Sf.Cuv.Dimitrie cel Nou		Octombrie 2017

De mult, în copilărie, am văzut un grup de ţărani, urcând Dealul Bisericii. Imaginea m-a urmărit de atunci, şi am purtat-o ca o icoană, asociind-o cu o înălţare a primilor Creştini către Raiul de unde fuseseră izgoniţi. Porniseră… într-o călătorie fără sfârşit, care poate închipui la fel de bine şi o coborâre în inimă… amintindu-ne de cuvântul dumnezeiesc ce spune că: “Împărăţia cerurilor se află înlăuntrul vostru”.

Când paşii ne poartă către Sfânta Biserică, simţim o topire a gândurilor. O încetare a împrăştierii vederii. Ca prin minune, mintea rămâne uşoară, ca un fulg de zăpadă şi coboară în inimă unde cerul şi pământul aflat în armonie o primeşte întru liniştea fericirii. Fără de îndoială că această chemare la Casa Domnului este simbolul intrării în libertatea veşniciei.

Un bătrân înţelept a spus: “M-am luptat douăzeci de ani […] pentru a-i vedea pe toţi oamenii ca şi cum n-ar fi decât unul singur”. Satul are o astfel de conştiinţă că toţi oamenii din aşezare sunt unul, că formează o singură fiinţă.

De aceea şi omul acela care s-a dus singur la poarta Raiului, a fost întâmpinat de o voce nevăzută, adresându-i-se: – “Uşa nu se deschide celor care vin singuri”. Nici Slujitorul Bisericii (Preotul ), nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, dacă lăcaşul este gol. Cel puţin un om trebuie să vină la Cină. Dar şi Părintele Ilie Cleopa spunea la plecare celor care veneau la Mănăstirea Sihăstria: “Să ne întâlnim la Poarta Raiului!”. De aceea şi simţim o amplificare a luminii pe calea ce o facem când mergem la întâlnirea cu Domnul. Fără să simţim, povara singurătăţii ne este luată şi dusă de Altcineva.

Clopotele ne cheamă la împărtăşania (Comuniunea), cu Împăratul Iubirii. Prin Împărtăşanie, noţiunea de prietenie capătă valoare absolută, anulând toate adversităţile. Cu luptă, cu frică de Dumnezeu şi cu iubire, cuprinşi fiind, când de una, când de alta, după ce ieşim de la Sfânta Liturghie, simţim în drum spre casă, o stare de libertate, o înveşmântare a noastră cu muzica Poemului universal. Cineva (în timpul slujbei), ne-a dat o altă înţelegere a sensului spiritualizării lumii.

Cred cu putere că sfinţenia Liturghiei a anulat acea inspirată observaţie a lui Rimbaud: “lupta interioară, este mai grea decât bătălia dintre oameni”. Adică cele două furtuni care luptă pe oameni, sunt potolite de cereasca slujbă a Liturghiei.

Acum (în timpul Liturghiei), omul este cuprins de dor către Domnul, e un prim pas, o primă ridicare a minţii din cele pământeşti. O primă purificare. Pătrunde o rază divină în suflet. O primă tresărire de bucurie. O primă undă de fericire. Un prim semn de izbândă asupra răului. Îmi revine de multe ori în minte, o fotografie ce are în prim plan un pelerin angajat într-un urcuş pe plaiul unui munte. E înconjurat de linişte şi stăpânit de o pace ce creează credinţa că nu poate fi alungată de nici o forţă. Aş compara plecările şi venirile de la Biserică cu imaginea Peleriniului. Fiindcă surprinde şi mişcarea, dar şi repaosul, din acestea două se naşte firul de adevăr, care arată că omul în drum către Dumnezeu iese din frământările naturale. Se vede ca o neclintire în veşnicie, fără a simţi şi nici măcar bănui mişcarea universală. Aşa, ca un stejar ce uneori e plantat de către un om curajos şi credincios şi, care înfruntă trei, patru cinci sute de ani, toate furtunile vremii, fără a-l smulge din rădăcină nici cel mai cumplit vânt. Aşa este omul care a ieşit de la slujba de Duminică – covârşit de o lumină ce i-a transformat mintea într-o torţă, care la rându-i răspândeşte lumină.

Învierea la care a fost martor a avut menirea să-l răpească din lumea văzută.. şi toate acestea sunt rodul unui “dar” primit în timpul Liturghiei, ceva superior firii noastre, care nu poate fi numit prin nimic din cele sensibile ale noastre, aşa cum spun truditorii şi ostenitorii Rugăciunii.

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de funcţionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Deşi vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.

Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devoreze supuşii.

În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată.

Războiul găseşte România din punct de vedere politic într-o situaţie nu tocmai bună, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o soluţie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedează tronul fiului său Mihai iar la cârma ţării se află generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România aderă la Pactul Tripartit intrând în război alături de forţele Axei. Deşi în anul 1941 ţinuturile din estul ţării sunt eliberate, generalul Antonescu înţelege să continue războiul alături de armata germană pe teritoriul URSS, astfel că forţele politice din ţară încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din război. Prin actul de la 23 august mareşalul Antonescu este înlăturat de la conducerea ţării şi se instaurează un guvern format din PNŢ, PNL, PSD şi PCdR. Deşi România se desprinsese de Germania şi se alăturase forţelor aliate, armata roşie se comportă pe teritoriul românesc ca o armată cuceritoare, astfel că în România se instaurează un val de teroare care va dura mulţi ani.

După două guverne (Sănătescu şi Rădescu) în care comuniştii erau minoritari, sovieticii vor forţa mâna regelui şi prin guvernul Groza îşi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care încă mai rămân în coaliţie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp căci vor fi devoraţi de acesta. Prin manipulări propagandistice grosolane, prin teroare generalizată la nivelul întregii populaţii, în România se instaurează un regim comunist care purta evident amprenta morbidă a lui I. V. Stalin, masca din spatele căreia răul acţiona asupra întregului est al Europei. Era evident că acest regim venea în totală contradicţie cu spiritul creştin. O putere atee, în care abundenţa materială răspândită egalitar era văzută ca generatoare de fericire şi parcă, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crimă, motivată ca necesară în lupta pentru instaurarea lumii noi.

Într-o perioadă neaşteptat de scurtă, în România singura forţă politică ce avea un cuvânt de spus în ce priveşte destinele ţării este minusculul partid comunist care nu va înceta să urmeze partitura Kremlinului. Cu o nouă lege electorală, permisivă la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe încă din timpul campaniei electorale, care, pe lângă faptul că, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasă şi virulentă în acuzaţiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de război), cunoaşte o violenţă propriu-zisă, inimaginabilă. Candidaţii PNŢ şi PNL sunt adesea agresaţi, le este respinsă candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel măsluirea voturilor este făcută în fel şi chip. După expresie stalinistă: nu era important cine votează sau cu cine se votează ci, important era cine numără voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamnă pentru ţară un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea şi şubredă) noului regim instituit. În noile condiţii era clar că forma de guvernământ va fi schimbată şi în urma unui şantaj regele este nevoit să abdice şi să părăsească ţara. Reţeta sovietică este aplicată României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vieţii sociale, politice, economice, culturale, etc.

Din punct de vedere economic, şi nu numai ţara noastră era o colonie sovietică. Nu doar că tot ceea ce se producea pleca spre răsărit dar sunt copiate „strategiile” de naţionalizare şi colectivizare bolşevice. Naţionalizarea industriei se face într-o noapte, băncile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importantă rentabilitatea ci fidelitatea faţă de modelul adoptat. Se lansează, ca şi în URSS proiecte uriaşe gen Canalul Dunăre-Marea Neagră, se planifică întreaga economie iar planurile sunt invariabil depăşite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ căci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizării excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.

Răsturnarea valorilor pe toate planurile este evidentă, în plus separarea puterilor în stat a fost anulată. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Naţională era obedient partidului, ca şi guvernul, astfel că avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simplă formalitate în condiţiile în care opoziţia reprezentată de partidele tradiţionale PNŢ şi PNL fusese nimicită. La acea oră în opoziţie erau doar formaţiuni minuscule, fracţiuni ale vechilor partide.

Ulterior se vor declanşa epurările, adică eliminarea pe criterii de clasă şi apartenenţă politică a celor consideraţi inoportuni. În instituţiile administrative, în învăţământ, armată, justiţie indiferent de competenţa avută oamenii vechi au fost înlocuiţi cu alţii noi, fideli noii puteri. Incultura şi mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuţi. Rezultatul, după cum era de aşteptat, a fost dezastruos, o degringoladă în toate domeniile astfel că ţara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va menţine până în decembrie anul 1989.

Dar dincolo de scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, în sânul populaţiei va fi inoculantă frica paralizantă şi dezumanizantă, principalul instrument de manipulare, menit să distrugă relaţiile interumane, să ducă la disperare şi neîncredere.

Totul este politizat şi cu precădere învăţământul, pe această direcţie se nasc noi instituţii şi şcoli, aşa numitele Şcoli de partid şi Academii politice.

Colectivizarea agriculturii va fi şi ea o etapă obligatorie şi nespus de întunecată în procesul de sovietizare la care a fost supusă România.

Şi pentru ca nimic să nu fie omis, relaţiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat ţara devenea un ghetou sovietizat şi înfricoşat.

Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45-’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.

În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.

În vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.

Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate.

PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

Teama de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi demonstrase eficienţa pe parcursul războiului.

Un număr destul de mare dintre ofiţerii trecuţi astfel în rezervă vor lua calea codrilor şi alături de alţi români disperaţi de apăsarea bolşevică vor reitera oarecum vechile mişcări haiduceşti, ceea ce va rămâne în istorie sub numele de – rezistenţa în munţi. Mişcarea de rezistenţă pe teritoriul României, deşi nu a cunoscut o organizare unitară, centralizată, fapt care a şi dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerală. Este oarecum surprinzător că, fără a fi generată de un centru, nu a existat zonă muntoasă a României care să nu adăpostească grupuri de partizani cu arma în mână ce sperau la o răsturnare a situaţiei.

Se observă că din punct de vedere politic, social, de vârstă, etc. există o eterogenitate la nivelul componenţei grupurilor de rezistenţă, ceea ce se explică prin faptul că regimul comunist a fost simţit de întreaga populaţie, fără diferenţiere de clasă (cum pretindeau comuniştii) ca fiind străin de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiraţiile şi credinţele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: - 1 cea specifică militarilor de carieră, care preferă ofensivă şi lupta imediată; - 2 cea de retragere în expectativă în speranţa izbucnirii unui conflict internaţional; - 3 cea mai realistă şi mai dramatică atitudine a fost a celor care erau conştienţi de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau această atitudine de frondă spre a-l infirma şi a-i demonstra ilegitimitatea.

Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzătoare având în vedere că pentru anihilarea lor forţele de armată şi securitate desfăşurau divizii întregi. Explicaţia ar putea fi voinţa extraordinară a acestor oameni de a-şi păstra libertatea şi credinţa neclintită în justeţea cauzei lor. În plus deşi numărul de membri nu depăşea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele şi comunele învecinate un mare număr de oameni care îi ajutau cu alimente, găzduire, informaţii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securităţii şi care adesea din această cauză, vor spori rândurile partizanilor.

Deşi logistica grupurilor de rezistenţă era mult inferioară faţă de cea a forţelor oficiale, ca şi efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o trădare. Uzând de reţele de informatori, de şantaje şi de tehnica operativă (adică de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reuşit destul de greu să înfrângă haiducii care mai sperau într-o Românie creştină, democrată şi liberă.

