Fericiţi veţi fi când vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine! Matei 5, 11-12

Ortodoxia a fost pripit și greșit judecată într-un studiu recent, realizat de doi economiști bulgari, ortodocși la rândul lor. Situația este la fel de nedelicată și de nepotrivită precum jignirea propriei mame. Ne referim aici la studiul celor doi pentru Banca Mondială, citat de Bloomberg, studiu care fără a convinge, se chinuie să concluzioneze printre altele că Ortodoxia ar fi incompatibilă cu capitalismul, că este o sursă de tensiune cu țările din occident, dar și că Ortodoxia a făcut ca anumite țări să devină un teren fertil pentru comunism și, în general, le-a modelat calea,  în altă direcție decât în cea luată de țările cu tradiții creștine occidentale. Mai mult, se afirmă că ortodocșii sunt mai puțin fericiți decât catolicii sau protestanții, că ortodocșii dețin un capital social mai scăzut, că preferă ideile învechite și locurile de muncă sigure, că sunt înclinați spre idei de stânga și sprijină implicarea guvernamentală în economie – la fel, spre deosebire de protestanți și catolici.

Teza celor doi se bazează în mod bulversant doar pe date statistice care concluzionează că în țările ortodoxe se trăiește prost și oamenii sunt nefericiți – doar pentru că sunt ortodocși. Legătura dintre ortodoxie și bunăstare este făcută în baza cuantificării credinței în felul următor: de câte ori merge creștinul ortodox la biserică, de câte ori se roagă, fiind prezentate câteva tabele. Este ca și cum ai spune că merele și perele sunt fructe pentru că nu sunt legume!!!... Autorii își iau o minimă măsură de precauție și arată că nu pretind că au oferit o soluție care explică totul. „Sunt multe forțe care modelează dezvoltarea politică și economică, și religia este una dintre ele”, spun ei în lucrarea citată, evocând teoria mai veche a lui Berdayev după care „sistemul social al comunismului poate fi în întregime conciliat cu creștinismul ortodox, mai mult, în orice caz, decât sistemul capitalism”.

Din păcate, studiul nu a trecut neobservat, ci a fost chiar luat în serios din cauza prestanței profesionale a autorilor săi, economiști renumiți, dar care în opinia noastră au dovedit un exces de zel lansându-se în ipoteze de ordin social riscante și dăunătoare atâta timp cât nu au ca bază un riguros efort științific. Autorii sunt Simeon Djankov, fost vicepremier în Guvernul bulgar condus de Boiko Borisov în perioada 2009-2013, colaborator al London School of Economics and Political Science şi al Peter G. Peterson Institute for International Economics (USA), considerat unul dintre cei mai respectaţi economişti bulgari și Elena Nikolova, membru asociat la Central European Labor Studies Institute (Slovacia), Leibniz Institute for East and Southeast European Studies (Germania) şi University College London.

Iată un citat din studiul celor doi economiști, preluat via Activenews: „Creștinismul occidental (care a dat naștere catolicismului și protestantismului) a pus accentul pe raționalism, pe explorarea logică, individualism și  pe chestionarea autorităților. Creștinismul Răsăritean (din care se trage Ortodoxia Răsăriteană) a fost asociat cu fenomene mistice, a fost mai afectuos și mai comunitar și a pus mai puțin accentul pe lege, rațiune și pe chestionarea autorităților. Remarcabil însă este că aceste diferențe de atitudine pe termen lung au supraviețuit și după aproape 50 de ani de comunism”. Liderii comunitari nu au fost prea prietenoși în ceea ce privește relația cu Biserica, ci, după cum susțin Djankov și Nikolova, au exploatat trăsăturile lumii ortodoxe, pe care le-au considerat utile, cum ar fi: accentul pus pe tradiție, comunitarismul, „mai puțină încredere în schimburile juridice” și un respect mai mare pentru autoritate. Așadar, mentalitatea modelată de religia suprimată a persistat, reprimând respectul pentru statul de drept, iconoclasmul, creativitatea și inovația. Diferențele teologice dintre diferite denominațiuni creștine ar fi putut aduce țările pe căi de dezvoltare diferite, cu mult înainte de  venirea comunismului”, scriu Djankov și Nikolova. 

Nu ne propunem aici să demontăm studiul printr-un contraatac la rigurozitate și metodică, ori la logica bunului simț, dar vom enumera câteva lucruri care nu pot trece neobservate, între care cel mai important ni se pare a fi înnoitul atac la sănătatea și tradiționalismul curat al Ortodoxiei, vânate azi de reformatori cu interese obscure. "Eu vă spun vouă, nu vă împotriviți celui rău!" (Matei 5, 39), ne îndeamnă  Mântuitorul, drept aceea vom trece ulterior mai degrabă la a cita în rândurile următoare elite ale ortodoxie românești, despre rolul religiei la cârma vieții poporului român.

"Politica postdecembristă a guvernanților României a fost una păgubitoare pentru poporul român. Din ce în ce mai mult, parcă, se urmărește o politică de dezrădăcinare și distrugere a poporului român, folosindu-se diverse strategii machiavelice. Guvernele ajunse la putere nu țin cont de interesele generale ale românilor, dând legi ce-i înstrăinează de la o zi la alta, de glia și obiceiurile strămoșești... Dacă până mai ieri pălmașii Europei proveneau din rândul polonezilor, sârbilor, albanezilor, arabilor etc., după 2007, românii au invadat piața locurilor de muncă necalificată. Se poate observa că la ora actuală, românii prestează cele mai grele și mai dificile munci, cele mai prost plătite, cele mai insalubre locuri etc. Intelectuali români, forțați de circumstanțele economice românești s-au angajat, pe o perioadă scurtă (vacanțe, concedii fără plată) prestând servicii necalificate, unele umilitoare, din dorința de a câștiga câțiva euro în plus, muncă pe care acasă nu ar fi prestat-o niciodată. Salariul obținut acolo într-o lună de zile, mult sub media autohtonilor, reprezintă de cele mai multe ori suma a peste jumătate de an câștigați în țară, motivația principală fiind așadar banul. Apelând la această măsură extremă, ce implica multe riscuri (se știe că unii români au murit în condiții misterioase sau în accidente de muncă),  românii, luați de val, s-au înglodat în datorii la cămătarii internaționali (bănci), din dorința de a avea unele bunuri de strictă necesitate, la care tânjeau cu decenii în urmă. Multe din cele râvnite și le-au cumpărat... S-a constatat că în oricare țară te-ai duce, procentul de autohtoni care să efectueze muncile grele din agricultură sau construcții (domenii prioritare pentru imigranți) este redus sau zero.

Autoritățile occidentale au pe agenda de zi, primirea imigranților doar din interes economic și nicidecum din compasiune sau mărinimie... Statul din care provin pălmașii, primește doar o parte din banii câștigați de aceștia, prin faptul că ei vin acasă și cumpără materiale de construcții sau alte bunuri, aduse de cele mai multe ori tot din Occident, poate lucrate chiar de pălmașul român. Taxele sunt astfel absorbite de Corporațiile străine, de Multinaționalele care fentează Statul prin diverse moduri, ce sug ca niște căpușe bruma de profit a pălmașului român, folosind diverse tehnici persuasive în a-l determina să devină un consumator fidel. Așadar, de cele mai multe ori, produsele pe care le cumpărăm și care ar trebui să ridice nivelul economic prin taxele care ni se impun și prin încurajarea capitalului autohton, sunt importate, fiind vândute la noi cu prețurile din Occident, astfel încât produsele românești sunt înăbușite din fașă prin prețul necompetitiv.

La toate acestea se mai adaugă și discriminarea neafișată pe care o resimt toți românii, etichetă datorată unor etnii parazite care merg în străinătate la furat sau cerșit. Faptele acestora scad dramatic stima față de români, față de prestanța intelectuală, fiind priviți cu suspiciune la tot pasul. Eticheta discriminatorie este prezentă chiar și în rândul pălmașilor de alte naționalități.

Cu toate acestea apare un paradox:

– românul este cel care prestează muncile cele mai grele, fiind cel mai harnic și mai priceput în toate, ceea ce dovedește o inventivitate peste media celorlalți;

– are cel mai ridicat nivel intelectual în rândul pălmașilor (ingineri, profesori, medici etc);

– se adaptează cel mai ușor la condițiile și tipurile de muncă, fiind priceput la toate;

– dovedește altruism față de semeni și chiar față de camarazii străini;

– este un bun bucătar (mâncând cel mai sănătos);

– poate să se ridice de la nivelul pălmașului (care muncește toată săptămâna) la nivelul exploratorului, al omului de știință, al turistului pasionat de tainele munților, al culturii și civilizației locale și internaționale întâlnite în muzee și vernisaje la sfârșitul săptămânii.

Nu este evident deja că substratul studiului celor doi bulgari este doar acela de a discredita Ortodoxia și de a manipula năzuința esticului simplu la o viață mai bună, întorcându-l împotriva propriei identități de credință, de neam, silindu-l să reformeze tot ceea ce era sacru în viața lui odinioară...??!! Lipsa documentării lor și a unui minim de  cultură generală rezultă și din omiterea de către cei doi a perioadei cruciale și progresiste a Împăratului Constantin cel Mare și a Împeriului Bizantin, când au fost puse baze ale sistemului juridic modern și au fost acordate în premieră drepturi fără de care civilizația vestică de astăzi poate că nu ar fi existat ca atare. Un comentariu Cuvantul Ortodox: "Trebuie arătat încă un lucru. Ortodoxia, contrar opiniei majoritare dar neinformate, nu a făcut jocurile care contează în această ţară începând încă din sec. XIX. Noi trăim acum într-o modernitate creată de elitele paşoptiste, liberale, progresiste. Comunismul a fost şi el un program de vastă modernizare. Toate aceste regimuri au spoliat Biserica şi au căutat să o controleze. Discuţia e prea vastă pentru a intra în amănunte, însă măcar atâta lucru poate face oricine: să caute, istoric, să vadă care a fost programul ideologic ce a stat la baza fundării statului modern român şi să vadă câtă legatură are cu ortodoxia. Cei care ar contesta acest argument invocând rezistenţa „fondului” tradiţionalist la reformele „luminate” venite de sus ar trebui să demonstreze, în primul rând, valabilitatea şi realismul acestor reforme. Apoi, în al doilea rând, să demonstreze inepţia că oamenilor – de orice credinţă ar fi ei – le place să trăiască în sărăcie (nu este vorba aici de sărăcia aleasă de bunăvoie). În orice caz, este greu de înţeles de ce mai nimeni nu problematizează programul politic ce a stat la baza modernităţii româneşti dar foarte mulţi se mulţumesc cu teze superficiale de genul „ortodoxia e de vină”."

Adevăratul rol al Ortodoxiei în România- identitate, neam

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Prin voia lui Dumnezeu, poporul român a avut şi are vocația conviețuirii pașnice cu numeroase minorități etnice şi religioase, fiecare având caracteristici şi particularități diferite, pe care le-a păstrat, cultivat şi valorificat... În acest sens, România este o „Europă în sinteză”, cum o numea un om de cultură, o punte între Orient şi Occident, o bogată istorie a conviețuirii pașnice între etnii şi culte religioase diferite, în special în Transilvania, Banat şi în Dobrogea... Istoria ne arată că armonia şi buna înțelegere a poporului român cu minoritățile etnice, culturale şi religioase au fost tulburate doar atunci când în România s-au impus ideologii totalitare sau opresive străine,  care au învrăjbit grupurile etnice în vremuri tulburi... România a fost şi trebuie să fie „o țară a punților”, a dialogului şi a cooperării, pentru a contribui la promovarea păcii în Europa şi între popoarele lumii, dar şi la păstrarea şi afirmarea identității spirituale şi culturale a fiecărui neam sau popor.

Ioan-Aurel POP

Președintele Academiei Române

De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile... Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români. Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față... „Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp... Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația. Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția. - Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu, Revista Familia Ortodoxă

Nicolae Iorga

Legea românească

„Religia noastră este o religie de preoţi simpli, este o religie de săteni, formată în împrejurările acelea smerite ale trecutului nostru. Ea s-a născut, ca şi civilizaţia noastră, ca şi forma politică, s-a născut din acea viaţă adâncă a bietelor mulţimi româneşti. Am fost legaţi de Bizanţ, pentru că se cerea îndeplinirea unei forme. O parte dintre noi au fost legaţi pe urmă de Roma, fiindcă şi legătura de Roma era, într-o anumită contingenţă de împrejurări, îndeplinirea unei forme. Dar când ziceau ţăranii noştri „legea românească“, ei înţelegeau un mare adevăr. Da, există o lege românească. O lege românească împărţită în două în ceea ce priveşte pe episcopi; o lege românească, una singură, în adâncul conştiinţei ţăranilor noştri“.

Biserica şi cultura

Din punctul de vedere al relevării rolului cultural al Bisericii în viaţa românilor, opera lui Iorga este de neegalat. El se îndepărtează categoric de opiniile celor care credeau că numai de la unirea unei părţi a românilor ortodocşi cu Roma a existat cultură în Biserică. Cu argumente covârşitoare, Iorga arată că de la începuturile ei ortodoxia românească a jucat un rol cultural (în sensul larg al noţiunii) de prim rang în viaţa naţională, iar acest rol s-a menţinut până când spiritul modern i-a făcut pe politicienii români să încerce tragerea Bisericii pe linie moartă. Programatic, Iorga îşi propune să înfăţişeze „priveliştea unei vieţi organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“. - Ziarul Lumina 

Mihai Eminescu

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” - Doxologia 

Părintele Justin Pârvu

„Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam... Ortodoxia circulă în sângele românului nostru..., aşa cum zicea Nae Ionescu, că a fi român înseamnă a fi ortodox, după cum animalul cal este şi patruped“. Despre rolul Bisericii, a acestei „maici a poporului român“ în unitatea neamului românesc, marele duhovnic zice: „Neamul nostru este născut, crescut şi dezvoltat în sânul Bisericii. Noi suntem născuţi creştini şi este astfel o mare deosebire între noi şi popoarele vecine care au fost creştinate la comandă. Popoarele slave s-au culcat seara păgâne şi s-au trezit creştine a doua zi. Viaţa noastră creştinească a evoluat de la Sfântul Andrei şi până astăzi în aşa fel încât Ortodoxia noastră a creat o adevărată structură sufletească“.

„Geniul Ortodoxiei stă în capacitatea de a fi în acelaşi timp sobornicească şi naţională, adică putând să-i cuprindă pe toţi ortodocşii într-o unitate superioară, în Hristos Iisus şi în Biserica Tradiţiei, fără a ştirbi identitatea naţională, ci transfigurându-le însuşirile şi zestrea“.

„La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate“.

„Poporul român să fie legat şi unit de Biserică, să aibă o unitate. Să ne înţelepţească Dumnezeu să ne simţim cot la cot, unul şi acelaşi trup mistic al lui Hristos şi să ajungem la biruinţa veşnică, la Înviere spre a ... clădi o elită de creştini, o elită de preoţi, o elită de mănăstiri, ca să păsteze nealterată tradiţia, viaţa şi credinţa noastră ortodoxă, pentru ca Dumnezeu, întru curăţia inimii noastre, să zidească un duh nou al unităţii noastre...“. - Ziarul Lumina 

Părintele Cleopa Ilie

Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat aproape de două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei. De atunci, de când am primit şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Băgaţi de seamă! Ca popor creştin de două mii de ani  de când suntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la Credinţa Ortodoxă.

Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost creştini ortodocşi. Aţi văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriţă. Du-te la Mănăstirea Cozia şi vei afla lângă Mircea cel Bătrân, care a întemeiat această mănăstire şi-i înmormântat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei principate şi mama lui, călugăriţă. Apoi şi Ştefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngropat Petru Rareş, făcută de el. Vei vedea lângă dânsul scris: «Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare». Ei domni, şi mamele lor, călugăriţe! Vedeţi voi câtă unire era atunci între credinţă şi conducere? Aşa trebuie să murim!” - În memoria Părintelui Cleopa, «Mânca-v-ar Raiul!», Ediţia a III-a, 2002, pp. 49-50

Citiți și:

Importanța Bisericii Ortodoxe Române pentru neamul românesc - Voci. ro 

Dragos Paul Aligica: Studiul Bancii Mondiale despre ortodoxie, posibil argument de decuplare a est europenilor de vest - Inliniedreapta

”La muncă, ortodocșilor!” Fundamentarea pseudo-științifică a atitudinii anti-ortodoxe prin falsificarea istoriei, - George Damian 

Varianta PDF a studiului Băncii Mondiale.

2018, Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri - Basilica

În urma conferinţei despre Referendumul pentru Căsătorie organizată recent la parlament, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a vorbit într-un interviu despre parteneriatul civil care exclude binecuvântarea lui Dumnezeu din taina căsătoriei.

Vasile Bănescu a precizat că „Biserica Ortodoxă Română, și celelalte culte religioase din România nu pot recomanda, nu pot sugera nimănui validitatea unui parteneriat civil. Pentru că parteneriatul civil apare ca o formă alternativă la o instituție deja existentă, numită căsătorie”.

Definind parteneriatul civil Bănescu a spus că „din punct de vedere legal, este o înțelegere care exclude termenul religios, exclude binecuvântarea lui Dumnezeu din taina căsătoriei, presupune o înțelegere punctuală între două persoane care își asumă în fața unei instituții pur omenești și nu dumnezeiești, cum e cazul în biserică, faptul că vor merge împreună mai departe”.

Coaliția pentru Familie

Vasile Bănescu a scos în evidență faptul că nu trebuie asociată identitatea Coaliției pentru Familie cu cea a Bisericii Ortodoxe Române sau cu a oricărui alt cult religios.

Inițiativa coaliției aparține mai multor organizații civice din România.

Necesitatea susținerii normalității rezultă din faptul că „în foarte multe țări unde nu s-a luat atitudine în legătură cu definirea foarte clară a căsătoriei, acolo unde această definire nu a fost foarte bine lămurită, s-a ajuns la legalizarea căsătoriilor homosexuale”, a mai declarat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

De asemenea, o altă situație nefavorabilă ar fi aceea în care cuplurile homosexuale ar putea adopta copii, situație pe care „cultele religioase din România nu o pot accepta, pentru că intră în contradicție totală, frontală, cu viziunea creștină asupra familiei”.

Vasile Bănescu a spus că Biserica sprijină „familia naturală, și nu «tradițională», așa cum este ea numită, pentru că familia tradițională, străveche, nu mai există. Există însă familia naturală, formată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie”.

Educația sexuală

Fiind întrebat despre graviditate și nașterile în rândul adolescentelor din România, Vasile Bănescu a spus că „nu este vorba de un fenomen, e vorba de cazuri punctuale, probabil numeroase, care însă nu au în spate o cauză legată de absența educației sexuale în școală”.

Apoi el a evidențiat adevăratele cauze ale gravidității în rândul adolescentelor.

„Toate aceste cazuri care se invocă au în spate, de fapt, motive sociologice: abandon școlar, plecarea părinților în străinătate, lipsa de acces la informare virtuală, deci pe internet, în mediul rural, și nu în ultimul rând, apartenența la o anumită etnie unde, după cum știm, viața sexuală se începe mult mai devreme”.

De asemenea, în chestiunea educației sexuale a afirmat că „Biserica Ortodoxă Română este de acord, la nivelul unor ore de informare pe care le poate face profesorul de biologie sau dirigintele, în legătură cu riscurile reale la care se pot expune tinerii care încep o viață sexuală prea timpuriu și dezordonată”.

La conferință s-a luat în calcul implementarea educației sexuale în școli. În acest sens, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române își dorește să rămână doar la nivel de ipoteză „pentru că, repet, copilul are nevoie de Educație cu majusculă, și nu de educație sexuală intensivă”. - Foto credit: Arhiva Basilica.ro, Sursa: Basilica

             Citiți și: Prima reacție a lui vasile Bănescu după ce a fost reclamat la CNDN pentru că ar fi discriminat cetățenii de etnie rroma - Activenews

• Sondaj de opinie printre români, privind Referendumul

Un sondaj realizat luna trecută de Avangarde evidenţiază faptul că 77% din respondenți sunt de acord cu propunerea inițiativei cetățenești de modificare a articolului 48, alineatul 1 din Constituția României, referitor la familie.

Aceştia au fost de acord cu formula propusă de inițiativa cetățenească: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”

La întrebarea privind participarea la un astfel de referendum, 55% au răspuns „cu siguranţă da”, iar 20% probabil da.

De asemenea, 67% dintre cei chestionaţi consideră că organizarea unui referendum privind modificarea Constituției cu privire la definirea familiei este o decizie bună.

Sondajul a fost realizat de Grupul de Studiu Socio Comportamentale Avangarde în perioada 10-26 aprilie pe un eșantion de 1.350 de persoane cu vârste de peste 18 ani.

Metoda de culegere a datelor a fost CATI (telefonic). Eroarea maximă tolerată este de +/-3% pentru un interval de încredere de 95%.

Iniţiativa Coaliţiei pentru Familie

În toamna anului 2015, Coaliția pentru Familie a decis demararea procedurilor de revizuire a Constituției României pentru modificarea art. 48, alineat 1, pentru a înlocui termenul „soți” cu exprimarea „bărbat și femeie”.

Conform art. 48, alineat 1, din Constituția României, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”

Pe site-ul oficial al Coaliţiei pentru familie se menţionează faptul că termenul „Soți” este vag și deschis interpretărilor și din acest motiv dorim revizuirea alineatului 1 al art. 48 astfel:

„Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”

Familia este Biserica mică de acasă

Familia a fost binecuvântată de Dumnezeu în Rai odată cu crearea primilor oameni. Ca taină, căsătoria a fost instituită de Hristos Domnul la nunta din Cana Galileii.

Sacralitatea familiei este evidențiată de Sfântul Ioan Gură de Aur, care o numește „biserica mică de acasă”.

Potrivit Sfântului și Marelui Sinod reunit în Creta Taina Căsătoriei este fundamentată pe credinţa în Iisus Hristos – o condiție prealabilă a acestei Taine.

Familia a fost şi este constant prezentă în centrul misiunii pastorale şi sociale a Bisericii, deoarece aceasta reprezintă fundamentul societăţii umane.

Biserica Ortodoxă Română sprijină în mod natural demersul Coaliției pentru Familie, în spiritul învățăturilor creștine și al valorilor fundamentale românești privind familia, ocrotirea și creșterea copiilor, dar nu este nici inițiatoarea, nici organizatoarea acestei acțiuni.

Familia în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în urmă cu 70 ani, recunoaște familia naturală formată din bărbat și femeie.

Declarația redă în articolul 16 faptul că „de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie”.

• Învestirea Președintelui reales Vladimir Putin

Patriarhul Chiril al Moscovei a oficiat o slujbă de Te Deum, cu ocazia investirii a funcție a Președintelui Vladimir Putin. Evenimentul a avut loc pe 7 mai 2018, în Catedrala Buneivestiri din Kremlin, Moscova. În aceeași zi a avut loc ceremonia solemnă de investire a Președintelui rus, la Palatul Kremlin, la care a participat și Patriarhul. Patriarhul Kirill, apoi, i-a adresat Președintelui următoarele cuvinte:

 „După alegerea dumneavoastră, de către aproape toți oamenii, în calitate de Președinte al Federației Ruse, în această zi, la investirea în funcție, aș dori să vă salut cu căldură în numele Bisericii Ortodoxe Ruse, episcopilor, clericilor, monahilor și numărului mare de credincioși care, fără îndoială, v-au sprijinit, văzând în dvs nu doar un lider care a condus cu succes statul, ci și un om devotat patriei. Un om, pentru care tradiția spirituală este propriul sine, pentru care atât prosperitatea materială cât și cea spirituală a oamenilor reprezintă o sarcină fundamentală între datoriile Președintelui."

"Ați vorbit despre necesitatea bazării pe calitățile remarcabile ale poporului nostru, pe simțul datoriei, conștiinciozitate, bunătate. Toate aceste concepte nu țin de planul material. Firește, lucrarea șefului statului se axează în principal pe rezolvarea problemelor cu care se confruntă oamenii, a problemelor materiale. Dar ele nu pot fi rezolvate favorabil dacă omul din poporul nostru este slab. De asemenea, puterea spirituală a acestui om, loialitatea lui față de aceleași principii pe care le-ați menționat astăzi - adică adevărata garanție a succesului - reprezintă adevăratul motiv al invincibilității Rusiei. Și Dumnezeu poate vedea că, sub îndrumarea dumneavoastră, toate aceste calități spirituale ale poporului nostru sunt întărite și în creștere.

Ne rugăm în special pentru tinerii noștri de astăzi, care nu au experimentat vremuri grele - nici epoca sovietică, nici anii 1990, tineri care nu pot compara perioada prezentă, cu o altă perioadă. Acei oameni care nu au trecut prin greutăți reale sunt foarte vulnerabili."

Cu această ocazie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a dăruit Președintelui o icoană din secolul al XVIII-lea, a Mântuitorului Hristos, cu următoarea dedicație: „Pentru Vladimir Vladimirovici Putin, din partea Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii, Kirill, și a membrilor Sfântului Sinod, ca binecuvântare a muncii sale pentru binele Rusiei". - Lonews

• Ecumenism

Șeful Departamentului pe Probleme Ecleziastice al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, nu este de acord cu cei care cred că Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică vor depăși, în cele din urmă, separarea lor istorică. 

"Deși bazele credinței noastre sunt identice, iar Crezul aproape similar, catolicii au avut o altă reprezentare a Duhului Sfânt. Acesta este primul punct. În al doilea rând, timp de aproape o mie de ani de existență separată a istoriei, am acumulat o mulțime de contradicții și dezacorduri", a spus Mitropolitul, pentru programul “Biserica și lumea", al canalului de televiziune Rossia 24, comentând declarația Patriarhului Constantinopolului, Bartolomeu, conform căreia întâlnirea dintre cele două ramuri ale Creștinismului ar fi inevitabilă. Mitropolitul a menționat că unele personaje, recunoscute de Biserica Romano-Catolică, sunt considerate eretice în Biserica Ortodoxă Rusă sau drept persecutori ai Ortodoxiei. "Catolicii vorbesc despre posibilitatea canonizării Cardinalului Stepinac. El a fost croat, este venerat în Biserica Catolică drept sfânt. Dar, în opinia Bisericii Ortodoxe Sârbe, a participat direct la genocidul sârbilor", a spus el.

Mitropolitul Hilarion a menționat o serie de alte argumente care arată că unirea Bisericilor nu este planificată în viitorul apropiat. Printre aceste argumente, se numără numeroasele încercări de impunere a Catolicismului asupra ortodocșilor, care au fost întreprinse de catolici în timpul Cruciadelor, iar în zilele noastre uniații din Ucraina au o activitate anti-ortodoxă - informează Interfax, citând interviul acordat postului TV amintit mai sus.

• Vizita PF Kirll în Albania

Între 28-30 aprilie 2018 a avut loc vizita oficiala a PF Kiril, Patriarhul Moscovei și a Întregii Rusii în Albania. Patriarhul Moscovei este însoțit de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, președintele Departamentului de Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei, împreună cu alte oficialități.În prima zi a vizitei sale, Patriarhul a săvârșit un Te Deum în Catedrala ”Învierea Domnului” din Tirana. În aceeași zi, la sediul Bisericii Albaneze, a avut loc o întrevedere oficială dintre cei doi Întâi Stătători. La 29 aprilie, cei doi Patriarhi au oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala ”Învierea Domnului” din Tirana. După aceasta Sanctitatea Sa Kiril, a participat la lansarea traducerii ruse a cărții Întâi Stătătorului Albanez (Chiar și până la marginea pământului), dedicată istoriei, dar și perspentivelor contemporane a misiunii ortodoxe. În timpul vizitei, PF Kiril a oferit un interviu pentru un post de televiziune local. La 30 aprilie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a întâlnit cu Președintele Republicii Albania Ilirom Metoi, dar și cu Primul-ministru Edi Ramoi. Spre finalul vizitei sale, Sanctitatea Sa a vizitat Mănăstirea Sfântul Valile, dar și Academia de teologie a Bisericii Albaneze. - Sursa: www.patriarchia.ru

Patriarhul Kiril a susținut cu ocazia vizitei în Albania că religia este singura modalitate prin care terorismul și radicalismul pot fi combătute, informează Newsweek. „Nu văd nicio altă metodă prin care să combatem baza ideologică a radicalismului și terorismului cu excepția uneia religioase. Dacă adepții radicalismului se folosesc de adevăruri religioase pentru a-și motiva acțiunile extremiste, atunci doar religia va reuși să învingă asta”, a spus patriarhul Kiril, conform agenției RIA Novosti, fără să facă referiri specifice la anumite grupări teroriste.

În acest context, el i-a învinuit pe cei care „interpretează greșit” doctrinele religioase, ca să câștige adepți în rândul grupărilor extremiste. Doar 7% din populația Albaniei este creștin ortodoxă, conform Radio Europa Liberă. Potrivit sursei citate, Biserica Rusă a devenit un instrument pentru a propaga mesajele Moscovei în Balcani. Albania este una dintre puținele țări europene cu o majoritate musulmană în care radicalismul nu a prins rădăcini.

De asemenea, în timpul Sfintei Liturghii oficiate la Catedrala din Tirana, Patriarhul Kirill al Moscovei a spus că „vindecarea paraliticului este menită să ne reamintească faptul că Învierea lui Hristos este un medicament, un mijloc de vindecare a lumii noastre muritoare, paralizate de starea de păcat și depărtarea de Dumnezeu”și că „Învierea este cea mai supranaturală schimbare a naturii umane pe care și-o poate imagina cineva.”

Patriarhul Moscovei a reamintit de ridiculizarea Apostolului Pavel de către filosofii din Atena atunci când predica despre învierea morților: „Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Fapte 17:32). „Pentru un intelectual păgân din acele vremuri era de neînțeles că un om – un bob de nisip nesemnificativ într-un cosmos imens – poate să depășească o lege fundamentală a naturii ca moartea”.

Cum a înviat Biserica Albaniei

În predica sa, Patriarhul Rusiei a făcut o paralelă între învierea dreptei Tavita de către Sfântul Apostol Petru relatată în cartea Faptele Apostolilor și istoria Bisericii Ortodoxe Albaneze. „În decursul veacurilor, ea (n.ed. Biserica Albaniei) a slujit poporului său în cele mai dificile condiții; a fost distrusă aproape complet în anii îngrozitori ai persecuției atee, dar a înviat din nou pentru a-și purta slujirea față de oameni cu noi puteri cu ajutorul lui Dumnezeu,” a spus Patriarhul Moscovei la Liturghia din 29 aprilie de la Tirana.  „Învierea pentru noi este un triumf asupra răului din lume, o victorie necondiționată asupra lui. Credința în Hristos cel răstignit și înviat deschide calea către cea mai eficientă opoziție față de rău, dar și către confruntarea pașnică și plină de compasiune față de oameni.” „Forța și curajul creștinilor nu sunt în agresiune și în dorința de răzbunare, ci într-o mărturie blândă și inechitabilă a adevărului în toate condițiile, într-o dorință de a servi întotdeauna acest adevăr”.

Martiriul creștin este biruința vieții

Patriarhul a vorbit despre martiriul creștin care „nu este doar o moarte eroică în lupta pentru convingerile cuiva: în primul rând, este un act de compasiune față de cel rătăcit”. „Spunem că martirii, prin moartea lor, mărturisesc despre Hristos”. „Calea unui mucenic este un efort de a îndrepta, chiar și cu costul propriei sale vieți, neadevărul uman, de a vindeca orbirea spirituală a semenilor săi prin lumina Adevărului Dumnezeiesc”.

Patriarhul Kirill a elogiat martirii cu ajutorul cărora „bisericile noastre au supraviețuit în timpul teribilei persecuții ateiste a secolului 20: cu blândețea și adevărul mărturiei lor, au învins, au călcat în picioare moartea și suferința lumii căzute”. Martirajul creștin nu este moartea, ci tocmai opusul său, biruința vieții depline, a spus patriarhul.

Preafericitul Părinte Kirill a atras atenția că „Biserica nu este capabilă să împiedice toată durerea și toate nenorocirile pe care le va aduce în lume voia rea a omului”. „Ea se poate opune răului și morții cu arma ei unică și inconfundabilă de viață – dragostea și compasiunea pentru întregul neam omenesc”.

Vizita a culminat cu liturghia oficiată la Catedrala Învierii din Tirana a cărei construcție a fost finalizată în 2012 și care reprezintă un model al arhitecturii creștine contemporane. Catedrala a fost ridicată pe un teren oferit de guvernul Albaniei ca o compensație pentru catedrala mitropolitană demolată în 1967 de regimul comunist al lui Enver Hoxha. În ultimii 25 de ani, creștinii ortodocși albanezi au restaurat 160 de biserici și au construit tot atâtea alte locașuri de cult noi. Biserica Ortodoxă Albaneză a renăscut în ultimii peste 25 de ani după o distrugere aproape totală și aduce o contribuție notabilă la restructurarea și progresul social al țării astăzi, i-a spus Arhiepiscopul Anastasie patriarhului Kirill la primirea oficială de sâmbătă de la Catedrala Învierii. - Basilica

• Vizita Patriarhului Irineu al Serbiei la Moscova

Patriarhii Kirill al Rusiei şi Irineu al Serbiei au coliturghisit înainte de sărbătoarea Rusaliilor în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Chiril şi Metodie, informează Orthochristian.

Sfinţii Chiril şi Metodie sunt socotiţi apostolii slavilor, iar sărbătoarea are o însemnătate deosebită pentru Preafericitul Părinte Kirill care îşi sărbătoreşte ocrotitorul spiritual. Alături de cei doi conducători de Biserici Autocefale au liturghisit peste 30 ierarhi, precum şi numeroşi clerici din Rusia, dar şi din Bisericile Ortodoxe surori. Slujba a fost oficiată în slavonă, greacă, sârbă, japoneză şi a inclus rugăciuni pentru pacea din Ucraina.

În cuvântul său, Patriarhul Kirill şi-a exprimat mulţumirea pentru împreuna slujire cu Preafericitul Părinte Irineu şi a vorbit despre misiunea pe care sunt datori să o desfăşoare continuând munca sfinţilor Chiril şi Metodie.

Noi ca patriarhi suntem chemaţi să continuăm munca sfinţilor Chiril şi Metodie sprijinindu-ne pe ajutorul oferit de fraţii noştri ierarhi, de cler şi poporul binecredincios.

După slujbă cei doi patriarhi au participat la un concert organizat în Piaţa Roşie cu ocazia zilei literaturii şi culturii slavone, celebrată în fiecare an în 24 mai. În cursul serii, la Catedrala Hristos Mântuitorul a avut loc o recepţie organizată cu prilejul onomasticii Patriarhului Kirill. Totodată, Patriarhul Irineu a fost premiat de Fundația publică internațională pentru unitatea popoarelor ortodoxe pentru „contribuţia remarcabilă în consolidarea unității popoarelor ortodoxe și în afirmarea și promovarea valorilor creștine în viața societății” în anul 2017.

