Ianuarie 2017
Sfinții Trei Ierahi

Sumar:
Atac asupra moştenirii evreieşti şi creştine
Stareţul Schitului Rădeni, ameninţat cu caterisirea pentru nepomenirea ierarhului
Minune recentă a Maicii Domnului prin Icoana Grabnic Ascultătoare
Anul 2016, foarte sângeros pentru creștinii din toată lumea
Știri externe - ianuarie 2017 (EXT)
Știri interne - ianuarie 2017 (RO)
Patriarhia Română, un pas înapoi în fața mișcării ecumenice?
Programul de citire a Sfintei Scripturi intr-un singur an
La umbra sinodului din Creta, ferit de Lumina Duhului Sfânt, se află CMB
Sinodul din Creta. Pretenții, Realități, Consecințe
Canonul 15, privind nepomenirea episcopului, poate oferi legitimitate pentru schismă?
Sinodul din Creta | Sfânta Chinotită: Tendinţele de întrerupere a pomenirii ierarhilor nu sunt justificate!
Credinta Ortodoxa intre Sfanta Scriptura si Sinodul din Creta – 2016 – Părintele Calistrat (pagină personală de Facebook)
Misiunea creştină se îndeplineşte doi câte doi
Calea către Frăsinei...
Cuvânt la trecerea către cele veşnice a Părintelui Proclu Nicău
Efectele televiziunii asupra minţii umane (după VIRGILIU GHEORGHE)
Familie şi inteligenţă emoţională (5) - conştiinţă socială şi empatie -
Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare
Pseudo - Arsenie Boca
Chemare: Marșul pentru Viață 2017!
Comemorarea anuală Valeriu Gafencu: Joi 16 februarie 2017, Târgu Ocna
S-a luptat cu valurile - Povestea adevărată a unei femei care, cu credință și curaj, a biruit încercările vieții - Monahia Porfiria (CARTE)
Să fii Român! - Dan Puric (CARTE)
Crăciun întemnițat - Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste și după eliberare în amintirile mărturisitorilor (CARTE)
Statele Unite și Noua Ordine Mondială - O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin (CARTE)
Pastorația persoanelor dependente de alcool - Pr. Iulian Negru, Nicoleta Amariei (CARTE)
Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu - Konstantin V. Zorin (CARTE)
Căsătoria de la Taină la instituție - Antonios Kalligeris (CARTE)
Minunile Sfintei Ana revărsate asupra familiilor fără de prunci Paraclisul Sfintei Ana - Ieromonah Serafim Dunia (CARTE)
Maniere alese pentru prinți și prințese - Amalia Dragne, Cristina-Diana Enache (CARTE)
Un părinte cu viață sfântă - Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988) - Monahul Zosima - (CARTE)
Cruciulita cu snur reglabil CR10
Cum să te prețuiești pe tine însuți și cum să îți prețuiești aproapele, David L. Fontes (CARTE)
Noul Materic Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte (CARTE)
Chipuri ale demnității românești - Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor (CARTE)
Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide - Despre duhul, Bogdan Munteanu (CARTE)
Ceai Femina-Complex, 50g Sănătatea intimă a femeii



Tema lunii
Atac asupra moştenirii evreieşti şi creştine - Antje Naujoks

 

O rezoluţie recentă a UNESCO (ONU), 24 de ţări au votat cum că evreii (şi implicit şi creştinii) nu au nici o legătură cu Templul lui Solomon şi numai 6 ţări au fost împotrivă, iar 26 de ţări s-au abţinut! Muntele Templului ar fi deci al musulmanilor. Mai mult, SUA nici nu recunoaşte Ierusalimul ca fiind capitala Israelului şi de aceea are ambasada la Tel Aviv. Donald Trump a promis însă că va recunoaşte Ierusalimul ca fiind capitala nedivizată a statului Israel.(nota red.)

 

În octombrie 2016, UNESCO, una dintre cele 17 agenţii specializate ale ONU, responsabilă pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, cu sediul la Paris, a adoptat o rezoluţie ale cărei conţinuturi au avut puternice ecouri în lumea întreagă. În ziua următoare, directoarea generală a UNESCO, Irina Bokova, s-a distanţat de aceasta: «A nega, a disimula sau a elimina una dintre tradiţiile evreieşti, creştine sau musulmane legate de oraşul Ierusalim subminează integritatea locului.» Oraşul vechi al Ierusalimului, cu tot cu zidurile lui, a fost declarat în anul 1981 de către UNESCO drept patrimoniu universal. Irina Bokova a spus în continuare că acest loc trebuie considerat ca un «microcosmos al diversităţii spirituale a omenirii, în care mai multe popoare consideră ca fiind sfinte aceleaşi locuri, doar că le numesc diferit.»

Pentru evrei, Muntele Moria este Har HaBeit, «muntele casei», locul în care Avraam ar fi trebuit să îl jertfească pe fiul său Isaac şi în care s-au aflat Primul şi al Doilea Templu. Deoarece locul este considerat a fi Casa lui Dumnezeu, ei se simt cel mai aproape de Cel Preaînalt la Zidul Plângerii, la ruinele fostului templu. Creştinii numesc această înălţime Muntele Templului, destinaţia ultimei călătorii a Domnului Iisus, despre care El a spus: «Nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie» (Ioan 2, 16).

Musulmanii denumesc locul Al-Haram al-Sharif (nobilul loc sfânt, n.trad.), care, deşi nu este menţionat în Coran, este considerat a fi al treilea loc sfânt al islamului. Chiar dacă în rândurile erudiţilor în islam lucrul acesta este pus la îndoială, musulmanii cred cu tărie că acea călătorie de noapte a lui Mahomed, de la Mekka la al-Aqsa (locul de închinare îndepărtat, n.trad.) pe calul Buraq, l-a dus la Ierusalim, iar de acolo, de la Beit al Maqdis (casa sfântă, n.trad.) şi-a început înălţarea la cer.

Rezoluţia UNESCO are la bază o cerere din partea mai multor ţări, printre care le amintim pe Algeria, Egipt, Liban, Maroc, Oman, Qatar şi Sudan. Cu privire la o rezoluţie asemănătoare s-a votat deja în aprilie 2016. La a doua votare s-au înregistrat 24 de voturi pentru, 6 împotrivă şi 26 de abţineri. Împotrivă au votat SUA, Marea Britanie, Germania, Olanda, Lituania şi Estonia. Unii comentatori israelieni şi ambasadorul Israelului la UNESCO, Carmel Şama-Hacohen, au subliniat faptul că state europene importante au votat împotriva rezoluţiei. Franţa şi Suedia s-au abţinut, în condiţiile în care Franţa a votat pro la o rezoluţie anterioară. Important a fost de asemenea şi faptul că state ca Mexic şi Brazilia şi-au reanalizat votul. În rezoluţie au apărut şi câteva îmbunătăţiri în ceea ce priveşte conţinutul. În Paragraful 3 a fost recunoscută importanţa oraşului vechi Ierusalim pentru toate cele trei religii monoteiste, iar paragraful în care Israelul este acuzat de «deteriorarea moştenirii în afara Muntelui Templului» a fost eliminat. În ciuda tuturor acestor amendamente, rezoluţia constituie în continuare o mare problemă politică.

Nu doar participarea palestinienilor la formularea rezoluţiei este importantă, ci şi faptul că aceasta are la bază o campanie lansată în jurul anului 1997, care nega încă din acea vreme orice legătură evreiască cu Muntele Templului. În rezoluţie, moştenirea evreiască este disimulată, fiind folosite exclusiv denumirile arabe obişnuite, în vreme ce numele evreieşti sau englezeşti ale locurilor nu apar deloc, astfel încât Zidul Plângerii devine exclusiv zidul Al-Buraq. De aproape 20 de ani, politicienii şi simpatizanţii palestinieni susţin că nimeni în afară de musulmani nu are «vreun drept asupra şi celei mai neînsemnate fărâme de pământ din Ierusalim». Această politică este relativ nouă, lucru evidenţiat de faptul că dovezile istorice (documente scrise şi artefacte) sunt contestate, sustrase sau chiar prezentate ca fiind minciuni. Acelaşi lucru se poate spune şi despre «Ghidul Muntelui Templului» editat de Waqf, autoritatea musulmană responsabilă de aceste locuri. Acest document publicat în limba engleză în anul 1925 conţine, printre altele, citate din Vechiul Testament, cum ar fi, de exemplu, cel inclus în următorul paragraf: «Locul este unul dintre cele mai vechi din lume. Sfinţenia lui merge până în cele mai vechi timpuri. Identitatea lui ca fost loc al Templului lui Solomon este controversată. Aceasta este şi locaţia despre care se spune: „David I-a zidit acolo un altar Domnului”» (2 Sam. 24, 25).

În anul 2010, un studiu palestinian în care Zidul Plângerii era declarat ca făcând parte din Moscheea al-Aqsa a declanşat un scandal diplomatic cumplit. Ministerul american de Externe de atunci a declarat studiul ca fiind «incorect faptic şi extrem de provocator». Acum se pare că s-a ajuns la o situaţie asemănătoare, ceea ce l-a făcut pe premierul israelian Beniamin Netanyahu să vocifereze: «Absurdităţile ONU continuă. Este ca şi cum am spune despre China că nu are nicio legătură cu Marele Zid sau despre Egipt că piramidele nu îi aparţin.»

În Israel s-a creat multă tulburare. Rezoluţia a fost desemnată ca fiind o tentativă de a-i nega trecutul, cu scopul de a-i nega şi viitorul. S-a indicat de asemenea că acest succes al campaniei palestiniene încearcă să schimbe istoria evreiască a Ierusalimului, dar şi pe cea creştină. Numeroase entităţi creştine s-au alăturat plângerilor venite din partea evreilor. Presa mondială a relatat despre acestea: «Decizia UNESCO de a nega istoria evreiască este totodată o decizie de a nega istoria creştină. Dacă evreii nu sunt legaţi prin nicio moştenire de Muntele Templului, atunci acest lucru este valabil şi pentru creştini. Totuşi, ştim că în timpul vieţii Sale, Mesia al nostru a mers adesea la Templu, pentru a Se ruga acolo ca evreu Dumnezeului lui Israel, şi aceasta cu 600 de ani înainte ca Mahomed să se fi născut.» Aceeaşi opinie au împărtăşit-o şi cei 23 de parlamentari din 18 ţări diferite, care au venit la Ierusalim pentru a participa la o conferinţă internaţională organizată cu ocazia Sărbătorii Corturilor. Ei au criticat rezoluţia, considerând că este o tentativă de a contesta originea evreiască a Ierusalimului, a credinţei şi moştenirii creştine.

Chiar înainte de închiderea redacţiei, subiectul s-a încins din nou din cauza unui vot al Comitetului pentru Patrimoniul Mondial. Cei 21 de membri vor vota cu privire la Oraşul Vechi al Ierusalimului şi zidurile cetăţii. Acest vot a fost cerut de Liban şi Tunisia în numele palestinienilor, deoarece aceştia nu au statut de membri. Specialiştii au desemnat versiunea aceasta ca fiind mai blândă, dar între timp ceva pare să se fi pus în mişcare, deoarece unele ţări se trezesc, iar susţinerea scade. Mexic şi Brazilia, două ţări caracteristic creştine, s-au distanţat de susţinerea lor iniţială faţă de rezoluţia de la mijlocul lunii octombrie. Mulţi deputaţi cehi au condamnat rezoluţia, definind-o ca fiind plină de ură şi au criticat faptul că UNESCO promovează antisemitismul. Şi mai tranşant a fost prim-ministrul Italiei, Matteo Renzi, care i-a atacat pe reprezentanţii ţării sale pentru decizia de a se abţine. El a spus: «A considera că nu există nicio legătură între Ierusalim şi iudaism este ca şi cum am afirma că soarele aduce întuneric. Dacă noi, italienii, trebuie să ne separăm cu privire la această problemă de unitatea europeană, atunci aşa să fie.» În plus, într-o convorbire telefonică, el l-a asigurat pe premierul Israelului, Beniamin Netanyahu, că îşi va face simţită influenţa asupra reprezentanţilor europeni la votările viitoare. Astfel, Israelul pare să fi câştigat o luptă, dar nu şi războiul legat de rezoluţii de acest gen. (sursa: Stiri din Israel 11/2016)

Citiți și: De te vom uita Ierusalime! - Sever Voinescu

ACTUALITATEA religioasă
Stareţul Schitului Rădeni, ameninţat cu caterisirea pentru nepomenirea ierarhului

 

Mitropolitul Moldovei, în război cu un „schismatic“. Stareţul Pamvo, ameninţat cu caterisirea pentru nepomenirea lui.  ÎPS Teofan: „Se face vinovat de schismă“ 

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a dat prima sancţiune în scandalul neînţelegerilor provocate de Sinodul din Creta. Preotul Pamvo Jugănaru, stareţul Schitului Rădeni din Neamţ, a fost acuzat de schismă şi sancţionat cu un avertisment scris. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (MMB) a dat prima sancţiune în scandalul schismaticilor care contestă deciziile şi textele adoptate de Sinodul din Creta. Mitropolia ieşeană a decis să sancţioneze atitudinea ostilă a stareţului Pamvo Jugănaru de la Schitul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, judeţul Neamţ, unul dintre clericii care au oprit pomenirea la slujbe a superiorul canonic ÎPS Teofan, mitropolitul MMB. Hotărârea vine după aproape jumătate an în care ÎPS Teofan a fost ţinta unui atac fără precedent în Biserica Ortodoxă Română. Încă din august, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a fost ameninţat de un grup de clerici şi credincioşi că nu va mai fi pomenit la slujbe dacă nu se dezice de textele adoptate de Sinodul din Creta, respectiv de ecumenismul promovat de acestea. Până în prezent, exponenţii mişcării anti-sinod au trimis către MMB numeroase scrisori prin care contestă sinodul din insula grecească. În replică, administraţia mitropoliei prin exarhatul mănăstirilor a cercetat mişcarea „schismatică” din rândul mănăstirilor şi pe 22 decembrie a dat prima sancţiune în acest sens. Pedeapsa îl vizează pe ieromonahul Pamvo Jugănaru, stareţul Schitului „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, judeţul Neamţ, cel care a informat MMB pe 16 decembrie că nu-l mai pomeneşte pe ÎPS Teofan la slujbe. Călugărul este acuzat de schismă şi a fost sancţionat pentru neîndeplinirea rânduielilor bisericeşti cu un avertisment scris, următoarea sancţiune prevăzută de canoanele bisericeşti fiind caterisirea, după cum arată MMB.

„Având în vedere că nepomenirea chirirarhului intră sub incidenţa prevederilor art. 11 alin 1 din Regulamentul Autorităţilor Canonice Disciplinare şi al Instanţelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române (denumit în continuare Regulament): schisma este despărţirea de Biserică prin acţiuni sau interpretări publice deosebite ale unor norme de disciplină, morală şi cult din învăţătura şi Tradiţia Bisericii sau nesupunerea şi refuzul de a asculta de autoritatea bisericească, după ce i s-a atras atenţia în scris, şi se sancţionează astfel: 1. în cazul clericilor, cu destituirea din slujirea clericală sau caterisirea”, se arată în documentul emis de MMB şi semnat de arhimandritul Nichifor Horia, exarhul mănăstirilor. Potrivit actului respectiv, în şedinţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor de pe 22 decembrie, ÎPS Teofan a decis sancţionarea ieromonahului Pamvo Jugănaru cu un avertisment scris. „Ţinând cont de propunerile formulate de Sectorul exarhat, în temeiul prevederilor canoanelor 31 Ap., 39 Ap., 6 Sin. II Ec., 13 sin. I – II Constantinopol şi în aplicarea art. 11, alin 1 din Regulament, care prevede atragerea atenţiei în scris, ca procedură premergătoare sancţionării pentru săvârşirea abaterii de schismă, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, în cadrul permanenţei Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor din data de 22.12.2016, a decis următoarele: Ieromonahul Pamvo Jugănaru de la Schitul ,,Sf. Cuvioasa Parascheva” Rădeni, jud. Neamţ, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 4, lit. a din Regulament: dojană arhierească scrisă”, se mai precizează în documentul citat. MMB subliniază ulterior că, dacă stareţul schitului din Neamţ continuă să nu-l mai pomenească la slujbe pe mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, acesta va fi caterisit.

 „Se atrage atenţia Ieromonahului Pamvo Jugănaru că, prin dojana arhierească scrisă este împlinită procedura avertismentului scris precizată de art. 11, alin 1 din Regulament şi în cazul în care va continua nepomenirea chiriarhului la Sfânta Liturghie, precum şi la celelalte sfinte slujbe, se face vinovat de săvârşirea abaterii de schismă, urmând a suporta consecinţele canonice şi regulamentare bisericeşti.” Decizia mitropoliei ieşene vine la o zi după ce Patriarhia Română a emis un comunicat de presă prin care anunţa că preoţii implicaţi în acţiuni de răzvrătire şi denigrare a Sinodului din Creta „vor fi chemaţi la îndreptare prin dialog paşnic şi lămurire canonică privind gravitatea dezbinării şi a tulburării păcii şi unităţii Bisericii”. În acelaşi comunicat, Patriarhia Română anunţa că preoţii care vor persita în atitudinea ostilă faţă de Sinodul din Creta şi vor continua să tulbure pacea şi unitatea Bisericii vor primi sancţiuni administrative şi canonice disciplinare. „Sancţiunile administrative şi canonice disciplinare se vor aplica spre îndreptarea clericilor, monahilor şi mirenilor care persistă în starea lor de răzvrătire şi dezbinare, tulburând pacea şi unitatea Bisericii”, se nuanţa în informarea BOR. De aproape jumătate de an, în sânul BOR mocneşte un scandal uriaş determinat de participarea delegaţiei României la Sinodul din Creta, în perioada 17-26 iunie 2016. Semnarea documentelor aprobate în cadrul acestei întâlniri a stârnit reacţii virulente printre clericii din mănăstiri. Principalul înscris care a provocat nelinişte a fost „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine“. Sursa: Adevarul

În situație asemănătoare se află și:

Minune recentă a Maicii Domnului prin Icoana Grabnic Ascultătoare

 

O minune care a avut loc la începutul lunii decembrie 2016 la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos a fost relatată de un călugăr care a fost martor la acest eveniment. Această întâmplare minunată a fost povestită, de asemenea, și în timpul unui eveniment public la o biserică din Tesalonic.

„În lăcașul Maicii Domnului, la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos, unde starețul mănăstirii, Cuviosul Grigorie, împreună cu obștea cântă zilnic psalmi, fac slujbe de pocăință și se roagă pentru sănătatea și odihna a sute de oameni, unul dintre frații noștri în Hristos s-a rugat în paraclisul ce adăpostește Icoana și a primit har din belșug de la „Grabnic ascultătoarea”, Icoana Maicii Domnului care de bună voie își revarsă grabnic mila ei asupra tuturor celor ce o invocă cu venerație și credință”, precizează site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr.

Potrivit unui martor ocular, un tânăr în vârstă de optsprezece ani din orașul Strumica [Macedonia], care suferea grav de bâlbâială, a vizitat Mănăstirea Dochiariu pentru a se închina Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare”. Când tânărul, care nu mai vorbise înainte și care scoatea doar sunete neinteligibile, a intrat în mănăstire și a stat lângă „Grabnic ascultătoarea”, icoana făcătoare de minuni, el a început brusc să plângă și să strige în limba sa maternă: „Maică Maria, dă-mi sănătate!”.

Toți aceia care erau cu el și cunoșteau viața tânărului au rămas uimiți. După rugăciunea pe care un călugăr din Dochiariu a citit-o netulburat, tânărul macedonean s-a adresat tuturor celor prezenți care s-au rugat împreună cu el și a spus: „Vă mulțumesc tuturor, acum mă simt foarte bine.”

Acesta este încă un alt exemplu al puterii miraculoase a Preacuratei Fecioare, care, prin icoana ei „Grabnic Ascultătoare” își revarsă harul ei peste mulți credincioși în fiecare zi, în Grecia, dar și în străinătate. Credincioșii se roagă și cheamă ajutorul ei, strigând: „Bucura-te, care ești grabnic ascultătoare, îndeplinind spre folos cererile noastre!”  - (Sursa: Marturie Athonita: Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de optsprezece ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos) - Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de Laurențiu Dumitru)

 

 

 

Anul 2016, foarte sângeros pentru creștinii din toată lumea

 

Pentru creştini, anul 2016 a fost unul foarte sângeros. Potrivit Center for the Study of Global Christianity au fost ucişi aproximativ 90.000 creştini pe parcursul anului care a trecut, după cum informează ABC News, citat de pravoslavie.ru.

Alte 500-600 milioane creştini sunt împiedicaţi să-şi practice în mod liber credinţa, estimează Massimo Introvigne, fondatorul Centrului de studii a noilor religii.

În jur de 70 procente din decesele înregistrate au fost cauzate de conflicte apărute între triburile africane. În Nigeria, spre exemplu, s-a înregistrat o creştere de peste 60% a asasinatelor comise de grupări musulmane radicale, cum ar fi Boko Haram. Oricum, creştinii sunt în pericol zilnic în Orientul Mijlociu, inclusiv în Irak și Siria. Coreea de Nord este renumită şi ea pentru intoleranţa şi cruzimea faţă de creştini.

Conform unui raport anual lansat de Release International, un grup dedicat creştinilor persecutaţi din întreaga lume, cea mai mare ameninţare pentru creştini vine din lumea islamică cu guverne ostile și grupări militante. În plus, atacurile militanţilor hinduşi au crescut în India, iar în China congregatii sunt supuse unor presiuni constante din partea guvernului. Atacuri violente împotriva creştinilor au loc şi în ţări ca Iran, nordul Nigeriei sau Pakistan.

Organizația Open Doors USA a publicat miercuri, 11 ianuarie 2017, lista celor 50 de țări în care creștinii au fost persecutați pentru credința lor în anul 2016. World Watch List prezintă gradul de amploare al actelor de persecuție și intoleranță religioasă într-un top al acestor țări, disponibil pe opendoorsusa.org.

Open Doors USA raportează 21 de țări în care minoritatea creștină este persecutată în proporție de 100%. Astfel, aproximativ 215 milioane de creștini au avut de suferit pentru convingerea lor religioasă anul trecut.

Este al 25-lea an în care organizația realizează acest raport și, potrivit lui David Curry, CEO-ul Organizației, se înregistrează cea mai gravă situație de până acum.

Un creștin din 12 trăiește într-o zonă sau cultură în care creștinismul este ilegal, interzis, sau pedepsit. Totuși, lumea nu vorbește foarte mult despre valul șocant de intoleranță religioasă, spune David Curry, citat de christianpost.com.

Raportul înregistrează 1207 creștini uciși pentru credința lor, în afară de zonele Coreea de Nord, Irak și Siria, care se află pe locurile 1, 6 și 7 din alarmantul top. De asemenea, 1329 de locașe de cult au fost atacate sau distruse pe întreg globul în anul 2016.

Cele 21 de țări în care minoritatea creștină este persecutată, în proporție de 100% sunt Coreea de Nord, Somalia, Afganistan, Pakistan, Sudan, Siria, Irak, Iran, Yemen, Eritrea, Libia, Nigeria, Maldive, Arabia Saudită, India, Uzbekistan, Vietnam, Kenya, Turkmenistan, Qatar și Egipt.

În Coreea de Nord, o persoană poate fi încarcerată sau omorâtă doar pentru deținerea unei Biblii. Cetățenii acestei țări sunt forțați să creadă în familia conducătorului Kim Jong Un, ca singură divinitate. Mii de oameni au fost uciși sau trimiși în lagăre de „reeducare” pentru practicarea credinței lor.

În Somalia, deși puține persecuții sunt raportate, creștinismul este interzis. Există mici comunități, care își practică credința în ascuns, iar dacă sunt descoperite, creștinii sunt uciși fără vreun proces anterior. În Somalia toți cetățenii sunt înregistrați ca și islamiști, indiferent de credința lor.

Pakistan este cea mai violentă țară în ce privește opresiunea creștinilor. Aceștia sunt ținta ridiculizărilor și persecuțiilor publice. Poliția nu îi protejează corect și persecutorii se autoimpun.

Au fost arse din temelii orașe întregi, oameni au fost arși de vii, sunt tot mai multe fete violate și luate cu forța în căsătorie islamică, în încercarea adepților musulmani de a obține un loc în rai, prin această metodă de convertire, a spus Wilson Chowdhry, președintele Asociației Creștine Britanice din Pakistan.

Odată cu creșterea organizației teroriste Stat-Islamic în Orientul Mijlociu, sute de mii de creștini din Siria și Irak sunt nevoiți să-și părăsească locuințele pentru a nu fi uciși. Câteva mii de creștini, refugiați în tabere din Erbil sunt în totalitate dependenți de ajutoare umanitare.

Persecuțiile au crescut de la an la an, după ce în 2013 se anunța dublarea victimelor persecuțiilor creștinilor față de 2012, iar 2014 și 2015 au fost anunțați în presă drept cei mai sângeroși ani pentru creștini. În ultimii 14 ani topul celor de la Open Doors USA are pe primul loc Coreea de Nord, unde zeci de mii de oameni suferă pentru credința în Iisus Hristos. Sursa - basilica.ro

 

Știri externe - ianuarie 2017 (EXT)

 

GRECIA: Convocare extraordinară a Sinodului Ierarhiei Greciei în luna martie 2017

Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei a decis astăzi, 11 ianuarie 2017, onvocarea unei şedinţe extraordinare a Ierarhiei Bisericii Greciei în perioada 8-9 martie a acestui an. Hotărârea a fost făcută publică în comunicatul emis astăzi de Sinodul Permanent. Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei s-a întâlnit ieri şi astăzi în şedinţă de lucru, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade. În cursul zilei de miercuri, Sinodul Permanent a aprobat textul care va fi publicat în broşura Către popor, ca urmare a deciziei Sfântului Sinod din data de 24 noiembrie 2016 referitoare la informarea clerului şi credincioşilor cu privire la deciziile Sfântului şi Marelui Sinod din Creta.

Sinodul Permanent a decis, de asemenea, convocarea extraordinară a Sfântului Sinod a Ierarhiei Bisericii Greciei în zilele de miercuri şi joi, 8-9 martie 2017. În cadrul lucrărilor sale, vor fi susţinute următoarele referate:

• Înaltpreasfinţitul Părinte Daniil, Mitropolit de Kesariani, Vyrona şi Ymittos, va susţine un referat pe tema Educaţiei Religioase;
• Înaltpreasfinţitul Părinte Efrem, Mitropolit de Ydra, Spetsa şi Eghina, va susţine un referat pe tema Orei de Religie;
• Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Messinia, va susţine un referat pe tema dialogului cu romano-catolicii.

Înainte de şedinţa extraordinară a Ierarhiei va fi oficiată Sfânta Liturghie în Duminica Ortodoxiei (5 martie) în Catedrala Arhiepiscopală din Atena. Sinodul Permanent a hotărât ca Mitropolitul de Dimitriada şi Almyros să rostească predica. Conform comunicatului, Sinodul Permanent s-a ocupat şi cu diferite teme legate de Mitropolii şi Comisiile Sinodale: Comisia pentru Relaţii Interortodoxe şi Intercreştine, Comisia pentru Educaţie Religioasă şi Formarea Clerului. În final, Sinodul Permanent a luat în considerare numele unor clerici în vederea înscrierii lor în listele pentru alegerile de episcopi. Sursa: basilica.ro

VATICAN: Primul mesaj video al papei Francisc în 2017

Papa Francisc încearcă să îi motiveze pe credincioși să lucreze împreună în slujba celor care au nevoie de ajutor, în primul mesaj video publicat în 2017, potrivit EFE. Aceasta este cea de-a 13-a înregistrare din cadrul unei inițiative impulsionate de papă în 2016 și potrivit căreia, în fiecare lună, Suveranul Pontif abordează principalele provocări ale omenirii. În lumea de astăzi, mulți creștini din diverse Biserici lucrează împreună în slujba celor care au nevoie de ajutor, pentru apărarea vieții omenești și a demnității sale, a creației și împotriva nedreptăților, afirmă Suveranul Pontif. Inițiativa privind mesajul video al papei numără aproape 13 milioane de vizualizări de la lansarea sa acum un an și este prezentă în aproape 4.000 de articole în presa globală, în peste zece limbi. Sursa: agerpres.ro

VATICAN: Papa Francisc denunță 'nebunia criminală' a terorismului jihadist

Papa Francisc a denunțat luni, în fața reprezentanților corpului diplomatic, 'nebunia criminală' a terorismului jihadist, cerând încă o dată tuturor responsabililor religioși "să reamintească ferm că nu se poate omorî în numele lui Dumnezeu", relatează France Presse. Vorbind în fața ambasadorilor străini de la Sfântul Scaun despre numeroasele țări lovite în 2016 de "terorismul de matrice fundamentalistă", Suveranul Pontif a denunțat această "nebunie criminală care abuzează de numele lui Dumnezeu pentru a răspândi moarte". "Sunt gesturi josnice, în care sunt folosiți copii pentru a ucide, ca în Nigeria. Ei îl vizează pe cel care se roagă, ca în catedrala coptă din Cairo, sau pur și simplu pe cel care se plimbă pe străzile orașului, ca la Nisa sau Berlin, sau pe cel care sărbătorește venirea noului an, ca la Istanbul", a reamintit el.

"Prin urmare, fac apel la toate autoritățile religioase să reamintească la unison și cu fermitate că nu se poate omorî în numele lui Dumnezeu", a insistat Suveranul Pontif. În opinia Papei Francisc, "terorismul fundamentalist este un fruct de o gravă sărăcie spirituală, de care este deseori legată de asemenea o mare sărăcie socială", și "nu poate fi pe deplin învins decât prin contribuția comună a liderilor religioși și politici". El a făcut de asemenea apel la oamenii politici "să garanteze în spațiul public dreptul la libertate religioasă, recunoscând în același timp contribuția pozitivă pe care aceasta o exercită", luptând totodată "prin politici sociale adaptate" pentru "a se evita formarea acestor condiții care devin un teren fertil pentru apariția fundamentaliștilor". Sursa: agerpres.ro

ORIENTUL MIJLOCIU: Au ales religia libertății și a iubirii: Sute de musulmani din zonele măcinate de conflicte, se convertesc la CREȘTINISM

Mii de musulmani din Orientul Mijlociu își îndreaptă fața către Iisus Hristos și către ceea ce încep să considere "religia libertății", pe fondul conflictelor sângeroase care au pus stăpânire pe acest colț al lumii, indică un raport citat de christianpost.com. Multe biserici speră ca sute de mii de musulmani să se convertească la creștinism, având în vedere "foamea spirituală" creată în zonele de conflict, unde persecuțiile au devenit tot mai dure. După cum susține o asociație creștină, care sprijină posturi de radio creștine din regiune, în ciuda exodului masiv al creștinilor din Irak și Siria, nevoiți să ia calea exilului din pricina jihadiștilor ISIS, a terorismului și conflictelor fâră sfârșit, numeroși musulmani au decis să treacă la creștinism.