Chiar dacă fenomenul rezistenţei în munţii şi codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masă el a avut o extraordinară aderenţă la mase, în munţi nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste mişcări, şi de asemenea mulţi aveau ascunsă câte o armă în speranţa venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Există un aspect care nu trebuie scăpat din vedere atunci când se discută despre acest fenomen, şi anume componenta creştină manifestată în cazul tuturor acestor grupări. Fiecare partizan în raniţa în care îşi purta arma avea Sfânta Scriptură sau cartea de rugăciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în mărturiile celor ce şi-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau şi posteau. Multe dintre grupuri se formează şi activează cu binecuvântarea şi ajutorul material şi spiritual al unui preot din satul apropiat. Şi este evident că permanent ei au conştiinţa că se împotrivesc unei puteri care este contrară lui Dumnezeu. Şi în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearcă să adopte o atitudine morală creştină, evită uciderea iar atunci când duşmanul le cade în mână preferă doar să îl persifleze fără a-l răni grav.

Dacă discursul oficial îi stigmatiza pe „bandiţii” din munţi, glorificându-i pe soldaţii sau securiştii care îi prindeau sau erau răniţi în confruntările directe, populaţia rurală din zonele unde grupurile de rezistenţă activau îi proiectau într-o lumină eroică, fantastică. În povestirile care circulau apăreau înzestraţi cu puteri supranaturale şi cu toate conotaţiile eroului pozitiv fără pată şi fără prihană. Ceea ce ilustrează modul în care atitudinea acestor oameni era văzută de către majoritate deşi propaganda oficială îi numea trădători, bandiţi, criminali.

Rezistenţa acerbă împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzată de dramaticul proces al colectivizării. Împărţind marea masă a celor 12.000.000 de ţărani în diferite categorii şi operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactică subversivă, ştiind că astfel va atomiza populaţia rurală şi aceasta nu va acţiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat dacă exproprierea se producea în bloc.

Aderarea la proprietatea colectivă – cum eufemistic era numită oficial exproprierea – se spunea că se va face de bună voie, dar aceasta în condiţiile în care puterea uza de două pârghii constrângătoare şi anume sistemul cotelor şi al impozitelor care la un moment dat deveniseră într-atât de apăsătoare încât ţăranii erau nevoiţi să cumpere produse pentru a-şi achita cotele altfel erau arestaţi ca sabotori ai economiei naţionale. În numeroase judeţe din toate colţurile ţării au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, forţele de armată sau securitate trăgând în plin în ţăranii disperaţi.

Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în funcţie de atitudinea represivă a puterii dar cifrele care arată numărul ţăranilor încarceraţi pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfăşurat această acţiune. Deposedarea de pământ a ţăranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în veşnicie. Din perspectiva tradiţională a ţăranului român, pământul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vieţii trupeşti dar şi duhovniceşti, căci din holdele ce se legănau în bătaia vântului se cocea pâinea albă ca faţa Domnului din care, la vreme rânduită, în Sfânta Biserică, la ceas de sărbătoare, ţăranul se împărtăşea. Dezrădăcinat, deposedat, depersonalizat, omul intră, dintr-o dimensiune spaţio-temporară a sacrului, într-una a absurdului, brusc şi fără posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat să mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.

Se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc, iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen.

O problemă spinoasă pentru puterea comunistă o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o relaţie cordială se explică prin faptul că liderii comunişti ştiau că această instituţie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Deşi proprietăţile eclesiale sunt luate şi învăţământul religios distrus, Biserica fiinţează în continuare; aparatul politic încercând prin împuterniciţii de stat pentru culte, prin reţeaua de informatori care reuşeşte să şi-o construiască în interiorul personalului clerical să o discrediteze şi să-i submineze autoritatea în ochii credincioşilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei şi clerului ortodox din acea vreme nu trebuie să piardă din vedere contextul în care aceşti oameni cu grele responsabilităţi au trebuit să acţioneze. Există trei atitudini care au putut fi adoptate de către clericii BOR în acea vreme: - 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatică, în care slujitorul bisericii încerca să se plieze pe cerinţele puterii politice fără a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristică dificilă care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morală totală), - 2 atitudinea de o moralitate impecabilă, când orice concesie a fost respinsă, cei care au adoptat-o fiind convinşi că au de luptat cu certitudine cu o putere diabolică, - 3 cea mai nefastă poziţie a fost a acelor clerici care de frică sau din oportunism au abdicat în faţa puterii. Deşi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesară pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a reprezentanţilor Bisericii ci şi a întregului neam românesc să se poată produce.

Arestările care s-au operat în rândul clericilor ortodocşi, încă din primele zile ale instaurării regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totală contradicţie cu noua dogmă comunistă. Deşi eticheta care li s-a aplicat celor închişi pentru credinţă a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul că suferinţa lor nu este cauzată de o apartenenţă politică, ci e răspunsul pe care trebuia să-l dea comunismului. Figurile de clerici şi monahi închişi, mulţi dintre ei pentru că au dat o coajă de pâine sau un pahar cu apă se desprind din mărturisirile foştilor deţinuţi ca nişte modele de moralitate şi camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gămălău, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Mureşan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au ştiut să dea mărturia cea bună.

Şi în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au făcut concesii puterii comuniste şi chiar dacă nu întâlnim menţionate figuri de arhierei încarceraţi, ei au fost retraşi din scaun şi mutaţi cu domiciliu forţat la mănăstiri, unde erau supravegheaţi îndeaproape (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinaţia cu care comunismul a înţeles să se împotrivească Bisericii se vădeşte şi prin măsurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri vor fi închise şi mulţi monahi obligaţi să reintre în viaţa civilă. Asumându-şi toate scăderile şi compromisurile, dar neuitând să privească cu evlavie spre lungul şir de mărturisitori pe care i-a dat, BOR se vede ieşită din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi clădită pe piatra cea tare pe care forţele iadului nu o vor dărâma. Prin clericii închişi care şi-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxă a fost prezentă în deplinătatea ei harică în închisoarea din marea închisoare care devenise ţara noastră în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulentă, legătura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au făcut ca duritatea regimului faţă de ele să nu cunoască flexibilitate.

Biserica greco-catolică este desfiinţată printr-o mincinoasă unire realizată la 1 octombrie anul 1948, la Cluj, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. Ştiind că singura atitudine demnă era aceea de a nu ceda compromisului unei uniri în care nu credeau, clericii şi ierarhii greco-catolici vor înfrunta temniţele comuniste. Ei au încercat să-şi menţină şi în condiţiile detenţiei spiritul treaz practicând rugăciuni particulare şi în comun, şi fapte de milostenie.

Privită cu suspiciune Biserica romano-catolică îşi va aduce obolul său de jertfă pentru mărturisirea lui Iisus Hristos într-o perioadă a crimei şi ateismului. Prin diverse maşinaţiuni se încearcă dezbinarea conducerii din ţară a acestei Biserici, în fapt desprinderea ei de Vatican, faptul care incomoda cel mai mult puterea politică. Sunt expulzaţi din ţară reprezentanţii Sfântului Scaun şi orice punte de legătură cu acesta este ruptă, numeroşi clerici şi ierarhi romano-catolici sunt arestaţi şi anchetaţi, iar în final, Biserica rămâne cu statutul de tolerată. Şi în cazul Bisericii catolice de rit oriental şi în cazul celei de rit latin este consacrată în secret o ierarhie clandestină care avea rolul ca în cazul în care ierarhii oficial recunoscuţi erau arestaţi sau ucişi să le poată lua locul la serviciul cultic şi viaţa Bisericii să poată merge înainte. Faptul nu a rămas necunoscut atotştiutoarei Securităţi şi mulţi dintre episcopii „in pectore” vor fi şi ei închişi.

Şi în rândul cultelor neoprotestante vor exista manifestări ale acţiunilor represive. Pe lângă alţii care au cunoscut rigorile gulagului românesc, pastorul luteran Richard Wurmbrand este figura cea mai cunoscută mai ales datorită activităţii sale militante pe care a avut-o în occident după ce a reuşit să părăsească ţara. Însumând, pe parcursul a două perioade, 14 ani de detenţie înţelege închisoarea ca un loc de misiune apostolică şi de purificare lăuntrică. Povestea evreului converit, Richard Wurmbrand este cu atât mai fascinantă cu cât memoriile lui relatează singurul caz cunoscut în universul concentraţionar comunist din România în care anchetatorul este convertit de cel anchetat, aşa cum se întâmplă cu locotenentul Grecu.

În spaţiul sordid al sanatoriului penitenciar de la Târgu Ocna are loc întâlnirea memorabilă dintre două personalităţi duhovniceşti, este vorba de Valeriu Gafencu şi Richard Wurmbrand. Între cei doi se încheagă o prietenie autentică ce însă nu va dura mult pentru că ros de boală şi suferinţă, Valeriu trece în veşnicie lăsându-i însă prietenului său imaginea unui om care a reuşit să câştige Raiul. În închisoare, după propriile mărturisiri, Wurmbrand Îl simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El reuşeşte să trăiască bucuria hristică a iubirii vrăjmaşilor de aceea mesajul lui mai târziu va fi „iubiţi-i pe comunişti”. Supranumit „Pavel de după cortina de fier” Wurmbrand este un exemplu pentru ceea ce a însemnat o viaţă de mărturisitor al secolului XX.

Având în vedere pe de-o parte eterogenitatea pe care o prezenta gulagul românesc, iar pe de altă parte, condiţiile extreme menite nu doar să producă exterminarea fizică ci să realizeze o disoluţie a interiorităţii şi o pulverizare a grilei morale şi axiologice a persoanei umane, devine important din perspectiva moralei creştine, şi nu numai, care a fost, sau care au fost soluţiile ce şi-au probat viabilitatea în atari situaţii.

Cu o doctrină care viza două puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinţa şi neamul), Mişcarea legionară a fost formaţiunea politică ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunistă. Educaţi în spirit cazon şi ascetic totodată, legionarii au cunoscut prigoane numeroase şi sângeroase încă înainte de perioada comunistă. Dictatura carlistă, apoi cea antonesciană au însemnat pentru această mişcare ce avea adepţi cu precădere din rândurile tineretului, închisori şi execuţii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunistă. Instaurarea regimului comunist găsea deja în închisori un număr mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora înţeleseseră că temniţa poate fi receptată şi ca spaţiu al nevoinţei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând această perspectivă ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel că vor ajunge la trăiri mistice demne de filele unui pateric. Personalităţi ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvoltă pe această direcţie constituind aşa numitul „grup al misticilor”, o adevărată şcoală monahală isihastă care practica rugăciunea neîncetată şi fapta creştină.

Legionarii şi nu numai, arestaţi după anul 1946 vor găsi la intrarea în detenţie aceste exemple care îi vor face să înţeleagă că spaţiul carceral nu este sfârşitul vieţii şi absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Aşa cum mărturiseau cei intervievaţi (părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reţeta” celor mai vechi şi s-au dezmeticit înţelegând că „nu există suferinţă fără rost (...), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabău, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personală a autorului).

Încercând să depăşească imediatul cenuşiu şi disperant ei descoperă cu surprindere că : „...e păcat să ne pierdem vremea la închisoare şi să nu ieşim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personală a autorului).