Minoritățile naționale: îndemn la reflecție comună, la dialog şi coresponsabilitate

Vorbind despre „Contribuţia minorităţilor naţionale din România la diversitatea şi vitalitatea culturii europene”, tema Proiectului „Podurile Toleranței”, Patriarhul Daniel a îndemnat miercuri la „reflecție comună, la dialog şi coresponsabilitate”. Preafericirea Sa a subliniat că este necesar să „afirmăm identitatea noastră nu în izolare unii față de alţii, ci în cooperare unii cu alţii; nu în opoziție, ci în comuniune, atât în interiorul țării noastre, cât şi în Europa”. În cuvântul intitulat „România – punte între Orient şi Occident”, Părintele Patriarh Daniel a subliniat că „poporul român a avut şi are vocația conviețuirii pașnice cu numeroase minorități etnice şi religioase”, iar contribuţia acestor minorităţi „la patrimoniul comun al identității naționale românești, este o realitate istorică şi o bogăție culturală”. - Basilica

Viaţa ca dar al lui Dumnezeu - responsabilitatea creştină în perspectiva morţii

La Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca a avut loc la 9 mai 2018, deschiderea oficială a celei de-a patra consultații teologice interconfesionale, organizată de instituția gazdă în parteneriat cu Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului și Diakonie Neuendettelsau, din Germania, împreună cu reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, sub tema „Viaţa ca dar al lui Dumnezeu -responsabilitatea creştină în perspectiva morţii”. La manifestare a fost prezent Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, care a rostit un cuvânt de învățătură cu privire la darul vieții, Rectorul Mattias Hartman – preşedintele Consiliului de Conducere al Diakoniei Neuendettelsau, pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă – președintele senatului Universității Babeș-Bolyai și alți invitați. Prin misiunea pe care o desfășoară, organizația Diakonie Neuendettelsau menține strâns de ani de zile relații parteneriale cu diferite dieceze și instituții ale Bisericii Ortodoxe Române, în vederea cooperării în sprijinul reflecției practice diaconale, cu accent pe munca socială în sprijinul comunității. Pentru aceasta sunt organizate vizite reciproce, întâlniri și nu în ultimul rând dialoguri teologice. Cel din acest an se concentrează pe o temă actuală care face referire la viața privită ca dar al lui Dumnezeu și responsabilitatea creștină în privința morții, informează CCES. - NapocaNews 

Știința și credința în postmodernism

Teologi, medici și specialiști din toată țara au discutat la Bistrița despre știință și credință în postmodernism. Atelierele au avut loc în cadrul Seminarului Internațional de Medicină și Teologie, aflat la cea de-a 17-a ediţie. Evenimentul, a debutat luni, 15 mai 2018  și s-a desfășurat  timp de două zile, în saloanele Hotelului Metropolis din oraș, informează Radio Renaşterea. În cadrul seminarului, au fost vernisate două expoziții de pictură, avându-i ca autori pe profesorii Claudia-Cosmina Trif și Marcel Muntean,  de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. De asemenea, in prima zi printre conferențiari s-a numărat şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Raed Arafat,  președintele Colegiului Medicilor din România, Gheorghe Borcean, şi preşedintele Autorităţii Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate, Vasile Cepoi. După un scurt cuvânt de bun venit, de la ora 9:30 au debutat lucrările simpozionului moderate de ÎPS Andrei, Ioan Chirilă, Ștefan Florian, Mircea Gelu Buta și Pavel Chirilă sub genericul Tehno-științele și provocările lumii contemporane. Omilia a fost rostită de Ierarhul Clujului, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei. - Basilica

Să credem în rădăcinile creștine al Europei – Ana Blandiana

În contextul ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Alba Iulia, poeta Ana Blandiana a oferit soluții pentru neajunsurile din societatea actuală, făcând referire la rădăcinile creștine ale Europei. Poeta a fost distinsă marți cu acest titlu la propunerea Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Textul Laudatio a fost rostit de Arhiepiscopul Irineu al Alba Iuliei. Înaltpreasfinția Sa, care este și cadru universitar al Facultății de Teologie din Alba Iulia, și-a exprimat dorința de a sprijini „toate acțiunile de recuperare a memoriei culturale corecte a românilor și de promovare a unei conștiințe naționale nealterate”. În prezent, Acad. Ana Blandiana conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului.

Ana Blandiana despre valorile societății actuale: „Trăim într-o lume în care valorile se dau peste cap şi se transformă uneori în opusul lor, o lume în centrul căreia nu se mai află de mult Europa pe care am visat-o sute de ani, ci doar un sat planetar în care performanţele tehnicii pot să ne prezinte în direct revoluţii şi războaie, atentate, crime şi cancan-uri de pe tot globul în timp real, dar nu pot să ne apere de teroarea unor fanatisme de tip medieval... În confuzia generată, uneori intenţionat, de viteza şi radicalitatea schimbării, singura soluţie mi se pare întoarcerea, cu speranţă şi bună credinţă, spre memoria modelelor de acum o sută de ani. Patriotismul lor european şi democratic poate fi şi azi salvarea, la fel de eficientă în nebuloasa satului planetar ca şi în haosul din care se năştea noua istorie universală de acum un secol”. Soluțiile oferite de poetă la crizele din societatea actuală au vizat întoarcerea la rădăcinile creștine ale Europei. „Nu trebuie decât să avem puterea să credem în rădăcinile creştine ale Europei, căreia îi aparţinem nu numai geografic, ci şi juridic prin statul pe care ei l-au creat. Pentru a continua să existe, acest stat trebuie asumat de fiecare nouă generaţie în parte  şi salvat din ghiarele răului care, din istorie în istorie, îşi schimbă numele,dar nu şi dorinţa de a ne stăpâni şi de a ne împiedica să fim noi înşine” – Basilica 

Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor

La sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor din ziua de joi, 17 mai 2018, după Sfânta Liturghie, au fost oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troiţele şi monumentele închinate acestora din ţară şi străinătate. La ora 12.00, clopotele bisericilor ortodoxe au foat trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară. În plan bisericesc, pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 şi a continuat până la instaurarea regimului comunist în 30 decembrie 1947. După căderea regimului comunist, această tradiție  a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale din anii 1999 şi 2001. Prin legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, sărbătoarea Înălţării Domnului Iisus Hristos a fost proclamată Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român. Reamintim că şi la fiecare Sfântă Liturghie sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. - Biroul de presă al Patriarhiei Române

Întâlnirea Societății Bibliștilor Ortodocși Români

Întâlnirea Societății Bibliștilor Ortodocși Români a avut în perioada 14-15 mai 2018 la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Evenimentul desfășurat se află la a III-a ediție. Întâlnirea de anul acesta a avut tema „Natura Sfintei Scripturi: Autoritate. Inspirație. Canon”, notează Doxologia. Au participat mai mult de 20 profesori de teologie din cuprinsul Patriarhiei Române. Aceștia au susținut comunicări și prelegeri în mai multe sesiuni de lucru, pe diferite subiecte cu privire la tematica de anul acesta. În acest context, Pr. Ion Vicovan, Decanul Facultății de Teologie din Iași a subliniat importanța demersului pentru învățământul teologic: „Se impune o reanaliză, o reevaluare a studiilor biblice la nivel de școli teologice și în mod special la învățământul teologic superior, și din acest punct de vedere s-a gândit că este bine să existe o asemenea societate. Ea își propune o abordare a Teologiei Biblice, pe cât posibil cu un conținut patristic, și se pune accent pe aceste studii la nivel de ortodoxie.” a declarat părintele Ion Vicovan. Mai multe detalii despre eveniment puteți afla pe site-ul oficial al programului de cercetare „BIBLIA” (Biblia în Interpretarea Bisericii. Literatura Inspirată în Actualitate).

Trustul de presă Basilica, premiat pentru atitudinea pro-viață

Asociația Studenți pentru Viață a organizat marți, 15 mai 2018, cea de-a doua ediție a Galei Voluntarilor Marșului pentru Viață 2018, la care au participat peste 100 de persoane. Trustul BASILICA, prin jurnaliștii de la „Ziarul Lumina”, Agenția de știri BASILICA, Radio TRINITAS și TRINITAS TV, s-a aflat în fruntea celor care au primit „diplome de mulțumire pentru activitatea de informare și educare pro-viață”. Prezent la eveniment, pr. Nicolae Dascălu, consilier patriarhal și directorul Publi­ca­ți­ilor Lumina, a subliniat că misiunea pe care și-au asumat-o tinerii pro-viață „este total compatibilă cu misiunea presei bise­ri­cești. Noi nu căutăm neapărat rating, ci să le folosim oamenilor, iar când găsim în societate parteneri care să poată transmite un mesaj puternic pe linia valorilor creștine, participăm cu toată dragostea. Darul vieții trebuie ocrotit, trebuie purtat ca o făclie de Înviere, pentru că nu este minune mai mare pe lume decât nașterea unui om”.

La gală a participat și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, care a declarat că instituția pe care o reprezintă are mereu brațele și ușile deschise pentru studenții care luptă pentru viață. „În societatea modernă, care neglijează dramatic valorile morale și valoarea vieții, ei transmit un mesaj întremător, care ne dă și nouă curaj să mergem pe calea slujirii Celui Care a spus că este Calea, Adevărul și Viața”, a spus acesta. – Ziarul Lumina

Linkuri la știri

Un nou ierarh în slujirea Bisericii și comunității românești din Italia – Basilica  

Retrospectiva lunară – Basilica 

Federația Filantropia va deschide un centru dedicat persoanelor cu scleroză multiplă la Timișoara – Basilica 

Ziua Națională a Tineretului - Basilica

Propunere - Doina Cornea să fie trecută în rândul sfinților – Mediafax

Mitropolia de Chalkida, Istiaia și Sporadele de Nord a anunțat prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și a Arhiepiscopului Ieronim al Atenei la proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis care va avea loc în Duminica tuturor sfinților în insula Evia. Cuviosul Iacov Tsalikis, un ieromonah contemporan înzestrat cu multe virtuți, despre care Sfântul Paisie Aghioritul spunea că deține „harismele Sfântului Nectarie”, a fost trecut în rândul sfinților de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în luna noiembrie 2017. Potrivit comunicatului Mitropoliei de Chalkida, manifestările dedicate proclamării canonizării Sfântului Iacov vor avea loc la Mănăstirea Sfântul David din insula Evia în perioada 2-3 iunie 2018. Primirea la Mănăstire a Patriarhului Ecumenic și a Arhiepiscopului Atenei va avea loc sâmbătă, 2 iunie, la ora 18.15. Va urma vecernia mare în biserica centrală a mănăstirii în timpul căreia va fi citat actul sinodal de proclamare a canonizării Cuviosului Iacov, fost stareț al Mănăstirii Sf. David. Duminică, 3 iunie, cei doi Întâistătători ortodocși vor oficia Sfânta Liturghie la biserica mănăstirii. - Basilica

GRECIA: Peste 30.000 de credincioși au mers la Nea Makri de ziua Sfântului Efrem

Potrivit surselor din presa grecească, peste 30.000 de credincioși au participat la manifestările religioase de la Mănăstirea Nea Makri cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, făcătorul de minuni. La hramul mănăstirii din data de 5 mai a participat un grup de 100 de credincioși români veniți în pelerinaj prin intermediul Agenției Basilica Travel a Patriarhiei Române. În omilia sa, Mitropolitul Hrisostom de Messinia a făcut referire la modul în care Cuviosul Efrem a devenit adevărat prieten al lui Hristos. „Sfinții se încred în Dumnezeu și îi oferă totul. Această dispoziție de jertfă și ofrandă a fost evidentă încă de la primii pași din viața Sfântului pe care îl cinstim”, a spus la liturghia de sâmbătă Mitropolitul Messiniei. „Biserica este modul și locul în care omul poate să găsească autenticitatea etosului său și modul drept și corect de viețuire”, a adăugat Mitropolitul Hrisostom. Sfântul Efrem cel Nou a fost trecut în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în luna mai 2014, la trei ani după ce Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a aprobat propunerea de canonizare a Noului Mucenic Efrem din Nea Makri venită din partea Bisericii Greciei. - Basilica 

ATHOS: Patriarhul Alexandriei a sfințit o biserică în cinstea Sfântului Evanghelist Marcu

Patriarhul Teodor al Alexandriei a sfințit marți o nouă biserică la mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos. Aflat în vizită irenică pentru o perioadă de trei zile, Preafericitul Părinte Teodor a oficiat slujba de sfințire a unei biserici închinate Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, întemeietorul Bisericii Ortodoxe Alexandrine. Noua biserică în cinstea Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu de la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos. În omilia sa, Patriarhul Teodor a afirmat că această biserică va reprezenta „simbolul care leagă Patriarhia Alexandriei de Mănăstirea stavropighială Sfântul Pavel din Sfântul Munte”. De asemenea, biserica „va fi o pomenire veșnică a Patriarhului Petros și a tuturor celor care și-au pierdut viața împreună cu el în marea care îmbrățișează Grădina Maicii Domnului”. În semn de recunoștință pentru Mănăstirea Sfântul Pavel, Patriarhul Alexandriei i-a oferit starețului Partenie mitra pe care a purtat-o Patriarhul Petros în ziua întronizării (1997).

ATHOS: Starețul Mănăstirii Vatoped, scrisoare contra legalizării avortului în Cipru

Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped din Athos, a trimis o scrisoare Parlamentului Cipriot, îndemnând guvernul sa nu legalizeze avortul în țară. În prezent, avortul este ilegal în Cipru, dar acum se afla în discuție o decizie de schimbare a legii, după ce Parlamentul European i-a avertizat pe reprezentanții guvernului cipriot ca interzicerea avortului este considerată o încălcare a drepturilor femeii, în Uniunea Europeană. Biserica Ortodoxă nu susține această poziție, pentru că ființa umană trăiește, după chipul lui Dumnezeu, din momentul concepției sale. Reprezentanții clerului cipriot au chestionat guvernul în legătură cu acest lucru, subliniind că intențiile acestuia sunt păcătoase. "A priva copilul nenăscut, de dreptul său la viață, este una dintre cele mai sălbatice crime pe care o poate înfăptui o mamă", scrie egumenul Efrem. De asemenea, el a menționat că decizia Parlamentului Cipriot ar putea provoca probleme naționale și demografice, ducând la declinul poporului cipriot grec. Egumenul atonit a cerut guvernului cipriot să revizuiască proiectul de lege. – LONEWS 

SERBIA: Biserica Serbiei a canonizat trei martiri

Trei martiri au fost introduşi în calendarul Bisericii Ortodoxe a Serbiei: Grigorije de Peć, Vasilije de Peć şi Bosiljka Rajičić. Hotârârea canonizării a fost adoptată de Sfântul Sinod în şedinţa desfăşurată între 28 aprilie-10 mai, informează Orthochristian.com. Sfântul Grigorije de Peć a fost un monah din cadrul obştii mănăstirii Patriarhiei de Pec. El a fost martirizat după ce a refuzat să se convertească la islam. Pe locul martirajului său a fost construită o biserică, care apoi a fost demolată de autorităţile atee. Sfintele sale moaşte au fost descoperite în timpul demolării lăcaşului de cult. Va fi prăznuit în 22 ianuarie/7 februarie. Sfântul Vasilije de Peć a trăit în secolul 17 şi a fost brutar în oraşul Peć. A intervenit pentru eliberarea fiicei sale răpite şi forţată să se convertească la islam. A trecut la cele veşnice în urma bătăilor suferite, pe locul martirajului său fiind construit un locaş de cult. Biserica a fost distrusă în 1999. Va fi sărbăorit în fiecare an în data de 29 aprilie/12 mai. Sfânta Bosiljka Rajičić avea 17 ani când a fost răpită şi forţată să adopte islamul. Pentru că a refuzat să se lepede de credinţa sa a fost ucisă, iar rudelor le-a fost interzisă înmormântarea tinerei. Va avea ca zi de prăznuire 13/26 octombrie. - Basilica

UCRAINA: Zece dintre episcopi ar putea susține autocefalia, a declarat Mitropolitul Sofronie (Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică)

SPANIA: A fost aprobat un sinaxar al sfinților ortodocși din Peninsula Iberică

În timpul ședinței de lucru de săptămâna trecută a Adunării Episcopilor Ortodocși canonici din Spania și Portugalia a fost aprobat un sinaxar ce cuprinde sfinții ortodocși care au trăit în Peninsula Iberică în primul mileniu creștin. În urma consultărilor, ierarhii ortodocși din Spania și Portugalia au convenit asupra stabilirii unei date comune de sărbătorire a sfinților ortodocși iberici în duminica dinaintea Zilei Naționale a Spaniei, care este marcată anual în 12 octombrie. Sfânta Liturghie și proclamarea Soborului Sfinților Ortodocși din Peninsula Iberică vor fi conduse de Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale. În cadrul aceleiași ședințe, episcopii au definitivat textul în limba spaniolă a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur pentru folosirea lui generală de către credincioșii jurisdicțiilor canonice reprezentate în Spania. La finalul sesiunii de lucru, ierarhii ortodocși din Spania și Portugalia au vizitat șantierul catedralei ortodoxe române din Madrid. – Basilica

TURCIA: Patriarhul Ecumenic a fost internat la un spital din Constantinopol

Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a fost internat la Spitalul American din Constantinopol după ce a simțit amețeli intense, posibil vertij. Ca măsură de precauție, Patriarhul Bartolomeu a rămas în spital până luni, 7 mai, fiind externat după ce i s-au făcut mai multe investigații. Potrivit Ethnikos Kirikas, medicii au spus că starea de sănătate a Patriarhului Ecumenic nu este în pericol însă are nevoie de odihnă. Ca urmare a acestui episod, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și-a anulat întâlnirea cu Patriarhul Alexandriei care urma să aibă loc în Smirna, în perioada 6-8 mai. – Basilica

TURCIA: Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu Patriarhul Teodor al Alexandriei

La încheierea vizitei de patru zile în Ionia, Patriarhul Teodor al Alenxandriei s-a întâlnit miercuri cu Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la reședința sa patriarhală din Istanbul. Potrivit unui comunicat al Patriarhiei Ecumenice, cei doi Întâistătători ortodocși au purtat „lungi discuții pe teme de interes interortodox și interbesericesc”. La întâlnire au fost prezenți Mitropolitul Teolipt de Iconiu, Mitropolitul Gheorghe de Guineea și Arhim. Ioachim Billis, secretarul șef al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice. Cei doi patriarhi urmau să coliturghisească la mormântul Sfântului Apostol Ioan chiar de ziua de pomenire a sfântului, însă Patriarhul Ecumenic Bartolomeu nu a mai putut participa din motive de sănătate.

ESTONIA: Guvernul alocă 180 000 € pentru restaurarea celei mai vechi biserici de lemn

Autoritățile din Tallin au alocat 180.000 de euro pentru restaurarea bisericii din capitala Estoniei, potrivit RIA-Novosti citat de Orthochristian. Biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului a fost construită în 1721, prima din Tallin după ce Estonia a fost anexată Imperiului Rus. Este cea mai veche biserică de lemn din țară, unde Patriarhul Alexei al II-lea a slujit ca preot paroh timp de șaisprezece ani, la mijlocul secolului trecut. Acordul privind alocarea fondurilor a fost semnat de preotul paroh Victor Melnik și președintele Consiliului municipal din Tallinn, Mihail Kilvart. Conform planului, lucrările de restaurare a Bisericii Kazan, după cum este supranumită, vor fi finalizate până în 2021. „Biserica Kazan este de mare valoare și importanță, nu doar pentru comunitatea ortodoxă, ci, în general, are o semnificaţie incontestabilă pentru istoria și cultura din Tallin. Biserica Nașterii Preasfintei Fecioare, care va împlini 300 de ani peste trei ani, este cel mai vechi lăcaş de cult de lemn din Tallinn", a declarat pr. Paroh Mihail Kilvart. – Basilica

ISRAEL: Coloniștii evrei fac legea la Ierusalim

Creștinii și bisericile lor, ținta actelor de vandalism și a profanărilor. Liderii bisericilor creștine apără nevoia unei prezențe creștine în Orașul Vechi din Ierusalim, în contextul în care, așa cum presa a relatat, au crescut actele de vandalism, abuzurile verbale și achiziționarea , în mod agresiv, a unor bunuri, de către coloniștii evrei, informează site-ul catholicnewsagency.com. „Astăzi, biserica se confruntă cu cea mai gravă amenințare din partea unor grupări de coloniști. Coloniștii sunt persistenți în încercarea lor de a eroda prezența comunității creștine în Ierusalim”, a declarat Patriarhul Ortodox Grec de la Ierusalim, Teofil al- III-lea, într-un interviu acordat ziarul The Guardian. „Aceste grupuri radicale de coloniști sunt foarte bine organizate. În ultimii ani, am fost martori la profanarea și vandalizarea unui număr fără precedent de biserici și locuri sfinte. Am primit tot mai multe plângeri din partea preoților și credincioșilor locali care au fost atacați și agresați”, a spus înaltul ierarh. Instituțiile catolice și credincioși catolici au fost, de asemenea, ținta unor astfel de atacuri, a declarat și preotul catolic din Ierusalim, părintele David Neuhaus, afiliat al Institutului Pontifical Biblic. – Activenews 

ANGLIA: O companie de salubrizare din Londra a descoperit o posibilă relicvă a Sfântului Clement Romanul

O companie de salubrizare din Londra a avut surprinderea să descopere un relicvariu conținând un fragment din osemintele Sfântului Clement, Episcopul Romei, care a trăit în primul secol după Hristos. Compania, care a postat un anunț pe site-ul oficial în data de 25 aprilie, confirmă faptul că relicvariul a fost colectat odată cu deșeurile din centrul Londrei. „Vă puteți imagina care ne-a fost uimirea atunci când am conștientizat că echipele noastre de salubrizare au găsit oseminte care aparțin unui papă. Nu este ceva ce te aștepți să vezi”, a spus James Rubin, proprietarul companiei Enviro Waste, potrivit unei declarații publicate pe site-ul companiei. „Știm că este un obiect important de istorie și suntem dornici să îi găsim locul cel mai potrivit pentru a fi păstrat”, a spus Rubin, solicitând sugestii din partea publicului printr-un formular online. Fragmentul de os este păstrat într-un mic relicvariu sigilat cu ceară și include o inscripție în limba latină: „din osemintele Sfântului Clement, papă și martir”. Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Romei, a trăit în secolul I și este unul dintre părinții Bisericii considerați apostolici. - Basilica 

VATICAN: La prima întâlnire oficială, Mitropolitul Rastislav a vorbit cu Papa Francisc despre persecuția creștinilor

Mitropolitul Rastislav al Cehiei şi Slovaciei s-a întâlnit vineri cu Papa Francisc la Vatican unde au discutat despre persecuţiile contemporane îndreptate asupra creştinilor şi despre provocările lumii actuale. Aceasta a fost prima întâlnire dintre cei doi lideri religioşi. Conducătorul Bisericii Ortodoxe a Cehiei şi Slovaciei a comparat catolicii şi ortodocşii cu ucenicii Mântuitorului care mergeau înspre Emaus şi a evidenţiat că deşi nu pot frânge împreună pâinea, totuşi sunt „ucenici care călătoresc împreună”. Papa Francisc a făcut referire la martirii primelor secole, la persecuţia ateistă sovietică şi a subliniat că suferinţele multor creştini persecutaţi astăzi pentru Evanghelie reprezintă un apel urgent care ne cheamă la o unitate mai mare. Papa Francisc a reamintit moștenirea lăsată de Sfinţii Chiril şi Metodie, pe care Papa Ioan Paul al II-lea i-a proclamat drept patroni spirituali ai Europei în cinstea misiunii lor de evanghelizare. Conducătorul Bisericii Romano Catolice a reamintit faptul că aceşti doi mari sfinţi au adus moaştele Sfântului Clement la Roma şi i le-au încredinţat papei Adrian al II-lea. „Gestul lor ne reaminteşte că noi creştinii am moştenit un imens patrimoniu comun de sfinţenie”, a subliniat Papa Francisc. Ei rămân pentru noi astăzi un model de evanghelizare, a spus Papa, indicând că trebuie să avem în vedere noi modalităţi de a traduce mesajul evanghelic pentru omul contemporan. - Basilica

Linkuri la știri:

Ambasadorul României la Chișinău, decorat de ÎPS Petru - Basilica

Fractura Occidentului, separarea Americii de Europa - Contributors

Dodon folosește mesajele Bisericii pentru a face politică - Timpul.md 

Discurs la dechiderea Ambasadei SUA la Ierusalim - Agerpres 

Imagini cu procesiunea dedicată pomenirii Sfântului Ioan Rusul în Insula Evvia - Basilica

În ziua de 24 mai 2018, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

La solicitarea insistentă a clerului și a credincioșilor mireni din Mitropolia Basarabiei, Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preasfințitul Părinte Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, ca Episcop de Bălți.

De asemenea, Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Goreanu, Consilier patriarhal, ca Episcop al Basarabiei de Sud.

În cadrul aceleiași ședințe, Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Timotei Bel ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. Noul Arhiereu-vicar va purta titulatura Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul.

Sfântul Sinod a luat și alte hotărâri, dintre care amintim:

• A fost aprobată propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de înscriere în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 9 iulie a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului – „Îndrumătoarea” de la Mânăstirea Neamț, începând cu anul 2019. De asemenea, au fost aprobate textele slujbei, sinaxarului, troparului, condacului și acatistului cinstirii acestei Sfinte Icoane.
• A fost aprobat calendarul bisericesc pentru anul 2019. Sfintele Paști se vor sărbători în ziua de 28 aprilie.
• A fost reiterată poziția Bisericii Ortodoxe Române privind legalizarea parteneriatelor civile, având în vedere faptul că aceasta va conduce la încurajarea și legalizarea concubinajului, precum și la deresponsabilizarea partenerilor de viață, în detrimentul interesului major al copiilor. Respingerea parteneriatelor civile este și poziția tuturor Bisericilor Ortodoxe, exprimată la Sfântul și Marele Sinod din Creta din anul 2016. - Basilica

• Începând cu anul 2019 în calendarul Bisericii noastre va fi înscrisă o nouă sărbătoare: cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – „Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Neamț.

Hotărârea a fost adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a aprobat propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovineide înscriere în calendar, în ziua de 9 iulie, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului. De asemenea, în cadrul şedinţei sinodale de joi au fost aprobate textele slujbei, sinaxarului, troparului, condacului și acatistului cinstirii acestei Sfinte Icoane.

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea”

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” se află în patrimoniul Mănăstirii Neamț de șase secole.

Ea datează din 665 a fost pictată în Lida și a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul.

Tradiţia şi unele însemnări vechi atestă că icoana de la Mănăstirea Neamţ este o copie a celei despre care se spune că a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida, oraş din Israel. Pictura icoanei aflată în Biserica „Înălţarea Domnului“ din incinta mănăstirii este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre preţioase, între anii 1844-1845, în timpul stareţului Neonil. Icoana a fost ascunsă în perioada 3 iunie 1821-28 octombrie 1822 în pădure pentru a fi apărată de turcii.

• Sfântul Sinod a ales joi doi episcopi pentru scaunele vacante din Mitropolia Basarabiei şi un arhiereu vicar la Episcopia Maramureşului şi Sătmarului.

Arhimandritul Veniamin Goreanu a fost ales Episcop al Eparhiei Basarabiei de Sud, iar Preasfinţitul Părinte Antonie de Orhei, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, va conduce Eparhia de Bălţi.

De asemenea, ierarhii întruniţi în sinod la Reşedinţa patriarhală au ales pe arhimandritul Timotei Bel în demnitatea de Arhiereu vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Aceste alegeri de ierarhi pentru unele scaune episcopale vacante din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române au avut loc „pentru a dezvolta și amplifica activitățile din Biserica noastră”, după cum a anunţat Patriarhul Daniel în debutul şedinţei Sfântului Sinod.

Episcopia Basarabiei de Sud

Episcopia Basarabiei de Sud, cu sediul în oraşul Cantemir, este continuatoare a Episcopiei de Cetatea Albă-Ismail înființată în anul 1923 în cadrul României Mari. A fost reactivată la 14 noiembrie 2006 şi a fost recunoscută de autorităţile din Republica Moldova în același an.

Noul Episcop Ales al Eparhiei Basarabiei de Sud, Arhim. Veniamin Goreanu este originar Republica Moldova, fiind născut în Com. Puhoi, Raionul Anenii Noi, în anul 1975.

A intrat în viața monahală la Mănăstirea Neamț în anul 2007, iar la începutul anului 2008 a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah pe seama mănăstirii Antim. În 28 noiembrie 2010 a fost hirotesit arhimandrit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Catedrala Patriarhală. Din anul 2003 până în prezent a îndeplinit numeroase funcții în cadrul Administrației Patriarhale şi cea a Arhiepiscopiei Bucureştilor. Este triplu licențiat în Drept, Teologie și Ştiinţe Politice şi Administrative. Din anul 2006 este doctor în Teologie.

După alegerea sa ca Episcop al Basarabiei de Sud, Arhimandritul Veniamin Goreanu şi-a exprimat dorinţa ca toată lucrarea desfăşurată în această demnitate să fie „pentru binele şi pentru întărirea Ortodoxiei din Republica Moldova”.

El a spus că porneşte în această misiune cu un gând inspirat din cuvintele Sfântului Calinic: „Nu am venit aici să mă odihnesc în ostenelile altora”. Arhimandritul Veniamin a afirmat că va fi ascultător Sinodului Mitropolitan, Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Părintelui Patriarh Daniel căruia i-a mulţumit pentru sprijinul acordat de-a lungul timpului. „Cu recunoştinţă vă mulţumesc pentru toată încrederea, purtarea de grijă părintească şi modul în care aţi ştiut să modelaţi viaţa mea, lucrarea mea misionară şi să-mi încredinţaţi pe parcurs diferite ascultări care să mă călească astfel încât astăzi să pot să-mi asum această lucrare foarte importantă pentru misiunea Bisericii”, a spus arhim. Veniamin Goreanu.

Noul Episcop Ales al Eparhiei Basarabiei de Sud, Arhim. Veniamin Goreanu este originar din Republica Moldova, fiind născut în Com. Puhoi, Raionul Anenii Noi, în anul 1975. Din anul 2003 până în prezent a îndeplinit numeroase funcții în cadrul Administrației Patriarhale şi cea a Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și-a exprimat speranța că noul episcop va desfăşura o activitate rodnică, în special în lupta cu fenomenul secularizării: „Noi avem speranţa aceasta că folosind multa experienţă organizatorică, misionară şi pastorală din ţară veţi reuşi să fiţi un sprijin pentru Înaltpreasfinţitul Părinte Petru şi împreună cu Sinodul Mitropoliei Basarabiei, în consultare şi cooperare cu ierarhii din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dezvoltaţi o activitate aşteptată de multă vreme, deoarece cea mai mare problemă este secularizarea, duhul lumesc şi delăsarea duhovnicească”, a spus Preafericirea Sa.

Episcopia Basarabiei de Sud, cu sediul în oraşul Cantemir, este continuatoare a Episcopiei de Cetatea Albă-Ismail înființată în anul 1923 în cadrul României Mari.

Episcopia de Bălți

Episcopia de Bălţi, cu sediul în oraşul Bălţi, este fosta Eparhie a Hotinului, înfiinţată la 8 martie 1923 în cadrul României Mari. Aceasta a fost reactivată în 14 septembrie 1992.

Episcopia de Bălți a fost recunoscută de către autoritățile Republicii Moldova ca persoană juridică și parte componentă din cadrul Mitropoliei Basarabiei în data de 17 decembrie 2004.

Preasfinţitul Părinte Antonie s-a născut în 29 mai 1963 la Hârbovăţ, raionul Anenii Noi din Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Chişinău, precum şi Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae din Iaşi. Din anul 1995 acesta a îndeplinit responsabilităţi administrative, misionare, culturale şi mediatice în Mitropolia Basarabiei.

În ședința din 22 mai 2014, la propunerea Înaltpreasfințitului Părinte Petru, Mitropolit al Basarabiei și Exarh al Plaiurilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Antonie Telembici în postul vacant de episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului cu titulatura Antonie de Orhei.

Hirotonia a avut loc în data de 24 mai 2014, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Catedrala Patriarhală din București. Sfânta Liturghie și hirotonia au fost oficiate de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, împreună cu mai mulţi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Arhiereu vicar pentru Episcopia Maramureșului și Sătmarului

Arhim. Timotei Bel s-a născut în localitatea Rohia,  județul Maramureș,  în data de 13 ianuarie 1974.

A depus voturile monahale la Mănăstirea Rohia în 1994, fiind hirotonit ieromonah în anul 2005.  Din anul 2006 a îndeplinit funcția de exarh al Mănăstirilor din Episcopia Maramureșului și Sătmarului.

Din anul 2006 este doctor în Teologie – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.

În primele declaraţii de la alegerea ca Arhiereu vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, arhim. Timotei Bel a mulţumit lui Dumnezeu, ierarhilor sinodali, precum şi Părintelui Patriarh pentru grija părintească.

„Cuvânt de mulţumire adresez Preafericirii Voastre Părinte Patriarh pentru dragostea şi purtarea de grijă pe care o aveţi faţă de Biserica Ortodoxă Română, faţă de fiii ei şi faţă de Episcopia Maramureşului şi Sătmarului acolo unde cu voia lui Dumnezeu o să merg şi să slujesc alături de Preasfinţitul Părinte Iustin”, a spus arhim. Timotei Bel potrivit Radio Trinitas.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a felicitat și l-a încurajat pe noul arhiereu vicar în misiunea viitoare.

A fost apreciată activitatea de până acum şi avem speranţa că veţi continua şi intensifica activitatea viitoare sub îndrumarea şi ascultarea Chiriarhului, a Preasfinţitului Părinte Iustin, şi tot ceea ce faceţi acolo să fie spre slava lui Dumnezeu şi binele Bisericii noastre, a spus Preafericirea Sa.

• În timpul acestei ședințe, ierarhii români au discutat aspecte legate și de relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale surori, inclusiv problema Ucrainei, unde există o Biserică Ortodoxă canonică și două structuri ecleziale necanonice.

- Înalt Prea Sfinția Voastră, vă propun să începem discuția cu un subiect care recent a apărut în spațiul public, cel legat de înregistrarea mărcii Părintele Arsenie Boca. Cum vedeți această situație?

ÎPS Laurențiu Streza: Faptul că o persoană străină și de credință, și de neam își arogă dreptul de a fi urmaș și „moștenitor” al patrimoniului spiritual pe care îl oferă Bisericii noastre Ortodoxe părintele Arsenie Boca este un lucru strigător la Cer. Este ilogic, nefiresc, împotriva oricăror drepturi de moștenire - pe care le poate avea numai familia biologică a părintelui, dar care nu mai există. Însă pentru un călugăr, familia lui este Biserica, este Mănăstirea Prislop, Episcopia Devei și Hunedoarei, Mitropolia Ardealului, Patriarhia Română. Până unde s-a ajuns ca să se fure aceste drepturi patrimoniale, cu caracter spiritual, și să se transforme totul în profit financiar nemeritat! Acest lucru este un atentat și o atitudine denigratoare la adresa Bisericii, a memoriei părintelui și a mulțimilor de credincioși care-l cinstesc continuu, de la trecerea lui la cele veșnice. Se urmărește blocarea și confiscarea a tot ceea ce a apărut în legătură cu Părintele Arsenie și cele exclusiv comerciale, pe care Biserica nu le acceptă, dar și cele religioase autentice din magazinele bisericești.

Este de remarcat faptul că Biserica Ortodoxă Română nu a avut niciodată o astfel de manifestare a pietății credincioșilor față de o personalitate bisericească. Anul viitor se vor împlini 30 de ani de când Părintele Arsenie a trecut la Domnul și de atunci și până în ziua de astăzi, pelerinajul la mormânt său nu a încetat. Cinstirea pe care i-o acordă credincioșii Părintelui, cultul acesta spontan, a determinat Biserica să înceapă procesul de canonizare prin cercetarea vieții și a lucrărilor minunate pe care Dumnezeu le-a împlinit și le săvârșește și azi prin alesul Său. La mormântul Părintelui Arsenie oamenii stau zilnic, ore în șir la rând, pentru a se ruga și se întorc acasă mângâiați, convertiți și ajutați, revenind mereu cu alții împreună.

- Cum va proceda Biserica în acest caz?

ÎPS L.: Această dorință nefirească și cu totul străină de cele spirituale poate să fie întâmpinată, pe lângă acțiunile juridice legale ale celor în drept și prin împlinirea lucrării de canonizare. Când Dumnezeu va rândui „împlinirea vremii” pentru canonizarea părintelui Arsenie și Biserica îl va trece în rândul sfinților, numele se va schimba din „Părintele Arsenie Boca”, în cel de „Sfântul Arsenie”. În locul fotografiei cu chipul Părintelui, atât de multiplicată de doritorii de câștig necinstit, va fi zugrăvită și aprobată de către Sfântul Sinod icoana sa de sfânt, cu chipul transfigurat prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Astfel, va dispărea și obiectul acestei nefirești uneltiri! Așa cum istoria nu crează personalități, ci doar le consemnează, la fel, Biserica nu crează sfinți, ci doar îi recunoaște. Nu Părintele Arsenie are nevoie de actul de canonizare al Bisericii, pentru că sunt atâtea semne că Dumnezeu l-a rânduit în ceata drepților, ci noi avem nevoie de ajutorul și mijlocirea aleșilor Domnului, cei din ceruri!

- Este și o latură pozitivă în problema apărută în spațiul public?