Sute și sute de musulmani aleg calea lui Iisus Hristos, susțin cei din asociația creștină, care spun că sunt în contact cu familii din Irak și din alte zone din Orientul Mijlociu. "Mulți dintre ei au povestit pentru posturile de radio pe care le sprijinim de ce au ales să treacă la creștinism și să renunțe la islam", a adăugat un reprezentant al asociației, conform christianpost.com

În Iran, casele creștinilor sunt ținta tot mai frecventă a atacurilor guvernului islamic de la Teheran. Dar, în ciuda persecuțiilor la care sunt supuși, grupul misionat Elam Minsitries afirmă că numărul creștinilor a crescut și, în prezent, se estimează că, în prezent, în Iran sunt peste 360.000 de credincioși, spre deosebire de cei doar 500 cât erau în 1979. "Liderii bisericilor se așteaptă ca milioane de oameni să treacă la creștinism în următorii ani, dată fiind această foame spirituală existentă și deziluzia tot mai mare provocată de regimurile islamiste", spun cei de la Elam Ministries. În paralel, așa cum au scris publicații occidentale, refugiații musulmani ajunși în Europa în ultimul an au decis să se convertească la creștinism. Un articol din The Guardian, din iunie 2016, arăta că numărul migranților musulmani din Europa care doresc să se boteze în religia lui Iisus a crescut semnificativ. Un exemplu este dat de o Biserică din Berlin, care a văzut cum numărul convertirilor la creștinism a crescut în câteva săptămâni de la 150 la 700. La fel, o Biserică din Austria a înregistrat o creștere cu 70% , în primele luni ale lui 2016, a celor celor care au dorit să convertească la creștinism.  

"Am aflat că istoria Islamului este complet diferită de ceea ce am învățat la școală. O religie care începe cu violență nu poate duce la libertate și la iubire. Iisus a spus că cei care folosesc sabia, de sabie vor pieri. Acest lucru m-a făcut să îmi schimb gândirea și să aleg religia creștină", a povestit Johannes, un tânăr iranian de 32 de ani convertit la creștinism. Sursa: activenews.ro

Tendinţe globale până în anul 2035

Următorii ani vor fi marcaţi de un risc crescut de conflicte interne şi interstatale, iar cooperarea internaţională se va dovedi un proces dificil din cauza faptului că pe scena politică mondială numărul de actori continuă să crească. Aşa se arată în raportul „Global Trends: Paradox of Progress“ („Tendinţe globale: paradoxul progresului“, în trad.), publicat luni de Consiliul Naţional de Informaţii al Statelor Unite. Totodată, raportul, realizat inclusiv pe baza unor interviuri cu academicieni şi personalităţi din întreaga lume din domeniile financiar şi politic, a identificat şapte tendinţe globale care îşi vor pune amprenta asupra lumii până în anul 2035.

1. Populaţia din ţările bogate îmbătrâneşte. Numărul celor apţi de muncă din ţările bogate, China şi Rusia va scădea, dar va creşte în ţările sărace sau în curs de dezvoltare, mai ales în cele din Africa şi din Asia de Sud, fapt ce va duce la intensificarea presiunilor economice şi la încurajarea migraţiei. Educaţia şi formarea continuă vor juca un rol crucial în toate ţările.

2. Economia mondială se schimbă. Pe termen scurt, se va menţine o creştere economică lentă. Principalele economii ale lumii se vor confrunta cu scăderea foţei de muncă şi cu diminuarea creşterilor de productivitate, în timp ce îşi revin din criza financiară din 2008-2009 cu datorii mari, cerere slabă şi dubii legate de globalizare. China va încerca să treacă la o economie stimulată de consum, de la politica sa concentrată pe exporturi şi investiţii. Această creştere economică lentă va reprezenta o ameninţare şi la adresa reducerii sărăciei din ţările în curs de dezvoltare.

3. Tehnologia se dezvoltă, provocând disfuncţionalităţi. Progresul tehnologic va accelera ritmul schimbărilor şi va crea noi oportunităţi, însă, în acelaşi timp, va adânci prăpastia dintre „câştigători“ şi „perdanţi“. Automatizarea şi inteligenţa artificială ameninţă să schimbe industriile mai repede decât s-ar putea adapta economiile unor ţări, ceea ce ar putea duce la concedieri sau la strămutarea angajaţilor, dar şi la limitarea posibilităţilor tradiţionale ale statelor sărace de a se dezvolta. Biotehnologia va revoluţiona medicina, precum şi alte domenii, dar vor apărea discuţii legate de moralitate.

4. Ideile şi identităţile vor provoca un val de excludere. Sporirea conexiunilor la nivel global pe fondul unei lente creşteri economice va duce la intensificarea tensiunilor din interiorul societăţilor, precum şi dintre societăţi. Vor lua amploare atât populismul de dreapta, cât şi cel de stânga, liberalismul fiind astfel ameninţat. Unii lideri vor folosi naţionalismul ca punct de sprijin pentru control. Influenţa religioasă va fi tot mai puternică în acest context.

5. Guvernarea va deveni mai dificilă. Oamenii le vor cere guvernelor să asigure securitatea şi prosperitatea, dar stagnarea veniturilor, neîncrederea, polarizarea, precum şi o listă tot mai lungă de probleme care vor apărea pe acest fond vor împiedica guvernarea performantă. Tehnologia va extinde gama de jucători care pot bloca sau încetini acţiunile politice. Gestionarea problemelor globale va deveni din ce în ce mai dificilă întrucât vor apărea din ce în ce mai mulţi actori importanţi, inclusiv organizaţii neguvernamentale, corporaţii, dar şi indivizi din ce în ce mai puternici.

6. Natura conflictelor se schimbă. Riscurile unor conflicte vor creşte din cauza intereselor divergente în rândul marilor puteri, dar şi pe fondul ameninţării teroriste în creştere şi al instabilităţii continue în statele slabe. Societăţile pe cale de dezmembrare nu vor mai fi ceva ieşit din comun, în contextul în care arme performante şi sisteme robotizate vor putea viza de la distanţă infrastructura unei ţări. În plus, tehnologia din ce în ce mai accesibilă va netezi calea spre crearea unor arme de distrugere în masă.

7. Schimbările climatice, mediul şi sănătatea vor necesita atenţie sporită. O serie de pericole globale vor reprezenta ameninţări iminente şi pe termen lung, acestea urmând să necesite o acţiune colectivă în vederea unei soluţii adecvate, deşi cooperarea va deveni mult mai dificilă. Fenomenele meteorologice extreme, stresul indus asupra unor factori mediu precum apa şi solul şi lipsa de siguranţă alimentară vor perturba societăţile. Creşterea nivelului mărilor, acidificarea oceanelor, topirea calotei glaciare şi poluarea vor modifica modul de viaţă. Tensiunile iscate din cauza schimbărilor climatice se vor intensifica. De asemenea, creşterea numărului călătoriilor şi infrastructura deficitară din domeniul sănătăţii vor avea ca efect o gestionare tot mai dificilă a bolilor infecţioase. Sursa: adevarul.ro

SUA: Autorul atacului de la biserica din Charleston, condamnat la moarte

Tânărul care în 2015 a ucis nouă persoane de culoare într-o biserică din Charleston, statul Carolina de Sud, a fost condamnat la moarte. Dylann Roof (22 de ani) are asupra sa 33 de capete de acuzare, printre acestea şi cea de crimă cu tentă rasială. După ce a primit sentinţa, acesta nu a arătat că se simte vinovat pentru ceea ce a făcut. "Am simţit că asta trebuie să fac şi încă simt că a trebuit să o fac", potrivit BBC. Acesta a solicitat să-i fie desemnaţi noi apărători care să depune actele necesare unui nou proces. Sursa: gandul.ro

LINKURI la știri:

 

Știri interne - ianuarie 2017 (RO)

 

Boboteaza 2017

Creştinii ortodocşi sărbătoresc în fiecare an la 6 ianuarie Botezul Domnului. Praznicul se mai numeşte şi Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului. La Catedrala Patriarhală, după Sfânta Liturghie, a fost oficiată Slujba de Sfinţire cea Mare a Apei de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Alături de Părintele Patriarh, s-au aflat şi Preasfinţitul Părinte Qais Sadiq, Episcop de Erzurum (Patriarhia Antiohiei), precum şi Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a săvârşit Sfânta Liturghie.

Cuvântul agheasma în limba greacă înseamnă apă sfinţită. Agheasma mare se săvârşeşte la Bobotează, în amintirea botezării Domnului de către Ioan în Iordan. Agheasma mare se ia dimineaţa, pe nemâncate, înaintea anafurei iar atunci când credinciosul se împărtăşeşte, după aceasta. Timpul când se consumă este din Ajunul Bobotezei, până la Odovania praznicului. Originea şi vechimea slujbei Iniţial, sfinţirea apei de la Bobotează era legată de botezul catehumenilor, care se săvârşea în ajunul praznicului, seara (până târziu în noapte)şi pentru care se sfinţea apa necesară la botez. Ulterior, desfiinţându-se catehumenatul şi generalizându-se pedobaptismul, s-a păstrat sfinţirea apei, legată de praznic, ea căpătând altă semnificaţie. Precum accentuează arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în ziua Bobotezei se face nu numai reînnoirea botezului Domnului, ci şi a harului botezului primit de fiecare dintre noi. Originea slujbei Aghiasmei mari este, în tot cazul, Ierusalimul, unde se păstra amintirea puternică a botezului Mântuitorului prin mâna Înainte-Mergătorului, în apele Iordanului; de aici ea s-a răspândit la Antiohia, apoi la Constantinopol şi în Asia Mică. De acea, rânduiala de azi a slujbei Aghiasmei mari e atribuită de tradiţie, în întregime, Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului (+ 638), căruia în Mineiul pe ianuarie i se atribuie troparele care se cântă la începutul slujbei, iar în Molitfelnic i se atribuie frumoasă rugăciune pentru sfinţirea apei. Sursa și galerie foto: basilica.ro

Să-i ajutăm pe cei afectaţi de viscol!

În aceste zile în care din cauza viscolului şi a căderilor masive de zăpadă multe comunităţi rurale au rămas izolate mai ales în sud-estul ţării, ca şi în anii precedenţi, Patriarhia Română face un insistent apel către Centrele eparhiale, clerul şi credincioşii de la parohiile din zonele afectate să ofere sprijin concret familiilor sărmane şi persoanelor vârstnice singure care au nevoie urgentă de ajutor la deszăpezirea gospodăriilor. În acelaşi timp, îi îndemnăm pe preoţii din parohiile care se confruntă cu situaţii de urgenţă provocate de ninsori şi viscol ca prin implicarea Consiliilor şi Comitetelor parohiale să îi ajute cu apă, ceai şi alimente pe cei care au nevoie de ajutor pentru a putea depăşi mai uşor momentele dificile din aceste zile. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Palatul Patriarhiei, deschis pentru vizitare

În perioada martie 2014 – decembrie 2015 monumentul istoric Palatul Patriarhiei a beneficiat de ample lucrări de consolidare și restaurare, finanțate din fondurile Uniunii Europene, ale Guvernului României și ale Patriarhiei Române. Finalizarea la timp a lucrărilor a dat posibilitatea deschiderii Palatului pentru a fi vizitat de publicul care dorește să se bucure de frumusețea arhitecturală a acestui monument istoric reprezentativ pentru București. La palat funcționează un muzeu și un punct de informare turistică. Palatul Patriarhiei a înregistrat la finalul anului 2016 peste șaizeci de mii de vizitatori, reflectând interesul real manifestat față de acest obiectiv turistic al Capitalei. Printre cei care au vizitat Palatul Patriarhiei în anul trecut au fost turiști și pelerini din România și din alte patruzeci țări.

Vizitarea Palatului Patriarhiei se face gratuit, în grupuri, însoțite de ghizii Ansamblului Patriarhal, de luni până vineri între orele 09-16, cu excepția sărbătorilor religioase și legale. Clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei, a fost construită de Statul Român, la începutul secolului al XX-lea, pe locul fostei săli a Adunării Deputaților de pe Dealul Mitropoliei din București. Aici, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Țării Românești, prezidată de Mitropolitul Nifon, a votat actul unirii Munteniei cu Moldova prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române. Clădirea se află în proprietatea Patriarhiei Române din data de 6 decembrie 2010. Sursa: activenews.ro

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, despre inițiativa Coaliției pentru Familie de modificare a Constituției: Scopul acestei modificări, pe care bisericile au sprijinit-o la nivel public, e protejarea copilului

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a declarat într-o emisiune la Digi 24, că Biserica nu se implică în politică, iar susținerea definirii familiei în Constituție drept uniunea dintre un bărbat și o femeie nu este legată de politic, ci de problematica moralei publice. ”În legătură cu ateismul, creștinismul se confruntă din ce în ce mai mult cu o epocă al cărei spirit e pronunțat anticreștin și progresiv anticreștin. În primul rând e vorba de un adversar foarte insidios al creștinismului. E vorba de ideologii. Între ele aș numi corectitudinea politică. Sunt și alte cauze”, a precizat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Întrebat dacă una dintre aceste cauze nu este și implicarea BOR în politică, Vasile Bănescu a spus că trebuie ”definită sintagma Biserica face politică”. ”E o formă de politică care are legătură cu termenul grecesc polis, cetate, în care orice cetățean are dreptul să se implice, evident nu într-un mod care să influențeze direct alegerea cuiva în spațiul public. Hotărârile Bisericii Ortodoxe sunt foarte riguros formulate. Biserica nu are dreptul să îndemne pe nimeni să voteze cu un partid sau altul, cu o persoană sau alta. Singurul lucru pe care îl poate face e să descrie profilul moral și creștin al unui potențial ales și să susțină valori”, a precizat Vasile Bănescu. 

În acest context, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a declarat că inițiativa Coaliției pentru familie de modificare a definiției familiei din Constituție nu are legătură cu politica sau cu implicarea bisericii în politică ci cu ”problematica moralei publice”. Vasile Bănescu a explicat că scopul final al acestei inițiative este protejarea copiilor. ”Nu e legată de politic, ci de problematica moralei publice. Se vorbește de refractaritatea unei majorități a poporului la ceea ce se numește căsătorii gay. Acesta e scopul: preîntâmpinarea legalizării căsătoriilor gay și protecția familiei tradiționale. Scopul ultim al acestei modificări a Constituției, pe care bisericile au sprijinit-o la nivel public, e protejarea copilului care, crede biserica, doar în cadrul unei familii din bărbat și femeie, poate evolua firesc”, a afirmat Vasile Bănescu. Sursa: activenews.ro

La Brașov, BOR este marea absentă de la Octava de Rugăciune 2017

Tema din acest an este împăcarea... În perioada 18-25 ianuarie, în fiecare seară, de la ora 18.00, credincioşii tuturor cultelor istorice din Braşov sunt aşteptaţi să se roage împreună. Octava de Rugăciune din acest an are ca temă generală împăcarea - „Împăcarea, dragostea lui Hristos ne stăpâneşte”, din Epistola a II-a către Corinteni. Tema a fost stabilită de Germania, de unde a pornit, cu 500 de ani în urmă, Reforma lui Luther. „Iubirea lui Cristos ne îndeamnă şi poate, mai mult, ne constrânge, într-un sens bun al cuvântului, la a ne iubi între noi, la a ne împăca între noi şi aici nu discutăm doar de împăcarea între Biserici, culte, ci până la urmă de împăcarea între oameni, etnii, între reprezentanţii diferitelor vârste”, a declarat preotul greco-catolic Emil Moldoveanu, Biserica Romana Unită cu Roma. În fiecare seară, în fiecare lăcaş de cult, se va vorbi despre o altă temă, inclusă în tema generală. „Fiecare seară va avea o subtemă, toate preluate din această Epistolă a II-a către Corinteni şi toate sub-teme legate de împăcare şi viaţa creştină”, a spus şi Adriana Florea, preot Biserica Evanghelică. Schimbare de decizie după 10 ani 2017 este primul an, din 2007, când Biserica Ortodoxă nu participă la Octava de Rugăciune, prezente fiind doar celelalte şase biserici istorice din Braşov - Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), Biserica Reformată, Biserica Evanghelică-Lutherană (maghiară), Biserica Evanghelică C.A. (germană) şi Biserica Unitariană . Credincioşii ortodocşi care vor însă să participe la rugăciuni, o vor putea face. „Aşteptăm ca pe viitor Biserica Ortodoxă Română să ni se alăture în continuare, ca şi anii trecuţi. Suntem cu inima deschisă şi încredinţaţi că lucrurile vor merge bine şi pe viitor”, a spus Christian Plajer, prim-preot Biserica Evanghelică Ce spune Protopopiatul Brașov Reprezentanţii Protopopiatului Ortodox Braşov au decis ca în acest an să nu participe la Octavă, după Sinodul din Creta, pentru „a nu tulbura pe unii credincioşi”. „Anul acesta, din cauza dispoziţiilor legate de Sfântul Sinod, Protopopiatul Braşov a luat decizia să nu participe, pentru a nu tulbura pe unii credincioşi”, a spus părintele protopot Dănuţ-Gheorghe Benga. Ca şi în alţi ani, Octava de rugăciune are şi un scop caritabil. Toate fondurile adunate din donaţiile credincioşilor vor fi direcţionate către Centrul pentru Persoane fără Adăpost. Sursa: bzb.ro

Puteți citi aici programul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor 2017, precum și mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. 

LINKURI la știri:

Patriarhia Română, un pas înapoi în fața mișcării ecumenice?

 

Patriarhia Română dă dovadă de atenție față de semnalele de alarmă trase de unii clerici și mireni despre pericolul ecumenismului, cu atât mai mult cu cât aceste voci au fost vehemente după participarea BOR la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta. Astfel, începând din acest an, participarea BOR la Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștină va fi diminuată semnificativ ca nivel de reprezentare. Deși în comunicatul de presă al Patriarhiei nu se arată explicit acest lucru, se poate subînțelege prudența pe care BOR a hotărât să o manifeste față de întâlnirile de tip ecumenic. Astfel, nicio astfel de rugăciune nu va mai avea loc la Catedrala Patriarhală, la niciuna nu va mai participa patriarhul, ci toate se vor desfășura în biserici de enorie, preoții ortodocși nu se vor implica liturgic, și vor fi exclusiv dintre cei cu studii teologice în străinătate. Să fie acesta un pas înapoi al BOR în fața mișcării ecumenice? Să fie o primă bătălie câștigată de tabăra anti-ecumenistă? Reamintim și că Protopopiatul Brașov a decis ca în 2017 să nu participe la Octava de Rugăciune. Credem că este un semnal de bun augur și de normalitate, un semn de înțelepciune pastorală și de discernământ. Slavă Domnului!

Redăm în continuare comunicatul de presă al Patriarhiei Române:

Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2017 este inspirată din textul scripturistic „Împăcarea – dragostea lui Hristos ne stăpânește” (2 Corinteni 5, 14).

Potrivit hotărârii Patriarhiei Române din luna noiembrie 2016, la serile de rugăciune pentru unitatea creștină – 2017, din partea Arhiepiscopiei Bucureştilor, vor asista, fără implicare liturgică, profesori de teologie și preoți care au beneficiat de burse de studiu în Occident și care au experiența dialogului interconfesional.

Conform aceleiași hotărâri, accentul dialogului interconfesional este mutat dinspre centru (Catedrala Patriarhală) spre parohie, pentru a se trece apoi de la rugăciune la acțiune, la proiecte culturale și sociale în folosul comunităților locale.

Până în anul 2016, inclusiv, slujba vecerniei ortodoxe, la care au asistat alți creștini, a fost organizată de Patriarhia Română, cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor, în Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împărați Constantin și Elena”. Întrucât Catedrala Patriarhală are statut de mănăstire, nu de parohie cu enoriași, Arhiepiscopia Bucureștilor a desemnat anul acesta biserica ortodoxă Sfântul Silvestru din București, ca loc de întâlnire interconfesională pentru evenimentul amintit. Motivația principală a fost faptul că această biserică este recunoscută pentru relațiile sale interconfesionale cu unele comunităţi creştine din Occident şi pentru că aici se află o parte din moaștele Sfântului Silvestru, episcop al Romei între anii 313 și 335 d.Hr., pe care parohia le-a primit în dar de la biserica romano-catolică Sfântul Silvestru din Roma, în anul 2002, prin mijlocirea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist.

Astăzi, cooperarea interconfesională este o necesitate socială şi misionară inclusiv pentru faptul că, dintre cele aproximativ 700 de parohii ortodoxe românești din diaspora, doar 30 au propriile lor lăcașuri de cult, celelalte fiind puse la dispoziție de comunitățile catolice sau protestante din țările occidentale respective.

În Bucureşti, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină se va desfăşura după următorul program:

• Miercuri, 18 ianuarie 2017, ora 17.00, la biserica evanghelică luterană din strada Luterană nr. 2, sector 1;
• Joi, 19 ianuarie 2017, ora 17.00, la biserica ortodoxă Sfântul Silvestru din strada Silvestru nr. 36, sector 2;
• Vineri, 20 ianuarie 2017, ora 17.00, la biserica anglicană din strada Xenopol nr. 2A, sector 1;
• Sâmbătă, 21 ianuarie 2017, ora 17.00, la biserica reformată Calvineum din strada Luterană nr. 13 bis, sector 1;
• Duminică, 22 ianuarie 2017, se vor organiza rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor duminicale confesionale;
• Luni, 23 ianuarie 2017, ora 17.00, la catedrala episcopală armeană Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din bulevardul Carol I nr. 43, sector 2;
• Marți, 24 ianuarie 2017, ora 17.00, la catedrala episcopală greco-catolică Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă nr. 50, sector 1;
• Miercuri, 25 ianuarie 2017, ora 17.00, la catedrala romano-catolică Sfântul Iosif din strada General Berthelot nr. 17, sector 1.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

 

 

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Programul de citire a Sfintei Scripturi intr-un singur an

Sfânta Tradiţie şi ereziile
La umbra sinodului din Creta, ferit de Lumina Duhului Sfânt, se află CMB - Valeriu Tănasă

 

Prezentăm citatul din Descrierea Moldovei, a domnitorului şi cărturarului Dimitrie Cantemir (1673-1723), în care se arată că mitropolitul care a semnat sinodul de la Florența nu a cutezat să se mai întoarcă în Moldova:

“Mitropolitul moldovean a fost uns de patriarhul de la Țarigrad, de când s-a așezat scaunul său până  în vremea soborului de la Florența. Pentru că mitropolitul era pe atunci un om de rând și nu cunoștea bine Sfânta Scriptură, precum și ca să păstreze cinstea ce i-o dădea cel de al șaptelea scaun, precum și alte cinstiri pe care i le făgăduise papa, a semnat împotriva vrerii solului trimis cu el de Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, toate hotărârile greșite și amăgitoare ale soborului, dar după ce s-a isprăvit soborul, nu a mai cutezat să se întoarcă în Moldova; de aceea Marcu, arhiereul din Efes, a dat Moldovei ca mitropolit pe un arhidiacon bulgar de neam, om foarte vestit pentru smerenia și credința lui; iar pentru că și patriarhul de la Țarigrad se dăduse de partea potrivnică, i-a poruncit să ceară întărirea sa totdeauna de la patriarhul din Ohrida. Și, începând de atunci, mitropoliții Moldovei au luat obiceiul să ceară totdeauna până la începutul veacului trecut hirotonisirea de la patriarhul din Ohrida”. - Descrierea Moldovei - Dimitrie Cantemir

 

Acum, de frumoasele și plinele de lumină sărbători creștine ale iernii vin o parte din românii din străinătate acasă. Odată cu ei aduc în România și fapte ce se petrec în țările din care se înapoiază. Eu am vorbit puține cuvinte cu un părinte diacon, care slujește la o parohie ortodoxă română, tocmai în Canada. M-a bucurat întâlnirea, dar totodată mi-a adus și îngrijorare. Părintele s-a plâns că de ceva timp, primul ministru din Canada a ridicat steagul homosexualilor pe clădirea parlamentului din Ottawa. Atunci i-am spus că se apropie încet venirea Antihritului. Părintele mi-a spus că se pregătește de mult oficializarea camuflată, dar în ultima vreme s-a trecut pe față, având în vedere că și Biserica noastră creștină nu se mai opune până la jertfă. Am început cu această relatare pentru  a ilustra superficialitatea și confuzia (şi nu jertfa) care răzbate din documentele semnate în Creta. Principalii organizatori, fiind păstori fără turmă (episcopi peste ţinuturi istorice golite de creştini, cum e Pergam), ei s-au manifestat de parcă nici nu ar exista mireni și popor orthodox. Au uitat cu totul că poporul ortodox (dreptcredincios) este preoție împărătească?!! Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas (un păstor fără turmă), a fost unul din principalii organizatori ai Sinodului din Creta, tezele sale personaliste influențând puternic textele supuse aprobării Sinodului.

Știm cu certitudine din Evanghelii și Epistole, faptul că noi, ortodocșii, cu cel eretic, după prima și a doua întâlnire, dacă nu-și vine în fire, e musai să excludem orice relaționare cu el. Dar unii ierarhi s-au îmbrățișat și sunt chiar prieteni cu o parte din eretici. Stareții și duhovnicii noștri din mănăstirile carpatine se opun și dezaprobă toate acestea și condamnă în sinea lor devierea care s-a petrecut la sinodul din Creta. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, ne spune clar că mitropolitul Moldovei care a semnat Sinodul tâlhăresc de la Ferrara, Florența, nici nu s-a mai întors în Moldova. Sfântul Marcu Evghenicul a trimis mitropolit în Moldova un arhidiacon de neam bulgar foarte evlavios și înțelept care a fost hirotonit de patriarhul din Ohrida.

Iată cum ne învață părintele Ilie Cleopa când este întrebat despre Canoane: “- Măi băieți, când le-au rânduit Sfinții Părinți, Duhul Sfânt a grăit prin gura lor. Chiar dacă or fi învechite, noi trebuie să ținem minte următorul lucru: dacă Biseica pierde temelia canonică, dispare ca Biserică. Sfintele Canoane când s-au rânduit de Sfinții Părinți, nu s-au rânduit să fie călcate, ci pentru a fi urmate. Nu numai la literă, ci urmate la duh. Dacă de făcut nu le facem, și de respectat nu le respectăm, atunci mergem cu toții în iad” din cartea Mânca-v-ar Raiul pg.56.

Cine sunt însă autorii din umbră ai documentelor sinodului din Creta? Se spune din surse certe că documentele semnate în Creta au ca autor moral Consiliul Mondial al Bisericilor care dirijează mișcarea ecumenistă, ce are ca scop distrugerea Ortodoxiei din interiorul ei și cu participarea ei sinucigașă. Cum reuşesc aceasta? Se pare că păstorii fără turmă, neavând turmă, nu au nici bani. “Binevoitorii” din umbră îi ajută cu bani, prin interpuşi, dar la pachet cu ecumenismul. E un motiv serios pentru care Patriarhia Ecumenică să nu mai aibe sediul într-o ţară neortodoxă (fără turmă), ba chiar antiortodoxă.

Istoria ne împinge să ne unim într-un umanism universal. Deci religia viitoare oferită de ecumenism va fi umanismul, dar știm că sfântul Iustin Popovici, demonstrează că umanismul acesta din Europa este al antihristului. Profețiile părinților insuflați de Duhul Sfânt spun că antihristul va fi întronizat în templul ce se va reface la Ierusalim, în prezența conducătorilor tuturor religiilor, deci nu trebuie să fie vreuna nereprezentată. Fiindcă Ortodoxia îl încriminează ca lider al vremurilor apocaliptice, mai ales ea nu trebuie să lipsească de acolo, amestecată cu celelalte credințe.

 

Să refacem acum și atmosfera Sinodului Din Moldova (1642). Să întărim de la început că scopul Sinodului de la Iași a fost îndreptarea Mărturisirii de credință a mitropolitului Petru Movilă. Cităm din Viețile Sfinților Români:

Pentru a înțelege cum s-a ajuns la întocmirea Mărturisirii de credință ortodoxă, care a fost cea mai importantă lucrare a mitropolitului moldovean trebuie să ne întoarcem cu doi ani înapoi, în 1640. Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), a apărut ca urmare a nevoii de învățătură ortodoxă, cât și din pricina apariției unei mărturisiri de credință calvinizante, pusă în seama patriarhului ecumenic Chril Lucaris. Această lucrare a fost întocmită în limba latină sub titlul Exposito fidei Ecclesiaae Rusiae minoris, și cuprindea 261 de întrebări și răspunsuri, împărțite după cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.

 Deoarece la lucrările Sinodului întrunit la Kiev (1640) nu s-au putut pune de acord membrii participanți asupra a două puncte din această lucrare, care stipulau existența purgatoriului și momentul epiclezei, s-a ajuns la ideea convocării unui alt Sinod, cu participarea delegațiilor mai multor Biserici Ortodoxe surori. Cum acest Sinod nu se putea ține nici la Constantinopol, care era stăpânit de turci, și nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, mitropolitul Petru Movilă s-a gândit că Moldova, țara sa natală, ar fi un loc potrivit pentru convocarea acestui Sinod. Astfel, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, la Iași s-au ținut lucrările acestui Sinod. Cele două puncte care conțineau influențe catolice au fost îndreptate, astfel că la data de 30 octombrie Mărturisirea, tradusă în grecește, a fost transmisă Sinodului patriarhal din Constantinopol, care în martie 1643 a aprobat ca traducerea greacă a acestei Mărturisiri să devină Mărturisirea ortodoxă a Bisericii sobornicești și apostolești a Răsăritului. Astfel, lucrarea învățatului mitropolit de neam român devenea a treia mărturisire de credință a Bisericii ortodoxe, după Simbolul credinței și Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. După 1667, această Mărturisire va fi tradusă în mai multe limbi și tipărită în numeroase ediții, fiind cercetată și apreciată de numeroși teologi, din toate timpurile și de toate confesiunile, mai mult timp folosită și ca manual în școlile teologice din Rusia, țările române sau alte părți. De aceea pe bună dreptate, marele istoric și dogmatist Macarie Bulgakov socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne”. Iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că “opera lui Movilă și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”. Constatăm cu bucurie că dacă cercetăm vechile hrisoave dăm peste documente care au în jurul literei lumina necreată a Duhului Adevărului.