În mod deosebit la deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi, dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul Piteşti, destinat studenţilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului şi de aceea în cazul lui criterii obişnuite de evaluare morală a actelor şi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reuşind să găsească între studenţii arestaţi un grup de indivizi dispuşi să încerce un astfel de experiment şi alegând Piteştiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi şi torturi inimaginabile şi-a negat şi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecţii ordinele trasate. Invariabil, toţi cei care au trecut prin acest experiment şi au dat mărturie despre el, afirmă că Piteştiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziţie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deţinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine şi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea şi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intraţi în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, şi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baţi pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuşit să îşi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulţi au reuşit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt şi cu o sensibilitate spirituală unică. Toţi mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu. Aşa cum concluzionează şi alţi analişti ai fenomenului, dacă experimentul Piteşti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin Piteşti şi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu şi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti) el nu va înţelege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist şi pentru că se angajează cu toată fiinţa în noua sa menire pe care şi-a ales-o, aceea de preot şi nu înţelege să facă compromisuri, va cunoaşte şi rigorile detenţiei politice în vremea dictaturii ceauşiste. Mărturisind despre Piteşti el îşi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia şi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câştig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post - Piteşti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor şi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie şi mulţi din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaţi de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaţi sau recondamnaţi. Experiment al terorii şi abjecţiei extreme, Piteştiul demonstrează viabilitatea şi totodată unicitatea soluţiei creştine în împrejurări limită. „Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Există în peisajul concentraţionar românesc reprezentanţii a două mişcări religioase care vizau acelaşi lucru, revigorarea vieţii spirituale româneşti: este vorba despre Oastea Domnului şi despre mişcarea Rugului Aprins.

Oastea Domnului ivită în sânul BOR în anul 1923 se afla la ora instaurării regimului comunist, în ilegalitate, astfel reprezentanţii ei vor fi mai uşor de vânat de către aparatul represiv. Organizaţia Oastea Domnului era (şi este) o mişcare de masă care prin întâlniri şi rugăciuni comune încerca să dea un suflu nou vieţii spirituale ce părea să lâncezească datorită viciilor care se accentuau în sânul societăţii. Perioada comunistă a însemnat pentru această mişcare proba de foc pe care a trebuit să o dea. Reprezentant al ei la acea vreme era poetul creştin Traian Dorz, un ţăran simplu dintr-o umilă localitate a judeţului Bihor dar care a înţeles să îşi trăiască experienţa carcerală ca o jertfă adusă Domnului. În fiecare moment în care tortura sau foamea sau alte lipsuri trupeşti se înteţesc, el adoptă acea acceptare smerită a celor rele ca şi a celor bune deopotrivă. Gheorghe Precupescu, Cornel Silaghi, Cornel Rusu – sunt exemple de membri ai acestei mişcări care au considerat perioada detenţiei ca timp de rugăciune şi spor duhovnicesc. Relatări referitoare la sfinte liturghii la care au participat în lagărele de muncă, la rugăciuni în comun, post sunt prezente în mărturisirile lor. Pentru poetul creştin Traian Dorz perioada închisorii se dovedeşte prolifică şi în ce priveşte creaţia poetică, multe din versurile sale pline de credinţă şi nădejde s-au născut în întunericul temniţei.

Mişcare elitistă Rugul Aprins s-a născut la mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afirmării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.

Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „...mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).

Aparatul represiv comunist nu a cruţat nici femeile. Deşi mai reduse numeric ca bărbaţii ele au cunoscut rigorile temniţei cel mai adesea datorită ajutorului sau legăturilor pe care le aveau cu rudele şi cunoştinţele lor întemniţate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Mişcării legionare. În cazul acestora regimul a fost necruţător şi adesea pe lângă pedeapsa primită la proces mai primeau şi un supliment administrativ astfel că cel mai adesea cumulul anilor de detenţie depăşea numărul de zece. Mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu referitoare la anii detenţiei este făcută cu seninătate şi, am putea spune cu bucurie, rugăciunile făcute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogăţit anii detenţiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare şi a ieşit la 40, cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Ea, ca şi celelalte camarade ale ei, intră în închisoare cu conştiinţa că Iisus Hristos îi cere această jertfă. Perioada de detenţie o numeşte „exerciţiu de iubire” şi fiecare nouă restricţie care le era impusă însemna o potenţare a acestui exerciţiu. Relatarea cea mai tulburătoare pe care ne-o face şi despre care va pomeni şi o altă mărturisitoare cu care am stat de vorbă, Tanţa Moţei, este vindecarea de o boală gravă, nediagnosticată, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugăciune pe care deţinutele le-au făcut pentru ea. Neîncetat, ziua şi noaptea, în timpul inspecţiilor şi al percheziţiilor, fără oprire a curs şuvoiul de rugăciune, iar în a 40-a zi bolnavă s-a vindecat complet.

După o mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinţei la jertfa hristică. Sprijinul şi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă şi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.

Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, - dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24) 

Alături de alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti care au populat temniţele ţării, Mircea Vulcănescu, ca şi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica şi nenumăraţi alţii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenţia care trebuia să secătuiască spiritul şi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale şi spirituale. Această atmosferă a efervescenţei culturale şi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuşi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaţa lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat şi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei şi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea şi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienţa închisorii şi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului Ceauşescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinţa era abjurată şi numele lui Dumnezeu – hulit. A simţit tot timpul că nimic nu a fost întâmplător şi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el şi-a împlinit misiunea preoţească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă şi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinţa care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Huşi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).

La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile şi suferinţa pe care o vedeau în jurul lor şi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raţional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual şi afectiv înţelegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia şi sensibilitatea amestecate cu abjecţia, delaţiunea şi teroarea sunt atât de ireconciliabile încât pare imposibil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate şi simultan să reuşească să rămână credincios celor dintâi, ştiind totodată că aceasta este singura lui şansă.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune şi asceză şi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creştină poate fi dusă în orice condiţii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creştină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deţinutului nou venit o schemă pe care îşi putea ordona viaţa duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalţi care îşi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceştia o stare de spirit dominată de seninătate şi optimism, deţinutul adopta şi el această reţetă de rezistenţă pe care curgerea timpului şi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.

Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene şi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniţat, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.

Salvat de rugăciune şi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereţii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiţer român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie şi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torţionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucureşti, 2003, p.358.) Maşina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment şi la cei încarceraţi; prin urmare, existenţa, intensitatea şi frecvenţa cu care rugăciunea pentru vrăjmaşi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.

Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează şi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaşi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leşinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugăciunea pentru sine, pentru ceilalţi de aproape sau de departe, pentru vrăjmaşi, pentru neam, pentru întreaga lume a fost suportul rezistenţei celor încarceraţi indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferenţele confesionale, sociale, politice şi suferinţa a unit oamenii, deşi sistemul îşi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu şi Gachi erau ortodocşi iar eu eram catolic. Ne rugam toţi împreună, fără a face polemică. Suferinţa ne făcea egali. Duşmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a-II-a, Revăzută şi adăugită, Ed. Signata, Timişoara, sine anno, p.272).

Condiţiile din închisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistenţei astfel că marea majoritate a deţinuţilor erau înfometaţi, caşectici, distrofici. A vorbi, într-o astfel de situaţie, de practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, izvorâtă din dorinţa de perfecţiune spirituală pare a fi utopică. Şi totuşi, în penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de TBC şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din închisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

Dacă postul de bucate, pentru mulţi era totuşi imposibil, postul minţii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituală. De comun acord deţinuţii poartă discuţii exclusiv referitoare la probleme teologice, evită certurile şi înmulţesc rugăciunile. La mulţi dintre mărturisitori apare menţionată Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, deşi administraţia penitenciarelor tocmai atunci, intenţionat îmbunătăţea hrana, de altfel foarte mizeră, cu câte o bucată de carne.

Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră.

Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.

Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite. Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182).

Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturghii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în câteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foştilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în ţeava caloriferului sau la tuşitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiţii totuşi deţinuţii au reuşit să se mărturisească: „Printre puţinele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din şirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de Paştele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiţi, deşi şi el se găsea în tagma năpăstuiţilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenţi şi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puţine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepţia şi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creştin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiţii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem.

• Dar avem martiri vii printre noi, a spus părintele Andronic.

Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).

În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă câteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).

În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.

Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:

- A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.

Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:

- Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: - Hristos a înviat, fraţilor!

• Care eşti acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.

• Eu sunt.

• Du-l la carceră, aşa dezbrăcat! Dumnezeul mătii de bandit!... Când răsărea soarele, peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanţa. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântăreţele ogoarelor, ciocârliile.

Şi era bine! Şi pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, vol. III, Ed. Credinţa Strămoşească, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.

Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156).

Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie.

Pe lângă rezistenţa conferită de trăirea religioasă, arta şi cultura au costituit puncte de rezistenţă ale celor aflaţi în universul carceral. Una dintre frecventele manifestări ale creaţiei artistice în spaţiul concentraţionar în genere şi în regimurile comuniste cu precădere, a fost poezia. Preferinţa pentru creaţia în versuri se poate explica şi prin necesitatea ca procesul de creaţie să se desfăşoare exclusiv mental sau, în cel mai fericit caz, pe un ciob de sticlă, pe o bucată de săpun sau pe talpa bocancului, însă inscripţionarea nu putea fi decât de scurtă durată, iar, pentru a putea fi păstrată, creaţia trebuia memorată, prin urmare, erau de preferat versurile, acestea având calităţi mnemotehnice evidente, comparativ cu proza.

Înainte de a avea valoare estetică, poezia închisorilor comuniste are o valoare etică (după expresia Monicăi Lovinescu, în astfel de situaţii se poate discuta despre o est-etică), căci, prin însăşi existenţa ei, neagă tirania, violenţa, oroarea şi afirmă eterna nevoie a omului de frumos şi deci de poezie. O evaluare a ei strict estetică ar fi nu doar nepotrivită, dar mai ales nedreaptă; independent de vocaţia poetică a celui care o elaborează, ea este un act moral prin chiar elaborarea ei. În anii când lirica din România era infestată de un proletcultism sufocant, în spatele gratiilor poeţi ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Traian Dorz şi alţii scriau pe filele memoriei creaţii de care orice istorie sau antologie lirică românească va trebui să ţină cont. Este o poezie a experienţei limită, creată la graniţa subzistenţei şi aceste repere devin fără îndoială, determinante atunci când este luată în discuţie creaţia lirică. În închisori se învăţau versuri cu sete şi înfrigurare. Dacă veneai din libertate cu poezii memorate, acestea constituiau un capital preţios care îţi asigura simpatia şi respectul camarazilor de suferinţă. S-au creat versuri în închisorile comuniste cu cele mai variate teme, de la cea care exprima revolta şi setea de libertate, cu implicite accente mesianice, trecând la lirica patriotică, erotică, religioasă, la specia epigramei şi pamfletului; lumea literară a închisorii se vădeşte a fi una la fel de pestriţă ca şi cea a Bucureştilor interbelici. Poeţi cu sau fără vocaţie, mulţi dintre deţinuţi, creau versuri sau doar le recitau cu sentimentul că este un act de viaţă ce vine în totală contradicţie cu gratiile, lanţurile, cătuşele, gardienii, cu tortura şi cu moartea anonimă, că e un act de negare a acestora şi de afirmare a vieţii şi libertăţii.

La o cercetare tematică a poeziei carcerale din perioada comunistă, devine evidentă preferinţa pentru zona mistic-religioasă. Recursul la sacru pentru deţinut nu e capriciu, ci o necesitate; dacă rugăciunea se transformă în poezie, dacă în locul trăirii mistice, teoretice, ia naştere poezie religioasă, aceasta se poate datora şi necesităţii fireşti de comunicare. În singurătatea celulei, poezia poate deveni punte către ceilalţi; că ei sunt vecinii de celulă, de la capătul ţevii de calorifer sau generaţiile care vor urma e mai puţin important. Poezia presupune, ca orice act al limbajului, un receptor, iar pentru poetul încarcerat, receptorul ideal este cel care trăieşte aceeaşi dramă ca şi a lui, colegul de suferinţă sfâşiat de foame, de frig şi de mizerie şi care poate afla în poezia sosită, prin perete sau altfel, un moment de alinare.

Din cele afirmate anterior, reiese evident că rugăciunea şi poezia prezente în spaţiul carceral trebuie percepute ca două punţi:

• una pe verticală, care uneşte cu cerul şi cu Dumnezeu;

• alta pe orizontală, realizând o inter-relaţionare între deţinuţi.

