. Din acest motiv, această problemă a fost luată în considerare de către prima Conferință pan-ortodoxă din Rodos, în 1961, ca una dintre problemele care trebuie rezolvate de către Sfântul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Astfel, tema autocefaliei și modul proclamării acesteia sunt considerate unele dintre cele zece teme ale agendei Sfântului și Marelui Sinod, aprobate la prima Conferință pre-sinodală Pan-ortodoxă în 1976.
O lucrare importantă a fost întreprinsă pe această temă de către Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, Comisiile inter-ortodoxe de pregătire și Conferințele pan-ortodoxe presinodale din Chambesy, între 1993 și 2009. În raportul său pentru Comisia pregătitoare inter-ortodoxa din 1993, prezentând numeroase contribuții transmise de diferite Biserici Ortodoxe autocefale locale cu privire la acest subiect, Secretariatului pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, înainte de reuniunea Comisiei, Mitropolitul Damaschin (Papandreou) a subliniat că, deși există o convergență între toate Bisericile Ortodoxe locale pe tema conceptului autocefaliei și necesitatea unui consens pan-ortodox pentru proclamarea sa, a existat o divergență clară cu privire la modul proclamării, mai ales privind lansarea procedurii și proclamarea Tomosului de autocefalie. Pe de o parte, unele Biserici (cum ar fi Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului și Biserica Greciei) au subliniat că Sinoadele Ecumenice sau Sinodul Patriarhiei Ecumenice din trecut și Sfântul și Marele Sinod, în condițiile actuale, au fost autorizate să proclame autocefalia. Prin urmare, conform percepției lor, Patriarhia Ecumenică a fost responsabila cu inițierea procesului de acordare a autocefaliei pentru orice nouă Biserică, prin căutarea unui consens panortodox anterior pe această temă și apoi proclamând Tomosul de autocefalie în numele tuturor. Alte Biserici (cum ar fi Bisericile din Rusia, România, Bulgaria și Polonia) au reamintit în schimb că fiecare Biserică autocefală are dreptul de a acorda autocefalie unei părți din propriul său teritoriu canonic, și că acel consens Pan-ortodox privind recunoașterea autocefaliei ar trebui să fie atins numai după proclamarea autocefaliei, ca un fel de ratificare (a posteriori).
Un document consensual important privind 'autocefalia și modul sau de proclamare' a fost adoptat de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxa în 1993. Acest document, care evidențiază 'perihoreza între local și ecumenic', prezentă în procesul de autocefalie, prevede că inițiativa proclamării autocefaliei să fie luata de 'Biserica Mamă'. Biserica-mamă, care a primit o solicitare de la o regiune a teritoriului său canonic, ar trebui să o ia în considerare la Sfântul sau Sinod, iar atunci când propunerea a fost aprobată în 'condiții ecleziologice, canonice și pastorale', să trimită cererea Patriarhiei Ecumenice, a cărei responsabilitate este aceea de a obține un consens pan-ortodox pe această temă. Când s-a atins un consens pan-ortodox, Patriarhia Ecumenică proclamă oficial autocefalia regiunii, prin semnarea unui Tomos al autocefaliei, fiind de dorit ca acesta să fie co-semnat de întâistătătorii Bisericilor autocefale, ca și de primatul Bisericii Mamă. Ultima propoziție a fost propusă de Biserica Rusă. Apoi, Biserica autocefală nou proclamată este integratî în comuniunea Bisericilor autocefale și este comemorată în diptice.
Cu toate că acest document a fost aprobat de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxă în 1993, secțiunea „3c“ privind semnarea și proclamarea Tomosului de autocefalie a fost menționată pentru examinare în continuare la următoarea Comisie Inter-ortodoxa, care a avut loc în 2009. Comisia pregătitoare Inter-ortodoxa pentru anul 2009 a amendat acest paragraf, afirmând că tomosul autocefaliei ar trebui să fie semnat de Patriarhul Ecumenic și de toți primații Bisericilor Ortodoxe autocefale locale. Problema semnării Tomosului de autocefalie a fost ridicată din nou de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxa din 2011, în pregătirea pentru a patra Conferința pre-sinodala pan-ortodoxă, pentru aprobarea textului final care să fie prezentat Sfântului și Marelui Sinod. La ședința Comisiei pregătitoare inter-ortodoxe din 2011, a existat un dezacord cu privire la modul în care Patriarhul Ecumenic și întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale locale ar trebui să semneze Tomosul. Delegații Bisericii Ruse au ridicat chiar problema revizuirii conținutului propriu-zis al tomosului. O propunere a fost aceea ca Patriarhul Ecumenic să semneze Tomosul prin adăugarea cuvântului 'declară' (ἀποφαίνεται) după semnarea acestuia, în timp ce alți primați ai Bisericilor Ortodoxe autocefale locale să semneze Tomosul adăugând cuvântul 'co-declarăm' (συναποφαίνεται ) după semnătura acestora. O a doua propunere a fost aceea de a nu mai exista adăugări după semnăturile primaților. O a treia propunere a fost aceea ca toate semnăturile sa fie urmate de cuvântul 'declară'(ἀποφαίνεται), arătând importanța egalității tuturor primaților. O a patra propunere prevedea ca numai Patriarhul Ecumenic să adauge, după semnătura sa formularea 'declară' (ἀποφαίνεται), cu toți întâistătătorii Preasfintei Biserici Ortodoxe'. Din păcate, nu s-a atins niciun consens, din cauza unei obiecții puternice de partea Bisericii Rusiei.
Întrucât nu a existat niciun consens cu privire la această problemă în cadrul acestei reuniuni, documentul nu a putut fi trimis spre aprobare in cea de-a patra Conferința pre-sinodală pan-ortodoxă, statutul conferințelor pre-sinodale prevăzând că deciziile trebuie sa fie luate în unanimitate. Prin urmare, documentul nu a fost discutat de atunci, iar subiectul autocefaliei și modul în care se proclamă aceasta au fost eliminate de pe ordinea de zi a Sfântului si Marelui Sinod al întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale din 2016.
Bineînțeles, este regretabil faptul că niciun consens nu a putut fi atins cu privire la procedura de semnare a Tomosului de autocefalie, în timp ce s-a ajuns la consens pentru restul documentului care se ocupă cu modul în care se proclama autocefalia, fiind interesant de observat că acest document propus, de fapt, nici nu a revizuit, nici nu a clarificat motivele reale pentru proclamarea (sau restabilirea) autocefaliei. Documentul prevede că 'Biserica Mamă' în regiune, care solicita autocefalia, ar trebui să revizuiască termenii 'ecleziologici, canonici și pastorali' pentru proclamare. Acești termeni pot fi destul de ambigui. Într-adevăr, dacă luăm cazul Bisericii autocefale din Polonia sau Cehoslovacia, vedem că a existat o dispută în istorie, privind luarea în considerare a Patriarhiei Ecumenice sau a Bisericii Ruse ca 'Biserica Mamă' in aceste regiuni particulare. Mai mult, analizând motivele istorice pentru proclamarea noilor autocefalii in secolul XX, se poate vedea în mod clar că motivele au fost mai mult geopolitice (independența de stat, sentimente naționale, limba) decât ecleziologice, canonice și pastorale. În acest caz, care ar fi criteriile pentru 'termenii ecleziologici, canonici și pastorali', care urmează să fie examinate de o 'Biserică Mamă', care ia in considerare cererea unei regiuni a teritoriului canonic de proclamare a independenței? Principalul motiv pentru acordarea autocefaliei Bisericii Poloneze a fost obținerea independenței față de Biserica Rusă. Principalul motiv al autocefaliei Bisericii din Albania a fost o anumită independență față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru explică de ce Biserica Rusă a avut puternice rezerve în a accepta statutul autocefal al Bisericii din Polonia, și în același mod, Patriarhia Ecumenică a fost reticentă în a proclama Biserica autocefală a Albaniei. Mai mult, un astfel de document ar ajuta astăzi Biserica Ortodoxă să rezolve problemele bisericești ale secolului XXI, precum criza Bisericilor din Ucraina si din fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sau Muntenegrului? De exemplu, deși Patriarhia Ecumenică este considerată 'Biserica Mamă' a Bisericii Ucrainene, Biserica Rusiei pretinde că are jurisdicție canonică deplină asupra Ucrainei, după acordarea Mitropoliei Kievului de către Patriarhia Ecumenică, Bisericii Rusiei, în 1686 și, prin urmare, nu va accepta niciodată să fie ruptă de rădăcinile ei istorice prin proclamarea autocefaliei Bisericii din Kiev.
Astfel, pe lângă problema legata de cine ar trebui să fie considerată 'Biserica-mamă' pentru inițierea procesului de proclamare a autocefaliei, s-ar putea înțelege cu ușurință că obținerea unui consens pan-ortodox pentru proclamarea Bisericii autocefale din Ucraina ar fi mult mai dificilă decât obținerea unui consens pan-ortodox pe marginea unui document despre autocefalie și cum să se promulge ea!
Prin urmare, dacă ne uităm la situația actuală a Bisericii Ortodoxe în mod obiectiv și critic, se poate concluziona cu ușurință că un alt Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe este absolut esențial, nu numai pentru adoptarea documentului privind 'autocefalia și mijloacele de adoptarea a sa', ci, de asemenea, pentru clarificarea și definirea motivelor specifice în proclamarea sau restabilirea autocefaliei și validarea într-o maniera sinodală a autocefaliilor proclamate în secolul al XX-lea și soluționarea crizei ecleziastice din Ucraina și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sau Muntenegrului. Deși problema autocefaliei poate părea o problemă fără soluție, trebuie să ne amintim că nicio rezolvare nu poate fi găsită fără o referire la tradiția canonică stabilită a Bisericii Ortodoxe timp de două milenii și neluând în considerare rolul prerogativelor specifice și canonice ale Patriarhatului Ecumenic."
S-au folosit citate din:
[1] A. Mironowicz, “L’Église orthodoxe en Pologne au XXe siècle”, C. Chaillot (Ed.), L’Église orthodoxe en Europe orientale au XXe siècle, Paris, 2009, p. 234 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 617.
[2] A. Lotocki, Autokefalia, II, Warsaw, p. 502-503 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 630-639.
[3] C. Pulec and G. Stransky, “L’Église orthodoxe en République Tchèque et en Slovaquie au XXe siècle”, C. Chaillot (Ed.), Op. cit., Paris, 2009, p. 218-225 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 648-655.
[4] Rapport du Secrétaire sur l’Autocéphalie et la manière de la proclamer. Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 257-276.
[5] L’Autocéphalie et la manière de la proclamer. Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 355-356. See also the text in : V. Phidas, Droit canon. Une perspective orthodoxe. Analecta Chambesiana 1. Chambésy, 1998, p. 137-138.
[6] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 357.
[7] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 2009, p. 281-282.
[8] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 2011, p. 275-276.
Pentru scriitorul din Lisa un lucru e sigur: nedumerirea, incertitudinea. Nici un moment, însă, el nu abandonează această preocupare căreia îi caută o soluţie. Pe măsură ce avansează diferite ipoteze, intensitatea conflictului interior nu scade. “Si vis pacem, param bellum”. El însă continuă neperturbat să se adâncească în sine. Sufletul lui se sfâşie zi şi noapte între doi bidivii: raţiunea şi sentimentul. “Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc” (Paler, 2001, p. 12-13).
Zbaterea aceasta este o sursă permanentă de conflict interior. Diferenţa pe care o caută asiduu între “o biografie” şi “un destin” se aşteaptă îndelung descoperită. Răspunsul clarificator este cel care se potriveşte la întrebarea “Cine sunt eu?”
“Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi mă auzeau. Trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: “Cine-i acolo?” I-am spus. “Nu te cunosc”, a zi ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: “Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet” (s.n.),(Paler, 2001, p. 12).
“Eul” reprezintă căutarea de o viaţă a lui Octavian Paler. În prefaţa pe care el a scris-o la “Deşertul pentru totdeauna”, sunt nişte cuvinte care ar putea fi aşezate fără tăgadă pe frontispiciul întregii sale opere: “Sunt aproape convins că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care – în lipsa unei formule mai bune – aş numi-o “secretă”. Prin “viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control – cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul – şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această “viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi” (Paler, 2001, p. 8).
Aşadar, găsirea identităţii de sine n-a fost punctul forte al lui Paler. Lupta a continuat până la sfârşit. Dar călătoria până acolo a fost una populată de spirala aventurii legate de socraticul: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, domolit de echilibratul: “Nimic prea mult”.
Unele răspunsuri pe care şi le-a dat la acest deziderat autoanalitic ar putea suna autoironice, deşi, în esenţă, nu sunt: “Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt…; omul este o mangustă imperfectă” (Paler, 2011, pp. 15, 23). Iar în alt loc, zice că “În principiu, civilizaţia nu suprimă gorila din noi…ci copilul” (Paler, 2001, p. 240).