Câtă pace, liniște și discernământ a adus în inimile ortodocșilor Sinodul de la Iași în comparație cu Sinodul din Creta! Documentul care a fost semnat la sinodul din Creta a creat condiţiile creării unei schisme în Biserica Ortodoxă, Sfântul Sinod hotărând deja pedepsirea posibililor schismatici, dar fără a hotărî la fel de clar şi că vor elimina cauzele schismei din documentele semnate!!! (mai multor turişti români, aflaţi în Bulgaria, nu li s-a dat anafura la sfârşitul liturghiei pentru că ierarhii români au semnat documentele din Creta; cu atât mai mult nu ar fi fost împărtăşiţi)

Ar trebui urmat exemplul de la Iași, din 1642, când, cu toate că s-au modificat puțin vechile cazanii, în sensul că influența latină, respectiv, catolică, s-a strecurat în cele peste 232 de întrebări și răspunsuri, sinodul de la Iași a oprit totuşi ofensiva catolicismului către Moldova, Ucraina, Rusia și Bielorusia.

 

Sinodul din Creta. Pretenții, Realități, Consecințe - Pr.dr.Mihai-Andrei Aldea

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Călăuzindu-ne după Învățătura Bisericii lui Hristos, Împăratul, Arhiereul și Învățătorul nostru Suprem, așa cum este ea păstrată în Sfintele Scripturi, în canoanele și hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice și în toată Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos, încercăm să deslușim cât se poate din ceea ce a fost și este Sinodul din Creta. Cu frică de Dumnezeu, cu credintă și cu dragoste, dorind mântuirea tuturor și a noastră, temându-ne de Dreapta Judecată și ferindu-ne de orice nedreptate și minciună, să ne ajute harul Duhului Sfânt întru aceasta pe noi și pe toți cititorii acestor rânduri!

În anul 2016, în săptămâna 18-26 a lunii iunie, a avut loc în Insula Creta o întrunire de ierarhi și teologi ortodocși, cunoscută mai ales ca „Sinodul din Creta”, numită inițial „Sinodul Panortodox din Creta”, iar apoi „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” din Creta.

Pretențiile Sinodului din Creta pot fi înțelese pe temeiul a două documente esențiale:

1. „Regulamentul de organizare și funcționare al Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”[1]

pe care îl vom nota mai jos cu ROF;

1. „Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”[2], pe care îl vom nota mai jos „Mesajul…”.

Desigur, nu limităm pretențiile Sinodului din Creta la aceste două documente, de vreme ce sunt mult mai multe documente – presinodale, sinodale și postsinodale – ce îl privesc direct, emanând de la organizatorii, participanții și susținătorii oficiali ai acestuia. Dar privim aceste două documente ca sintetice și esențiale, de vreme ce primul constituie baza canonico-juridico-teologică a Sinodului Cretan din iunie 2016, iar al doilea expresia directă și sintetică a amintitului sinod pentru ceea ce vrea să fi fost și să fi realizat.

În cercetarea noastră asupra acestor pretenții și a consecințelor vizibile până în această clipă suntem călăuziți doar de dorința de a fi în Adevăr și de a ajuta la lăudarea celor vrednice de laudă, lămurirea celor îndoielnice, îndreptarea celor strâmbe. Dorim binele tuturor și suntem cu inima curată, înaintea lui Dumnezeu, de orice gând rău asupra oricărui om. De aceea încercăm să ținem exprimarea noastră în acea linie în care politețea să nu schimbe adevărul și adevărul să nu fie preschimbat în insultă. Căci știm prea bine că iubirea nu există fără adevăr, în lipsa acestuia fiind numai o patimă, iar adevărul fără iubire minciună este. Ne-am rugat neîncetat pentru luminarea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toţi înainte şi în timpul acestei scrieri şi ne rugăm şi mai departe. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

CARE SUNT PRETENȚIILE CRETANE

Întorcându-ne la firul cercetării noastre, vedem, desigur, primele pretenții încă din titlurile celor două documente, după cum se și cuvine. Căci e firesc să se încerce prin titlu exprimarea sintetică a conținutului.

În amândouă titlurile amintita întrunire a ierarhilor și teologilor ortodocși pretinde să fie:

1. Sinod.
2. Sfânt sinod.
3. Mare sinod.
4. Sinod al Bisericii Ortodoxe.

În Articolul 1 din ROF (reamintim: ROF = „Regulamentul de organizare și funcționare al Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”), articol numit „Introducere”, citim: „Prin Harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”[3].

Putem observa aici reiterarea și explicarea tuturor celor patru pretenții deja văzute în titlurile celor două documente. Conform acestui prim articol al ROF, întrunirea din Creta este:

1. …Sinod în înțelesul autentic al „tradiției canonice și practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal” în Biserica lui Hristos.
2. …Sfânt, deoarece este realizat „Prin Harul Preasfintei Treimi”, ceea ce înseamnă, absolut, că este sfânt – căci nu se poate concepe „har nesfânt al Preasfintei Treimi” –, sfințenie reafirmată și prin pretenția că întrunirea este „Sfânt Sinod” și, iar, expresia a „tradiției canonice…” etc. a Bisericii lui Dumnezeu.
3. …Mare, deoarece este numit iarăși „Marele Sinod”. Trebuie să observăm, totuși, că mărimea acestui sinod este mărginită în Art. 1 al ROF la „Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” și la ceilalți membri „desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”.
4. …Sinod al Bisericii Ortodoxe, văzută în acest Art. 1 din ROF ca „Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Al doilea document amintit, „Mesajul…” (= „Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”), reiterează și el în cuprinsul său toate aceste patru puncte. În mod repetat el se numește pe sine „Sfântul și Marele Sinod”, în mod repetat vorbește în numele Bisericii Ortodoxe, al Bisericii „una, sfântă, sobornicească și apostolească”[4].

Textele sinodale – confuze, contradictorii și traduceri neadecvate

Pe lângă aceste patru pretenții directe, clare și repetat exprimate, mai avem în „Mesajul…” acesta o dezvoltare, am spune firească, a celei de-a patra. Respectiv, aceea care pretinde că întrunirea din Creta este:

1. Expresie a unității ortodoxe, expresie a unității Bisericii Ortodoxe.

Pretenția aceasta, implicită prin viziunea despre sine a întrunirii ca „Sinod al Bisericii Ortodoxe”, este formulată explicit și categoric. În limba engleză textul este mai mult decât hotărât: „1). The key priority of the Council was to proclaim the unity of the Orthodox Church”[5]. În limba română formularea este ceva mai moale: „1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe”.

Evident, între o prioritate cheie și o prioritate majoră este o deosebire de substanță. O prioritate cheie este una a cărei neîndeplinire anulează totul. O prioritate majoră ce nu este atinsă reprezintă o pierdere – majoră – dar nu afectează restul. Rezerva Patriarhiei Române în a traduce exact acest punct merită atenție. Ea este îndreptățită de versiunea franceză a documentelor oficiale, care spune „La principale priorité du saint et grand Concile fut de proclamer l’unité de l’Église Orthodoxie”[6], adică: „Principala prioritate a sfântului și marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii ortodoxe”. Pe de altă parte, versiunea rusă afirmă „Главным приоритетом Святого и Великого Собора было провозглашение единства Православной Церкви”, ceea ce s-ar traduce prin „Prioritatea capitală a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Dreptslăvitoare”. Formă aflată mai aproape de versiunea englezească decât de cele românească și franceză. În sfârșit, „Mesajul…” în limba elinească spune „1). Βασική προτεραιότητα τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου ὑπῆρξε ἡ διακήρυξη τῆς ἑνότητος τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας”, adică: „Preocuparea de temelie a Sfântului și Marelui Sinod a fost declararea unității Bisericii Ortodoxe”. Evident, fără temelie totul se prăbușește. Avem, deci, două variante care prezintă proclamarea unității Bisericii drept cheie sau temelie a Sinodului din Creta, și două variante care o prezintă ca „principală preocupare/prioritate”.

Am stăruit asupra acestor aspecte pentru că ele revin în anumite puncte, pentru că un text teologic trebuie să lupte pentru exactitate, pentru că un text teologic socotit sau pretins al întregii Biserici trebuie să fie exact și unitar prezentat în traducerile oficiale, ceea ce nu se întâmplă în cazul Sinodului din Creta, unde, așa cum am văzut, există deosebiri de nuanță și chiar de substanță între traduceri.

Totuși, în cazul în speță, o anumită lămurire asupra nuanței corecte este dată atât de desfășurarea pregătirilor întrunirii cretane, cât și de numeroasele declarații ulterioare ale participanților susținători și ai susținătorilor. Simpla folosire sistematică, ani de zile, de fapt decenii la rând, a principiului „unanimității”, dovedește categoric faptul că unitatea a fost într-adevăr o preocupare „cheie” sau „de temelie” a organizatorilor și a Sinodului din Creta, unitate care, în viziunea lucrărilor cretane, duce la o altă proclamație:  

1. Unitatea Bisericii este dată de sinod.

Textul românesc este la început ortodox: „Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și universalitatea (sobornicitatea) ei în cadrul Sinodului”[7]. Ceea ce este, desigur, adevărat, de vreme ce orice sinod este o exprimare a unității Bisericii locale sau universale, după caz. Dar tonul ortodox se schimbă atunci când se afirmă că „Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura), modul ei de luare a deciziilor și îi determină drumul”. Sunt afirmații interpretabile, asupra cărora va trebui să ne întoarcem, de vreme ce sunt strâns legate și de pretențiile anterioare, dar și de cele care urmează, precum:

1. „Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga lume, trebuie să continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să dăm mărturia credinței [s.n.] celor de aproape și celor de departe” și:
2. „Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică, Biserica oferă o mare importanță dialogului, în principal cu creștinii eterodocși [s.n.]” [„primarily with non Orthodox Christians”, versiunea engleză]. Conform acestor două pretenții, în mod evident se afirmă că Sinodul din Creta dă „mărturia credinței” și „oferă o mare importanță dialogului”. Merită să observăm aici că și în limba română, și în limba engleză, „credința” este scrisă cu literă mică, ceea ce este cel puțin confuz, de vreme ce există „credință” – respectiv „faith” – ca substantiv comun, cu o valoare generală, impersonală, imprecisă și Credința Ortodoxă – respectiv, „Orthodox Faith” –, având o valoare specifică, particulară și reprezentând ceea ce trebuie să mărturisească Biserica și cei care sunt ai ei. Dacă luăm textual afirmația, așa cum reiese din folosirea cuvântului „credință” ca substantiv comun, prin „mărturia credinței” nu se înțelege nimic concret. Textul poate fi văzut ca o mărturie „a credincioșiei” sau a „ceea ce înseamnă să crezi în ceva”, subiectul credinței fiind indiferent. Desigur, se poate pretinde că există un context și că afirmația trebuie interpretată în contextul care o clarifică. Dar există 2.000 de ani de scoatere din context a cuvintelor dumnezeiești din Sfintele Scripturi și din scrierile oricărui sfânt. Și există 2.000 de ani de luptă a Bisericii pentru o cât mai deplină exprimare a Învățăturii lui Hristos, spre limitarea, și pe această cale, a răstălmăcirilor posibile chiar și în cazul decontextualizării. Aici simpla folosire a majusculei elimina posibilitatea confuziei, generalizării, pierderii specificului, impunea contextul, cerea lămuriri asupra a ceea ce este acea „Credință” ca substantiv propriu.

Este, desigur, doar o paranteză, însă una din foarte multele care se pot face asupra ambiguității textelor cretane, o constantă observată de mulți comentatori susținători sau potrivnici ai acestora.

Încheiem aici prezentarea pretențiilor cretane, deoarece următoarele în „Mesajul…” sau în ROF sunt simple particularizări ale celor opt pretenții deja consemnate și mergem mai departe, încercând să vedem realitățile prin filtrul cărora se pot autentifica ori infirma pretențiile cretane. 

Tradiție și practica Bisericii încălcate categoric prin limitarea prezenței episcopilor ortodocși la întrunirea din Creta

1. Sinodul din Creta (18-26 iunie 2016), a reunit cca. 160 de episcopi ortodocși ca delegați ai „Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” (ROF, Art. 1). Cca. 600 de episcopi ortodocși nu au avut voie să vină la acest Sinod. De ce? Ei bine, unii dintre ei, deoarece nu au fost incluși în delegațiile „Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” (ROF, Art. 1), alții deoarece nu fac parte din asemenea „Biserici Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” (ROF, Art. 1), ci din „Biserici Ortodoxe Autocefale”, nerecunoscute ca autocefale de către toți sau din „Biserici Ortodoxe Autonome”, alții deși fac parte din „Bisericile Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” deoarece acestea au cerut amânarea întrunirii pentru clarificarea anumitor puncte conform discuțiilor din sinoadele locale, cerere refuzată de Patriarhia de la Istanbul care a refuzat discuțiile și a impus ținerea adunării din Creta în 18-26 iunie.

Această realitate practică vine în directă contradicție cu primele șase pretenții cretane și cu a opta, și indirect cu a șaptea. Orice sinod ortodox acoperă o arie. Un sinod local acoperă, desigur, o arie locală. Un sinod ecumenic este deschis întregii lumi ortodoxe. Fie într-o situație, fie în cealaltă, toți episcopii din aria acoperită sunt chemați să ia parte. Atunci când primejdiile: tâlhari, molime, războaie etc. sau anumite neputințe: boala unui episcop, vârsta altuia, lipsa mijloacelor de transport,  împiedică venirea unui sau unor episcopi, aceștia pot face două lucruri. Opțional, să delege un reprezentant. Obligatoriu, să își exprime părerea față de hotărârile sinodului respectiv, acceptându-le, parțial sau total, respingându-le, parțial sau total. Dar, în toată Istoria Bisericii, niciodată un sinod ortodox nu a limitat participarea episcopilor ortodocși din aria acoperită. Mai mult, dacă un sinod ortodox s-a ținut din motive obiective sau subiective în lipsa unor episcopi interesați, iar aceștia au ajuns ulterior, inclusiv după terminarea lucrărilor sinodului, lucrările au fost reluate alături de episcopii nou-veniți.

Singurele cazuri din Istoria Bisericii în care au existat sinoade ce au limitat participarea episcopilor ortodocși este acela al unor sinoade eterodoxe care voiau cu tot dinadinsul să se pretindă ortodoxe. Asemenea sinoade, într-adevăr au limitat participarea episcopilor ortodocși, le-au limitat dreptul de a vorbi și de a vota în sinod. Aceste sinoade au mai rămas în Istoria Bisericii și sub numele de sinoade tâlhărești, deoarece s-au bazat pe forță și prin această forță au încercat să fure drepturile egale ale tuturor episcopilor ortodocși, să fure puterea în Biserica lui Hristos, să impună învățăturile lor etc, practici și intenții similare celor tâlhărești, de unde și denumirea.

Se poate observa din această sinteză care este linia adevărată a „tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească” (ROF, Art. 1), tradiție și practică ce au fost încălcate categoric prin limitarea prezenței episcopilor ortodocși la întrunirea din Creta.

Asupra scuzelor pentru această încălcare categorică ne vom opri mai jos. Deocamdată vom aminti pe cea mai ridicolă dintre ele, de un infantilism rușinos pentru orice discuție teologică ce se dorește serioasă: „Nici la Sinoadele Ecumenice nu au luat parte toți episcopii ortodocși”, cu varianta: „La multe sinoade nu au participat toți episcopii din aria acoperită de acele sinoade”.

Această scuză este ridicolă, este total infantilă, pentru că discuția nu este despre neparticiparea unor episcopi din cauze binecuvântate, ca în situația sinoadelor ortodoxe locale sau ecumenice. Aici este vorba despre neparticiparea unor episcopi din cauza excluderii lor explicite, voluntare, directe, de către organizatorii sinodului!

Organizatorii Sinodului din Creta au exclus intenționat, voluntar, direct și autoritar:

– episcopii „Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” (ROF, Art. 1) care nu au „intrat” în „delegațiile” acestor „biserici locale” alcătuite pentru întrunirea cretană;

– episcopii „Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” (ROF, Art. 1) care au cerut, politicos, respectuos și perfect ortodox, discuții suplimentare înainte de întrunirea „Sfântului și Marelui Sinod” (pe care îl acceptaseră ca atare!); și

– episcopii din „Biserici Ortodoxe Autocefale” nerecunoscute ca autocefale de către toți sau din „Biserici Ortodoxe Autonome”.

Pentru toate aceste excluderi nu există nicio argumentație în tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica lui Hristos!

În toată Istoria Bisericii lui Hristos nu există niciun sinod ortodox care să fi limitat participarea vreunui episcop pentru oricare dintre aceste trei considerente sau altele similare.

Deci avem de-a face cu o serie de inovații canonice și sinodale neortodoxe, impuse autoritarist de organizatorii Sinodului din Creta.

Vedem, prin urmare, că realitatea concretă anulează toate cele opt pretenții ale Sinodului din Creta. Pretenția de a fi sinod, în înțelesul ortodox al cuvântului, de vreme ce nu a respectat principiile fundamentale ale sinodalității ortodoxe (așa cum sunt mărturisite de tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica lui Dumnezeu!). Pretenția de a fi sfânt sinod, căci practicile aflate în afara Ortodoxiei nu sunt sfinte! Așezămintele sinodalității ortodoxe, rânduite ca atare de Hristos Domnul și Apostolii Săi, sfinte sunt și rămân sfinte în veac. Schimbarea lor prin forță este o practică antiortodoxă, iar procedurile care încalcă așezămintele veșnice ale Bisericii lui Hristos nule sunt. Chiar „Regulamentele” și „Statutele” amintitelor „Biserici Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți” prevăd categoric supremația Sfintelor Scripturi, a Sfintelor Canoane și a celorlalte hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, ale Sfintei Tradiții în general, asupra oricăror alte acte și hotărâri bisericești. Încălcarea lor flagrantă, folosirea unor mijloace de lucru și principii care aparțin unor grupări neortodoxe, introducerea unor inovații canonice prin forță, iată realități care contrazic flagrant ideea că putem vorbi despre sfințenia sinodului sau a întrunirii din Creta. Și, din nenorocire, nu sunt singurele asemenea realități, după cum vom vedea mai departe.

Revenind, excluderea intenționată, directă și voluntară a celor trei categorii de episcopi anulează și pretenția Sinodului din Creta de a fi „mare”. Într-adevăr, cu o participare de cca. 160 de episcopi din cel puțin 700 (după unele informații, aproape 1.000) episcopi ortodocși, Sinodul din Creta poate fi cel mult mediocru, depășind sinoadele din țări cu număr mic de ortodocși, dar fiind departe de un sinod general din Rusia, de pildă. Chiar și comparația cu Sinoadele Ecumenice nu este avantajoasă, dacă se face proporția între populația ortodoxă de atunci și cea de astăzi, între procentul de participare a episcopilor de atunci și cel de astăzi, asta fără a mai repeta motivele total opuse ale neparticipărilor de atunci și respectiv de acum.

De altfel, chiar aceste motive necanonice stau și ele împotriva denumirii de „mare sinod”, căci niciodată în Ortodoxie „mărimea” nu s-a limitat la cantitate, ci întotdeauna a cuprins și calitatea. Ori un sinod care se pretinde ortodox, dar folosește mijloacele sinoadelor tâlhărești pentru a limita participarea episcopilor nu poate fi niciodată privit ca „mare” în Biserica lui Hristos. Merită amintit aici că au existat sinoade eterodoxe ori tâlhărești uriașe în vremea Sfinților Părinți. Și niciodată Istoria Bisericii nu le privește ca „mari”, nici ca sinoade adevărate. Dacă se acceptă ca orice întrunire de episcopi care ar încălca principiile sinodalității ortodoxe, să fie recunoscută drept „sinod al Bisericii Ortodoxe”, sfărâmarea Bisericii în zeci și sute de grupări neo-neoprotestante este garantată.

Mai mult, în clipa de față mai multe „Biserici Ortodoxe Autocefale recunoscute de toți” au respins întrunirii din Creta statutul de „Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Ca număr de episcopi, aceste biserici depășesc mult numărul participanților la întrunirea din Creta, ceea ce, din punct de vedere ortodox, are o mare însemnătate, care devine covârșitoare în contextul realităților necanonice, neortodoxe ale Sinodului din Creta. De asemenea marii teologi ortodocşi resping sistematic Sinodul din Creta în întreaga lume. Dacă notăm şi respingerea populară ivită pretutindeni unde poporul are acces la informaţie şi se poate exprima, vedem că Pleroma Bisericii a respins deja acest sinod!

Dialog cu eterodocșii și autoritarism cu ortodocșii

Este de observat că pretenția a opta, a dialogului, vizează în concepția Sinodului din Creta în primul rând „creștinii neortodocși”. Dincolo de slăbiciunea teologică fundamentală a sintagmei „creștini neortodocși”, rămâne totuși realitatea faptului că Sinodul din Creta nu exclude explicit din „dialog” pe creștinii ortodocși. Deci, teoretic, Biserica, în viziunea cretană, „oferă o mare importanță dialogului” inclusiv la nivel interortodox. Dincolo de această observație juridică, absolut necesară în context, trebuie subliniat faptul evident, de bun simț, fundamental: fără un permanent, viu și roditor dialog interortodox nu poate exista niciun dialog real cu eterodocșii.

Cum ar putea un sistem de sisteme, ca Biserica Dreptslăvitoare, să poarte un dialog cu cei din afară fiind dezbinată în interior? Și cum ar putea să nu fie un sistem de sisteme dezbinat interior dacă nu practică dialogul interior? Ori realitatea amintită la punctul A. constă exact din respingerea de la dialog a majorității episcopilor ortodocși din întreaga lume, pe trei pretexte diferite, toate neortodoxe, inclusiv în temeiul refuzului direct al dialogului!

Practic, real, concret, „Bisericile Ortodoxe Autocefale recunoscute de toți” ale Bulgariei, Siriei (Antiohiei), Gruziei și Rusiei au fost oprite de la participarea la „Sfântul și Marele Sinod” pentru că au cerut un plus de dialog!!!

Aceste „Biserici Ortodoxe Autocefale recunoscute de toți” nu au cerut altceva decât un plus de dialog, pentru lămurirea unor întrebări ivite în sinoadele locale în aprecierea documentelor presinodale. Dat fiind că, după procedurile presinodale, se prevăzuse necesitatea aprobării sinoadelor locale, cererea acestora era perfect îndreptățită juridic. Dată fiind „tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna”, îndreptățirea este dincolo de orice discuții, dialogul fiind pur și simplu o obligație ortodoxă, obligație respinsă de Patriarhia de Istanbul, respingere acceptată implicit de către cei care au participat în Creta fără dialogul obligatoriu.

A invoca în această situație importanța dialogului în Biserica Ortodoxă este stupefiant pentru că invocația este radical contrazisă de realitate, după cum se vede. Și, din păcate nu este nici pe departe singura contradicție în această privință.  

Sinod întemeiat pe dezbinare iar nu pe unitate

La fel de șocant este să vorbească despre unitatea Bisericii, despre promovarea ei și prezentarea ei în lume, un sinod care își pune ca temelie dezbinarea episcopilor în trei trepte nemaiîntâlnite în Ortodoxie:

1. Episcopi cu drept de participare și vot deplin la acel sinod;
2. Episcopi cu drept de participare și cu vot opțional-consultativ din perspectiva treptei episcopale I.;
3. Episcopi fără drept de participare sau vot la acel sinod.

Pe lângă această primă dezbinare care este o inovație dogmatică, o inovație canonică și o inovație procedurală total, mai sunt și dezbinările amintite până acum. Avem, de fapt, o întrunire a nici măcar un sfert din episcopii ortodocși (700/4=175![8]), întrunire în care episcopii sunt dezbinați între 10 (zece!) cu drept de vot și cca. 150 care pot vorbi, dar nu prea mult![9] și al căror vot este practic egal cu zero (după cum vom vedea îndată). Iar această întrunire pretinde că susține, prezintă și reprezintă „unitatea Bisericii!” și că „unitatea Bisericii” este preocuparea sa principală, cheie, de temelie, majoră! Contradicția între realitatea concretă și pretențiile cretane este, și în acest punct, totală.

Evident, respingerea apriorică a două categorii de episcopi și respingerea in extremis a unei a treia categorii de episcopi și de „Biserici Ortodoxe Autocefale recunoscute de toți”, constituie o dezbinare extrem de gravă a Bisericii, practic, una atât de gravă cum nu s-a mai întâlnit din vremea iconoclasmului și până în prezent. Întrunirea cretană a fost o întrunire care, prin respingerea participării, cerută repetat, a majorității bisericilor locale, se constituie într-o schismă ce încearcă să-și impună principiile la nivelul întregii Ortodoxii. Gravitatea acestei afirmații este susținută de realitățile prezentate până acum, dar și de cele care urmează. Esențial este că în contextul unei asemenea dezbinări a vorbi despre susținerea, prezentarea și reprezentarea unității Bisericii este în total contrast cu realitatea.

În această situație devine limpede că și pretenția a șaptea, de „mărturie de credință”, este spulberată.

Mărturie de „credință” în ce? În principiile Credinței Ortodoxe, ori neștiute de participanții la Sinodul din Creta, ori ignorate din motive tainice, ori intenționat încălcate? În învățăturile cretane strecurate prin ROF și alte documente drept „expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna”? Exprimarea complet neclară din „Mesajul…” cretan se dovedește îndreptățită. Poate că pretenția a șaptea rămâne, ca „mărturie de credință”, dar nu ortodoxă. Cel puțin, nu pentru cei care au semnat și încă susțin Sinodul din Creta – unii dintre semnatari deja înțelegându-și greșeala. 

(Preluat din Revista Atitudini, Nr. 47) 

NOTE:

[1] Care poate fi citit pe site-ul Patriarhiei Române, basilica.ro, la adresa http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/, iar pe site-ul oficial al Sinodului din Creta, www.holycouncil.org, la adresa https://www.holycouncil.org/-/procedures (conform situației existente pe internet până la data de 10 decembrie 2016).

[2] Care poate fi citit pe site-ul Patriarhiei Române, basilica.ro, la adresa http://basilica.ro/mesajul-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/, iar pe site-ul oficial al Sinodului din Creta, www.holycouncil.org, la adresa https://www.holycouncil.org/-/message (conform situației existente pe internet până la data de 10 decembrie 2016).

[3] Toate citatele din ROF în limba română sunt copiate de pe pagina oficială a Patriarhiei Române amintită mai sus, http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/

[4] Expresia, în limba engleză, folosește majuscule. În limba română, minuscule. De aceea am folosit ghilimele, spre a reda exact forma aleasă de Patriarhie pentru limba română (ca citat).

[5] Toate citatele din „Mesajul…” în limba engleză sunt copiate de pe site-ul oficial a Sinodului din creta, de la pagina amintită și anterior https://www.holycouncil.org/-/message

[6] Textul este copiat de pe aceeași pagină cu versiunea în limba engleză, în urma selectării opțiunii limbii din colțul din dreapta sus. La fel se face și pentru versiunile de limbă rusă și greacă. Greșelile de scriere din textele citate (precum „orthodoxie” în loc de „orthodoxe”) nu ne aparțin.

[7] Sau „L’Église orthodoxe exprime son unité et sa catholicité dans le Concile” etc.

[8] După cum se vede, am folosit numărul minim de 700 de episcopi ortodocși, nu estimarea maximă, de 1.000. Chiar și așa, episcopii aflați în Creta în iunie 2016 (cu totul, 163) nu sunt nici măcar un sfert din episcopatul ortodox.

[9] ROF, Art. 8, pct. 2; Art. 9, pct. 2 și 3; Art. 10, pct. 1, 2 și 3; Art. 12, pct. 2 și 3; în Art. 16, pct. 1, s-a limitat imensei majorități a episcopilor participanți până și dreptul de a vorbi cu presa (chiar ortodoxă) aflată în Creta…

 

(Preluat din Revista Atitudini, Nr. 47) http://www.atitudini.com/2017/01/preot-dr-mihai-andrei-aldea-sinodul-din-creta-pretentii-realitati-consecinte-partea-i/

Canonul 15, privind nepomenirea episcopului, poate oferi legitimitate pentru schismă? - Preot Dragoș Bahrim

Canonul 15 (de la Sinodul I-II (861) nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”

În toate discuțiile recente ce au urmat Sfântului și Marelui Sinod din Creta, cei care au decis să oprească pomenirea liturgică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, indiferent dacă au participat sau nu la acesta, au invocat partea a doua a Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol, numit și Πρωτοδευτέρα, organizat în timpul Sfântului patriarh Fotie în două sesiuni, în 859 și 861. Mențiunea conținută aici, fără precedent și fără o dezvoltare sau întărire ulterioară, în Tradiția canonică bizantină va face obiectul acestei analize.

            Pentru o primă interpretare corectă a acestuia pot fi utile comentariile canonistului sârb episcopul Nicodim Milaș[1], care rezumă linia Tradiției canonice ortodoxe în această privință. Din capul locului trebuie evidențiat faptul că acest Canon 15 trebuie citit doar împreună cu canoanele 13 și 14, ele fiind un corp comun. Canonul 13 vorbește de situația nepomenirii episcopului de către preoți, monahi sau laici, canonul al 14-lea de cazul nepomenirii Mitropoliților de către episcopii sufragani, iar canonul al 15-lea completând pe cele anterioare, vorbește despre sancțiunile pe care ar trebui să le primească toți cei din corpul eclezial care nu și-ar mai pomeni patriarhul pe motive de credință sau pentru unele presupuse abateri morale, nedovedite încă și nejudecate de un Sinod. Aceste trei canoane încununează o întreagă Tradiție care le-a precedat. Una dintre cele mai vechi, cunoscute și autoritative reglementări bisericești împotriva schismei este canonul 31 Apostolic, urmat apoi de altele precum canoanele 6 de la Sinodul II Ecumenic, 3 de la Sinodul III Ecumenic, 18 de la Sinodul IV Ecumenic, 31, 34 Trulan, 6 Gangra, 14 Sardica, 5 Antiohia, 10, 11, 62 de la Cartagina. În toate cele trei canoane de la Sinodul I-II, sancțiunile prevăzute și socotite potrivite clericilor de orice rang, monahilor sau laicilor care nu-și pomenesc superiorul ierarhic bisericesc sunt drastice, vorbindu-se de caterisire pentru clerici și afurisire a celorlalți.   