ÎPS L.: - Această imixtiune în credința și spiritualitatea noastră trebuie să ne facă mai responsabili față de valorile sacre ale Bisericii și ale neamului nostru. Cu credința noi nu negociem niciodată! Putem, însă, să considerăm această încercare de monopolizare a evlaviei credincioșilor față de Părintele Arsenie, care îi ajută, din cer, ca pe un semn al necesității separării celor spirituale de cele comerciale, pentru a prețui credința miilor și miilor de credincioși care s-au rugat și se roagă lui Dumnezeu, la mormântul Părintelui. Dar, era cazul cu mult mai înainte să se intervină cumva împotriva celor care au transformat intrarea la Mănăstirea Prislop într-un bâlci, cu tot felul de „kitsch-uri” care nu au nici o legătură cu spiritualitatea ortodoxă, nici cu opera și exigența spirituală și artistică a Părintelui Arsenie. Comisia mitropolitană de canonizare, care studiază toate argumentele necesare pentru supunerea aprobării Sfântului Sinod a canonizării părintelui Arsenie, a identificat multiple publicații care nu sunt ale Părintelui Arsenie și care nu au nicio relevanță spirituală. S-au reținut și studiat numai lucrările autentice sau care au o legătură directă cu Părintele Arsenie. Celelalte broșuri sau cărți, valoroase doar pentru comercianți, au fost trecut pe lista celor care nu pot fi valorificate în librăriile bisericești.

- Cât va dura procesul de canonizare a Părintelui. Puteți estima în timp?

ÎPS L.: Comisia mitropolitană lucrează în acest sens, cercetează multe studii și rapoarte privind viața și activitatea Părintelui Arsenie, care dovedesc împlinirea condițiilor de canonizare, precum: ortodoxia credinței, sfințenia vieții, dăruirea totală slujirii Bisericii, dragostea față de poporul în suferință, suportarea prigonirii în vremea comunistă și îndeosebi, multe mărturii despre faptele minunate săvârșite din timpul vieții, dar și după mutarea sa din această lume. Mulți oameni s-au întors la credință, și-au schimbat viața și s-au tămăduit de suferințele trupești și sufletești. Într-un viitor apropiat urmează să se întrunească pentru ședința de evaluare Comisia mitropolitană de canonizare. De reținut este faptul că din această comisie fac parte toți ierarhii din Mitropolia Ardealului, teologi și istorici, printre care se află și părintele Academician Mircea Păcurariu, cel mai mare istoric al Bisericii noastre și care l-a cunoscut pe Părintele Arsenie și care poate da, nu numai mărturie științifică printr-un studiu, ci și o mărturie vie. Pe baza documentelor din Dosarul de canonizare, Comisia va alcătui un Studiu - Document amplu, care va fi însușit de Sinodul Mitropolitan și va fi înaintat cu întregul dosar Preafericitului Patriarh Daniel, pentru a fi trimis Comisiei speciale a Sfântului Sinod, spre cercetare și avizare. Apoi, la momentul potrivit, propunerea de canonizare va fi aprobată prin vot de plenul Sfântului Sinod.

Sanctitatea Sa Bartolomeu s-a aflat recent la Roma pentru a vizita Biserica Sfinții 12 Apostoli și pentru a participa la conferința internațională organizată de Fundația Centesimus Annus pro Pontifice cu ocazia aniversării a 25 de ani de activitate, intitulată „Noi politici și stiluri de viață în era digitală”. Înainte de conferința aniversară, Patriarhul Ecumenic s-a întâlnit cu papa Francisc la Palatul Apostolic din Vatican scrie ACI Stampa

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a atras atenția asupra crizei de solidaritate existentă în lume din cauza problemelor economice și sociale care afectează în mod direct existența și demnitatea ființelor umane, subliniind nevoia unei „agende creștine comune pentru binele comun”. În discursul său, Patriarhul Bartolomeu a făcut referire la faptul că s-a întâlnit vineri seară și cu papa emerit Benedict XVI.

La conferință, Patriarhul Ecumenic a reiterat faptul că „credința nu se limitează numai la suflet, fără niciun interes pentru dimensiunea socială, ci mai degrabă joacă un rol fundamental la nivelul societății”. El a făcut referire și la criza mondială actuală pe care a numit-o „o criză a solidarității, care supune riscului viitorul omenirii”.

„Este convingerea noastră profundă că viitorul omenirii este legat de rezistența împotriva acestei crize și stabilirea unei culturi a solidarității”, a adăugat patriarhul sâmbătă, 26 mai 2018. „Dar de unde se dezvoltă aceste crize de solidaritate? Și care sunt parametrii lor?”

Patriarhul Bartolomeu a indicat în discursul său trei domenii majore: domeniul ecologiei și economiei, domeniul științei și tehnologiei și, în cele din urmă, domeniul societății și politicii.

„În ultimii ani”, a subliniat Patriarhul Ecumenic comentând asupra primului domeniu, „am observat o imensă criză economică legată de procesul globalizării și de implicațiile acestuia, de dominarea culturii de către economie, de o creștere a sărăciei, foametei și a tragediei migrațiilor în masă”.

„Societatea se transformă într-o piață gigant, realizările sociale se reduc, iar spațiul dintre cei bogați și săraci se lărgește.”

„Dreptul celor puternici economic și urmărirea profitului maxim posibil sunt considerate singura cale pentru obținerea creșterii economice.”

„Se pare că rasa umană, cu nevoile ei expandate și insațiabile, este înclinată spre eradicarea patrimoniului spiritual al omenirii.”

„Chiar și copiii sunt transformați sistematic în consumatori prin sistemele educaționale. Așa cum s-a spus de drept, copilăria însăși a devenit de fapt o categorie economică.”

Problema ecologică este legată de problema economică. Patriarhul Constantinopolului a comentat acest subiect: „Economismul extrem cauzează atât probleme economice grave cât și ecologice. O economie care este independentă de nevoile reale ale omului duce inevitabil la exploatarea naturii și distrugerea mediului natural.”

În privința științei și tehnologiei, Patriarhul Bartolomeu a indicat că „nu mai sunt în slujba omului, ci de fapt au devenit forța sa motrice principală, care necesită deplină obediență, precum și impunerea principiilor lor în toate aspectele vieții”.

„Mediile de comunicare electronice omniprezente nu doar răspândesc informațiile, ci transmit valori – valorile lor – remodelează opiniile noastre despre sensul vieții, ne conduc nevoile, astfel creând nevoi artificiale și deschid calea către un viitor care este dominat de ele”.

„Una dintre tendințele contemporane cele mai periculoase pentru o cultură a solidarității este individualismul, auto-idolatria și autoînchiderea în suficiența de sine egoistă, care creează o prăpastie între oameni. Cuvintele dominante astăzi sunt eu, eu însumi, al meu, autonomia, realizarea de sine și admirarea de sine”.

„Două lucruri sunt certe,” a adăugat Patriarhul Constantinopolului la conferința de sâmbătă, 26 mai.

„Primul că nu putem ignora această imensă criză de solidaritate, deoarece problemele economice și sociale afectează persoanele umane în centrul existenței și demnității lor.”

„Iar al doilea, că nimeni nu poate să se ocupe de aceste probleme singur. Avem nevoie unii de alții; avem nevoie de o agendă comună, de o mobilizare comună, de eforturi comune și de obiective comune”.

„Este deplina noastră convingere că în acest efort contribuția Bisericilor noastre rămâne crucială. Au păstrat valori înalte, un patrimoniu spiritual și moral prețios și o cunoaștere antropologică profundă”. – Sursa: Basilica

• O rugăciune înaintea moaștelor Sfinților Filip și Iacov păstrate la Biserica Sfinților 12 Apostoli, a marcat miercuri începutul vizitei la Roma a Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, scrie Vatican News.

În discursul său, Patriarhul Ecumenic a reamintit cu gratitudine de darul din partea fraților franciscani constând într-un fragment din moaștele Sfântului Apostol Iacov primit anul trecut.

Inspirat de „uimirea intimă a Sfântului Filip”, Sanctitatea Sa Bartolomeu a afirmat că „uimirea oferă o relație vie cu Dumnezeu. Nu este o încântare, ci o întrepătrundere în comuniunea iubirii trinitare”.

„Suntem capabili încă să ne uimim înaintea chemării lui Dumnezeu către fiecare dintre noi? Să ne uimim de lucrurile lui Dumnezeu și de fragilitatea omului, dar și de unicitatea și centralitatea fiecărui om?” a întrebat Patriarhul Ecumenic potrivit In Terris.

„Aproape toți apostolii au murit ca martiri și chiar și astăzi în multe regiuni Bisericile noastre creștine și nu numai suferă martiriul sângelui pentru o aroganță fundamentalistă” care „transformă pe Dumnezeu într-un idol”.

Dar în societate există „un nou martiraj, roadă a lipsei uimirii, martirajul indiferenței unei societăți post-religioase” caracterizată prin „ariditatea spirituală”.

Totuși, „speranța nu dezamăgește”, a adăugat Patriarhul Ecumenic.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu rostind o rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului din Biserica Sfinții 12 Apostoli din Roma (Siciliani)

Dialogul ecumenic trebuie să continue pe calea deja trasată, a susținut Patriarhul Bartolomeu.

„Putem dialoga fără să recurgem la atitudini defensive de închidere sau suspiciune dar și fără a ne îndepărta de fidelitatea față de Bisericile noastre”.

Bisericile au datoria să anunțe „că Iisus a murit și a înviat pentru fiecare dintre noi”, să reafirme „unei lumi afectată de fundamentalisme religioase, economice, sociale”, care conduc către „exploatarea mediului și resurselor în favoarea celor puțini și în detrimentul celor mulți”, și că „încă există speranță”.

„Suntem siguri că dialogul îmbogățește, ajută la depășirea divergențelor, la înțelegerea gândirii celuilalt,” a subliniat Patriarhul Constantinopolului adăugând că „de aceea, nu putem decât să fim uimiți de progresul dialogului teologic dintre Bisericile noastre și de relațiile existente”.

 Sursa: Basilica

Iubirea în gândirea Fericitului Augustin (generalități)

Născut Aurelius Augustinus la 13 noiembrie 354 în Tagasta, Numidia (azi Souk Ahras, Algeria) şi mutat în veşnicie la 28 august 430 în Hippo Regius (azi Annaba, Algeria), sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano- Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă, Fericitul Augustin ― episcopul Hipponei ― este unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Fericitul Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil ― în Apus ― cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel.

Augustin este considerat remarcabil prin viaţa sa şi uimitor prin ceea ce a scris. El a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, care continuă să fie relevante şi azi, au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. În operele lui ― dar mai cu seamă în tratatul De Trinitate ― „demonstra­ţia logică alternează cu pasaje de efuziune lirică pentru a preamări nesecata ţâşnire de viaţă sau dragoste pe care Augustin, ca mistic şi ca teolog, o descoperă şi o revelează în divinitatea pe care o slăveşte” [Bernard Sesé, „Sfântul Augustin”, în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 83].

Contribuţiile Fericitului Augustin în domeniul teologiei occidentale şi istoriei Bisericii sunt, aşa­dar, enorme. Cea mai notabilă este însă viziunea sa creştină în pregătirea conceptului de iubire [caritas]. El a încercat să încadreze în ansamblu creştinismul sub tutela şi auspiciul iubirii, de la doctrina Treimii (în De Trinitate/Despre Treime) până la cea a slujirii aproapelui (în In Iohannis epistulam ad Parthos tractatus decem/Comentariu la prima epistolă a lui Ioan – 10 omilii). Pentru Augustin, iubirea [caritas] este „calea excelentă” [supereminentissima via, cf. Enarr. in Ps., 103, I, 9] pentru a-L căuta pe Dumnezeu. În acest sens, pentru el, pasajul biblic cheie este cel de la 1 Ioan 4, 8: „Dumnezeu este iubire/ Deus dilectio est”, pasaj pe care-l citează de 58 de ori în operele sale.

Concepţia augustiniană a iubirii a traversat prin tot Evul Mediu. Toate tratatele de teologie şi spiritualitate despre dragoste şi caritate fac referire la episcopul de Hippo [Unul dintre discipolii lui spirituali, care este A. Rievaulx, are două cărţi intitulate Le miroir de la charité şi L’Amitié spirituelle care constituie o sinteză destinată progresului spiritual al creştinului, mai ales în viaţa religioasă (A. de Rievaulx, Le miroir de la charité, C. Dumont, G. de Briey (trad.), VieMon 27, Abbaye de Bellefontaine, 1992; A. de Rievaulx, L’Amitié spirituelle, G. de Briey (trad.), VieMon 30, Abbaye de Bellefontaine, 1994). Deşi Augustin nu este singura sursă a scriitorului medievali, totuşi el are un loc de cinste alături de autorii păgâni, cum ar fi Cicero şi Seneca, şi scriitorii creştini, ca Ambrozie al Milanului şi Bernard de Clairvaux]. Părerile specialiştilor în privinţa doctrinei despre iubire la Fericitul Augustin au fost, de-a lungul timpului, numeroase, toate arătând modul profund în care marele episcop al Hyponei a marcat gândirea teo­logică. Încă din anii ’50, Anders Nygren, în monumentala sa lucrare Agape and Eros, afirma că „punctul de vedere a lui Augustin în privinţa iubirii şi-a exercitat de departe cea mai mare influenţă în întreaga istorie a ideii creştine despre iubire… Încă din timpul său sensul iubirii creş­tine a fost, în general, exprimat în categoriile pe care el le-a creat, şi chiar calitatea emoţională pe care aceasta o poartă în mare măsură i se datorează tot lui” [Anders Nygren, Agape and Eros, Philip S. Watson, trans., Philadelphia, The Westminster Press, 1953]. De aceea, aşa cum sublinia Oliver O’Donovan, „până la o cercetare mai amănunţită când se va dovedi altfel, trebuie să facem presupunerea că Augustin este responsabil nu numai pentru «iubirea de sine» aşa cum o înţelege până acum teologia în Occident, dar, de asemenea, şi pentru predominanţa «rezumatului» [i.e., a dublei porunci a iubirii] în domeniul eticii creştine occidentale” [Oliver O’Donovan, The Problem of Self love in St. Augustine, New Haven, Yale University Press, 1980]. Printre mulţi alţii, tot A. Nygren atribuie influenţa lui Augustin nu numai geniului său, dar îl pune şi în raport cu contextul său de viaţă aflat „la frontiera dintre două lumi distincte religioase, atât cea a elenisticului Eros, cât şi a creştinului timpuriu Agape” [Anders Nygren, op. cit].

În operele lui Augustin s-au întâlnit diverse curente dispersate de gândire: printre ele, una ar fi dorinţa de eliberare, şi alta, dorinţa de cunoaştere. Interogatoriul investigaţiei intelectuale [quaerere] a fost, pentru Augustin, în esenţă, o căutare a lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că adevăratul filosof este, în acelaşi timp, un adevărat iubitor de Dumnezeu [verus philosophus amator Dei, cf. De civ. Dei VIII]. Deci, filosofia ca „iubirea de înţelepciune” a fost, pentru Augustin, identică cu iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, şi poate fi înţeleasă ca o putere mişcătoare/ mobilă care ne poate uni în cele din urmă cu Dumnezeu într-o armonie perfectă. Cu toate acestea este caracteristic pentru oamenii din era post-paradisiacă ca dragostea lor să nu fie intactă, cum era iniţial. De aceea iubirea umană tre­buie să fie vindecată de iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

În trei perioade diferite ale vieţii sale, Augustin evo­luează în privinţa sensului dat iubirii. În prima perioadă susţine că Duhul Sfânt este iubirea Tatălui şi a Fiului. În a doua perioadă a vieţii sale, Augustin dezvoltă dimen­siunea iubirii frăţeşti ca şi calea spre Dumnezeu. Ultima perioadă, înaintea Sinodului de la Cartagina (418), este în cursul dezvoltării sentimentului de iubire ca dar al lui Dumnezeu pentru om, în legătură cu expresia din 1 In 4, 8: „Dumnezeu este iubire” [Cf. D. Dideberg, „Esprit Saint et charité: l’exégèse augustinienne de 1 In 4, 8 et 16”, în NRTh 97 (1975), p. 97-109 şi p. 229-250]. Această schimbare de direcţie este semnificativă pentru a defini agape? Cât de importantă este această schimbare de direcţie în privinţa înţelegerii afirmaţiei augustiniene „Iubeşte şi fă ce vrei” [dilige, et quod uis fac, cf. In Io. Ep. tr., VII, 8]?

Augustin adânceşte tema iubirii în categoriile umane de dragoste şi prietenie, ajutat de propria sa prietenie cu Alypius: „Dacă eram stăpânul tău prin cuvânt, tu erai al meu prin exemplu [ut ego tibi verborum, tu mihi rerum ma­gister effectus sis, cf. De ord., II, X, 28]”. Prietenia duce la o „reînnoire profundă a atenţiei asupra lucrurilor şi fiinţelor” [J.-F. Petit, Saint Augustin et l’amitié, p. 48-49. Autorul continuă (p. 55): „Cu Augustin, putem rămâne permanent în descrierea unor prietenii frumoase. Episcopul de Hippo este unul dintre puţinii Părinţii ai Bisericii care-i dă o adevărată consistenţă creştină, lăsându-i în acelaşi timp adiacenta concepţie antică a lui philia”]. Ea poate da roade bune, atunci când aceasta este întipărită de dragostea lui Dumnezeu, în încredere şi perseverenţă. Legătura de prietenie este un nod scump datorită unităţii care se realizează între mai multe suflete [Amicitia quoque hominum caro nodo dulcis est propter unitatem de multis animis, cf. Confess., II, 10].

Acest lucru ne ajută să înţelegem ce l-a animat pe Augustin pe tot parcursul operelor sale. Supra­numit „Docteur de la caritaté” [Doctor Caritatis], autor al unui tratat al cărui titlul se referă la iubire [Cf. Augustin, Enchiridion ad Laurentium seu de fide, ope et caritate liber, PL 40, col. 231-290], Augustin este cel pentru care iubirea este cea care deţine un loc important în multe din lucrările sale şi nu se limitează la domeniul de caritate aşa cum o înţele­gem în mod obişnuit astăzi, în sens prea exclusiv de generozitate faţă de alţii sau iubire spirituală. Caritas are spaţiul şi importanţa iubirii in genere, deoarece caritas este prietenia cu Dumnezeu, iu­birea de Dumnezeu: „Tu vezi Treimea când vezi iubirea [Imo vero vides Trinitatem, si charitatem vides, cf. De Trin., VIII, 8, 12]”.

Tipuri de iubire

Trei tipuri de iubire se disting în lucrările lui Augustin, care diferă între ele numai în direcţia de deplasare a puterii dragostei. Ele sunt:

1) dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia sa, şi, în special, pentru oameni,

2) dragostea oamenilor pentru Dumnezeu, şi

3) dragostea unui om pentru semenii săi.

Prima iubire este descendentă, a doua dragoste este ascendentă, iar în al treilea caz de dragoste, ambele direcţii sunt combinate. Dar totuşi, în com­binaţia celor două direcţii de dragoste, motivaţia iubirii descendentă domină, şi mişcarea ascendentă a lui Amor Dei este subordonată.

În De Trinitate, Augustin începe capitolul 8 cu afirmaţia că „cine iubeşte pe fratele său, Îl iubeşte pe Dumnezeu, pentru că el iubeşte dragostea în sine, care este de la Dum­nezeu, şi este Dumnezeu” [Cf. De Trin., VIII, 1].

Pentru Augustin ― aşa cum demonstra în De Doctrina Christiana ― scopul întregii Scripturi este de a construi iubirea [Cf. De doctr. chr., I, 36, 40]. Acelaşi lucru îl va sublinia şi în alt loc: „Speranţa mea în numele lui Hristos nu este iluzorie, pentru că eu nu cred că doar toată Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci, ci pentru că am experimentat, de asemenea, şi eu încă o fac în fiecare zi, că nici un singur cuvânt sau mister obscur al Scripturii nu devine clar pentru mine, dacă nu îl raportez la aceste două porunci” [De mor. Eccl. cath., I, 15, 25].

Înseşi cuvintele Mântuitorului despre dubla poruncă a iubirii depăşesc scri­erile filosofilor şi ale legilor civile [Cf. Ep., 55, 21, 38]. De fapt, în concepţia Fericitului Augustin „adevărata filosofie începe – cum spune Gilson – printr-un act de adeziune la ordinea supranaturală, care eliberează voinţa de senzua­litate şi gândirea de scepticism prin revelaţie. Centrul şi inima filozofiei adevărate sunt harul şi iubirea. De aceea se poate spune că „o doctrină este augustiniană în măsura în care tinde să se organizeze mai deplin în jurul carităţii”.

Concluzionând, într-adevăr, puţini au simţit iubirea creştină ca Augustin şi au adâncit studiul iubirii ca acela ce a exprimat cu vorbe nepieritoare nostalgia după Dum­nezeu, care frământă fără-ncetare inima omului: „Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te” [Confess., I, 1, 1; PL 32, col. 661].

Augustin explică în continuare de ce iubirea desăvârşi­tă alungă teama: pentru că teama dă naştere la suferinţă în sensul în care conştiinţa păcatelor chinuie inima câtă vreme încă nu s-a înfăptuit îndreptăţirea. Însă în clipa în care pătrunde iubirea care aduce însănătoşirea, teama care este ca o rană este alungată [Ibidem, p. 285, 287]. De aceea Augustin concluzionează: „Aşadar, fie ca tea­ma să se sălăşluiască în inima ta [Despre rostul bun al fricii, în prima fază promovează o nelinişte folositoare premergătoare mărturisirii, vorbeşte Augustin şi atunci când se referă la îndemnul ce ni-l dăm: „«Să păcătuim, să facem liniştiţi ceea ce vrem, Hristos o să ne cureţe». (…) El îţi răpeşte liniştea cea răufăcătoare şi sădeşte întine o teamă folositoare. Vrei să fii liniştit, trăind cum nu trebuie? Fii mai bine plin de nelinişte! Într-adevăr, Dumnezeu este de bună-credinţă şi drept, încât să ne ierte păcatele, doar dacă tu vei fi mereu nemulţumit de tine şi vei accepta să fii schimbat până vei ajunge la desăvârşi­re” (cf. Ibidem, I, 7; PG 35, col. 1983; trad. rom. cit., p. 51)], ca să facă să intre în ea dragostea. Dar dacă eşti fără teamă, nu vei putea fi îndreptăţit. […] Aşadar este nevoie ca la început să pătrundă în suflet teama prin care apoi să vină iubirea. Teama este un medicament, în vreme ce iubirea este mântuire” [Ibidem, IX, 4; PG 35, col. 2047-2048,trad. rom. cit., p. 287].

Cine iubeşte nu se teme de Judecată

Astfel, rostul pozitiv al fricii este acela că aduce după ea mărturisirea păcatelor. Mai departe, în urma mărturisirii ivite în urma fricii, omul dobândeşte o linişte interioară care în cele din urmă, deschide uşa iubirii care alungă frica. Prin urmare, Augustin recunoaşte că iubirea aduce în sufletul omului siguranţă şi linişte adevărată în termenii în care, pe urmele Sfântului Evanghelist Ioan, el afirmă că semnul celui care iubeşte cu adevărat este faptul că nu se teme de Judecată:

„…cum poate fiecare dintre noi să se pună la încercare, ca să vadă cât de mult a înaintat în el dragostea sau, mai degrabă, cât de mult a înaintat el în dragoste. Căci, dacă Dumnezeu este iubire, nici nu înaintează, nici nu se retrage. Se spune că dragostea înaintează în tine în sensul că tu îna­intezi în ea. […] Oricine are încredere în ziua Judecăţii, în el iubirea e desăvârşită. Ce înseamnă a avea încredere în ziua Judecăţii? Înseamnă a nu te teme că vine ziua Judecăţii” [Ibidem, IX, 2; PG 35, col. 2045-2046, trad. rom. cit., p. 277, 279].

Mai mult, chiar dacă la început omul începe prin a se teme de Judecată, totuşi, o „dragoste desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi”: „Un om înce­pe, aşadar, să se teamă de ziua Judecăţii. Temându-se, el se îndreaptă.[…] De-acum, o dată ce un suflet curat a început să dorească să vină Hristos, doreşte îmbrăţişarea mirelui şi renunţă la adulter. El devine înlăuntrul său fecioară, chiar prin credinţă, nădejde şi dragoste. Are de-acum încredere în ziua Judecăţii; nu se mai luptă cu sine atunci când se roagă, şi spune: «Vie împărăţia ta». Cine se teme de venirea împă­răţiei lui Dumnezeu se teme că-i va fi ascultată rugăciunea. Dar cum se roagă cineva care se teme să fie ascultat? În schimb, dacă cineva se roagă cu încrederea dragostei, el doreşte ca împărăţia lui Dumnezeu să vină încă de acum. [...] Dragostea desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi. Iar de aşteptat o aşteaptă cine are încredere în ea; are încredere în ea acela al cărui cuget nu se tulbură, ca unul rânduit într-o dragoste desăvârşită şi neprefăcută” [Ibidem, p. 279, 281].

Două feluri/tipuri de frică: teama curată şi teama necurată

Ajungând aşadar la concluzia că „în iubire nu există teamă, ci iubirea desăvârşită alungă teama” şi că „cine iubeşte nu se teme de Judecată”, cum poate fi interpretat atunci versetul din Psalmi: „Teama de Domnul este curată, ea rămâne în vecii vecilor” [Ps 18, 10]. „…Oare cele două afirmaţii sunt în dezacord? Nicidecum. […] [va spune Augustin]. Nu fără motiv într-unul din locuri se adaugă «curat», în vreme ce în celălalt nu. Există o teamă care se numeşte curată şi o alta care nu se numeşte curată. Să facem deosebire între aceste două feluri de teamă…” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048–2049, trad. rom. cit., p. 289].

Făcând această diferenţă, el va fi mult mai explicit atunci când va recunoaşte că există două tipuri de frici: o teamă necurată, care este alungată de iubirea desăvârşită, şi care este o teamă de chinurile iadului, şi o teamă curată, care „rămâne în vecii vecilor” şi care este „teama de a nu pierde binele însuşi” [i.e. Dumnezeu] [Ibidem. Astfel, una este „teama pe care o are sufletul de a nu fi osândit” şi alta este „teama pe care o are sufletul de a fi părăsit. Prima este teama pe care iubirea o alungă, cea de-a doua este teama care rămâne în vecii vecilor” (cf. In Io. Ep. tr. IX, 8; PG 35, col. 2050-2051; trad. rom. cit., p. 295)]: „Există oameni care se tem de Dumnezeu ca să nu fie aruncaţi în gheenă, ca nu cumva să ardă împreună cu diavolul în focul veşnic. Aceasta este teama care pregăteşte calea dragostei, dar aceasta este o teamă care intră pentru ca apoi să iasă. Dacă încă te temi de Dumnezeu din pricina pedepselor Sale, înseamnă că încă nu-l iubeşti pe Cel de care te temi astfel. Nu doreşti binele, ci te păzeşti de rău. Dar, prin faptul că te păzeşti de rău, te îndrepţi şi începi să doreşti binele. Când vei începe să doreşti binele va fi în tine teama cea curată. Care este teama curată? Este teama de a nu pierde binele însuşi” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048-2049 [trad. rom. cit., p. 289]. Teama aceasta de a nu-L pierde pe Dumnezeu o va relua Augustin în De Civitate Dei, unde va sublinia că, de fapt, despărţirea de Dumnezeu înseamnă moartea sufletului [cf. Bernard Sesé, Sfântul Augustin în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti,1996, p. 94)].
Mai departe, Augustin este şi mai clar în diferenţierea celor două temeri: „Ascultaţi: una este să te temi de Dumnezeu că te-ar putea trimite în gheenă, alta este să te temi de Dumnezeu că s-ar putea îndepărta de tine. Teama aceea pe care o ai, să nu te arunce în gheenă împreună cu diavolul, încă nu este curată, căci nu vine din iubirea faţă de Dumnezeu, ci din teama de pedeapsă. Însă când te temi de Dumnezeu ca nu cumva prezenţa Lui să te părăsească, atunci Îl îmbrăţişezi şi vrei să te bucuri de El” [In Io. Ep. tr. IX, 5 PG 35, col. 2048-2049, trad. rom. cit., p. 289]. Diferenţa dintre aceste două feluri de teamă, una pe care iubirea o alungă, cealaltă, curată, care rămâne în vecii vecilor, o face Augustin şi prin exemplul imaginii a două femei căsătorite: „Imaginează-ţi că una din ele doreşte să comită un adulter, să se desfăteze în nelegiuire, dar se teme să nu fie pedepsită de bărbatul ei. Se teme de bărbat, dar numai pentru că iubeşte nelegiuirea. De aceea se teme de bărbat. Prezenţa bărbatului nu-i este plăcută, ci împovărătoare: dacă vrea să trăiască în nelegiuire, se teme de venirea bărbatului ei. Aşa sunt cei care se tem că va veni ziua Judecăţii. Imaginează-ţi că cealaltă femeie îşi iubeşte bărbatul, că-i dăruieşte îmbrăţişări curate, că nu se întinează cu necurăţia adulterului: ea doreşte prezenţa bărbatului. Cum dar se deosebesc aceste două feluri de teamă? Se teme şi cea dintâi, se teme şi cea de-a doua. …Răspunsul este acelaşi, dar sufletele lor sunt deosebite. Întreabă-le acum: «De ce?». Prima îţi spune: «Mă tem să nu vină bărbatul». Cealaltă: «Mă tem să nu plece bărbatul». Prima spune: «Mă tem să nu fiu pedepsită», cealaltă: «Mă tem să nu fiu părăsită». Aplică acest exemplu la sufletul creştinilor, vei găsi astfel teama pe care o alungă dragostea, şi vei găsi şi cealaltă teamă, care rămâne în vecii vecilor”. Prin urmare, va zice Augustin: „O, suflete care te temi să nu te osândească Dumnezeu! …Aşa cum nu-ţi place acea femeie, la fel nici de tine însuţi nu trebuie să-ţi placă. Dacă ai o nevastă vrei oare ca ea să se teamă să nu fie osândită de tine, oare vrei ca ea să se desfăteze în nelegiuire, ori să nu înfăptuiască nelegiuirea din pricina marii temeri pe care o are faţă de tine, nu din faptul că ar osândi nedreptatea? Tu vrei ca ea să fie curată, să te iubească, nu să se teamă de tine. Atunci, arată-te lui Dumnezeu aşa cum ai vrea să fie şi nevasta ta” [Ibidem, IX, 6; PG 35, col. 2049-2050; trad. rom. cit., p. 289–291]. Mai mult, cea de-a doua teamă, care nu alungă liniştea, ci, având-o omul, o păstrează, este esenţială, la Augustin, pentru înţelegerea fericirii.

Despre această a doua temere şi însuşirile ei, Augustin va spune: „Şi când acest suflet va ajunge la îmbrăţişarea lui Dumnezeu, se teme, dar rămâne liniştit. De ce se teme ? El se va păzi şi se va feri de păcat, ca să nu mai păcătuiască, dar nu pentru a nu fi trimis în focul cel veşnic, ci de teama de a nu fi părăsit de El” [Ibidem, IX, 8; PG 35, col. 2050; trad. rom. cit., p. 295]. Faptul că iubirea conferă sufletului linişte îl recunoaşte Augustin şi în alt loc: „Păziţi, aşadar iubirea şi rămâneţi liniştiţi. De ce te temi că poţi face rău cuiva? Cine-i poate face vreun rău celui pe care-l iubeşte? Iubeşte deci, nu vei putea face decât binele” [Ibidem, X, 7; PG 35, col. 2059; trad. rom. cit., p. 323].

Prin urmare, în esenţă „este vorba de dragostea pentru iubire, astfel încât, iubind, să poţi alerga şi, alergând, să poţi iubi. De-acum eşti frumos, dar nu te preocupa de tine însuţi, ca nu cumva să pierzi ceea ce ai primit. Preocupă-te de Acela care te-a făcut frumos. Fii frumos tocmai pentru ca El să te iubească. Tu concentrează-ţi întreaga atenţie asupra Lui, aleargă la El, caută îmbrăţişarea Lui, teme-te să te depărtezi de El; pentru ca în tine să existe acea teamă curată, care rămâne în vecii vecilor” [Ibidem, IX, 9; PG 35, col. 2051-2052, trad. rom. cit., p. 299].

Sursa: Telegraful Român 

PÁCE, păci, s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau războaie între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nicio grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniștea veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis. – Sursa Dex Online

Foto: Elena Răduță, Israel, 2017

Apare tot mai des în sânul comunității creștine o întrebare cu adevărat derutantă: se cuvine să-i pomenim la Sfânta Liturghie pe cei păcătoși, sau doar pe cei drepți ?! O astfel de întrebare mi s-a pus recent de către mai mulți credincioși, motiv pentru care am să încerc aici un răspuns. Provocarea acestui răspuns pleacă de la o broșurică pe care mi-a oferit-o unul dintre credincioși, sub numirea Sfânta Liturghie în Învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, tipărită în anul 2006 de către Parohia «Sfântul Nicolae» din Baia Mare la Editura Anestis. În cuprinsul paginii 29, la întrebarea Există pomelnice care nu se pomenesc la Proscomidie ?!  tâlcuitorul liturgic dă următorul răspuns:

  “Da, la proscomidie nu se pot pomeni numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie. Aceste pomelnice se pomenesc la slujbe de acatist, psaltire, maslu, dar nu la Sfânta Liturghie, fiindcă tot cel ce este pomenit la Sfânta Liturghie se împărtășește nevăzut cu Hristos; ori pentru acest lucru e nevoie de o anumită vrednicie.”

Fără niciun fel de dorință de a intra într-o polemică menită să aducă “mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă” (I Timotei 1, 4), voiesc să întăresc niște lămuriri cu privire la această întrebare.

1. Întâi de toate a despărți Sfânta Liturghie de rostul și legătura pe care aceasta le are cu întreaga lucrare liturgică a Bisericii, în care se înscriu toate celelalte slujiri precum: citirile, rugăciunile, molitvele, acatistele, Sfântul Maslu sau toate celelalte Sfinte Taine și ierurgii, mi se pare o gravă eroare. Aceasta pentru că prin toate lucrările sfinte și sfințitoare ni se împărtășește Dumnezeu în taina voii Sale, după măsura deplinătății revărsării harului. Nu putem crede că Sfânta Liturghie începe sau sfârșește vreodată în aceste Lucrări, ci ea continuă perpetuu contextualizând sensurile acestora. În slujba Bisericii noi participăm la o Taină continuă, o mereu prezentă Liturghie existențială care umple precaritatea timpului nostru și ne așază în starea de comuniune cu ceilalți. Din acest punct de vedere nu putem afirma că anumite nume, excluse de la pomenirea liturgică, ar trebui asociate altor slujbe bisericești, întrucât, și într-un caz și în celelalte, avem de-a face cu actul împărtășirii de Viața lui Dumnezeu.
2. A doua eroare a acestui  îndemn pe  care unii  îl fac credincioșilor, de a nu scrie nume de păcătoși în pomelnicele pe care aceștia le pregătesc spre a le încredința preotului la Sfânta Liturghie, introduce grava ispită de a transforma pe credincioși în judecători. Adică, în loc să fie creștinul liniștit în cele ce are de pomenit, lăsând inima să plângă pentru fiecare dintre cei vii sau dintre cei morți, pentru dureri arzând sau pentru cele stinse, el trebuie să stea la divanul judecății, în locul lui Dumnezeu, ca să-și frământe mintea în greaua ispită de a vedea cu ochii minții păcatele fiecăruia, spre a vedea dacă se cuvine sau nu se cuvine să treacă pe cineva dincolo de vama cercetării – în vrednicia de a fi scriși în cartea celor vii sau a celor morți. Acestora le spun că nici mijlocirea pentru vreun credincios și nici împărtășirea nu sunt premii pentru bună purtare, ci îndelungi milostiviri ale lui Dumnezeu pentru noi cei păcătoși.