Poezia de detenţie se defineşte în funcţie de câteva nuclee tematice în jurul cărora textul poetic gravitează:

• suferinţa, (Radu Gyr, Creanga de aur, Nichifor Crainic, Psalm, etc)

• Iisus – deţinut, (Radu Gyr, Az’noapte Iisus, Constantin Aurel Dragodan, Balada anilor de închisoare)

• rugăciunea, (Nichifor Crainic, Rugăciune, Cântecul potirului, Andrei Ciurunga, Rugăciune pentru osândiţii căzuţi)

• prezenţa Maicii Domnului, sau a altor mesageri cereşti, (Radu Gyr, Convoi, Eugenia Indreica Demian, Rugă din celula neagră a Ciucului)

• colindul (Radu Gyr, A venit şi-aici Crăciunul, Traian Dorz, Minunată-i Noaptea Sfântă).

O revelaţie a creaţiei poetice carcerale o constituie versurile lui Costache Oprişan (Cărţile spiritului). Limbajul şi planul ideatic care pot fi întâlnite în poezia lui Oprişan trădează formaţia sa filosofică. Trimiterile la figurile marcante ale filosofiei, din antichitate şi până la Marx, populează textul său poetic şi condiţionează receptorul, acesta fiind nevoit să aibă o cultură filosofică bogată, astfel avem de-a face cu o poezie elitistă, în care ideea primează. Dar figura ce se desprinde din mulţimea creatorilor este cea a lui Radu Gyr. Având în vedere viaţa sa a cărei exemplaritate e dată de prigoana suferită ani la rând pentru crezul şi creaţia sa, Radu Demetrescu Gyr, se poate afirma, că este un arhetip al poetului încarcerat. Condamnat la moarte pentru poezie, el continuă să creeze după gratii cu o efervescenţă uimitoare şi cu conştiinţa că munca lui nu e zadarnică, ci e balsam pe sufletele tuturor celor care gemeau în temniţele ţării. Trebuie menţionată o trăsătură distinctivă pe care o considerăm esenţială a liricii de detenţie şi anume: dacă poezia, în genere, se pretează cel mai bine la decontextualizarea spaţio-temporală a momentului creator, prin aceasta ea îmbogăţindu-se cu înţelesuri noi şi ca atare sporindu-şi strălucirea, poezia carcerală, şi mai ales cea a închisorilor şi lagărelor comuniste, nu poate fi pe deplin înţeleasă decât aplicându-i-se această contextualizare.

Incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:

• cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,

• cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie;

• mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu;

• au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte.

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.

În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei.

Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam.

Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Material documentar realizat de Dr. Stelian Gomboş

- demers istorico-teologic -

Domnului inginer şi teolog, om şi domn, VASILE JOANTA

Societatea românească actuală este cât se poate de provocată şi de încercată. Unii sunt răspunzători direct, alţii indirect, dar, una peste alta, toţi suntem răspunzători de felul în care ne apărăm sau nu identitatea culturală şi spirituală românească. Nu e vorba aici de superbii facile. Nici de extremisme. Vizăm doar principiul conform căruia înainte de a putea alege ce să fac cu viaţa mea trebuie să ştiu CINE SUNT. Ca om, ca naţie.

Premisele unei discuţii

După o anumită percepţie, cea a lui Constantin Rădulescu Motru, deşi nu include şi referirea la esenţa iconică a omului ca chip al Chipului lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15), se observă măcar o lărgire a semanticii înţelesului triunghiului ereditate – mediu – educaţie, care stă la temelia formării şi dezvoltării istoriei umane: “În fondul biologic ereditar (s.n.) sunt cuprinse dispoziţiile organice, cu care indivizii, care compun populaţia, vin pe lume; dispoziţii care reglementează în mod direct funcţiunile vieţii vegetative ale populaţiei şi prin acestea, apoi, indirect, pe acelea ale vieţii sufleteşti… În mediul geografic (s.n.) intră toate formele de energie care înconjoară şi provoacă reacţii în sufletul populaţiei: clima, natura solului, posibilităţile de producţie pe terenul muncii; flora şi fauna; natura graniţelor etc. În sfârşit, în caracterele instituţionale (s.n.) sunt cuprinse manifestările tipice de natură spirituală. Ele sunt diferite de acelea provocate de fondul biologic ereditar şi de mediul geografic; sunt manifestări aparţinând experienţei istorice a populaţiei, care prin tradiţie se repetă în mod constant în decursul unei lungi durate de timp. În numărul acestora sunt: vorbirea, obiceiurile morale şi juridice, concepţiile preferate în preţuirea lumii şi a vieţii; trăsăturile naţionale” (Rădulescu Motru, 2012, pp. 8 – 9).

E mai mult decât evident că referinţa anterioară este a-transcendentă. De fapt, Constantin Rădulescu Motru se declară făţiş – şi nu o dată – pentru separarea secularistă dintre Stat şi Biserică, lucru ce justifică într-un fel afirmaţia tranşantă a preotului profesor Dumitru Stăniloae cum că românismul domnului Rădulescu Motru, ca de altfel şi el însuşi, este convertit la marxism (Stăniloae, 2014, p. 56).

Mai departe, părintele Stăniloae îşi fundamentează discursul antisecular şi antiseparatist pe legea filosofică a antinomiei, “în virtutea căreia contrastele se întâlnesc într-o unitate nouă fără să se contopească fiinţa uneia în alta”, şi acesta “este un bun definitiv câştigat de filosofie în înţelegerea atâtora din aspectele realităţii” (Stăniloae, 2014, p. 57). În fond şi la urma urmei, modul de gândire monist sau dualist, de altfel inspirat de filosofia antihristică monofizită şi nestorianistă, este străin nu numai de legea antinomiei, cât se îndepărtează mai ales de mărturisirea de credinţă calcedoniană a unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana lui Hristos în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit” (Stăniloae, 2014, p. 58).

Ceea ce îi scapă domnului Rădulescu Motru în afirmaţiile sociale şi psihologice despre poporul roman este că – deşi subliniază insistent contribuţia cunoaşterii antropologice – lasă să lipsească tocmai elementul antropologic crucial şi care este Chipul dumnezeiesc din om, constituţia divină a omului.

Câteva consideraţii antropologice şi hristologice

Mediul interior de viaţă al omului este dublu determinat: de ereditatea orizontală, a speciei dacă vreţi, şi de chipul lui Dumnezeu determinant pe linia verticală a veşniciei. Omul este înrudit, deci, fizico-chimic cu universul şi energetic cu Dumnezeu prin harul său afin chipului divin din el. Mai ales în această din urmă dimensiune consistă măreţia şi destinul omului.

“Arhetipul omului nu este pur şi simplu Logosul, ci Logosul întrupat” (Nellas, 2002, p. 70). Aceasta este finalitatea primă şi ultimă a persoanei umane chemate să-şi împlinească destinul său pământesc şi ceresc, nu singură, ci împreună cu întregul cosmos şi cu întreaga omenire. De aceea lucrurile nu pot fi separate fără riscul de a discrimina unicul sens al tuturor, ca Dumnezeu să fie totul în toate şi moartea să fie înghiţită de biruinţă (I Corinteni, 15, 54).

Fac o paranteză. Pentru cine se gândeşte că poate am trecut prea brusc de la argumente pământeşti la cele de tipul credinţei, recomand aceeaşi lege a antinomiei în care monismul şi dualismul gândirii sunt depăşite. Revin.

O afirmaţie doctrinară de profunzime mărturisitoare este aceea conform căreia persoana umană este chipul Chipului (eikon Eikonos), adică omul este chip al lui Hristos, chip al lui Dumnezeu (Nellas, 2002, p. 61). Dar, niciodată n-am putea spune că persoana umană este de o fiinţă cu Dumnezeu, aşa cum spunem despre Fiul lui Dumnezeu. Sau, niciodată n-am putea susţine că omul este de o fiinţă cu Hristos Domnul aşa cum Hristos Însuşi este de o fiinţă cu Tatăl. Consideraţia aceasta se bazează pe caracterul indubitabil al credinţei noastre creştine şi ortodoxe că firea umană şi firea divină deşi unite în Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu născut cu trup din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, sunt separate totuşi de abisul ontologic.

Şi pentru ca lucrurile să nu sune aşa de scolastic, în sensul de autonomie a raţiunii umane în faţa Adevărului supraraţional al Persoanei lui Hristos, aceeaşi Sfinţi Părinţi au concluzionat paradoxal şi totuşi ortodox că firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite în Hristos în chip „neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. S-a evitat astfel dublul pericol reprezentat de monofizismul confuzionist („neamestecat şi neschimbat”) şi de nestorianismul dioprosopist („neîmpărţit şi nedespărţit”).

Desigur că domnul Constantin Rădulescu Motru nu include în argumentaţia sa astfel de argumente şi, poate că şi datorită acestui lucru, ajunge la concluzii antagonice între instituţia Bisericii şi Stat. Cel puţin aceasta este părerea părintelui Dumitru Stăniloae.

A- transcendenţa este secularism: rasism şi naţionalism

Aici este în esenţă sămânţa secularismului şi poate că în astfel de concepţii îşi pot găsi terenul de manifestare atât rasismul cât şi naţionalismul.

Cumva, ceea ce se întâmplă astăzi, este în siajul a ceea ce profeţii Iluminismului din secolele XVIII şi XIX considerau că înseamnă rolul pe care raţiunea autonomă îl poate avea pentru a atinge acel grad de existenţă paradisiacă pământească dorit de toată lumea (Zizioulas, 1999, p. 31).

Cu alte cuvinte, omul s-a secularizat, adică s-a raportat exclusiv la creaţie dar fără Creator şi, în acest caz, orice intervenţie şi ingerinţă asupra naturii fizice, umane şi sociale este permisă, bineînţeles că în folosul vieţii îmbunătăţite a oamenilor şi societăţilor.

Ne ocupăm acum de două consecinţe sau, mai bine spus, manifestări ale secularismului ultimelor secole, adică rasismul şi naţionalismul, manifestări care iată că până în ziua de astăzi îşi arată protuberanţele colţuroase şi care muşcă hulpav din pacea întregii lumi. Ştim cu toţi despre modul de raportate a institutului Elie Wisel la fenomenologia rasismului şi, de asemenea, avem suficiente dovezi occidentale şi nu numai, de tendinţe spre extrema dreaptă exacerbând un identitarism naţionalist de tip homofob, chiar dacă iniţial pornit dintr-o dorinţă legitimă de contracarare a globalismului neo-marxist nivelator.

Rasismul îşi are originea în evoluţia istorică a secolului XIX, secol caracterizându-se pe de-o parte, prin expansiunea Occidentului în defavoarea Orientului şi, pe de altă parte, prin clivajul cultural dintre cele două emisfere, orgoliul “omului alb” cucerind samavolnic piscuri după piscuri ale unei superiorităţi investite geo-politic şi rasial. Sa ajuns astfel să se considere că negrii nu erau negrii pentru că Africa deţinea o climă foarte călduroasă, ci, pur şi simplu, pentru faptul că erau negrii erau consideraţi inferiori.

Naţionalismul, o altă evoluţie socio-istorică şi politică a secolului XIX, deşi are în vedere aceeaşi segregare interumană, nu mai vizează neapărat “distincţia negru-alb”, ci, restrângându-i-se aria de manifestare, include separaţia pe baza ideologiei naţionale. Altfel spus, nu mai este vorba numai despre comparaţia dintre China şi Germania, urmărindu-se acum distincţia intraeuropeană dintre francezi, englezi, germani… (Boia, 2005). Exact aceeaşi schemă de gândire poate fi aplicată şi discuţiilor actuale pe seama aşa-numitului “nucleu tare” european sau pe seama vitezelor diferite, dar în nici un caz complementare, de deplasare progresivă a naţiunilor constituente ale spaţiului european actual şi, după toate probabilităţile, şi viitor.