            Ce afirmă mai precis,  Canonul 15 de la Sinodul I-II? Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. (Canonul 15, partea I)

            Partea a doua a acestui canon rezidă în următoarea clauză: cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări. (Canonul 15, partea a II-a)

            Această a doua parte a canonului este unicul loc din Tradiția canonică a Răsăritului Ortodox care pare a îndreptăți pe cineva, pentru conștiință, să nu-și pomenească superiorul ierarhic bisericesc. Însă pentru de a face unele aprecieri asupra sa, vreau să public și traducerea comentariului pe care Matei Vlastares (1280-1350)[2], considerat de mulți principala autoritate canonică bizantină, cu o imagine de sfânt în același timp, l-a făcut în principala sa lucrare canonică, Syntagma alfabetică, Σ, cap. 12 (Despre schismatici)[3]. Vlastares a fost ieromonah în Mănăstirea Perivleptos din Tesalonic și a scris Syntagma în anul 1335, cu foarte puțin timp înaintea izbucnirii controversei isihaste. Iată considerațiile sale despre aceste trei canoane:

            Al 13-lea [canon]. Așa cum odrăslirile neghinelor eretice, zice, au fost tăiate din rădăcinile lor cu sabia Duhului, așa și nebunia schismaticilor care încearcă să împartă Trupul lui Hristos noi oprind-o, hotărâm că dacă vreun preot sau diacon, chipurile pentru niște vini care aprind patimile trupești, condamnând pe episcopul lor care are viața diametral opusă a toată necredința și fapta nedreaptă, cum a primit prin canonul dumnezeiesc apostolic, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu el mai înainte de condamnarea sinodală și săvârșind dumnezeiasca slujbă nu ar face referire la numele lui, poruncim ca acesta să fie supus caterisirii și să fie lipsit de orice cinste preoțească. Căci este nelegiuit cel ce răpește judecata mitropoliților mai înainte de judecată, precum și a se alege de către el propriul părinte și episcop. Dar și cei ce-i urmează lui, dacă sunt clerici, sunt supuși acelorași epitimii, iar  monahii sau  laici nu numai să fie despărțiți de sfânta împărtășire ci și din Biserică să fie excomunicați/scoși afară până ce scuipând pe unirea lor cu schismaticii, se vor întoarce la propriul lor episcop.

            Al 14-lea [canon] hotărăște și caterisirea episcopului dacă se rupe de comuniunea propriului mitropolit și nu suferă să pomenească la sfintele slujiri numele lui.

            Al 15-lea [canon] aplică aceleași pedepse și mitropoliților care se rup de Patriarhul lor. Dacă Patriarhul s-ar întâmpla, zice, sau mitropolitul, sau episcopul să propovăduiască în mod public și cu capul descoperit oarecare erezie condamnată de Sfinții Părinți, cei ce opresc comuniunea cu el și se despart de el, nu de pedeapsă ci de cinstea ce se cuvine ortodocșilor să fie învredniciți căci nu episcopi, ci pseudo-episcopi au condamnat și nu au tăiat în schisme unitatea Bisericii ci s-au sârguit să izbăvească Biserica de schisme și împărțiri. De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală.

            Iată acum câteva observații asupra canonului în sine și asupra comentariului lui Matei Vlastares, care la prima vedere pare destul de sumar:

1. Este bine de observat mai întîi că în Canonul 15 se spune deschis că cel care nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru mystagogia dumnezeiască prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă: dacă […] ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit […] face schismă. De aceea observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, cum că nepomenirea ierarhului este un avertisment sau sancțiune dată acestuia, dar nu este schismă. Nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu alipirea de un alt episcop care nu este în comuniune cu cel nepomenit.
2. Conform aceluiași canon, separarea/delimitarea prin nepomenirea unui episcop sau a patriarhului, pentru conștiință, se poate face, chiar până la emiterea unei decizii sinodale în ce-i privește, doar în cazul în care aceștia propovăduiesc cu capul descoperit, adică public/vădit/evident pentru toată lumea, o erezie deja condamnată de Sinoade și de Sfinții Părinți. În contextul istoric al anului 861 această erezie vizată, condamnată de un Sinod (Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, 787), ale cărei rămășițe nu se stinseseră, era iconoclasmul. Potrivit unor bizantinologi, „condamnarea iconoclasmului a fost motivul dogmatic cel mai important pentru convocarea Sinodului din 861”[4].
3. Canonul 15 are în vedere, așa cum scriam anterior, doar adeziunea la erezii deja condamnate și mărturisirea publică a lor, încât el devine inutilizabil în cazul unor erezii noi. Aceasta pentru că el nu a fost scris cu intenția de a fi un panaceu universal pentru tot felul de posibile probleme bisericești viitoare, care să deschidă discuții ulterioare interminabile, ci a fost dat într-un context istoric concret. Soluția universală rămâne tot Canonul 31 Apostolic, și cele care l-au completat și întărit ulterior, care interzic cu desăvârșire schisma.
4. Dar care a fost contextul Sinodului I-II și de ce a apărut această a doua parte a Canonului 15? Istoria sa pornește de la schisma dintre patriarhii Constantinopolului Fotie și Ignatie, inițiată odată cu ascensiunea pe scaunul patriarhal a Sfântului Fotie din poziția de șef al cancelariei imperiale. După înlăturarea lui Ignatie, Fotie a fost ales patriarh de Constantinopol și instalat în ziua de Crăciun a anului în 858, după ce în doar șase zile a trecut de la statutul de laic la cel de episcop, iar apoi este instalat în cea mai importantă poziție bisericească a Imperiului Bizantin. Între susținătorii săi și cei ai patriarhului Ignatie, înlăturat de Împăratul Mihail al III-lea, a apărut o schismă, susținută și de faptul că între episcopii participanți la instalarea lui Fotie ca patriarh s-a regăsit Mitropolitul Grigorie Asbestas al Syracuzei ce fusese caterisit de patriarhul Ignatie, fiind și în atenția Romei prin scrisorile de înștiințare trimise anterior de Patriarhul Ignatie papilor Leon al IV-lea și Benedict al III-lea[5]. În primăvara anului 859, 12 episcopi susținători ai patriarhului Ignatie din proximitatea Constantinopolului au ținut un Sinod în Biserica Sfânta Irina, în care l-au anatematizat pe patriarhul Fotie și l-au reconfirmat pe Ignatie. Acestora li s-a răspuns prin Sinodul I-II convocat de patriarhul Fotie și Împărat în același an, în Biserica Sfinților Apostoli, ale cărui acte au fost semnate în cele din urmă de 170 de episcopi. Partea a doua a Canonului 15 a fost adăugată deoarece patriarhul Fotie avea nevoie să demonstreze în fața propriilor episcopi, dar și în fața ignatienilor propria fidelitate față de Tradiția și credința ortodoxă, iar aceasta era una din garanțiile sale, dând prin aceasta propriului cler posibilitatea de a se dezice de propriul patriarh în cazul în care nu ar fi păzit credința ortodoxă. Canoanele Sinodului I-II au fost destul de rapid asumate în corpusul canonic bizantin, odată cu includerea lor în 883 în Nomocanonul celor 14 Titluri, care a devenit mai apoi normativ pentru întreg Imperiul.     
5. Canonistul bizantin Matei Vlastares al cărui comentariu l-am prezentat anterior, dă un exemplu concret în care Biserica a aplicat legitim partea a II-a a canonului 15, într-o situație ce persista în vremea lui și a rămas neschimbată până astăzi - de o gravitate fără egal în istoria Bisericii -, schisma cu Biserica Romei: De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală. Pentru el, acesta era exemplul suprem de aplicare a acestui canon. A fost întreruptă comuniunea, pe bună dreptate, așteptându-se și o hotărâre Sinodală de condamnare a Bisericii Romei, care nu a mai venit niciodată. Însă unele erezii ale acesteia, aveau deja în timpul lui Vlastares o condamnare sinodală, existând astfel deplină legitimitate în aplicarea lui. De exemplu, adaosul Filioque fusese condamnat prin Tomosul Sinodului Constantinopolitan de la 1285, prezidat de patriarhul Grigorie al II-lea Cipriotul[6], act care era proaspăt în conștiința teologilor bizantini de la începutul secolului al XIV-lea. Acest Sinod, cu sprijinul Împăratului Andronic al II-lea Paleologul, a reparat urmările Sinodului de la Lyon (1274) și a politicii unioniste a patriarhului Ioan Vekkos (condamnat în acest moment) susținut politic de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, convertit la romano-catolicism. De altfel, partea a II-a a Canonului 15 a fost invocat în epocă și în momentul în care patriarhul Iosif și susținătorii săi, dar și monahii athoniți au refuzat pomenirea liturgică a papei.
6. Partea a II-a a Canonului 15 este inutilizabilă astăzi în argumentarea canonică a unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii”, a ecumenismului și a susținătorilor lui. Este limpede că ecumenismul și participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică este expusă riscului unui sincretism teologic și eclesiologic, dar nici un exces al membrilor Bisericii în această direcție nu poate fi sancționat - cu o presupusă susținere canonică – prin schismă.  Nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului este automat schismă, iar schisma asumată deja îi scoate pe critici din calitatea de parteneri de dialog.
7. Canonul 15 nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”[7]. Dar ce mai spune despre aceasta „dascălul pocăinței”, cel care a acceptat acuzele nedrepte, răutatea celorlalți, trădarea, exilul, din dragostea sa pentru turmă și pentru unitatea ei? Căci atunci când a primit toate acestea nu și-a făcut repede o Biserică paralelă, ci le-a socotit laudă și cunună de la Domnul Slavei, cel Răstignit, Mort și Înviat: „Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare.[…] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmaşilor] drept o mare dovadă de înşelare: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei.”[8] Dar aceasta s-a întâmplat pentru zelul lipsit de discernământ/rațiune pentru credința ortodoxă, care scăpat de sub control, asemenea unui taur (cf. Ieșire 21, 29-36), riscă să ne pună în primejdie propriul suflet dacă nu este omorât la timp[9]. „Iar cei care au provocat nenorocirea aceasta, sunt aceia care se arătau zeloși. Dacă aţi fost zeloşi spre aşa ceva [spre schismă], mai bine ar fi fost [să nu fi fost zeloşi] şi să vă fi numărat şi voi printre cei cărora nu le pasă de nimic.”[10] Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că schisma nu e cu nimic mai prejos decât erezia, prin vătămarea pe care o aduce Trupului lui Hristos și la fel de greu de vindecat. „Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege şi nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, şi-ar însuşi-o şi ar deşira-o toată de la înceheietura de sus până jos, şi ar rupe-o în multe bucăţi; unul ca acesta va fi mai puţin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe acelaşi rege de gât şi l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârţi trupul în bucăţi, cam ce pedeapsă după dreptate va lua? Dar dacă cineva care ar face aşa ceva unui rege - care e împreună rob cu el [al lui Dumnezeu] - ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă şi ciopârţeşte în bucăţi pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic?”[11]

      Vindecarea stării de schismă nu se face decât prin pocăință și întoarcere sinceră la Hristos, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, pentru a nu mai fi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos (cf. Ef. 4, 2-3, 14-15).    Sursa: www.doxologia.ro (preluat din sursa: parohiacopou.ro)

  Nota redacției: Punem aici și 2 linkuri cu replici la acest punct de vedere al părintelui Dragoș Bahrim. Atât punctul de vedere, cât și replicile sunt interpretabile. Unii vor să meargă înainte pe calea ecumenismului lucid (dialog ecumenic fără trădarea Tradiției Ortodoxe), ceea ce înseamnă dezlegarea nodului gordian (proces lung și fără rezultate, însoțit de compromisuri, deci de trădări ale Ortodoxiei!), iar alții vor renunțarea grabnică la ecumenism și compromisuri (tăierea nodului gordian), la înlocuirea dialogului cu propovăduirea, cu mărturisirea credinței, cu jertfa (lucru de dorit, dar limbajul/tonul în care se cere acest lucru lasă de dorit la mulți antiecumeniști, nu la toți, limbaj/ton ce arată că nu prea au o viață duhovnicească, ci doar o gândire teologică/rațională mai corectă; în plus acest limbaj te poate împinge la unele fapte regretabile, la acțiuni precum schisma).

NOTE:

Sinodul din Creta | Sfânta Chinotită: Tendinţele de întrerupere a pomenirii ierarhilor nu sunt justificate!

 

Redăm mai jos în traducere din limba greacă conţinutul raportului Comisiei speciale a Sfintei Chinotite pentru studierea documentelor finale ale Sfântului şi Marelui Sinod:

Traducere de Basilica.ro

 

La cea de a 203-a Sinaxă Extraordinară a Sfintelor Mănăstiri, din data de 23.09.2016, s-a considerat că „documentele finale oficiale ale Sinodului trebuie studiate cu prudență; evaluate aspectele pozitive și notate eventualele neclarități pe care le conțin și care necesită lămuriri”. Nouă ni s-a încredințat studiul și evaluarea documentelor finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-27 iunie 2016) în vederea întocmirii unui raport cu privire la acestea.

Simțind neputința noastră, dificultatea lucrării încredințate nouă, dar și povara responsabilității noastre înaintea tradiției aghioritice mărturisită de peste un mileniu, dar și recentă, chemăm cu dinadinsul mijlocirile Ocrotitoarei cinstitului nostru loc, Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, și ale Cuvioșilor Părinți Athoniţi, cunoscând că fundamentul oricărei poziții teologice trebuie să izvorască din viețuirea sfântă duhovnicească a Tradiției apostolice a Bisericii, pe care au avut-o sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți și la care ne nevoim să fim părtași și noi cu harul lui Dumnezeu.

Legătura indisolubilă dintre sfințenie și expresia autentică a Tradiției Bisericii, care există doar la Sfinții Părinți, este singura garanție pentru călătoria în Duhul Sfânt a Bisericii Ortodoxe luptătoare în lume, dar și pentru mântuirea în Hristos a fiecărui membru al ei. Așadar, în prezentul raport nu am putut să nu avem în vedere cele care s-au spus și scris de Athoniţi şi de cei dinafara Sfântului Munte, de mai curând sau din trecut, de sfinţii recunoscuţi și de unele chipuri sfințite ale Bisericii Ortodoxe.

Cele opt documente finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta, publicate pe pagina de internet a Sinodului, se numesc documente oficiale și sunt după cum urmează:

1. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
2. Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
3. Importanța postului și respectarea lui astăzi
4. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine
5. Autonomia și modul de proclamare al acesteia
6. Diaspora Ortodoxă
7. Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta
8. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Întrucât prezentarea minuțioasă a acestora nu reprezintă misiunea comisiei noastre și depășește posibilitățile noastre, ne vom limita la a face unele mențiuni în duhul hotărârii celei de a 202-a Sinaxă Extraordinară a Sfintelor Mănăstiri.

A. Sfântul Munte urmăreşte cu dragoste şi rugăciune neliniştea creştinilor binecredincioşi referitoare la Sfântul şi Marele Sinod şi la documentele sinodale. Sfânta Chinotită nu ar putea rămâne tăcută la rugăminţile fraţilor noştri monahii athoniţi şi ale credincioşilor din lume. Desigur, mai întâi caută să mărturisească adevărul despre dogmă și etos și apoi să vorbească cu bună îndrăzneală, atunci când credința și poruncile evanghelice sunt periclitate. Ea vorbeşte sau tace cu discernământ, pentru ca Biserica să fie zidită, iar poporul lui Dumnezeu să primească sprijin.

Urmărind unitatea Bisericii, pe care o înţelege ca unitatea de credinţă şi (n.n. unitatea) în Hristos a sfintei vieţi duhovniceşti, Sfânta Chinotită a transmis cu discernământ şi îndrăzneală amendamentele care trebuiau aduse documentelor presinodale ale Sfântului şi Marelui Sinod, prin intermediul unei scrisori adresate Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, datată 12/25 mai 2016, care a fost făcută cunoscută şi Întâistătătorilor celorlalte Patriarhii şi Biserici Autocefale. Prin aceasta, au fost solicitate anumite amendamente la documentele presinodale, lucru solicitat şi de aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Un cuvânt sinodal autentic „în conformitate cu teologia Sfinților purtători de Dumnezeu și cu conștiința binecinstitoare a Bisericii” este un cuvânt de mântuire. El diferențiază duhul teandricocentric (divino-uman) al Bisericii de duhul antropocentric (umanist) al oamenilor, religiilor și confesiunilor creștine din afara ei. El vindecă nevoia fundamentală a omului de cunoaștere a Dumnezeului adevărat și a scopului existenței umane. Omul contemporan, care călătorește pe marea acestei vieți și se pierde în tulburări, în griji și dificultăți, are nevoie în primul rând de „adevărul noii vieți duhovnicești în Hristos”, care există numai în Biserica Ortodoxă, după cum doar aceasta este comuniunea Sfinților și oferă comuniunea sfântă duhovnicească în Hristos cu Dumnezeul în Treime Cel Unul Sfânt.

Sfânta Chinotită a solicitat modificări la documentele presinodale pentru a se oferi lumii cuvântul sinodal al Bisericii Ortodoxe curat de elementele care nu sunt mântuitoare, ci împresoară veacul acesta. Așadar, Sfânta Chinotită s-a bazat pe o tradiție îndelungată de mărturisire a credinței ortodoxe, a conștiinței de sine (n.n. a Bisericii) și a eclesiologiei, dar și de sprijinire a încercatei Patriarhii Ecumenice în ridicarea crucii sale.

1. Solicitarea principală a Sfintei Chinotite a fost aceea de a nu fi recunoscuţi eterodocşii ca Biserici, deoarece numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
2. De asemenea, s-a solicitat sublinierea faptului că dialogurile cu eterodocşii au ca scop întoarcerea acestora la Ortodoxie şi la unitatea spirituală cu Biserica.
3. Conform duhului și textelor mărturisitoare anterioare ale sale, Sfânta Chinotită a cerut ca Sfântul şi Marele Sinod să ia în considerare obiecțiile privind participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), precum şi opoziţia sa clară faţă de rugăciunile în comun, interzise de sfintele canoane, îmbrăţişările liturgice (n.n. sărutarea păcii din timpul Sfintei Liturghii) şi orice alte gesturi care ar oferi impresia că „suntem acelaşi lucru”.
4. O altă solicitare fundamentală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte a fost aceea de a se consemna limpede faptul că tradiţia bisericească recunoaşte ca „ultim judecător” în materie de credinţă conştiinţa plenitudinii (pleromei) Bisericii, exprimată uneori şi prin membri individuali ai ei şi confirmată în final prin decizia sinodală a episcopilor ortodocşi.
5. Sfânta Chinotită a considerat necesară menţionarea sinoadelor care au avut loc după Sinodul VII Ecumenic: Sinoadele din timpul Sf. Fotie (879-880), Sf. Grigorie Palama (1341-1351) şi din Constantinopol (1282-84 şi 1484), care au anulat conciliile unioniste de la Lyon și Florența. A considerat că prin învățătura (sinoadelor) acestora sunt lămurite deplin diferențele dogmatice și ecleziologice ale eterodocșilor (despre Filioque, harul creat, primatul papal etc.) și se pun baze sănătoase pentru dialogurile teologice bilaterale.
6. În calitate de (părinți) athoniţi și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, am propus ca în documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană să se facă o menţiune mai dezvoltată cu privire la învățătura ortodoxă despre asceza în Hristos, rugăciunea minţii şi îndumnezeirea omului, care, după cum s-a formulat în special de Sfântul Grigorie Palama, pot avea loc doar în interiorul Bisericii, cu harul lui Dumnezeu şi nu independent de acesta, spre deosebire de diferitele tehnici psihosomatice eronate, întâlnite în curente mistice antice și contemporane.

B. Sfântul şi Marele Sinod a fost convocat în condiţiile cunoscute şi în componenţa cunoscută, conducându-şi lucrările cu dificultăţi şi multe discuţii teologice, lucruri comune oricăror sinoade ale Bisericii.

Printre aspectele pozitive ale Sinodului trebuie să se numere şi faptul că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic a condus lucrările în mod exemplar şi a permis, în cadrul regulamentului, exprimarea liberă a opiniei teologice.

De asemenea, este un fapt că majoritatea episcopilor, chiar şi sub forma delegaţiilor, au participat la Sfântul şi Marele Sinod pentru a confirma conştiinţa de sine a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi nu pentru a aproba o linie ecumenistă.

Nu putem să nu recunoaştem eforturile înţelepte ale Întâistătătorilor şi ale arhiereilor sinodali de a îmbunătăţi documentele. Trebuie, desigur, să lăudăm eforturile teologice ale unor episcopi de a elimina concepte şi fraze teologice ambigue şi de a adăuga propunerile necesare pentru a evita conotațiile ecumeniste ale documentelor.

Pentru obiectivitate şi adevăr facem referire la unele modificări fundamentale care s-au făcut într-o direcţie bună (i.e. dreaptă):

1. În destule locuri ale documentelor, în ceea ce îi priveşte pe cei non-ortodocşi, s-a adăugat precizarea „eterodocşi” pentru a se arăta abaterea lor de la credinţa ortodoxă apostolică şi că nu se găsesc în comuniune cu Biserica Ortodoxă. La Paragraful 21 din documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine se spune limpede că „Bisericile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”.  La paragraful 9 al aceluiaşi document s-a adăugat dispoziţia următoare: „Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox”. La paragraful 23, Uniaţia a fost asimilată acţiunilor de prozelitism şi acţiunilor de antagonism confesional provocator.
2. Din primul paragraf al capitolului 2 din documentul presinodal Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporanăa fost eliminată referința personalistă cu privire la om: „comunități de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viața şi comuniunea Persoanelor Divine în Sfânta Treime”.
3. În ceea ce priveşte tema căsătoriilor mixte cu eterodocşii, s-a menţionat „Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext)”, însă s-a oferit „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie… de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale”.

C. După ce a trecut o perioadă de timp satisfăcătoare de la convocarea Sfântului şi Marelui Sinod,trebuie să evidenţiem cu prudenţă şi cumpătare unele aspecte ale documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care fiind ambigue necesită o formulare mai clară pentru arătarea adevărului şi liniştirea credincioşilor care aşteaptă părerea (cuvântul) noastră cu dragoste şi nerăbdare şi pentru a evita disputele şi unele situaţii care afectează Biserica şi împiedică zidirea poporului lui Dumnezeu:

1. La paragraful 6, unde se face referire la Bisericile creştine eterodoxe care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, nu trebuie ca doar să se înţeleagă (n.n. tacit), ci să se şi sublinieze explicit diferenţierea dintre eterodoxia acestora raportat la adevărul, credinţa şi tradiţia apostolică a Sinoadelor Ecumenice. În acest fel, Biserica este delimitată corect (i.e. drept) faţă de erezii care subminează adevărul apostolic. Menţiunea Bisericile creştine eterodoxe lasă loc considerării neortodoxe că ortodocşii şi romano-catolicii se află nu în schismă deplină, ci sub regim de întrerupere a comuniunii bisericeşti. Această afirmaţie îi încadrează pe ortodocşi şi pe romano-catolici în Biserica cea Una şi prezintă eterodoxia ca pe o formulare diferită a aceleiaşi credinţe apostolice.De altfel, este cunoscută poziţia fermă a romano-catolicilor de a nu considera Biserica Ortodoxă ca Biserică deplină şi reală, deoarece nu este unită cu Papa şi deci este privată de deplinătatea harului (Declaraţia papală Dominus Iesus, 2000).
2. Lipsesc dispoziţii care să nu permită acţiuni şi afirmaţii care prezintă pe eterodocşi ca având botez şi preoţie autentică şi „biserică” cu har mântuitor. Aşadar, este totalmente incomplet paragraful 23 care spune că dialogul trebuie să fie însoţit de fapte de înţelegere şi dragoste reciprocă. În ceea ce priveşte prezenţa Bisericilor Ortodoxe la CMB (faţă de care Sfântul Munte şi-a exprimat dezacordul), este pozitivă afirmaţia documentului sinodal că acestea „participă la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice”, însă participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB se fundamentează pe Declaraţia de la Toronto (1950), care este un document inacceptabil din punct de vedere teologic. Se poate pune în mod serios întrebarea dacă această Declaraţie de la Toronto este validată sinodal ca statut valabil de referinţă al Bisericii Ortodoxe! În plus, în documentul sinodal se confirmă participarea ortodocşilor la CMB, în timp ce lipseşte menţiunea necesară că sunt interzise rugăciunile interconfesionale şi nici nu sunt respinse părerile CMB cu privire la Biserică şi Botez, care au fost adoptate în comun (şi de către ortodocşii care participă).
3. Conform documentului sinodal, dialogurile care nu ating acordul cu privire la o temă nu sunt întrerupte ci, dimpotrivă, sunt continuate trecând cu vederea dezacordul teologic (paragraful 11). În mod incontestabil, este drept ca un dialog să se încheie în ciuda dificultăţilor. Continuarea sau întreruperea unui dialog nu reprezintă numai o temă practică, ci are şi însemnătate ecleziologică şi soteriologică. Dialogurile fără rezultat (i.e. neroditoare) contribuie la uzura sensibilităţii dogmatice a teologilor ortodocşi care participă la acestea, precum şi a plenitudinii (i.e. pleromei) Bisericii. Aşadar, ce înseamnă faptul că dialogurile continuă? În privinţa temei majore a Uniaţiei, spre exemplu: este suficientă simpla şi lăudabila menţiune a cuvântului Uniaţie (paragraful 23) printre formele de antagonism confesional, în timp ce Uniaţia este problema prin excelenţă de ordin eclezial care ar fi trebuit soluţionată înainte de începerea dialogului teologic din 1980? Cum va fi interpretată problema Uniaţiei: ca antagonism practic sau ca deviere ecleziologică?
4. Paragrafele 4, 5 şi 6 consacră participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile intercreştine şi la mişcarea ecumenică cu asigurarea faptului că participarea ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească…constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi. (paragraful 4). Această formulare înseamnă că Biserica Ortodoxă nu recunoaşte eterodocşii ca Biserică, deşi acceptă numai denumirea aceasta ca „mijloc de discuţie şi legătură”, fiind consecventă credinţei şi tradiţiei ei apostolice şi aşteaptă întoarcerea acestora în sânul ei. Cu toate acestea, o afirmaţie clară, care ar evidenţia unicitatea Bisericii, după cum s-a subliniat de multe ori de către teologi ortodocşi, de Sfântul Munte şi de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în omilia sa din biserica Protaton, ar linişti Biserica Ortodoxă de peste tot şi plenitudinea (i.e. pleroma) ortodoxă.
5. După proclamarea corectă (i.e. dreaptă) în documentul sinodal nr. 4 că „Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi asigurarea explicită din Enciclică a faptului că „Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă”, nu pot fi valabile acordurile teologice precum cele ale Comisiei Mixte dintre Ortodocşi şi Anticalcedonieni cu privire la Hristologie (1989, 1990) şi ale Comisiei Mixte privind eclesiologia dintre Ortodocşi şi Romano-catolici de la Balamand (1993), deoarece sunt adevărate „compromisuri în materie de credinţă”.

D. Păstrarea unităţii Bisericii este astăzi un lucru imperios. Se aud proteste în Sfântul Munte şi în alte părţi ale lumii care, din nefericire, se dezvoltă şi ajung până la tendinţe schismatice. Fără îndoială, la acestea contribuie şi ambiguităţile din textele sinodale, imprecizia cărora produce condiții prealabile pentru interpretarea lor ecumenistă şi ca urmare conduce unitatea Bisericii la stare de criză. De asemenea, este dificil ca la dialogurile teologice în desfăşurare să se mai aplice cele „acumulate” în deceniile trecute.

Documentele Sinodului trebuie să depăşească unilateralismul care se datorează faptului că nu au luat în considerare puternica tradiţie teologică lăsată de purtătorii de Dumnezeu Părinţi contemporani şi de distinşii teologi care au întrevăzut calea dialogurilor ecumenice ca deviere ecumenistă. Nu doar „zeloţii”, după cum li se spune, ci şi voci sănătoase caută un cuvânt al adevărului pentru a fi convinşi şi să se liniştească.

Totuşi tendinţele de „întrerupere a pomenirii” (n.n. ierarhilor) nu sunt justificate. Documentele Sfântului şi Marelui Sinod au deficienţele şi imperfecţiunile lor. Însă nu s-a semnat niciun „termen de unire” precum s-a făcut la Lyon şi în Florenţa şi niciun episcop ortodox nu a aderat la erezia condamnată de Biserică, nici nu a propovăduit „cu capul descoperit” învăţăturile eretice ale eterodocşilor.  O dorinţă nechibzuită în vederea întreruperii pomenirii (n.n. ierarhilor) va aduce bucurie numai duşmanilor Bisericii (cf. canon 15 al Sin. I-II Constantinopol).

Recunoaştem că Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a manifestat un interes nemărginit pentru ca prin intermediul Sinodului să se exprime ecleziologia ortodoxă clară. Cunoaştem situaţia martirică a Bisericii întâistătătoare a Constantinopolului şi circumstanţele dificile ale Patriarhiilor vechi. Ne punem nădejdea însă în harul atotputernic al Preasfântului Duh. Ierarhii noştri, sfinţitul cler şi poporul binecinstitor nu şi-au pierdut dreptarul credinţei. Aşteptăm cu nerăbdare şi speranţă revizuirea teologică ulterioară a documentelor sinodale şi formularea lor mai autentică, pentru ca acestea să contribuie la îndeplinirea misiunii mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, potrivit rânduielii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic: După cum au văzut profeţii, după cum au învăţat Apostolii, după cum Biserica a primit, după cum au dogmatizat Dascălii, după cum întreaga lume a consimţit, după cum a strălucit harul, după cum s-a arătat adevărul…”. Fie ca toţi, cler şi popor, „aşa să gândim, aşa să vorbim, aşa să-L propovăduim pe Hristos – Adevăratul nostru Dumnezeu”!

Acestea aducându-le cu smerenie la cunoştinţa Preacuvioşiilor Voastre şi rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru luminarea cea de sus a arhiereilor noştri, pe umerii cărora stă şi povara cea mai mare a responsabilităţii, rămânem cu multă iubire de aproapele şi dragoste în Hristos, membrii Comisiei: Ierom. Hrisostom (M-rea Cutlumuş), Arhim. Iosif (Mănăstirea Xenofont), Arhim. Elisei (M-rea Simonopetra), Arhim. Tihon (M-rea Stavronikita), Ierom. Luca (M-rea Grigoriou).