Voiesc să-i rog, cu durere, pe cei ce-și ispitesc credincioșii cu astfel de îndrumări înșelătoare, să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

Adepții părerii că la Sfânta Liturghie nu pot fi pomenite numele acelora care trăiesc în păcate grele, precum și numele celor răposați care au murit în păcate fără spovedanie, se înconjoară de referințe de autoritate precum: Arhimandritul Nicodim Sachelarie – Pravila bisericească; Ioanichie Bălan – Călăuza Ortodoxă în Biserică; Părintele Cleopa Ilie – Predica la Duminica a XXIV-a după Rusalii (”Despre cei adormiți în Hristos”) și alții, fără să înțeleagă exact spiritul îndrumărilor arătate la cei mai sus menționați. Nu îmi propun să epuizez aici fiecare referință în parte, întrucât va trebui să mențin anumite proporții ale abordării, însă, vreau să semnalez faptul că în mod prevalent părinții amintiți mai sus subliniază ideea că în cadrul Sfintei Liturghii trebuie pomeniți doar membrii Bisericii Ortodoxe, adică nu și cei care au apostaziat de la credință, ateii, eterodocșii, vrăjitorii, fermecătorii, păgânii, hulitorii de Dumnezeu sau – în cazul celor decedați – sinucigașii. La o privire generală asupra problemei observăm că o astfel de îndrumare este corectă, cel puțin în litera ei. Mai vedem, însă, că fie din prea mare râvnă, fie din dorința de a înfricoșa pe cei ce stăruie în greșeli, fie din exces de zel, în mod cu totul nejustificat, la această listă se adaugă și categoria unor păcătoși care nu au ajuns încă în afara Bisericii și nici nu sunt excomunicați, adică acei oameni stăpâniți de păcate grele despre care nu se știe dacă s-au vindecat sau nu – și acest fel de a privi lucrurile este o gravă eroare.

Dacă credem că cei stăpâniți de păcate grele nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie, ne întrebăm atunci – nu cumva îl nesocotim chiar pe Hristos Cel ce mărturisește “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Luca 5, 31-32) ?!

Nu am  să insist aici asupra  definițiilor  păcatelor grele  sau  de  moarte în categoria cărora intră păcatele capitale, păcatele împotriva Duhului Sfânt și păcatele strigătoare la Cer. Am să amintesc doar faptul că aproape fiecare dintre noi suntem pe treapta cea dintâi a unor păcate capitale (socotite grele) cum ar fi: mândria, din care se nasc ambiția, încrâncenarea, slava deșartă sau vanitatea; apoi păcate ca avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, beția, mânia, lenea, dezgustul și nepăsarea. Dacă pentru păcate ca acestea nu vei putea pune la pomelnic pe cineva, apoi cred că mai bine de jumătate din populația bisericească va rămâne pe-afară și nu în cele dinăuntru. Să ne întoarcem însă la socotința cea dreaptă a lucrurilor.

Biserica Domnului și Mântuitorului  nostru  Iisus Hristos  este  așezământul  curat și sfânt nu pentru oamenii cei ce se adună acolo la rugăciune, ci pentru harul care lucrează în ea. Biserica nu este știrbită de sfințenie și de curăție nici din pricina păcatelor personale ale unora dintre slujitori și nici din pricina păcatelor credincioșilor. Pentru toate acestea fiecare va da seama înaintea dreptului Judecător. Alcătuirea pomelnicelor pentru slujbele Bisericii nu trebuie să se transforme în prilej de judecată. Nu toate păcatele grele se constituie ca impedimente împotriva comuniunii Bisericii, ci doar hula împotriva Duhului Sfânt. Trebuie să subliniem adânc în conștiința Bisericii faptul că păcătoșii au nevoie de Dumnezeu, de pocăință, de iertare, de comuniune și de îndreptare. În schimb, aceia care se află sub osânda păcatului hulei împotriva Duhului Sfânt, din nefericire, nu pot fi pomeniți la Sfânta Liturghie. Înțelegem aceasta chiar din mărturia Domnului Hristos care zice:             

“Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”(Matei 12, 31-32).

Vom face pe mai departe distincția între «păcatele împotriva Duhului Sfânt» și «hula împotriva Duhului Sfânt». Cred că eroarea strecurată în îndrumarea privind interdicțiile la pomenire își are sorgintea în neînțelegerea corectă a acestei deosebiri. Pentru a înțelege mai exact care poate fi distincția între starea de păcătoșenie supusă schimbării și vindecării prin pocăință și iertare, și definitiva dispoziție păcătoasă care îl așază pe om în afara limitelor de vindecare, dincolo de care nu se mai poate mijloci îndreptarea sa, va trebui să vedem ce anume deosebește păcatele de orice fel, care se pot ierta, de hula împotriva Duhului Sfânt, care nu se poate ierta.

Păcatele – înțelese ca încălcări ale comandamentelor morale – sunt săvârșite în împrejurări diferite, având în spatele lor motivații și tentații diverse. După context, după consecințe precum și după starea de conștiință implicată în săvârșirea lor, acestea se înscriu într-o anumită ierarhie a gravității. Vedem din textul de mai sus că însuși Mântuitorul stabilește linia de demarcație între ce anume poate fi iertat și ceea ce nu poate fi iertat, și încercăm să înțelegem de ce există totuși o limită în privința iertării pe care o dă Dumnezeu omului ?!

Înainte de a insista asupra rațiunilor acestei limite va trebui să observăm că orice păcat pe care îl va săvârși omul, de mai mare sau de mai mică gravitate, este un atentat la condiția sfințeniei sale, în consecință poate fi socotit păcat împotriva Duhului. Iată de pildă cum desfrânarea, despre care manualele scolastice de morală spun că ar fi un păcat capital, este zugrăvit de către Sfântul Apostol Pavel a fi un păcat împotriva Duhului Sfânt: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”(I Corinteni 3, 16-17). “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu înțelegeți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”(I Corinteni 6, 18 -20).

Noi însă, în aceleași manuale (vezi Teologia Morală Ortodoxă pentru institutele teologice, vol -I-, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 437), observăm cum sunt asimilate cu păcatele împotriva Duhului Sfânt doar trei categorii de păcate: 

– Păcatele comise împotriva credinței: contestarea adevărului învederat și dovedit al credinței creștine; lepădarea de Hristos și de Biserica Sa (apostazia) precum și prigonirea creștinilor;
– Păcatele comise împotriva nădejdii: încrederea semeață și nemăsurată (fără discernământ) în harul și îndurarea (iertarea) de la Dumnezeu; pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui Dumnezeu;
– Păcatele comise împotriva dragostei: nepocăința până la moarte și nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și pentru faptele bune săvârșite de el.

Dacă prima categorie  reclamă  un  anumit  fel  de vizibilitate, adică dovedirea publică a necredinței prin arătarea efectelor, celelalte categorii se pot consuma adesea în taină, fără ca cineva să poate fi vădit în mod public că ar fi ancorat în realitatea lor. Abia în cazul pierderii nădejdii urmările pot fi văzute, dacă cel cuprins de deznădejde arată aceasta în vreun fel. Așadar, în toată această problemă pe care o ridică rigoarea modului de alcătuire al unui pomelnic, vom reține rațiunea unora dintre părinții despre care vorbeam mai devreme (Nicodim Sachelarie; Ioanichie Bălan; Ilie Cleopa și alții), care iau drept motiv al refuzării pomenirii păcatele săvârșite împotriva credinței, nădejdii și dragostei – socotite a fi păcate împotriva Duhului Sfânt – și poruncesc credincioșilor să se abțină să treacă în pomelnicul de la Sfânta Liturghie păcătoșii robiți de acestea.

Spuneam mai devreme că pentru lămurirea întrebării ar fi bine înțelegem deosebirea între păcatele împotriva Duhului Sfânt și hula împotriva Duhului Sfânt. În vreme ce aproape toate păcatele atentează împotriva Duhului Sfânt sălășluit în noi, dar nu reușesc să ne despartă de îndurarea și iertarea lui Dumnezeu – dacă ne căim și ne mărturisim și ne îndreptăm, hula împotriva Duhului Sfânt ne desparte definitiv de Dumnezeu și de condiția iertării și îndreptării. Hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32), nu pentru că Dumnezeu nu ar dori aceasta, ci pentru că blasfemia sau hula creează în conștiința omului un dezastru emoțional care deteriorează definitiv capacitatea sau disponibilitatea căinței. Ajuns în această situație reflexele morale ale hulitorului dispar definitiv, creându-se în inima lui o definitivă predispoziție spre nepocăință care îl proiectează în afara limitelor în care s-ar mai putea face vreo mijlocire pentru el. Altfel spus, hulitorul Duhului Sfânt trăiește anticipat starea de iad, conștiința lui pervertită fiind anexată urii neostoite a demonului care îl stăpânește, blocată în neputința de a mai putea iubi vreodată. Prin hulă blasfematorul alungă din constituția sa spirituală, cu bună știință și răutate, însăși așezarea Duhului Sfânt în făptura sa. Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu este cel care își închide izvorul bunătății și al iertării pentru un astfel de om, ci hulitorul însuși se lipsește pe sine de resursele de a mai putea schimba în sine dispoziția sa de întoarcere de la această stare.

În afara capcanei acestui blocaj moral, în chip deplin, prezența Duhului Sfânt în viața noastră dă mărturia filiației noastre spirituale, după cum mărturisește Scriptura: “Câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”(Romani 8, 14-16). Așadar, Duhul Sfânt este nu numai garanția înfierii noastre de către Dumnezeu, ci și sprijinitorul neputințelor noastre: “Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 25, 26).

Vorbim aici despre limita până la care rămâne în om sălășluirea Duhului, spre a putea purta noianul slăbiciunilor și al neștiinței noastre către prefacerea îndreptării și a cunoștinței de Dumnezeu. Această limită este hula adusă Duhului Sfânt.

Dacă păcatele care atentează la lucrarea Duhului asupra făpturii noastre nu pot birui până în sfârșit dorința noastră de îndreptare, înseamnă că încă avem șansa păstrării acelei rugăciuni  a Duhului pentru noi – fapt care justifică deplin rațiunea așezării numelui nostru la pomelnic. Dacă însă se va depăși granița aceasta, totul este pierdut. Așadar limita nu e pusă de Dumnezeu, ci este pusă chiar de dorința noastră de îndreptare și de stăruința întoarcerii – acest fapt fiind, în mod cu totul și cu totul neașteptat, legat de resursele intime ale persoanei umane și nu de o legiferare exterioară, așa cum vor să pară aceste îndrumări referitoare la alcătuirea pomelnicelor. De pildă, chiar și în cazul așa-numitelor păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care vorbește manualul, observăm că prin îndreptarea voinței se biruiește alunecarea firii: luăm cazul ucenicului Petru care a păcătuit împotriva credinței lepădându-se de Hristos, dar s-a întors, și a fost primit de Mântuitorul în lucrarea apostolatului, ca unul dintre cei mai râvnitori mărturisitori ai Adevărului creștinătății; cazul lui Saul, care, pornit să prigonească creștinii, va avea parte de revelația de a-L cunoaște pe Hristos și de a deveni Apostol al neamurilor, sub numele de Marele Pavel, iscusit propovăduitor al credinței către toate popoarele din Imperiul Roman al acelui timp.

Aceste  două exemple, doar, ne dau mărturia că  și  cei  lepădați  de  la credință  precum  și  prigonitorii creștinilor au șansa de a rămâne în iconomia lucrării Duhului Sfânt, fiind păstrați pentru vremea rânduită de Dumnezeu în așteptarea întoarcerii, afară numai dacă nu cumva au trecut dincolo de limitele așezării Duhului  și și-au curmat zilele precum Iuda. Având în vedere acestea, vom reține aspectul esențial că se cuvine a ne abține să trecem în pomelnic atât pe cei ce sunt hulitori declarați ai Duhului Sfânt, stăruitori în despărțirea de Dumnezeu, cât și pe sinucigași. Altminteri, pe toți ceilalți, nepăcătoși sau păcătoși, nu avem voie să-i supunem judecății, pentru că judecata acelora stă doar în puterea lui Dumnezeu.

Dacă Mântuitorul  Hristos  a  avut  puterea  de  a  făgădui  unui tâlhar mântuirea, noi cum i-o vom refuza ?! Cum vom lăsa fără ajutor și întărire pe cei pe care doar cu buzele mărturisim că îi iubim, dar pe care voim să-i lăsăm în uitare ?! Iar pe cei greu păcătoșiți cine să-i mai ajute, pentru ei cine să mijlocească ?!

Sfânta Liturghie nu este răsplata celor drepți, ci zbuciumul prefacerii celor păcătoși în oameni sfinți și bineplăcuți lui Dumnezeu. Momentul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului nu este o secvență de timp restrânsă la clipa cea mult prea efemeră a epiclezei, ci este un angajament care străbate în profunzimea sa întreaga eternitate, asumând în sine prefacerea umanității întregi în Hristos. Pe Sfântul Disc nu sunt așezate doar miridele numelor celor drepți, ci și ale celor ce se află pe calea prefacerii vieții lor. Biserica întreagă, adică noi întreolaltă, ne rugăm unii pentru alții în taina acestei prefaceri, ca să ne schimbăm fundamental în acest urcuș spre Dumnezeu. În Hristos, darurile cele aduse de credincioși la altar, împreună cu numele cele gândite și dorite de ei, se ating de eternitatea urcușului către realitățile cele actualizate. Adică, pomenirea aceasta la Proscomidie este chip și icoană a ordinii ideale spre care tinde identitatea mea, nu este păcătoșenia mea în sensul identității dezgolite de Hristos. Hristos mă ia în Sine sus pe Golgota aceasta Liturgică, ieșind cu mine din proiecția precarității mele de acum și arătându-mă pe mine împreună cu El, după chipul doririi Sale pentru mine și după icoana așteptărilor Sale privitoare la mine.  Așadar, în eternitatea liturgică a ieșirii mele din timp împreună cu Hristos, eu nu mai sunt cel păcătoșit de acum, ci sunt în timpul iconomiei lui Hristos, în iertarea Lui și în actul de prefacere împreună cu El. El recapitulează în mine întruparea și Viața Lui, împărtășindu-mă de Viață ca răspuns la neputința Crucii, pe care și eu mi-o asum împreună cu El. Astfel, atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, sau atunci când suntem în Biserică, noi nu mai putem rămâne la secvența temporală a morții lui Hristos, ci ne însușim răspunsul lui Hristos dat Crucii – adică Învierea.

La Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei pentru care nu se mai poate face mijlocire, adică hulitorii de Dumnezeu și sinucigașii. Aceștia sunt cei ce au pierdut limita rămânerii în lumina șansei de îndreptare. Ceilalți păcătoși, însă, vor fi prezenți în taina celor dinăuntru, nu pentru înălțimea virtuților lor, ci pentru năzuința lor de îndreptare.

Nicolae Cabasila  precizează  acest  aspect  spunând:  “Dumnezeieasca  și  Sfânta  Jertfă  sfințește  în două feluri: într-un fel prin mijlocire (pentru cei păcătoși), deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu prin însăși aducerea lor sfințesc atât pe cei ce le-au adus, cât și pe cei pentru care s-au adus, atrăgând îndurarea lui Dumnezeu față de ei; în al doilea fel prin împărtășire (a celor pregătiți), întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană și băutură, potrivit cuvântului Domnului” (Nicole Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997, p.94).

Prin pomenirea la Sfânta Liturghie și prin rugăciunea unora pentru alții comunitatea credincioșilor se pune în legătură cu Hristos. Astfel, în Hristos se naște continuu Biserica și se actualizează lucrarea mântuitoare a Sa. În nașterea perpetuă a Bisericii este fundamental implicată jertfa lui Hristos, dar și actul nostru de voință de a ne schimba și de a ne altoi în aceasta. Comunitatea credincioșilor, prin gura preotului, mărturisește dorința depășirii condiției păcătoșeniei: “nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, să murim în faptele noastre cele rele, nici pe începătorul răutății și pizmuitorul și pierzătorul să-și râdă de noi !” (Rugăciunea lui Marcu Monahul la Miezonoptică). Așadar,slujirea Bisericii nu este pentru cei vrednici, ci pentru cei nevrednici și păcătoși, spre îndreptare și spre mântuire. Dar nu toate pomenirile sunt în seama noastră. De cele mai multe ori, în cazul celor răposați, adăugăm formularea “cu tot neamul lor cel adormit”, tocmai pentru neputința noastră de a epuiza mulțimea numelor între care sunt și drepți, dar și păcătoși. Vom vedea la rânduiala Proscomidiei că nu putem cuprinde povara de a ști toate numele tuturor, de aceea ne încredințăm lui Dumnezeu zicând: „Pe cei pe care nu i-am pomenit din neștiință sau din uitare, sau din pricina mulțimii numelor, Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi numele și vârsta fiecăruia” (rugăciune de pomenire la Proscomidie).

Datoria de a pomeni pe toți cei pe care îi cunoaștem, păcătoși sau nepăcătoși, aduce acelora fie bucuria mijlocirii pentru îndreptare, fie mângâierea împărtășirii de Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștini să facă mijlociri pentru toți oamenii (chiar și pentru împărații și pentru dregătorii păgâni  – de condiția cărora țineau hotărârile privitoare la viața creștinilor în Imperiul Roman), lăsând astfel pe Dumnezeu să judece și să îndrepte, să bucure sau să dăruiască și să răsplătească cu îmbelșugare tuturor:  „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său”  (I Timotei 2, 1-6).

În acest așezământ, al mulțumirii, al mijlocirii și al împărtășirii, să ne adăugăm unii pe alții în rugăciune și în grija plină de îngăduință și de iertare, fără să disprețuim și fără să judecăm pe nimeni dintre cei pe care nici Dumnezeu nu îi disprețuiește.

Pr. Lucian Grigore, lumeacredintei.com

• În ce fel se poate ruga cineva pentru cei ce s-au sinucis

Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești, și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință, și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”

Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”

La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!”

Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl, și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”

Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta! - Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, (anexa 4)

Foto credit: Pr. Adrian Roman, Biserica Buna Vestire - Cristian, Sibiu, Sf. Altar

Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, o cădere „în păcat și în istorie”

Prima mențiune biblică pe această temă o găsim în Facerea 1, 28: „Și Dumnezeu a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.”

Desigur, semnificația acestui verset este atât una literală cât și una duhovnicească: poate însemna atât „creșteți numeric” cât și înmulțiți-vă și creșteți duhovnicește.”

Prima relație trupească menționată în Sfânta Scriptură este exprimată metaforic prin expresia „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. (Facerea 4, 1)

Această relație este heterosexuală și procreatoare.

În Facerea cap 4 sunt arătați și urmașii lui Cain și Abel, apoi în cap. 5 – numele patriarhilor de la Adam până la Noe.

Actul procreării este posibil prin însuși actul creației și pentru a-i releva importanța esențială Sfânta Scriptură înșiră descendenți de la Adam prin numele lor și succesiunea generațiilor. Căci nu este șansă și lucrare mai mare a unui om, decât „să facă alt om.”

Există mai multe pasaje în Biblie când neputința procreării este vindecată miraculos de Dumnezeu, firea este depășită, forțată, pentru ca descendența să fie înfăptuită și profețiile împlinite. (Facerea 18, 10):

„Zis-a Unul: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu.”

Ana, soția lui Elcana s-a rugat fierbinte la Domnul să-i dea un fiu și de va fi așa îl va da Domnului:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule  Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție ….” (I Regi 1, 11).

Și așa s-a născut prorocul Samuel.

Ioan Botezătorul cel care trebuia și vroia să fie Înainte Mergător lui Hristos, s-a născut învingând legile firii (Luca 1, 11-15):

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.

Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el.

Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan.

Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura.

Căci va fi mare înaintea Domnului.”

Pentru că un procent însemnat de homosexuali menționează în antecedentele lor incestul, iată ce zice Leviticul despre însoțirile nelegiuite:

„Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea.” (Leviticul 18, 6)

„Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune.” (Leviticul 18, 22)

Episodul „Sodoma și Gomora” arată ce au pățit homosexualii care nu s-au pocăit de păcatul lor:

Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu.” (Facerea 18, 20)

Pedeapsa pentru sodomie:

orbirea „de la mic până la mare” (Facerea 19, 11)

ploaie de pucioasă şi foc din cer  (Facerea 19, 24-28)

stricarea cetăților, toate împrejurimile, toți locuitorii și toate plantele

Sodoma și Gomora a devenit o unitate de măsură a pedepsei pentru păcate grele. Despre cei care nu îi vor pomeni pe apostolii trimiși de Domnul și „nu vor asculta cuvintele lor”: „Mai ușor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10, 14-15)

„Şi dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta ….  Mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Marcu 6, 11)

În Romani cap 1, 25-27 este menționată cauza acestui păcat:

„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.

Deoarece n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, și s-au închinat făpturii în loc să se închine Creatorului, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.” (Romani 1, 28)

Dar cea mai mare tragedie pentru sodomiții nepocăiți este pierderea împărăției lui Dumnezeu:

„Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii. Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 9-10)

Apostolul Paul îi amintește lui Timotei că legea a fost dată pentru:

• cei fără de lege şi răzvrătiţi
• necredincioşi şi păcătoşi
• necuvioşi şi spurcaţi
• ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă
• desfrânaţi
• sodomiţi
• vânzătorii de oameni
• mincinoşi
• cei care jură strâmb
• tot ce stă împotriva învățăturii sănătoase (I Timotei 1, 9-10)

Apostolul Petru scrie în II Petru cap. 2, 6 că Dumnezeu a osândit la nimicire cetățile Sodomei și Gomorei ca pildă nelegiuiților din viitor.

Iar în versetul 7 și 8 scrie că Domnul l-a izbăvit pe dreptul Lot pentru că era chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi și prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.  

Sexualitatea exprimă conform textelor biblice și patristice mai multe semnificații în funcție de modul cum este interpretată și practicată:

procrearea (Facerea 21, 1-2): Apoi a căutat Domnul spre Sarra, cum îi spusese, şi i-a făcut Domnul Sarrei, cum îi făgăduise. Şi a zămislit Sarra şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea arătată de Dumnezeu.

ferirea de păcatul desfrânării, înfrânarea: Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.

castitatea, curăția: hotărârea unui creștin de a nu avea relații sexuale, ca viață ascetică pentru Domnul și ca metodă de înaintare spre apropierea de Dumnezeu.

adulterul, desfrânarea, practicarea relațiilor trupești în afara căsătoriei binecuvântată prin Sfânta Taină a Nunții.

Sodomiții care – după textul biblic – dați unor „patimi de ocară” (Romani 1,26) … „săvârşind ruşinea” (Romani 1, 27) ….. „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25)… „i-a lăsat la mintea lor fără judecată”… (Romani 1, 28).

Căsătoria monogamă caracterizează nunta creștină ridicată la rangul de Sfânta Taină comparată cu Biserica. Familia creștină este „mica Biserică” în care comuniunea dintre „cei doi” se desăvârșește prin procreere în comuniunea  „celor trei”, căci Hristos spune: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20).

Relațiile sexuale dintre doi soți nu sunt un scop în sine, nici metodă de a dobândi plăcere trupului, ci metodă de a nu cădea în desfrânare prin ispitirea Satanei „din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni 7, 5).

În vremea Noului Testament, nu nașterea de prunci este motivul principal al împreunării ci ferirea de desfrânare.

Pr. Marc – Antoine Costa de Beauregard descoperă semnificații teologice și duhovnicești profunde al heterosexualității trăită în Sfânta Taină a Nunții în cartea „Heterosexualitatea și Homosexualitatea din perspectivă creștină” (Ed. Christiana, București, 2004).

După modelul relației Dumnezeu – om, când Creatorul și creatura fiind ființe deosebite prin natura lor își manifestă iubirea prin alteritate tot astfel bărbatul și femeia fiind ființe diferite prin genetică și antropologia lor cresc, trăiesc, se iubesc jertfelnic și procreează prin alteritatea lor (Costa de Beauregard, Teologia sexualității: Heterosexualitatea și Homosexualitatea, Ed. Christiana, p.21).

„Bărbatul și femeia sunt totodată aceeași și alții după cum Dumnezeu și omul sunt totodată aceeași după chip și alții după fire.” (Costa de Beauregard, Teologia sexualității: Heterosexualitatea și Homosexualitatea, Ed. Christiana, p. 21)

Iubirea reciprocă este – paradoxal – generată și amplificată de diferență, pentru că are ca mecanism lucrător și eficient „ispita” cunoașterii. Despre Adam nu se spune în Sfânta Scriptură că a avut o relație trupească sau că s-a împreunat cu Eva, ci că „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”.” (Facerea 4, 1)

Pr. Costa de Beauregard spune că heterosexualitatea (desigur în Taina Nunții) este sfântă, căci este „simbolul existențial al alterității”. (p. 28)

Prin heterosexualitate s-a împlinit versetul „Creşteţi şi vă înmulţiţi.” (Facerea 1, 28)   

Prin heterosexualitate s-au născut prorocii, apostolii, poporul ales, apoi noul popor (creștin), sfinții, martirii.

În veacul viitor heterosexualitatea va dispărea prin natură căci persoanele umane vor fi „ca îngerii lui Dumnezeu în cer, căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită”.(Matei 22, 30)

Grăbirea sfârşitului lumii și venirea veacului viitor se poate face pe două căi:

una îngerească prin naturile monahale, feciorie, abstinență, în care heterosexualitatea este „ca și când nu ar fi”.

Alta drăcească, demonică prin avorturi sau homosexualitate.

Cel mai de preț cuvânt care se poate spune despre heterosexualitate, este formularea textelor biblice și a Sfinților Părinți: cunoaștere și iubire, întărirea Bisericii prin nașterea de noi mădulare în interiorul ei și educație creștină a fiilor Bisericii pentru a întări Biserica în fața porților iadului.

Educația pentru heterosexualitate este o misiune sfântă a creștinilor pentru a feri trupul fiecărei persoane și trupul Bisericii, de păcat și de riscul pierderii mântuirii.

„Homosexualitatea comportă pericolul morții” (Costa de Beauregard,op. cit., p. 36) deoarece conform textului de la Romani cap.1, homosexualitatea este consecința idolatriei, adică slujirea făpturii în locul Făcătorului (Romani 1, 25). Atunci Dumnezeu „îi lasă la mintea lor, fără judecată” (Romani 1, 28).

Și ce poate fi un dezastru mai mare decât acesta?

Studiile științifice au dovedit că homosexualitatea nu are un determinism genetic în sensul embriologic sau anatomic al cuvântului. Ea este un păcat care evoluează de la ispită la săvârșire și devine manifest prin slăbiciunea omului prin cucerirea sufletului și trupului lui de către diavol, prin tentațiile căderii așa cum în orice om nou născut există dispoziția spre cădere moștenită de la căderea protopărinților din Eden.

Costa de Beauregard: „Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn dureros al umanității dedate la păcatul idolatriei de sine”. (op. cit. p. 63)

Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, este o cădere „în păcat și în istorie”; uneori este păcat mai mare decât acela de a fi homosexual căci poate contribui la smintirea și „homosexualizarea” multor semeni nu doar a lui însuși.

Homosexualul botezat – adică „homosexualul creștin” s-a rupt de Hristos și de Biserică, adică și-a pătat (înnegrit) taina Botezului.

Din punctul de vedere al conceptului de medicină creștină, homosexualitatea este un păcat, adică o boală (o suferință) spirituală. Ea nu se încadrează, conform clasificărilor nosologice actuale în noțiunea de boală psihologică sau biologică.

Dar orice despărțire de Dumnezeu prin păcat este o boală (suferință) spirituală și – fără pocăință – riscă moartea sufletului prin separarea de Dumnezeul lui.

În plus conform textului de la I Corinteni 3, 16 trupul este un templu al Duhului Sfânt și practica homosexuală lezează grav sacralitatea trupului, a templului.

Dar pentru că poartă în el de la Creație chipul lui Dumnezeu, care este incoruptibil și indestructibil, șansa lui de vindecare este absolută. Și metoda este una sigură: pocăința, lacrimile, asceză, renunțare la păcat.

Care este atitudinea pastorală față de homosexuali?

Homosexualul are dreptul și șansa mântuirii ca oricare alt om. Lui îi este accesibilă Împărăția prin Sfânta Taină a pocăinței.

Biserica trebuie să lupte „lupta cea bună” pentru vindecarea și recuperarea lor, în primul rând pentru a celor botezați în numele Sfintei Treimi, pentru că aceștia sunt mădulare ale Bisericii.

Sintagma de acum clasică dar în același timp foarte veche „Să urâm păcatul și să-i iubim pe păcătoși” este adevărată și trebuie să funcționeze.

Eclesial vorbind el este „fratele nostru homosexualul” și Biserica merită să lupte pentru salvarea lui iar el merită să fie salvat.

Lupta homosexualilor pentru a demonstra că ei nu sunt bolnavi ci sunt doar o „variantă a sexualității normale” este penibilă și înșelătoare. În conceptul de medicină creștină ei sunt căzuți și bolnavi spirituali adică s-au separat de Dumnezeu și cu risc maxim de a-și pierde mântuirea dacă nu se pocăiesc și nu se vindecă.

Cel mai mare efect terapeutic asupra lor îl are adevărul și iubirea, adică nejudecarea și necondamnarea lor, primirea și îmbrățișarea lor cu compasiune și speranța vindecării lor în Hristos și în comunitatea eclesială.

Atitudinea noastră trebuie să fie ca a unui om pe care îl paște același risc de a deveni netrebnic de numele de creștin și să ne rugăm pentru ei.

Atât ei (homosexualii) cât și cei care promovează homosexualitatea și vor să legifereze acest păcat, cât și cei care îi mână din urmă, se manifestă adeseori ca vrăjmași ai creștinilor și ai Bisericii.

Înainte de a le răspunde cu aceeași monedă să ne amintim de rugăciunea pentru vrăjmași a Sfântului Nicolae Velimirovici: „Doamne binecuvântează pe vrăjmașii mei!”… „sluga blestemă pe vrăjmași căci nu știe, iar Fiul îi binecuvântează căci știe. Fiul știe că vrăjmașii nu pot să se atingă de viața Lui, de aceea El pășește liber între ei și se roagă liber pentru aceștia.”

Sursa: fragment din lucrare în curs de apariție, sub semnătura  Perdeaua de Fum, Cultura vieții

Din punct de vedere teologic, Biserica numește Cincizecimea sau Rusaliile ca fiind Pogorârea Duhului Sfânt. Atenţie, nu coborârea!

În pofida faptului că în relatarea scripturistică (biblică) a acestui moment istoric se spune că peste Sfinţii Apostoli “au șezut“ limbi de foc (simbolizate de frunzele de nuc sau tei binecuvântate la slujba de Rusalii), nu este vorba de o simplă coborâre din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii).

Cu toate că termenul “pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât.

Din perspectivă teologică, “pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, dată de o etichetă sau o ierarhie.

Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa.

Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.

Din punct de vedere practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană.

Prin aceasta, omenitatea sau umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.

De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.

Cea mai frumoasă, rotundă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii și până la următorul Paște. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca și “Tatăl nostru”.

“Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților si Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.”

Aici regăsim toate însușirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl și Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Simbolul (Mărturisirea) Credinţei faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.”

2.  Mângâietor. Însuși Iisus Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum și Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristați la auzul veștii că Iisus Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veșnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).

3. Duhul Adevărului. Tot Iisus Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului divin, în cadrul aceleiași promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creația întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, și pentru care nici Iisus Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis....Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 3 și 9).

De altfel, Adevărul dumnezeiesc (Iisus Hristos Însuși) este singurul care eliberează omul din robia păcatului și îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu... veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuși Iisus Hristos se autodefinește ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Este și motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit și Duhul lui Iisus Hristos, cel prin care Iisus Hristos lucrează în Biserică.

“Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (Ioan 16,13) ca și la “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26)

De aceea, Rusaliile sunt ziua de naștere a Bisericii lui Iisus Hristos, căci, fără Duh Sfânt nu există Biserică.

4. Duhul este pretutindeni. Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt este omniprezent. Cu toate acestea, există un singur loc unde nu poate fi prezent: lumea păcatului, care nu poate cunoaște sfințenia lui Dumnezeu. Căci sfințenia nu este ceva magic,  care vine peste om împotriva voinței sale sau fără ca el să cunoască. Dimpotrivă, sfințenia este asumare deplină și conștientă a unei vieți morale.

5. Duhul le (îm)plinește pe toate. Când Dumnezeu a făcut lumea, a privit și a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau bune potrivit scopului cu care au fost făcute. Dar împlinirea acestui scop nu se poate face decât prin exercitarea binelui, a virtuților, a sfințeniei. Când nu se întâmplă aceasta, apare opusul, adică răul.

Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire și adevăr. Căci doar iubirea și adevărul pot împlini scopul existenței. Fără ele (implicit, fără Duhul Sfânt), lumea n-ar mai avea rost, devenind un loc al suferințelor inutile, cauzate de rămânerea în imperfecțiune.

Poate părea alambicată explicația de mai sus, dar să ne gândim: De unde suferința și răul din lume? Cum pot fi ele depășite, dacă nu doar prin iubire și adevăr? Adică printr-un Duh Sfânt. Căci prin termenul “duh” se înțelege definirea unei stări sufletești, a unei atitudini duhovnicești. Care poate fi bună sau rea.

De aceea, nu există doar Duh Sfânt, ci și duhuri rele, ”căzute” din înălțimea sfântă a iubirii.

Drept urmare, sfințenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esență, lucrarea iubirii.

Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu și etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4,8)

Dacă am vorbit de însușirile și lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim și roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament.

Deci, Sf. Ap. Pavel spune că: “roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

La rândul său, unul din marii profeți ai Vechiului Testament, Isaia, proorocind despre pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus Hristos (Porumbelul de la Bobotează), spune așa: „Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple; nu după slava de dinafară va judeca,nici după cele spuse va mustra;” (Isaia 11, 1-3).

6. Vistierul bunătăților. Formula concluzionează tot ce am scris mai sus despre roadele Duhului, care sunt numite “bunătăți”. Iar Duhul este “vistierul” lor, adică depozitarul și administratorul lor, cel ce le generează și le aduce omului,  dacă acesta le vrea.

7. Dătător de Viață. În înțeles teologic, Viața este trăirea omului în Dumnezeu, prin cunoașterea Lui. Dar și termenul “cunoaștere” este complex, el desemnând nu doar luarea la cunoștință a ceva, ci experierea acelui ceva, trăirea intimă a unor adevăruri. Prin urmare, dacă Iisus Hristos este Viața, Duhul Sfânt îl aduce lumii pe Iisus Hristos, sfințind întreaga creație.

Pentru a evidenția și mai bine această însușire, Iisus Hristos spune: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.” (Ioan 6,63)

Aici, Iisus Hristos nu spune ca trupul nu are nici o valoare, cum greșit s-ar înțelege, ci că, în raport cu Viața, trupul nu este nici sursa cunoașterii lui Dumnezeu, nici sursa vieții veșnice, nici măcar a vieții biologice, fiind cel care o primește. Lipsa de “folos” se referă așadar la imposibilitatea trupului de a fi sursa sfințeniei, ci doar primitorul ei (prin găzduirea sufletului).

Altminteri, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine (deși unii chiar așa cred). Cheia întregii noaste existențe este Dumnezeu - Sfânta Treime. Căreia îi și dedicăm a doua zi de Rusalii. Zi de sărbătoare legală, dar nu pentru autodistrugerea omului, ci pentru unirea lui cu Dumnezeu.

De altfel, n-ar fi nepotrivit ca, fiind o zi liberă datorită lui Dumnezeu, să ratăm întâlnirea cu El? Este ca și cum, fiind învoiți de la muncă pentru a ne cununa, ratăm sosirea la nuntă, părăsind mirele/mireasa și plecând pe nu știu unde.

Să avem grijă ca Sărbătorile să fie un prilej de înfrumusețare a sufletului, nu unul de pagubă. Aceasta mai cu seamă cu cât în Ortodoxie, imediat după Sfântul Botez, creștinul este uns cu Sfântul și Marele Mir, pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh.

Astfel, Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfințeniei.

În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul și focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât și la lucrarea Sa sfințitoare. Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii, iar focul este simbolul vieții duhovnicești, un foc al inimii,  foc al dragostei de Dumnezeu și aproapele.

Când ucenicii se întâlnesc cu Iisus Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

În concluzie vom afirma că Duhul Sfânt este Dragoste și Adevăr. Nu ratați întâlnirea cu El în inimile voastre.

Aşadar, Rusaliile sunt sărbătoarea nașterii în chip văzut a Bisericii Mântutorului Iisus Hristos.

Paradoxal, deși viața în Duhul Sfânt presupune pace și dragoste, aceasta nu se poate obține decât prin luptă, osteneală şi război.

În acest fel Biserica devine loc al luptei. Duhovnicești, dar și lumești.

Înainte de Patimile Sale, Iisus Hristos le vorbește ucenicilor întristați. Numită biblic (scripturistic) „Cuvântarea de despărțire”, aceasta ocupă un impresionant loc în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: patru capitole (14-17), adică aproape un sfert din toată Evanghelia. De unde ne dăm seama de importanța ei, deoarece constituie prevestirea a tot ce urma să vină de atunci înainte: Patimi, Răstignire, Înviere, Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt.