Am văzut că ceea ce secolele XVIII şi XIX previzionau a fi bunăstarea tutror societăţilor, a fost dezminţit de secolul XX şi de cataclismele istorice care i-au încercat nemilos pe oameni. S-a ajuns astfel, ca atât din spaţiul laic, cât şi din cel teologic, să fie reanimată idea conform căreia secularismul trebuie corectat.

E mai mult decât necesar să se revină la “cosmo-teorie, înţelegerea lumii în care trăim ca sacrament, ca realitate sacră mult mai vastă decât ceea ce poate sesiza şi cuprinde mintea omenească, ca liturghie cosmică, aşa cum descrie lumea, în secolul al VII-lea, Părintele Bisericii Sfântul Maxim Mărturisitorul” (Zizioulas, 1999, p. 31).

Unii învăţaţi de azi, chiar dacă nu fac uz de terminologia teologică asemenea unui specialist, apreciază că “secularizarea, aşa cum a fost cunoscută de istoria de până acum, are nevoie de corectură: ea trebuie înţeleasă de acum nu numai ca emancipare de religie, ci mai ales ca “proces de învăţare complementar”, în care raţiunea secularizată şi religia se iau reciproc în serios, chiar şi din punctul de vedere al fundamentelor cognitive, al aportului lor la temele controversate ale spaţiului public” (Marga, 2013, p. 219).

E extrem de ciudat cum societatea românească poate fi atât de uşor denuclearizată vis-à-vis de valorile fundamentale pe care îşi poate crea viitorul identitar – nu identitarist, viitor consubstanţial cu esenţa sufletului românesc şi, în acelaşi timp, complementar dezvoltării structurii valorice care întemeiază însăşi existenţa bătrânului continent european.

Acum, după ce am schiţat esenţa unei antropologii complete (bio-psiho-socio-teologice) putem continua, metodologic vorbind, cu cele trei dimensiuni de psihologie socială pe care Rădulescu Motru le propune ca grilă de interpretare a existenţei şi manifestării poporului roman: factorul biologic şi genetic, mediul sau spaţiul geografic şi spiritualitatea educaţional-instituţională a poporului nostru, cu completările de rigoare. Primul mileniu român şi creştin ne va fi referinţă permanentă.

Bagajul genetic al poporului român

După Constantin Rădulescu Motru, noi, românii, nu ne numărăm printre naţiile “creatoare de originalitate sufletească” pentru motivul că avem o cultură “mai nouă” şi, bineînţeles, chiar cu riscul de a deveni tautologic, pentru motivul că nu suntem chiar atât de originali (Rădulescu Motru, 2012, pp. 13, 15).

În oglindă, Sextil Puşcariu vede lucrurile pe dos: “Ceea ce creşte valoarea noastră în ochii străinătăţii nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizaţii importate în măsură mai mare decât o putem asimila, ci ceea ce ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate… Ortodoxia noastră este astăzi cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă (s.n.). Această împerechere fericită de sânge latin cu alese însuşiri sufleteşti, venite de la Răsărit, ne dă acel complex de mari şi originale calităţi, care ridică valoarea naţiei noastre” (Stăniloae, 2014, p. 103).

Deocamdată ne oprim aici cu problematica legată de originalitatea poporului roman, mulţumindu-ne să subliniem odată în plus că originalitatea noastră constă în ortodoxia noastră împerecheată cu sângele latin, după părerea domnului Sextil Puşcariu la care subsemnează şi părintele Stăniloae. (Precizăm că întreaga sferă argumentaţională ce urmează se încadrează în contextul discuţiei dintre ortodoxi şi greco-catolici cu referire la momentul Uniaţiei şi a modului în care fiecare parte îşi susţine pledoaria în funcţie de ideatica proprie).

“Monitorul blăjean” consideră, într-o primă fază, că românii nu au sânge latin, ci doar “limbă latină; structura gândirii latine; spiritualitate romană”. Admiţând această diferenţiere între “rasă şi spiritualitate”, adică admiţând că poporul roman nu este de sorginte rasială latină şi că dispune doar de cultura şi spiritualitatea latină, “monitorul blăjean” nu face decât să creeze un sofism şi, astfel, “a admis eventualitatea unei diferenţieri de sânge între români şi celelalte popoare latine – că să înşele cu o satisfacţie platonică pe cei ce sunt convinşi de necesitatea unei diferenţieri –, dar îndată a făcut inoperantă această diferenţiere de sânge, adăugând că limba, gândirea şi toată spiritualitatea noastră sunt latine. Se respinge deci, în concluzie, necesitatea oricărei diferenţieri a noastră în cadrul latinităţii” (Stăniloae, 2014, p. 104 – 105).

Aici scopul este susţinerea Uniaţiei. Adică, dacă este adevărat că noi suntem mult mai mult latini decât ne credem – şi asta din vremuri imemoriale – atunci ceea ce s-a întâmplat la 1700 n-a fost de cât un simplu “transfer confesional” la origini justificat, iată, istoric şi cultural. Se ajunge astfel la “…încercarea de a construi aposteriori un fundament istorico-dogmatic al trecerii la începutul sec XVIII a unei părţi a românilor ardeleni la unirea cu Biserica Romei, trecere care se vrea înălţată pe temelia “credinţei pure şi a dorinţei sincere” de reîntoarcere la creştinismul latin” (Joanta, 2017, p. 18).

Şi că este aşa, o domonstrează un oarecare oportunism argumentaţional conform căruia “monitorul blăjean” ar accepta desfiinţarea a ceea ce până mai adineauri susţinea sus şi tare, adică posibilitatea de separaţie între “rasă şi spiritualitate”. De data aceasta, dimpotrivă, “să ne lăsăm credinţa spre a întări rasa”. Altfel spus, dacă avem sânge latin trebuie să împărtăşim şi credinţa latină. “Aşadar, de unde înainte admitea că poate să existe o deosebire între sânge şi spiritualitate, acum n-o mai admite. Iată cum îşi anulează prima tentativă de răsturnare a argumentării d-lui Sextil Puşcariu, cu a doua. Neadevărurile se surpă prin ele înşile!” (Stăniloae, 2014, p. 106).

În ceea ce priveşte aspectul genetic al compoziţiei poporului nostru, unii istorici au oscilat în direcţia unei romanizări complete a strămoşilor noştrii geto-daci de la nordul Dunării, deoarece “e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco romane, de sex feminin” (Alexandru Vulpe), iar alţi istorici, ca de pildă Xenopol, mai realist, consemnează că “acest popor este mai mult roman prin minte şi mai ales prin graiul lui, deoarece fondul şi temelia lui rămân Dacii romanizaţi”. Se pare că chiar paleo-genetica îi dă dreptate lui Xenopol, lui Ştefan Meteş şi altora ca ei (Joanta, 2017, pp. 53 – 54).

Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau geografie românească

Pentru a putea înţelege mai adânc rolul pe care îl are în formarea neamului românesc legătura lui cu pământul pe care s-a format, trebuie să avem în vedere şi modul în care creştinismul ortodox funciar al poporului nostru încă dintru începuturi i-a putut determina percepţia asupra creaţiei ca dar al Creatorului pentru noi.

În Hristos toate se sfinţesc. Aşa cum se poate înţelege încă de la Naşterea Lui, alături de om, nici regnul mineral, nici regnul vegetal şi nici cel animal nu pot rămâne în afara efectului sfinţirii, făcut posibil prin biruinţa Domnului asupra a tot ceea ce înseamnă corupţie şi stricăciune. “Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a îmbăiat în creaţie. Toate elementele materiei au fost atinse de existenţa lui pământească: apa, prin participarea la misterul Botezului, lemnul, prin participarea la Crucea Domnului, pământul, prin primirea Trupului Domnului, piatra, prin pecetluirea mormântului din care avea să învie Mântuitorul” (Groza, 2011, p. 210).

Pentru omul de azi confiscat de secularism şi economia venitului teluric, natura s-a desacralizat şi s-a răzleţit în bilanţurile contabile ale unor oameni care o închid între betoane şi fiare. Deşi mai mult specific Occidentului, procesul de desacralizare a naturii îşi face tot mai mult loc şi la noi odată cu sporirea vizibilă a civilizaţiei tehnologice creatoare de o percepţie din ce în ce mai utilitaristă asupra mediului. De fapt, celebra antinomie dintre sat şi oraş poate îmbrăca şi forma axiomei următoare: dezvoltarea nivelului de trai ca rezultat al mecanizării şi tehnologizării de ultimă oră se află în raport de inversă proporţionalitate cu respectul protectiv faţă de ambianţa naturală. Pe faţă, nimeni nu va zice vreodată că nu-l interesează sănătatea naturii şi igiena ei. Numai că acest interes faţă de mediu natural conţine cam tot atâta iubire câtă are un iubitor de animale pentru fiinţele pe care le ţine permanent îngrădite de grilaje de fier.

“Codru-i frate cu românul” rămâne doar o personificare reuşită ce ţine de zona figurilor de stil şi a licenţelor poetice. Spaţiul mioritic rămâne doar ca o invenţie blagiană admirabilă, dar, totuşi, numai o invenţie, menită să sublinieze un patri/otism retardat faţă de patri/a mamă a unor copii care nu mai recunosc decât cu greu tutela Tatălui.

În acest context nou, pământul şi natura nu mai sunt percepute ca daruri ale lui Dumnezeu supuse stăpânirii omului (cf. Facere 1, 28), rămânând cu un rol quasi-decorativ şi cu statutul de resurse neregenerabile şi pe care omul trebuie să le protejeze pentru a-i servi utilitarist fundamentului biologic al existenţei. Deci, până la urmă, tot despre o iubire egoistă este vorba: “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde…” (Matei 16, 25).

După o anumită percepţie occidentală sunt, să zicem, anumiţi filosofi ai civilizaţiei care resping “teoriile potrivit cărora condiţiile geografice şi climatice au jucat în chip absolut un rol determinant în geneza civilizaţiilor sau în diferenţierea popoarelor” şi subliniază că religia “ar fi jucat în dezvoltarea civilizaţiilor un rol mai mare decât acela al realităţilor materiale” (Toynbee, 1979, pp.6-7). Deşi la un prim contact cu aceste cuvinte am putea încerca un sentiment de bucurie pentru prioritatea pe care o primeşte religia faţă de natură în formarea şi dezvoltarea civilizaţiei, totuşi nu putem eluda pericolul pe care aceste cuvinte îl ascund atunci când vorbesc de religie în general – a-propos de religia globală a neo-marxismului actual. Şi, pe de altă parte, raportându-ne la aceleaşi cuvinte, observăm că iradierea lor nu cadrează cu leimotivul frăţietăţii românului cu pământul natal, dimpotrivă accentuând rolul tot mai redus, dacă nu chiar insignifiant al pământului în clădirea unei civilizaţii.

Pământul, apele şi munţii n-au fost niciodată pentru români graniţe sau elemente despărţitoare. Acest lucru corespunde cu universalitatea prezenţei creştinismului şi ortodoxiei. La fel ca şi în spaţiul românesc, peste tot unde creştinismul s-a răspândit a existat această particularitate rezultată din combinaţia pământului cu credinţa creştină. Cel puţin până în secolul al X-lea, începuturile şi dezvoltarea creştinismului pe pământul ţării noastre s-a constituit “în spaţiul etnogenetic la daco-românilor, atât în dreapta cât şi în stânga Dunării, niciodată graniţă între ramurile aceleiaşi ginte”, locuitorii “de-a stânga şi de-a dreapta Dunării – cum zice Augustin Bunea – erau fraţi de un sânge de viţă latină ori de viţă tracă şi ilirică romanizată” (Joanta, 2017, p. 6 şi 130).