S-ar părea că Octavian Paler gândeşte aproape evoluţionist. Măcar literar şi tot o face. Se pare că pentru el, ziua plecării din Lisa la Bucureşti echivalează mai multe ere geologice: “De regulă, trecerea din preistoria vieţii în istoria ei, se produce încet, pe nesimţite. La mine s-a întâmplat altfel. Dimineaţa, mai eram încă în preistoria existenţei mele. Seara, mă găseam în Bucureşti, unde am aflat, treptat, că există electricitate, autobuze, pantofi… şi multe alte noutăţi absolute, în comparaţie cu care “competenţele” mele nu mai valorau nimic” (Paler, 2001, p. 199). Iată cum, în doar câteva cuvinte, ontogenetica paleriană sintetizează filogenetica speciei umane. Şi nu fără sens, aşa cum vom vedea când vom vorbi despre rădăcinile ancestrale ale visului.
În aceste condiţii de interpretare, foarte uşor, “subconştientul” de care vorbeşte Paler ar putea fi substituit şi de înţelesurile “inconştientului colectiv” al lui Jung – mai ales că visul poate aparţine amândurora: “La nivelul conştiinţei suntem proprii noştri stăpâni, în aparenţă suntem factorii înşişi. Dar dacă păşim pe poarta umbrei ne dăm seama cu spaimă că suntem obiectele unor factori. A şti aceasta este desigur neplăcut, căci nimic nu dezamăgeşte mai mult decât descoperirea propriei noastre neputinţe… supremaţia conştiinţei în care credem şi pe care o apărăm cu anxietate, în realitate unul dintre secretele succeselor umane, este în mod periculos pusă sub semnul întrebării” (Jung, 2003, p. 32).
Şi pentru Octavian Paler, raţiunea conştiinţei este adesea pusă în dificultate de moştenirile ancestrale şi biografice ale amintirilor. Miturile redescoperă începuturile, dar, după Jung, visele ajung dincolo de mituri, mult mai în spate. Căci mitul este o povestire simbolică a începuturilor, însă visul are acces direct la ceea ce Jung numea “arhetipuri colective”. Probabil că “mitologiile subiective” ar putea fi înţelese şi ca regresii în destin, dincolo de elementele biografice contemporane cu autorul însuşi, pentru ca, apoi, prin vis, să meargă şi mai adânc, aşa cum zice el însuşi, în preistoria omenirii.
Ori, Octavian Paler visează enorm. În plus, cred că ar fi o capcană interpretativă să considerăm că filosofia existenţială paleriană, aşa cum o putem percepe şi pricepe din întreaga sa operă, s-ar reduce la un dute-vino de la creier la inimă şi viceversa. El se pogoară prin vis, prin artă… în straturile de adâncime ale existenţei umane, unde se întâlneşte cu firea umană în generalitatea ei. Cel puţin aceasta este dorinţa lui expresă: “Asediat mereu de întrebări şi nelinişti, artistul nu încetează să coboare în sine pentru a se pregăti să vadă lumea mai bine, să se implice în problemele tuturor clarificându-şi identitatea: “Cine se caută pe sine găseşte lumea. Cine caută lumea se găseşte pe sine”” (Paler apud Pop, 2007, p. 3). Lumea contemporană cu el şi lumea de totdeauna.
În cele ce urmează vom spori demersul pe două linii complementare, care să răspundă la întrebarea lui Paler despre cine este el: autocunoaşterea prin intermediul visului ce ţine de dorinţe refulate şi de inconştient (fie el personal sau colectiv) deci să zicem, de o zonă afectivă şi, în al doilea rând, ne vom concentra pe datoria pe care şi-a făcut-o faţă de raţiune, cu ajutorul căreia a căutat să-şi evidenţieze existenţa lui Dumnezeu ca un posibil temei de înţeles al identităţii personale.
Spre sine prin vis
Octavian Paler a visat în neştire. Avem în opera lui o mulţime de vise relatate care, indiscutabil, ar putea alcătui materia primă pentru ceea ce s-ar putea numi analiza viselor. A visat de toate: satul Lisa, pe tatăl său, marea, soarele, camere multe şi uşi încuiate, chei ruginite, ziduri, zăpadă cu urme în ea, insule, pe Mali (vaca părinţilor din Lisa), a visat că nu poate fugi de el însuşi şi, din păcate, nici de moarte. O întreagă plajă de nuanţe onirice.
Poate că ar fi interesantă şi o cronologie a viselor, în sensul că ele însele evoluează în rând cu evenimentele existenţiale. Să nu uităm că pe neastâmpărata Mali, vaca rătăcită printre brusturii din Valea Secii, a visat-o la doar două săptămâni de când a ajuns în Bucureşti, preadolescentul Paler fiind sub puternica influenţă emoţională a doliului neîncheiat după satul natal al copilăriei, sat pe care-l numeşte într-un loc “temelia fiinţei mele”.
Şi că să înaintăm substanţial în biografia autorului, mai amintim de visul legat de insulele Fidji, unde era obiceiul ca bătrânii să fie înlăturaţi pentru a facilita progresul civilizaţiei. Acest vis de mai târziu este legat de manifestarea bolii de inimă care i-a inspirat mai multe excursuri pe seama evenimentului morţii.
Deci visele lui Paler nu sunt nicidecum întâmplătoare sau insignifiante, iţele abisului oniric întreţesându-se cu cele ale universului existenţial.
Oricum, Octavian Paler pescuieşte în ape adânci. În apele adânci ale straturilor inferioare ale psihicului. „Omul care doarme e un om diminuat, zicea Rivarol. Eu cred că lucrurile stau exact pe dos. În somn, suntem mai adevăraţi decât în stare de veghe” şi, câteva pagini mai încolo, spune că „vreau să pot dormi, chiar dacă subconştientul transportă şi în somn starea mea confuză”. Visându-se într-un cimitir, se pare că „pe fiecare monument funerar, în loc de nume, era o inscripţie: „Nimeni nu se poate ascunde de el însuşi”” (Paler, 2001, pp. 99, 112).
Visul este o compensaţie a neajunsurilor şi nemulţumirilor. Am putea spune că tot ceea ce este prea greu de suportat pentru conştientul nostru, este cumva, pentru moment, înlăturat şi depozitat în camerele de adâncime ale sufletului. Numai că de acolo, ori de câte ori au ocazia, refulările noastre ies la suprafaţă într-o încercare subliminală de echilibrare a vieţii.
Astfel că „intenţiile noastre conştiente sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, tulburate şi intersectate constant de intruziuni inconştiente, ale căror cauze ne sunt la început necunoscute”. E ca o întâlnire cu „prietenul sufletesc interior” (Jung, 2003, pp. 112, 138). Octavian Paler spune că în vis te întâlneşti cu tine însuţi, cu tine cel adevărat, autentic. El visează altfel, adică simbolic, tot ce i s-a întâmplat în realitate, ca o dovadă a reflexiei onirice a unei încărcături emoţionale extrem de fierbinţi pentru raţiunea neputincioasă. Despărţirea de satul natal şi boala de inimă sunt astfel de subiecte clocotitoare pentru o raţiune neputincioasă şi care nu are în spate „zidul” de care să se sprijine. Astfel, şi-a asumat până la capăt condiţia suferinţei bazată pe luciditate autoanalitică.
Paler “…nu se plasează niciodată pe un piedestal sau pe o platformă inaccesibilă, propunându-se ca model şi expunându-şi o pretinsă infailibilitate. Dimpotrivă, el îşi asumă direct eşecurile şi culpele inevitabile, zgura inerentă a parcursului existenţial, înfăţişând profilul frământat, tensionat al condiţiei umane” (Cristea-Enache, în prefaţa la Viaţa pe un peron, 2011, p. 10). Pentru a pipăi măcar adierea liniştii interioare şi a domoli clocotul non-sensului existenţial, scriitorul din Lisa a avut nevoie de Dumnezeu.
Necesitatea existenţei divine. De la senzaţie la concept.
Evoluţia credinţei lui Paler urmăreşte atât, să zicem, psihologia vârstelor, cât şi succesiunea evenimenţială a vieţii. Odată cu creşterea treptată a impactului emoţional pe care „întâmplările” vieţii îl aduce în viaţa lui, creşte şi semnificaţia problematizării rolului divinităţii.
“Deşi cu adânci rădăcini existenţiale în spiritualitatea satului transilvănean, autorul “mitologiilor subiective” nu ia credinţa de-a gata, fără rest de interpelare, ci dialoghează cu ea asertiv, ferindu-se deopotrivă atât de asimilări facile, cât şi de rechizitorii inchizitoriale asupra ei.
Pentru aceste motive, chiar dacă nimeni nu l-ar putea categorisi pe Octavian Paler ca credincios practicant – cum, de altfel, nici el nu se autodefineşte vreodată aşa – totuşi, un credincios sui-generis a fost. Încă de pe când era un copilandru şi nu-L căuta voluntar pe Dumnezeu, “L-a respirat”, totuşi. Între multe şi multe mirosuri pe care le-a trăit şi simţit, “…ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de vecinătatea unui râu, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune”, un loc aparte îl ocupă “iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate” (Paler, 2001, pp. 22 şi 40).
Deşi nu pomeneşte aici nimic despre Dumnezeu, ba chiar s-ar putea părea că Paler chiar evită să o facă, cimitirul este un loc aparte şi care, chiar şi în conştiinţa autorului, nu poate fi separat de rezonanţele “irealităţii” ca altă formă a transcendentului. Numai că pentru Octavian Paler, aşa cum am mai spus, Dumnezeu nu reprezintă un concept gata preformat şi pe care el trebuie să-l ingurgiteze, ci o precondiţie sine qua non a supravieţuirii, tot aşa cum pentru oamenii primei epoci de existenţă mirosul, înaintea văzului şi a auzului, le asigura supravieţuirea fizică. Înainte să vadă sau să perceapă prin auz pericolul, omul îl “mirosea”. De aceea, simţul mirosului deţine preemţiunea senzorială în scrisul lui Paler.
Şi pentru ca sinestezia din progadie să fie completă, autorul continuă: “Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întunecaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot” (Paler, 2001, p. 22). Avem acum, în afară de miros, simţul tactil sugerat de prezenţa aerului, cel optic încântat de brazii care semănau cu nişte străjeri şi simţul auzului care, pe lângă forfota gâzelor, asculta tăcerea ce se odihnea peste progadie.
Credinţa lui Paler nu se reduce la idolii conceptelor despre divinitate, el preferând un Dumnezeu martor tăcut al sevelor pământului care dinamizau primăvara totul. “Simt nevoia să reiau ideea că Dumnezeu e ţăran. Un Dumnezeu burghez mi se pare, din multe motive, o blasfemie. Un Dumnezeu intelectual mi se pare un nonsens. Cum să aibă Dumnezeu dubii? În schimb, mi-l pot închipui pe Dumnezeu ascultând cum se trezesc sevele pământului primăvara” (Paler, 2001, p. 304).
Dumnezeu e un ţăran ca şi ţăranul din progadia îmbibată de mirosuri, imagini şi sunete. Cumva, ar zice Paler dacă ar fi cumva preocupat de modul de raportare al liseanului din vremea lui la Dumnezeu, ţăranul Îl înţelege pe Creator prin simţuri, căci, El Însuşi se descoperă omului prin aer, brazi şi păsări, iarbă putrezită, foşnăituri de insecte… . Dogmatic vorbind, am putea considera fără, zic eu, să greşim, că Octavian Paler, deşi pe urmele lui Blaise Pascal a încercat să-şi alcătuiască o “rugăciune” personală prin care să-I vorbească lui Dumnezeu, s-ar putea încadra în ipostaza beneficiarului Revelaţiei naturale ca iniţiativă de adresare către om a lui Dumnezeu (Remete, 1997, p. 95).
Numindu-L pe Dumnezeu “ţăran”, nu face decât să pună în discuţie, e adevărat că şi fără să detalieze subiectul, vecinătatea de existenţă divină cu vecinătatea de înţelegere a acesteia de către cel mai fidel cinstitor al creaţiei şi al pământului. Probabil că la fel cum pământul e superior tinei, tot astfel şi ţărâna e partea cea mai curată a pamântului. Ţăranul e un univers în sine, neînţelegând istoria aşa cum şi Cioran ne-o spune, dar care, mai presus de toate, înţelege viaţa şi moartea. Ori asta nu e puţin lucru. O recunoaşte însuşi autorul pentru care memoria satului păstrează întotdeauna şi irevocabil o zonă nemaculată de istorie: “Bineînţeles, nu mă pot gândi la Lisa ca la o localitate, ci ca la temelia fiinţei mele. Şi mi-ar fi imposibil să vorbesc despre copilăria mea altfel decât despre partea mea de paradis” (Paler, 2001, p. 44). Exegeza acestui citat, ca de altfel a multor altele din opera paleriană, ne este oferită de Daniel Cristea-Enache care spune că “… neuitatul Paler… a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasimitologic, şi a făcut din ea o matrice în cărţile lui la persoana întâi” (Cristea-Enache, 2016, p. 201)” (Bîlbă, 2018). Aşadar, Lisa a reprezentat un simbol paradisiac pentru el. Mai târziu, odată cu boala care-şi arată colţii irepresibili, deşi nu se schimbă, Dumnezeul lui Paler dobândeşte semnificaţii suplimentare.