Acest text este, totodată, o prezentare foarte amănunțită a Duhului Sfânt și a relației dintre Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt.

Sintetizând la maxim, ideea este că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, care va fi trimis în lume pentru a continua lucrarea de mântuire începută de Tatăl și Fiul, lucrare ce se va desfășura în Biserica lui Iisus Hristos și care va dărui lumii, prin har, mult așteptata comuniune mântuitoare între Dumnezeu și om. Desigur, celor ce și-o doresc. „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi“, spune Iisus Hristos.

Această comuniune va implica însă un război pe care creștinul îl va avea de dus în plan intern, cel al propriei persoane. Este singurul tip de război permis creștinului, fiind chiar profețit de Iisus Hristos: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”. Pare nepotrivit ca El, Domnul păcii, să spună așa ceva. Nu este însă singurul moment când pare că Iisus Hristos se contrazice singur, dar aceasta se întâmplă doar pentru că noi uităm să deosebim planul interior de cel exterior.

Deși Iisus Hristos vorbește de o aparentă luptă între oameni („Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”) El nu uită să precizeze că aceasta nu este decât o consecință a faptului că nu toți oamenii îi urmează Lui („dușmanii omului vor fi casnicii lui”). Este ceea ce, din păcate, și vedem astăzi: credința poate provoca lupte între oameni, din cauza opțiunilor și a opiniilor diferite.

Acesta este războiul cel exterior și nedorit, la care vom reveni imediat. Să mai rămânem însă la cel interior, de la care poate pleca cel exterior.

Altfel spus, războiul interior sau lăuntric este un război cu tine însuți, o luptă a desăvârșirii ce se naște din contradicția între virtute și păcat. Numită chiar așa de către Sfântul Apostol Pavel, „lupta cu păcatul”, aceasta nu este nimic altceva decât o frământare interioară a omului de a dobândi virtuțile. Tensiunea se naște din faptul că firea noastră trage mereu spre păcat, prin poftă, plăcere și mândrie. Ei bine, din cauza acestei tendințe, desăvârșirea prin virtute nu se poate obține fără luptă, efort şi osteneală.

O vorbă înțeleaptă spune că cel mai mare dușman al omului este el însuși. Omul își poate folosi greșit propria libertate și tinde, astfel, să ajungă rob al păcatelor. Subiectivismul este intenția cu care se pavează drumul către iad, dar, astfel, libertatea devine o simplă formă de robie.

De altfel, toată civilizația creștină este străbătută de prezența acestui război duhovnicesc interior. Nu degeaba Duhul Sfânt se arată și ca niște „limbi de foc” (la Bobotează îl vedem în chip de porumbel, simbol al păcii) pentru că simbolistica duhovnicească a focului sugerează acest război interior.

Așa cum focul material are două mari calități, adică arde impuritățile și este sursă a mișcării (prin combustie), tot așa focul Duhului Sfânt, prin această luptă, curăță sufletul de „impuritățile” păcatului și pune în mișcare ceea ce păcatul distruge: dragostea. Ea este singura forță care poate desăvârși lumea întreagă.

Sfântul Ioan Botezătorul profețește că Iisus Hristos va boteza „cu Duh Sfânt și cu foc”, iar Iisus Hristos afirmă: „Că fiecare cu foc se va săra” și „Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie-acum aprins!“.

Dragostea surpă mândria, iar de aici se provoacă o prăbușire în lanț a celorlalte „impurități”, cum arată Sfântul Apostol Pavel în imul teologic închinat dragostei:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor 13,4-8).

Iar Sfântul Apostol Petru îl completează: „țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate”.

Ușor de zis, de pus/de scris pe hârtie, dar cât de greu de aplicat în viață. Este o adevărată luptă, pentru că există și tendința opusă: „din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Iată deci câtă luptă poate fi prezentă în noi înșine.

Dar, prin dobândirea virtuților, această luptă interioară este și un drum către Adevăr. Toată frământarea omului de a lucra „focul dragostei” Duhului Sfânt nu este altceva decât o descoperire a Adevărului. Să nu uităm că păcatul are putere asupra noastră doar prin lucrarea minciunii. Iisus Hristos îl numește pe ispititorul diavol „tatăl minciunii”  pentru că orice ispită este o deformare a adevărului. 

Prin urmare, cine dorește să se desăvârșească trebuie să înceapă prin a identifica și părăsi minciuna din propria sa viață. Este și motivul pentru care Biserica, în prima duminică după Rusalii, va pomeni pe toți sfinții, ca unii ce au aflat Calea, Adevărul și Viața.

Astfel, esența păcatului este minciuna, care duce la înșelare și la împotrivirea față de Adevăr. Iisus Hristos ne făgăduiește că părăsirea minciunii duce la adevărata libertate: „Dacă veți rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi“.

În alt loc, Iisus Hristos se va auto-defini ca fiind „Calea, Adevărul și Viața”. Astfel, ar fi de așteptat ca Iisus Hristos să fie liderul informal al tuturor ce caută Adevărul și libertatea.

Din păcate, unii procedează chiar invers, împotrivindu-se Lui, fiind deranjați de Adevărul care, uneori, poate fi dureros. Și astfel apare războiul nedorit, războiul exterior. Un război pe care omul nu-l mai duce cu propria-i decădere, ci cu Iisus Hristos, cu aproapele, cu Biserica și, finalmente, cu lumea întreagă.

Una este să găsești și alta este să accepți Adevărul. Lupta exterioară, deși nedorită, este consecința neacceptării interioare a Adevărului. Iisus Hristos avertizează că această împotrivire duce la dezbinare între oameni: „Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci sabie (dezbinare)“. Oare câți dintre noi nu ne opunem ieșirii din minciună? Câți nu vrem să rămânem în întuneric? Câți nu iubesc dragostea și pacea? Câți nu aleg dezumanizarea și decăderea? Toți aceștia nu numai că își fac rău lor înșiși dar, adeseori, se împotrivesc și celor ce doresc să-i îndrepte. Este similar cu adversitatea naivă față de doctorul care face o injecție. Credem că vrea să ne provoace suferință prin înțepătură dar, în realitate, înțepătura ne face bine.

Există chiar o situație și mai gravă: când omul își închipuie că Iisus Hristos poruncește un război între oameni. Confuzia între „poruncă” și „constatare” (frecvent întâlnită la cei ce interpretează Biblia în mod subiectiv) generează extremismul religios.

Mulți spun că religia a născut războaie, dar asta doar atunci când dragostea a fost înlocuită de extremism. Iisus precizează limpede că extremismul este o denaturare a religiei: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu”.

Cu alte cuvinte, mai gravă decât necunoașterea dragostei este pervertirea ei. Dacă ne uităm cu atenție la toate păcatele din lume, vom vedea că ele nu sunt decât denaturări ale virtuților, ale dragostei, printr-o scamatorie a minciunii. Lăcomia (de orice fel) nu este decât exagerarea unei nevoi firești, pofta nu este decât denaturarea dorinței de bine, mânia nu este decât orientarea greșită a impulsului interior, minciuna nu apare decât din frică, iar frica nu este decât lipsă de curaj. Extremismul nu este decât o captivitate în opoziție, o deturnare a luptei interioare spre exterior, prin argumentație falsă. Pornografia nu este decât o sluțire a eros-ului care, la rându-i, este o metamorfoză trupească a lui agape. Dezmățul și destrăbălarea nu sunt decât denaturări ale nevoii de sărbătoare și sărbătorire (din ce în ce mai des confundate cu mini-vacanța). Și putem continua la nesfârșit. De fapt, observăm că răul nu este decât o deformare a binelui.

Din păcate, neînțelegerea adevărată a lucrurilor și  încăpățânarea omului de a numi răul drept bine (și invers) sunt cauzele pentru care se naște toată lupta exterioară.

Sfântul Arhidiacon şi Mucenic Ștefan - primul Martir, o constată: „Voi cei tari în cerbice şi netăiați împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt”.

De aceea, această luptă a pătruns și acolo unde te așteptai mai puțin: între ucenicii Domnului. Adică, în Biserică.

Așa, bunăoară, apar dezbinările între culte, fărâmițarea Bisericii și chiar lupte între frați și grupuri de interese (zis peiorativ „bisericuțe”), cum remarca chiar și Papa Francisc: „Luptele pentru putere în cadrul Bisericii nu ar trebui să existe, adevărata putere este cea în slujba celorlalți”.

Aceste lupte au fost chiar din vremea Ucenicilor Mântuitorului – Sfinţii Apostoli. Până să primească Duhul Sfânt, gândirea lor era încă una a intereselor lumești, Iuda fiind cel mai reprezentativ, dar nici ceilalți nefiind scutiți, precum lepădarea lui Petru sau cererea fiilor lui Zevedeu de a sta de-a dreapta și de-a stânga Domnului (un fel de vicepreședinți ai Raiului), soldată cu cearta între ucenici.

Domnul Iisus Hristos însă arată cum trebuie să fie ierarhia în Biserică: „dar între voi să nu fie așa (luptă pentru stăpânire), ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, și cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă”. Ispita este și astăzi foarte actuală.

Există însă și o luptă potrivnică Bisericii, împotriva Mântuitorului Iisus Hristos, dar n-aș vrea să insist prea mult, pentru că ar însemna să cuprindem întreaga istorie creștină.

Suficient a arăta că încă de la Pogorârea Duhului Sfânt unii s-au împotrivit predicii Apostolilor, acuzându-i că erau beți.

Ceva mai târziu, romanii, prigonind pe creștini și neînțelegând cine este Iisus Hristos, au ajuns să acuze creștinii că sunt canibali, pentru că mănâncă și beau Trupul și Sângele unuia numit Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, Biserica n-a cunoscut niciodată o perioadă de timp în care să nu se confrunte cu erezii (învățături greșite), născocite uneori chiar de către oamenii Bisericii, după cum afirmă Sfântul Apostol Petru: „şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire”. 

Astăzi, viața echilibrată propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este în opoziție, în contrast cu interesele consumeriste ale economiei de piață.

Așa că îmi imaginez că sunt oameni puternici ai lumii, care, cochetând cu manipularea și alte viclenii, sunt deranjați de Adevăr.

Însă, cu toate împotrivirile, piedicile şi obstacolele, Biserica a existat și va exista. Ba chiar mai mult: în vreme de prigoană, ea este și mai puternică (deși poate mai puțin numeroasă) pentru că Domnul nostru Iisus Hristos însuși mărturisește despre tăria credinței: „pe această piatră (a credinței) voi zidi Biserica Mea – Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”.

În fond, toate acuzele şi reproşurile aduse Bisericii, în ansamblul ei, sunt acuze aduse Domnului Iisus Hristos și Duhului Sfânt.

Nu vorbesc despre acuze aduse unor oameni din Biserică, mai mult sau mai puțin argumentate, justificate sau documentate.

Dacă Biserica, prin Iisus Hristos, este infailibilă, să nu ne păcălim aplicând acest principiu la nivel individual, personal, fie că vorbim de simpli creștini sau clerici.

Cine spune „Biserica sunt eu” sau „eu sunt stăpân în Biserică”, înlocuindu-l pe Iisus Hristos cu „eu”, acela devine „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt”.

Numai despre sfinți putem spune că, prin lepădarea sinelui și unirea cu Iisus Hristos, au devenit infailibili, dar nu prin ei înșiși, ci prin infailibilitatea lui Iisus Hristos.

Dar sfințenia se stabilește, desigur, după ce ai epuizat viața de aici, care îți oferă posibilitatea de a înfăptui dragostea (sau nu).

Până atunci însă, rămâne de dus războiul lăuntric, lupta şi osteneala interioară.

De aceea, eu unul nu am de ce să mă îngrijorez, indiferent câte lupte exterioare vor fi în jurul meu.

Ceea ce știu sigur și ceea ce îmi dă pace chiar și în mijlocul războiului este aceea că Adevărul este unul singur. Nu stabilit de opinii, număr, voturi sau alte criterii subiective.

Totul este să reușesc să-l găsesc în vacarmul din jur, să-l înțeleg și să-l accept, spre a mă elibera de cele ce mă trag în jos.

Și-așa, ajung prin și din război sau luptă, la pace. Pacea Duhului Sfânt. Duhul Adevărului. Mângâietorul, Care de la Tatăl purcede!...

https://steliangombos.wordpress.com/

Perceperea rugăciunii ca pe o obligație

În niciun caz nu trebuie să considerăm rugăciunea obligație. Dimpotrivă, ea este un dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea să accepte acest drept sau nu-l dorește, care este motivul să ne rugăm având o percepție strâmbată despre rugăciune? Desigur, aceasta nu înseamnă că omul nu trebuie să se mai roage, așa cum s-ar înțelege. Cazul de mai sus se referă la cei care în mod conștient consideră rugăciunea obligație. Este un subiect care trebuie discutat cu duhovnicul lor.

Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie

Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos. Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi! Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de viaţă!  Extras din: „Asceza mirenilor”, Sursa: „CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos.

Povățuitorul spiritual, încercat în ale rugăciunii, ne ajută să nu ne rugăm doar din obligație

Trebuie ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi.  Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi   Dumnezeu   binecuvintează   şi   ne   trimite   harul   Său   şi   le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii... Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea. - Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

Cum să nu trăim rugăciunea ca pe o obligație de rutină?

Rugăciunea trebuie tratată tot ca o întâlnire cu Dumnezeu. Când te pui tu față în față cu Dumnezeul tău, nu poți să-I ascunzi nimic. Nu poți să-ți furi căciula. Ai să încerci, dar n-o să-ți meargă. Cum se ajunge la rugăciune sinceră? Lăsând inima să-și facă treaba ei. Varsă-ți inima așa cum e în fața lui Dumnezeu. Abordează-L pe Dumnezeu ca pe o Persoană reală, foarte reală, cea mai reală, cea mai apropiată ție. Nu trebuie să fii timorat cu Dumnezeu. Nu trebuie să-ți găsești cuvintele cu Dumnezeu. Trebuie să fii tu însuți. E o întâlnire, nu e o datorie. „Cât e ceasul? Opa… e de rugăciune. Hai repede! Ia Ceaslovul, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i.” După aceea: „Bine c-am scăpat, pot și eu în sfârșit să beau un ceai.” Dar de ce nu bei de la început ceaiul acesta? Dar bea-l cu Dumnezeu. Și, după aceea, așează-te în genunchi. Pentru că după aceea Îl vei găsi pe Dumnezeul Acela pe care-L căutai; nu Acela închis în Ceaslov, ci Acela care bate la ușă: „Dă-mi și Mie un ceai!”

Noi nu Îi dăm niciodată un ceai lui Dumnezeu. Îi dăm numai păcate, numai probleme, numai stresuri, dar de ce nu-I dăm niciodată lui Dumnezeu o declarație? Nu merită măcar atât? Noi avem nevoie să auzim de la persoana iubită: „Te iubesc”. Știm bine că ne iubește, dar noi nu căutăm să aflăm asta, ci pur și simplu vrem s-o auzim. Nu este glasul ei cel mai plăcut nouă? Este. De ce nu i-ar plăcea și lui Dumnezeu să o audă, din când în când măcar, și de la tine? I-ar plăcea. Spune-I-o așa, direct. Dacă nu merge cu „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, poate merge cu „îmi place de Tine, Doamne!” Încearcă și așa. - Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Putna

Când cineva se face călugăr şi i se dau metaniile, se spune: „Fratele nostru (şi i se spune numele) primeşte sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos”. Aceasta este prezentarea în faţa obştii. Şi apoi i se spune candidatului la călugărie: „O, eşti dator, în toată vremea, a avea în minte, în inimă, în cugetul şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Asta este esenţialul în rugăciunea de toată vremea, eşti dator, trebuie să o faci, eşti obligat să zici cât poţi de des „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Dacă eşti călugăr şi nu faci treaba asta, să ştii că nu eşti călugăr! Dacă eşti preocupat de lucrul acesta, nu eşti călugăr! Bineînţeles că rugăciunea aceasta exclude pravila liturgică, rugăciunea din biserică. Dar, cât poţi, mai ales atunci când mintea nu e ocupată cu altceva de folos, eşti dator să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta este o datorie a călugărilor, dar sunt îndemnaţi la ea şi credincioşii care nu sunt călugări. Și ei trebuie să spună rugăciunea aceasta în folosul lor. Numai că aceştia din urmă nu sunt obligaţi, nu li se poate reproşa că n-au zis destul această rugăciune, că au zis-o prea rar sau că n-au zis-o deloc. Rugăciunea aceasta este un ajutor pentru cei care sunt mireni și o obligaţie pentru cei care sunt călugări. (Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 31-32)

Ne rugăm și pe fugă, și din obligație...

Suntem într-o fugă continuă, nu mai avem timp, nici răbdare, şi când la colţul străzii ne mai aşteaptă o tarabă plină cu cărticele cu tot felul de rugăciuni, talismane, brâie şi vise ale Maicii Domnului (să-mi fie iertată exprimarea, dar aşa este), acatiste ale sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi, mantre încreştinate şi altele, te întrebi oare cu ce ar trebui să începi. Şi, cel mai adesea se întâmplă să le laşi toate baltă şi s-o amâni pe altă dată. Ar trebui să ne dăm seama că rugăciunea este lucrul cel mai spontan şi firesc pe care ar trebui să-l facă omul. Şi, mai mult, că rugăciunea trebuie să fim noi înşine, felul nostru de a fi şi purtarea noastră. Suntem foarte ocupaţi, câteodată poate neputincioşi, unii dintre noi, şi dacă am ţine cont de câte ni se cer, multe la prima vedere, demonul îndoielii ne aruncă o săgeată care pare să fie justificată, aceea că oricât ne-am strădui tot n-o să împlinim totul. Dar, oare, asta se cere? Să fim cititori conştiincioşi ai unor texte care de multe ori nici nu au legătură cu viaţa noastră?! Nu cumva am înţeles greşit?

Mântuitorul ne vorbea de o scurtă rugăciune cu şapte versete şi aceea doar ca model; noi însă am făcut din ele biblioteci întregi. Nu spun că o anumită disciplină şi o anumită regulă nu trebuie împlinită, aşa cum recomandăm noi, să ne rugăm seara şi dimineaţa, înainte şi după masă. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate, o prelungire şi dincolo de tiparul acesta îngust; noi suntem oameni nu numai când ne culcăm şi ne sculăm, nici numai când mâncăm. E vorba mai degrabă de căutarea păcii şi liniştii în viaţa noastră; de a ne armoniza viaţa cu felul dumnezeiesc de a fi, fără a considera că exagerăm în vreun fel, pentru că pentru asta am fost creaţi. Rugăciunea este felul nostru firesc de a comunica cu Creatorul; este legătura noastră ombilicală cu Cel ce ne-a dat viaţă. Este felul nostru de a ne cunoaşte şi de a ne hrăni permanent, nu numai cu iasca trupului, dar şi cu nectarul sufletului. Rugăciunea neîncetată nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conştiinţa permanentă a prezenţei lui Dumnezeu, conştiinţă din care izvorăşte, în mod necesar, preamărirea Lui.

Numai la rugăciune putem şti în ce relaţie suntem cu Dumnezeu şi ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată de fapt cine suntem şi cam pe unde suntem. Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi nouă înşine. Şi cum ne descoperă? Răscoleşte adâncurile sufletului nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, în dialogul dintre un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea: „Cum Sfântul Apostol Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile, recomandă totuşi «să vă rugaţi neîncetat»; se ruga el neîncetat?“. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, ci spune altceva. Zice că: „rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El, în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla“. Acesta este răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înţelegem că, de fapt, rugăciunea nu e o simplă repetare a unei formule, ci este o atitudine a noastră, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El, să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu, şi, atunci, această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune. Claudiu Rugină, Ziarul Lumina  

Rugăciunea de silă, de milă, a omului modern, emancipat

Mulți consideră rugăciunea de prisos sau nepotrivită omului emancipat al vremii noastre. Căci ce poate aduce - zic ei - rugăciunea? Sau cum te mai poți simți emancipat și demn, din moment ce recurgi la rugăciune? În realitate, însă, întrebările acestea trebuie puse pe dos: Cum poate trăi omul fără rugăciune? Sau cum poate simți plinătate și libertate, dacă nu se hrănește cu rugăciunea? Rugăciunea reprezintă o necesitate ontologica a firii omenești. Precum icoana există și își păstrează valoarea ei doar pusă în legătură cu cel pe care îl iconizează, tot astfel și omul, ca făptură "după chipul lui Dumnezeu", există, își păstrează valoarea sa și se împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip - icoană - este.

Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de smerita-cugetare, simplitate și încredere în Dumnezeu...

Săvârșirea rugăciunii neîncetate este anevoioasă și trebuie să se facă sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Rugăciunea neîncetată are nevoie de un climat de liniște potrivit ei, aproape necunoscut celor din lume, adică mirenilor. Viața lumii este zgomotoasă și obositoare. Este plină de obligații și de tulburări. Aceasta nu înseamnă, însă, că rugăciunea aceasta este imposibilă în lume sau că este destinată doar monahilor. Fiecare credincios este dator, după voia și posibilitățile lui, să se îndeletnicească cu aceasta rugăciune. Este de ajuns faptul de a nu face din rugăciune o rutină, pierzându-i esența. Condiții pentru exercitarea ei sunt evitarea grijilor lumești și a tulburărilor, liniștea interioară, concentrarea, stăruința și smerenia. Ținta monahului este să "țină" rugăciunea de toată vremea. Dar și mireanul, când conștientizează relativitatea faptelor lui și se smerește înaintea lui Dumnezeu, când își simte păcătoșenia și cere mila lui Dumnezeu, se încadrează în perspectiva rugăciunii. Astfel, ceea ce monahul realizează prin mijloacele verificate ale ascezei, devine cumva accesibil și mireanului prin smerenie și încrederea în mila lui Dumnezeu. Pentru exercitarea rugăciunii de către mireni este bine să existe anumite ore rânduite special pentru aceasta, libere de griji și tulburări. - Georgios Mantzaridis, Articol preluat parțial din Morala creștină, Editura Bizantină via crestinortodox

Nu cred să fie vreun om care să nu-și fi auzit inima bătând și chemând sufletul la Liturghie către Cel ce se află într-însa.

Bătăile inimii se înalță precum o muzică psaltică inefabilă, tocmai prin faptul că sunt rostiri luminoase ale sufletului înmiresmat cu harul dumnezeiesc.

Glasul inimii vestește mulțimea bunătăților care izvorăsc și răsar fără încetare din raza ce ne-o trimite Dumnezeu Cuvântul din însăși Fața Sa.

Toată frumusețea cântării (bătăii) inimii se ridică din prezența glasului Domnului aflat în ea.

De ce bate inima? La cine își înalță… glasul său?! Știm cu toții că nu este exclusiv numai o frământare a trupului acesta din carne!!!

Arată fața Ta peste robul Tău, mântuiește-mă cu mila Ta

Sfinții din Sinaxare spun… prin chipurile lor, - că bătaia inimii este o “suferință” și o iubire a Sfântului Duh, ca o jertfă,care împreună cu voia noastră lucrează la sublimarea persoanei umane întru lumină. „Arată fața Ta peste robul Tău, mântuiește-mă cu mila Ta”, ne învață psalmistul inspirat de Duhul lui Dumnezeu.

De aceea, încercăm să spunem că bătaia inimii este „degetul” Mântuitorului Cuvânt , care bate la ușa sufletului omului pentru a i se deschide. Sau, este Fecioara Maria, care caută îngrijorată loc să nască pe Cuvântul lui Dumnezeu. Asemănarea bătăii inimii cu cea a clopotului dezvăluie de fapt o neputință a noastră, fiindcă nu se poate explica o taină ce este inaccesibilă minții noastre încă necurățită de patimi.

Dar bătaia inimii asociată cu bătaia clopotului inspiră o bucurie și o speranță venită din transcendental. Cu toții tresăltam în vremea copilăriei, când auzeam bătaia clopotului. Părea pentru noi glasul din Cer al Domnului. Sau îl asociam [glasul Domului] cu o veste care sfințea și transfigura totul, o veste bună și plină de mister, care era așa de frumoasă încât nu îndrăzneam s-o cercetăm cu mintea.

Inima duhovnicească

Trăim în aceste vremuri o mare tragedie, anume că civilizația timpului nostru este lipsită de inimă duhovnicească, mai simplu spus de inimă sfântă. O afirmă aceasta părintele Ioan de la Rarău printr-o sentință căreia nimeni nu-i poate intenta recurs. Să luăm aminte:

“Pierzând legătura cu tradiția patristică, mulți dintre noi identifică mintea cu rațiunea. Nici măcar nu concepem că, în afara rațiunii, mai pot exista și alte puteri de o importanță mult mai mare: mintea și inima duhovnicească. Întreaga noastră civilizație este o civilizație lipsită de inimă, lipsită de suflet - și de aceea omul înțelege doar ce poartă în inima sa duhovnicească. Inima duhovnicească ni s-a îmbolnăvit de patimi, mintea ni s-a întunecat, iar noi nici măcar nu le mai percepem existența. Cei ce au Harul Duhului Sfânt înlăuntrul lor, cei ce sunt în duhul Revelației, nu au trebuință de astfel de clarificări, întrucât cunosc din proprie experiență prezența și activitatea minții și a inimii duhovnicești”

Și dacă bătăilor inimii prezente nu le mai percepem existența din pricina patimilor, nu mai avem nici urechi să primim bătăile clopotelor care să înfioare inima când le aude chemările.

Domnul m-a ajutat să găsesc într-un magazin bisericesc cartea părintelui Ioan de la Rarău:  Gândurile bune (întrebări și răspunsuri). Foarte multă bucurie mi- a dus citirea cărții. Este egală cu Filocalia. De fapt părintele citează aproape din toți părinții Filocaliei. Am putea afirma că își are izvorul în Filocalie și … experiența duhovnicească a părintelui Ioan. Și găsește părintele la fiecare întrebare, formule de răspuns care tămăduiesc bolile sufletului și ale trupului.

Orice om, așa cum a fost zidit de către Dumnezeu, are în sine o bunătate primordială, care nu o poate năpădi patimile în totalitate. La acea bunătate strigă bătăile inimii și ale clopotelor. Glasul lor ne cheamă a merge la Biserică și a primi jertfa care purifică acea bunătate primordială care în timpul vieții pământești aproape că o stinge viforul ispitelor și a plăcerilor.

În ființa duhovnicească toate pleacă din inimă și tot acolo se întorc într-o mișcare circulară. Inima este locașul sufletului și tronul Domnului. De pe acest tron mintea omului îi vestește veșniciei că dorește să o primească după moarte.

Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?". Şi Dumnezeu i-a răspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte." Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.

Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt. În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic." (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală. Abia atunci demonii s-au  îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?".

În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.". Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.".

După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.". Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. "Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.". Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ.

Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". "Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.

Despre pomenirea răposaţilor sau repausaţilor noştri şi cum se fac pomenirile pentru cei morţi?

În altă ordine de idei, vom spune că pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase. Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul)

În altă ordine de idei, în fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Cincizecimii sau Rusaliilor, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în acest an, în toate bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pe 26 mai 2018 pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moşii de vară.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Iisus Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului nostrum Iisus Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncţilor, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă este în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor este o icoană a şederii lui Iisus Hristos în mormânt. Pe de altă parte, este potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin este virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, prin urmare, consacrate unei comemorări gene­rale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă este mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacuri­lor”.

Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalita­tea timpului este o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod, înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor pe toţi îi odihneşte!”.

Este necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea litur­gică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Iisus Hristos. „Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Iisus Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Iisus Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

“Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai este decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele de­funcţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care este „cântarea funebră” a creştinilor.

Rugăciunea pentru defuncţi este şi ocazia de a dezvolta în această sâm­bătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supu­nerii sale morţii şi a mântuirii lui în Iisus Hristos.

Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi este prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimen­siune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte este un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă este vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor este transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

Gradul liturgic al oficiului Triodului este atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict.

Să mai observăm că uzul actual este nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

Aşadar, acum în încheierea acestui material vom susţine că, oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.

Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

Surse bibliografice de referinţă:

Preot Eugen Drăgoi Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a patra, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002…

Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001.

https://steliangombos.wordpress.com/

Majoritatea statelor Europei au unul sau mai mulți ocrotitori spirituali cărora le acordă un loc important în istoria, cultura și simbolurile naționale. În contextul Zilei Europei, 9 mai 2018, vă prezentăm Sfinții care ocrotesc Europa creștină:

Europa, ocrotită de Sfântul Benedict

Ocrotitorul principal al Europei este considerat Sfântul Benedict de Nursia, al cărui nume în limba latină înseamnă „ cel binecuvântat”. El s-a născut în jurul anului 480 în provincia romană Nursia. Părinţii lui l-au trimis la şcolile din Roma în vremea când o stăpâneau herulii regelui barbar Odoacru. Roma trecea atunci printr-o decădere din punct de vedere moral. Contextul l-a făcut pe tânărul Benedict să se retragă în munţii Subiaco unde a rămas trei ani. Acolo l-a găsit monahul Roman care l-a şi tuns în monahism. Datorită vieții sale virtuoase Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni şi vindecări. După un timp, a revenit în Subiaco. Viaţa Sfântului a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după încredinţările celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat. Cu şase zile înainte de sfârşitul vieţii pe pământ Sfântul Benedict şi-a săpat mormântul. În ziua a şasea a cerut să fie dus în Biserică. S-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi după ce a dat îndemnuri ucenicilor a trecut la cele veşnice în aceeaşi zi de 14 martie 543. Sfântul Benedict a trăit până la vârsta de 63 de ani. O parte din moaştele Sfântului Benedict se află la Mănăstirea Casino. O altă parte au fost duse pe la sfârşitul veacului al VII-lea la Mănăstirea Fleury din Franţa. Sfântul Benedict este considerat patronul spiritual al Europei prin prisma faptului că viața și activitatea sa misionară a exercitat o influență fundamentală asupra dezvoltării civilizației și culturii europene.

Sfinți ocrotitori ai altor țări europene creștine:

Sfântul Rupert de Salzburg – Austria 

Sfântul Rupert de Salzburg s-a născut la sfârşitul secolului al VII-lea. A condus Eparhia de Worms apoi cea de Salzburg. Chemat în ţinuturile bavareze de ducele bavarez Theodo, Sfântul Rupert a desfăşurat o bogată activitate misionară, reorganizând oraşul Salzburg şi înfiinţând mai multe biserici, mănăstiri şi schituri. Sfântul Rupert a trecut la cele veșnice în ziua de Paşti din anul 716/718, după oficierea Sfintei Liturghii. El este cinstit de credincioşii ortodocşi în data de 27 martie. Sfântul Rupert a fost unul dintre cei mai mari sfinţi care au strălucit în pământurile germane, el fiind considerat Apostolul Bavariei și Austriei. Astfel, datorită misiunii desfășurate în aceste locuri, el este numit patronul spiritual al Austriei.

Sfântul şi dreptul Iosif – Belgia și Croația

Sfântul şi dreptul Iosif provine din seminția lui Iuda, din neamul și casa lui David. Iosif a fost logodit cu Fecioara Maria, care zămislit de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul Hristos. Iosif îşi vădeşte bunătatea din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria. Nu numai că nu face un denunţ legal, ceea ce ar fi dus la pedepsirea cu moartea a Mariei, potrivit Legii lui Moise (Deuteronom 22,23-24), ci se gândeşte să nu facă cunoscut faptul că ea era însărcinată, fugind pe ascuns. El vrea, astfel, să evite s-o facă de ruşine căci, în astfel de cazuri, femeia, chiar dacă nu era reclamată, rămânea cu reputaţia pătată în ochii oamenilor (Matei 1,18-19). Sfântul și Dreptul Iosif a fost ales ca ocrotitor al acestor două state, dar și a multor orașe de pe glob, datorită rolului important avut în istoria mântuirii.

Sf. Ioan de la Rila – Bulgaria

Sf. Ioan de la Rila (cca. 867 – 946) este cunoscut ca ocrotitor al poporului bulgar și unul dintre cei mai reprezentativi sfinți ai acestui neam. Sfântul Ioan de Rila a fost unul dintre primii sfinți canonizați după încreștinarea bulgarilor. Este întemeietorul monahismului bulgar și al primului așezământ monahal din Bulgaria, Mănăstirea Rila. Sfântul Ioan de Rila este patronul spiritual al Bulgariei datorită rolului important pe care l-a avut în Ortodoxia bulgară, fiind un nume de referință pentru poporul din sudul Dunării.

Sfinți Chiril și Metodie – Slovacia și Slovenia

Sfinți Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea, acesta fiind și motivul pentru care mai multe state din această zonă îi au ca patroni spirituali. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagoliticpentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut cinstea de Întocmai cu Apostolii pentru activitatea lor misionară.

Sfântul Apostol Barnaba – Cipru 

Sfântul Apostol Barnaba sau Varnava (gr. Barnabas) a fost unul dintre Cei Șaptezeci de Apostoli și însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în unele din călătoriile sale misionare. Este pomenit în mai multe rânduri în Faptele Apostolilor și în două dintre epistolele Sfântului Apostol Pavel, Galateni și II Corinteni. Prăznuirea lui se face în 11 iunie. El a fost ales ocrotitor al Ciprului pentru faptul că a propovăduit creștinismul pe aceste meleaguri unde a primit și moarte martirică în anul 57.

Sfântul Venceslav – Cehia

Venceslau I, Venceslav, sau Wenceslas cunoscut drept „Venceslav cel Bun” a fost ducele Boemiei din anul 921 și până la asasinarea sa în anul 935, în urma unui complot pus la cale de fratele său, Boleslau cel Crud. Martiriul său și popularizarea sa de către mai mulți biografi i-au creat rapid o reputație de bunătate și eroism, ce a determinat ridicarea sa la cinstea de sfânt și declararea post-mortem ca rege. El este considerat patronul spiritual al Cehiei mai ales pentru modul în care a condus țara în timpul domniei sale, fiind considerat un conducător dedicat poporului ceh.

Sfântul Ansgar (Oscar) – Danemarca

Între sfinţii care au marcat istoria Europei de Nord se numără Sfântul Ansgar (Oscar), pomenit în fiecare an în data de 3 februarie şi numit „Apostolul Nordului”. Prin activitatea sa misionară, Sfântul Ansgar a contribuit la convertirea parţială a danezilor şi suedezilor la creştinism, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care a fost ales ocrotitor al Danemarcei. El a fost primul arhiepiscop de Hamburg, eparhie înfiinţată în anul 831 ca centru al misiunii pentru ţările nordice.

Sfânta Fecioară Maria – Polonia

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Fecioară Maria este numită  Maica Domnului, iar în cult Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slăvita Stăpâna Noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioară Maria. Toate aceste numiri ale Sfintei Fecioare Maria îşi au fundament dogmatic în hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic desfăşurat la Efes în anul 431 (Asia Mică, Turcia de astăzi). La acest sinod s-a hotărât că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) şi s-a mărturisit că ea este Maica Domnului. Fecioara Maria a fost aleasă ocrotitoarea Poloniei, dar și a altor state, datorită rolului important avut în istoria mântuirii, ea fiind Maica Domnului, începutul mântuirii noastre. 

Sfinții Serghie și Gherman – Finlanda

Sfinții Serghie și Gherman – acești Sfinți făcători de minuni au fost întemeietorii Mănăstirii „Muntele Athos de Nord“ sau „Marea și Cinstita Lavră“ de la Vallam. Potrivit tradiției, mănăstirea a fost întemeiată în anul 992, cei doi Sfinți fiind atrași de solitudinea locului și împinși de dorința lor de a duce o viață ascetică. Datorită faptului că au pus bazele monahismului și au contribuit la răspândirea creștinismului pe aceste meleaguri ei au devenit ocrotitorii Finlandei.

Sf. Dionisie (Denis) – Franța

Sfântul Dionisie a fost unul dintre cei şapte episcopi trimişi în Galia de către episcopul Romei în timpul domniei lui Decius (în jurul anului 250), pentru a continua evanghelizarea care până în acel moment se făcuse doar sporadic, acesta fiind și motivul pentru care a fost ales ca ocrotitor spiritual al Franței. Sfântului Dionisie i s-a încredinţat oraşul Luteţia (Paris). Pentru credința sa, Sfântul a fost supus unor chinuri feroce și decapitat împreună cu mulţi alţi mucenici, pe colina care astăzi poartă numele Montmartre. Se spune că după ce i s-a tăiat capul, sfântul a rămas în picioare, şi-a luat capul în mâini şi a mers aşa mai mulţi kilometri, până în locul în care a fost mai apoi biserica şi apoi oraşul Saint-Denis.