 

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Credinta Ortodoxa intre Sfanta Scriptura si Sinodul din Creta – 2016 – Părintele Calistrat (pagină personală de Facebook)

 

 

Am avut convingerea de a scrie acest punct de vedere in urma diferitelor controverse si dispute aparute in Biserica lui Hristos, din partea propriilor Ei fii si ai slujitorilor sfintelor altare Ortodoxe romanesti, cu privire la Sinodul din Creta. Am fost mereu intrebat, de ce sunt reticent si nu ma exprim in nici un fel, cu un anume punct de vedere asupra controverselor cretane, care au bulversat intreaga Ortodoxie si indeosebi pe cea romaneasca.

Am stat bine si am cantarit, am masurat in mintea mea daca sunt las, fricos, fara curaj, sau imi este frica, ori nu fac bine, ori sa tac, sau ca nu ma intereseaza soarta Bisericii ca umil slujitor, ma multumesc cu faptul ca imi este bine si precum spunea cineva: “m-am ingradit de avantaje materiale pamantesti si nu ma mai intereseaza de adevaratii marturisitori si aparatori darzi ai Ortodoxiei”.

Am meditat la aceste lucruri si mi-am dat seama ca nu am alunecat in cele materiale, deoarece mantuirea nu tine de avantajele pamantesti, ci tine de cele sufletesti si duhovnicesti care trebuiesc implinite: “Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” Luca 9:25-26

Am cautat raspunsul in trei directii, dupa cum Scriptura spune: “Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” Matei 18:16 si din trei carari batatorite de altii, mai sfinti si mai vrednici decat mine in paruta mea nevointa neputincioasa. Pravila si rugaciunea fiind simple datorii monahale din toate timpurile.

1.Primul raspuns l-am luat din Sfanta Scriptura: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” Galateni 1: 8,9

Deci in concluzie, comform Sfintei Scripturi despre nici un ierarh semnatar la Creta nu sunt dovezi si probe ca ar fi schimbat intru ceva continutul Sfintei Evanghelii. Ca dovada ca si dupa sinodul cretan, arhiereii Sfantului Sinod al B.O.R. predica aceiasi Evanghelie si Ortodoxie, cu acelasi continut scripturistic nealterat si neschimbat. Cu ce motiv sa ma agit, pe ce motiv sa-mi doresc sa ma razvratesc, doar de dragul de a fi din ceata ultra-ortodocsilor? Doar pentru a avea aura de marturisitor, si de a fi in randul celor ce se cred mai sus de Ortodoxie? Sau de a fi convins ca sustin o cauza care nu are sens vertical in urcusul de mantuire…!? De cine aparam noi Ortodoxia, de eretici si neortodocsi? Sau o aparam de ierarhii nostri care reprezinta chipul vazut al lui Hristos si al Sfintilor Apostoli in Lume? De cine aparam Ortodoxia, de izvoarele Duhului Sfant..!? Ei care impart de sub mana lor prin epicleza clericii si fii Bisericii, pe slujitorii sfintelor altare!? Nu ar fi cazul sa discernem mai atent si sa nu amestecam revelatia si cuvintele Sfintei Scripturi cu presupusele noastre pareri ultra-ortodoxe si parute infailibile…!?

Asa ca nu am decat motive de profund regret, pentru cei manipulati si inselati de lucrarea satanei, care ii razvrateste impotriva episcopilor lor, refuzand pomenirea la sfintele slujbe. Intradevar trebuie rugaciuni si multa smerenie pentru intelegerea Sfintelor Scripturi. Caci sta scris: “De aceea, cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada” I Corinteni 9:12 si iar: “Fiti treji si vegheati! Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita” 1 Petru 5:8, si iar: “Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” Marcu 13:22

2. Al doilea raspuns l-am cautat in Canoanele Bisericii, in Pedalion si sta scris clar ca acolo unde este Biserica si episcopul, este si Hristos. Sfantul Ciprian de Cartagina: “Afara de Biserica nu este mantuire.” Si de la sfintii apostoli pina azi nu a existat o vreme in care sa existe Biserica fara ierarhie. De atunci si pana la sfarsitul lumii, Biserica ramane "stalp si temelie a adevarului", "slavita, neavand pata sau zbarcitura ori altceva de acest fel, ci sa fie sfanta si fara de prihana". (Timotei 3,15; Efeseni 5, 27). Doua sunt partile care alcatuiesc acest trup al lui Hristos: Ierarhia ocarmuitoare si turma bine-credinciosilor crestini! Nerespectarea si nerecunoasterea episcopului anuleaza implicit existenta Bisericii! Duhul Sfant este legislatorul Bisericii, El vegheaza Adevarul absolut al Bisericii, de la Inaltarea lui Hristos la Cer. Deci, cand nu respecti episcopul nu-L respecti pe Duhul Sfant si totodata nu-I recunosti lucrarea vazuta in lume prin slujirea episcopala.

"Cel ce va asculta pe voi, pe Mine ma asculta, iar cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada, iar cel ce se leapada de Mine, se leapada de Cel care M-a trimis pe Mine" (Luca 10,16). Si iarasi zice: "Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre" (Evrei 13, 17)

Deci nu este posibil sa credem ca va exista vreodata Biserica fara episcop. Asa ca, inca odata nu am motiv sa-mi fac probleme de constiinta ca nu ma alatur aparatorilor Ortodoxiei prin nepomenirea ierarhilor. Ruperea de ierarhia Bisericii lui Hristos este defapt ruperea de propria mantuire si de Trupul tainic a Lui Hristos. De aceea nu trebuie uitat ca apostolii au hirotonit preoti si au dus lucrarea Duhului Sfant prin mainile episcopilor de-a lungul istoriei crestine pana astazi si pana la sfarsitul veacurilor: “Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” I Timotei 5:22. Deci in concluzie: nu putem lepada episcopatul dupa bunul nostru plac! Ce zice Hristos? “Si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” Luca 10: 16

3. Al treilea raspuns l-am cautat in practica Bisericii Crestin-Ortodoxe in care slujesc de douazeci si sase de ani ca si cleric al Sfantului Altar. Am cautat cu deosebita atentie in viata marilor duhovnici, de vrednica pomenire ai Moldovei si Romaniei, pentru a vedea cum au privit si gestionat ei situatiile vremii si problemele in Biserica lui Hristos. Parintele Arsenie Papacioc cel mai ferm si abil duhovnic, care a lasat testament o carte document: “Singur Ortodoxia” si-a spus punctul de vedere ortodox, dar nu s-a lepadat de ierarhul locului de unde slujea Biserica lui Hristos.

Cleopa Ilie arhimandritul si Paisie Olaru duhovnicul ieroschimonah de la Manastirea Sihastria dimpreuna cu parintele Ioanichie Balan, mare misionar si multi alti duhovnici de elita spirituala ai Sihastriei, care in ciuda multor restrictii si vicisitudini ale vremii venite din partea regimului trecut si poate nedreptatiti la randul lor din multe motive diplomaticesti si politicesti, nu au renegat episcopul niciodata, pomenindu-l la slujbele Bisericii. 

Apoi marele staret Iachint al Putnei, parintele Sofian Boghiu, parintele Adrian Fagetean, parintele Benedict Ghius si alti mari traitori ai vremii, indiferent de felul vitregiilor si incercarilor margand pana la pedeapsa cu inchisoarea, nu s-au dezis de episcopii lor, i-au pomenit pe ierarhi si nu s-au izolat de Biserica Dreptmaritoare.

Sa amintim pe marele sfant sarb, Iustin Popovici arhimandritul si marele profesor doctor preot Dumitru Staniloaie si parintele Galeriu, precum si toata pleiada teologica si intelectuala a Bisericii, invatati care au scris concret si concomitent despre DOGMATICA ORTODOXA. Negand sau facand afirmatii negative la adresa miscarii ecumeniste, au adus argumente teologice, dogmatice, patristice si practice si cu toate aceste marturii, nu s-au lepadat de Ierarhie si nu sunt marturii ca au incetat pomenirea ierarhilor lor.

Sa nu mai vorbim de ultimii mari conducatori de obste monahala: Arhimandrit Petroniu Tanase, ucenic al marelui duhovnic Cleopa la Slatina actual staret la schitul Prodromul si arhimandritul Iustin Parvu staret al manastirii Petru Voda, Neamt.

Ambii au gustat din plin epoca moderna a Bisericii, poate cand permisivismul a fost impins la extrem, dar nu au iesit din staulul Bisericii Ortodoxe cu abateri sau decizii nechibzuite. Au stralucit in viata Bisericii, prin discernerea experientei mature si coapte prin ani multi si grei de nevointa.

Luandu-ma dupa cuvantul apostolului Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele.” Evrei 13: 7-9 Aleg sa stau linistit in Biserica lui Hristos, sub harul episcopului si sub umbrirea Duhului Sfant, fara a avea mustrare de cuget, catusi de putin, ca nu ma alatur ultra-aparatorilor Ortodoxiei in mod razvratit si nechibzuit.

Pentru a ma legitima sincer in fata lui Dumnezeu si a Duhului Sfant, eu personal in calitate de crestin botezat ortodox, monah ortodox, cleric ortodox, duhovnic ortodox cu nevrednicie, contest si nu sustin decat ceea ce marturiseste Invatatura de Credinta Ortodoxa si CREZUL ORTODOX: Botezul prin trei afundari in numele Sfintei Treimi, toate cele 7 Taine ale Bisericii, cele 7 Sinoade Ecumenice si Tezaurul Patristic si Filocalic.

Nu cred si nu sustin cununia mixta, ci doar cea autentic ortodoxa, dar asta nu inseamna, ca nu-mi pomenesc ierarhul la slujbele Bisericii. Nu sunt simpatizant si nu sustin ecumenismul, dar totodata nu este treaba mea sa ma amestec in agenda de lucru personala si diplomatica a episcopului meu si a relatiilor lui personale cu slujitori ai altor religii.

Nu este deontologic ca un preot sa-i ceara episcopului sau socoteala, atata timp cat episcopul este autoritatea Duhului Sfant vizibila in Biserica si asupra preotului. Nu este in acord cu etica moralei crestine ca un preot sa se traga de sireturi cu episcopul sau.

Trebuie reverenta, respect, bunacuviinta, asa cum au aratat-o si inaintasii nostri marii duhovnici din asezamintele monastice. De aceea consider ca este corect, canonic, scripturistic si patristic sa ne pomenim ierarhul in sfintele slujbe ale Bisericii cu tot respectul si cu toata cuviinta.

Legat de sinodul Cretan 2016, deduc urmatoarele concluzii din cele citite, auzite si discutate.

1. Sinodul este omenesc, deci nu poate altera revelatia si nici dogma dumnezeirii si a Sfintei Treimi, pe scurt mult zgomot pentru un sinod ce discuta si dezbate problemele lumii contemporane, mai mult organizatoric si nu dogmatic.

2. Sinodul fiind nebatut in cuie poate reveni si indrepta in duh de pace si iubire si buna intelegere, orice greseala de exprimare si interpretare, deoarece grecii sunt un popor luminat si au suficienti teologi sa dezbata si sa indrepte exprimarile sinodale.

3. Afara de Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica al care-I Cap este Hristos, care O sfinteste si O invesniceste, celelalte culte si credinte sunt bucati de adevar incomplete, rupte din Adevarul revelat. Aflate in cautarea unei cai de convertire, atunci cand va lucra si va voi Duhul Sfant. Totul prin dialog si luminare cereasca. Nu putem jigni, purta ura, desconsidera. Scriptura a zis: “Hristos voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus.” I Timotei 2: 4, 5

Nu trebuie sa fim fanatici si nici absurzi cand CREDINTA ORTODOXA este libera si benevola, un act voit-consimtit din dragoste si iubire fata de Hristos.

4.Datoria noastra este sa aparam si sa pastram valorile ortodoxe, monumentele Traditiei, dogma ortodoxa, tezaurul patristic, asa cum sunt ele de la Cinzecime.

5. Sa nu dezbinam Biserica, Mama neamului romanesc, precum spune marele Eminescu. Sa stim ca de unitatea Bisericii depinde si unitatea teritoriala si unitate culturala, atat intelectuala cat si morala.

6. Nu putem transforma Biserica in arena de polemici si contradictii inutile neziditoare: “Va indemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari intre voi; ci sa fiti cu totul uniti in acelasi cuget si in aceeasi intelegere.” I Corinteni 1: 10

7. Semnatarii de la Creta cei 25 de episcopi ai Sinodului B.O.R., nu s-au dus sa semneze vanzarea Ortodoxiei, asa cum sustin unii protestatari ultra-ortodocsi. Desi se crede ca acest sinod a dizolvat Ortodoxia in esenta ei, lucru total neadevarat.

8.Grecii se afiseaza cu tot felul de intelectuali, teologi, profesori dorind sa prezinte tot felul de pareri pro si contra, prin marturii teologice, uitand ca sinodul a avut vreme pregatitoare chiar in tara lor, Grecia mama. Noi romanii avem deja cele mai elaborate scrieri dogmatice, teologice si mistice cu mult inainte de sinodul Cretan, care au fost puse sub lumina tiparului din autoritatea si sub semnatura Academicianului profesor doctor preot Dumitru Staniloae, cel mai mare si ilustru teolog contemporan.

DOGMATICA ORTODOXA este cartea de capatai a Invataturii de Credinta Ortodoxa a B.O.R.

9. Avem suficiente scoli teologice si facultati de teologie ca poporul roman si Biserica Ortodoxa sa nu piarda tezaurul apostolic al Dreptei Credinte.

10. Ca o concluzie pentru toti protestatarii impotriva episcopilor lor, cea mai recomandata sfatuire este: SA NE REVENIM IN SINE!

Sa stam uniti in jurul sfantului altar, sa ne rugam cu inima curata pentru unitatea si desavarsirea Bisericii Ortodoxe si a fiilor ei!

Sa nu ne lasam dezbinati de elemente oculte si destabilizatoare din afara si din interiorul tarii, care nu vad cu ochi buni Credinta Ortodoxa si Biserica Romaneasca Stramoseasca.

Sa nu distrugem osteneala si lupta cu sudoarea inaintasilor care dorm sub glie, aparand pamantul si Credinta Ortodoxa.

Toate acestea le marturisesc sincer si curat in nadejdea Invierii si a Vietii Vesnice, cu tot cugetul si constiinta crestin Ortodoxa. Sa oprim deruta si sminteala credinciosilor.

Nu cred ca Biserica Ortodoxa Romana are vreun ierarh in componenta Sfantului Sinod care ar vrea sa propovaduiasca alta Evanghelie decat cea propovaduita de Domnul Hristos.

Pacat de slujitorii tineri si fara discernere, antrenati in lupta de aparare a Ortodoxiei cu dusmanii imaginari ai mintii lor.

Hai sa ne unim cu rugaciunea si postul, sa invingem pe satana si sa triumfe in lume pacea lui Hristos: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” Ioan 14: 27; “Bucurati-va, si Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!” Ioan 20: 21

Parintele Calistrat manastirea Vladiceni, 10 ianuarie 2017.

https://www.facebook.com/pcalistrat/posts/861693430639299:0

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Misiunea creştină se îndeplineşte doi câte doi - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

După legea creştinească, fiecare credincios e asemenea unui misionar, căci e chemat să aibă grijă nu doar de propriul suflet, ci să-i vină în ajutor întru sporire duhovnicească şi aproapelui său. Şi o face, împărtăşindu-şi cu dânsul starea şi atitudinile de credinţă, sfaturile şi învăţăturile din scrierile patristice pe care le-a citit, povestindu-i cum a avut ajutor şi sprijin de la Dumnezeu în cele mai grele momente din viaţă. Astfel, orişicare creştin devine împreună lucrător cu alţii la menţinerea făcliei aprinse a credinţei întregului neam. A fi împreună lucrător mai înseamnă a nu trăi izolat de oameni, închis în sine ca într-o cochilie, ci, dimpotrivă,  tot ce faci folositor să te gândeşti, mai întâi de toate, că faci pentru aproapele, fiindcă el ar putea să fie cu mult mai necăjit ca tine. Ne-a lăsat învăţătură să trăim unii pentru alţii Însuşi Iisus Hristos, când zicea să dăm şi cămaşa de pe noi, dacă va avea nevoie de ea un cineva nevoiaş sau cu totul sărac[1].

Pentru ca spusele oamenilor să fie înţelese fără dubii şi primite cu bucurie de cei din jur, e bine ca ele să aibă un sprijin şi o apărare din afară,  de la un martor luminat şi el de poruncile dumnezeieşti, pe care totodată le şi urmează cu sârguinţă. Cu un martor alături, solii misionari se vor simţi mai puternici, vor fi mai siguri în ceea ce vor spune şi vor face. Unul pe altul se vor feri de alunecările îndărăt cu vorba, reciproc se vor ajuta cu lămuriri suplimentare la cele relatate. Atunci toate cuvintele lor vor fi cu mult mai convingătoare. Acestea ar trebui noi să înţelegem, când citim parabolele evanghelice despre trimiterea de către Iisus Hristos a ucenicilor Săi în lume ca misionari ai credinţei.

În Sfânta Evanghelie se aduc mai multe exemple despre antrenarea ucenicilor doi câte doi în activitatea misionară. Aşa a fost şi când Învăţătorul Iisus a rânduit, cu puterea Sa dumnezeiască, să fie pregătită odaia de oaspeţi a unui oarecare creştin, în care El împreună cu  ucenicii să mănânce Paştile[2], şi când a trebuit să I se aducă mânzul pe care El avea să intre călare în Ierusalim[3], şi când a trimis vestitori înainte feţei Sale, în fiecare oraş şi loc, unde Însuşi avea să meargă[4], încă şi atunci când a început să-i trimită pe cei doisprezece ucenici în diferite localităţi ca să salveze lumea de duhurile necurate[5] - întotdeauna Învăţătorul doi câte doi Şi-a trimis ucenicii. Deci să luăm aminte aici, că faptele cele mari ale credinţei nu se săvârşesc de unul singur, ci neapărat în comun de cel puţin două persoane [n.red.: un mic sinod]. Atunci ele vor fi ferite nu doar de influenţele subiective, care destul de frecvent se pot strecura în comportamentul oricăruia dintre noi, ci şi de posibila abatere de la albia lor firească. Vor fi aceste fapte, săvârşite în comun, ca nişte verigi trainice în lanţul ce simbolizează solidaritatea credincioşilor. Am putea afirma că anume de la un asemenea raţionament a pornit în inspiraţia sa şi poetul, scriind: „Unde-i unul, nu-i putere; / Unde-s doi, puterea creşte!”

Dar ce se întâmplă în zilele noastre din acest punct de vedere? Respectăm noi oare porunca evanghelică şi în ce măsură? Punând mâna pe inimă, recunoaştem dureros că majoritatea credincioşilor mireni o neglijează cu nepăsare. Căci aproape fiecare individ se crede în puteri şi capabil de a răsturna munţi de unul singur, fiindcă el, de, e mai deosebit ca alţii, e mai drept în toate celea. I-o şopteşte duhul cel viclean şi rău  ce-l adumbreşte cu vălul mândriei. Iar de la mândrie pornesc şi toate celelalte abateri de la dreapta pornire, cum ar fi suspiciunile faţă de vorba şi lucrarea altuia, invidia pentru o vorbă sau o faptă mai reuşită decât a ta, ura pentru ţinuta creştinească mai corectă a celui din preajma ta, şi tot aşa mai departe. Acestea vedem noi aproape la tot pasul în viaţa noastră zi de zi, când oamenii neîncrezători se feresc unul de altul şi nu onorează porunca divină.  Este clar deci că avem în faţă, în deplină desfăşurare, un amplu proces de individualizare în ce priveşte propovăduirea cerinţelor religioase. Aşa ceva contravine învăţăturii creştin-ortodoxe, de aceea parcă ar fi ca o pană bătută cu viclenie într-o aşezare perfectă. Toate abaterile de la Sfintele Scripturi sunt obstacole ale vrăjmaşului în calea credinţei curate. Prin ele se caută a zdruncina credinţa cât mai tare, se caută a o slăbi cât mai mult, dorindu-se distrugerea ei definitivă. Însă acestea sunt dorinţe deşarte, fiindcă Dumnezeu păzeşte şi apără zidirea Sa. Dar iată făptuitorii abaterilor de la poruncile dumnezeieşti vor ajunge a fi de plâns, căci veni-va timpul, când ei vor trebui să dea răspuns înaintea Domnului pentru toate cele săvârşite de dânşii.

Un moment deosebit de grăitor despre faptele de obşte ale creştinilor îl aflăm din următoarele parabole evanghelice: „[…] dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ să ceară un lucru oarecare, acel lucru va fi dat lor de Tatăl Meu, care este în ceruri”[6]; şi alta: „[…] unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[7]. Un adevăr extraordinar de mare ni se descoperă aici, şi anume: puterea creştinilor uniţi între ei vine de la prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul lor! El vine nevăzut între oameni, îi sprijină şi îi apără de cursele vrăjmaşului, le insuflă gând curat şi luminos, îi fereşte de poticniri şi căderi dureroase. Toată starea de pace şi linişte, toată starea de înţelegere reciprocă între creştini e lucrarea Lui. De aceea atunci când acestea lipsesc, înseamnă că lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că nu este unire între oameni, înseamnă că porunca e neglijată. Apoi şi cererile ne sunt auzite mai degrabă de Domnul tot când  le înălţăm la ceruri mai mulţi împreună. Aşa că văzându-l pe aproapele nostru căzut la greu necaz, se cuvine să ne rugăm alături de dânsul, în doi, de izbăvirea lui, ci nu să-l ocărâm şi să-l distrugem cu blesteme şi diferite cuvinte tăioase pentru amarul ce ni l-a provocat, învinuindu-l şi de alte rele ce au dat peste noi, după cum adesea se întâmplă. Însă atâţia creştini nu-şi dau seama de asta! Chiar şi dintre aceia, care parcă ar fi aflat multe lucruri folositoare din predicile preotului, parcă cunosc tare multe, dar nicidecum nu le transpun în fapte bune. Unii ca aceştia nici mâna de ajutor, pe care le-o întind din toată inima  apropiaţii sau cunoscuţii lor, nu sunt în stare s-o observe. Nu înţeleg ei că e vorba de a urma în mod practic porunca faptelor de obşte, ca să poată şi dânşii exclama, de rând cu Proorocul şi Psalmistul David: „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare”[8]. Pentru că având cuvântul Domnului în suflet ca pe o comoară de nepreţuit, nu te mai adumbreşte nici un păcat uneltit de vrăjmaşul viclean, atunci foarte uşor câştigi libertatea dreptei cugetări. Şi devii capabil să alegi minuţios grâul de neghină, ca să strângi rod bun de la faptele tale cele frumoase. Iar cel mai bun va fi rodul ce-l vei culege în urma păzirii tuturor poruncilor lăsate nouă de Dumnezeu, inclusiv şi a celei de a păşi într-un pas cu alţi creştini, pornind de la tovărăşiile doi câte doi. Astfel, în sufletul adevăratului creştin îşi vor afla loc dragostea cea luminoasă şi răbdarea cea mult răzbătătoare, şi el va şti să preţuiască intenţiile cele bune ale semenilor virtuoşi, va fi îngăduitor faţă de părerile lor, faţă de faptele ce le vor săvârşi ei în stil propriu, însă neapărat în lumina poruncile de care noi toţi suntem datori să ne călăuzim. Se va ajunge la unirea forţelor întru săvârşirea de obşte a celor folositoare, fără a fi ştirbită cuiva libertatea gândirii. Atunci lumea va deveni mai vrednică de mântuire şi mai uşor va înainta spre desăvârşire duhovnicească.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne unim şi să învăţăm a lucra doi câte doi cele ale credinţei, după cum şi poruncă ne-a lăsat!

                                                                  Dr. conf. univ. Ana Sofroni

Calea către Frăsinei... - Cristian Neacşu

 

Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters, păstrându-şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te-au marcat cu adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m-au făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic – Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar fără să ştiu pe unde anume, era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de biserici Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coincidenţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în ascuns şi în fapt Părintele GHELASIE.
Pictorul Popescu mi-a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă minuni. Această imagine mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a aprins imaginaţia.

Însă, în acea vreme, eram (oarecum) fără credinţă, sau aş zice nu prea stiam bine ce înseamnă a fi creştin sau a trăi în acest sens. Nu prea ştiam – o recunosc acum – căci, fiind tânar şi nepăsător, sau având mintea tulburată de elementul ideologic al vremii, nu puteam nici măcar percepe Lumina venită de la Providenţă. Şi nici sensurile ei. Şi Toate celelalte.
Reflectând retroactiv la ceea ce a fost pe atunci – şi la starea mea interioară – aş spune că – din fericire – râvna şi educaţia exemplului fără habotnicie, a blândeţii sufletului, a inimii şi a gestului simplu, au lucrat în sufletul şi constiinta mea, prin faptele şi rugăciunile înaintaşilor mei. Un exemplu viu: pe bunici nu i-am cunoscut, din păcate, căci s-au stins înainte de vreme, dar bunicile mele se duceau mereu la Biserică şi participau la slujbele Bisericii. Se rugau şi făceau ascultare. Posteau. Se rugau. Poate exemplul lor tăcut, smerit, plin de nădejde şi de dragoste, a făcut ca în subconştient să se nască – în mod tainic – curiozitatea sau dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu, în ciuda timpurilor potrivnice credinţei şi tradiţiei noastre străbune. Personal, ca om şi ca artist plastic cred că Obiectul sau Imaginea pătrunde în suflet şi modelează Constiinţa.
Dar şi Gestul sau exemplul. De aceea se cuvine să fim atenti la cei din jur, prin cele ce facem, şi la cele ce spunem, sau prin trăirea şi gestul nostru cotidian şi în Timp.

Părintele Ghelasie a fost un om al exemplului, al Gestului şi al trăirii. În felul său de a fi am regasit oarecum pe străbunii mei, şi poate o Cale nevăzută spre sursele arhetipale ale sufletului nostru comun – românesc, carpatin, precum l-a numit el.

Calea către Frăsinei...

Luna mai, 1984. Într-una din zile mi-a incoltit în minte ideea: „Ia să vedem, ce este acest... Frăsinei ?! … ce-ar fi dacă m-aş duce acolo?”
Şi dintr-un interior şi tainic impuls, pe care nu-l pot explica nici astăzi măcar, dar pe care eu îl pun, desigur, pe seama inspiraţiei providenţiale, am decis să plec spre Frăsinei.

Generaţiile mai tinere de azi pot înţelege mai greu – în prezentul actual care oferă destul confort şi facilităţi diverse – ce însemna pe atunci să te deplasezi spre un loc pe care nu-l cunoşteai deloc.
Mijloacele de deplasare pe atunci erau mult reduse sau chiar rare, din diverse motive, iar însăşi deplasarea în sine ţinea oarecum de aventură. Asa erau vremurile, aşa a fost viaţa.
Asadar, am decis să plec spre Râmnicu Valcea, ca etapă spre Frăsinei.
Am purces la un drum – oarecum – plin de neprevăzut până la Vâlcea, cu o maşină de ocazie, în care o muzică asurzitoare, de prost gust, era amplificată la maximum în difuzoare. Asta era parcă anume spre a mă descuraja mental de „nesăbuinţa” mea de a mă încumeta la o asemenea Cale. Maşina de ocazie m-a lăsat pe undeva la marginea oraşului Vâlcea, pe care nu-l cunoşteam... A urmat apoi o palpitantă etapă de „orientare turistică”, spre asa-zisa ţintă... „autogara” din Rm. Vâlcea, obiectiv turistic atins după un traseu labirintic. Ajuns, în fine, în autogară, mi s-a spus că... autobuzul („rata”) nu circulă, nu... adica ba da, dar dacă am şansă, aş putea – poate – prinde una din zbor, pe undeva prin centrul oraşului, unde este o staţie de trecere. Am pornit în fugă spre centrul urbei, cu speranţa că-mi voi putea continua drumul către Frasinei.
Ca într-un film, am ajuns în locul respectiv într-un moment „crucial”. Când autobuzul tocmai se pregătea să demareze, şi m-am trezit practic catapultat de un ceva sau cineva – nevăzut – direct pe scara autobuzului, care era plină până la refuz. Autobuzul era înţesat de paporniţe, de găini care cotcodăceau. De oameni plini de năduf, de nervi şi era o atmosferă plină de praf, şi care pe deasupra emana un uşor parfum de oboseală şi nu numai... Era ceva suprarealist, un „ceva” aflat între imaginea plastică şi stop-cadrul unui film de Tarkovski.
Autobuzul circula ca un balon de cauciuc, plin şi gata să plesnească la primul viraj. Însa era esenţial: maşina circula către Frăsinei.
Îmi spuneam în sine: Cine m-a pus pe mine să fac asta? Cine? Cine? Răspunsul a venit cumva, mult mai târziu, peste ani.
Tocmai întru aceasta mi-am permis să vă descriu aceste scene sau trăiri – aparent nesemnificative – pentru a înţelege că trebuie să fim mereu atenţi, în orice clipă, la ceea ce-i în jurul nostru, căci nimic nu-i întâmplător. Să luăm seama, să fim cu luare aminte, cum se zice. Toate au un Sens.

Aşadar, mă aflam în autobuz, dar nu puteam anticipa că acea „rată de Muereasca” mă va lăsa pe undeva mai jos, într-o margine de sat, la câţiva kilometri buni de locul minunat şi Sfânt unde doream să ajung şi pe care nutream să-l descopăr.
Din locul în care m-a lasat „rata” a fost nevoie să particip „cu mare tragere de inimă” la un urcuş destul de obositor spre acel loc unde se afla.. Mânăstirea Frăsinei. Iar acest urcuş, vă pot mărturisi că l-am simtit din plin, fizic mai ales, căci era o zi tare caldă, chiar foarte caldă, spre sfârşitul lunii mai. Ïn schimb, peisajul înconjurător era de o frumuseţe inefabilă, exceptională aş spune, încât ca artist mă simţeam total fascinat de cele ce mă înconjurau la tot pasul: de natură, de munţi, de apa curgătoare, de cerul albastru, de păsările şi de şoimii din văzduh, de parfumul florilor...
Eram obosit frânt, dar simţeam o anume pace sufletească. Era ceva paradoxal.