“Se pare că lui Octavian Paler nu-i sunt suficiente revelaţiile naturale ale lui Dumnezeu, pe care, uneori, le repudiază la grămadă în dulcegăriile şi poncifele sămănătoriste. Cu toate acestea, aşa cum ne-a obişnuit, crezul palerian nu este unul dogmatic. Învăţătura de credinţă nu-i parvine lui Paler ex abrupto. Pentru el, Dumnezeu este de neînţeles, dar, paradoxal, şi de înţeles. În cărţile mai târzii, eul palerian pendulează între sugestiile generale ale religiozităţii şi problematizarea pascaliană a existenţei lui Dumnezeu. Are nevoie da mult mai mult decât atât pentru a-şi face existenţa suportabilă. Şi atunci plonjează în plină zonă de credinţă pascaliană, intuind paradoxal existenţa divină, pe care în copilărie mai ales dar şi după aceea, a reperat-o la nivel senzitiv. În plin élan raţional, consemnează irefutabil: “Ce poate urma într-o lume fără incertitudini? O asemenea lume e la fel de greu de imaginat ca una fără Dumnezeu…. Absenţa lui Dumnezeu e suportabilă doar fiindcă e nesigură. Câtă vreme n-avem nici o certitudine că Dumnezeu nu există, suntem la adăpost. Îţi dai seama ce nenorocire ar fi o dovadă că ne-am înşelat?” (Paler, 2001, pp. 311 şi 314)” (Bîlbă, 2018).
Paler nu-L găseşte pe Dumnezeu nici în teologia oficială, nici în progresul civilizaţional, progres pe care adesea îl repudiază în “istoria” orizontală, fără profunzime pentru el, ci dumnezeul palerian este intuit şi perceput în adâncurile de taină ale propriei persoanei. E cumva consubstanţial existenţei umane. “N-am cochetat niciodată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult” (Paler, 2001, p. 126).
“Iată cum Octavian Paler reuşeşte paradoxul de nu fi lup moralist şi, totuşi, să ofere una dintre cele mai plauzibile lecţii despre existenţa lui Dumnezeu: lecţia incertitudinii; nu sunt sigur că Dumnezeu există dar, în acelaşi timp, nu sunt sigur nici că Dumnezeu nu există” (Bîlbă, 2018). Iar partea a doua predomină.
Cumva, am putea aprecia că Octavian Paler “s-a folosit” de existenţa lui Dumnezeu atât cât a avut nevoie pentru a-şi răcori lăuntrul scăldat în temperaturi vulcanice. Însă, poate chiar spre surpinderea autorului însuşi, această nevoie egoistă de liniştire pe seama divinităţii, l-a adus tocmai pe buza unui nou Rubicon. I-a fost “fatală” (da la fatum, adică soartă) întâlnirea cu sămânţa divină, ceea ce probabil că l-a liniştit mai mult decât decât a spus-o el însuşi şi, poate, chiar mai mult decât a putut recunoaşte în faţa istoriei şi a lui însuşi.
După toate aparenţele, cred că modul percepţiei şi înţelegerii divinităţii la Octavian Paler, poate fi luat în considerare şi prin prisma jungiană: “Cerul s-a transformat pentru noi într-un spaţiu cosmic pur fizic, iar empireul divin, într-o amintire frumoasă. Însă, “inima noastră arde” şi o nelinişte secretă macină rădăcinile existenţei noastre” (Jung, 2003, p. 33). Nu o dată, pentru fiul satului Lisa, progresul civilizaţional în cele din afară este însoţit de atrofieri interioare. Şi acestea, cumva, se cer reechilibrate, compensate. Intuiţia existenţei divine i-a dat o oarecare linişte sau, poate, chiar mai mult decât ne spune el, un anumit sens.
Nu aş vrea să concluzionez spunând că Octavian Paler a descoperit cheia succesului şi a fericirii, descoperindu-L pe Dumnezeu. Şi nici că visul, ca vehicul prezent pe drumul ce leagă mintea şi inima, i-a oferit şansa supremă a echilibrării propriei persoane. Ceea ce este evident este că el a încercat şi, de ce să nu recunoaştem, a şi reuşit până la un punct “armonizarea contrariilor” (Pop, 2007, p. 93). O spune chiar Paler însuşi: “Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă” (Paler, 2010, p. 19).
Trecutul se armonizează cu prezentul, într-o interconectare dinamică în sens dublu. Dacă vreţi, se armonizează memoria afectivă cu prezentul unei raţiuni insuficiente. Sau, cum poate chiar Octavian Paler ar spune-o, preistoria cu istoria, biografia cu destinul, întâmplătorul cu preformatul, “gorila”, “mangusta” şi “şobolanul” cu acel strigăt neauzit din vis: “Eu sunt”. Nu contează că această filosofie de viaţă a unirii semnificative a celor opuse e de sorginte orientală – în cazul nostru fiind vorba despre conştient şi inconştient (Jung, 2003, p. 45).
De reţinut e că, la fel ca un alt Iona, sorescian, Octavian Paler reuşeşte să treacă prin vis din cameră în cameră spre tot mai multă lumină şi sens. Şi unde e mai multă lumină decât în deşert – a se citi “deşertul pentru totdeauna”: “Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital” (Paler, 2001, p. 313). Alături de încercările paleriene de a echilibra trecutul cu prezentul, emoţia cu raţiunea, se încadrează, iată, şi viitorul cu vitalitatea iluziei.
Bibliografie:
Telefonul mobil poate să scadă IQ-ul prin simpla prezență. Niciun studiu nu arată că folosirea computerelor în școli e ceva bun. Dimpotrivă! Cu cât adolescenții folosesc mai mult smartphone-ul, cu atât au mai puțină empatie pentru părinți și prieteni. Smartphone-ul este unul dintre cei mai periculoși ucigași din istorie. "Nu sunt conservator, dar sunt îngrijorat", spune în mijlocul acestei pledoarii prof. dr. Manfred Spitzer, psihiatru, psiholog, cercetător în neuroștiințe, directorul medical al Spitalului Universitar de Psihiatrie de la Ulm, Germania.
StirileTVR.ro vă prezintă una dintre cele mai aspre analize asupra tehnologiei digitale, expusă într-o ediție-eveniment a emisiunii "Garantat 100%", realizată de Cătălin Ștefănescu.
"Nu am pretenții că am descoperit o nouă cauză a demenței. Dar ideea mea este una simplă. Dacă nu îți educi intensiv creierul în primii 25 de ani de viață, apoi începe declinul. Se întâmplă ceva în creier și ajungi jos. Există o formă de declin mintal cauzat de suprautilizarea mediului digital la vârste fragede. Termenul 'demență digitală' a fost inventat, de fapt, de medicii coreeni, după ce au analizat cazuri de bărbați între două vârste, care au jucat prea multe jocuri pe calculator, iar acum sufereau de pierderi de memorie, depresie, lipsă de concentrare și alte lucruri asociate. Eu folosesc termenul mai precis ca să arăt că, dacă nu ai parte de o educație bună în tinerețe și de un mod general de a-ți educa mintea, dacă nu ai acces la muzică, sport, teatru, limbi străine, activități manuale și tot restul... Cu cât creierul e mai educat, cu atât e mai ferit de declinul timpuriu, demență.
Tehnologia digitală ne scutește de efortul mintal. Ne oferă mijloace care se ocupă de treburile mintale. Înainte, ne foloseam creierul, acum folosim smartphone-ul. Dacă trebuie să facem calcule, folosim calculatorul. De câte ori transferi activitatea mintală spre așa ceva, este ca și cum ți-ai transfera energie unui aparat care face totul în locul tău. Nu-ți mai folosești mușchii. E la fel ca atunci când mergi la sală, fiindcă știm că ni se atrofiază mușchii dacă nu-i folosim. La fel se întâmplă și cu creierul. Dacă nu îl folosim, nu e bine antrenat. mai important e că, în timp ce creierul se dezvoltă, trebuie antrenat ca să-și folosească întregul potențial. Deci când în evoluția creierului tânăr intervine mediul digital, dezvoltarea lui este afectată puternic. Și trebuie să știm ce riscuri ulterioare există. Eu cred că avem nevoie de evaluarea acestor riscuri și asta este ceva ce nu s-a făcut până acum.
Cazul cel mai important este cel al smartphone-urilor. Adevărate cuțite elvețiene ale secolului XXI. Îl avem la noi și îl folosim de mii de ori. În Coreea de Sud, tinerii îl folosesc 5,4 ore pe zi. În Germania, dacă întrebi, ți se va spune că 2 ore pe zi. Dacă faci calcule, vei vedea că 6 ore. Tehnologia digitală și mai ales smartphone-urile sunt folosite enorm și nu s-a făcut niciun fel de evaluare a riscurilor. Ar trebui să abordăm foarte serios această problemă".
"În primul rând, s-a dovedit că și din punct de vedere muscular este la fel. S-au făcut studii despre aceste console virtuale de tip Wii și concluzia a fost că mișcarea adevărată este mai bună. Anul trecut, odată cu jocul Pokemon, s-au făcut estimări care au arătat că numai în SUA oamenii vor străbate de 148 de ori distanța Terra - Lună, că va fi o explozie de mișcare și toți vom trăi mai mult etc. Ei bine, studiile au arătat că efectul Pokemon asupra sistemului locomotor durează 5 săptămâni, iar apoi omul ajunge din nou să nu facă mișcare deloc sau să vâneze Pokemoni cu mașina, ceea ce crește numărul accidentelor, inclusiv al celor cauzate de pietoni, fiindcă oamenii mergeau cu ochii în telefon. S-au făcut multe studii despre asta și s-a dovedit că efectele nu au fost pozitive, ci negative. Apoi, cu cât petreci mai mult timp la playstation, cu atât mai puțin citești, cânți, ieși în lume... Pare argumentul cel mai puțin solid, dar este cel mai puternic: dacă petreci mult timp în mediul digital, orice altceva devine neimportant. Și atunci, copiii noștri nu vor mai petrece timpul în mod util lor".
"Dacă las telefonul aici și atât, IQ-ul dvs. și al meu scade"
"Sigur, și eu am telefon și stau mult la computer. Ca medic și savant, nu poți lucra fără computer. Dar nu mă joc pe telefon. Nu fac altceva decât să vorbesc la el și să-mi citesc e-mailurile. Și de multe ori îl țin offline, ca să nu-mi distragă atenția. De fapt, s-a demonstrat că, și dacă îl las aici și atât, IQ-ul dvs. și al meu scade. Chiar dacă nu sună. Fiindcă suntem cu gândul la el. Trebuie să faci efort mintal ca să nu te uiți în telefon. E un efort măsurabil și s-a dovedit că, dacă te gândești la telefon, rezultatul la testele IQ scade. Deci știm că asta nu e ceva bun pentru capacitatea noastră mintală. Da, ca unealtă, smartphone-ul e grozav. Dar trebuie să-l dăm copiilor să-și petreacă timpul cu el? E periculos, nu trebuie să facem asta".
Fila cărții vs. ecranul dispozitivului. Diferența fundamentală dintre a citi și "a da click"
"Pe un ecran, informația e trecătoare. Poate fi bună sau nu. Dacă întrebi studenții californieni ce fel de materiale vor la curs, 85% vor spune că preferă să citească din cărți. Fiindcă așa, sunt siguri că autorii cărții au făcut eforturi ca să adune acele informații, apoi au fost editate și cineva a investit bani pentru tipărire. Pe când, în cazul unui ecran, al unui monitor, orice nebun poate să scrie orice. E dovedit că dintr-o carte învățăm mai mult. Când înveți de pe un 'ecran', ai tendința să citești în fugă. Cartea asigură o lectură profundă. Citești și te gândești la ce ai citit. Pe vremuri, exista ceva numit 'citit'. Acum, oamenii dau click-uri și nu mai gândesc prea mult. Așa că a apărut un termen nou, 'cititul profund', care înseamnă să citești și să gândești. Să citești dând click-uri nu e ceva la fel de folositor precum cititul. Iar cărțile sunt numai pentru citit, de aceea sunt mai bune".