Sfântul Bonifatie – Germania

Sfântul Bonifatie este supranumit Apostolul Germaniei, fiind cel care a desfășurat o amplă misiune de evanghelizare în ținuturile germanice aflată la răsărit de Rin. El a înfiinţat patru eparhii: la Regensburg, la Freising, la Salzburg şi la Passau. În anul 741 a înfiinţat Mănăstirea Altaich, dar şi Episcopia de Eichstät. După această organizare a Bisericii din Bavaria, Bonifatie se va îndrepta din nou spre Thuringia şi Hesse. Acolo a mai înfiinţat încă trei episcopii: la Buraburg, în apropiere de Mănăstirea Fritzlar, iar în Thuringia la Erfurt şi Würzburg. A suferit martiriul la Dokkum în ziua de Rusalii a anului 754 (sau 755), când a fost ucis împreună cu alți 52 de creștini.

Sfântul Apostol Andrei – Grecia și România

Sfântul Apostol Andrei s-a născut în Betsaida, orăşel pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, fiind fiul lui Iona şi fratele lui Simon-Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Andrei a fost văzător al minunilor făcute de Hristos, al patimilor şi răstignirii Sale, morţii, învierii, apoi înălţării Lui la cer. Apostolul Andrei i-a urmat lui Hristos înaintea celorlalţi apostoli, pentru care s-a şi numit „întâi chemat”, el fiind încredinţat că acesta era Hristos, cel pe care proorocii L-au proorocit mai înainte şi L-au propovăduit. Sinaxarele bizantine amintesc că Apostolul cel întâi chemat a propovăduit în Bitinia şi Pont, precum şi în alte ţinuturi ce se află lângă Marea Neagră. Ajungând în Sciţia, la Dunăre, el a propovăduit geto-dacilor, romanilor şi grecilor aflaţi în acele teritorii, motiv pentru care a fost ales ocrotitor al acestor state.

Sfântul Patriciu – Irlanda

Sfântul Patriciu s-a născut în Britania, în jurul anului 385. La vârsta de 16 ani a fost capturat de pirați și vândut rob în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile. Recâștigându-și libertatea după 6 ani, s-a întors în Britania. A intrat în rândul clericilor, iar în 432 s-a întors în Irlanda, devenind marele apostol al acestei țări. Sfințit episcop al Irlandei, a evanghelizat cu râvnă poporul din acea insulă, i-a convertit pe mulți la credința creștină și a organizat Biserica locală, în ciuda unor mari dificultăți, fapt pentru care este ocrotitor al Irlandei. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în apropiere de Belfast. A murit lângă orașul Down în anul 461, în Irlanda de Nord.

Sf. Apostol Petru – Italia

Sfântul Apostol Petru era pescar din Betsaida, la Marea Galileei, şi se chema Simon înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece Ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei. Apostolii Petru și Pavel sunt ocrotitorii Romei, oraș unde au primit moarte martirică, fiind și patronii spirituali ai Italiei.

Sf. Ioan de Riga (Janis Pommer) – Letonia

Janis Pommer s-a născut în 1876, într-o familie de țărani în Letonia. A absolvit Seminarul Teologic din Riga și apoi Academia duhovnicească de la Kiev. În 1912 a fost hirotonit în treapta de episcop iar în 1918 a fost numit arhiepiscop. Din 1921 până la martirajul său el a fost conducătorul Bisericii Ortodoxe din Letonia. Ca arhiepiscop, Janis Pommer a ajutat foarte mult la restabilirea Bisericii Ortodoxe din Letonia, întărirea bazei sale financiare și creșterea numărului de credincioși, devenind patron spiritual al țării după trecerea sa la cele veșnice și trecerea în rândul sfinților.

Sfântul Nicolae – Lituania și Italia

Sfântul Nicolae s-a născut pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) în cetatea Patara din Asia Mică. Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic de ani, şi, de aceea, a fost crescut de un unchi, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop al acelei cetăţi. Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot. Pentru nespusele lui virtuţi a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia. Sf. Nicolae s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. Când s-a întrunit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa.

Sfântul Willibrord – Luxemburg și Olanda

Sfântul Willibrord s-a născut în Northumbria. El a propovăduit în Irlanda, apoi în Frisia, Olanda (c. 690) împreună cu alţi unsprezece călugări englezi, fiind numit Apostolul frizilor (popor germanic din zona Olandei de astăzi). Şase ani mai târziu, a fost hirotonit episcop cu numele de „Clement”. Și-a stabilit sediul în Utrecht. Timp de 40 de ani Willibrord a activat în teritoriul frizilor, motiv pentru care este socotit patronul spiritual al Luxemburgului și al Olanei. Misiunea sa a fost întreruptă între 714 şi 719 pentru că noul rege al frizilor Radbod a dorit să revină la păgânism. Munca lui printre frisieni a adus multe roade, dar nu numai acolo ci şi în Heligoland şi Danemarca. El a înfiinţat mănăstirea din Echternach în Luxemburg în 698 unde se află şi moaştele sale.

Sfântul Apostol Pavel – Italia și Malta

Sfântul Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei. Împuternicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos şi propovăduiau Învierea Lui. Pe când călătorea spre cetatea Damascului, pentru a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat în chip minunat, şi a crezut în El, lepădând rătăcirea în care trăise până atunci. Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine şi, sub noul nume de Pavel, a fost unul dintre cei mai mari Apostoli ai lui Hristos.

Sfântul Gheorghe – Estonia, Portugalia și Anglia

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (+ 303), supranumit „purtătorul de biruință” (grec. tropeophoros), prăznuit în fiecare an la 23 aprilie, este unul dintre cei mai cunoscuți și venerați apărători ai creștinismului, numeroase biserici având hramul său, iar numele său fiind îmbrățișat de mulți creștini. A trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). S-a născut ca fiu al unor părinţi creştini, Gherontie Stratilatul şi Polihronia, care aveau să-şi sfârşească viaţa muceniceşte. A fost ostaș în garda imperială. Sfântul a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului numai ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Nu a renunțat la credința sa și a suferit martirul prin decapitare. Numeroase state l-au adoptat ca ocrotitor, recunoscut fiind pentru curajul său în mărturisirea lui Hristos.

Sfântul Apostol Iacob – Spania

Sfântul Apostol Iacob, originar din Betsaida a fost pescar, devenind prin chemarea Mântuitorului unul dintre cei doisprezece Apostoli. A fost fiu al lui Zevedeu şi al Salomeii, frate al Sfântului Ioan Evanghelistul. I se mai spune Iacov cel Mare sau fiul lui Zevedeu pentru a fi deosebit de Iacov cel Mic sau Iacov al Lui Alfeu. După ce Mântuitorul i-a chemat la apostolat pe Sfântul Petru şi Andrei, i-a chemat la slujirea apostolatului şi pe fiii lui Zevedeu, Ioan şi Iacob. Sfântul Iacob a predicat Evanghelia lui Hristos și pe teritoriul actual al Spaniei, fapt pentru care este socotit ocrotitor al acestui stat.

Sfântul Ierarh Sigfrid – Suedia

Sfântul Ierarh Sigfrid este cel care a adus lumina Evangheliei lui Hristos în Suedia de astăzi, tocmai de aceea este supranumit şi Luminătorul Suediei. El l-a botezat în anul 1008 la Husaby, în estul provinciei Gothland, pe Regele Olof Skötkonung, Regina Estrida, copiii şi curtea lor. Astfel, Sfântul Sigfrid este protectorul catedralei, al oraşului său de reşedinţă Växjö şi al Suediei.

Sfântul Ștefan I al Ungariei – Ungaria

Sf. Ștefan I al Ungariei (în maghiară Szent István király „Sfântul Rege Ștefan”, n. 969, Strigoniu – d. 15 august 1038, Alba Regia) a fost un rege al Ungariei, considerat întemeietorul Regatului Ungariei, primul rege creștin al maghiarilor, membru al Casei Arpadiene. Având în vedere rolul deosebit de important ocupat în istoria poporului maghiar, el este considerat ocrotitorul Ungariei.

Ţările Regatului Unit al Marii Britanii au ocrotitori pe următorii sfinţi: Sfântul Gheorghe (Marea Britanie), Sfântul Patriciu (Irlanda), Sfântul Andrei (Scoția), Sfântul David (Ţara Galilor).

Sursa: Basilica.ro

„Părinte Paisie, înțelepte, acoperă și păzește sfintele și dumnezeieștile lăcașuri care te laudă, căci pe tine te au înaintestătător și de grijă purtător, și ne izbăvește de sfaturile celor vicleni și din toate măiestriile lor, arătând tuturor cum că și după moarte viezi și mântuiești pe toți cei ce te cheamă cu credință”. (Din slujba Vecerniei)

Ce gură cuvântătoare va putea să laude după cuviință pe marele luminător al creștinătății? Ce minte omenească va putea cuprinde lucrările sale cele îngerești, aduse în slujba lui Hristos Dumnezeu, Căruia s-a jertfit cu lepădare desăvârșită până la moarte? „Numai a soarelui raze i-ar izvodi tălmăcirea,/ Căci întru asemănare i-ai dobândit strălucirea[1]”. Lucrarea acestui sfânt este atât de mare și de semnificativă, mai ales pentru noi, românii, încât dacă am cunoaște-o îndeajuns, nu am înceta în a-l chema zilnic în rugăciunile noastre. Prin înțelepciunea și nevoințele sale a reușit nu numai să înflorească mănăstirea Neamțu, povățuind cu desăvârșită pricepere și blândețe peste o mie de călugări, ci a reînviat întreaga viață duhovnicească, care decăzuse cumplit, atât în Moldova cât și în Rusia, prin ucenicii care i-au urmat învățătura. Monahismul suferea în secolul al XVIII-lea o așa de mare vătămare duhovnicească, încât Sf. Paisie, după îndelungate căutări, nu a găsit niciun povățuitor la înălțime duhovnicească nici în Rusia, nici în Sfântul Munte, nici în România.

Sfântul Paisie Velicikovski, locaș al Duhului Sfânt

De origine rusă, născut în cetatea Poltava, dăruit de Dumnezeu cu minte înaltă și inimă largă, s-a făcut repede locaș al Preasfântului Duh, căci încă din copilărie se îndeletnicea cu dumnezeieștile Scripturi și sporind în știința lui Dumnezeu și nevoință, tânărul Petru, după cum îi era numele, creștea cu virtuțile într-un an „pe cât alții în zece”. De bună seamă că Dumnezeu avea cu el o lucrare aleasă, trecându-l nevătămat prin focul necredinței și rătăcirii vremurilor de atunci. Este perioada când duhul scolastic apusean pătrunsese cu putere și în școlile Kievului, iar această molimă susținută de protestantism a afectat și Biserica Ortodoxă, prin unele fețe iubitoare de slavă. Mintea curată a lui Petru nu a putut să primească deșertăciunea acestei învățături și recunoscându-i abaterea, părăsește școala Kievului și filosofiile cele deșarte.

Încotro să se îndrepte iubitorul de dreaptă credință și râvnitorul vieții Părinților din vechime? Bietul Paisie nu știa la ce căutări ostenitoare avea să se supună! Câte lacrimi avea să verse pentru stricăciunea generală a vieții monahale, care nu încăpea curăția și evlavia sufletului său! Cel care s-a lepădat de toate desfătările cele lumești, pe care nu le mai putea suferi, nu avea unde să-și plece capul, pentru că oriunde mergea găsea aceeași decădere morală și lipsă de profunzime ascetică. Cel ce dorea să se supună cu desăvârșire voinței altuia, nu avea cui să-și plece capul, pentru că nu mai era cap văzător al tainelor lui Dumnezeu. Înțelegând căderea Bisericii ruse, care era furată de imperialism și fast, căutând să-și mărească zidurile și aspectul exterior, aflată pe de altă parte și sub regimurile de autoritate ale lui Petru cel Mare și Ecaterina II, rasoforul Platon de data aceasta, se îndreaptă împreună cu prietenul său Alexie spre pământul Moldovei, a cărei limbă o îndrăgea foarte mult. Cu adevărat, fericit ești Paisie, că ai găsit în starețul Vasile de la Poiana Mărului povățuirea căutată! Însă nu a zăbovit mult nici aici pentru că Dumnezeu avea cu el o lucrare și mai înaltă. Starețul Vasile, înțelegând pericolul pierderii nevoinței lăuntrice, formează schitulețe mici și sărăcăcioase, unde călugării se îndeletniceau îndeosebi cu lucrarea tainică a rugăciunii inimii. Repede învățând meșteșugul, Paisie suferea de lipsa unei hrane duhovnicești și mai bogate, pe măsura sufletului său. Se pare că nu Paisie avea nevoie de învățător, ci înseși pământurile dezgolite de duhul sănătos evanghelic îl căutau parcă pe Paisie cel preaplin de darul duhovniciei. Iată că de data aceasta Muntele Athos, cel vestit în sfințenie, îl cheamă pe dânsul, ca să-i redea duhovnicia. Și cel ce iubea prea mult podoaba ascultării, cu nemângâiată durere se lasă lipsit de dânsa și se întovărășește cu sihăstria, negăsind nici aici pe nimeni, care să-l călăuzească, ci doar neștiință, ignoranță față de aflarea învățăturilor și scrierilor Sfinților Părinți. Întru durerea inimii, prin multe lacrimi și aspre nevoințe pustnicești, hrănindu-se cu preadulce Numele lui Iisus și crescând cu Dumnezeieștile Scripturi și scrieri ale Părinților, Sf. Paisie aflat-a harul lui Dumnezeu cel îndestulător, pe care l-a încuiat în inimă ca într-o cămară, în care Hristos de mult aștepta să Se sălășluiască. Bucură-te, Sf. Paisie, că înlăuntrul tău ai primit făclia luminii înțelegătoare și a cunoștinței duhovnicești!

Credința și lucrarea virtuților

Și iată, că ceea ce căuta prin alții, găsește întru sine! Ceea ce lipsea Bisericii, află în alesul lui Dumnezeu, Paisie! Cel ce fugea cu sârguință de slava de la oameni, este împrejmuit de lumina harului lui Dumnezeu. Și precum strălucirea soarelui o vede tot ochiul sănătos, așa și virtuțile acestuia străluceau sufletelor căutătoare de lumina cunoștinței. Și cel ce cu nestinsă râvnă a căutat povățuitor duhovnicesc, se face el însuși povățuitor și luminător celor din întunericul patimilor. Cel ce învață a înălța mintea către cele dumnezeiești, Îl coboară pe Dumnezeu în inimile cele curățite de patimi. Și care este lucrarea cea mare a acestuia?

Sfântul Paisie, prin darul lui Dumnezeu, reușește să împrospăteze cu duh filocalic viața duhovnicească în mănăstirile cu rânduială de obște. Și ceea ce starețul Vasile a realizat în micile sale comunități monahale de la Poiana Mărului, această viață duhovnicească Sf. Paisie o dezvoltă în cadrul unei comunități cu peste o mie de monahi, reînviind parcă monahismul secolului al IV-lea. Monahii din obștile sale, cercetând Scripturile, traducând corect pe Sf. Părinți și urmându-le învățătura, luând aminte la rugăciunea cea cu luare aminte, și-au redobândit slava de mai înainte, făcându-se ascultători desăvârșiți ai predaniilor Părintești. Iar Dumnezeu nu s-a oprit aici. Ci prin purtarea Sa de grijă mulți dintre ucenicii Sf. Paisie, alături de alți cuvioși părinți, ajungând în Sf. Munte și în Rusia au restabilit și aici viața creștinească în duh și adevăr.

Viețuirea Sfântului Paisie este de altfel un model și pentru noi, călugării și creștinii de azi. Vremurile sunt într-o anumită măsură similare în privința decăderii morale și duhovnicești, dar mai ales în privința lipsei povățuitorilor duhovnicești, stareților și duhovnicilor care prin mintea lor luminată să poată povățui ucenicii spre câștigarea harului lăuntric. De trăitori ai dumnezeiescului Har duce lumea lipsă astăzi. Acest fapt însă nu trebuie să fie deloc descurajator, deoarece avem povățuire multele scrieri ale Sfinților Părinți, iar mai cu seamă modelul viețuirii Starețului Paisie, care ne-a arătat celor ce ne plângem de lipsa povățuitorilor, că se poate ajunge la îndumnezeire și dobândi harismele Duhului Sfânt prin osteneala proprie, prin multă rugăciune, cu lacrimi și prin scrierile sfinte ce ne stau mai aproape ca oricând cârmă spre ceruri.

[1] Ioan Diakovski, Tânguire la mormântul Starețului Paisie în Autobiografia și Viețile unui Stareț, p. 381.

(Articol preluat din Revista Atitudini, Nr. 52), Foto: basilica

Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu pentru cei adormiți

Rugăciunea care se citeşte de către preot la împărţirea hainelor şi a altor lucruri pentru cei adormiţi în Domnul

Rugăciune pentru bunul sfârșit al vieții

Rugăciune pe patul de moarte

Rugăciunea văduvei

Rugăciunea părintelui la moartea fiului sau a fiicei

Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți

Rugăciune la moartea unuia dintre soți

Rugăciune la moartea unui prieten

Acatist pentru cei adormiți

Canon pentru cei adormiți

Canon de pocăinţă pentru pruncii avortaţi

Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

Rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu pentru cei adormiți

O, Preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, către tine, Preacurată, năzuim. Tu eşti cetate tare şi mijlocitoarea şi acoperământul tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde, ceea ce eşti preabinecuvântată. Rugămu-te, ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor tăi şi soleşte întotdeauna pentru adormiţii robii tăi. Tu pururea mijloceşti pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dreaptă credinţă şi care aleargă sub Acoperământul tău şi ți se roagă cu căldură pentru cei bolnavi, năpăstuiţi şi întristaţi. Însă mijlocirea ta şi rugăciunea ne este şi mai trebuincioasă după moartea noastră.

După Dumnezeu la tine una avem nădejde tare, căci nimeni din cei ce se roagă ţie nu iese de la tine fără ajutor, ci primește bucurie, mângâiere şi îndulcire. Preasfântă Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să dăruiască celor adormiţi iertare şi lăsarea păcatelor; roagă-te, Născătoare de Dumnezeu, căci mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului, fiindcă Domnul primeşte de la tine tot cuvântul pentru iertarea lor. Așadar, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, primeşte ale noastre rugăciuni ce le aducem ţie din toată inima şi din tot sufletul nostru pentru sufletele adormiţilor robilor tăi (numele celor adormiți). Te rugăm Stăpână, să le ajuti cu îndrăznirea cea de Maică ce o ai către Domnul, ceea ce eşti plină de dar. Ajută-le să se îndrepteze înaintea Celui ce şade pe tronul Slavei, ca să nu fie ruşinaţi în faţa îngerilor şi a tuturor Sfinţilor, în faţa lumii cea de sus şi a celor de jos. O, Preasfântă Doamnă, Împărăteasă şi Stăpână, tu eşti scara care duci la cer pe cei de pe pământ. Tu eşti deschiderea uşilor raiului şi ţie slavă îţi înălţăm şi Tatălui şi Dumnezeului nostru în vecii vecilor: Amin!

Rugăciunea care se citeşte de către preot la împărţirea hainelor şi a altor lucruri pentru cei adormiţi în Domnul

Domnului să ne rugăm…

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce stăpâneşti peste cei morţi şi peste cei vii, Care dai hrană celor flămânzi şi îmbrăcăminte celor goi, binecuvintează hainele acestea ca să le poarte cei ce le vor îmbrăca, iar pe adormitul robul Tău (N), îmbracă‑l în veşmântul nestricăciunii şi în haină înfrumuseţată cu lumină şi‑l aşază în locaşul Tău, ca să se bucure în veci întru desfătarea bunătăţilor Tale şi întru odihnă. Binecuvintează, Doamne, şi celelalte lucruri câte se vor mai împărţi pentru adormitul robul Tău (N), ca să‑i fie lui de pomenire şi spre iertarea păcatelor. Dăruieşte, Doamne, sănătate şi celor ce vor purta aceste daruri de haine, spre pomenirea numelui adormitului. Dăruieşte şi adormitului răspuns bun la înfricoşătoare judecata Ta; uşurează‑l, Doamne, de păcatele ce a făcut cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul. Că numai Tu singur eşti fără de păcat, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru bunul sfârșit al vieții

Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce vrei ca toți oamenii să se mân­tu­iască și nimeni să nu piară și Căruia totdea­una cu nădejde de îndurare ne rugăm, Cel ce Însuți cu glasul Tău cel dumnezeiesc ai zis: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, va fi vouă”, cu inimă umilită și cu la­crimi fierbinți căzând înaintea Ta, mă rog ca, și pentru numele Tău cel sfânt, în ceasul sfârșitului vieții mele să-mi dai minte întreagă, cunoștință adevărată, mustrare cugetului pentru păcatele vieții mele, cu care Te-am mâniat, și dă­ru­iește-mi Dumnezeule credință, nădejde și iubire neschimbată, ca astfel cu inima curată să pot grăi către Tine, Doamne: „În mâi­nile Tale îmi dau sufletul”, Cel ce ești binecuvântat în veci. Amin.

Rugăciune pe patul de moarte

Slăvindu-Te, Te slăvesc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea și nu m-ai dat în mâinile vrăj­ma­șilor, ci ai mântuit din nevoie su­fletul meu. Și acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mâna Ta și să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu și amarnic îi este să iasă din netrebnicul și întinatul meu trup. Ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine și să-l po­ticnească întru întuneric, pentru pă­­catele cele făcute de mine, cu nești­ința și cu știința, în viața aceasta. Milostiv fii mie, Stă­pâ­ne, și să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al vi­clenilor diavoli; ci să-l ia în­gerii Tăi cei străluciți și luminați. Dă slavă numelui Tău celui sfânt și cu puterea Ta mă ridică la dumnezeiasca Ta judecată.

Iar când mă vei judeca, să nu mă apuce mâna stăpânitorului acestei lumi, ca să mă surpe pe mine, pă­cătosul, în adâncul iadului, ci stai întru mine și-mi fii mântuitor și spri­­jinitor, pentru că chinurile aces­tea trupești veselie sunt robilor Tăi. Miluiește, Doamne, sufle­tul meu cel întinat cu patimile acestei vieți și, prin pocăință și mărturisire, curat pe el îl primește, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea văduvei

Dumnezeul meu, plăcut-a voii Tale celei nepătrunse de mintea omenească să-l ia la Tine pe soțul meu. Grea este crucea ce mi-ai dat-o să o port. La cine însă voi căuta scăpare, fără numai la Tine, Cel ce ești apă­rătorul și sprijini­torul Atot­puternic al văduvelor și Pă­rintele cel Atot­bun al ofanilor! Ajută-mi ca unei nepu­tin­cioase, hrănește-mă ca pe o sărmană și mă întărește a face întru toate voia Ta cea sfântă! În Tine, Prea­bunule Stăpâne, pun toată încre­derea mea, ascultă umilita mea rugă­ciu­ne, pentru Fiul Tău cel Unul-Născut, Dom­nul nostru Iisus Hristos, cu Care împreună stăpânești în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea părintelui la moartea fiului sau a fiicei

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul meu cel milostiv și Preabun! Cel ce ai auzit oarecând glasul de durere al robului Tău Iacob, care jelind pe fiul său Iosif, zicea: „Plângând mă voi co­borî în lo­cuința morților la fiul meu”; Tu Însuți, îndurate Doamne, Cel ce ai dat mân­gâiere lui David, împă­ratul și prooro­cul, care odinioară se tânguia zicând: „Abesalom, fiul meu, fiul meu Abe­sa­lom! Mai bine mu­ream eu pentru tine! Eu, pentru tine Abesa­loame, fiul meu! Fiul meu!”. Iar dumnezeiescul Tău Fiu și Mân­­­tuitorul nostru, din mare milos­ti­vire pentru durerea de părinte, a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, și cu aceeași milă și îndurare a tămă­duit pe fiica femeii canaanence.

Însuți, Preabunule și milostive Stă­­pâne Doamne, caută din cer și vezi du­rerea inimii unui părinte, care își vede astăzi răpită o mare nădejde a vieții sale; căci și în viața cea dreap­tă și bună a fiului meu (a fiicei mele) nădăjduiam eu să proslăvesc, după cuviință, puterea, în­țe­lepciunea, bu­nă­tatea și sfânt numele Tău. Dar în fața tainelor nepătrunse pe care nu­mai Tu singur le cunoști, gân­dul meu se îndreaptă la rugăciunea cea fier­binte pe care, înaintea sfintelor Sale pa­timi, Ți-a înălțat-o în grădina Ghet­simani iubitul Tău Fiu, Domnul nos­tru Iisus Hristos, zicând: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine acest pahar!”. Și, ca și El, plecându-mi capul strig astăzi către Tine: „Doamne, fie voia Ta!”. Asemenea, ca și oare­când dreptul Iov la vestea morții fiilor și a fiicelor sale, cu umilință grăiesc și mărturisesc: „Dom­nul a dat, Dom­nul a luat, fie nu­mele Domnului binecuvântat”. Zdrobit de durere, dar cu neclintită credință în Tine și în tai­nele cele nepătrunse, cer în această clipă milostivirea și îndurarea Ta, Doamne!

Dă-i Doamne, sufletului său (ei) ușu­rare și iertare de toate greșelile ce a săvârșit: cu fapta, cu cuvântul sau cu gân­dul și îl (o) așază pe el (ea), în locul de fericire veșnică, dimpreună cu sfinții Tăi îngeri, pentru ca acolo, la vremea cea hotărâtă de Tine, să-l (o) pot găsi și împreună să cântăm slava Ta cea ne­cuprinsă. Că Tu ești Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni și Ție slavă și mulțumită și închină­ciune înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfân­tu­lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea copiilor la moartea unuia din părinți

Doamne, Doamne, Cel ce ai as­cul­­tat tânguirea lui Iosif, care la moartea lui Iacov a căzut pe fața tatălui său și l-a plâns și l-a sărutat; asemenea și Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hris­tos, a cunoscut dragostea de mamă, căci pe cruce și în grele chinuri fiind, a văzut pe Maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea alături stând, și a zis Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău!”, iar după aceea a zis și ucenicului: „Iată mama ta!”. Însuți, întrutot Bu­nule Stăpâne, caută din ceruri și vezi jalea și durerea ce mi-au cuprins astăzi inima și sufletul. Îndură-Te de mine, robul Tău, și primește rugă­ciunea ce-Ți înalță fiul care și-a pier­dut pe tatăl său preaiubit (pe mama sa preaiubită) și iartă-i lui (ei), și dezleagă-i toate greșelile cele de voie sau fără de voie, cele cu lucrul sau cu cuvântul și toate câte ca un om în această viață a săvârșit. Ascultă, milostive Stăpâne, glasul îndurerat al fiului, pe care tatăl său (mama sa) l-a povățuit și l-a deprins ca, în re­striște și în necazuri, către Tine și cu credință tare să-și ridice ochii și să-și deschidă gura. Milostivește-Te, Doamne, și dă sufletului tatălui meu (mamei mele) odihna cea bună și fă-l pe el (fă-o pe ea) părtaș (părtașă) bu­nătăților celor veșnice, așezându-l (o) cu drepții în curțile Tale, că bine­­­cuvântat și preaslăvit ești în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune la moartea unuia dintre soți

Stăpâne, Doamne, cel Preacurat și Ziditor a toată făptura, Care pentru iubirea Ta de oameni ai pre­fă­cut coasta strămoșului Adam întru femeie și i-ai binecuvântat și ai zis: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”, și pe amândoi i-ai arătat un trup, iar cei pe care i-a însoțit Dum­nezeu omul să nu-i despartă; caută din cer, Preabunule Pă­rinte, și vezi jalea și durerea ce au nă­pădit inima și sufletul meu ce se vede as­tăzi despărțit de ființa pe care Tu, Doam­ne, mi-ai dat-o să-mi fie soț (soție) și sprijin în această viață. În­dură-Te de mine, mult-Milostive Doamne, în acest ceas greu pentru sufletul meu! Tu, Doamne Iisuse Hristoase, mân­gâ­­ie­torul celor întristați, Care ai fost vestit de proorocul Isaia că vei veni să tămă­duiești pe cei cu inima zdrobită, fii mie mângâietor și as­cultă-mi glasul ce-l înalț către Tine, rugându-Te să-i ierți, Preabunule Împărate, greșelile oricâte va fi să­vâr­șit în această viață soțul meu (soția mea): ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu gândul, ca știință sau fără de știință.

Așa, Doamne, primește sufletul ro­bului Tău (roabei Tale) în locașul sfin­ților Tăi, întru împărăția Ta cea veș­nică, spre care se nevoiește sufletul meu și întru care nădăjduiește a se în­vrednici la vremea când vei chema și duhul meu la Tine, pentru ca acolo su­fle­tele noastre întâlnindu-se și îm­pre­ună aflându-se, să laude și să prea­mărească sfânt numele Tău: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii ve­cilor. Amin.

Rugăciune la moartea unui prieten

Doamne, Doamne, Creatorule și Zi­di­torule a toate, Cel ce ai pus în su­fletul omenesc puterea dragostei ce leagă inimile apropiate și ne-ai dat nouă, ca pe o sete, trebuința de a ne căuta semeni, spre a ne îm­păr­tăși ace­leași gânduri și simțiri, Însuți Tu, Prea­bunule Doamne, caută cu îndu­rare spre durerea grea care-mi fră­mântă astăzi ființa, ca și oarecând durerea care a lovit pe proorocul și împăratul David care, la știrea morții prietenului său Ionatan, astfel jelea: „Munți din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă peste voi! Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei?! Cum a murit Ionatan pe dea­lurile tale, mă doare de tine, frate Io­na­tane! Tu erai plăcerea mea, dragos­tea ta către mine era uimitoare!”. Ascultă Doamne, rugăciunea pe care eu, smeritul, Ți-o înalț din inimă cu­rată dar frântă de durere, precum ai ascultat rugăciunea Fiului Tău și Mân­tu­itorului nostru, Care venind în Be­tania și aflând mort pe prietenul Său Lazăr, S-a întristat cu duhul și-l plân­gea în fața iudeilor, care văzându-L au grăit: „Iată cât îl iubea de mult!”. Dă Doamne, sufletului robului Tău (numele), iertare păcatelor câte ca un om, cu știință sau fără știință a săvârșit în această viață și-l așază în cortul drepților și sfinților care din veac au plăcut Ție; că Dumnezeul milei și al îndurărilor ești și binecuvântat în vecii vecilor. Amin!

Acatist pentru cei adormiți

Condacul 1
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşurile Luminii şi Bucuriei şi le deschide Braţele Tale părinteşti. Auzi-ne pe noi, Milostive, cei ce le facem pomenirea şi cântăm: Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Icosul 1
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l din pierzarea cea veşnică, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui. Spre mila Ta nădajduind, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei Tale șă cerem împărtăşirea cu Domnul pentru cei adormiţi şi ne rugăm Ție:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii lumești,
Tatăl nostru, mângâie-i pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, zi către dânșii: „Vi se iartă vouă păcatele voastre”
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările Sfinţilor și ale Îngerilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 2-lea
Cuviosul Macarie fiind luminat de strălucirea Celui Preaînalt, a auzit glas de la tigva unui preot păgânesc: „Când vă rugaţi voi, creştinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie şi păgânii, e minunată puterea rugăciunilor creştineşti! Cele de dedesubt prin aceasta se luminează și împreună cu cei credincioşi se mângâie și cei necredincioși”. De aceea, pentru toată lumea să cântăm: Aliluia.

Icosul al 2-lea
Ne aducem aminte de cuvântul lui Isaac Sirul, care ne spune: „Inima care iubeşte și pe oameni, şi pe dobitoace, se roagă totdeauna cu lacrimi pentru toată zidirea ca să se păstreze și să se curăţească”. Deci, şi noi cu îndrăznire cerem de la Dumnezeu ajutor pentru toți cei din veac adormiţi, zicând unele ca acestea:
Tatăl nostru, uşurează întristarea părinţilor pentru pierderea fiilor,
Tatăl nostru, cei ce nu te-au cunoscut pe pământ, să te cunoască măcar în cer,
Tatăl nostru, miluieşte-i pe toţi cei ce au fost îngropaţi fără rugăciune,
Tatăl nostru, primeşte-i în locaşurile Tale pe cei ce năprasnic au murit din scârbe sau din bucurie,
Tatăl nostru, dăruiește-le tuturor celor ce mor, pacea şi odihna Sfinţilor,
Tatăl nostru, pentru rugăciunile celor ce au pătimit fără vină, iartă-i pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, celor adormiţi uşurează-le întristarea cu nădejdea întâlnirii în Sionul cel ceresc,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 3-lea
Vinovaţi suntem de necazurile lumii şi de suferinţele copiilor nevinovați şi de suferinţele făpturilor necuvântătoare; fiindcă prin căderea omului s-a distrus fericirea şi frumuseţea făpturii. Numai Tu, Doamne, Cel mai Mare dintre suferinzii nevinovaţi, Tu singur ai puterea a ierta tuturor. Deci, iartă, Doamne, şi dăruiește iar lumii fericirea cea de demult, ca şi cei adormiţi dimpreună cu cei vii să afle Pacea Ta strigând: Aliluia.

Icosul al 3-lea
Lumină lină, Răscumpărătorul lumii, auzit-am oftarea Ta pe cruce pentru dușmanii Tăi: „Părinte, iartă-le lor!”. Deci, în numele iertării tuturor, îndrăznim şi noi a ne ruga Tatălui pentru veşnica odihnă a dușmanilor Tăi şi ai noştri.
Tatăl nostru, iartă celor ce au vărsat sânge nevinovat și pe lacrimile aproapelui și-au zidit bunăstarea,
Tatăl nostru, nu judeca pe cei ce ne-au gonit cu clevetirea şi cu răutatea,
Tatăl nostru, răsplăteşte-i cu milostivire pe toţi cei asupriţi de noi,
Tatăl nostru, mângâie-i pe toți cei ce din neștiință au fost întristați de noi,
Tatăl nostru, primește această rugăciune pentru ei drept taină a împăcării,
Tatăl nostru, rupe zapisul păcatelor părinţilor şi fraţilor noştri răposaţi,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 4-lea
Mântuieşte, Doamne, pe cei ce s-au sfârşit în suferinţe grele, prin ucidere, îngropare de vii, mistuire, pe cei omorâți de grindină, de ger sauprin cădere de la înălţime. Deci, pentru întristarea sufletului lor, bucuria Ta cea veşnică dăruiește-le-o, ca vremea lor de suferinţă binecuvântată să fie ca o răscumpăre pentru care îți cântăm: Aliluia.

Icosul al 4-lea
Dăruişte, Doamne, tuturor celor cărora le-ai luat viaţa din fragedă tinereţe, tuturor celor cărora le-ai dat cununa de spini a suferinței, tuturor celor ce n-au cunoscut fericirea pământească, razele nesfârșitei Tale Iubiri dincolo de mormânt, iar noi îți strigăm:
Tatăl nostru, răsplăteşte-i cu îndulcirea duhului Tău pe cei ce au murit sub greutățile ostenelilor,
Tatăl nostru, primeşte-i în cămările raiului pe adormiţii prunci şi pe fecioare,
Tatăl nostru, învredniceşte-i veseliei la Cina Fiului Tău,
Tatăl nostru, odihneşte-i pe toți cei singuratici, orfani şi sărmani, pentru care nu are cine să se roage,
Tatăl nostru, șterge păcatele lor cu razele calde ale atotiertării Tale,
Tatăl nostru, dăruieşte robilor Tăi mai înainte adormiți, părinţi şi fraţi ai noştri, haina albă a biruinţei,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 5-lea
Ai dăruit, Doamne, neamului omenesc moartea, ca cel de pe urma mijloc de înţelegere şi de pocăinţă și la fulgerarea ei se descoperă deşertăciunea pământească, pornirile trupului se liniştesc, mintea cea semeaţă se smereşte, dreptatea cea veşnică se descoperă. Deci, şi păcătoşii cei îndărătnici în necredinţă, când sunt pe patul de moarte, mărturisind cum că este Dumnezeu, cer veşnic îndurarea Ta strigând: Aliluia.