Spre seară, am ajuns la Frasinei, dupa câteva ore bune de mers şi urcat. Eram însetat şi oarecum epuizat, dar mă aflam, în sfârşit, în faţa porţii Mânăstirii. Eram bucuros, aş zice chiar uşurat, că am ajuns.
La intrare, un omuleţ s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Băiete, cu ce treburi p-aci?”
Răspund, bâjbâind verbal: „Păi... păi... am venit să văd şi eu Mânăstirea... şi locurile de pe aici...
Continuarea omuleţului: „... Da' ce faci matale, cu ce te ocupi?” şi îi răspund iarăşi: „Păi... mă ocup cu... de fapt, sunt pictor...”
Reactia sa a fost promptă: „Păi dacă e pe aşa, trebuie să vorbeşti, să te vezi neapărat cu fratele Gheorghiţă, că el e ghid şi se ocupă şi de pictură, de sculptură, de stupi... el le ştie pe toate. Vezi că este lângă Biserică, la chilia din partea dreaptă, a doua... îl găseşti usor. Ai să vezi”.
Şi am plecat să-l găsesc pe Gheorghiţă. Dar nu l-am aflat... deşi l-am căutat ceva vreme.
Câteva minute mai târziu mă aflam pe undeva lângă sala de mese, când văd coborând pe scara ce venea dinspre Mânăstire un om slăbuţ, înalt şi cu zâmbetul pe buze. Şi care îmi spuse: „Bine ai venit, frăţicule! Mă căutai... am aflat! Uite-mă... Sunt fratele Gheorghiţă”.
Poate ţi-o fi foame, hai vino să te pun la masă... şi, în acelaşi timp, mi-a arătat drumul spre trapeza mânăstirii… A deschis uşa, şi-a rotit privirea în sală, nu mai era loc la masă... decât printre fraţi şi Părinţi. Asa că m-a aşezat printre ei, la un colţ de masă.
Pe atunci eu nu ştiam care este tipicul mesei, nici modul de a fi şi a trăi într-o Sfântă Mânăstire.
Asa că vedeam, acultam şi trăiam din plin acestea, cu mare atenţie şi curiozitate.
Am început să mănânc, cu o oarecare sfială, cu toate că foamea devenise o reală obsesie organică.

Mâncam, mâncam şi ascultam cele din jurul meu. Si, ca dintr-un tunel, am început să aud sau să desluşesc cele rostite, cu o anume muzicalitate, de un călugar aşezat undeva, la capăt de sală, care rostea: „Despre Tăcere...
...Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere”... şi mai departe... „Tăcerea este de ajutor liniştii...” şi lectura continua...
Doamne, sensul celor rostite era atât de profund încât, chiar înfometat fiind, cuvintele rostite mi-au străpuns inima şi simţirea sufletească, gândul şi chiar sinele meu. Şi imi ziceam în sine: „Ohh, cât mi-aş dori să am o astfel de Carte, ca aceasta, să o pot citi şi să cunosc cele ce sunt scrise intr-însa...! Mi-am dorit – atunci – din tot sufletul acest lucru... o recunosc. A fost ca o Lumină.
Am încercat chiar, după ce s-a sfârşit masa, să aflu din ce carte s-a citit. Dar în zadar, nimeni nu a reuşit să-mi dea un raspuns. Am plecat de la masă cu o părere de rău şi o dezamăgire în suflet.

După masă l-am revăzut pe Gheorghiţă. Am stat de vorbă, m-a întrebat ce fac mai precis, şi m-a rugat, dacă aş putea sau aş vrea, ca pictor, să-i fac o Icoană, că-mi va arăta el o imagine ce-mi poate fi de folos ca model (a doua zi, duminica, mi-a dăruit o mică reproducere în acest sens).
Apoi, fiindcă era târziu, m-a condus către una din camerele de oaspeţi, unde aveam să dorm noaptea…

Duminică, 25 mai

Fratele Gheorghiţă bate la uşă şi mă scoală dis-de-dimineaţă, spunându-mi fără a-mi impune, că nu ar fi rău daca aş merge la Biserică, ca aşa e Bine. Mi-a spus aceasta fără a da impresia că e vorba de o obligaţie, ci mai degrabă fiind... o recomandare amicală. Pe vremea aceea eu eram cam aiurea, fără de ştiinţă sau cunoştinţă în cele ale Bisericii, neştiind de cele ce se petreceau în jurul ei sau în lăuntrul ei... Însă am mers la Biserica mânăstirii mai degrabă ca să nu supăr pe nimeni şi nici ca să dau impresia ca aş fi nepoliticos. Şi. pe urmă, din respect faţă de cei de acolo.
Pentru mine, Liturghia, slujba din acea zi de Duminică, s-a terminat asa cum începuse. Căci, din păcate, pe atunci eu nu-i puteam pătrunde sau sesiza Sensul său profund şi nici implicaţiile pe plan sufletesc prin prezenţa Celui ce avea sa-mi Lumineze fiinţa, mai târziu.
Spre prânz, am mers din nou la masă. Însă gândul îmi era – încă – la ceea ce trăisem cu o zi înainte, la masă. Dincolo de acestea şi înainte de a pleca spre casă, Gheorghiţă fratele mi-a zis să vin la chilia sa. Fratele Gheorghiţă mi-a arătat multă deschidere sufletească şi a făcut să vorbească pe deplin ospitalitatea ce-l anima şi o aparte înălţime sufletească. În plus, avea o intuiţie care urma să mă uimească, ceva mai târziu, prin puterea sa de a întrezări şi simţi lucrurile şi fiinţele.
Aşadar, înainte de a pleca, Gheorghiţă – Părintele Ghelasie – m-a invitat la chilia sa şi m-a rugat să stăm măcar câteva minute de vorbă, spunându-mi: „Mă tăticule, ştii ce, vreau să-ţi fac un dar, dacă tot venişi la Frăsinei, la noi ... Ce zici?! Te rog să accepţi…”
Eu i-am raspuns cu un sentiment de stânjeneală şi oarecum încurcat în gândurile ce mă munceau, dat fiind că eram grăbit să plec. „Nu ştiu ce să zic, Gheorghiţă... nu pot să iau nimic, nu se poate, că am venit cu mâna goală, şi culmea ar fi să plec cu mâna încărcată... nu prea se cade. Nu pot... nu te supăra...”
Ghelasie mi-a replicat: „Lasă, tăticule, că ai să mai vii pe la Frăsinei, ai să vezi, vii tu şi ai să te revanşezi, dacă ţii la asta... dar, până una alta, ia tu de aici un dar. Uite, îţi fac cadou una din cărţile aflate aici... că mi-ai zis că-ti place să citeşti şi apoi deh, esti artist, şi m-aş bucura de ţi-ar fi de folos. Te rog eu... să dai ascultare, ca aşa e la noi, la Mânăstire, trebuie să dai ascultare. E Bine?!”.
Am zis: „Bine, daca asa spui... aşa am să fac”. Dilema era însă alta, cum să aleg eu din cele câteva maldăre mari de cărţi care se aflau în faţa mea?... unele cărţi fiind chiar mari ca dimensiune.
Am decis, într-un târziu, să aleg dintr-un al treilea maldăr, care părea mai mic... la întâmplare, o carte albă, ce nu părea aşa de mare, dar nu ştiu de ce, printre atâtea cărti, ea mă atrăgea prin prezenţa sa. Am luat-o. Am pus-o mecanic în traista mea.
Şi grăbit fiind, am mulţumit lui Gheorghiţă în fugă şi am spus că trebuie neapărat să plec.
Fratele Gheorghiţă – întru ascuns Părintele Ghelasie – m-a binecuvântat şi mi-a dorit Drum bun, spunându-mi: „Fii fără de grijă, tăticule, ai să ajungi uşor acasă, ai să vezi. Şi ascultă ce-ţi spun, că ai să mai vii pe aici şi o să ne mai vedem, deci... rămânem prieteni. Doamne-ajută!” Şi m-a condus şi mi-a arătat calea pe unde să o iau ca să ajung mai repede.

Şi am plecat... spre vale. Cu o nespusă uşurinţă mi-a fost dat să ajung la Vâlcea, şi parcă nu-mi venea să cred că se poate ajunge aşa de uşor. Şi tot la fel, nefiresc de uşor, am găsit pe urmă o maşină de ocazie, fără să aştept prea mult. În plus, atmosfera interioară în maşină era liniştită şi fără zgomot ori balamuc, ca la dus. Tare ciudat, mi-am zis... Timpul s-a scurs rapid, şi iată-mă deja la Piteşti.
O dată ajuns în centrul Piteştiului, mi-am grăbit paşii spre a ajunge acasă, căci eram nerăbdător să mă vad cu câţiva dintre amicii mei. Erau anii tinereţii mele, era ceva firesc atunci.

Acasă m-a întâmpinat mama, care era oarecum surprinsă ca am ajuns aşa de devreme. I-am spus că „am avut noroc”... însă nu ştiam ce spun nici eu. Şi mă grăbeam să revin la lumea din care plecasem cu o zi mai devreme, înainte de a vedea şi a cunoaşte Frăsineiul şi pe Ghelasie Părintele.
Voiam chiar să plec imediat în oraş, dar o tainică curiozitate mă rodea interior... „Ia să vedem ce mi-a dat Gheorghiţă... şi apoi ies afară…”
M-am aşezat pe canapea, cu intenţia de a rămâne doar un minut. Dar acel minut a devenit Minutul de care aveam nevoie, de care sufletul meu avea mare nevoie.
Ei bine, mi-am aşezat pe genunchi cartea dăruită şi am deschis-o la întâmplare. Privirea mi s-a abătut spre pagina din dreapta... când... „un fulger” mi-a străbătut mintea şi o scânteie mi-a Luminat sufletul. O uimitoare senzaţie interioară mi-a cuprins întreaga fiinţă. În faţa ochilor mei puteam vedea clar şi desluşit şi puteam citi, printre lacrimile care-mi podideau chipul, de o manieră inexplicabilă.
Mă aflam într-un fel de stare de şoc, căci citeam cu o voce interioară cele ce erau în faţa ochilor mei: „... Despre Tăcere...
... Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere” ... şi cele ce urmau...
Revenindu-mi cu greu din starea de perplexitate, mă întrebam în sine: „Să fie pure coincidenţe? Să fie o întâmplare? Sau CE? Un lucru ştiam din experienţa vieţii, că toate au un Rost.
Era Filocalia 10, a Sfântului Isaac Sirul. Astăzi, Cartea aceasta se află cu mine în Franţa şi ea a fost martorul tăcut, dar Viu, al multor prefaceri şi schimbări sufleteşti pe care le-am trăit. Necazuri sau bucurii. Aşadar şi nu în cele din urmă, Prezenţa ei este, pentru mine, o dovadă minunată a permanenţei şi a existenţei darului deosebit pe care l-a întruchipat Părintele Ghelasie. A delicateţei sale sufleteşti, a sensibilităţii sale interioare. Calităţi care i-au permis, în timp, să înţeleagă ceea ce este Harul. Să se apropie de El. Iar Noi, noi am avut privilegiul de a întâlni sau a cunoaşte pe cineva care să ne explice aceasta.
Multumescu-Ţi, Ţie, Doamne, pentru toate, inclusiv pentru clipa aceasta.

Artist plastic Christian NEACŞU

(preluat de pe http://ghelasiegheorghe.blogspot.ro/  cu permisiunea autorului)

 

 

 

Cuvânt la trecerea către cele veşnice a Părintelui Proclu Nicău - Preot Nicolae Nicău

Profunzimea înţelepciunii  părintelui Proclu Nicău a fost  cunoscută de binecredincioşii moldoveni, dar și de toți cei doritori de sfaturi și de binecuvântare de pretutindeni. A trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu încă de  la 12 ani la Mănăstirea Sihăstria, sihastrul din Munţii Neamţului aşezat la Mitocul Bălan după îndelungi ascultări din diferite mănăstiri sub povaţa părintelui Cleopa Ilie  şi  după ispitele şi vieţuirea în pustie,dar mai ales prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare,zidind Biserica în  inima credincioșilor, cu multă râvnă, răbdare,tihnă și tact pastoral,  la vârsta de aproape 89 de ani se așează în ceata celor drepți.

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928 în satul Mitocu Bălan din județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. El a fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viața de liniște. De zeci de ani, părintele a trăit în simplitate într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului direct,cuvântul ajungând direct în inima acestuia, ştia să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri îi lăcrimau  pe rând, ori de câte ori afla de necazul și suferința celui ce i se înfățișa. Părintele Proclu timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii și monahiile din mănăstiri, dar  și-a  plâns și  păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi inima sa,așa cum smerit obișnuia să spună.

         De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi trasălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, au fost în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau  la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi luminează mintea. Limbajul neaoş moldovenesc zugrăvit în cuvintele pline de înţelepciune a părintelui, totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare patericului

Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol,monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s‑a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi... lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales, că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să "stea de vorbă cu Dumnezeu."

Ne învăța spunându-ne: ”Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această  stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete... Duhul mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al  ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi... ca mine’’.

Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia”. Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veșnicie, va continua să ne ajute prin rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioșiei sale,  viaţa sa duhovnicească dar și învăţătura sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna  ortodoxă, aflată în cele 3 cărți: “Lupta pentru smerenie și pocăință”, ”Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău” și „Conștiință spune-mi tu!”.

Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu dar şi ferm şi dârz, în ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îți mulțumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de dor, îți mulțumim pentru tot și pentru toate.

Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie din Veșnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

 Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat ce lucrează prin cuvioşii Săi!

                      Dumnezeu să-l ierte și în ceata drepților să-l așeze!

Nota red.: Părintele Proclu a plecat la Domnul, astăzi 28 ianuarie 2017, la ora 16.15, în ziua de pomenirea Sfinților Isaac și Efrem Sirul. Înmormântarea va avea loc marți dimineața la 10.30 la Sihăstria Putnei.

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Efectele televiziunii asupra minţii umane (după VIRGILIU GHEORGHE) - Prof. Petruţa Geantă-Solomon

          Efectele televiziunii merg până acolo, încât remodelează omul în întregime. În locul omului natural, al omului religios, al omului narativ, al omului oral, al omului ascetic, al omului interiorizat etc., apare un tip uman care şi-a pierdut toate aceste capacităţi, funcţii şi puteri. Mai exact spus, în lumina cercetărilor lui McLuhan, televiziunea i le-a amputat. Omul televizual suferă de un sindrom în care se combină infirmităţi multiple, ceea ce ne arată în tipul acesta nou purtătorul unor terifiante mutaţii, a căror notă dominantă este negativul omului creat de Dumnezeu. În această carte, autorul ne previne prin concluziile şi măsurătorile unor savanţi americani, neuropsihologi în special, televiziunea, întreaga cultură legată de televizual, creează mediul de apariţie a unor anomalii neurologice în ceea ce priveşte emisfera stângă a creierului, a cărei activitate pare a fi masiv inhibată pe toată durata privirii la televizor. Apariţia acestei anomalii neurologice în timpul vizionării TV induce o radicală diminuare a capacităţilor critice, a creativităţii, a răspunsului şi deci a reactivităţii cortexului la stimulii primiţi pe cale televizuală. Televizorul este un atare mod de a-i orbi pe oameni. McLuhan a spus şi el lucrul acesta când s-a referit la ciudăţenia că orice înlesnire excesivă adusă în serviciul unui simţ, al unei funcţii, al unui organ atrage după sine un efect de amputare a acelui simţ, a acelei funcţii, a acelui organ. De fapt ce-i oferă televizorul omului? Hrană pentru suflet? Se pare că tot ceea ce obţine omul din partea televizorului se referă la corpul său exterior, la simţualitate, la satisfacerea privirii „fizice”, nu a celei interioare. Televiziunea remodelează radical lumea. Lumea cea nouă, în care omul nu se mai regăseşte, căci şi-a pierdut centrul, adică pe Dumnezeu, este o lume care se livrează hipnotic idolatriei televiziunii. Biografia insului şi istoria societăţilor moderne L-au pierdut pe Dumnezeu, iar lucrul acesta face din fiinţa individuală şi colectivă victime sigure ale unei lumi dominate de hipnoza televiziunii. Biografia şi istoria fără de Dumnezeu, fără de ritmul factorilor prin care se propagă intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu sunt derulări haotice, haos şi anarhie, rătăcire şi teribilă oboseală, din care decurge cu necesitate ideea că viaţa este fără sens şi istoria este absurdă. Ieşirea din oboseală, evadare din lumea fără sens sunt cele două promisiuni ale televizualului, ne spune autorul acestei minunate, dar tragice cărţi. Omul televizual se comportă asemenea insului hipnotizat. Poate că modelul cel mai potrivit al insului dependent de televizor este cel propus de către G. Tarde asupra imitaţiei sociale, care-l înfăţişează pe omul social după modelul stărilor de somnambulism. Arareori şi doar în situaţiile de inovare socială se trezeşte omul din somnul social, din somnambulismul comportamentului social. Dacă undeva se potriveşte acest model teoretic al lui Tarde, el se potriveşte cu siguranţă la cazul omului televizual, omul modelat de televizor.

            Nu mai puţin grav este efectul dependenţei de televizual asupra celei mai importante componente a fiinţei umane, cea emoţional-morală. Televizorul induce grave efecte represive asupra climatului afectiv al familiei şi mai departe asupra unei bune dezvoltări a copilului. Am putea spune că televizorul suspendă cea mai importantă funcţie a familiei: de suport emoţional şi moral pentru buna dezvoltare a copilului. Dintr-un sondaj curs aflăm că tinerii consideră că valorile sunt însuşite cu precădere în familie şi în şcoală, pe când antivalorile sunt însuşite cu precădere din emisiunile televiziunilor. „Familia, răspund tinerii între 15 şi 18 ani, în proporţie de 79%, are rol decisiv în promovarea unor valori precum adevărul şi respectul(compasiunea, generozitatea). Şcoala, la rândul ei, este socotită de către tineri ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor valori civice şi socioprofesionale precum: libertatea de expresie, creativitatea, competenţa comportamentul activ, cultura civică, spiritul de competiţie, formarea culturală, succes, eroism,patriotism. Televiziunea este percepută de tineri ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor anti-valori şi atitudini „mediatice” precum: vedetismul,sexualitatea,lipsa de scrupule, violenţa, plăcerile vieţii, vulgaritatea, minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Influenţa televiziunii le apare tinerilor ca fiind orientată spre anti-valori.

          Elevii din mediul urban cu vârste între 15 şi 18 ani consideră că familia are un rol decisiv în promovarea respectului, şcoala în promovarea competiţiei, televiziunea în promovarea minciunii, iar cei din mediul rural acordă un rol ceva mai mare şcolii în învăţarea unor valori, precum eroismul, patriotismul, şi consideră că televiziunea difuzează anti-valori precum sexualismul, lipsa de scrupule, violenţa, plăcerile vieţii.”

             Descoperirile la care ne conduc concluziile cărţii de faţă sunt alarmante: omenirea traversează astăzi una dintre cele mai grave crize dintre cele prin care a trecut vreodată. Riscul rătăcirii este uriaş. Rolul televiziunii în această rătăcire, care va aduce moarte, nimicire şi dezastre, este şi el copleşitor.

        Copiii, oamenii în general, poporul român merită mai mult decât li se oferă astăzi, merită să cunoască adevărul, să fie eliberaţi de întunericul în care-i ţine televiziunea, divertismentul, consumatorismul, în esenţă, o cultură care luptă împotriva omului şi a lui Dumnezeu.. Prin periodicitatea cu care intervine încă din primii ani ai vieţii, privitul la televizor influenţează în mod definitoriu viaţa omului contemporan. Oamenii ajung să gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le sugerează televiziunea. Fără televizor şi publicitate lumea nu ar fi arătat aşa cum o vedem astăzi. În mod cert, nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcţia degradării valorilor tradiţionale, a relaţiilor personale şi comunitare, a vieţii de familie, a moralei sociale şi individuale. Renunţarea la televiziune nu este un lucru uşor de realizat, căci imaginea video şi cea publicitară au instalat o adevărată dictatură în spaţiul public şi privat al societăţii moderne, au ajuns să-l împresoare pe omul modern din toate părţile, lăsându-i o libertate tot mai mică în a vedea şi înţelege lumea, neinfluenţat de ele. Evadarea din spaţiul concentraţionar al realităţii mediatice, al conştiinţei globale, va fi imposibilă. Lipsit de cunoştinţe şi de credinţă, omul devine cea mai uşoară victimă. El este învins înainte de a afla că împotriva minţii şi sufletului său se duce un adevărat război sau ajunge să fie prizonier şi să fie înrobit, deşi cultura media îl convinge că este liber. Majoritatea informaţiilor transmise prin televiziune au un impact subliminal, adică nu sunt complet sau deloc conştientizate de telespectator, deşi ele pătrund în mintea acestuia şi sunt depozitate în memorie. Efectul subliminal al televiziunii explică de ce oamenii nu pot înţelege că prin simpla vizionare poate să le fie înrâurită, într-o măsură definitorie existenţa. În concluzie, tehnologia video, ecranul TV, cât şi mesajele transmise prin televiziune defavorizează definitoriu dezvoltarea şi funcţionarea normală a creierului uman. Neuropsihologii concluzionează că acei copii care din primii ani de viaţă au petrecut o parte semnificativă din timpul fiecărei zile în faţa micului ecran riscă să aibă un creier diferit dezvoltat decât cei din generaţiile anteriore, care au trăit fără televizor. Văzându-şi copiii că nu sunt capabili să se concentreze cu atenţie sau că nu pot să-şi controleze comportamentul, părinţii nu-şi dau seama că înseşi reţelele neuronale în care sunt procesate aceste abilităţi nu s-au dezvoltat normal, în urma timpului petrecut de-a lungul anilor în faţa micului ecran. Deficienţele încep să devină vizibile destul de târziu, abia după clasa a III-a, când procesul de învăţare solicită prezenţa unor abilităţi de ordin superior. În cazul în care copiii nu sunt puşi să facă nimic, fiind permanent protejaţi, şi când nu se iau în considerare dificultăţile întâmpinate de aceştia în procesul de învăţământ, în citit, în scriere, în folosirea limbii, atunci incapacităţile lor mentale vor trece neobservate, putându-se conserva şi extinde în mod necontrolat. Astfel că, în timp ce părinţii se arată mulţumiţi de propriii copii, care par foarte avansaţi în mentalitate pentru vârsta lor, educaţia mediatică le periclitează în mod grav mintea, marcându-i pentru toată viaţa.

        Cea mai mare parte a efectelor televiziunii sunt valabile şi în cazul calculatorului. Jocurile pe calculator, spre exemplu, sunt mult mai nocive ca vizionarea TV. Internetul, de asemenea, constituie un important factor de risc pentru dezvoltarea mentală a copiilor, dacă nu este controlat de către părinţi accesul acestora la internet şi zonele de navigaţie. Funcţiile creierului sunt perturbate în urma vizionării şi la adulţi. Diferenţa este dată doar de faptul că la copii modificările sunt chiar de natură structurală şi au un caracter patologic mult mai evident decât la adulţi. Nădăjduim ca măcar copiii, cei care cu atâta nevinovăţie vin pe lume, să fie păziţi de această maşină distrugătoare pentru mintea şi sufletul uman. Măcar pentru ei să facem efortul de a ne trezi din somnul în care ne cufundă noaptea televizionării. Cercetările au dovedit că vizionarea TV amorţeşte emisfera stângă şi lasă emisfera dreaptă a creierului să îndeplinească toate activităţile cognitive. Acest fapt poate avea consecinţe din cele mai grave pentru dezvoltarea şi sănătatea creierului, emisfera stângă fiind regiunea critică pentru organizarea, analiza şi judecata datelor primite. Nu putem trata raţional conţinutul prezentat la televiziune deoarece emisfera stângă a creierului nostru nu este operaţională. Prin urmare nu este surprinzător faptul că oamenii rareori înţeleg ce văd la televizor, după cum s-a descoperit că din 2 700 oameni testaţi, 90% au înţeles greşit ce au privit la televizor cu câteva minute înainte. În cadrul unei conferinţe naţionale desfăşurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentaţi, majoritatea celor prezenţi au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să-şi concentreze atenţia este notabil mai mică; cititul, scrisul şi capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin - chiar şi în mediile cele mai bune”. Rezultatele la matematică, în conformitate cu cercetările Institutului Naţional de Evaluare a Progresului Educaţional din America, sunt foarte deprimante când studenţilor li se cere să-şi concentreze atenţia la probleme care necesită mai mult de o etapă. De exemplu, doar 44% dintre absolvenţii de liceu pot calcula restul ce ar trebui să le revină de la 3 dolari care au fost plătiţi pentru 2 articole comandate la o masă de prânz. Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovaţii în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele aşteptate. Nu se poate susţine faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să înveţe, deoarece mulţi dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creşterea succesului şcolar, urmează cursuri speciale pentru recuperarea deficienţelor. Mai curând, ei nu mai pot învăţa şi avea aceleaşi rezultate şcolare ca ale  tinerilor de acum câteva generaţii, pentru că nu-i mai ajută mintea.

          Televiziunea nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evoluţie firească. Copilul  în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale. Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulţumesc doar cu senzaţiile. Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una din condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi, prin urmare,de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viaţa noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV; înseamnă să învăţăm creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de „plăcerea facilă a ecranului video”, să „îi slăbim abilităţile mentale” obişnuindu-l să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină. Există deficienţe mai grave, datorate unei expuneri prelungite, care niciodată nu se vor putea recupera complet, dar pentru cazurile mai puţin grave, cu un efort mai mare se poate ajunge la dobândirea abilităţilor mentale ale unui copil normal. Experienţele avute la vârsta copilăriei sunt cele mai importante, deoarece atunci se pun bazele funcţionale şi structurale ale tuturor activităţilor de mai târziu.

          Afecţiunea cea mai gravă dobândită prin televizionare se numeşte learning distabilities LD - incapacităţi de învăţare. Termenul a apărut la începutul anilor 70, la momentul maturizării primei generaţii de tineri crescuţi cu televizorul. Astăzi el se referă la toţi copiii care prezintă deficienţe de ordin intelectual sau emoţional, precum şi la cei care întâmpină probleme semnificative în procesul de învăţare datorită unor cauze necunoscute. Doctorul Wang susţine că până la 80% din copiii de şcoală pot fi diagnosticaţi ca având simptomatologia LD, folosind una sau mai multe din metodele întrebuinţate în şcolile americane. Problema este că, de cele mai multe ori, copiii diagnosticaţi cu LD nu prezintă în viaţa obişnuită simptome ale afecţiunii amintite. Chiar la un test neurologic ei pot apărea normali; deficienţele se vor evidenţia însă în momentul în care li se va cere să înveţe ceva în mod organizat, să susţină printr-un efort conştient acest proces, aplicând logica şi analiza. Televiziunea constituie principala cauză în incapacitatea de a asculta cu atenţie deoarece ea cultivă mai mult vizualul decât auditivul. În momentul în care li se vorbeşte, ei tind să piardă legătura (să se gândească la altceva).  

           Există oare o legătură între vizionarea TV şi declinul abilităţii de a citi? Maria Winn răspunde la această întrebare arătând că într-un studiu făcut pe 500 de copii între 9 şi 10 ani, toţi au declarat că preferă să se uite la televizor decât să citească. Aceasta este, de fapt, situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionării TV. Chiar şi în România este uşor de constatat că nici copiii şi nici tinerii crescuţi cu TV nu mai citesc cărţi. De altfel, obişnuinţa de a citi a fost substituită cu vizionarea TV şi pentru cei mai mulţi dintre adulţi. Diferenţa dintre copii şi adulţi, în toate aceste ţări, este însă semnificativă. Cu toate că mulţi dintre adulţi se uită astăzi la televizor mai mult decât citesc cărţi, faţă de tinerii crescuţi în faţa micului ecran au avantajul că, atunci când citesc o carte, înţeleg din conţinutul ei cu mult mai mult decât pricep tinerii generaţiei TV, parcurgând aceeaşi carte. Deci nu este vorba de o lipsă de maturizare ideatică, ci de incapacitatea de a înţelege sau a lega sensul cuvintelor din frază.

            Principalele mecanisme prin care televiziunea subminează lectura sunt:

 - televiziunea anulează satisfacţia pe care o produce lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran, şi astfel inhibă dezvoltarea abilităţilor necesare citirii;

 - vizionarea solicită un efort mental inferior celui cerut de lectură, ceea ce-l face pe copil să găsească cititul ca fiind prea dificil;

 - dependenţa de televizor micşorează timpul pe care copiii sunt dispuşi să-l petreacă spre a găsi răspunsul la problemele pe care trebuie să le rezolve şi, ca atare, îngreunează sau descurajează desfăşurarea unei activităţi precum cititul. Această activitate necesită răgaz pentru reflecţie, răbdare tenacitate în decodarea semnificaţiilor.

              Aşadar, incapacitatea de a citi a copiilor de astăzi nu se datorează atât indispoziţiei pe care ei ar arăta-o faţă de o activitate care cere un efort mai mare decât vizionarea TV, cât mai cu seamă unei nedezvoltări normale a creierului, fenomen care îngreunează înţelegerea şi însuşirea semnificaţiei lucrurilor citite. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe. În ascultarea unei povestiri, a explicaţiilor profesorului în clasă sau în timpul lecturii, copilul obişnuit cu televizorul aşteaptă permanent imaginile, pozele explicate. Când acestea nu apar, el se plictiseşte şi „schimbă canalul”, îşi pierde atenţia.

Problema lor cea mai mare este de a face conexiuni, de a organiza cunoştinţele pe care le posedă şi de a trage concluzii. Ce se întâmplă de fapt? Una dintre explicaţiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: atunci când copiii văd ceva la televizor, caută în mod instinctiv să înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a acţiunii, bombardamentul de imagini şi informaţii fac imposibilă înţelegerea şi adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, repetând în mod frecvent această experienţă, de a nu fi lăsată să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, se învaţă cu această atitudine pasivă în care se subînţelege faptul că nu i se cere sau nu se aşteaptă de la ea să prindă înţelesul a ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere, transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil să se mulţumească doar cu percepţia vizuală, emoţională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul înţelegerii lor. Înţelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea. Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe.