Copiii și lumea digitală. Legătura dintre telefon, vorbire, deficit de atenție, sentimentul lipsei de control
"Depinde de vârstă. Un studiu făcut pe 7.000 de copii germani a arătat că, dacă mamele au grijă de copiii de un an uitându-se în același timp pe telefon, copiii vor avea mai multe probleme cu somnul, fiindcă un copil vrea atenția mamei și, dacă ea nu i-o acordă, el va remarca (...) Medicii au găsit o legătură între mamele care își folosesc smartphone-urile și mamele care spun că au o problemă să își adoarmă copiii.
Apoi, mamele le dau telefoanele copiilor între 2 și 4 ani. 70% dintre mamele din Germania fac asta peste jumătate de oră pe zi. Și cu cât fac asta mai mult, cu atât copilul va vorbi mai greu. Se știe că micuții nu învață cuvinte de la telefon. Dacă ai peste 5 ani, poți învăța unele cuvinte de aici. Dar numai unele. Însă copiii mai mici nu învață limba maternă așa. Nu învață nimic. Copiii de 2-4 ani care folosesc telefoane învață mai greu să vorbească.
La cei de 7-9 ani apar probleme de atenție, fiindcă smartphone-ul le distrage atenția. Iar când ești mic, trebuie să înveți tocmai să te concentrezi asupra unui lucru, fără să fii distras de ce e în jur. Și când te joci pe telefon, intervine ceva din diverse părți, vreun dușman care te aruncă în aer etc. Și ca să joci bine jocul, îți antrenezi atenția ca să fie cât mai 'neatentă'. Fiindcă vrei nu să te concentrezi aici, ci asupra a tot.
Și așa apare deficitul de atenție.
E ceva demonstrat, nu e o părere. Iar la 13 ani, cu cât copiii folosesc mai mult smartphone-ul, cu atât simt mai mult că nu își controlează viața, că smartphone-ul a trecut la conducere. Primesc 200 de mesaje cu 'Acum mănânc gumă, ce spui?', 'Sunt la toaletă, ce zici?'. Toate aceste non-mesaje (...) trebuie să răspunzi în 3 minute, altfel te pomenești cu alt mesaj: 'Ce-i cu tine?!'. Și ți se distrage atenția. Au observat și tinerii germani. S-a făcut un studiu asupra copiilor de 8-12 ani. 50% au spus că smartphone-ul le distrage atenția. 25% au spus că nu se mai pot concentra din cauza smartphone-ului. Deci s-au plâns că nu e ceva bun în viața lor".
Frică și presiune în educație
"Eu am 6 copii. Așa că știu că uneori trebuie să spui 'Haide, încearcă din nou!'. Mai ales când e vorba de învățarea unui instrument muzical. Însă am un prieten care și-a presat fiul să învețe vioară, până când copilul a vomat pe vioară. În clipa aceea, familia și-a dat seama că nu era cea mai bună metodă și a încetat să-l preseze. Nu trebuie să se ajungă aici. Însă când apar mici obstacole, copilul trebuie îmboldit puțin. Dar dacă nu îi place, nu poți insista. Unii dintre copiii mei au studiat multe instrumente. Alții, niciunul. Au făcut alte lucruri. Dacă le dai multe de făcut, vor face. Și asta îi ajută în dezvoltare".
Computerele din școli afectează negativ învățarea - de la convingeri personale la studii
"Când scriu cărți, îmi susțin toate afirmațiile cu dovezi științifice. Și dacă mi se spune că nu e adevărat, că totul merge foarte bine, le cer acelor oameni să-mi arate studiile care dovedesc asta. Ca om de știință, cel mai interesant lucru sunt contraargumentele și dovezile. Întotdeauna îți dorești să le afli. Din punct de vedere filosofic, de la Karl Popper citire, asta e totul. Ca om de știință, vreau să știu dacă mă înșel. Mă interesează studiile care arată asta. Am citit o parte importantă dintre argumentele celor care spun că greșesc. Nu rezistau în fața unei evaluări critice. De exemplu, există studii care arată că, dacă înveți geografie la computer sau dacă vezi un documentar și apoi dai un test la geografie, ai rezultate mai bune cu ce ai învățat de la computer. Nu e un studiu relevant, dar din el se trage imediat concluzia că e grozav să înveți de la computer, deși nu asta arăta studiul.
Există multe păreri greșite care afirmă că e bine să înveți așa.
Însă dacă citești concluziile unor studii amănunțite, și spun asta cu toată responsabilitatea, niciunul nu arată că folosirea computerelor în școli e ceva bun. Multe studii arată că, dimpotrivă, ele afectează negativ învățarea. E important! Părinții, profesorii și politicienii trebuie să știe asta.
Germania tocmai va cheltui 5 miliarde de euro ca fiecare clasă de școală să fie dotată cu computere și internet. Este rețeta perfectă pentru a face copiii germani mai puțin deștepți și mai puțin dornici de învățătură. Cu cel puțin 20%!".
De la tehnologie la boală
"Gândiți-vă la efectele secundare ale acestei tehnologii. Nu duce doar la scăderea capacității de învățare și a atenției, ci și la depresie. Cu cât fetele americane petrec mai multe ore uitându-se pe telefon, cu atât au mai multe tendințe sinucigașe. În ultimii 7 ani, numărul sinuciderilor în rândul fetelor din SUA s-a dublat. E o problemă seriosă. În Marea Britanie, fetele care petrec peste 3 ori pe zi la telefon au de două ori mai multe șanse să facă depresie la 18 ani. Studii de anvergură arată că, cu cât adolescenții folosesc mai mult smartphone-ul, cu atât au mai puțină empatie pentru părinți și prieteni.
Smartphone-ul cauzează diabet, hipertensiune, fiindcă folosirea lui înseamnă că dormi mai puțin cu 1-2 ore. Și e important mai ales cât îl folosești înainte de culcare, fiindcă are lumină albastră, care suprimă melatonina, hormonul somnului. Și când dormi puțin, apare un metabolism pre-diabet. Lipsa somnului e un factor care duce la diabet. Dacă eu dorm mai puțin, nu contează. Nici dacă fac diabet acum nu e ceva așa grav, fiindcă durează decenii întregi să apară efectele negative. Însă dacă faci diabet la 10-15 ani, ai tot timpul să apară efecetele secundare și ele apar.
Și nu am terminat. Smartphone-ul a înlocuit alcoolul ca principală cauză a accidentelor de circulație. Trebuie să știți asta. Mai mult, știrile false se răspândesc mai repede așa decât adevărul, a demonstrat recent un studiu. Există tot felul de consecințe negative. Oamenii se îngrașă fiindcă se mișcă mai puțin. Prin comparație, fumatul nu înseamnă mai nimic. Nu am vorbit încă despre adicție. Smartphone-ul cauzează și dependența de alcool și nicotină.
Adunând toți acești factori, smartphone-ul e unul dintre cei mai periculoși ucigași din istorie. Am discutat asta cu mulți oameni. Le-ați da ceva așa de periculos copiilor când au 8-10-12 ani? (...)
Bill Gates a spus că fiica lui nu are acces la așa ceva. La fel a spus și șeful de la Apple, că nepotul lui nu are smartphone, fiindcă distruge performanțele școlare. Fostul șef de la Facebook a declarat că smartphone-ul e făcut să inducă dependența, mai ales atunci când folosești Facebook-ul. De curând, investitorii Apple au scris o scrisoare spunând că așa ceva produce dependență și că, dacă 4 miliarde de utilizatori de smartphone de pe glob dau în judecată Apple cerând daune, Apple va da faliment. Așadar, nu spun doar eu asta și nu sunt conservator. Vorbesc despre riscurile medicale ale folosirii smartphone-ului. Trebuie să le luăm în serios".
De la "I" ('eu") la iPod, iPhone, selfie, narcisism, lipsă de empatie
"Sunt directorul unui spital de boli mintale, așa că vorbesc cu polițiștii care îmi aduc uneori pacienți. Îi întreb ce s-a schimbat și îmi spun că întotdeauna au existat certuri și bătăi între oameni. Dar diferența e că acum, chiar dacă e cineva care zace pe jos complet nemișcat, ei lovesc în continuare în fața bietului om. Înainte, bătăușii se opreau când se ajungea la asta. Această lipsă de empatie este ceva nou. Studiile făcute în SUA arată o lipsă completă de empatie în ultimii 10 ani, o creștere a narcisismului, nu mai contez decât 'eu'. Avem 'iPod', 'iPhone'. Eu am primit un aparat foto de la tata la 12 ani. Îmi plăcea să fac poze, dar nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mă pozez pe mine!".
"Nu vreau să interzic smartphone-urile. Vreau doar să le arăt oamenilor posibilele pericole și riscuri, ca să ne asigurăm mai ales că nu vor avea de suferit copiii. Căci cu cât ești mai mic ca vârstă, cu atât vei suferi mai mult. Părinții și profesorii ar trebui să știe asta. Trebuie să luăm asta în serios. (...)
În Germania, poți pilota un deltaplan de la 14 ani. Categoric este mai complicat decât condusul unei mașini. Dar permisul auto se poate lua de la 18 ani. De ce? Se consideră că trebuie să fii responsabil ca să operezi 100 CP. La 14 ani, probabil nu ai responsabilitatea necesară. Dar ca să folosești așa ceva...
Acest aparat (n.r. smartphone-ul) e cel mai rău-famat lucru din lume, e cea mai mare scenă a crimei din lume. Ca să folosești așa ceva, ar trebui să fii dezvoltat din punct de vedere moral. Am decis deja că la 14 ani nu ești. Poate trebuie să decidem dacă există o vârstă de la care poți folosi așa ceva, cum e 18 ani la carnetul auto. E ceva rezonabil. Eu aș spune că 18 ani e o vârstă bună pentru început. Știu, nu trăiesc pe lumea asta".
Activenews informează că un studiu de ultimă oră coordonat de către profesorii Mark Stoeckle (Universitatea Rockefeller din New York) și David Thaler (Universitatea din Basel, Elveția) a reliefat faptul că aproape 90% dintre animalele de pe pământ au apărut cam în același timp, informează Tech Times. Mai precis, aceștia au descoperit că nouă din 10 specii de animale au apărut cam în același timp cu oamenii, respectiv cu 100.000 - 200.000 de ani în urmă. „Această concluzie este foarte surprinzătoare”, a spus Thaler „și am luptat împotriva ei cât am putut de mult”.
În ultimele decade, sute de oameni de știință au colectat peste 5 milioane de „coduri de bare” din ADN-urile a peste 100.000 de specii de animale din diferite părți ale globului, astfel că Stoeckle și Thaler s-au uitat prin peste 5 milioane de „amprente” genetice. Există două tipuri de ADN: cel nuclear, familiar opiniei publice, cel care se transmite de la părinți la urmași. Și mai există un ADN mai puțin cunoscut, cel găsit în mitocondriile celulelor. Mitocondriile produc energie pentru celulă și conțin 37 de gene. Una dintre aceste gene este Cytochrome c oxidase I sau COI, prescurtat. Toate speciile au un ADN micondrial similar, dar ADN-ul lor conține și diferențe suficiente astfel încât să le separe. Paul Herbert, biolog și directorul Institului Biodiversității din Ontario, a dezvoltat o nouă metodă de a identifica speciile studiindu-le gena COI.
Astfel, analizând această genă, Stoeckle și Thaler au ajuns la concluzia că majoritatea animalelor au apărut simultan. Ei au găsit că mutația neutră între specii nu a fost așa de variată precum se așteptau. Mutația neutră semnifică micile schimbări ale ADN-ului care apar de-a lungul generațiilor. Evident, cei doi nu știu cum a fost posibil așa ceva. Profesorii susțin că există posibilitatea ca un eveniment neașteptat să cauzeze o traumă la nivel planetar astfel încât să distrugă majoritatea speciilor. Oamenii de știință susțin că această teorie e valabilă pentru dispariția dinozaurilor acum 65 de milioane de ani.
Pe de altă parte, creștinismul susține că Dumnezeu a creat animalele și tot ce este viu în ziua a patra:
Apoi a zis Dumnezeu:
„Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Și a fost așa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
Și le-a binecuvântat Dumnezeu și a zis: "Prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se înmulțească pe pământ!” (Facerea 1, 20-22).
Descoperirea celor doi profesori anulează teoria evoluționistă a lui Darwin, ce afirma că animalele și oamenii au evoluat în timpul a mii de ani, din alte specii.