Icosul al 5-lea
Doamne, Părinte a toată îndurarea, Tu ziua cu soarele o luminezi, Tu pământul cu roduri îl îndulcești, Tu lumea cu frumuseţea o veselești, precum pe prieteni aşa şi pe vrăjmaşii Tăi; noi credem că şi dincolo de mormânt, în veşnicie, îndurarea Ta cea nesfârşită le-o dăruiești, miluind chiar şi pe păcătoşii cei cu totul lepădaţi, pentru rugăciunile noastre, de aceea ne rugăm Ție:
Tatăl nostru, ne întristăm pentru hulitorii de sfinţenie şi cei fără de lege,
Tatăl nostru, fă să fie şi asupra lor voia Ta cea de mântuire,
Tatăl nostru, fie-ţi milă de cei răniţi cu necredinţa cea pierzătoare,
Tatăl nostru, iartă-i pe cei ce s-au sfârşit fără de pocăinţă,
Tatăl nostru, mântuieşte-i pe cei ce s-au pierdut în păcate grele şi întunecate,
Tatăl nostru, fă ca să se stingă flacăra necredinţei în marea bunătăţii Tale,
Tatăl nostru, Biruitorul iadului, izbăveşte de osândirea în iad pe părinţii şi fraţii noştri cei mutaţi din lume,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 6-lea
E grozav întunericul sulfetului depărtat de Dumnezeu, înfricoșat de conştiinţă şi de scrâşnirea dinţilor, chiunuit de focul cel nestins şi de viermele cel neadormit. Mă cutremur gândind că aceea va fi şi soarta mea, deci, eu pentru mine însumi mă rog şi pentru cei ce suferă în iad, ca să se pogoare peste ei rouă cu racoare, cântând cântarea lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul al 6-lea
Unde era să răsară Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule, dacă nu peste cei ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii? De aceea Te şi pomenesc sufletele celor din iad. Pogoară-Te din nou în cele mai de jos ale pământului şi scoate întru bucurie pe cei ce s-au despărţit de Tine cu păcatele, însă de Tine nu s-au lepădat. Deci, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, ne rugăm Tatalui:
Tatăl nostru, miluiește-i pe fiii Tăi cei ce se chinuiesc,
Tatăl nostru, grele le sunt păcatele lor, dar îndurarea Ta este mare,
Tatăl nostru, Tu ai trimis pe Fiul Tău ca să mântuiască pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, cercetează suferința amară a sufletelor care s-au departat de la Tine,
Tatăl nostru, miluieşte pe cei ce au prigonit Adevărul din neştiinţă,
Tatăl nostru, dragostea Ta să le fie nu foc, ci răcoare din rai,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 7-lea
Voind Tu, Doamne, să-i ajuți pe cei morţi, le-ai îngăduit ca în vis și prin vedenie să se arate celor vii pentru a-I îndemna la rugăciune, ca, pomenind cu dragoste pe cei adormiţi, să facem în amintirea lor fapte de milostenie. Și, cu credință nevoindu-ne, lui Dumnezeu, cu deplină nădejde să-I strigăm: Aliluia.

Icosul al 7-lea
Biserica lui Hristos înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi și în toată lumea în fiecare zi, la orice ceas, peste tot pământul păcatele lumii se curăţesc cu sângele cel curăţitor al Mielului lui Dumnezeu, sufletele celor adormiţi se ridică din moarte la viaţă. De pe pământ la cer puterea rugăciunilor de la altarul Domnului ca o bună mireasmă se ridică cântând:
Tatăl nostru, fie ca mijlocirea Bisericii pentru cei morţi să le facă scară spre cer,
Tatăl nostru, îndură-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor,
Tatăl nostru, curăţeşte-i pe cei pentru credincioşii care strigă către Tine, ziua şi noaptea,
Tatăl nostru, pentru nerăutatea pruncilor, iartă-i pe părinţii lor,
Tatăl nostru, pentru lacrimile maicilor, răscumpără păcatele fiilor lor,
Tatăl nostru, primeşte milosteniile şi rugăciunile noastre ca împlinire la faptele lor bune,
Tatăl nostru, să fie sângele Fiului Tău, izvor de viaţă pentru cei cărora le facem pomenirea,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 8-lea
Lumea întreagă se înfăţişează ca un sfânt mormânt obştesc, pretutindenea se află țărâna fraţilor şi al părinţilor noştri, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci toți rudenie a lui Adam suntem. Tu, Doamne, singurul Care fără de trădare ne-ai iubit, iartă-i pe toţi cei ce au răposat de la începutul lumii până în ceasul acesta, ca dragostei Tale de oameni să-i cântăm: Aliluia.

Icosul al 8-lea
Vine ziua vaiului ca un cuptor arzător, ziua cea mare şi înfricoşată, judecata cea de pe urmă, descoperi-se-vor cele ascunse ale oamenilor şi se va deschide cartea cunoştinţei. „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”, strigă Pavel Apostolul, mai înainte de acea înfricoșată zi. Ajută, Doamne, şi cu lacrimile celor vii împlineşte lipsurile celor morţi, când îți strigăm:
Tatăl nostru, sunetul trâmbiței să le fie și lor și nouă vestire de bună mântuire
Tatăl nostru, în ceasul judecăţii, învredniceşte-i pe ei şi pe noi de miluirea Ta cea aducătoare de bucurie mare,
Tatăl nostru, încununează-i cu slavă pe cei ce au suferit pentru tine şi pentru aproapele,
Tatăl nostru, daruieşte odihna Ta celor curăţiţi prin necazul scârbelor pământeşti,
Tatăl nostru, Cela ce ştii numele tuturor, pomeneşte-i pe cei ce în cinul călugăresc sau în cel mirenesc au dorit mântuirea,
Tatăl nostru, primeşte-i pe păstorii cei cucernici împreună cu fiii lor duhovniceşti,
Tatăl nostru, să-L întâmpinăm noi, robii Tăi, pe Mirele Hristos cu făclii aprinse,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 9-lea
Nu pierdeţi timpul care trece cu grăbire, ci binecuvântați fiecare ceas, fiecare clipă, ce tot mai mult de mormânt ne apropie; noile întristări, noua albire a părului, slăbirea puterilor sunt vestitori ai lumii de dincolo, sunt mărturii ale stricăciunii pământeşti, căci toate trecătoare se arată. Se apropie fericirea cea veşnică, unde nu sunt nici lacrimi, nici suspine, ci numai cântare de bucurie: Aliluia.

Icosul al 9-lea
Precum toamna copacii se despoaie de frunze, aşa şi viaţa noastră pământească merge spre cădere cu fiecare an, cu fiecare lună, floarea tinereţii se vestejeşte, făclia bucuriilor se stinge, batrâneţea cea stingheră se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează. Voi, cei ce eraţi cândva tineri, plini de bucurie şi de fericire, unde sunteţi acum? Trupurile voastre putrezesc acum în morminte fără glas, iar sufletele voastre sunt în mâna Domnului. De aceea, Îi strigăm:
Tatăl nostru, îngrijirea pentru lumea cea de dincolo de mormânt ne cheamă la rugăciune,
Tatăl nostru, luminează cu soare frumos şi încălzeşte locaşurile celor adormiţi,
Tatăl nostru, şterge pentru totdeauna vremea despărţirii dintre noi,
Tatăl nostru, învredniceşte-ne de bucuria întâlnirii cu ei în ceruri,
Tatăl nostru, fă ca toți să fim una cu tine,
Tatăl nostru, dăruiește celor răposaţi curăţia pruncilor şi bunătatea de suflet a celor tineri,
Tatăl nostru, fă ca viaţa lor cea veşnică să le fie luminată sărbătoare a Paştilor,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 10-lea
La mormintele rudelor noastre ne curg lacrimi ca picăturile de ploaie, cu nădejde ne rugăm și cu credință strigăm: Adevereşte-ne, Doamne, cum că i-ai iertat pe toţi, arată cum că îi primeşti în locaşurile bucuriei, descoperă în taină sufletului nostru  Lumina Ta ca să-Ți cântăm: Aliluia.

Icosul al 10-lea
Îmi îndrept privirea în depărtare, spre calea vieţii trecute şi văd o mulţime dintre cei care au răposat din prima zi şi până acum, binefăcători ai mei, şi cu îndatorată dragoste Îți strig unele ca acestea:
Tatăl nostru, miluieşte-i pe toţi cei ce mi-au dorit şi mi-au facut mie bine,
Tatăl nostru, învredniceşte-i măririi Tale pe părinţii, pe fraţii noştri şi pe cei de aproape ai noștri,
Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce mi-au binevestit mie cuvântul Tău,
Tatăl nostru, preamăreşte-i în faţa îngerilor pe cei ce m-au învăţat să Te iubesc,
Tatăl nostru, dăruieşte-le bucurie celor ce m-au povăţuit cu pilda vieţii lor sfinte,
Tatăl nostru, îndulceşte-i cu tainica mană pe cei ce m-au ajutat în zile grele.
Tatăl nostru, Împărăţia Ta sfârşit nu are, fă ca să intre cei adormiţi întru bucuria Ta veșnică,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 11-lea
Unde-ţi este, moarte, boldul, unde-ţi este biruința, unde-ți este întunecarea şi frica cea mai dinainte? Căci de acum înainte tu eşti cea dorită, tu ne împreunezi nedespărţit cu Dumnezeu, tu eşti o mare odihnă, tu eşti marea zi a sâmbetei! Apostolul strigă: „Doresc să mor ca să fiu împreună cu Hristos”, drept aceea, privind la moarte ca la o minunată aşteptare şi viaţă, strigăm lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul al 11-lea
Învia-vor morţii şi se vor scula cei din morminte şi se vor bucura toți cei de pe pământ, fiindcă atunci se vor scula cu trupuri duhovniceşti preamărite, nestricăcioase, luminoase, auzind cuvântul Domnului: „Îmbracaţi-vă în bine, acoperiţi-vă cu piele, sculaţi-vă din cărunteţea vremilor trecute, căci sunteţi răscumpăraţi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu, prin moartea Lui sunteţi înviaţi, s-a revărsat peste voi lumina Învierii” și noi toți Îți cântăm:
Tatăl nostru, bunătatea Ta le-ai descoperit-o zi cu zi,
Tatăl nostru, descoperă-le acum tot adâncul desăvârşirii Tale,
Tatăl nostru, Tu le-ai descoperit lumina soarelui şi luna cea liniştită,
Tatăl nostru, fă să vadă acum şi slava îngerilor care sunt pară de foc,
Tatăl nostru, Tu i-ai îndulcit cu frumuseţea răsăritului şi a apusului de soare, deci fă să vadă şi ei lumina veşnicei Tale Dumnezeiri,
Tatăl nostru, fă ca tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 12-lea
„Carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Câtă vreme petrecem în trup, suntem despărţiţi de Hristos. Dacă nu murim, nu putem învia pentru veşnicie, căci se cade ca trupul acesta stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune; şi muritorul să se lumineze cu nemurirea. Și astfel, în strălucirea zilei celei neînserate să cântăm neîncetat: Aliluia.

Icosul al 12-lea
Aşteptăm bucuria întâlnirii cu Domnul, aşteptăm razele luminoasei învieri, aşteptăm scularea din morminte a celor apropiaţi nouă, şi îmbrăcarea celor morţi cu slavă vie, prin schimbarea la față a întregii făpturi, ca întru cântare și biruință să-I strigăm Ziditorului acestea:
Tatăl nostru, Tu ai zidit lumea spre biruinţa bucuriei şi binelui,
Tatăl nostru, ridică-ne pe noi din adâncul păcatului la sfinţenie,
Tatăl nostru, dăruieşte celor răposaţi să împărăţească împreună cu Tine în veșnicie,
Tatăl nostru, fă să le fie lor Domnul Hristos lumină pururea strălucită,
Tatăl nostru, dă-ne şi nouă împreună cu ei să prăznuim pururea Paştile nestricăciunii,
Tatăl nostru, nu te despărţi de robii Tăi până la sfârşit,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul al 13-lea
O! Preaîndurate Părinte, cela ce eşti fără de început, şi voieşti ca toţi să se mântuiască; Cel ce ai trimis la cei pierduţi pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi peste ei ai revărsat Duhul cel de viaţă dătător, miluieşte, iartă şi mângâie și mântuieşte pe rudeniile noastre şi pe toţi cei din veac adormiţi. Cu solirile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților Tăi cercetează-ne pe noi, ca împreună cu cei din veac răposați să-Ți cântăm Ţie, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, cântarea fără de sfârșit: Aliluia! 

(Acest condac se zice de trei ori, apoi zicem Icosul 1 și Condacul 1.)

Icosul 1
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l din pierzarea cea veşnică, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui. Spre mila Ta nădajduind, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei Tale șă cerem împărtăşirea cu Domnul pentru cei adormiţi şi ne rugăm Ție:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii lumești,
Tatăl nostru, mângâie-i pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, zi către dânșii: „Vi se iartă vouă păcatele voastre”
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările Sfinţilor și ale Îngerilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)

Condacul 1
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşurile Luminii şi Bucuriei şi le deschide Braţele Tale părinteşti. Auzi-ne pe noi, Milostive, cei ce le facem pomenirea şi cântăm: Tatăl nostru, iubirea cea negrăită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi... (Pomelnicul cu numele celor adormiți)
 

Canon pentru cei adormiți

Canon pentru cei adormiți, în Sâmbăta lăsatului sec de carne

Cântarea întâi
Irmosul:
Cântare să înălțăm popoare, minunatului Dumnezeului nostru, Cel ce a izbăvit pe Israel din robie; cântare de biruință cântând și strigând: Să cântăm Ție, Cel ce ești singur Stăpân.

Toți să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morților celor din veac, ca să izbăvească de focul cel veșnic pe cei ce au adormit în credință și în nădejdea vieții celei veșnice.

Cu adâncul judecăților Tale, Hristoase, preaînțelepțește ai rânduit mai înainte sfârșitul fiecăruia, hotarul și locul. Pentru aceasta mântuiește, Preaîndurate, la judecată, pe cei pe care i-a acoperit pământul în tot locul.

Cel ce ai dat hotarele vieții noastre, Însuți, pe cei ce au trecut din noaptea vieții acesteia, arată-i fii zilei celei neînserate, Doamne: pe preoții ortodocși și pe împărați și pe tot poporul Tău.

Pe credincioșii pe care i-a acoperit apa, și războiul i-a secerat, și pe care i-a omorât cutremurul, ți tâlharii i-au ucis, și pe cei ce i-a ars focul, Milostive, rânduiește-i în partea drepților.

Toate datoriile trupului trecându-le cu vederea, Mântuitorul nostru, în orice vârstă a întregului neam omenesc, pune-i înaintea judecății Tale, răspunzând neosândiți Ție, Ziditorului.

Slavă Tatălui...
Trei fețe de sine ipostasuri ale unei firi laud: pe Tatăl Cel nenăscut, pe Fiul, Cel ce S-a născut, și pe Duhul Sfânt; o împărăție fără început, o stăpânire și o Dumnezeire.

Și acum...
Cu adevărat tu te-ai arătat cer pe pământ, mai mare decât cerul cel mai de sus, Fecioară, ceea ce nu știi de mire; că din tine a răsărit Soarele în lume, Cel ce stăpânește dreptatea.

Cântarea a doua
Irmosul:
Vedeți, vedeți că Eu sunt Dumnezeul vostru, Cel ce M-am născut mai înainte de veci din Tatăl, și mai pe urmă din Fecioară M-am întrupat fără bărbat,și am dezlegat păcatul strămoșului Adam, ca un iubitor de oameni.

Vedeți, vedeți că Eu sunt Dumnezeul vostru, Care cu dreaptă judecată am întărit hotarele vieții; Cel ce primesc din stricăciune, întru nestricăciune, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii celei veșnice.

Doamne, Cel ce primești din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credință, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri și în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor și păsărilor și târâtoarelor, pe toți îi odihnește.

Doamne, Cel ce cu palma Ta toate le-ai deosebit dinainte, pe cei ce s-au destrămat în patru stihii alcătuiește-i și-i înviază la venirea Ta; toate datoriile cele cu știință și cu neștiință iertându-le lor.

O, înfricoșătoarea Ta a doua venire, Doamne! Că venind în chipul fulgerului pe pământ, vei învia toată zidirea spre a fi judecată. Atunci pe cei ce viețuit Ție cu credință învrednicește-i să fie împreună cu Tine, întâmpinându-Te.

Slavă...
Unime preadesăvârșită, Dumnezeule Preaînalte, Cel ce ești în trei ipostasuri, Părinte nenăscut, Fiule Unule-Născut, și Duhule cel purces din Tatăl, și prin Fiul arătat; o ființă și o fire, o domnie, o împărăție, mântuiește-ne pe noi toți.

Și acum...
Negrăită este minunea nașterii tale, Maică Fecioară; căci în ce chip ai născut și totodată te păstrezi curată? Cum ai născut prunc, și nu știi nicidecum de ispită bărbătească? Precum știe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut din tine în chip nou, mai presus de fire.

Cântarea a treia
Irmosul:
Cuvântule al lui Dumnezeu Cel ce ai întărit cerurile cu mâna Ta, întărește și inimile noastre, ale celor ce nădăjduim spre Tine, întru lumina cunoștinței Tale celei adevărate.

Pe cei ce și-au petrecut călătoria vieții cu credință dreaptă, învrednicește-i, Dumnezeule, a se încununa cu cununa dreptății și a se bucura de bunătățile cele veșnice.

Pe cei răpiți fără veste, pe cei arși de trăsnete, pe cei ce au murit de ger și de orice rană, odihnește-i Dumnezeule, când toate cu foc le vei lămuri.

Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasă a vieții și pe cei ce au fost ocârmuiți în viață de dreapta credință, învrednicește-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieți, Hristoase.

Pe cei ce au fost luați spre mâncare de toată firea celor din mare și a păsărilor cerului, cu judecățile Tale, Hristoase Dumnezeule, înviază-i cu cinste în ziua cea de apoi.

Slavă...
Unimea cea dumnezeiască când o despart cu gândul în trei fețe, fără amestecare, îndată împreun cele nedespărțite; că precum este graba fulgerului, așa și cea întreit strălucitoare se vede întru o unime.

Și acum...
Necunoscută este minunea ta, că ai născut fără de bărbat , și fecioria ta, după ce ai născut, o păzești curată. Pentru aceasta mulțimea îngerilor și neamul omenesc te laudă în veci.

Cântarea a patra
Irmosul:
Având a Te întrupa din muntele cel umbros, Cuvinte, din singură Născătoarea de Dumnezeu, proorocul a înțeles din pricepere dumnezeiască și cu frică a slăvit puterea Ta.

Pe părinți, pe bunici, pe moși, pe strămoși, de la cei dintâi până la cei din urmă, care au murit în bună lege și în dreaptă credință, pe toți pomenește-i, Mântuitorul nostru.

Pe cei cărora li s-a întâmplat a-și sfârși viața cu credință la munte, în cale, în locuri pustii; pe sihaștri și pe cei laolaltă adunați, pe tineri și pe bătrâni, cu sfinții sălășluiește-i, Hristoase.

Pe cei ce cu credință și-au mutat viața pe neașteptate, din întristare și din bucurie, pe cei ce au pătimit în fericire sau în nenorocire, pe toți odihnește-i, Mântuitorul nostru.

Pe cei pe care i-a omorât frigul sau i-a răpit calul, sau grindina, zăpada și ploaia multă; și pe cei pe care i-a omorât cărămida, sau țărâna i-a înăbușit, Hristoase Mântuitorul nostru, odihnește-i.

Slavă...
Minunat lucru, că Dumnezeirea este una și întreită, toată în fiecare față fără împărțire; că Tatăluiși Fiului și Duhului Sfânt ne închinăm, ca unui Dumnezeu.

Și acum...
Îndreptează-ne cu rugăciunile tale, ocârmuindu-ne pe noi, cei înviforați de valul păcatului, la limanul cel de mântuire, Născătoare de Dumnezeu, și scăpându-ne de toate relele.

Cântarea a cincea
Irmosul:
Îndreptează duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile venirii Tale. Deci în acelea luminează mintea noastră, Stăpâne, și ne povățuiește pe calea vieții.

Făcând astăzi pomenirea tuturor celor ce au murit în dreapta credință din veac, Doamne, stăruitor strigăm Ție: pe toți odihnește-i cu sfinții Tăi.

Pe cei ce i-ai luat din tot neamul și neamul, din împărați, din dregători sau din sihaștri, în credința cea dreaptă, Îndurate, izbăvește-i de chinul cel veșnic.

Știind cele de folos tuturor celor pe care i-ai zidit, pe care i-ai lăsat, Doamne, să moară prin căderi năprasnice pe neașteptate, izbăvește-i de toată osânda, Dumnezeul nostru.

De focul cel pururea arzător, și de întunericul cel neluminat, și de scrâșnirea dinților, și de viermele cel ce chinuiește neîncetat, și de toată pedeapsa, izbăvește, Mântuitorul nostru, pe toți cei ce în credință au murit.

Slavă...
Unime în trei ipostasuri, de un scaun, fără început, care unime o ai în despărțirea fețelor, iar firea în fețe, unește-ne pe noi întru o voie a poruncilor Tale.

Și acum...
Mai presus cinstită decât Serafimii, cei cu chip de foc, te-ai arătat, Preacurată; că ai născut pe Acela, de Care ei nu se pot apropia, pe Iisus Mântuitorul; Care cu întruparea a îndumnezeit frământătura pământenilor.

Cântarea a șasea
Irmosul:
Primește-mă pe mine cel cuprins de păcate multe, Iubitorule de oameni, care cad la îndurările Tale, și ca și pe proorocul, Doamne, mântuiește-mă.

Cel ce ai dezlegat durerile morții pătimind, Începătorule al vieții, Dumnezeul nostru, pe robii Tăi, cei din veac adormiți, odihnește-i.

Pe cei pe care, cu judecățile cele negrăite, i-au omorât băuturile cele cu farmece, otrăvurile, înecările cu oase, cu sfinții, Doamne, odihnește-i.

Când vei judeca toate cele ce vor sta goale și descoperite înaintea feței Tale, atunci, Îndurate, cruță pe cei ce Ți-au slujit cu credință, Dumnezeule.

Trâmbițând arhanghelul Tău cu trâmbița cea de apoi, spre scularea în viață a tuturor, atunci, Hristoase, odihnește pe robii Tăi.

Învrednicește, Dumnezeule, împreună cu robii Tăi, pe credincioșii cei din veac, pe care i-ai luat, și pe tot neamul omenesc, ca să te slăvească.

Slavă...
Stăpânie dumnezeiască întreit sfântă, Ceea ce ești de un scaun, Părinte și Fiule și Duhule; Tu ești Dumnezeul meu, Cel ce cu stăpânirea Ta cea atotputernică toate le cuprinzi.

Și acum...
Saltă Iesei, strămoșule, că din rădăcina ta, din curata Fecioară a răsărit floare de viață, Hristos Dumnezeu, Cel ce a mântuit lumea.

Cântarea a șaptea
Irmosul:
Cel ce ai întemeiat pământul întru început și cerurile cu cuvântul le-ai întărit, bine ești cuvântat în veci, Doamne, Dumnezeul părinților noștri.

Săvârșind pomenirile celor ce au murit în dreapta credință, din veac, strigăm: Bine ești cuvântat în veci, Doamne, Dumnezeul părinților noștri.

Pe cei ce au murit în dreapta credință fără de veste, și pe credincioșii ce au adormit de lovitura a tot felul de aruncare, de fier, de lemn, de tot felul de piatră, odihnește-i, Dumnezeule.

La înfricoșătoarea Ta venire, Îndurate, pune de-a dreapta oilor Tale, pe cei ce ți-au slujit Ție, Hristoase, în viață cu dreaptă credință, și la Tine s-au mutat.

Rânduiește pe robii Tăi, Hristoase, în ceata aleșilor Tăi, ca să strige Ție: Bine ești cuvântat în veci, Doamne, Dumnezeul părinților noștri.

Cel ce ai zidit din pământ țărâna trupului și cu duh i-ai dat viață, îndurate Mântuitorule, pe cei ce i-ai luat odihnește-i, Dumnezeule, în viața cea neîmbătrânitoare.

Slavă...
Lăudată să fie Dumnezeirea ca și cum ar fi trei sori, cu o amestecare a luminii: Tatăl și Fiul și dumnezeiescul Duh, unul în fire, dar în trei ipostasuri.

Și acum...
Cântarea lui David cântăm ție, munte al lui Dumnezeu numindu-te, Fecioară, întru care sălășluindu-Se Cuvântul după trup, ne-a îndumnezeit pe noi duhovnicește întru Sine.

Cântarea a opta
Irmosul:
Pe Cel ce S-a preaslăvit în muntele cel sfânt, și a arătat lui Moise, în rug, prin foc, nașterea pururea Fecioarei, spre mântuirea noastră, a credincioșilor, cu cântări neîncetate Îl mărim. Pe Domnul lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii.

Cel ce a șters mai înainte umbra morții, răsărind ca soarele din mormânt, fii ai învierii și măririi veșnice fă, Doamne, pe toți cei ce au murit în credință.

Cunoscătorule al celor nearătate și ascunse, când vei avea să descoperi lucrurile întunericului și nevoile inimilor noastre, atunci să nu pui în socoteală faptele tuturor celor ce au adormit în credință.

Când vei ședea pe scaun și vei porunci să stea la judecată cei adunați cu trâmbița, de la marginile pământului, să-i ierți atunci pe toți, Hristoase, ca un milostiv.

Pe cei ce au murit din întâmplări de năprasnă, și din strigătul tare, și din alergarea grabnică, de palmă, de pumn și de lovirea cu piciorul, Doamne al slavei, de vreme ce au adormit în credință, iartă-i în veci.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
Ca pe o Unime întru o ființă Te laud, ca pe o Treime în fețe Te cinstesc, Părinte și Fiule și Duhule Preasfinte; stăpânia cea fără de început a împărăției Tale o slăvesc în veci.

Și acum...
Izvor pecetluit al apei vieții te-ai arătat, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, că pe Domnul fără de bărbat născându-L, adăpi pe credincioși cu apa nemuririi în veci.

Cântarea a noua
Irmosul:
Nașterea pururea Fecioarei, ce s-a arătat mai înainte legiuitorului în munte, prin foc și prin rug, spre mântuirea noastră, a credincioșilor, cu cântări neîncetate să o mărim.

Unde este locașul sfinților Tăi, al celor ce se veselesc, acolo învrednicește, Doamne, să se bucure toți cei din veac adormiți în credință și întru nădejde.

Pe toți credincioșii ce au pierit din mânia lui Dumnezeu, de tot felul de trăsnete din cer căzute, sau pământul desfăcându-se, sau marea revărsându-se, Hristoase, odihnește-i.

Pe cei ce au murit de mușcăturile cele veninoase, de înghițirea de șerpi, de călcarea cailor, de sugrumare și de spânzurare, de către cel ce aproape, care s-au închinat Ție cu credință, odihnește-i.

Toată vârsta, pe bătrâni și pe tineri, pe copilandri, pe copiii și pe pruncii cei mici, firea bărbătească și cea femeiască, odihnește, Dumnezeule, pe credincioșii pe care i-ai luat.

Pe fiecare anume, din cei ce au murit în credință, din veac și din neamuri și din neam, atunci, Hristoase, întru venirea Ta, învrednicește-i fără de osândă a sta înaintea Ta.

Slavă...
Cel ce ești un Dumnezeu în Treime, slavă Ție neîncetat. Că deși este fiecare față Dumnezeu, dar în fire unul este Tatăl și Fiul și Duhul, cu cele întreit luminoase însușiri.

Și acum...
Mai presus de minte este nașterea ta, că ai născut pe Cel ce este de mai înainte, și ai alăptat în chip de negrăit pe Dătătorul de hrană lumii, și ai culcat pe Cel ce cuprinde toate, pe Însuși Mântuitorul nostru Hristos, ceea ce ești cu totul fără prihană.

Canon de pocăinţă pentru pruncii avortaţi

Mergând la locul de rugăciune, în faţa icoanei, cu mintea trează, fă-ţi semnul crucii de trei ori, zicând de fiecare dată:

În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

După aceea să stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi atunci să faci trei închinăciuni, îndoindu-te de mijloc în faţă până atingi cu mâna pământul şi să zici:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Apoi spune aceste rugăciuni începătoare:

Slavă ţie Dumnezeul nostru, slavă ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti, şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte Bunule sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de 3 ori).

Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. (De fiecare dată, la rostirea numelui Preasfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, însemnează-te cu semnul crucii).

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rosteşte, apoi, cu multă atenţie Crezul sau mărturisirea pe scurt a credinţei noastre.

Apoi:

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu (cu o închinăciune până la pământ).

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu (cu o închinăciune până la pământ).

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru (cu o închinăciune până la pământ).

Şi îndată Psalmul 50, de pocăinţă, al lui David, având în minte fărădelegea şi păcatele tale:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte într-un cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucurase-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile-de-tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Apoi aceste trei tropare de umilinţă, cu luare aminte şi cu inimă înfrântă, gândind la tine şi la cei pe care îi porţi în gând la rugăciunea ta:

Miluieşte-ne pe noi Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Mai spune, dacă ai timp şi răbdare şi aceste scurte rugăciuni - pe fiecare de mai multe ori, căci te vor ajuta să-ţi aduni mintea mai bine la rugăciune şi te vor apropia de Dumnezeu:

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (cel puţin de şapte ori, de fiecare dată cu închinăciune).

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-mă (cel puţin de trei ori, de fiecare dată cu închinăciune).

Sfinte (aici cheamă numele sfântului al cărui nume îl porţi) roagă-te pentru mine păcătosul (cel puţin o dată cu închinăciune).

Sfinţilor (aici cheamă numele sfinţilor care îţi sunt mai apropiaţi sau la care ai mai multă evlavie) rugaţi-vă pentru mine păcătosul (cel puţin o dată cu închinăciune).

CANONUL DE POCĂINŢĂ

Acum aşează-te, dacă poţi în genunchi, iar de nu poţi, stai cu capul plecat, şi cu multă luare aminte şi cu adâncă părere de rău pentru păcatul ce l-ai săvârşit spune acest canon de pocăinţă, nădăjduind în iubirea de oameni şi în iertarea Preamilostivului Dumnezeu, Care nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu.

Cântarea I

Răstignitu-Te-ai pe Cruce de bunăvoie, Hristoase Dumnezeule, ca să mântuieşti pe cei căzuţi de bunăvoie în întunericul păcatelor. Încrezător în dumnezeiasca ta îndurare, iată, vin acum şi eu păcătosul, şi mă mărturisesc Ţie cu durere: am ucis, Doamne, şi mâinile mele sunt pline de sânge. Vrednic sunt de osândă. Ard de viu în focul conştiinţei şi nu am unde să fug de la faţa mâniei Tale.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Uscatu-m-am precum smochinul neroditor, însumi făcându-mă ucigaş de oameni. Auzi-mă, Doamne, nu mă lepăda pe mine după dreptate, ci mă acoperă şi mă îndreaptă pe mine, cel cu totul neputincios şi strâmb şi fără glas întru apărarea mea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Omule împietrit şi întunecat de noroiul păcatelor, nu zăbovi în somnul adânc al conştiinţei, ci văzând sabia atârnată deasupra capului tău, trezeşte-te ca să plângi faptele tale cu amar.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica lui Dumnezeu Preacurată, întinde-mi mâna mie, celui sărac de toată bunătatea, şi mă oblojeşte pe mine cel greu vătămat de puroiul rănilor nenumărate ce-mi brăzdează sufletul, inima şi cugetul.

Cântarea a 3-a

Loveşte piatra inimii mele cu toiagul milostivirii Tale, Doamne, ca să izvorască apa pocăinţei în pustiul învăpăiat al răutăţii şi să încolţească în sufletul meu tot gândul bine-plăcut Ţie.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Străin şi împovărat zac umblu pe pământ şi însemnat de stigmatul păcatelor mele celor grele. Auzi, suflete al meu, sângele pruncului tău cum strigă către Domnul Ši te trezeşte şi te pocăieşte de faptele tale cele rele.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vai mie, înnegritului suflet! Viaţa îmi pare ca o noapte nesfârşită, trezitu-m-a dogoarea iadului şi strigătul mut al pruncului de dincolo de mormânt mi se înfige în inimă. Ridică-te, suflete al meu, din amăgirea cea împietrită şi agaţă-te de poala milostivirii dumnezeieşti, rugând pe Domnul să te poarte, peste abisurile deschise să te înghită, către limanul pocăinţei.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iartă-mă, Stăpână, pe mine cel nesocotit şi răzvrătit împotriva voii celei sfinte a Fiului Tău. Nu mă lăsa pe mine cel căzut, ia-mă sub Acoperământul tău şi mă mântuieşte din pierzarea sigură.

Cântarea a 4-a

Măsura nelegiuirii nu poate fi tâlcuită de limbi omeneşti. Precum Ponţiu Pilat , mintea mea şi-a spălat mâinile, adică gândurile, de povara uciderii, iar ca şi poporul evreu, sufletul meu a zis: "Răstigneşte-L. Sângele Lui asupra noastră". Suflete al meu învârtoşat şi îngheţat în iarna patimilor, pocăieşte-te de faptele tale cele rele.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

O, iubire alungată! Nu te voi mai vedea niciodată! O, cutremur şi spaimă de pedeapsă ce atârnă asupra capului meu! O, talant pe veci îngropat! Vai! Vai! Inima mea ca un cărbune stins s-a înnegrit. Nu întârzia, suflete al meu, ci acum, înainte de a pieri ca fumul, caută mai vârtos mântuirea şi te pocăieş te pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Scoală-te, omule ticălos şi leneş, care ai îngropat chipul lui Dumnezeu sădit în tine sub murdăria păcatelor. Acum e clipa pocăinţei. Smereşte-te ca tâlharul de-a dreapta şi cerând mai vârtos îndurare, roagă-L pe Domnul să te pomenească întru Împărăţia Sa.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Maică şi Fecioară, în inima ta sabie am înfipt, şiroaie de lacrimi ai vărsat pentru pruncii cei fără de apărare. Ci cu dumnezeiască milă insuflată de Fiul tău, îndură-te de mine cel neîndurător şi mă mântuieşte din toată boala sufletească şi patima trupească.

Cântarea a 5-a

O rază din dumnezeiasca strălucire a coborât, prin mila Celui Preaînalt, să împrimăvăreze după o menire tainică Ši sfântă viaţa cea trecătoare. Vai mie! Mi-am astupat ochii cu noroiul grijilor Ši al patimilor, iar mâinile fărădelegi în întuneric au lucrat. Pocăieşte-te, suflete al meu, căci ceasul înfricoşătoarei Judecăţi se apropie.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

O, icoană străpunsă! O, mâini pătate de sânge nevinovat! O, nepăsare îngheţată a sufletului! Vai! Vai! Un întuneric dens, o lavă a durerii cuprinde sufletul ucigaşilor de prunci. Inima mi se clatină, conştiinţa e un colos care fără de veste mă apasă cu mustrări şi mintea se zbate în ghearele vrăjmaşilor nevăzuţi. Dă-mi, Doamne inimă înfrântă şi smerită şi mă scoate pe mine cel deznădăjduit din Egiptul patimilor, cu mâna Ta cea atotputernică.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pocăieşte-te, suflete al meu, şi măcar în ultimul ceas leapădă voia cea rea, după cum darul lui Dumnezeu l-ai lepădat şi templul Lui cel sfânt l-ai necinstit. Bate şi strigă, lăcrimează şi suspină către Domnul şi te dezleagă din lanţurile întunericului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă pe mine cel rănit şi sângerând de cursa întinsă mie de vrăjmaşii nevăzuţi şi în care nebuneşte m-am aruncat cu voia mea cea stricată. Du rugăciunile mele nevrednice şi sărace Fiului tău şi mijloceşte mie, celui bogat în păcate, îndurare, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Cântarea a 6-a

În desfrânarea sufletului şi a trupului mi-am cheltuit libertatea încredinţată mie spre mântuire, şi am sugrumat iubirea cu grijile lumii. Dar acum, mult îndurate şi milostive Stăpâne, pogoară în inima ce strigă către Tine Cuvântul Tău izbăvitor a toată stricăciunea şi mă înţelepţeşte să fac voia Ta.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Cu ce preţ mi-am vândut sufletul celui viclean, eu nemulţumitorul? Căci am urmat, ca Ši Iuda, vrăjmaşului ucigător de oameni, iar acum sângele iubirii se scurge fără oprire din inima mea cea rănită de moarte; ci Tu, Doamne, caută spre mine din adâncul cel nepătruns al iubirii Tale şi zideşte întru mine inimă curată, ca să nu rămân întru chinul osândei, ci să fac pururea voia Ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Scoală-te omule căzut, şi nu zăbovi în abisul deznădejdii, ci aleargă către Dumnezeu, mărturisind păcatele tale, căci El singur este credincios şi puternic ca să-ţi ajute. Cercetează-te pe tine însuţi să nu cauţi slava de la oameni şi cere degrabă de la Domnul mântuire de patimi şi ajutor ca să faci voia Lui.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, păzeşte-ne pe noi de căderea în ispita cea pierzătoare de suflet şi fii nouă mângâietoare, nădejde şi ocrotitoare tare. Mijloceşte Stăpână, ca o Maică milostivă, către Fiul Tău, ca să ne izbăvească de răutăţile vrăjmaşului, să-şi întoarcă faţa Lui spre noi şi să ne lumineze cu îndreptările Sale.