             Prin televizor informaţia ajunge la noi, dar noi nu interacţionăm. Intră direct în memorie şi probabil că reacţionăm la ea mai târziu, dar fără să ştim la ce reacţionăm de fapt. Când ne uităm la televizor,ne antrenăm să nu reacţionăm, şi aşa, mai târziu, facem lucruri fără să ştim de ce le facem şi de unde ne-au venit în minte. Indiferent că le vorbesc părinţii, prietenii sau profesorii, ei tind rapid să piardă şirul, mintea fiindu-le furată da altceva sau, pur şi simplu, pentru câteva secunde,încetează să se mai gândească la ceva anume, privind în gol. În afară de incapacitatea urmăririi cu atenţie a unei activităţi, întâlnim la aceşti copii şi dificultatea de a-şi aminti ceea ce au auzit. ADHD = Deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate –este boala de care suferă o treime dintre copiii americani, conform unei statistici. Aceste statistici indică o creştere a acestei boli şi la copii din Anglia, Franţa, Finlanda,etc. Simptomele acestei boli sunt: permanentă agitaţie mentală, incapacitatea de a stărui în rezolvarea problemelor, de a citi cărţi mai dificile sau de a face o muncă oarecare, percepută ca plictisitoare, a acţiona înainte de a gândi, incapacitatea de a asculta şi a urmării. Primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive. O boală foarte gravă datorată privitului la televizor este epilepsia TV. Această boală s-a ridicat în ultimii ani la 8 bolnavi la o mie de locuitori în ţările dezvoltate. La data de 16 decembrie 1998, ora 10, în timpul unui cunoscut desen animat, Pochemon, 700 de copii au fost transportaţi de urgenţă la spital din cauza declanşării crizelor de epilepsie. O singură scenă din acest desen animat a declanşat la atâţia copii boli de epilepsie. Poate că bolile nu se vor manifesta curând, însă nu se poate şti când efectele cumulate vor ajunge să înfrângă rezistenţa organismului, provocând cine ştie ce disfuncţie sau boală psihică sau neurologică. Fiecare clipă petrecută de copil în faţa televizorului este una pierdută pentru comunicare şi, prin urmare, pentru dezvoltarea minţii. Cercetătorii arată în mod clar că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Televiziunea, în loc să-i provoace, să-i obişnuiască să persevereze să lupte pentru a dobândi ceva, îi învaţă să aştepte ca înţelesurile şi lumea să li se descopere singure, să se desfăşoare în faţa ochilor lor sub formă de imagini. Oricât de mult ar avansa tehnica, imaginile video – care clipesc cu rapiditate – nu vor putea fi procesate de creierul uman la fel ca imaginile unor lucruri care există şi sunt văzute în reflecţia luminii exterioare. Mintea omului este făcută pentru a vedea lucrurile, lumea, aşa cum sunt ele în realitate, şi nu imaginea contrafăcută, simulată, iluzorie a ei. S-a constatat că privitul la televizor dă dependenţă, după un studiu făcut pe persoanele care au fost stimulate să renunţe la televizor. În peste jumătate din familiile investigate, membrii familiei au întâmpinat dificultăţi din pricina timpului avut la dispoziţie şi pe care nu ştiau cum să-l umple; au apărut manifestări de nervozitate, nelinişte şi chiar de agresivitate. Stările prin care trec în primele zile sau chiar săptămâni sunt asemănătoare cu cele pe care le întâmpină o persoană dependentă de o substanţă (băutură, drog, ţigară) sau un comportament anume, când vrea să renunţe la ele. Televiziunea, ca şi drogul, devine parte constitutivă din viaţa a milioane de oameni. Aşa cum narcomanii nu mai pot trăi fără prezenţa drogului în organism, fără efectele psihologice ale acestuia – relaxare, euforie, uitare de sine, sentimentul puterii -, tot aşa, multor telespectatori le vine din ce în ce mai greu, aproape imposibil să-şi petreacă timpul acasă, fără a se conecta într-o adevărată simbioză mentală la lumea micului ecran. În condiţiile unei culturi bolnave care creează nemulţumiri, frustrări, stres şi griji, care epuizează şi goleşte sufletul. Lipsindu-l pe om de împlinirea prin credinţă, prin familie, prin prietenie sau prin muncă, televiziunea devine soluţia tuturor problemelor psihice şi existenţiale.

           Cercetătorii arată că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât creşte timpul dedicat vizionării, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe. Televiziunea, în loc să-i provoace, să-i obişnuiască pe copii să gândească, să persevereze, să lupte pentru a dobândi ceva, îi învaţă să aştepte ca înţelesurile şi lumea să li se descopere singure, să se desfăşoare în faţa ochilor lor sub formă de imagini. Învăţarea, departe de a fi facilitată de televizor, este chiar defavorizată de acesta. Copiilor sau tinerilor crescuţi cu televizorul le vine foarte greu, chiar imposibil celor mai grav afectaţi, să se concentreze cu atenţie un timp mai îndelungat asupra unei anumite activităţi. Ei nu pot asculta sau urmării explicaţiile, nu pot duce la bun sfârşit lucrurile începute, alternând rapid o activitate cu alta; întâmpină dificultăţi în a-şi organiza şi planifica acţiunile. Acţionează înainte de a gândi, nu au răbdare, sunt hiperactivi şi extrem de irascibili. Permanent agitaţi, copiii hiperactivi întâmpină mari probleme în procesul de învăţare, deoarece ei nu pot sta liniştiţi, pentru a se concentra asupra studiului sau pentru a-l putea asculta pe profesor în clasă. La şcoală, au tendinţa de a se ridica, a ieşi din bancă şi a umbla prin clasă, a-i deranja pe colegi. Copiii crescuţi în faţa televizorului nu se pot motiva cu uşurinţă pentru desfăşurarea unei lucrări anume dacă nu sunt răsplătiţi imediat şi în mod semnificativ. Munca, efortul, activitatea în general devin pentru aceşti tineri împovărătoare, stresante sau respingătoare. Copilul sau tânărul tinde permanent să se refugieze în distracţie sau visare, renunţând cu uşurinţă la orice activitate care necesită concentrare şi efort motivat. Nici un ţel sau obiectiv nu poate mobiliza sistemul lor motivaţional. Nu mai găsesc sens în nimic şi parcă nu ştiu ce să facă cu timpul. Principala lor ocupaţie devine cheltuirea timpului în distracţie sau visare. Nu vor nimic de la viaţă, exceptând, evident, banii şi cheltuirea lor pe lucruri sau divertisment. Aceşti copii reuşesc cu greu să-şi controleze comportamentele şi emoţiile, astfel că impulsurile interioare sau influenţele mediului îi fac nu numai să se deconcentreze uşor, ci chiar îi pot antrena în acţiuni sau stări emoţionale străine de interesele lor personale. Marea parte a proceselor mentale superioare sunt afectate.

 

           Atmosfera mediului în care intră copilul sau tânărul îl influenţează ca atare. Forţa de persuasiune a atmosferei dintr-o discotecă este atât de puternică, încât este extrem de greu ca să se manifeste cineva altfel decât îi dictează acest climat general. Alte stări de spirit, gânduri şi sentimente presupun medii precum stadionul şi discoteca, şi altele – biserica şi şcoala. Primele conduc, în general, la excitarea simţurilor, a emoţiilor şi la o diminuare a reflexiei raţionale, în timp ce biserica şi şcoala organizează procesul gândirii şi puterile sufleteşti, favorizând controlul emoţiilor şi al sentimentelor.

           Într-o biserică, de exemplu, independent de slujba la care participăm, de mesajul care se face pricină acelei comunicări – liturghie, botez, înmormântare – există un climat specific ce defineşte această experienţă. Totul se petrece ca şi cum s-ar intui sau s-ar presupune faptul că alături de noi este prezent Dumnezeu împreună cu îngerii şi sfinţii Lui. Acesta este mesajul pe care ni-l transmite, în principal, mediul bisericii şi din care se împărtăşesc mai mult sau mai puţin conştient toţi credincioşii. Alte mesaje sau stări de spirit care ni se induc sunt: pacea, liniştea, aşezarea sufletească, interiorizarea, reflexia,rugăciunea, însăşi rânduiala în care se petrec lucrurile, ierarhia, ascultarea etc. Este o atmosferă caracterizată de taină. Gândurile pe care le cultivă această realitate nu sunt cele de propăşire, de obţinere a plăcerii, ci, dimpotrivă, cele de generozitate, de smerenie, de dragoste altruistă. Aproape oricine vine la biserică, pleacă de acolo mai pacificat, mai liniştit, mai reflexiv, în timp ce stadionul le cultivă pe cele contrare. Prin urmare, fiecare mediu constituie o şcoală care te învaţă să trăieşti conform cu valorile care-l definesc  şi care-l exprimă. De aici rezultă că rolul cel mai important în educaţia şi formarea oamenilor îl au mediile în care aceştia trăiesc sau cele cu care vin în contact. Având în vedere aceasta părinţii care vor să fie încununată de succes educaţia pe care o acordă copiilor trebuie să facă tot posibilul să le controleze mediile cu care vin în contact şi încă din primii ani de viaţă  să încerce să le dirijeze preferinţele sau mediile de activitate către direcţii care nu sunt nocive.

 

         Televizorul ne influenţează prin atmosfera vicioasă pe care ne-o prezintă, modul de a gândi. Astfel, se va observa în timp cristalizarea unor sisteme de valori, a unor principii de viaţă, cultivarea valorilor ce definesc acest mediu. Mass-media ne sugerează criteriile de valorizare a realităţii, de orientare în lume. Un copil învaţă atitudini noi sau comportamente din programele TV prin observarea diferitelor modele simbolice prin observarea modului în care alţi oameni acţionează.*

          Pe micul ecran totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii şi al exercitării puterii. Acestea sunt principiile de bază ale lecţiei pe care tv o dă lumii întregi. Atingerea acestor 3 obiective pe micul ecran estompează toate celelalte idealuri sau valori ale umanităţii sau toate sunt corelate cu sau puse să slujească satisfacerii celor 3 comandamente – banii, plăcerea şi puterea.

       1. BANII. Sunt garanţia confortului. Prima lecţie învăţată este cum să cheltuim banii, ce să cumpărăm, cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor. Pe micul ecran munca nu este văzută ca o virtute ci ca o corvoadă atunci când poţi pur şi simplu doar să te distrezi. Distracţie cât mai multă şi cât mai puţină muncă. Este cultivat dispreţul faţă de munca simplă pe care, chiar dacă oamenii sunt nevoiţi să o practice în lumea reală, o vor face numai pentru bani, constrânşi de împrejurări, şi nu pentru satisfacţia de a face o treabă bună, de a se vedea împliniţi prin meşteşugul respectiv sau de a ajuta pe cineva. Banii devin sensul oricărei activităţi, singura măsură a satisfacţiei şi a demnităţii. Soluţia cea mai uşoară pentru câştigarea lor, cel mai des întâlnită în filme, este hoţia, numită mai nou – afacere. Contrar principiilor creştine unde munca este un mod de a-ţi înmulţii darurile lui Dumnezeu , de a fi milostiv faţă de aproapele ajutându-l şi respectându-l prin cinste, televizorul este educatorul inversării valorilor. Pune preţ pe lumea materială şi nu pe suflet care, valorează mai mult decât toată bogăţia acestei lumi:”Ce-i foloseşte omului să câştige toată lumea dacă-şi pierde sufletul său”, sau,”… ce va da omul în schimb pentru sufletul său.” Ne spune Evanghelia.

       2. CĂUTAREA PLĂCERII. Tot preţ pe lumea materială este şi acest scop al tv. Plăcerea de a mânca, de a bea şi plăcerea erotică duce la subjugarea sufletului. Contrar poruncii evanghelice: Să nu fii desfrânat! Tv-ul propagă o preocupare totală pentru aspectul fizic pentru trup pentru plăcerile sexuale care spurcă sufletul căci  Sfântul Apostol Pavel ne spune în scrierile sale :” Trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt…Trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos. Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum. Căci cine se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea iar cine se alipeşte de Domnul este un duh cu El.” Pe când în lumea Tv-ului relaţiile sexuale înaintea căsătoriei dar şi în afara acesteia, divorţul, copiii nelegitimi sunt văzute drept comportamente normale şi, ca atare acestea devin astfel repere sau modele de comportament pentru noile generaţii.

       3. PUTEREA. Modalitatea comună pentru satisfacerea puterii pe care o sugerează tv-ul, prin publicitate, este consumul. Eşti cineva dacă-ţi poţi satisface dorinţele cumpărând şi consumând, este lozinca nescrisă pe care opune în circulaţie televizualul. Altă modalitate de exercitare a puterii este manifestarea mâniei, violenţei a dominaţiei manifestată prin forţă de agresivitate. Toate aceste modalităţi nu fac decât să-l amăgească pe omul societăţii contemporane

         Violenţa. Un studiu a investigat dorinţa copiilor de a-l deranja pe un alt copil după ce au urmărit programe TV cu conţinut violent. Băieţii şi fetele erau în două grupe de vârstă: 5-6 ani şi 8-9 ani. După vizionare, copiii au fost duşi într-un loc în care fiecare putea facilita sau deranja jocul unui copil aflat într-o cameră alăturată. Concluzia a fost că aceia care au urmărit programul TV cu conţinut violent au manifestat o tendinţă mai accentuată de a-l deranja pe celălalt copil. Se pune întrebarea dacă acelaşi efect au şi desenele animate. Răspunsul este pozitiv. Câteva studii au demonstrat că o expunere la un desen animat agresiv duce la o sporire a comportamentului agresiv. Aşadar, preferinţa timpurie pentru programele de televiziune şi alte mijloace violente e un factor generator al comportamentului agresiv şi antisocial când copilul devine matur. O altă echipă de cercetători a continuat acest studiu pentru a determina efectele violenţei TV pe o perioadă mult mai lungă -22 de ani. Concluzia a fost că există o legătură semnificativă între vizionarea scenelor de violenţă la vârsta de 8 ani şi comportamentul interpersonal criminal la vârsta de 30 de ani. Legătura dintre criminalitate şi violenţa de pe micul ecran a fost dovedită şi prin alte studii. În urma unei cercetări întreprinse asupra a 208 de deţinuţi, a constatat că 90% dintre ei învăţau trucuri criminale să-şi îmbunătăţească tehnicile privind la televizor, iar 40% dintre ei au declarat că au copiat exact crimele pe care le văzuseră mai înainte pe micul ecran.

            Un posibil portret al copilului tv-ului. Egoist şi individualist, ghidat numai pe propriile interese şi plăceri, tânărul crescut în faţa micului ecran este incapabil să se descurce singur în viaţă. Tiranic cu proprii părinţi, îndrăzneţ până la obrăznicie cu cei mai mari decât el, ca şi cum i s-ar cuveni totul, îşi arogă toate drepturile şi libertăţile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate. Acest tânăr care lasă impresia că ştie totul, că are răspuns la toate, maschează de fapt în spatele pseudoculturii afişate cu suficienţă o incultură crasă. Cu toate că face pe durul, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la televizor, acest copil, datorită nedezvoltării normale a psihicului este foarte impulsiv, labil emoţional, incapabil să-şi controleze comportamentul şi să-şi înfrâneze dorinţele. Învăţat să facă numai ce vrea, să nu asculte de nimeni, mai cu seamă de părinţi sau profesori, tânărul plămădit de televiziune în duhul culturii anarhice, fără Dumnezeu se supune însă cu docilitate comandamentelor impuse de modă, este deschis superstiţiilor, reclamelor publicitare şi urmează cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.  Pasiv delăsător şi neglijent, îi este greu să se obişnuiască cu munca şi să facă un lucru de care să fie mulţumit şi el şi ceilalţi. Deşi caută permanent colectivitatea, vorbeşte despre prieteni şi prietenie, tânărul obişnuit cu comportamentul pasiv şi comod al telespectatorului, egoist şi individualist, îi este greu să dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de durată care să presupună fidelitate şi seriozitate. În privinţa relaţiei de dragoste, lucrurile stau mult mai rău. Cu toate că-şi cheltuieşte o mare parte a tinereţii cu această problemă, nu ştie nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea. Nu ştie practic să iubească pentru că nu a învăţat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume neputinţele şi să-l sprijine. Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală încheiată cu o relaţie sexuală, la distracţie şi plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt şi de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tânărului culturii mediatice: diferenţa uriaşă dintre pretenţiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învăţat să şi le revendice şi capacităţile mentale, disponibilităţile emoţionale, afective şi abilităţile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat. Este, aşadar un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai puţin conştient, poate să facă rău celorlalţi, el însuşi suferind pentru infirmităţile pe care le are, pentru faptul că nu se poate realiza în mod desăvârşit ca om.

           Cum să ne lăsăm de televizor şi ce înseamnă acest lucru:

Există trei principii sau mijloace prin care putem face acest lucru:

1. întărirea legăturilor interpersonale; 2. coeziunea grupurilor; 3. Credinţa

1. Relaţia personală îmbogăţeşte viaţa oamenilor. Tv-ul este în opoziţie cu relaţia personală, astfel încât, cu cât oameni întreţin relaţii personale mai puternice, cu atât se simt mai puţin dependenţi de tv.

2. Familia şi grupul.  Cei care aparţin unui grup puternic pot ignora lumea TV, deoarece acesta reprezintă reperul valorilor şi opiniilor după către sunt judecaţi şi apreciaţi, după care se împlinesc sau se pierd.

3. Credinţa. Simbolul sau Crezul mărturisit de comunitatea căreia îi aparţin indivizii joacă, de asemenea, un rol esenţial oamenilor în afara sferei de influenţă a mass-mediei.

          Învăţătura creştină se fundamentează pe lucrarea Cuvântului, pe folosirea cuvântului şi a limbii. De la cuvântul Evangheliei, al rugăciunii până la cuvântul rostit către aproapele, totul se mişcă în jurul Cuvântului. De asemenea, cunoaşterea, contemplarea, pătrunderea raţiunilor ascunse din lucruri şi din creaţie este una dintre poruncile creştinismului. Aceste lucruri se văd în aceea că dezvoltarea fără precedent a culturii cărţii, a învăţăturii şi cunoaşterii s-a produs în spaţiul lumii creştine. În mânăstiri se copiau manuscrisele şi tot acolo s-au înfiinţat primele tipografii. În cele mai multe din ţările unde s-a răspândit creştinismul, mânăstirile au constituit centrele de răspândire a învăţăturii şi culturii, şcolile şi universităţile timpului. Ierarhii, preoţii şi călugării au fost preocupaţi şi implicaţi în cea mai mare măsură în iluminarea poporului prin cuvânt şi învăţătură, iar acest lucru deosebeşte creştinismul de toate celelalte culturi. Totodată ca religie a persoanei şi a iubirii, creştinismul a întărit mult relaţiile personale dintre oameni, viaţa de familie şi cea comunitară în general. În privinţa dezvoltării cortexului prefrontal, se poate constata că mijloacele cele mai potrivite edificării acestuia, aşa cum au fost ele determinate în studiile neuropsihologice, pot fi regăsite în modul de viaţă creştin, în etica şi chiar în viaţa ascetică a creştinismului. De exemplu, la configurarea sistemului motivaţional un rol important îl are credinţa, convingerea că totul are un sens, că omul are o chemare, că există o susţinere din partea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem evident în bine. La aceasta se adaugă educarea răbdării, a stăruinţei , a nădejdii, a capacităţii de a lucra pe termen lung, fără a aştepta o răsplată materială şi imediată. Toate aceste virtuţi reprezintă practic stîlpii pe care se poate edifica sistemul motivaţional al unui om volitiv, capabil să-şi asume cu uşurinţă responsabilitate şi să lupte cu tenacitate până la atingerea rezultatului dorit, fără să fie dependent de vreo răsplată ca mijloc de activare a motivaţiei.

              Un rol important în configurarea ariilor corticale ce mediază controlul comportamentului şi al emoţiilor îl joacă, în societatea creştină, recunoaşterea autorităţii şi ascultarea, înfrânarea şi postul. Ascultarea îi dezvoltă omului capacitatea de a-şi organiza comportamentul în cadrele descrise de alţii, de normele şi mediul în care trăieşte. Înfrânarea şi postul ce pun frâu manifestării mâniei, dorinţelor necontrolate sunt practic cei mai buni educatori ai controlului intern asupra comportamentului şi emoţiilor. În ceea ce priveşte concentrarea şi atenţia, aproape întreaga viaţă creştină menţine sau cultivă aceste facultăţi. Biserica cere atenţie şi trezvie în tot cea ce face creştinul, iar practica rugăciunii necesită în mod deosebit dezvoltarea atenţiei şi concentrării. Faptul că rugăciunea necesită o bună dezvoltare a acestor abilităţi, mai mult decât oricare altă activitate, este constatat de oricare creştin care se roagă. Este lesne de observat că lucrul cel mai greu pentru om este să-şi ţină mintea adunată la rugăciune. Astfel că, pentru cei care de mici au învăţat să se roage sau care s-au deprins cu această practică mai târziu, vor avea întotdeauna un ascendent sau o uşurinţă în concentrarea cu atenţie a minţii în realizarea  oricărei lucrări. Rugăciunea cu vorbire în şoaptă este un cadru ideal al dezvoltării limbajului intern, al dobândirii celui mai important instrument pentru dezvoltarea cortexului prefrontal.

                    Viaţa creştină este antidotul cel mai puternic pentru neutralizarea efectului televiziunii asupra minţii umane.

 

Familie şi inteligenţă emoţională (5) - conştiinţă socială şi empatie - - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

1. GÎRLAŞU-DIMITRIU, Odette, (2004). Empatia în psihoterapie, Bucureşti: Editura Victor.
2. GOLEMAN, Daniel, (2008), Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
3. SCHUTTE, Nicola, S., MALOUFF, John, M., BOBIK, Chad, COSTON, Tracie, D., GREESON, Cyndy, JEDLICKA, Christina, RHODES,  Emily & WENDORF, Greta, (2001). Emotional Intelligence and Interpersonal Relations, în The Journal of Social Psychology, 141(4), 523 – 536).   

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare - Dr. Stelian Gomboş

 

Rezistenţa prin Biserică în Europa răsăriteană

Instaurarea guvernelor democrat-populare pe arcul cronologic al anilor 1944-1948 şi a celor care au urmat, precum şi transformarea statelor est-europene în sateliţi statali şi ideologici a influenţat activitatea Bisericii ca actor naţional.

Intervenţia bisericilor naţionale-catolice în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi pro­testante (doar pentru statul ungar şi cehoslovac), ortodoxe în Iugoslavia, Bulgaria, România - împotriva procesului de comunizare progresivă iniţiat de Kremlin a fost consistentă, vizându-se evitarea “secularizării” vieţii religioase şi prezervarea dimensiunii “temporale” a Bisericii ca instituţie. Revenirea la un mediu politic democratic a fost însoţită de un proces de posibilă recreştinare a societăţilor est-europene. Valenţele temporale de activism politic ale Bisericii Catolice au fost atât de bine dimensionate, încât s-a vorbit în anii 1945-1946 de o veritabilă cruciadă anticomunistă în Estul Europei şi “apărarea împotriva pericolului comunist”[i]. Susţinând această perspectivă, Jacques Maritain, ambasadorul francez la Sfântul Scaun arăta că: “Vaticanul a fost conducătorul societăţii civile în Europa de Est”1.

Avansăm, aici şi acum, ideea că procesul represiv declanşat într-o logică normativă sau abuzivă de statele estice comunizate se poate înscrie într-un registru totalitar. Argumente pentru această aserţiune ar fi ghidarea poziţiilor democraţiilor populare în problema religioasă spre lichidarea forţelor bisericeşti anticomuniste şi controlul bisericilor naţionale. Decelăm într-un cadru normativ, legi de interzicere a unor culte religioase, de secularizare şi naţio­na­lizare a proprietăţilor ecleziastice, o atitudine dură împotriva Bisericii ca instituţie şi cre­din­cioşilor un discurs  ateist anticlerical împotriva religiei, “opiumul popoarelor” (Marx).

Contrar tot mai deselor afirmaţii apărute în câmpul istoriografic, noi susţinem o acţiune de rezistenţă a bisericii ortodoxe răsăritene împotriva comunizării /sovietizării spaţiului est-european.

Putem vorbi de o opoziţie instituţionalizată a ortodoxismului şi una sectorializată pe actori individuali (patriarhi, episcopi, monahi). Astfel, într-o directivă a Patriarhiei Iugoslaviei din anul 1946 se spunea: “sau cu Roma, cu catolicismul, sau cu Moscova (ideologia bolşevică) şi teoriile sale destructive şi imorale”2. Observăm că, după tradiţionala tendinţă de apărare împotriva ofensivei catolice unul dintre centrele ortodoxismului condamnă agresiunea ideologică a Kremlinului. Pentru a ilustra această poziţie combativă, putem să arătăm reacţia vehementă a liderilor ortodocşi sârbi împotriva condamnării la 11 octombrie anul 1946, într-un simulacru de proces, arhiepiscopului de Zagreb, monseniorul Ste­pinać (condamnat la 11 ani de muncă forţată). Discursul oficial al ortodoxiei române, bul­ga­re, iugoslave se plasează pe coordonatele constatării gravităţii pericolului comunist îm­po­triva “ordinii morale şi sociale” şi pentru “iluminarea spiritelor în lumina adevărului”.

Ceea ce încercăm să demonstrăm în acest studiu este faptul istoric al dirijării politicii religioase a guvernelor democrat-populare (1945-1948) de către Moscova, din perspectiva unor comandamente politico-ideologice. Această ipoteză de lucru poate fi demonstrată printr-o regresivitate istorică care se fundamentează pe materialul de arhivă studiat de cercetători în arhivele ex-sovietice. Pentru a vedea cum s-a dezvoltat acest determinism ideologic în matricea politicii religioase a sateliţilor răsăriteni, considerăm necesar să evaluăm poziţia regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă.

Regimul sovietic, şi mai ales dimensiunea sa stalinistă, a fost atras de conceptul “ingineriei sociale”, iar această construcţie societală nu putea să nu interacţioneze cu discursul teologic tradiţional a cărui teză era “autocraţie, ortodoxie, narodnost”. Concentrarea puterii statele şi principiile partidului unic, caracteristice unei singure ideologii oficiale au configurat un puternic vector ateist şi laicizant în societatea şi mentalul colectiv ruse. Aceste direcţii de strategie politică intrau în coliziune cu opţiunile fundamentale ale ortodoxismului rus, care prin scrisul lui Vladimir Soloviov criticase “patriotismul bolşevic zoologic”. În schimb, Berdiaev a insistat pe originile populare creştine asupra comunitarismului socialist.

Trebuie să semnalăm că liderii sovietici nu au fost influenţaţi în raporturile cu religia (ca doctrină şi componentă instituţională) de ideea gramsciană a alianţei Partidului Comunist cu masele populare religioase3. În acest context, anticomunismul a devenit o bătălie religioasă de primă importanţă care a avut o mobilizare de masă în lumea catolică şi ortodoxă. Controlul U.R.S.S. asupra ţărilor estice şi persecuţiile religioase au condus la elaborarea de către Papa Pius al XI-lea a Enciclicii asupra comunismului, document care alături de scrisorile pastorale, directivele episcopilor şi buletinele oficiale ilustrează spiritul de cruciadă în lupta lui “Christos împotriva Diavolului şi a barbariei moscovite”. În acest sens într-un document papal din 1946, Suveranul Pontif a arătat etapele teroarei: “revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”. Analiza papală evocă “gigantesca maşină colectivistă” potrivit căreia “paradisul lui Marx apare ca un trist şi ironic paradis, fără speranţă în care totul este supus logicii materialismului şi distrugerii tuturor religiilor [...] comunismul semnifică mizerie, sclavaj, regim poliţienesc, câmp de concentrare, moarte”4.

 

Relaţia Stat-Biserică în spaţiul sovietic

Revenind la regimul sovietic şi politica sa ateocomunistă, trebuie să enumerăm câteva momente care au fost “copiate la indigo” de guvernele democrat-populare în perioada postbelică.

După Sinodul de la Karlovaţ din anul 1920 au fost excomunicaţi marii gânditori mistici, Berdiaev şi Bulgakov, patriarhul Tikhon a fost acuzat şi arestat în  anul 1922, sute de preoţi ucişi sau mutilaţi, mănăstirile şi bisericile distruse sau închise, proprietăţile bisericeşti secularizate. Mitropolitul Serghei, succesorul lui Tikhon a realizat un compromis istoric “Declaraţia de Loialitate” care a normalizat relaţia Stat-Biserică, promiţându-se “credinţă Sovietelor şi recunoaşterea Rusiei Sovietice ca stat-mamă cetăţenesc”. Deşi persecuţiile religioase au continuat în anii '30, s-a constatat o resurecţie religioasă a intelectualilor din Rusia5.

Înfrângerile militare din 1941-1942 l-au făcut pe Stalin să facă mari concesii Bisericii, Serghei a fost numit patriarh şi primit în vizită la Kremlin, transferându-se fostului periodic al Patriarhiei fondurile revistei “Bezbojnic” (“Ateul”). Emigraţia ortodoxă rusă de la Karlovac (Iugoslavia) condusă de mitropolitul Anton (Khropovitsky) a sprijinit politica lui Hitler de distrugere a “regimului iudeo-masonic al U.R.S.S.”6.

Unii lideri ecleziaşti au revenit în Uniunea Sovietică şi au colaborat cu regimul comunist, cazul mitropolitului Serafim de la Paris fiind elocvent. Un aspect interesant este acela că Biserica Ortodoxă Rusă a invocat solidaritatea slavă pentru apărarea “rodinei” (patria-mamă) împotriva agresiunii hitleriste. Regimul stalinist a speculat afirmaţia lui Dostoievski: “a fi rus înseamnă a fi ortodox”, dar această resurgenţă religioasă era controlată de N.K.V.D. În acest sens, elita politică sovietică s-a folosit de unele per­so­nalităţi din emigraţia rusă de la Paris ca Alex. Kazem Bek (persan de origine), lider în anii '20 al organizaţiei “Tinerii Ruşi”, admirator al lui Stalin, “noul Bonaparte” şi revenit în U.R.S.S. ca secretar al Partiarhului la sfârşitul anilor '40. Pe ansamblu reacţiile emigraţiei au fost dure la adresa politicii religioase a regimului, unii reprezentanţi ca Ivan Solonevici scriind cărţi critice cum ar fi Rusia într-un lagăr de concentrare, unde arăta că “cel mai  consistent fascism este în Rusia”7. Represiunea stalinistă a atins şi armata de eli­berare rusă condusă de Vlasov, după cum se ştie predat de Aliaţi la Praga sovieticilor (1945).

După cum sublinia C. Andriev în lucrarea sa Vlasov and the Russian Movement Liberation. exponenţii dreptei ruse şi militarii aflaţi în Germania anilor 1941-1945 (atamanul Baidakalov, Teneserov, Poremski, de fapt lideri ai centrului berlinez al emigraţiei ruse - executaţi în anul 1949)8 afirmau: “religia va fi de o centrală importanţă în viitoarea ordine cu o poziţie dominantă a Bisericii Ortodoxe”.