Citiți și: Darwin a greșit! – recenzie Alianța Familiilor
Domnului profesor Nicolae Postolache
Un «Critic gomos» enumera curente literare clasificându-le în modernism, postmodernism, clasicism, simbolism, suprarealism, şi «vorbele sale se loveau sec de un craniu absent». De ce? Pentru că, zice poetul, «am întărit prin viu grai murit-a curentul e greu să concepi» (ars poetica, p. 10).
Brezoianu nu are lipsă de critici literari care să se enipostazieze superflu în eleganţe excesive şi pretenţioase, crezând că-i fac un serviciu dacă-l vâră într-o cutie aurită şi ornată baroc. Dimpotrivă, el însuşi o spune negru pe alb în manifestul poetic, subliniind că «…promovează… poezia cuantică, particulă literară elementară energetic (emoţional) a unui transcurent literar nou, sinergic, transdisciplinar în sens cuantic şi nu pedagogic (s.n.), cuantismul». Iar aici, «transdisciplinar» nu înseamnă a adăuga la cele 8000 de graniţe disciplinare încă una, ci «caută punţile de legătură dintre acestea, care fac posibilă înţelegerea, într-un salt pe verticală, spre fundamentele unităţii deschise a cunoaşterii» (Dincă Irina, 2012, ).
Nu trebuie să fim excesiv de politicoşi dpdv literar cu un poet care, în primul rând, sfidează hotarele logicii aristotelice. Şi face acest lucru pentru a-şi crea un suport intuitiv pentru ceea ce el numeşte poezia cuantică. De data asta terţul este inclus. A nu exclude pe –A. Nici substanţial, nici energetic. «Altfel spus, acţiunea logicii terţului inclus asupra diferitelor niveluri de Realitate induce o structură deschisă, godeliană, a ansamblului nivelurilor de Realitate. Această structură are o influenţă deosebită asupra teoriei cunoaşterii, fiindcă implică imposibilitatea unei teorii complete, închisă în ea însăşi» (Nicolescu, 1999, p. 60).
Poate că cel mai sugestiv, terţul inclus este clarificat de următoarea povestioară: «Natura seamănă cu acel rabin la care vin doi oameni ca să tranşeze o dispută. După ce-l ascultă pe primul, rabinul zice: «Ai dreptate». Al doilea insistă să vorbească şi el, rabinul îl ascultă şi zice: «Şi tu ai dreptate». Nevasta rabinului, care l-a auzit din camera alăturată, strigă: «Dar nu pot avea amândoi dreptate!» Rabinul stă o clipă pe gânduri, apoi spune: «Ai dreptate şi tu» (Rovelli, 2016, p. 54).
Substanţial şi cuantic vorbind, omul este făcut din praf de stele. La fel cum cuantele care alcătuiesc praful de stele sunt şi cele care intră în compoziţia animalelor, mineralelor şi plantelor. În felul acesta, în textul poetic sau, exprimându-ne şoranian, în in-textul poetic, o furnică poate înghiţi un crocofant. Iar combinatorica «înghiţirii» poate continua la nivel macrocosmic indefinit, devansând categorisirile ordinare ale regnurilor care ţin de un operaţional de tip instrumental şi nu de precuvântul esenţial şi cuantic al existenţialului in se. Astfel, «maimuţe ofuscate la five o’ clock s-au certat/ câteva au cochetat cu urangutanii pe cracă intens/ altele pline de sine s-au fardat evoluând sacadat/ seara apăru cu mersu-i biped homo sapiens sapiens» (evoluţie, p. 15).
Conform filosofiei pe care fizica cuantică o presupune, evoluţia îşi continuă argumentarea de sine pentru că «suntem şi parte integrantă a lumii pe care o percepem, nu suntem observatori externi. Ne aflăm înăuntrul ei. Perspectiva noastră asupra lumii vine chiar din mijlocul ei. Suntem alcătuiţi din aceeaşi atomi şi aceleaşi semnale luminoase ca pinii din munţi şi stelele din galaxii» (Rovelli, 2016, p. 80). Aceste consideraţii aduc noi reverberaţii asupra înţelegerii libertăţii umane şi, ştiinţific vorbind, se poate ajunge la inconfortabila întrebare legată de diferenţa între ceea ce ştie şi cum simte căldura un om şi cum face lucrul acesta un termostat. Cu toate acestea, filosofia de tip cuantic lasă o urmă de speranţă în privinţa superiorităţii persoanei umane care este singura în măsură să aprecieze şi să asiste conştient la propria ei autodistrugere civilizaţională (Rovelli, 2016, p. 84 şi 90).
Energetic şi comportamental omul este o fiinţă morală în comparaţie cu alte fiinţe, fără ca acest lucru să însemne că omului îi este imposibil să fie şi imoral. El este moral şi imoral în acelaşi timp. Şi este cu atât mai adevărat ca om. Atâta vreme cât sistemul general al creierului uman este format printre altele şi din subsistemele limbic şi prefrontal, omul este om indiferent de reperele morale convenţionale din varii locuri şi timpuri. «se poartă şuviţe vopsite în păr/ în cord musteşte dorinţa aprinsă/ gura-i de poftă cuprinsă/ trupuri împletite se zbat în răspăr/ sfârcu-i obraznic insistă/ pori cu sudoare sclipesc/ amorul ţipat pe treaptă de gamă cerşesc/ instinctul persistă» (instinct, p. 17). Chiar dacă instinctul pudicităţii poate fi pus serios la încercare de astfel de versuri, nu este depăşită deloc limita unei percepţii antropologice complete.
Lucrurile însă capătă valenţe iscoditoare dincolo de limita acceptabilităţi logice şi morale, atunci când însuşi Iisus păşeşte «rătăcind în spaţiul cuantic înfruntând furtuna iscată». Astfel, «fecioara fierbinte ne amăgea cu iluzii/ prostituata se topea noapte de noapte-n concret/ purtam un ciorap căptuşit de contuzii/ ponţius pilat mă răstignise pe cruce discret» (Iisus, p. 27). Terţul inclus este aici forţat la maximum. Intrând în zona locuită de «întrebări incomode de plumb», oare poate acest principiu al terţului inclus să supravieţuiască propriei implozii generate de orizontalizarea relaţiei creat/necreat ? E adevărat oare că «ideea rămâne o punte» (p. 5) chiar şi atunci când e vorba de prăpastia ontologică dintre Dumnezeu şi făptură? Pot oare coantele trece jucându-se de-o parte şi de alta a acestui abis? Făra a încerca să răspund acestei întrebări pe care oricum mi-o doresc retorică, cel puţin pentru moment, mă liniştesc citind colindul lui Brezoianu: «ninge ninge/ din fulgi se va-ntrupa Iisus/ cu toţi-n palmă îl vom prinde/ iar el ne va ierta sedus/ de ruga noastră din colinde/ ninge ninge/ la Domnul să ne înălţăm/ cu dalbe flori de măr albinde/ creştini în seara de ajun cântăm/ din moşi strămoşi colinde» (colindă, p. 24). Sau, în poezia «ziua speranţei», Brezoianu, se lasă îmbrăţişat într-o gingăşie providenţială quasi-maternă: «ce zi e astăzi/ întrebă pruncul naiv din pântec/ glasul îngerului păzitor îi răspunse sibilinic:/ ziua speranţei/ Hristos a înviat din morţi/ cu moartea pre moarte călcând…/ murmurau cu evlavie glasuri păgâne/ …ziua speranţei/ gânguriră mugurii sălciilor plângătoare/ printre sonuri tărăgănate/ cu iz bizantin » (p. 52).
Cred din ce în ce mai mult că diapazonul ideatic şi literar larg pe care Brezoianu îl afişează în corpusul său poetic nu se datorează intertextualităţii ca şi concept stilistic – deşi nu e exclusă nici varianta aceasta, cât mai ales plăcerii auctoriale cuantice de spargere lupaşciană a clişeelor logice adeseori sufocante pentru adevărul complet. Plonjând în sfera opoziţiei logice, Brezoianu n-a rămas doar la simpla contrarietate oarecum domestică, ci a accelerat cuantic spre apogeul opoziţiei reprezentat de contradicţie. Aşa a ajuns să se raporteze, şoranian vorbind, nu numai la orizontalitatea polimorfă a lui «a face» pentru «a avea», izbucnind vertical înspre «a face» pentru «A FI».
Întreaga aventură umană se consumă pe verticala pâlniei urmuziene: «urc cobor/ orbecăind către infinitul impalpabil/ conştiinţa cosmică pulsează/ somnul hrăneşte visul/ ucigând cotidianul/ am obosit să meditez între perne/ şi să rescriu truda diurnă/ visul moare/ amintirea doare/ împrumut aripile libelulei/ urc cobor/ vreau să ucid chinul/ hainul/ urc visez cobor» (nu ştiu încă să mor, p. 4). Cobor către temeiul meu existenţial, sau urc spre lumea diurnă a operaţionalului confecţionat din accidente cotidiene în care aflăm diferite lucruri dar nu ştim ceea ce ste esenţial? Iată incertitudinea! Lupta e acerbă ca cea a caşalotului în acvariu: «arunc caşalotului din acvariu/ un paracetamol alb rotund/ cu miros de turnesol/ poate îi voi ucide/ febra claustrofobiei» (nu ştiu încă să mor, p. 4). Preferăm surogatul placebo al unui trai diurn şi clar, plicticos şi somnambul de previzibil ce e, sau, dimpotrivă, alegem aventura lui «a ştii»?
Mihai Şora face distincţie între «a afla», care este specific unui text fără substanţa lăuntrică a temeiului, şi «a şti» care este revelaţia pură a cuminecării faptului Întâlnirii, unde ştiutul, adică «ceea ce se cheamă a şti cu adevărat, aşa cum din când în când, pe neaşteptate şi cu totul hors de propos, timp de câte o secundă repede înăbuşită, ni se întâmplă să ştim, cutremurându-ne, că vom muri» (Şora, p. 175). Deşi uneori «sunt pisica lui Shrodinger/ sunt logica iubirii unisens/ a mişcării fără noimă/ a cordului pietrificat/ sunt un sumum de/ cuante obosite» (tăcerea poetului, p. 59), «de la o vreme doar cobor/ pe trepte unisens/ oare s-a sfârşit/ doar cobor/ mereu spre trecut/ ca un făcut/ nu vreau/ visez un alt început/ nu ştiu încă să mor» (nu ştiu încă să mor, p. 4).
Brezoianu vizează esenţa existenţială a lucrurilor, temeiul lor prim, condensarea lor maximă în pre-cuvânt. El nu doreşte să vorbească despre lucruri, aşa cum poate face orice om care operează cu cuvinte, ci să intre în miezul existenţial al fiinţei realităţii, într-un spaţiu revelaţional sui-generis şi apoi să tacă blagian în faţa tainei: «am amuţit/ doar privesc jocul/ sunt mim hulit/ sau simplu spectator? bufoni de ocazie fac negoţ cu tristeţe/ sufletul meu/ este o pânză freatică ascunsă/ din care se întrupează mirarea/ am învăţat să tac» (tăcerea poetului, p. 59).
«De altfel, zice Mihai Şora, parcă pe tine te-am auzit vorbind, pentru prima oară pe aceste meleaguri, despre despre ; tu ai pus atunci în evidenţă «coeficientul de despreitate» al unui anumit tip de limbaj (ceea ce englezii numesc aboutness). De cum apare însă vorbirea dintru, simpla translaţie se dovedeşte total neputincioasă. Aici, transmiterea a ceea ce ştii ia drumul cotit al liniei frânte: al unei linii frânte cu vărful unghiului îndreptându-se spre nivelul a fi (ca un fel de V mare, ale cărui două capete se întâlnesc în şi cuminecă întru piatra din capul unghiului)» (Şora, p. 176).
Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în spaţialitatea lor exactă. Iar cu o asemenea prepoziţie, spiritul românesc ar putea să coboare universalul în lumea prepoziţiei. Căci întru ce sunt toate aceste mari reuşite ale civilizaţiei şi omului contemporan? Dacă viaţa spiritului are un sens, atunci este cel de a fi „întru ceva”, iar acest lucru l-ar putea spune, cu modestie dar cu fermitate, spiritul românesc, unei lumi pe care maladiile ei constituţionale, reactivate prea violent astăzi, riscă uneori să o strămute, după vorba indiană, în condiţia sinelui înnebunit” (Noica, 2008, p. 174).
Aşa se produce saltul cuantic întru verticala sensului, „salt din întâmplător (adică din presiunea constrângătoare a accidentelor acumulate şi făcând carapace) în necesar (în libertatea suverană a necesităţii interioare)…” ( Şora, p. 158). „…călătoria integrării personale, în versiunea sa cea mai inteligentă din punct de vedere spiritual, ne poartă obligatoriu pe teritoriul integrării transpersonale – găsirea unor aspecte pierdute sau fragmentare ale sinelui profund la niveluri care transcend eul şi cultura existentă, pompând mereu din puţul fără fund al centrului” (Zohar şi Marshall, 2009, p. 301).