Şi a-propos de spaţiul traco-geto-dacic, spaţiul etnogenezei româneşti, cu Dunărea la mijloc, legăturile între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării au început, cel puţin economic, încă din secolul III î.H., odată cu înfiinţarea oraşelor greceşti pe malul vestic al Pontului Euxin, acest lucru explicând totodată şi răspândirea creştinismului din zona danubiano-pontică în nordul Dunării încă cel puţin din secolul II după Hristos.

Mai mult decât atât, se pare că aşa cum Sfântul Apostol Pavel a ajuns cu propovăduirea Evangheliei “până în Iliria” (Romani 15, 19), tot astfel Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat “care toate le-a umblat, nu s-a limitat doar la cetăţile greceşti de la ţărmul vestic al Mării Negre, ci trecând Istrul a ajuns spre vest până în sudul Carpaţilor Meridionali, până la Nămăieşti în Muşcel, unde, într-un templu păgân găsit gol, a exclamat “Nemo est” (nu este nimeni), mărturie stand biserica rupestră de la Nămăieşti şi, poate, bisericile rupestre Cetăţuia şi Corbii de Piatră” (Joanta, 2017, p. 13).

Iar lucrurile nu se opresc aici. Creştinismul a ajuns până în Dacia Traiană, în interiorul spaţiului carpatic, adeverit fiind acest fapt de inscripţia creştină cu monogramul în semnul crucii de la Cluj şi de gema de la Potaissa (Turda) care conţine simbolul creştin IHTIS, ambele vestigii fiind după istoricul Ştefan Meteş “dovada cea mai puternică şi definitivă pentru vechimea creştinismului în Dacia înainte de 271” (la Joanta, 2017, pp. 33 – 35).

Din cele consemnate până acum reiese legătura dinre creştinism şi ortodoxie pe de-o parte şi munţii şi apele ţării pe de altă parte. Caracterul misionar al creştinismului primar a contribuit subsatnţial la circumscrierea geografiei româneşti. Amintindu-l acum doar pe Nicolae Iorga, menţionăm că şi acest mare istoric atunci când a vorbit despre legătura dintre Patriarhie Constantinopolului şi Imperiul Roman de Răsărit, a afirmat că această colaborare este justificată şi din punct de vedere geografic.

Pe de altă parte însă, Roma, adepta unei geografii universaliste de tip jurisdicţional, georeligios şi quasi-geopolitic, a încercat să-şi justifice stăpânirea în părţile noastre prin pretinsa ei juristicţie asupra Răsăritului creştin cu ajutorul aşa-zisului Vicariat de la Tesalonic, căruia, pare-se după anumite interpretări tendenţioase ale Novelelor împăratului Justinian, s-ar supune şi Arhiepiscopia de Justiniana Prima din părţile Iliricului.

În ambele cazuri e vorba de o forţare geografică a jurisdicţiei canonice romane, folosindu-se chiar de “argumentul petrin”. Ori dacă, aşa cum susţin anumiţi istorici greco-catolici, e de la sine înţeles că Roma stăpânea canonic şi jurisdicţional în sudul Dunării şi chiar în nordul ei printr-un Niceta de Remesiana venit din sud, tocmai, cum zic ei, datorită dependenţei acestor spaţii de Vicariatul de la Tesalonic, atunci de ce e nevoie ca în permanenţă papii să fie nevoiţi a-şi justifica petrin stăpânirea canonică asupra acestor teritorii? Nu cumva din cauză că jurisdicţia lor era mai degrabă pretinsă şi dorită decât reală? (Joanta, 2017, pp. 141, 120 – 139).

Papalitatea a continuat să-şi exercite dorinţa de înstăpânire în Răsărit şi mai târziu şi, la sinodul din 861 de la Constantinopol, a trimis reprezentanţi care vor recunoşte hotărârile acestui sinod doar “cu condiţia ca Iliria şi sudul Italiei să fie înapoiate Romei”, lucru care bineînţeles că nu s-a întâmplat. Deşi s-a supărat foarte tare, papa Nicolae I n-a avut ce să facă şi chiar împăratul de la Constantinopol i-a comunicat că “hotărârile lui nu aveau valabilitate (în Răsărit s.n.), deoarece nimeni nu îl desemnase pe el şi sinodul lui ca judecător”(Ostrogorski apud Joanta, 2017, p 151).

Deşi respinsă, papalitatea a continuat să profite de discontinuităţile răsăritene şi, după încreştinarea oficială a bulgarilor sub ţarul Boris Mihail în anul 864, când aceştia i-au cerut papei un patriarh pentru Bulgaria, acesta le-a şi trimis pe episcopii Fortunatus şi Paul împreună cu alţi misionari latini şi care au reuşit să impună stăpânirea romană în Bulgaria între 866 şi 870. Însă cu toate presiunile şi ingerinţele exercitate de către Roma papală, la sinodul din 869-870 de la Constantinopol s-a hotărât ca Bulgaria să aparţină de Constantinopol, fapt ce l-a determinat pe patriarhul Ignatie să-l trimită în Bulgaria ca mitropolit pe Iosif, care după Ghenadie Enăceanu “trebuie să fi fost din acei episcopi români, care aveau toată încrederea lui Boris, şi care de altă parte erau renumiţi şi prin ortodoxia lor…El spune că Iosif fiind episcop nu putea fi bulgar, fiindcă bulgarii de abea se creştinau. El nu putea fi nici grec, fiindcă Boris vroia episcop dintre supuşii lui, or Boris nu făcea distincţie de naţionalitate între Români şi Bulgari” (Joanta, 2017, p. 156). Încă odată putem vedea că nicodată Dunărea nu i-a despărţit pe români, dimpotrivă a fost o catapeteasmă unificatoare cel puţin în primul mileniu creştin.

(Pe acest fond informaţional din primul mileniu creştin al spaţiului etnogenezei româneşti la nord şi la sud de Dunăre, fără pretenţia de a fi exhaustivi, am putea conchide câte ceva despre modul în care, geografic vorbind, Constantinopolul şi Roma la vremea respectivă şi, mai târziu, după momentul de la 1700, creştinismul ortodox şi cel greo-catolic îşi revendică justificarea jurisdicţiei confesionale pe seama celei teritoriale).

De aceea românul îşi iubeşte atât de mult pământul, munţii şi apele…. Spre deosebire de occidentalii protestanţi şi catolici pentru care problematica mântuirii se leagă doar de om iar natura are valoare exclusiv utilitară, la noi românul are dragoste de pământ şi de animale cărora le împrumută “ceva din caracterul de persoană. De aceea nu se simte românul între ele singur”. Relaţia românului cu creaţia e una de-o complexitate ce depăşeşte ştiinţa pură, “e un domeniu de nuanţe, de imponderabile, de împletituri extreme de fine” (Stăniloae, 2014, p. 66 ş.u.).

Deşi înnoirea pachetului metodologic al cercetării vieţii populare româneşti reprezintă o preocupare de continuă însemnătate, sunt anumite excrescenţe ermeneutice, de pildă cea bazată pe neopozitivism, care supralicitează până la saturaţie implicarea raţiunii iluminate în domeniul spaţio-temporal, magic şi religios, concret şi total, întreg, al vieţii ţăranului român.

Nu neopozitivismul e rău în sine, ci faptul că poate fi socotit un panaceu. Cine altcineva, decât un „novice importator de marfă neopozitivistă”, ar putea adresa o întrebare de acest fel: „Din câte dealuri şi din câte văi se compune spaţiul mioritic?” (Blaga, 1972, p. 90).

Cum ar putea cineva să încerce să demonteze ştiinţific crezul blagian şi, îndrăznesc să cred că şi al nostru, crez conform căruia spaţiul nostru ondulat se manifestă şi în doinele şi în cântecele noastre (Blaga, 1972, p. 47). Păi când asculţi o doină sau un cântec popular în primul rând pur şi simplu simţi şi trăieşti. Te încearcă anumite stări interioare pe care nu le diseci deconstructivist sau structuralist. Deşi, aşa cum susţine George Călinescu, nu poţi izola creaţia populară in se de orice dimensiune şi categorie de interpretare estetică. Cântecele populare sunt „poezii, pasibile de critică literară, suficiente în sine” şi în interiorul lor vom întâlni „toate mijloacele specifice poeziei (rima, metafora, descripţia fantastică a realului, muzica poetică”) (Călinescu, 1964, p. 202).

Dincolo de toate, metodologic, e mult de mers de la aceste categorii filologice până la un pozitivism pur de tip logico-matematic. Şi asta mai ales că se eludează unul dintre principiile matricei etnopsihologice de formare, moştenire, transmitere şi conservare semantică a faptului de viaţă ţărănesc şi românesc, adică preemţiunea emoţiei asupra cogniţiei. Românul mai întâi a simţit şi a trăit lucrurile şi evenimentele de viaţă şi chiar cosmice şi abia apoi le-a acordat o anumită semnificaţie. De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi. Pe acest fond de emoţie şi creştinism s-a putut ajunge la compexul sentiment al iubirii pe care românul o are faţă de ţara/ţarina sa. El însuşi este ţărână şi în ţărână se va întoarce… .

Instituţii şi spiritualitate în timpul etnogenezei româneşti şi după

Să rămânem la acest cadru istoric şi să continuăm pe linia a ceea ce noi am numit mediul social-istoric şi cultural al vieţii persoanei. Facem acesta ştiind că mediul are două componente de bază: factorul natural cu tot ceea ce implică el, de la elementele fizico-chimice până la felul în care alimentaţia influenţează sănătatea, şi factorul social care cuprinde “mediul socio-uman…principalele medii educaţionale, familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare, mediul profesional, comunitatea religioasă, comunitatea etnică etc.” (Creţu şi Nicu, 2009, p. 72). Dacă la punctul anterior ne-am ocupat de prima componentă, acum ne vom referi la cea de-a doua, cea instituţională şi culturală.

După Constantin Rădulescu Motru, nivelul de educaţie şi manifestare a unei naţii se reflectă în spiritualitatea sa şi în manifestările sale creative, originalitatea sufletească a unui popor adeverindu-se prin instituţii care susţin aceste manifestării originale şi care promovează expresiile constante şi progresive ale culturii sale. Până aici nimic mai adevărat. Se pare că, totuşi, după acelaşi autor, credinţa trebuie să rămână deoparte, deoarece “românismul şi ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se păgubească reciproc, fiindcă natura spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a celuilalt. Ortodoxismul nu poate merge mai departe în serviciul unei spiritualităţi naţionaliste, fără a-şi pierde caracterul de spiritualitate religioasă creştină, iar românismul nu poate merge mai departe pe baza ortodoxismului decât cu preţul abdicării sale de la rolul de promotor al progresului în ordinea economică şi politică a României” (Rădulescu Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, apud Stăniloae, 2014, p. 55). Câteva rânduri mai încolo, părintele Stăniloae tranşează lucrurile: “…ar trebui să completăm noi gândul; românismul e numai grijă de mâncare şi deloc aspiraţie spre desăvârşire morală şi spirituală; românismul s-a convertit la marxism, ca dl Rădulescu-Motru”.

Pentru a completa în continuare complexul de argumente care de-a lungul istoriei românilor adevereşte raportul neantagonist dintre două entităţi, Biserica şi Statul, ne vor referi la câteva exemple luate din primul mileniu de existenţă a creştinismului românesc.

Cum am putut vedea mai devreme, încă din primul secol creştin, indiferent că Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip au petrecut mai mult sau mai puţin pe pământul traco-geto-dacic, avem mărturii despre pătrunderea creştinismului în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, în Sciţia Minor, şi, poate, până mai sus în sudul Moldovei unde se pare că ar fi fost posibil să ajungă Sfântul Apostol Andrei. Elementele creştine s-au răspândit apoi pe ambele maluri ale Oltului şi au ajuns chiar până în interiorul arcului carpatic, în Transilvania de astăzi, lucru menţinut în conştiinţa românească de descoperiri arheologice cu inscripţii creştine la Cluj şi Turda (Potaissa) de care am amintit.