Fereastra sufletului e spartă de viforul patimilor care mă răscoleşte, iar lepra albă a păcatului se lăţeşte în mine. Trezeşte-te, suflete al meu, din întunecatul coşmar şi ieşi din ascunzişurile ruşinii strigând către Lumina cea neînserată: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Pe marginea cuptorului iadului umblu şi nu am putere şi nici îndrăzneală să caut scăpare fără numai spre Pâinea vieţii, către care strigă, suflete al meu, împreună cu mama demonizatei: Nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Celui Preaînalt, ci primeşte-mi, Doamne, lacrimile şi pocăinţa, aruncă-mi mie din fărâmiturile ce cad de la masa copiilor tăi şi mă mântuieşte pe mine, păcătosul.

Cântarea a 7-a

Ce-mi foloseşte să câştig lumea întreagă, dacă-mi voi pierde sufletul? Sau ce aş putea să dau în schimb pentru sufletul meu? De duh mort şi surd sunt stăpânit: mut pentru mărturisire curată şi surd la ascultarea poruncilor. Ci ajută, Doamne, necredinţei mele, ceartă duhul cel necurat şi mă miluieşte pe mine, păcătosul.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Te-am lepădat, Doamne, să nu mă lepezi pe mine nevrednicul. Te-am vândut vrăjmaşilor Tăi pe arginţii grijilor şi desfătărilor mele, să mă răscumperi din robia întunericului. Te-am dat morţii, ci înviază Tu sufletul meu cel omorât cu păcatele. Nemilostiv fiind eu, miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine păcătosul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un porumbel cu aripile deschise, trimis fiind de Tine, Doamne, cu vestea cea bună, pe pruncul din pântece l-am săgetat eu ticălosul din zbor, în mijlocul templului cel nefăcut de mână al trupului. Ci varsă, suflete al meu, răutatea care te otrăveşte şi neîncetat strigă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ridicat-am sabia asupra Mielului lui Dumnezeu. Ci sârguieŠte, Stăpână şi Maică Fecioară, şi degrabă străpunge-mă cu săgeata cea dulce a dragostei lui Hristos, înainte de a mă străpunge duhurile răutăţii cu săgeata lor veninoasă şi de moarte aducătoare.

Cântarea a 8-a

Dând morţii de ocară însuŠi chipul nevinovăţiei, cum voi scăpa neplivit de coasa morţii şi osândei care se apropie? Vai mie! Nu numai că am trăit în trândăvie şi neîngrijire a sufletului, ci cu sârguinţă m-am supus sfatului cel viclean, iar sămânţa aruncată de semănător o am distrus-o. Ci aruncă-mi, Doamne, mie celui cufundat în valurile pierzării lemnul Crucii Tale care pluteşte pururi deasupra a toată stricăciunea.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Caută ca un îndurat spre mine, Iubitorule de oameni, şi nu Te scârbi de mirosul urât al păcatelor mele. Cu dumnezeiasca Ta purtare de grijă îndreptează-mă în viaţa aceasta şi fi mie milostiv când vei veni întru slavă să judeci viii şi morţii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Învârtoşatu-s-a inima mea, iar ochii şi urechile mele le-am închis, ca nu cumva să văd sau să aud şi cu inima să înţeleg fapta de care s-au cutremurat toţi sfinţii şi oştile îngereşti. Ci răsai, Doamne, în sufletul meu, mlădiţa sfântă a Dragostei Tale, şi vindecă sufletul meu pustiit şi însetat de pocăinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Străluceşte-mi mie raza pocăinţei şi acoperă-mă cu aripile smereniei Tale, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, pe mine cel ce am rupt peceţile iubirii cu voia mea cea pătimaşă, şi mă izbăveşte, Stăpână, de Judecata ce va să fie.

Cântarea a 9-a

Dumnezeu a suflat suflare de viaţă şi-n pântece de mamă suflet viu s-a făcut. Iar eu am suflat suflare de moarte şi am stins lumânarea abia aprinsă a vieţii celei nevinovate; martori înlăcrimaţi ai nebuniei mele sunteţi şi sprijinitori în neputinţa cea cumplită, îngeri, arhangheli şi toate puterile cereşti; vouă înalţ ruga mea, mijlociţi la Judecătorul nemitarnic să mă miluiască pe mine, păcătosul.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

Nu am îmbrăcăminte să intru în cămara de nuntă şi frică îmi e să fiu zvârlit afară în întunericul cel veşnic. Ci primiţi plângerea mea, sfinţilor, patriarhilor, împăraţilor şi proorocilor, apostolilor şi arhiereilor, şi toţi aleşii lui Hristos şi rugaţi-vă pentru mine să scap din gheena nedragostei.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Uleiul din candelă l-am vărsat, iar Mirele se apropie şi nu am cu ce să-L întâmpin. Ci eu către voi strig, sfinţilor, mucenicilor, pustnicilor, preacuvioşilor şi toţi sfinţii, care vă rugaţi lui Dumnezeu pentru toată lumea, grăbiţi către mine şi cereţi Domnului milă să izbăvească sufletul meu în ceasul morţii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa cerurilor, nădejdea şi mângâierea tuturor marginilor pământului, picură mie o picătură din roua dumnezeiască a dragostei tale, mântuieşte-mă din prăpastia patimilor în care am căzut ca şi pe oaia cea pierdută şi mijloceşte la Fiul tău ca să fie milostiv când voi sta fără cuvânt de apărare înaintea Scaunului Judecăţii.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut. Pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Rugăciunea Cuviosului Iacob, cel ce s-a pocăit de păcatele curviei şi uciderii închis într-un mormânt, pe care a zis-o timp de zece ani cu multă plângere, cu plecări de genunchi şi cu bătăi în piept fără cruţare:

Cum voi putea căuta spre Tine, Dumnezeule? Cum voi începe a mă mărturisi? Cu ce inimă şi conştiinţă voi îndrăzni să Te rog? Cum mă voi ispiti să-mi mişc limba cea pângărită şi buzele cele pline de spurcăciune? şi pentru care păcat voi cuteza să cer iertare mai întâi? Cruţă-mă Iubitorule de oameni! Milostiv fii mie, nevrednicului, Stăpâne bune! şi să nu mă pierzi pe mine cu faptele mele cele de ruşine, deşi nu sunt mici. Am săvârşit desfrânare. Am făcut ucidere. Am vărsat sânge nevinovat, şi acum, Doamne, Ţie Celui ce pe toate le ştii, mă mărturisesc, cerând iertare de acestea. Să nu mă treci cu vedere, Stăpâne bune, ci pentru milostivirea Ta cea nemăsurată, îndură-Te spre mine păgânul şi trimite mila Ta cea bogată peste mine, cel ce am căzut în prăpăstiile păcatului. Că m-a înecat viforul vrăjmaşului celui pierzător şi să nu mă înghită pe mine balaurul cel din adânc.

Aşa Doamne Împărate, Cel ce cu adâncă şi nemăsurată milostivire ai aşteptat pocăinţa şi lacrimile mele, ajută-mă ca ziua şi noaptea să am înainte icoana iubirii Tale. Cel ce eşti Lumină mai presus de lumină, risipeşte vălul întunericului cu Cuvintele Vieţii Veşnice. Întăreşte-mă să rabd toate necazurile şi ispitele ce vin asupra mea şi mă întorc spre fapta cea bună, ca fiul risipitor. Ajută-mă să-mi sfârşesc în umilinţă şi pace viaţa pământească. Împărtăşindu-mă la vremea cuvenită cu Preascump Trupul şi Sângele Tău.

Facă-se şi în mine voia Ta, ca să preamăresc în toată viaţa mea Numele Tău, împreună cu al Tatălui şi al Sfântului Duh, Singurul Dumnezeu adevărat, în Treime închinat şi preaslăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Sfârşind acest canon de pocăinţă, nu te despărţi prea repede de rugăciune, ci, de mai ai putere, fă metaniile care ţi-au fost rânduite de duhovnic.

Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a celebrat Centenarul Marii Uniri la un deceniu de slujire euharistică pentru românii din țările scandinave

Marea Unire, prilejul conferinței din Oslo

Moment dublu aniversar la Oslo, Norvegia, unde Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a marcat Centenarul Unirii prin organizarea unui amplu și substanțial simpozion, marcând, totodată, 10 ani de slujire euharistică în Peninsula Scandinavă. Astfel, marți, 1 mai 2018, evenimentele au debutat cu săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Răspunsurile la strană au fost date de Grupul „Credo” format din tinerii români de la Stockholm și Oslo, condus de psaltul Florin Lache. A urmat Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. Cu acest prilej, s-a dat citire mesajului transmis de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, iar Preasfințitul Părinte Episcop Macarie a rostit un cuvânt duhovnicesc pe tema Centenarului Marii Uniri.

Simpozionul cu tema: „Centenarul Marii Uniri. Locul românilor în Europa” a beneficiat de prezența unor cercetători prestigioși, atât din țară, cât și din străinătate: acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române și rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj; Adrian-Gabriel Davidoiu, ambasadorul României în Regatul Norvegiei; istoricul danez Dr. Jon A.P. Gissel și alți preoți profesori de istorie bisericească din România de la Iași, București și Alba Iulia. Lucrările au avut o înaltă ținută academică, punctând numeroase momente istorice esențiale ale evenimentului Marii Uniri din 1918, dar și receptarea acestuia în Scandinavia. Atmosfera generală a fost pozitivă și angajată, distinșii oaspeți remarcând interesul stârnit de Simpozion în cadrul românilor și studenților participanți la manifestare. De asemenea, s-a remarcat necesitatea unor astfel de comemorări în rândul românilor din diasporă, cu atât mai mult expuși riscurilor de deznaționalizare și deculturalizare. În acest context, prezența și lucrarea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord este providențială, fiind principalul vector de menținere vie a identității și conștiinței naționale, după cum au remarcat și participanții la manifestările din capitala Norvegiei.

Miercuri seară, 2 mai 2018, în sala de conferințe de la sediul ICR Stockholm, Suedia, acad. Ioan-Aurel Pop a susținut în limba engleză pentru publicul scandinav, conferința cu tema: „The Making of Romania (1859-1918)” (Cum s-a înfăptuit Romania între 1859-1918). Prelegerea istoricului clujean a dezbătut etapele esențiale ale procesului unirii românilor într-un stat național în anul 1918. Unitatea politică naţională a fost după 1848 obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele XVII-XVIII o naţiune modernă, dorinţa masivă de unire a acestora fiind conjugată cu acţiunile pe plan internaţional de obţinere a sprijinului marilor puteri. Evenimentul s-a înscris în demersurile Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, ale ICR Stockholm și ale Ambasadei României în Regatul Suediei de marcare a Centenarului Marii Uniri.

Președintele Academiei Române, Ioan – Aurel Pop: Adevărul, moralitatea și lupta împotriva corupției trebuie însoțite de omenie și cinste. Nici adevărul, nici dreptatea nu se fac fără iubire și bunătate. Avem realizări extraordinare în istorie

Președintele Academiei Române, profesorul Ioan – Aurel Pop, a participat la Conferința „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor – câteva considerații”, organizată de Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, așa cum ActiveNews a anunțat. În discursul său, președintele Academiei, a vorbit despre istoria României și despre rolul Bisericii în consolidarea unității naționale. Printre altele, rectorul Universității Babeș – Bolyai a spus că României că țara noastră este locul unde Răsăritul și Apusul se unesc. Acesta a mai adăugat că românii și grecii sunt singurele popoare care s-au creștinat de jos în sus, nu de sus în jos.

Iubirea și bunătatea trebuie cultivate

Iată câteva fragmente din discursul președintelui Academiei Române: 

„Suntem într-o regiune largă acolo unde Răsăritul și Apusul se amestecă și noi suntem un simbol al acestui amestec. Suntem un popor romanic, ca și italienii, francezii, catalanii, etc.Suntem cel mai numeros popor al romanității din Europa de Est. Singurii moștenitori ai Romanității Orientale. Suntem cel mai numeros popor din Sud-Estul Europei. Suntem neamuri cu italienii și spaniolii. De-aceea se duc acolo. Deși Germanii ademenesc cu salarii mai mari, dar sângele apă nu se face. Credința ne-am primit-o de la prima Romă, în limba latină, prin misionari de la Sud de Dunăre, dar și oameni simpli care nu știau că-s misionari. Noi și cu grecii suntem singurele popoare din Europa noastră, de Sud și Sud Est, care nu ne-am creștinat prin voința unui conducător. Ne-am creștinat din aproape în aproape, din om în om. Ceilalți s-au creștinat de sus în jos. Oamenii aceia au construit Constantinopolul în șase ani, azi le ia unora 20 să termine o șosea. Primul Împărat creștin al Romei, Constantin, când a văzut că Occidentul decade, se barbarizează, a zis: Lumina de la Răsărit vine. Modelul Bisericii noastre a venit de la Bizanț prin mijlocirea slavilor. Am ajuns un popor creștin deosebit de alte popoare. Am pus împreună credința primită din Apus și Biserica din Răsărit și ne-am organizat viața. Biserica a susținut școala, tiparul, Biserica a susținut cărțile bisericești și prin aceste cărți ne-am realizat unitatea culturii.

Dincolo de căutarea dreptății, a moralității, a luptei împotriva corupției, noi trebuie să facem ce știe fiecare mai bine, să facem ceea ce reprezintă specialitatea noastră și să [nu] ne băgăm în toate. Nu putem să devenim politicieni de meserie. Adevărul, moralitatea și lupta împotriva corupției trebuie însoțite de omenie și cinste. Nici adevărul, nici dreptatea nu se face fără iubire și bunătate. Nu se poate să vânăm răul, să cultivăm răutatea. Uitați-vă ce se întâmplă în țară: în loc să cultivăm iubirea și bunătatea, acum punem în față răul și urâtul. Și de-aceea nu putem trăi nici Marea Unire. Avem niște înfăptuiri extraordinare în istorie: de la bisericile din Nordul Moldovei, la București, are Transilvania lucruri deosebite și noi nu reușim să le prezentăm cu demnitate și că nu suntem nici barbari și nici cerșetori.”

Într-un articol despre uciderea îngrozitoare a micuțului Alfie Evans, publicat pentru Activenews, de prof. dr. Vasile Astărăstoaie și disponibil integral la sursă, citim despre ororile unui sistem sanitar și juridic cărora li se permit acțiuni tot mai abuzive de către o societate post-modernă tot mai idolatrizată, dar de fapt dezumanizată și păgânizată, atrăgându-ni-se din nou atenția că nimeni nu poate ști ce e mai bine pentru copil decât părintele său...

Într-un articol despre uciderea îngrozitoare a micuțului Alfie Evans, publicat pentru Activenews, de prof. dr. Vasile Astărăstoaie și disponibil integral la sursă, citim despre ororile unui sistem sanitar și juridic cărora li se permit acțiuni tot mai abuzive de către o societate post-modernă tot mai idolatrizată, dar de fapt dezumanizată și păgânizată, atrăgându-ni-se din nou atenția că nimeni nu poate ști ce e mai bine pentru copil decât părintele său...

Alfie era un copil care era ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiția britanică a respins solicitarea părinților lui Alfie, Kate James și Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale și a hotărât ca Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar Justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut dreptate. Alfie a murit. 

Cum au fost motivate deciziile? Eutanasie nonvoluntară

Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punct de vedere juridic este o pseudo-argumentație. Cu excepția țărilor care au legalizat euthanasia (și Marea Britanie nu se găsește printe acestea) nu există legislație, care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață. (...) Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanții procedurale, ținând cont de posibilitate unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar părinții lui Alfie puteau decide. 

Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.

Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate și înțelese adecvat. Este diferită în funcție de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism.

Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre și nu după trăirile persoanei analizate.

Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se transformă din probleme medicale într-unele morale. 

Tratamentele inutile constitue un subiect care este abordat în lucrările științifice relativ recent (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată.

Indiferent de argumentele de tip medical, viața umana are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar și în cel mai timpuriu și nediferențiat stadiu al existenței embrionare. 

Chestiuni dureroase de bioetică

Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou ”umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană, negarea Divinitatii si a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creăm mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru "libertatea” sexuală.

În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei passive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat euthanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noțiuni esențiale din punct de vedere moral, și anume: sanctitatea vieții și valoarea vieții. Știința este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criza contemporană – o criză de sens a științei.

Citiți și: Consensul morții e cimentat deasupra Occidentului. La putere, civilizația morții - Activenews

Raluca Prelipceanu (n. 1982) este pictor iconar, doctor în Socio-Economie la Paris I Sorbona și colaborator al publicațiilor ”Lumea Credinței”, ”Lumea Monahilor” și ”Lumina”.

La eveniment, alături de autoare, vor lua cuvîntul maestrul Grigore Popescu – Muscel și d-na Maria Popescu Dragomir, pictori bisericești și restauratori care nu mai au nevoie de nici o prezentare.

Manifestarea se vrea un ultim semnal de alarmă pentru situația dramatică a cîtorva bisericuțe de pe Valea Arieșului, în care se păstrează pictură de secol XVIII și XIX. Sperăm ca, prin această expoziție, să atragem atenția autorităților și unor posibili sponsori asupra nevoii imperioase de a salva bisericile ”Sf. Arh. Mihail” din Vința, ”Sf. Gheorghe” din Lupșa-sat și ”Adormirea Maicii Domnului” din Valea Largă.

Dacă nu va fi strămutată, biserica ”Sf. Arh. Mihail” din satul Vința (1760) va fi, în foarte scurt timp, acoperită de halda de steril de la exploatarea minieră de cupru de la Roșia Poieni. Acest monument al credinței țărănești este înnobilat de pictura lui Simion Silaghi Sălăgeanu, (finalizată în 1821), care se păstrează în condiții de excepție.

De asemenea, biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din Valea Largă (1780) riscă să se strice iremediabil, din pricina acoperișului deteriorat, prin care plouă în altar. Pictura de aici poartă marca zugravului Ciungar Toader.

Și biserica ”Sf. Gheorghe” din Lupsa-sat (1421), cea mai veche din zonă, are nevoie de o restaurare urgentă. Aici regăsim trei straturi de pictură, cel mai vechi datînd din secolul al XV-lea, următorul fiiindu-i atribuit zugravului Gheorghe Tobias din Abrud, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar ultimul fiind semnat, în anul 1810, de Simion Silaghi Sălăgeanu.

Datorăm calde mulțumiri celor care au sprijinit organizarea expoției Biserici în lacrimi și, în egală măsură, maestrului  Grigore Popescu-Muscel și soției domniei sale, d-na Maria Popescu Dragomir, pentru că au acceptat să susțină evenimentul prin prezența și cuvîntul dumnealor.

Vă așteptăm cu drag și speranță la vernisaj.

”Casa cu Rost” se află pe Str. Blănari nr. 23, et. 5 (Centrul Vechi).

Sursa :Rostonline 

În noaptea de 27 spre 28 aprilie biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din satul Hîrtop, raionul Florești a fost incendiată. Incendiul a distrus icoanele și toate obiectele de cult, picturile, ușile și geamurile.

Chiar din prima zi după ce poliția și-a făcut datoria, au venit peste 70 de oameni, bărbați și femei din sat, dar și câțiva din satele învecinate, care au ajutat la lucrările care au avut loc în biserică. Au fost decojiți pereții, s-a scos podeaua și am scos o parte de iconostas, care nu mai poate fi salvată. Picturile nu mai pot fi restabilite, trebuie schimbate ferestrele și două uși, policandrele trebuie restaurate doar la Chișinău. Am făcut un plan cu consiliul bisericesc, unde am stabilit pașii pînă la varianta albă. Oamenii continuă să vină cu donații, însă la moment încă nu putem începe careva lucrări. În luna mai ne vom axa mai mult pe colectare de fonduri și donații. Dacă reușim cu ajutorul lui Dumnezeu să adunăm pe parcursul lunii mai suma necesară, în luna iunie putem începe lucrările de reparație. Între timp slujbele sunt oficiate în cantina socială, a spus parohul bisericii, Sergiu Boldirescu.Această nenorocire a unit și mai mult oamenii din localitate, pentru care biserica era mai mult decât un locaș sfânt. Îndrumați de parohul bisericii, Sergiu Boldirescu, localnicii mai mari sau mai mici, împreună reușesc să facă multe pentru comunitate. Preotul s-a remarcat prin faptul că după fiecare slujbă, adună la aceiaşi masă toţi enoriaşii, bătrânii primesc masa caldă acasă de la un grup de voluntari, iar celor mai buni elevi le acordă câte o bursă simbolică.

Posibilitatea de a ajuta la restaurare

În speranța că se vor găsi oameni cu inimă mare, parohul bisericii și locuitorii satului vin  cu un apel de a susține lucrările de reparație și de restaurare a bisericii pentru a-și redobândi frumusețea ei de odinioară. Găsiți mai jos rechizitele bancare pentru donații.

Cont în lei și euro:
BC,,Moldindconbank”S.A
Cod:MOLDMD2X341
Parohia cu hramul,,Nașterea Maicii Domnului” din s.Hîrtop
c/f 1013620010295
IBAN: MD70ML000000002251541437

Sau la cardul bancar:
Datele pentru transferuri în MDL
Banca benef. BC,,Moldindconbank”S.A.,Cod:MOLDMD2X341
Beneficiar Boldirescu Sergiu, IDNP: 0990810388369
IBAN MD15ML0000002259A4168141
Destinația plății: Donații pentru Biserica din s.Hîrtop

Datele pentru transferuri în USD (cu convertire)
Corresp.bank: Banca Transilvania S.A., Cluj-Napoca, Romania
SWIFT:BTRLRO22XXX
Beneficiary bank: BC,,Moldindconbank”S.A
SWIFT:MOLDMD2X
Beneficiary name: Sergiu Boldirescu
Beneficiary IBAN: MD15ML0000002259A4168141

Datele pentru transferuri în EUR (cu convertire)
Corresp.bank: LANDESBANKbaden Wurttemberg, Stuttgart, Germany SWIFT:SOLADESTXXX
Beneficiary bank: BC,,Moldindconbank”S.A
SWIFT:MOLDMD2X
Beneficiary name: Sergiu Boldirescu
Beneficiary IBAN: MD15ML0000002259A4168141

Sursa: Ziarul Nostru.info 

Prezentare Cuvinte din Sfântul Munte Athos:

Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.
Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într’un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă
putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sânt trăite, sânt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi,Sfântul Munte

CUPRINS

Prezentare Tot mai aproape de Dumnezeu:

Înzestrată cu darul de a-și împărtăși trăirile du­hov­nicești cu smerenie, naturalețe și dragoste față de tainele relației sufletului cu Dumnezeu, Constantina Palmer a învățat multe lucruri de o deosebită valoare duhovnicească din vizitele la numeroase mănăstiri din nordul Greciei, unde a locuit în perioada studiilor de masterat.
Autoarea îmbină nobila, dar dificila îndeletnicire a scriitorului cu o profundă înțelegere a învățăturilor Bisericii Ortodoxe, prin povestiri captivante care ilustrează Fericirile cuprinse în minunata Predică de pe Munte a Mântuitorului (Matei 5, 1-12). Prin dezvăluirea acestor comori, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le considera „adevăruri atât de noi, atât de uimitoare și tot atât de puternice pe cât era de mare măreția Celui ce le vestea”, Hristos Domnul le făgăduia împărăția cerurilor nu numai apostolilor Săi, ci și nouă, tuturor.
Ultimul capitol al cărții, intitulat „A lor este împărăția cerurilor”, ne surprinde și ne emoționează în mod deosebit, deoarece este dedicat martirilor desprinși din mulțimea de pătimitori creștini care au suferit în temnițele României schilodite de urgia comunismului. În cuvintele autoarei, „Sfinții martiri români întruchipează cea de-a opta fericire. Fericiți sunt – cu adevărat nespus de fericiți – «cei prigoniți pentru dreptate», cei care au câștigat împărăția cerurilor nu numai pentru că au acceptat suferințele nedrepte la care au fost supuși, ci și pentru că au căutat dreptatea și, în același timp, virtuțile creștine, bunătatea și sfințenia, ori de câte ori s‑au aflat în ghearele suferinței. Fie ca ei să ne fie izvoare de inspirație, pentru a trăi și noi în Hristos cu aceeași evlavie, fermitate și dârzenie – cu același zel și aceeași iubire de poruncile Lui, asemenea Lor!”.

CUPRINS

Introducere

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Epilog

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Sfântul Porfirie Cavsocalivitul: viața, slujba, paraclisul și acatistul:

Instiintare: Sfantul Sinod s-a intrunit sub conducerea Preafericirii Sale in sedinta ordinara, astazi, miercuri, 27 noiembrie, pentru a lua in discutie temele aflate pe ordinea de zi. Astfel, Sfantul Sinod a hotarat: In urma recomandarii Comisiei Canonice, au fost inscrisi in Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ieromonahul Porfirie Kavsocalivitul si monahul Meletie din Ypseni, Rodos.
In luna decembrie, ziua a doua, facem pomenirea Sfantului Parintelui nostru Porfirie Cavsocalivitul, duhovnic ales, inzestrat cu harul stravederii si al tamaduirii, care s-a nevoit in Evvia si in Athos, a vietuit in Atena si in Milesi, iar la Cavsocalivia s-a savarsit in anul 1991.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Minunile vremurilor noastre:

Sa dea Dumnezeu ca ateul, citind aceasta carte, sa creada in Dumnezeu, cel nebotezat sa se boteze, cel necununat sa se cunune, cel rau sa devina bun. Manuscrisul acestei carti era deja pregatit pentru tipar. In ajunul predarii lui la tipografie mi-a aparut in vis Cuviosul Serafim de Sarov. Eram la Diveevo, stateam in biserica Sfintei Treimi a manastirii, iar batiuska Serafim statea, nu departe de racla sa, cu fata spre mine. in mana dreapta tinea manuscrisul cartii mele."Trebuie inca o treime" a spus Cuviosul, adresandu-mi-se. Aceasta blagoslovenie a Sfantului am implinit-o. Se poate spune ca staretul Serafim a binecuvantat aceasta carte. In carte, dupa anumite istorisiri, nu exista semnatura. Sunt intamplari povestite de mine.

Prezentare Bărbatul și femeia. Întrebări și răspunsuri:

Îndrăgostirea este o boală,o stare bolnăvicioasă. Pe această temă s-a vorbit și s-a scris, pesemne, mai mult decât pe oricare alta. Dar foarte important este totodată să înțelegem că îndrăgostirea în sinea ei poate fi și neînsoțită de atracția bărbatului către femeie și a femeii către bărbat, de instinctul nostru sexual. În multe cazuri relațiile de rudenie sau de prietenie, indiferent de sex, capătă însușirile bolnăvicioase ale îndrăgostirii: bunicii și bunicile se îndrăgostesc de nepoții și nepoatele lor capricioase. Băieții și fetele se îndrăgostesc de profesori și profesoare, iar nu rareori și de portretul împăratului. În condiții normale, totuși, boala îndrăgostirii duce la un lucru bun și îmbucurător – la căsătorie. Și toată acea încărcătură emoțională, care a umplut sufleteleîndrăgostite, devine o puternică forță creatoare în procesul construirii iubirii conjugale.

CUPRINS

Prezentare Frumusețea sfinților. O istorie a literaturii române ce nu se învață la școală:

Pierdem o bună parte din respectul de sine din momentul în care creştem într-o familie în care părinţii nu ne spun care este identitatea noastră culturală, dar şi din momentul în care, trecând prin anii de şcoală, profesorii nu ne spun în ce constă frumuseţea literaturii noastre. Cu acest handicap identitar suntem abandonaţi unei societăţi în care literatura îndeplineşte tot mai mult rolul de instrument ideologic. Cine suntem cu adevărat?
Am decis să scriu o carte despre frumuseţea Sfinţilor cărturari, fiindcă literatura există doar în virtutea acestei frumuseţi. Este o frumuseţe care ne face liberi, care ne îndrumă spre Cel ce este izvorul a tot ceea ce e frumos în lumea noastră. Cunoscând această frumuseţe, ne putem delimita de toate acele frumuseţi înrobitoare, egoiste, pătimaşe, nemântuitoare. În operele Sfinţilor cărturari întâlnim acel model al frumuseţii echivalent identităţii noastre culturale.

Sergiu Ciocârlan

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Ce cere Dumnezeu de la fiecare dintre noi:

Voia lui Dumnezeu ... este una singura: mantuirea tuturor oamenilor. De aceea a si venit pe pamant ca Dumnezeu- om, pentru a ne arata modul de realizare al acestei voi izbavitoare, prin iubirea jertfitoare pe care ne-a invatat-o prin jertfa si cuvantul Sau. Pe temelia acestei iubiri predate de Dumnezeu se sprijina si dialogurile care fac foarte atragatoare aceasta carte. Sunt dialoguri de viata si iubire ortodoxa, care s-au purtat intre cuviosi asceti si vizitatorii lor mireni, pe care le-a redat cu atentie si exactitate cunoscutul autor si literat iubitor de Hristos, Panagiotis M. Sotirhos a carui pană a scris si Convorbiri cu ascetii. Raspunsurile parintilor asceti care apar in aceasta carte se bazeaza mereu pe invatatura cristalina a Bisericii Ortodoxe, care este farul si calauzitorul Neamului nostru Ortodox. De aceea nu este exagerat sa spunem ca aceasta carte constituie un fel de indrumator pentru crestinii care traiesc in lume.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Despre rugăciune:

- Coperți cartonate.

"Pentru ca rugăciunea să fie adevărată și să se înalțe la cer, trebuie să fie dăruită de Dumnezeu, adică să fie o rugăciune a Duhului, să coboare de la Însuși Dumnezeu, să o recunoască Dumnezeu ca pe ceva al Său. Prin adevărata rugăciune omul se umple de Dumnezeu și reușește nu numai simpla unitate a credintei, ci și a vieții ființiale, împreună cu întreaga Biserică. "
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

„Cărţile mari ale omenirii au soarta de a înrâuri cultura şi chiar viaţa istorică, nu numai prin adevărurile lor, ci şi prin felul cum au fost înţelese şi interpretate.” A venit şi rândul generaţiei de azi să fie înrâurită, prin tâlcuirea Părintelui Emilianos, de această capodoperă filocalică şi de a păstra, cu ajutorul tâlcuirii, aceeași înțelegere a rugăciunii şi aceeași practicare a ei ca toţi sfinţii cei din veac.

CUPRINS

Cuvântul traducătorului: O scriere antică despre rugăciune și tâlcuirea ei modernă

1. Capetele 1-6, 15, 16, 10
2. Capetele 7-9, 11-16, 20, 18
3. Capetele 21, 27, 29-32, 39, 40
4. Capetele 42-44, 46, 50
5. Capetele 49, 52-56, 58, 60, 59, 62-67
6. Capetele 70-73, 75-80
7. Capetele 82-88, 101
8. Capetele 89, 91, 94, 96-97, 100, 105-106, 108, 111-112, 110, 113, 115, 117-118, 120-126
9. Capetele 133, 136-137, 139, 142, 148-149, 153
10. Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Aiurica în Orașul Grăbit:

ABC-ul poveştilor terapeutice – Dezvoltarea atenției și a capacității de concentrare

Capacitatea de concentrare este esențială în orice aspect al vieții noastre și influențează însușirea unor noi cunoștințe, dobândirea unor abilități, precum și modul în care copilul relaționează cu ceilalți. Astfel, capacitatea de atenție și concentrarea are un impact major asupra abilității de a învăța și relaționa cu ceilalți. În multe grupuri, la școală, în parc, la ateliere, există un copil care are nevoie de mișcare mail mult decât ceilalți, care se grăbește să termine, pune multe întrebări, întrerupe, domină jocul, sare, trece peste capetele celorlalți dacă aceștia sunt așezați.

Această poveste îl va ajuta pe copil să descopere resurse pentru a se concentra mai bine, precum și să ințeleagă de ce este important să finalizeze o sarcină începută și să fie atent la nevoile celorlalți.

CUPRINS

Prezentare Sfântul Paisie Aghioritul:

„Cum aș putea să exprim în câteva cuvinte ce mi-a dăruit acest om sfânt? Singurul lucru pe care îl pot spune este că în preajma sa simțeam că Dumnezeu este viu, iar fericitul Stareț era un «organism viu». Așa cum viața biologică se transmite din generație în generație prin organisme vii, nu moarte, tot astfel și viața duhovnicească se transmite de la o generație la alta prin organisme vii, precum Sfântul Paisie.
A fost un teolog empiric, trăitor, un mare sfânt al Bisericii noastre, deși nu a studiat teologia la școli înalte. Se distingea printr-o minunată simplitate, în care întrezăreai o adâncă maturitate duhovnicească. Spunea cuvinte dintre cele mai simple, de multe ori pline de umor, care aveau o putere uimitoare. Cuvântul său cădea în sufletul fiecărui om asemenea fulgilor de nea care se aștern pe pământ lin, dănțuind. Îmbracă totul în alb și pătrund adânc în lăuntrul de ape al pământului. Cuvântul său pătrundea, așadar, în chip simplu, în inima oamenilor.
Și înainte și după canonizarea sa, viața și învățătura Sfântului Paisie au avut și au o înrâurire asupra întregii lumi. Aș putea spune că este un Stareț contemporan al tuturor, universal”.

† Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Leacuri pentru bolile sufletului:

Preasfințitul Ieremia Zăvorâtul a fost cel mai bun prieten al Sfântului ­Inochentie al Hersonului. A fost cel care i-a tuns în călugărie pe Sfântul ­Teofan Zăvorâtul şi pe Mitropolitul Macarie Bulgakov, renumitul istoric bisericesc. S-a bucurat de ­deplina dragoste şi încredere a Sfinţilor Filaret al Moscovei şi Filaret al Kievului. Rugăciunile alcătuite de el au ­intrat în pravila zilnică a Cuviosului Ioan ­Krestiankin, marele duhovnic al Rusiei contemporane. A fost unul dintre acei ierarhi învăţaţi care au strălucit nu doar prin lumina rece a erudiţiei, ci prin căldura simplităţii şi a smereniei, arătându-se nu numai „îndreptător credinţei”, ci şi „chip blândeţelor”.
Pentru prima oară în limba română, publicăm din moştenirea ascetică a acestei personalităţi de excepţie o culegere de leacuri duhovnicești care respiră nu pedanterie şi uscăciune academică, ci adevărata seninătate şi bucurie a trăirii în Duhul Sfânt.

Cartea de faţă reprezintă ediţia a treia a volumului "Re­ţe­tar duhovnicesc sau Doctorie duhovnicească adunată din lume", apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2010.

CUPRINS

Prezentare Povestire dureroasă:

Atunci Domnul a zis către Ioan, care stătea sub Cruce, plângând: "Ioane, iubitul meu! Iată, Maica Mea să-ţi fie ţie maică, şi să o păzeşti ca lumina ochilor tăi". Şi a zis şi către Maica Sa: "Încetează, o, Maica Mea, de atâta tânguire, că mai multă durere Îmi pricinuiesc lacrimile şi cuvintele tale decât piroanele ce Mi-au străbătut mâinile şi picioarele. Iată pe Ioan, să-ţi fie ţie în locul Meu".
Aceste cuvinte auzindu-le Fecioara Născătoare de Dumnezeu, a luat puţină mângâiere şi-I mulţumea foarte, că nici în grelele Sale munci nu a trecut-o cu vederea.

Detalii despre carte / COMANDA