Este vorba despre o rupere, despre o evadare în jos, despre o cădere gravitaţională în forţă, spre unirea cu Unul. Aceasta este semnificaţia simbolului V de care Mihai Şora ne vorbea mai devreme. Acesta este misterul Întâlnirii care fundamentează esenţa fizicii cuantice. Dumitru Constantin Dulcan, relatează într-un interviu: „…şi o altă experienţă… se ia un foton, se împarte în două şi se trimit jumătăţile prin fibră de sticlă la 7 Km distanţă. Apoi li se dă drumul să iasă din conducte. Cei doi fotoni gemeni vin şi se unesc din nou, ca şi cum fiecare ştia de celălalt. De aici s-a dedus că există o inteligenţă dincolo de noi, la nivel de subparticulă” (Dulcan, p. 11). Ceea ce spune profesorul Dulcan este exact exegeza cuantică (căci dacă există poezie cuantică trebuie să fie şi hermeneutică cuantică) la poemul „libertate”: „mărgăritar naiv un bob de rouă/ a rupt solara suliţă în două/ firul de iarbă i-a zâmbit candid/ fiind bobului părtaş la regicid/…/loveşte nemilos un bubuit de puşcă/ în gândul liber ce a fugit din cuşcă/ la orizont semeţ tronează-un munte/ cu creste-albite de zăpezi cărunte/ gândul a luat-o voiniceşte la picior/ sărind pârleazul timpului păstor/ un muribund ecou străbate din oraş/ copoi perfid pe urma gândului poznaş/ vânat de mintea crudă a celor din cetate/ captivi ai vieţii poleite străini de libertate/ ochiul ciclopic caută avid lumină/ noaptea ne-mbracă cu negura-i haină/ gândul ţâşneşte liber nu poate fi ucis/ sfidează glonţul puştii visându-se-n abis”. Versuri ascetice şi eliberatoare. Doar visul oferă şansa proiecţiilor nevoilor interioare neîmplinite de operaţionalitatea sufocantă a lumii şi care poate oblitera parcursul fără de sfârşit al nivelurilor de Realitate până la Cel Unul: „În viziunea ştiinţei cuantice, întreaga existenţă este… un set de posibilităţi smulse din infinita mare de potenţiale a vidului cuantic. Fiecare dintre noi este un servitor al lui „Dumnezeu”, sau al vidului cuantic, un servitor al potenţialului pluristratificat din însăşi inima existenţei” (Zohar şi Marshall, 2009, p. 316).
Poezia lui Brezoianu este denotativă şi conotativă, adică se adresează deopotrivă minţii şi dimensiunii afective a persoanei. Exact în acest punct îşi face apariţia distincţia dintre text – prin excelenţă denotativ şi in-text – preponderent conotativ. De fapt, împreună, text şi in-text, se adresează antropologiei complete atât a emiţătorului cât şi a receptorului mesajului poetic: „in-textul (din miezul fiinţei iscându-se) nu se mulţumeşte să vizeze doar capul; el ţinteşte, aşa zicând, sub centură: ceea ce caută el este ca, în acelaşi timp cu receptarea corectă a sensului brut al textului, să mobilizeze fiinţa latentă a receptorului, întregile lui resurse proprii de in-text – solidar, desigur, acesta (mai strict sau mai lax, după împrejurări), cu denotaţiile textului receptat, dar (aşa cum bine spuneai) făcând în acelaşi timp corp comun cu fiinţa însăşi a receptorului. Să le mobilizeze şi să le aducă la suprafaţă, în aşa fel încât in-textul trezit la viaţă să dea năvală în textul receptat şi să-l umple până-n cel mai mic cotlon, însufleţindu-l şi confecţionându-i totodată o „grosime” şi o „desime” pe cât se poate echivalente cu acelea ale complexului „text-intext” la momentul emiterii lui” (Şora, p. 177). “se poartă şuviţe vopsite în păr/ în cord musteşte dorinţa aprinsă/ gura-i de poftă aprinsă/ trupuri împletite se zbat în răspăr” (instinct, p. 17). Prezenţa sexualitatăţii care poate uneori sfida pudoarea moraliştilor de serviciu a căror preocupare este denotativul textual – uneori chiar în detrimental nuanţelor existenţiale conotative, este doar un strigăt poetic pledând pentru coborârea din cap în afectiv. Newtonianismul logic şi legic se cere a fi devansat în beneficial unei cunoaşteri cât mai complete. Trecând prin emoţional (Zohar şi Marshall, 2009, p. 297). Neurologic, este vorba despre relaţionarea lobilor prefrontali răspunzători de deciziile cognitive, cu sistemul limbic a cărui preocupare esenţială este memoria emoţiilor. Şi că mesajul sexual are tocmai rolul de complementare a exacerbării funcţiilor cognitive şi, încă mai mult decât atât, erotismul împreună cu raţiunea vizează o psiho-somatică integrală, deschisă spre “scufundarea” în adâncurile cuantice ale conştiinţei cosmice, o ştim din următoarele versuri: “iubirii noastre/ comprimată în suspine tardive/ i-a lipsit instinctul de conservare a speciei/ exerciţiul de admiraţie al trupurilor acuplate/ conştiinţa cosmică/ infinitul” (iubiri, p. 54).
Completitudinea antropologică pe care ne-o propune lirica lui Brezoianu ţinteşte existenţa Unului: “…căci toate răsar din acelaşi Unu (bogat) al comunei umanităţii (pe care-l şi ex-primă, de altfel). Al comunei umanităţii nu în sens extensiv, ci într-unul intensiv-calitativ. Mai exact: al comunei, ba chiar întru-totul-aceleeaşi-(infinit de bogate) putinţe-de-fi-om” (Şora, p. 186). Traseul spre unitate se face convergent. Are formă de V. Deşi divergenţa este inclusă în discuţie, ea reprezintă îndreptarea pe drumul cel larg al “normalităţii”. Aşadar, direcţia spre Sinele Adamic (Adam şi Eva, p. 57) şi spre Unu (nu ştiu încă să mor, p. 4 şi cuanta revoltată, p. 48) – ca marcă a autorealizării umanului în anumite persoane, să zicem, alese – se face dinspre operaţionalul ordinar al lumii spre existenţialul “A FI” aflat ab initio. Simbolul poetic al acestui traseu, posibil bivergent (Karl Albrecht), adică şi divergent şi convergent, este cum spuneam V-ul, apoi muntele care, în fond, tot un V este, chiar dacă întors, chiar litera M, de ce nu unghiul şi, nu în ultimul rând, cu puţină imaginaţie, pâlnia:
“de la o vreme doar cobor/ pe trepte unisens/…doar cobor/ mereu spre trecut/ ca un făcut” (nu ştiu încă să mor, p. 4) sau “aştept/…spacemobilul care mă va rătăci/ într-un unghi diedru/ undeva în Univers” (melancolie, p. 55) sau “avem un loc numit obişnuinţă/ nu mai vrem să răsturnăm munţii/ să îmblânzim faţa nevăzută a Lunii/ doar inspirăm şi expirăm din instinct” (iubiri, p. 54) sau “pulsează din ce în ce mai slab/ cordul obosit al fiinţei comune/ o iubesc maladiv pe Venus din Milo/ în Maghreb înfloresc inocent revolte nocturne” (bonjur tristesse, p. 56).
De fapt, Nicu Brezoianu nu rămâne izolat doar la suprafaţa lucrurilor, teoretizând despre cum se ajunge la Unu, el însuşi angajându-se prin scris în aventura identificării punctului primordial: “caut egoist în esenţa logosului punctul primordial” (agiornamento, p. 38). Poetul însuşi se angajează în această direcţie existenţială, părăsind operaţionalul, şi, odată cu el toţi cei care vor să-i urmeze pe drumul Marii Întâlniri: “omul subiectiv/ se hrăneşte cu atitudine transdisciplinară/ la început a fost un punct/ apoi s-a întâmplat ceva/ o explozie/ bing bang bing bang/ îmi ticăie în ureche ceasul biologic/ fiecare are ceasul său adevărul său/ omul revoltat se hrăneşte cu anarhie” (cuanta revoltată, p. 48).
Demersul poetic e unul transdisciplinar şi se sprijină triunghiular pe filosofia lupaşciană a terţului inclus, chiar pe fenomenologia transdisciplinarităţii a lui Basarab Nicolescu şi, poate că mai presus de toate, pe filosofia şoraniană. Cu fizica cuantică alături, Brezoianu aleargă nostalgic, neliniştit dar şi încrezător spre “paradisul otova al imediatităţii” unde, “pe scurt, uite cum par a se petrece lucrurile: întâi şi-întâi, avem (mai exact: se are) de-a face cu soluţia suprasaturată a încă indistinctului univers tactil-gustativ-olfactiv-auditiv-vizual-cenestezic, încărcat de emoţie şi de afectivitate, din care am e-mers cândva (dar nu chiar întru totul: visul are el grijă să ne replonjeze din nou şi din nou) (şi tot aşa visarea, ba chiar şi cu totul vaga şi inconsistenta visătorie, mereu într-acolo ne-ndeamnă)…” (Şora, p. 188).
“m-a ispitit cu suflet parfumul miticului rai terestru/ timid am deschis pleoapa ochiului bombardat cu fotoni/ …/am fost eros pierdut între buze fierbinţi de femeie/ am aruncat cu ogive anarhice în coroana ereditară/…/am mestecat sloganuri acompaniate de seceră şi ciocan” (agiornamento, p. 38). Sau, “câmpul cu iarbă a devenit o mare de smarald/ colorată cu penelul primăverii/ margarete albinoase/ sărută carul mare/ unda călătoare a amazonului/ mângâie faţa aspră/ a terrei/ în adâncuri hades încinge cazane cu lavă/ ochiul rotitor/ fotografiază respiraţia străzii/ pitonul devorează o antilopă gnu/ coarnele ascuţite ale antilopei/ spintecă burta hidoasă a reptilei megalopolis” (cuanta revoltată, p. 48).
Poetul se avântă, am putea spune, într-un salt cuantic, cu toată psiho-somatica lui, în raiul sinesteziei totale. Aici transdisciplinaritate înseamnă totalitate. De aceea versurile sale au implicaţie soteriologică. Sunt de-a dreptul evanghelice, câtă vreme aduc mesajul eliberator pentru cine vrea să se scape din acvariul cu cianură al cotidianului, din chiar “devălmăşia paradisiacă”, experimentată la un moment dat prin insight-uri care au străfulgerat uneori conturul istoric al vieţii. Pentru acest motiv, textul lui Brezoianu ar fi mai potrivit să se numească cu termenul şoranian de in-text. In-textul foloseşte ca şi textul simplu tot cuvântul, dar “cuvântul acesta (apărut, ca prin minune,de nu se ştie unde; dar, de fapt, ţâşnind chiar din miezul situaţiei în care apare – şi în care emiţătorul lui e con-topit în aceeaşi indivizibilă devălmăşie), cuvântul acesta, deci, provoacă brusca cristalizare a soluţiei suprasaturate de care vorbeam adineaori, el însuşi fiind – fără scăpare – prins în cristalul care l-a prilejuit. Foarte pe scurt, cam asta ar fi povestea zămislirii in-textului” (Şora, p. 189). Exact aici se încarnează mesajul in-textului poetic şi cuantic scris de Brezoianu.
Există acum riscul de a apela la aceste versuri după metoda unui dochetism dez-încarnat. Şi pentru ca tripticul să fie complet, trebuie să adăugăm textului şi in-textului şi con-textul. Nimeni nu trăieşte în eter, deci nici poetul. Toate experienţele poetice (in-text) cristalizate în textul versurilor se pot retopi din nou şi nu numai încă odată, ci ori de câte ori este nevoie sau mai précis, ori de câte ori, simte nevoia autorul-emiţător să o facă. Noi experienţe de viaţă, noi provocări operaţionale şi contextuale, ori chiar noi iluminări existenţiale (con-textul), pot face ca in-textul să fie rescris şi re-cristalizat într-un nou text poetic. Aşa se explică de ce Nicu Brezoianu, în mijlocul unei poezi cuantice prin excelenţă, “scapă” o “insuliţă” ca aceasta: “magnific îşi înalţă capu-i leonin/ stindardul roşu strângând la pieptu-i tare/ părinte drag proletariatului/ iubitul lenin/ exportator de dulce comunism/ peste hotare” (vreau înapoi viaţa-mi furată, p. 20). Un rechizitoriu quasi-total al societăţii actuale de la est la vest şi de la nord la sud găsim şi în poemul “încotro”? şi chiar în “pastel”.