Şi ca să luăm ca reper perioada retragerii aureliene din perioada 271 – 275, am spune că alături de anterior menţionatele inscripţii creştine mai vechi decât această perioadă, stau şi cuvintele creştine ca de exemplu “Cuminecare” – a împărtăşi, al cărui sufix “-icare” este mai vechi de secolul IV. Chiar şi semnificaţia profund creştină pe care folosirea acestui termen creştin o presupune în viaţa religioasă a strămoşilor noştri, este întărită de remarca lui Al. Niculescu după care “originea liturghiilor ortodoxe este cea antiohiană sau siriană în limba greacă… În Daco-Romania s-a oficiat iniţial în limba latină populară liturghia antiohiană-siriană, care a fost adusă în Dacia romană de creştinii din legiunile romane staţionate în Dacia romană, de coloniştii orientali şi, în special, de creştinii din legiunile romane staţionate în Dacia romană venite din Orient” (Joanta, 2017, p. 41).

Şi tot ca un argument al vechimii creştinismului în spaţiu traco-geto-dacic, spaţiu de formare a etnogenezei româneşti, am aminti şi faptul că goţii care încă de pe la mijlocul secolului al III-lea făceau incursiuni în sudul Moldovei şi estul Munteniei, au primit credinţa creştină de la “populaţia daco-română în rândul căreia erau mulţi creştini” (Joanta, 2017, p. 37).

Din toate aceste mărturii reiese ceva din identitatea creştină a acestui neam aflat încă în plin proces de formare. Se pare că chiar una dintre motivaţiile retragerii împăratului Aurelian în sudul Dunării, a fost tocmai numărul mare de creştini la nordul fluviului. Şi pornind o presecuţie împotriva lor s-a gândit că dacă îi lasă în calea popoarelor migratoare elementul creştin va dispărea.

Alături de creştinism, un alt indiciu istoric al filonului identitar al “daco-românilor”, se regăseşte în altă justificare, de data aceasta pragmatică, a retragerii aureliane; fiind destul de costisitor să facă faţă migratorilor şi barbarilor la limesul nordic al Imperiului Roman, împăratul Aurelian a considerat că ar fi indicat să se retragă în sudul Dunării şi să lase astfel apărarea graniţei nordice a Imperiului în apărarea băştinaşilor de la nord şi care au rămas acolo unindu-se cu fraţii lor, dacii-liberi, şi organizându-se astfel încât să lupte prin resurse proprii pentru existenţa lor şi a fraţilor lor de dincolo de fluviu care s-au retras odată cu garnizoanele imperiale. Dincolo de acest posibil pragmatism strategic şi geopolitic roman, mai rămâne ca populaţia rămasă pe loc după retragerea aureliană să aibă şi posibilităţile şi capacitatea de a se constitui în ceea ce împăratul dorea. Şi, după toate probabilităţile, aceste resurse intrau în echipamentul strategic al strămoşilor noştri, de vreme ce nu o singură dată încă înainte de retragere au încercat să se răscoale şi să scape de jugul roman. Atunci, Roma a putut cunoaşte capacităţile lor şi astfel i-au putut considera în măsură să se organizeze şi să-şi apere pământul (Joanta, 2017, pp. 28 – 31).

Reţinem până acum trei trăsături fundamentale ale românilor aşa cum se reflectă ele din exemplele de mai sus: existenţa creştină, spiritul de luptă şi iubirea faţă de pământul lor.

După retragerea aureliană, obştile săteşti au constituit unele din formele primare de organizare în jurul instituţiei Basilicii-Biserica, instituţie spirituală şi juridică în acelaţi timp. Evanghelia pe lângă faptul esenţial că este adevăr revelat, misionar-spiritual, a devenit şi constituţie socială şi politică a primelor forme instituţionale de organizare a strămoşilor noştri, premize instituţionale al judeţelor, cnezatelor şi voevodatelor de mai târziu (Joanta, 2017, p. 44 ş.u.).

În concluzia celor de mai sus, capacitatea instituţională a daco-românilor reflectă spiritul organizatoric chiar şi la nivelul de credinţă şi viaţă creştină. După istoricul Ghenadie Enăceanu, după retragerea aureliană, pe la sfârşitul secolului al III-lea găsim atâţia creştini în Dacia care puteau alcătui o episcopie numită Sisania. Reşedinţa ei era în provincial Panonia II şi se pare că avea jurisdicţie şi asupra Transilvaniei, adică Dacia Traiană.

Capacitatea instituţional-bisericească, a Tomisului ne este arhicunoscută din istorie. Despre episcopia Tomisului şi despre episcopul Betranion care a participat la Sinodul Ecumenic de la Niceea, sau despre Teotim al Tomisului, mai adăugăm doar că toate aceste elemente istorice însumează valoarea spirituală şi creştină a strămoşilor noştri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, rolul bisericesc important al episcopiei Tomisului s-a extins misionar în teritorii care cuprindeau cel puţin sudul Moldovei şi jumătatea estică a Câmpiei Muntene. Aceasta rezultă chiar din faptul că Sfântul Vasile cel Mare cere moaştele unui mucenic din stânga Dunării (Sava Gotul) de la ducele Sciţiei, Iunius Soranus, iar trimiterea lor s-a făcut cu “încuviinţarea clerului şi a episcopului locului” (Joanta, 2017, pp. 25, 67).

Mai târziu (550) lucrurile s-au menţinut pe acelaşi nivel, dacă nu cumva chiar s-au dezvoltat, în înţelesul unei autorităţi spirituale pe care Tomisul şi-a exercitat-o prin intermediul mitropolitului Valentinian care, în schimbul de scrisori cu papa Vigiliu pe seama Celor trei capitole, s-a arătat a fi de-o demnitate ierarhică egală cu papa, “ierarhul tomitan fiind cel care solicita clarificări privind acţiunile papei Vigiliu şi nicidecum invers, fapt ce dovedeşte înalta apreciere de care se bucura acesta în rândul episcopatului creştin al vremii ca om de cultură şi apărător al adevărurilor de credinţă stabilite în primele patru sinoade ecumenice” (p. 88).

Din secolul al VII-lea de la invaziile avaro-slave şi până la cristalizarea Bisericii Bulgare în secolul IX, deşi lipsesc multe informaţii privin Biserica Românilor şi organizarea ei, părintele Mircea Păcurariu consideră că această lacună documentară nu este nicidecum o dovadă a lipsei de organizare bisericească pe pământul nostru, dimpotrivă, acest fapt arătând “existenţa unei vechi organizări bisericeşti în frunte cu ierarhi de neam român” (p. 145). În plus, când bulgarii s-au creştinat sub ţarul Boris Mihail (sec. IX), după ce au intrat în jurisdicţia canonică a Constantinopolului, le-a fost trimis mitropolitul Iosif care, conform lui Ghenadie Enăceanu, era român, ţarul neacceptând decât un episcop dintre supuşii lui şi ştim că Boris Mihail nu făcea nici o distincţie între Români şi Bulgari (p. 156). Ori asta presupune existenţa organizării instituţiei Bisericii şi nu lipsa acesteia.

Poporul român şi-a conturat astfel substanţa lui identitară şi instituţională încă din primul mileniu creştin şi caracteristicile lui individuale îl adeveresc suficient de structurat organizatoric vorbind, astfel încât a putut să-şi regleze singur fluxul cultural şi spiritual atât prin ceea ce a lăsat să iasă, cât şi prin ceea ce a lăsat să intre în spaţiul etnogenezei şi vieţuirii lui. Pe acest fond, ca să mai dăm doar un singur exemplu, în nici un caz nu a fost vorba de vreo politică bulgărească care să fi introdus peste voinţa poporului român limba slavonă la noi, ci noi înşine am socotit că limba slavonă ne asigură libertatea atât faţă de influenţa papală, cât şi faţă de Bizanţ. Dacă vreţi, lucrul acesta s-a văzut şi mai târziu în istoria noastră, când în condiţiile de presiune exercitate de saşii luterani şi de maghiarii calvini în Transilvania, tot limba slavona a fost cea care într-un fel ne-a protejat împotriva inoculării pe linie de limbă a ingredientelor convertirii.

Revenind acum la concepţia domnului Rădulescu Motru, vedem că poporul român n-a fost lipsit de creativitate şi originalitate sufletească de-a lungul istoriei sale şi că n-a dus lipsă nici de o spiritualitate profundă care să se reflecte în instituţiile lui, aşa cum am încercat să arătăm cu referire preponderentă la primul mileniu creştin şi român. Românii şi-au valorificat potenţialul genetic pe care l-a presupus întâlnirea geto-dacismului cu romanii şi au cultivat acele elemente care structurează până astăzi identitatea românească: credinţa, pământul, lupta făţişă sau diplomatică sau lingvistică sau religioasă etc. pentru unitate şi independenţă, generozitate creştină faţă de alte naţii.

Şi pentru că în zilele acestea spiritualitatea şi cultura noastră românească este atacată la nivelul diferitelor instituţii de bază ale societăţii, vom proceda în continuare la o simplă radiografiere a acestor realităţi instituţionale cu speranţa că noi ca români ne vor regăsi filonul identitar al neamului de unde ne hrănim prezentul şi, mai ales, viitorul neamului.

Vom proceda inductiv, adică vom porni de la mic la mare, lăsânu-l pe fiecare să-şi definească ce înseamnă pentru el “mic” şi “mare”.

Familia aşa cum este ea precizată, biologic vorbind, ca celulă a societăţii, are într-adevăr o semnificaţie şi importanţă organică în dezvoltarea societăţii în toate compartimentele ei. Astăzi şi acum, instituţia familiei este vehement atacată pe motive ce ţin de corectitudinea politică momentan omniprezentă: că este discriminatorie la adresa minorităţilor sexuale, că este tradiţională şi, deci, neadaptată nevoilor actuale, că este confiscată religios şi reprezintă astfel un monopol al bisericii, că, paradoxal, familia este împotriva altor forme de familie, ca, de pildă, familia de tip monoparental, că încalcă legile europene şi nu numai, că împiedică manifestarea sexuală liberă a diferitelor persoane, că este împotriva iubirii adevărate etc.

Acestor arme de atac din tranşeele unei post-modernităţi confiscate ideologic şi neo-marxist, le-aş răspunde, într-o primă fază, prin două argumente: argumentul firescului creaţional care presupune relaţia bărbatului cu femeia, şi argumentul ştiinţific după care, psihologic vorbind, pentru creşterea armonioasă a copiilor este necesară complementaritatea, în primul rând, afectivă, şi apoi neuro-fiziologică şi psihologică a mamei cu tatăl. Problemele maritale ale homosexualilor ne sunt cunoscute din presa occidentală, de unde ştim că violenţa este o constantă comportamentală.

În filonul nostru identitar şi creştin de când am început să ne formăm ca naţie pe acest pământ, stă convingerea că Dumnezeu binecuvântează familia formată din bărbat şi femeie “căci nu e bine să fie omul singur”. După ce la începutul veacului al II-lea romanii au venit şi i-au colonizat pe geto-daci, o parte din aceştia au scăpat şi au rămas organizându-se în afara graniţelor Imperiului Roman, aşa-numiţi daci liberi. În permanenţă ei realizau atacuri la adresa romanilor colonizatori şi se pare că geto-dacii ocupaţi de romani răspundeau cu drag şi dor, astfel că romanilor le era tot mai greu să-i stăpânească pe geto-daci. Desigur că aceste incursiuni erau făcute şi pe motivul unităţii familiale de sânge şi credinţă a geto-dacilor ale căror femei, aşa cum spun şi unii istorici, au rămas pe pământul pe care s-au născut, au crescut şi şi-au întemeiat familia. Fie ca această putere a strămoşilor noştri se ne inspire şi pe noi cei de azi în efortul de a ne afirma şi păstra valorile neamului.