Simbolul poetic al con-textului este umbra. Sau, după Şora: “contextul, în schimb, e un (eram pe punctul de a spune: simplu. Dar mă abţin să-l calific, de frică să nu mă văd acuzat de parţialitate) joc de reflexe al vecinătăţilor. (Umbre aruncate.) Regimul lui e acela al exteriorităţii şi al medierii” (Şora, p. 190): “…focul creiona imagini incandescente peste background-ul Edenului” (Adam şi Eva, p. 57).
Lumini şi umbre, carnal şi spiritual, vers clasic şi vers liber, sus şi jos, clasic şi cuantic, text-intext-context, sunt doar câteva esenţiale aplicaţii poetice de succes al terţului inclus. Transdisciplinaritatea brezoianiană a dat roade din belşug. Mai am doar o singură întrebare: de ce Brezoianu vrea să tacă? “am amuţit/ doar privesc jocul/ sunt mim hulit/ sau simplu spectator?/ bufoni de ocazie fac negoţ cu tristeţe/ sufletul meu/ este o pânză freatică ascunsă/ din care se întrupează mirarea/ am învăţat să tac/…/sunt un sumum de cuante obosite” (tăcerea poetului, p. 59)
Bibliografie:
Model de sesizare către Ministerul Educației Naționale pentru a cere respingerea proiectului de reeducare a părinților numit „Strategia națională de educație parentală 2018-2025”
ActiveNews informa despre „Strategia națională de educație parentală 2018-2025”, proiect al Ministerului Educației Naționale care a intrat în atenția publică după ce a fost acuzat de către mai mulți lideri ai societății civile de faptul că ar urmări „reeducarea părinților” în spiritul noilor ideologii corect politice.
În aceste condiții, foarte multe persoane doresc să trimită opiniile lor asupra acestui proiect de strategie. Pentru a veni în ajutorul celor care vor să participe la dezbatere, ActiveNews vă pune la dispoziție un model de sesizare, pe care să o semnați și să o trimiteți pe adresa: dezbateripublice@edu.gov.ro. Mesajul dumneavoastră trebuie trimis până la 10 iulie 2018.
Iată un model de mesaj:
În atenția Ministerului Educației Naționale:
Subsemnatul/subsemnata … , față de conținutul proiectului supus dezbaterii publice „Strategia națională de educație parentală 2018-2025”, vă rog să luați în considerare următoarele:
- Solicit ca din cuprinsul strategiei să fie eliminată orice referire care tinde să facă o judecată de valoare cu privire la preferabilitatea unei convingeri sau viziuni (de tip progresist, ideologic, în direcția „teoriei genului”) în dauna alteia (de tip conservator, creștin sau „tradiționalist”) asupra lumii, familiei sau educației.
- Art. 29 alin 6 din Constituția României recunoaște părinților dreptul fundamental de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine (art. 29 alin. 6 din Constituție), iar libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale (art. 29 alin. 1 din Constituție). Art. 14 alineatul 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice și pedagogice, iar art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede dreptul părinților de a asigura această educație conform convingerilor lor religioase și filosofice.
- De aici rezultă obligația de neutralitate a Statului față de diferitele opțiuni, opinii și convingeri privitoare la valorile centrale ale educației și familiei; Statul și funcționarii săi nu au nici un temei prin care să se pună în poziția de a stabili ce e bine și ce e rău, ce e greșit și ce e just în materie de opțiuni tradiționaliste sau progresiste. Statul are obligația de a se abține de la a impune sau favoriza propriul său model ideologic.
- Pe ce bază își arogă Guvernul calitatea de a decreta că viziunea conservatoare sau tradiționalistă asupra familiei e rea, învechită și trebuie abandonată și că ar fi nevoie de o „nouă cultură familială”? Pe ce bază se auto-supra-situează Guvernul în poziția de a decreta că cei care avem opțiuni conservatoare sau tradiționale privind familia și educația greșim și pe ce bază își arogă dreptul de a ne „corecta”?
- Dacă nu trebuie să pornim de la „modele unice considerate ideale”, cum spune Strategia aflată în dezbatere publică pe site-ul MEN, de ce ni se impune ideea unui alt model unic considerat ideal, adică „cel nou”, ideologic, avut în vedere de Guvern?
- Impunând ca singură validă și dezirabilă o anumită opțiune (cea „înnoitoare”, „progresistă”, „diversă”, ideologică) nu obții „diversitate”, ci uniformitate; diversitatea rezultă din coexistența mai multor puncte de vedere și modele concurente în societate; și din neutralitatea Statului față de ele.
- Solicit, așadar, ca toată Strategia să fie regândită prin eliminarea oricărei presupoziții care descalifică convingerile conservatoare, creștine și „tradiționaliste” despre familie și pe cei care ni le însușim și care stabilește ca unic model valid modelul „progresist”, „divers”, în direcția ideologiei de gen, etc, cu încălcarea obligației de neutralitate a Statului.
- Solicit eliminarea oricărei prezumții implicite sau explicite că aceste cursuri de educație parentală ar trebui să fie obligatorii pentru părinți. Reeducarea părinților după un model ideologic impus de Stat e o caracteristică a societăților totalitare, societăți care au în cea mai înaltă măsură tendința de a interveni în toate domeniile vieții private, inclusiv asupra conștiințelor oamenilor.
- Solicit eliminarea asumării de către Stat a rolului de supra-educator și a oricăror intenții de a promova vreo concepție sau viziune despre lume în dauna alteia, fie că vorbim despre diversitate, fie că vorbim despre „revizuirea” (!) stilurilor parentale din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării „stereotipiilor de gen” (?!).
- Statul nu are dreptul de a ne impune opiniile sale, ci obligația de a le respecta și sluji pe ale noastre.
În concluzie, solicit eliminarea din proiectul de strategie a ideii că ar trebui promovate „noile ideologii în domeniul protecției copilului” și că ar trebui eliminate „mentalitățile conservatoare”, ori că ar trebui „regândit un sistem de valori ale familiilor”. Sau decretarea ca fiind anacronică a opțiunii atașamentului față de „valorile care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamilială”. De asemenea, solicit eliminarea ideii că ar fi nevoie de „stimularea interesului pentru o nouă cultură familială”; solicit eliminarea ideii că aceste cursuri ar trebui să fie obligatorii pentru părinți; solicit renunțarea la „promovarea diversității” – diversitatea se obține lăsând libere opțiunile diverse și liber asumate ale oamenilor, nu impunând un model unic ca valid, fie el și „divers”. Solicit, în sfârșit, eliminarea oricărei idei, prezumții și forme de acțiune care aduc atingere libertății de conștiință, libertății religioase și care reprezintă o imixtiune în viața privată a individului; și solicit renunțarea la „revizuirea stilurilor parentale din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării stereotipiilor de gen”.
Sau, și mai bine, solicit retragerea completă a Strategiei de educație parentală și regândirea acesteia în conformitate cu principiul neutralității Statului, cu toate punctele de mai sus, și cu ethosul și valorile acestui popor.
Cu speranța că veți da curs acestor solicitări,
......
Volumul 4: CREDINȚA
Volumul 5: FACEREA DE BINE
Dincolo de predarea unor cunoştinţe necesare, educaţia trebue să se ocupe cu deosebită atenţie de ceea ce numim: conştiinţă, atitudine, gust, caracter, stil de viaţă.
Educaţia trebue în primul rând să aibă în vedere omul viu şi omul întreg; aceasta înseamnă omul real, concret, nu omul idee sau cifră, mai înseamnă omul complex, nu unul parţial, redus; actul pedagogic trebue purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.
În concluzie: nu educaţie dedicată exclusiv exerciţiului abstract al inteligenţii şi cu atât mai puţin al memoriei, ci o educaţie integrală a tuturor funcţiunilor sufleteşti, care să însemne promovarea tuturor virtuţilor intelectuale şi morale.
CUPRINS
Oricare dintre noi s-a simţit vinovat de nenumărate ori. Adesea, sentimentul vinovăţiei ne împiedică să ne trăim din plin viaţa, ne otrăveşte cele mai frumoase clipe, ne împiedică să construim relaţii sănătoase cu familia, cu prietenii, cu ceilalţi oameni din jurul nostru, putându-ne duce – ca orice emoţie negativă foarte intensă – chiar la boli fizice grave. Pe de altă parte, tot el ne poate da imboldul de a ne schimba obiceiurile rele, de a deveni mai responsabili şi mai buni.
Cartea de faţă ne învaţă să facem tocmai operaţiunea – atât de delicată şi importantă – de a distinge între vinovăţia nevrotică, autocanibalizantă, distructivă, şi cea sănătoasă, care duce la la însănătoşirea sufletească, la pocăinţă, la regăsirea de sine şi la apropierea de Dumnezeu, pentru a ne bucura de o viaţă sufletească echilibrată şi sănătoasă, în armonie cu noi înşine, cu oamenii şi cu Cel care ne-a zidit.
Aceasta este, dacă vreţi, marea taină care se petrece în Nuntă, în Cununie şi chemarea cea mai înaltă: ca mirele şi mireasa să devină mireasa lui Hristos! De obicei, oamenii nu-şi propun acest ideal, poate nici nu-l conştientizează, însă este bine de făcut această diferenţă: mulţi oameni au grăit pe pământ, s-au exprimat şi au generat diverse curente de gândire, dar a grăit, odată, un Om, într-un fel absolut special, excepţional, iar Acela a fost Dumnezeu şi Om - Mântuitorul Hristos! Ei bine, asta ne învaţă El, asta înţelegem de la El şi v-aş provoca să gândiţi puţin, să vă întrebaţi: "Nu cumva şi eu sunt chemat la asta? Nu cumva am şi eu dreptul acesta? Nu cumva lucrul acesta se petrece şi cu mine?"...
CUPRINS
Un manuscris uitat.
Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) este cinstit de către credincioșii ortodocși din lumea întreagă ca unul dintre marii sfinți contemporani, proslăvit de Dumnezeu prin harisma de a tămădui sufletește și trupește pe toți cei care îi cer ajutor, aducând prin puterea iubirii lui Hristos mângâiere sufletească, răspuns grabnic la frământările oamenilor și ajutor în marile nevoi și răscruci ale vieții.
Scrierea de faţă, de curând descoperită, nu a văzut până acum lumina tiparului în limba română; cuprinse în ea sunt preţioase învăţături ale sfântului nevoitor și mare făcător de minuni al veacului XX despre esenţa rugăciunii şi despre felul cum trebuie să ne rugăm pentru a fi auziţi de Domnul.
Pentru ca un creştin să primească întotdeauna ajutor plin de har de la Dumnezeu trebuie să se afle în necurmată împărtăşire cu Cel Preaînalt şi întotdeauna în legătură cu lumea de Sus. Mijlocul pentru aceasta este rugăciunea. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, o convorbire plină de evlavie a sufletului omenesc cu Ziditorul său.(Sfântul Ioan Maximovici)
Pogorarea Sfantului Duh sau Rusaliile rememoreaza si actualizeaza in fiecare an trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh peste Apostolii Mantuitorului adunati in Ierusalim. Pogorarea Sfantului Duh alaturi de sarbatoarea Pastilor si de ziua Duminicii, acest praznic imparatesc este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine. In vechime, bucuria sarbatorii era amplificata de catehumenii care primeau botezul in aceasta zi, intr-un cadru solemn si festiv. Tot de timpuriu se aduceau la biserici flori si ramuri de copaci, amintind de obiceiul similar practicat de catre iudei la Sarbatoarea Cincizecimii in care se aducea multumire lui Dumnezeu pentru strangerea recoltei. Pogorarea Sfantului Duh marcheaza intemeierea Bisericii prin trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh in lume ca sa imputerniceasca pe Sf. Apostoli sa vesteasca Evanghelia. Biserica devine o realitate vazuta prin pogorarea Duhului Sfant, iar a fi crestin inseamna a avea pe Duhul Sfant.
Predici:
Bartolomeu Anania
Sofian Boghiu
Constantin Galeriu
Vasile Gordon
Cleopa Ilie
Boris Răduleanu
Ioan Rămureanu
Ştefan Slevoacă
Petroniu Tănase
Vasile Mihoc
Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a lucrării Învăţături despre ascultare, apărută pentru prima dată la Editura Sophia în 2013.
Această carte ocupă un loc unic în literatura duhovnicească ortodoxă: un asemenea tratat despre ascultare, scris de către un sfânt, care a cunoscut taina ascultării atât ca ucenic, cât și ca stareț, este într-adevăr o raritate. Zosima Verhovski (care a fost principala sursă de inspirație pentru Dostoievski atunci când a creat figura neuitatului stareț Zosima din romanul Frații Karamazov), ale cărui scrieri s‑au bucurat de înalta prețuire a Sfântului Filaret al Moscovei, a fost una dintre figurile cele mai impunătoare ale unui secol XIX ce a adus Ortodoxiei ruse o pleiadă de scriitori ascetici de importanță majoră. Născut în ajunul Bunei Vestiri, într-o familie aristocratică, a făcut parte din garda imperială și a moștenit o mare avere, dar cu toate acestea împătimirea de cele materiale nu i-a stăpânit sufletul: „preafrumoasa pustie” i-a răpit inima, așa încât a petrecut sihăstrește în codrii seculari ai Rusiei europene, apoi în cei ai Siberiei, zeci de ani sub îndrumarea Sfântului Vasilisc, numit de contemporani „steaua pustiei”. Ajuns la „măsura bărbatului desăvârșit”, a devenit el însuși stareț și călăuzitor duhovnicesc, purtând această nevoință până la sfârșitul vieții.
Ca parte integrantă a marii tradiții patristice, transmise „în har și adevăr” de la părinte la ucenic, învățăturile despre ascultare – scrise pentru monahiile pe care le-a născut duhovnicește și cărora le-a fost părinte adevărat – ale Sfântului Zosima Verhovski poartă pecetea trăirii unui om care a săvârșit toate lucrurile despre care a învățat, citirea lor dăruind nu numai cunoștință, ci în primul rând suflarea și viața Duhului Sfânt, Care le-a inspirat.
Cartea de față restituie imaginea cât mai fidelă a doi sfinți contemporani ai sfântului Maxim Mărturisitorul, mult mai cunoscuți în epoca lui, astăzi însă aproape uitați. Toți au trăit și activat în contextul catastrofal al secolului VII, dominat de invazia persană și apoi de ocupația islamică a Orientului Apropiat. Mărturisirea ortodoxiei și teologhisirea sublimă reprezentate de sfinții Ioan Moschos, Sofronios Patriarhul și Maxim Mărturisitorul în unire cu episcopii Romei au fost doar unul din răspunsurile la această criză trăită de contemporani în registru apocaliptic.
Mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin importante, sunt alte două tipuri de reacții la această criză: exemplara compasiune evanghelică a laicului cipriot devenit patriarhul Alexandriei, Ioan cel Milostiv, și nobilul martiriu al soldatului persan Magundat, convertit la creștinism și devenit monah în Ierusalim sub numele de Anastasie.
Dosarele lor hagiografice, publicate aici pentru prima dată în limba română, fac substanța volumului de față. Comentariul istoric și teologic care le însoțește oferă posibilitatea înțelegerii acestor două figuri în multiplele contexte ale lumilor lor, pe al căror fundal doar își dobândesc adevăratul profil și concretețe. Devin astfel dureros de limpezi și inspiratoare și mizele extrem de actuale ale acțiunilor unui patriarh și ale unui martir din veacul VII, ale căror ecouri textele scrise despre ei le aduc până la noi.
Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii” teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile” şi „boii” lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile” sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijescă a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.
Voronca Stefan
Everghetinosul este manualul monahului. Asa cum conducatorilor unei armate le este de mare ajutor sa citeasca lucreri despre arta razboiului, tot asa monahilor le este de mare ajutor sa citeasca acest manual de razboi duhovnicesc.
Chiar daca in secolul XXI se citeste din ce in ce mai putin, chiar si in manastiri monahii fiind ocupati cu diferite ascultari, totusi exista carti de referinta( precum Patericul egiptean sau Pelerinul rus) care ar trebui citite de toti.
Everghetinosul este o lucrare iesita din comun. De ce? Asta vor intelege cei care vor avea rabdarea sa parcurga intregul text. Lung, dar si folositor e pe masura.
Editorul
CUPRINS
Sa nu socotiti ca iti e de ajuns numai citirea Evangheliei, fara citirea Sfintilor Parinti! Acesta este un gand trufas, primejdios. Mai bine sa te aduca la Evanghelie Sfintii Parinti ca pe un fiu iubit, care a fost pregatit pentru aceasta prin scrierile lor.
Sfantul Ignatie Briancianinov
Everghetinosul este o mare binefacere, pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand; sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste.
Cuviosul Paisie Aghioritul
Parintii din pustia Patericului vin la noi, indemnandu-ne sa primim marturia lor in inimile noastre si in viata noastra. Desi au trait cu mult timp inaintea noastra, povetele lor sunt foarte actuale. Daca va fi citit cu luare aminte, marele Everghetinos va fi una dintre cartile cele mai importante din viata fiecarui monah si a fiecarui mirean.
CUPRINS
Să nu socoți că îți e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinților Părinți! Acesta este un gând trufaș, primejdios. Mai bine să te aducă în Evanghelie Sfinții Părinți ca pe un fiu iubit, care a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.
Sfântul Ignatie Brianceaninov
Everghetinosul este o mare binefacere, pentru că putem cunoaște pe deplin duhul Sfinților Părinți împotriva tuturor patimilor, pe rând: sufletul cunoaște cum au lucrat aceia și se folosește.
Cuviosul Paisie Aghioritul
Părinții din pustia Patericului vin la noi, îndemnându-ne să primim mărturia lor în inimile noastre și în viața noastră. Deși au trăit cu mult timp înaintea noastră, povețele lor sunt foarte actuale. Dacă va fi citit cu luare aminte, marele Everghetinos va fi una dintre cărțile cele mai importante pentru viața fiecărui monah și mirean.
Editorii
CUPRINS
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu si al Maicii Domnului am adunat din nou cateva lucrui minunate din viata de zi cu zi pe care le daruiesc cititorilor in cel de-al doilea volum al Povestirilor duhovnicesti. Ele sunt menite sa ne intareasca credinta si sa ne apropie mai mult de Dumnezeu.
Fiindca bunatatea lui Dumnezeu nu se opreste aici, speram si noi sa mai scoatem si alte volume, care sa fie spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului si a sfintilor care ne sunt alaturi prin mijlocirile lor.
Harul Tău mi‑a dăruit grăirea către Tine, Doamne,
și râvna Ta mă silește a nu zăbovi.
Singurul Sfânt și Bun, Făcătorul nostru al tuturor,
iartă fărădelegile și păcatele robului Tău
celui păcătos și nerecunoscător.
Că harul Tău mi‑a dat îndrăznire ca să grăiesc Ție
și dorirea curată mă silește să alerg
spre a Ta bunătate.
CUPRINS
I. Sfântul Macarie Egipteanul
Rugăciune de cerere a iertării
II. Sfântul Efrem Sirul
Rugă de tânguire către Domnul nostru Iisus Hristos, spre străpungerea inimii
Rugăciune de mărturisire către Domnul nostru Iisus Hristos
Rugăciune de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos
Rugă de tânguire către Domnul nostru Iisus Hristos
Rugăciune de mărturisire și certare de sine
Rugăciune la vremea războiului duhovnicesc
Rugăciune de pocăință și cerere a ajutorului
Rugăciune de cerere a ajutorului
Rugăciune preazdrobitoare de inimă
Rugăciune de cerere a iertării
Altă rugăciune de cerere a iertării
Altă rugăciune de cerere a iertării
Mărturisire, adică rugăciune către Dumnezeu
Rugăciune de pocăință
Rugăciune de mărturisire
III. Sfântul Grigorie Teologul
Rugăciune de cerere către Domnul nostru Iisus Hristos și de străpungere a inimii
IV. Sfântul Nifon al Constantianei
Rugăciune de pocăință și îndreptare
Rugăciune de străpungere a inimii și pocăință
Rugăciune de toată noaptea, zdrobitoare de inimă
V. Sfântul Ioan Gură de Aur
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos
VI. Sfântul Anastasie Sinaitul
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos
VII. Sfântul Simeon Metafrastul
Rugăciune de pocăință și zdrobire a inimii
Rugăciune de pocăință și străpungere a inimii
Rugăciune de pocăință
VIII. Sfântul Simeon al Thessalonicului
Rugăciune de mărturisire, rostită la toată cererea
IX. Sfântul Nicodim Aghioritul
Rugăciune după mărturisire
Rugăciune de mărturisire către Domnul și către toți Sfinții
Am incercat sa descopar impreuna cu Eginald Schlattner care mai este semnificatia religiei pe care a profesat-o cu devotament timp de cateva decenii. Am abordat si problema relatiei dintre confesiunea evanghelica si alte confesiuni crestine; multi vor fi mirati sa descopere legatura intima dintre Eginald Schlattner si Ortodoxie. La 500 de ani de la Reforma lui Luther, afirma ca ceea ce a predicat va ramane chiar si dupa disparitia fizica a ultimilor sasi din Romania. Limba va asigura continuitatea religiei. O afirmatie intru catva surprinzatoare: sa fie oare limba un vehicul metafizic ce are menirea de a purta religia dincolo de limitele ei? La aceasta intrebare, raspunsul se regaseste in cartea de fata.
Radu Carp
CUPRINS
Din când în când, arar, s-a întâmplat să bată câte cineva și la ușa mea pentru a întreba și a căpăta răspunsuri. Și, cum nu prea știu să refuz, s-a ajuns la stârnirile cuprinse în această carte, atâtea câte am putut să le recuperez. Despre ce spun ele? Despre multe și mărunte și unele mai puțin mărunte... Despre relația creștinului cu lumea de astăzi; despre cum se face presă creștină; despre credința intelectualilor și cultura clericilor; despre destinul Ortodoxiei; despre cultura țărănească ca o cultură a Crucii și a Învierii; despre cum a fost ea genial pusă în lumină de Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român; despre Cruce și despre cruci; despre sărbători și tradiții la români și despre raportarea actuală la ele; despre con-viețuirea prietenoasă cu Hristos și despre viețuirea în Biserică; despre îndrăgostire, iubire, prietenie, căsătorie, cu frumusețile și încercările lor; despre așezarea în cultura adevărată, mare; despre valorile creștine și căderea din ele în societatea contemporană; despre condiția etnică și spirituală de a fi român; despre România și despre români; despre iubirea de neam și despre iubirea de Patrie; despre oameni frumoși și mari bărbați ai neamului, precum Constantin Brâncoveanu, Ioan Alexandru, părintele Dumitru Stăniloae, Horia Bernea și alții; despre Poezie; despre Frumusețe; despre școală, facultate și serviciul militar; despre asceza creștină și firescul ei; despre teritoriul liturgic al Bisericii; despre depășirea încercărilor cu care este presărată viața; despre modele, despre aflarea și necesitatea lor; despre artă (inclusiv cea cinematografică) și rolul ei vital pentru omul firesc; și despre altele; și, vai, în mod inevitabil – poate prea mult –, despre mine și despre ale mele.
Costion Nicolescu
Dumnezeu a venit pe pământ pentru a-i face pe oameni asemenea Lui. Aceasta este pentru mine în acelaşi timp chemarea de a-i vedea pe fraţii şi surorile mele mai mari decât mine. Acesta este cel mai tainic gând şi impuls al vieţii mele. De aceea Sfântul Siluan spune că „ fratele nostru este viaţa noastră”. Mă smeresc în faţa fiecărei persoane pe care o primesc în inimă (fiindcă, prin intermediul unei mici comuniuni, se ajunge la dragostea faţă de întreaga lume, respectiv la Hristos). Mă rog şi mă întreb ce îi este necesar acelui frate sau surori pentru mântuire, şi îmi vine gândul: să fii primul om în această lume nefericită care nu îl va călca şi care se va ruga ca Dumnezeu să-i dăruiască simţământul vieţii, în locul morţii care l-a învăluit, care îl va privi aşa cum vrea Dumnezeu şi care îi va da posibilitatea ca din sufletul său să scoată comoara duhovnicească ascunsă; fără a lua în consideraţie dacă el acceptă sau nu. Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. (Ioan 5, 21)
CUPRINS
Anghelina, Agnia sau Ghetsimana, impreuna cu Alice si Elena sunt femeile de langa noi. Femei cu duh luptator, care au depasit greutatile prin credinta si hotarare, pentru ca au considerat binele o necesitate.
Se poate ca odata sa le intalnim si noi, si poate ca vom trece pe langa ele indiferenti. Insa acum vin sa le cunoastem mai bine prin povestile lor sensibile. Ne incredinteaza viata lor descoperindu-ne inima lor si modul in care si-au lasat amprentele in familie, in grupul celor apropiati lor, in societate.
Acestea au devenit, dupa cum spunea Sfantul Paisie Aghioritul, dospeala pe care in fiecare perioada grea Preabunul Dumnezeu o foloseste pentru a ajuta generatiile viitoare si pentru ca aceasta lume sa nu piara.
CUPRINS
Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls) |
|
Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
"Fericit cel ce citeşte… Periodicitate: lunar |
Revista Porunca Iubirii Editor Director: Ioan Cismileanu |