Şcoala este şi ea înregimentată pe două planuri, adică financiar-material şi spiritual-cultural. Cel de-al doilea aspect este cu atât mai interesant cu cât programa şcolară este tot mai încărcată deşi se luptă împotriva reducerii numărului de ore la anumite discipline: religie, istorie, latinitate (scuze, latină). Manualele, aşa cum sunt, şi cu o tot mai tergiversată apariţie, se pare că nu mai prezintă importanţă psiho-pedagogică şi didactică decât dacă vor fi editate de la centru şi de o singură editură mamut.

Ar fi tare interesant să putem auzi astăzi comentariile pe care un Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru sau un Spiru Haret şi chiar un Dumitru Stăniloae le-ar fi putut face dacă ar fi trăit în zilele noastre. Şi, totuşi, sunt cam tot atâtea reforme în învăţământul românesc câţi ani s-au scurs din 1989 până astăzi.

Mediul lingvistic e mai puţin particularizat în prezentările mainstream, deşi iradierea semnificaţiei limbii române poate fi uşor prelevată din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cum s-ar putea ajunge ca în Ucraina sau în oricare altă ţară să se poată interzice predarea în limba maternă a unei minorităţi? În cazul de faţă, aş sugera mai multă corectitudine politică în favoarea minorităţilor entice. Sau ce se întâmplă cu vlahii/românii din Serbia şi cu limba română tot mai supusă interdicţiilor.

Asta pe lăngă violurile zilnice ale limbii române de către chiar fiii ei mai mult sau mai puţin tineri şi care numesc frumuseţea, delicateţea, profunzimea, culoarea, gingăşia, forţa, robusteţea, iubirea printr-un singur cuvânt, adică “cool” sau sinonimele acestuia, “beton, mişto, super”.

Aş vrea acum să dau un singur exemplu despre ceea ce a însemnat odată, şi mai poate încă însemna şi astăzi, limba pentru orice popor. În cazul de faţă, pentru poporul român.

Suntem, cred, familiarizaţi cu disputa lingvistică şi istorică pe care atât autori şi istorici români ortodoxi, cât şi greco-catolici, au dus-o în a sublinia greutatea cantitativă şi calitativă dpdv lingvistic a elementului latin sau dac în limba română. Asta s-a întâmplat în mod preponderent cam cu privire până la secolul al patrulea când, odată cu apariţia Constantinopolului, s-a pus problema influenţei lingvistice greceşti. Astfel, am putea spune, alături de mulţi alţii, că formarea etnică a poporului român s-a realizat simultan cu încreştinarea sa şi cu formarea identităţii limbii române. O curiozitate se ridică însă atunci când avem în vedere modul în care a apărut şi s-a instaurat limba slavonă în cultul şi în administraţia românească. Sunt voci, autorizate de altfel, care consideră că undeva la intersecţia primelor două milenii creştine fraţii bulgari “ne-au dăruit” limba slavonă. Desigur că dezbaterile pe aceste temă ar putea continua indefinit.

Şi acum punctul în care am vrut să ajung: se pare că influenţele tot mai acute ale vorbitorilor de limbă latină sau de limbă greacă, care şi-au dorit o influenţă religioasă sau politică şi, poate că pe amândouă, în pământul românesc, i-au făcut pe români să opteze pentru limba slavonă. Şi această alegere lingvistică i-a sprijinit pe români în efortul, de altfel mult mai complex, de a-şi păstra identitatea culturală şi etnică în faţa confiscării tendenţioase încercate pe filiere ligvistico-politice-religioase (Joanta, 2017, p. 175).

Biserica, însă, poate fi ultimul bastion al românismului. Nu un bastion exclusivist, cât unul care promovează libertatea de alegere şi expresie a oamenilor într-o atmosferă structurală de respect reciproc şi, în acelaşi timp, comun faţă de valorile bazale care fundamentează comunitatea solidarităţii româneşti şi europene.

Indiscutabil, programe de relevanţă naţională ca “Alege Şcoala” şi “Hristos împărtăşit copiilor”, deservesc acest interes valoric al bisericii şi al românilor. În continuarea acestei misiuni, Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod din Creta I,1, defineşte astfel Biserica: “Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, este comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, pregustare şi vieţuire a celor din urmă (a oamenilor) în Dumnezeiasca Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Cancelaria Sfântului Sinod, 2017, p. 7).

Desigur că aceste abilităţi de organizare administrativă şi social-filantropică ale Bisericii Ortodoxe Române se inspiră constructiv, conştient şi inconştient, din ceea ce s-a putut constitui încă din primele veacuri daco-româneşti creştine ca şi competenţe organizaţionale ale unei Bisericii care a trebuit să-şi asume responsabilitatea religioasă şi civilă în timpul etnogenezei româneşti.

În mod sigur, ar mai fi multe de spus despre aceste teme şi subiecte care vizează complexitatea mediului în care fiecare dintre noi îşi desfăşoară existenţa. Fără a avea pretenţia de a vă fi oferit un panoptic, considerăm că aceste lucruri trebuie spuse, chiar dacă şi numai schiţat, aşa cum am făcut noi acum, pentru a crea o bază de aprofundare pe care fiecare dintre noi să o putem valorifica în folosul nostru şi al famililor noastre, al instituţiilor care deservesc societatea romînească şi, de ce nu, în numele comuniunii umane la care suntem chemaţi cu toţii (cf. Ioan 17, 11), în folosul lumii întregi.

1. BLAGA, Lucian, (1972). Izvoade, Bucureşti: Editura Minerva.
2. BOIA, Lucian, (2005). Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, traducere de Valentina Nicolaie, Bucureşti: Editura Humanitas.
3. CĂLINESCU, George, (1964). Istoria literaturii române, Bucureşti: Editura Academiei Populare Române.
4. CREŢU, Daniela şi NICU, Adriana, (2009). Pedagogie, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”.
5. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
6. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea, Iaşi: Editura Pim.
7. MARGA, Andrei, (2013). Schimbarea lumii – globalizare, cultură, geopolitică, Bucureşti: Editura Academiei Româme.
8. NELLAS, Panayotis, (2002), Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
9. RĂDULESCU MOTRU, Constantin, (2012). Psihologia poporului roman, Bucureşti: Editura Paideia.
10. STĂNILOAE, Dumitru, (2014). Ortodoxie şi Românism, Bucureşti: Editura Basilica.
11. TOYNBEE, Arnold, (1979). Oraşele în mişcare, traducere de Leontina Moga, Bucureşti: Editura Politică.
12. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999). Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină.

• ca fiinţă morală, capabilă de acţiuni în vederea binelui; un al doilea sens,
• ca fiinţă socială „zoon politikon”, respectiv ca fiinţă ce tinde în mod natural să trăiască în societatea organizată statal, iar statul este un instrument în vederea realizării scopurilor pe care omul înţelege să le aibă la un anumit moment istoric determinat;
• ca fiinţă care caută frumosul, arta fiind o imitaţie a realităţii, cu rol de purificare a sufletului prin disciplinarea pasiunilor.

Tot ce trăim este plin de sens. Trăim clipe sau veșnicim trăiri ”într-un perpetuu joc de nemoarte”, este mesajul din recenta carte a poetului Petre Popa ”Blazonul veșniciei”, volum de Poezii, cântece, eseuri pentu copii... și părinți, carte apărută la Uniprint, Soroca, 2017.

Dacă ar fi să semnalăm doar o apariție a acestui an 2017, enunțul de mai sus ar încununa pe poetul Petre Popa cu încă o bucurie a unei realizări personale. Cartea este, însă, o provocare inedită de a ne descoperi printre rânduri și pe noi cititorii ei, în ipostaza de creatori de veșnicie, din perspectiva pe care ne-o propune poetul. Un cuvânt sau mai multe cuvinte, un gest sau câteva gesturi, o notă muzicală sau un întreg cântec, adunate de poet pe portativul gândului, dintr-un unghi mereu refăcut de altă și altă citire-recitire a viețíi prin ani, înmulțește propria noastră percepție, ne invită să participăm la veșnicie. Suntem o bucată de  veșnicie. Un lanț viu al minunilor lumii, mâinile părinților, fraților și surorilor, ale nepoților, ale prietenilor, apoi părinți ai copiilor noștri cu prieteni și cunoscuți, conștienți sau devenind astfel conștienți că suntem datori să ne ducem până în veșnicie misiunea de om.  

Fiecare poezie, cântec sau eseu are un destinatar, prin adresarea pe care o conține dedicația poeziei.  Titlul este viziunea, o legătura subtilă cu persoana sau personalitatea evocată. Desigur imima care pulsează în noi toți este Mama, ”rădăcină, vlăstar, rădăcină” . Un lirism filozofic ascuns în cuvinte simple, elocvente. Un cântec de bun venit ”DE LEAGĂN” și un epilog sau ”În loc de epilog”, finalul  ”INTRE OAMENI...” Conținutul cărții se încadrează între ”coperțile” văzute ale veșniciei printr-o ilustrație a blazonului ei, al veșniciei (desenul-metaforă așa de inspirat a lui Anatol Adam de pe copertă): mâini fragede, tinere, de copil - muguri de viață, mâini ale celor în vârstă, bătătorite de vreme, brăzdate de riduri: ”Rădăcină – vlăstar /Vlăstar – Rădăcină./ Carte Cu perpetuum joc de nemoarte!”. Toți suntem unici prin ceea ce suntem în cartea vieții. Mâinile împreună ne sugerează o înlănțuire. Ne atașăm de oameni iubindu-i, concurându-i, contrazicându-i, adimirându-i: un rol sau o oglindă. Afinități sau aparențe exterioare toate sunt nascătoare de poezie, de cântec toate sunt trăiri sau ne trăiesc în veșnicie. Drumul spre noi, cei lăuntrici rămâne și pentru noi înșine o mare necunoscută. Dar suntem verigi în lanțul universului și toți, împreună făurim veșnicia.

Mesajul ascuns este acela că veșnicia ne e tot mai aproape cu cât drumul spre noi e mereu necunoscut. Autorul însuși subscrie, în ultimul rând al cărții, la POST SCRIPTUM: ”Și dacă prietenii mei au loc la o masă de sărbătoare de ce să nu se regăsească și într-o pagină de carte?”

Oameni buni, actori ai aceleiași piese, viața, luați-vă de mâini. Veșnicia nu se câștigă așa de ușor. Piedicile sunt trepte spre înalt. E vremea să ne zidim clipă de clipă, sincer și curajoși, mână de mână, veșnicia!

 Maria GABOR

P. S. Am primit cartea ”BLAZONUL VEȘNICIEI” de la autor, prin grupul de pelerini de la publicațiile Apostolat în Țara Făgărașului și Revista Porunca Iubirii, care au vizitat în august 2017 Soroca, Moldova cu Chișinăul, mănăstiri și împrejurimi. M-am regăsit cu o poezie între paginile cărții, nu a mea ci dedicată  mie, Răscrucilor mele, intuite dinainte de a-l fi cunoscut, în 2015 pe poet, si de a-mi fi făcut bucuria de a mă include cu poeziile mele în Almanahul literar 2014: ”De la Nistru Pân’ la Tisa”. M-am regăsit mai ales printre prietenii cuvântului, ai spiritului de prietenie, căci - nu-i așa -  avem prieteni peste tot. Cetățile noastre comunică istoric prin duhul veșniciei transmis cetăților noastre de la Nistru  la Oltul nostru.