Stalin a extins represiunea asupra cercurilor militare şi politice ale emigraţiei ruse din Germania, dar şi asupra iredentiştilor ucrainieni, dintre care mulţi erau greco-catolici.

Un impact deosebit în Occident a avut reîntoarcerea prizonierilor italieni la Cremona (27 decembrie anul 1947); după acest moment, oameni de stânga ca C. Monteferrato au devenit din “rusofili, anticomunişti şi antibolşevici”. În continuare, ne propunem să analizăm sectorial politica religioasă a regimurilor estice sovietizate.

Înainte de a defalca pe state respectiva evaluare, credem că represiunea ridicată la rang de politică de stat a fost o constantă comună a acestor republici clientelare Moscovei.

În Albania, Enver Hodja a demarat din anul 1945 campania împotriva Bisericii, lansând primul program ateist militant. Demolarea bisericilor, moscheelor care aparţineau celor trei religii din Albania: ortodoxă, catolică, islamică au culminat cu arestarea episcopului ortodox de la Durrës. Campionul ateocomunismului din Albania a declanşat procesul de stalinizare, dizolvând structurile ecleziastice catolice, ortodoxe şi musulmane ca urmare a indicaţiilor Cominformului. Jdanov indica: “ascuţirea luptei ideologice, apărarea împo­triva democraţiei pseudo-burgheze şi agentului imperialist care este biserica”9.

După reintegrarea lor în spaţiul imperial rus/sovietic republicile baltice au suferit un regim aspru de persecuţii religioase. Lituania a ocupat un rol important în această campanie sistematică de eradicare a vieţii religoase “prin poziţia avansată a civilizaţiei creştine catolice în Orient” şi “rezistenţa naţională şi catolică împotriva sovietizării începute de Armata Roşie în iulie anul 1944”10.

Coborând pe scala geopolitică a Europei de Est, în Polonia situaţia mediilor şi instituţiilor religioase este complexă, deoarece activismul politic şi dimensiunea temporală a Bisericii Catolice erau tradiţionale. Acordul din anul 1940 dintre cabinetul polonez din emigraţie şi guvernul sovietic, cunoscut sub numele de Tratatul Sikorski/Maiski, după numele premierului polonez din exil şi al ambasadorului sovietic de la Londra, arăta repunerea în drepturi a Bisericii Catolice şi a preoţilor polonezi deportaţi în U.R.S.S. Litera acestui  agrement nu a fot respectată după război de guvernul stalinist al Comitetului de la Lublin, condus de Boleslav Bierut. Tribunalele militare ale Poloniei populare au condamnat între anii 1945-1949 mii de preoţi în câmpul de internare de la Bereza, iar aceste acţiuni represive s-au făcut prin intermediul tribunalelor militare pe baza aplicării ordinelor primite de la Moscova de către mareşalul Konstantin Rokossovski (polonez de origine), devenit în anul 1948, ministru al Apărării.

De asemenea, în anul 1947, printr-un ordin al Şefului Securităţii de Stat, Iosef Rozonsk, o serie de preoţi au fost închişi ca deţinuţi politici sub acuzarea de a fi “agenţi imperialişti”[ii]. Ca o exemplificare a acestui ordin, Wiecyzstan Moczar, şeful Securităţii din Lódz între anii 1945-1948, a arestat pe episcopul de Lódz, ca urmare a scrisorii acestuia către episcopii germani, unde se amintea de lupta comună “împotriva anticriştilor nazişti şi bolşevici”.

Executarea de către comuniştii polonezi a comenzilor primite de la Stalin, arată după remarca stalinistului Roman Werfel, “galicanismul P.C. Polonez”11, prin comparaţie cu fidelitatea bisericii galicane faţă de Vatican în Evul Mediu. Regimul stalinist din Polonia a încercat minarea autorităţii Bisericii Catolice prin crearea în 1945 a P.A.X. (Organizaţia catolicilor laici) condusă de Boleslaw Piasecki, cu obiectivul de a dezorganiza structurile catolice.

 

Religia comunistă a Europei de Est

Simbolul rezistenţei împotriva abuzurilor comuniste a fost reprezentat de cardinalul Wyszynski devenit primat al Poloniei în anul 1948. Închis în anul 1953 sub acuzaţia de spionaj, prelatul polonez a interzis participarea demnitarilor Bisericii la ceremoniile oficiale, datorită numărului mare de arestări ale preoţilor cu vederi anticomunsite. Penetraţia ateismului a fost intensificată la nivelul mentalului colectiv, încercându-se modificarea suportului axiologic al societăţii poloneze, ilustrativ pentru violentarea individuală a personalităţii fiind motto-ul de pe uriaşa statuie de bronz a muncitorului: “Religia mea este comunismul.” E. Zhukov, expert al Centralei Cominformului în “câmpul imperialist antidemocratic”, recomanda elitei politico-decizionale a regimurilor staliniste est-europene “o rezistenţă împotriva planurilor de expansiune în domeniile politic, social, religios”[iii]. Obedienţii comunişti polonezi au dat o replică dură factorilor de decizie ecleziaşti cu ocazia milenarului Varşoviei în 1946. Liderii comunişti (reprezentanţi ai Comitetului de la Lublin, organism executiv prosovietic) din guvernul condus de liderul exilului, Mikolajczyik au oprit manifestaţiile catolice de la Chestochova, conduse de primatul Wyszynski (1901-1981) prin intervenţia ORMO (corpul de voluntari ai miliţiei comuniste). Simbolul rezistenţei anticomuniste, cardinalul Wyszynski a informat democraţiile occidentale despre naţionalizarea între anii 1947-1948 a stabilimentelor, fermelor, ospiciilor Bisericii Catolice.

Enumerând momentele de represiune ale regimului polonez, putem diagnostica un activism politic al Bisericii Catolice din Polonia pe o filieră tradiţională consacrată în timpul luptei pentru eliberare şi unitate naţională. Încercând să evaluăm corect adevărul istoric, vom analiza politica religioasă în Cehoslovacia prin marcarea poziţiilor a doi poli politici reprezentaţi de forţele democratice din exil conduse de Eduard Beneş, preşedinte al Republicii  Cehoslovace între anii 1945-1948 şi Partidul Comunist Cehoslovac condus de Rudolf  Slanski, prim-secretar între anii 1945-1951, Klement Gottwald şi Antonin Novotny. Beneş a semnat un decret prin care erau pedepsiţi partizanii şi simpatizanţii regi­mului monseniorului Tiso care consacrase Slovacia ca entitate statală independentă prin Acordul de la München şi “lovitura de la Praga” (1938-1939). Sub acuzaţia de “fascişti” s-a urmărit decapitarea opoziţiei anticomuniste din Slovacia unde viitorul secretar al P.C. Cehoslovac, Gustav Husak (slovac de origine) s-a remarcat în mod deosebit.

Cehoslovacia a cunoscut prin poziţia elitei intelectuale o “etică protestantă” în ceea ce priveşte reacţia colectivă, iar societatea civilă cehoslovacă nu a fost dominată de Biserică, cum a fost cazul în Polonia. Credem că eroarea săvârşită de preşedintele Beneş în problema Decretului 118 privind expulzarea germanilor sudeţi (aprobată de comisia Aliată de Control (Sovietică), dar propus Conferinţei de la Potsdam), are şi implicaţii socio-religioase. Măsura normativă respectivă a fost aprobată de Comisa Aliată de Control (Sovietică) dar la Conferinţa de la Potsdam, din iulie anul 1945, aceasta a fost propusă de partea cehă, aspect recunoscut şi de analiştii cehi. După primul război mondial, în Federaţia Cehoslovacă prin prisma repartiţiei religioase, cehii aparţineau în mare măsură cultului protestant, iar slovacii depindeau jurisdicţional de Vatican.

Minoritatea sudetă era integrată grupurilor catolice din sudul Germaniei, Bavaria, în special; prin actul de expulzare, Biserica Catolică Sudetă fiind deposedată de pro­prie­tăţi importante în oraşele Käsmarck, Leibnitz, Olmütz. Recent, în anul 1993, Curtea Consti­tuţională cehă a anulat Decretul de expulzare, dar retrocedarea bunurilor minorităţii şi Bisericii sudete a rămas încă în suspensie generând fricţiuni în raporturile ceho-germane.

Sunt interesante reacţiile oficiale ale liderilor politici cehi şi germani pe marginea retrocedării bunurilor comunităţii sudete de către tânărul stat ceh. Preşedintele Republicii Cehe, Vaclav Havel a respins pretenţiile prelaţilor sudeţi “considerând că nu mai trebuie readuse în actualitate problemele trecutului”. Titularul diplomaţiei germane, Klaus Kinkel nu a făcut nici un comentariu oficial cu privire la Acordul de la Potsdam, act interaliat care a legalizat juridic expulzarea germanilor sudeţi.

Poziţia actorilor “Marii Alianţe” din timpul celui de-al doilea Război Mondial, S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie a fost reliefată de declaraţiile ambasadelor americană, britanică şi rusă la Praga (1996), unde s-a făcut publică aprecierea ţărilor lor faţă de Acordul de la Postdam, arătând că acesta este încă viabil.

Ministrul de Externe, slovacul Vladimir Clementis a avut acuze dure la adresa preoţilor catolici “colaboratori intimi” cu regimul monseniorului Tiso aflat la putere în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Ca urmare a indicaţiilor primite de la Moscova, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Klement Gottwald a emis o dispoziţie de confiscare a proprietăţilor bisericilor construite de emigraţia rusă şi protejate de statul cehoslovac în perioada interbelică (de exemplu Biserica Rusă de la Marienbad).

După lovitura comunistă de stat din februarie 1948, Klement Gottwald, primul secretar al PC Cehoslovac a declarat la 10 martie în Adunarea Naţională Constituantă: “Voi, milioane şi milioane de oameni simpli de la sate şi oraşe, trebuie să vă salvaţi ţara de o altă bătălie de la Lipony şi de o altă înfrângere de la Muntele Alb. În aceste zile, Liga Baronilor a fost zdrobită şi în toate problemele naţiunii şi statului, voi sunteţi descendenţii taboriţilor reali (tabăra eretică anticatolică), succesorii lui Jan Zižka din Tarcnov, Prokop cel Mare, Rohac din Auba ce vor avea cuvântul decisiv.”

Acest apel la tradiţiile religioase ale luptei de emancipare naţională, din timpul răz­bo­iului husit (sec. XVI) şi al Războiului de 30 de ani, s-a dorit un discurs legitimant pentru noua putere comunistă. În iunie anul 1948, guvernul comunist Gorttwald a dizolvat importante partide politice democratice: Partidul Popular Catolic şi Partidul Democratic Slovac. Cazul Iugoslaviei este mai specific datorită antagonismelor etnico-religioase dintre croaţi şi sârbi. Liderul comunist Tito acuza Vaticanul în 1930 de catolicizarea sârbilor prin Concordatul încheiat şi “ură împotriva slavilor şi ortodoxiei” deşi, în anul 1934, la recomandarea Romei, Iosip “Brox” a întrerupt canalul de legătură dintre Comintern şi ustaşii din emigraţie (pe linie teroristă).

După război, revenirea la un climat democratic prin guvernul condus de liderul din exil, Subasič a fost obstrucţionată de reacţii adverse ale instituţiilor religioase conducătoare, Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Catolică Croată. Astfel, venerabilul episcop de Ljubliana, Anton Jeglič a condamnat excesele cetnicilor generalului Draza Mihailovici (judecat şi executat în 1946) propunând “spânzurarea sârbilor de copaci”.

Biserica Ortodoxă Sârbă a acuzat în termeni vehemenţi ofensiva politică a catolicismului: “Vaticanul a pierdut în relaţiile cu Iugoslavia, fiindcă lucrează cu toate forţele la determinarea politicii clericale, îndoctrinarea preoţilor şi ustaşilor ca expresie a şovinismului croat care urmăreşte distrugerea Iugoslaviei.” Istoricul sârb, Milorad Ekmečić afirmă că: “Federaţia Iugoslavă a fost minată de autoritatea bisericii catolice care a susţinut separatismul croat şi sloven şi a contribuit la decăderea sentimentului religios la slavii sudici”12.

Considerăm că Biserica Catolică în Iugoslavia a avut un discurs anticomunist care nu viza dezagregarea statală, sprijinul Vaticanului pentru independenţa Croaţiei şi Sloveniei fiind puternic doar după sfârşitul Războiului Rece. Autorităţile titoiste au iniţiat din anul 1946 un amplu complex de represiune împotriva forţelor bisericeşti catolice. Procesul monseniorului Stepinač a stat mărturie pentru aserţiunea de mai sus, arhiepiscopul de Zagreb fiind acuzat de colaboraţionism cu regimul Ante Pavelić.

Deşi unii autori (Xavier de Montclos) cred că a existat un “totalitarism catolic în Croaţia”, credem că implicarea bisericii catolice croate în represiunea regimului ustaş a fost minoră, datorită liniei temporale de neutralitate politică a Vaticanului. Liderii ortodocşi sârbi, în frunte cu patriarhul Gherman au condamnat, din solidaritate ecleziastică, procesul intentat cardinalului Stepinać. Abuzurile comuniste împotriva Bisericii catolice au generat o comparaţie clasică între Iugoslavia din 1946 şi Spania anului 1936.

 

Reacţiile celor două lumi – apuseană şi răsăriteană

Relevante ni se par reacţiile diplomatice occidentale şi sovietice faţă de sovietizarea şi ateizarea Europei de Est. Astfel, la 3 iunie 1946, reprezentantul preşedintelui S.U.A., Myron Taylor scria după o audienţă la Pius al XII-lea: “Noi vorbim de situaţia actuală a României, Greciei, Cehoslovaciei şi Poloniei şi cerem Sanctităţii Voastre să dea o declaraţie secretă relativă la situaţia religioasă a acestor popoare fondată pe informaţiile pe care le deţineţi”[iv]. Din Washington, ambasadorul francez Henri Bonnet semnala interesul Vaticanului pentru libertatea religioasă a bisericilor (nu numai a Bisericii Catolice). După cum reiese din documentele sovietice recent cercetate, ofiţerii şi regimul de ocupaţie al Armatei Roşii “au bolşevizat zona pentru că a fost singura soluţie pe care ei o cunoşteau despre organizarea societăţii”13.

Surprinzător, după studiul arhivelor Kremlinului, istoricii ruşi indică un model de abordare legitimist şi circumscris “realismului politic”, atunci când se referă la sovietizarea /comunizarea Europei de Est. Vladimir Pechatnov, diplomat şi istoric susţine că S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică ar fi continuat alianţa din timpul războiului “prin împărţirea  lumii în sfere de influenţă”14. Analistul rus arată într-o recentă lucrare din 1995 Cei trei mari după al II-lea război mondial că, în termeni generali, sfera sovietică înseamnă dominaţia geostrategică şi geopolitică tradiţională şi nu sovietizarea zonei de referinţă (în cazul nostru, Europa de Est). De asemenea, istoricii Vladislav Zubok şi Constantin Pleshakov într-o carte recentă, afirmă că “Stalin şi colaboratorii săi au definit Estul (Europei) ca sferă “naturală de interese”15, în special dintr-o perspectivă de abordare geopolitică.

Biserica, indiferent de rit, ca actor instituţional în Europa de Est a avut o implicare activă la nivel politic în anii 1946-1948, perioadă de creare a “dominioanelor” sovietizate şi declanşarea unei ateizări forţate în Europa Centrală şi de Est. Biserica Evanghelică Germană (E.K.D.) a adoptat în octombrie 1945, la Sttutgart o declaraţie de culpabilizare a tuturor germanilor pentru  exterminarea evreilor de către Hitler. Totuşi, putem remarca o fractură în dialogul ecumenic Vest (catolicism/ protestantism) Est (ortodoxism) determinat de ingerinţele ideologice ale regimului sovietic de ocupaţie în viaţa politică, instituţională a actorilor statali estici.

În ianuarie anul 1946, Patriarhul Moscovei a refuzat să primească o delegaţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor formată din: arhiepiscopul luteran de Uppsala, arhiepiscopul anglican de York şi preşedintele Federaţiei Bisericilor Protestante elveţiene. De remarcat şi absenţa bisericilor ortodoxe din U.R.S.S., şi teritoriile ocupate de Armata Roşie la forumul interconfesional de la Geneva din anul 1946.

 

Biserica Ortodoxă Română care este acuzată astăzi de unii analişti de “fundamentalism ortodox “în pofida opresiunii ideologice din perioda “copilăriei comunismului” (1944-1947), a trimis un arhimandrit la reuniunea Consiliului Ecumenic Mondial. Alături de ierarhul ortodox român, din Europa de Est, la Geneva a fost prezent doar un reprezentant al bisericilor germane din zona ocupată, alături de grecii şi ruşii ortodocşi emigraţi. În condiţiile prigoanei comuniste ce se prolifera, unii teologi şi oameni ai Bisericii ca cehul Jan Jzomadka (care a revenit din S.U.A. în Cehoslovacia), sau germanul Niemöller au luptat împotriva ingerinţelor ideologice ale comuniştilor locali sau ale celor de la Kremlin. Deşi consiliul Ecumenic Mondial era considerat un “centru de influenţă imperialist”, Patriarhia română a acceptat ajutorul pentru 3000 de preoţi reveniţi din zona de ocupaţie sovietică. Sintetizând ipotezele de lucru pe care le-am angajat în expunerea noastră, putem concluziona că, politica religioasă a democraţiilor populare are un aspect unitar, determinat de dirijismul ideologic al Moscovei.

Reacţiile naţionale ale bisericilor la procesul de ateizare au fost contracarate  de noile sisteme totalitare bazate pe binomul stat/partid unic, dar după aşa cum am arătat, credem că instituţia religioasă a rămas nucleul societăţii civile a Europei de Est în perioada “copilăriei comunismului” (1944-1947).

 

Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste

Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.

Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi "Societatea academică pentru adevarul istoric", un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului "Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist".

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică "comunizată" de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia "religia este un opiu al popoarelor".

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie spus că, în perioada interbelică, s-a manifestat deschis împotriva persecuţiei religioase din Rusia sovietică. În luna martie anul 1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o circulară prin care cerea slujitorilor şi credincioşilor ei să inalţe rugăciuni către Dumnezeu, pentru creştinii prigoniţi peste Nistru, în această iniţiativă fiind angrenate şi societăţile preoţeşti, asociaţiile religioase, pentru susţinerea de conferinţe publice. Era modelul sovietic, implementat prin ARLUS…

Instalarea regimului comunist, prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie anul 1945), găsea Biserica Ortodoxă Română într-o poziţie defensivă. Cunoscându-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic întâmpina probleme în ceea ce priveşte acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat şi aplicat în cele mai mici detalii. În primul rând, era nevoie de schimbarea tabloului format în perioada interbelică. Printr-o abilă propagandă comunistă, imaginea negativă a regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă era contrazisă total în nenumaratele discursuri ţinute de politicienii aduşi de noile vremuri, în articolele şi întrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietică, cum era, de pildă, "Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică" (ARLUS). În planul comuniştilor români, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sinceră faţă de marele prieten de la Răsărit.

 

Redeschiderea lagărelor şi crucea Patriarhului Justinian al Bisericii Ortodoxe Române

Imediat după instalarea guvernului Groza, lagărele iniţiate odinioară de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Intimidările erau un alt mijloc de exercitare a autorităţii regimului secular în problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestări, cum s-a procedat în timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, în anul 1947, atunci când majoritatea slujitorilor ortodocşi au refuzat să-l înfiereze de la altar pe fostul şef al ţărăniştilor români.

Instalarea definitivă a regimului comunist în anul 1948 aducea după sine atentarea gravă la poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Practic, Biserica are două istorii: una croită de potentaţii vremii, iar alta care se dezvăluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, Patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a înţeles că trebuie să-şi ducă crucea până la capăt. S-a folosit de poziţia sa şi de prietenia cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului în treburile bisericeşti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rău Bisericii, uneori căzând în capcana compromisului, dar a scos instituţia pe care o conducea din conul de umbră impus de comunişti. A căzut în capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, în speranţa unei apropiate eliberări de sub comunism.

 

Ana Pauker scoate religia din şcolile româneşti

Atunci când Religia a fost scoasă din şcolile de stat (august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (între care la loc de frunte şi de cinste s-a numărat Episcopul de pie memorie şi recunoştinţă Nicolae Popoviciu al Oradiei), a iniţiat proiectul de catehizare a copiilor şi tinerilor în biserici, însă a fost blocat de Securitate şi de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunişti Ana Pauker şi Vasile Luca. Toate iniţiativele ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferiţilor factori din conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost sortite eşecului, Ministerul cultelor având permanent sub observaţie această problemă.

De asemenea, pentru un control mai riguros asupra unei parţi a credincioşilor creştini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie. S-a urmarit îndeaproape scenariul ucrainean din anul 1946, statul comunist fiind artizanul acestei mutaţii religioase, printr-o abilă campanie în presă, intimidări, folosirea represiunii chiar, dar mai ales prin specularea sensibilităţilor responsabililor din Biserica Ortodoxă Română. Modul de desfăşurare a acestei campanii, pe lângă reacţiile negative evidente care au apărut, a fost dezavuată de unii ierarhi ortodocşi, precum Patriarhul Justinian Marina, dar mai ales de Nicolae Bălan şi Nicolae Popoviciu, care nu au acceptat să participe la unele evenimente consumate în perioada septembrie-decembrie anul 1948, ci doar la cele cu caracter ceremonial. Iniţiativa Statului a fost desăvârşită la 1 decembrie anul 1948, atunci când, în Monitorul oficial, s-a publicat legea de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice.

 

Valurile de represiune şi rezistenţă anticomunistă din România

 

Frecventelor opoziţii ale Sinodului, partidul le-a răspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii Maicii Domnului" din anul 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoţi care au avut funcţii de decizie în instituţiile Bisericii au fost retinuţi, anchetaţi şi trimişi la Canal, în înjositoarea "brigadă a hoţilor". Alţi slujitori au fost arestaţi doar pentru faptul că erau etichetaţi "chiaburi" de către organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistenţa armată anticomunistă din munţi. Totodată, putem afirma că valurile de represiune se declanşau pe fondul consolidării autorităţii Partidului Comunist în Stat, după "demascarea" deviaţioniştilor din anul 1952, ori după evenimentele de la Budapesta din anul 1956 şi retragerea trupelor sovietice în anul 1958. Acuzaţiile ce li se aduceau clericilor erau încadrate în mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 ("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar şi în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranţa în Stat". Ulterior, în anii '50, comuniştii aveau să mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, săvârşite înainte de 23 august anul 1944, cu sintagma "activitate intensă contra clasei muncitoare". Faptele penale încadrate la acest articol erau, de exemplu, ţinerea şi publicarea de conferinţe, articole, studii şi alte lucrări, care arătau adevărata faţă a comunismului din Rusia interbelică.

 

Prigoana şi întoarcerea la catacombele primelor veacuri creştine

În închisorile comuniste, viaţa religioasă a dobândit un aspect de catacombă. Nenumarate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere în ajutorul divin colegilor de suferinţă. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în "experimentul Piteşti", temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Domnul Iisus Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan.

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Iisus Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleaşi denunţuri plătite, unele anonime, ale aşa-numiţilor "turnători" la Securitate. Deoarece preoţii refuzau să susţină iniţiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole în zilele de sărbătoare ori la strângerea cotelor - precum jertfele ce trebuiau aduse odinioară împăratului - aceştia erau consideraţi "duşmani ai poporului" şi trataţi ca cetăţeni inferiori, copiii lor având mult de suferit. Ineficienţa economiei şi agriculturii socialiste era imputată preoţilor şi credincioşilor, consideraţi "sabotori" în aplicarea directivelor date de partidul-stat, aşa cum creştinii primelor veacuri erau consideraţi vinovaţi pentru răul care se abătea asupra imperiului, ca pedeapsă de la zeităţi.

 

"Uneltitorii legionari" din spaţiul românesc

Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului în Romania. Pentru comunişti, monahii trebuiau compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism şi pelerinaje ale credincioşilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor.

Refuzul Patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus în Sfântul Sinod de reprezentanţii puterii seculare, cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autorităţile să recurgă la un alt val de arestări. În perioada 1958-1959, au fost arestaţi cei din jurul Patriarhului, slujitori consideraţi de încredere, teologi, dar şi mulţi preoţi care "unelteau" împotriva regimului. Au fost formate loturi de "uneltitori", precum "Rugul Aprins", "Vâforata", sau lotul preoţilor de la Episcopia Aradului. Aceşti clerici au fost "demascaţi" că "ascultau posturile străine de radio", comentând negativ, că ţineau "şedinţe legionare" în care educau tinerii etc. simpla calitate de a fi credincios sau teolog însemna, pentru torţionarii regimului comunist, a fi legionar, după cum i s-a imputat profesorului Teodor M. Popescu, în ancheta de la Securitate: "Eşti legionar pentru că eşti teolog şi, fiind teolog, eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar". Pentru aceste "culpe" s-au dat pedepse grele, între 10-25 ani de temniţă grea. Aceste detenţii, totuşi, nu au durat până la expirarea pedepselor, deoarece, în perioada 1963-1964, statul comunist, în dorinţa de a adopta o destindere pe plan internaţional, i-a graţiat pe toţi deţinuţii politici; după ce acesta încercase să-i reeduce, pentru lumea socialistă care apăruse între timp. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o eparhie la alta a Decretului 410/1959, adoptat de către Marea Adunare Naţională în anul 1959. Această transformare profundă a monahismului ortodox era a doua în istoria Bisericii, dupa cea din timpul domniei lui Cuza.

De represiune nu a fost ferit nici Patriarhul Justinian, care a cunoscut un scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele şi doua încercări de otrăvire orchestrate de autorităţi, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox român, Părintele Cleopa Ilie. De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau să fie resimţite şi de Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, finul lui Petru Groza şi, se pare, de Episcopul Andrei Magieru al Aradului, ori Nicolae Popoviciu al Oradiei.

 

Crimele din Basarabia

Un caz aparte al istoriei bisericeşti recente a Romaniei este cel al Basarabiei şi Bucovinei de nord. După cedarea nelegitimă a celor două provincii, în vara anului 1940, ca urmare a presiunii sovietice, viaţa religioasă de peste Prut a cunoscut o prigoană greu de imaginat, asemănătoare cu cea desfăşurată în Rusia interbelică. La sosirea trupelor sovietice, cu sprijinul comitetelor de primire, preoţii au fost persecutaţi cu atâta brutalitate, încât imaginile sinistre îl trimiteau pe privitor la epoca persecuţiilor păgâne din primele secole creştine. Alţii au fost arestaţi, anchetaţi de NKVD, apoi ucişi, după mutarea lor în imperiul sovietic. În stadiul actual al cercetărilor putem spune că aproape 50 de slujitori ai altarului au cunoscut moartea mucenicească numai în perioada ocupaţiei sovietice de un an de zile, în acest spaţiu vitregit de evenimentele istoriei. Bisericile au fost pângărite, jefuite şi chiar transformate în grajduri, depozite sau închise. S-au fixat biruri pentru funcţionarea lăcaşurilor de cult, pe care credincioşii le achitau sovietelor, pentru a se ruga în continuare lui Dumnezeu.

După revenirea autorităţilor române, lăcaşurile de cult au fost refăcute, iar preoţii reinstalaţi în posturile lor. Însă, precum se ştie, prigoana a fost declanşată din nou, după 1944, când trupele sovietice au reocupat cele două provincii romaneşti. În cele ce urmează amintim şi evocăm doar pe câţiva dintre cei care au suferit în urma instaurării acestui regim totalitar, ateopăgân, după cum urmează:

RUSAN, Sebastian (născut în 1884, la Secăşel, jud. Târnava Mică; decedat în anul 1956, la Bucureşti; confesiunea: ortodoxă; profesia: mitropolit; domiciliul: Iaşi)

DANIIL Sandu Tudor (Teodorescu Alexandru-nume real), (născut in anul 1896 la Bucureşti; decedat în anul 1962 la Penitenciarul Aiud; confesiunea: ortodoxă; profesia: ziarist, ieroschimonah; domiciliul: Schitul Rarău, jud. Suceava). Părintele Daniil de la Rarău se impune celor de azi prin opera şi activitatea sa pe tărâm religios, dar şi prin biografia sa, paradoxală, plină de evenimente remarcabile, dar care ascunde în spatele diversităţii constanta unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu în căutarea Adevărului. În anul 1929 el face o călătorie la Muntele Athos, unde a stat câteva luni. Pentru o scurtă perioadă, în luna noiembrie anul 1942, este arestat pentru vechile sale convingeri de stânga, pentru a fi trimis în lagărul de la Târgu Jiu, dar este rapid eliberat. Demobilizat în anul 1944, Sandu Tudor hotăreşte să înceapă o viaţă nouă, găsindu-şi refugiul spiritual la Mănăstirea Antim. Aici, el este unul din principalii iniţiatori ai asociaţiei "Rugul Aprins", întâlnire considerată de unii exegeţi unică între intelectualii români ai veacului şi Biserica Ortodoxă. La sfârşitul lunii iunie 1948, a fost ridicat de către Securitate pentru pretinse ilegalităţi făcute pe frontul din est, Sandu Tudor fiind condamnat la doi ani de închisoare într-un proces în care s-a comportat cu mult curaj.

Eliberat în anul 1952, el se reîntoarce în rîndurile monahilor la mănăstirea Sihastria Neamţului, devenind ieroschimonahul Daniil Tudor. A fost arestat din nou în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul "Teodorescu Alex şi alţii". Sandu Tudor este acuzat iniţial pentru săvârşirea infracţiunii de "uneltire contra ordinii sociale". Pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celula un informator care dă mai multe note referitoare la atitudinea Părintelui Daniil. Pe 22 iulie are loc marea lovitură pentru Sandu Tudor. Văzând că nu pot scoate nimic de la el, anchetatorii hotărăsc să treacă la demascarea prin confruntare. Considerând aceste lucruri insuficiente, anchetatorii răscolesc în biblioteci şi descoperă articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor. Este învinuit de "activitate intensă împotriva clasei muncitoare". Pe baza slabului material probatoriu strâns, Sandu Tudor a fost acuzat de "activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de "organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei ”Rugul Aprins” în perioada anilor 1945-1948". Fiind considerat liderul grupului, el a fost condamnat la 25 ani "temniţă grea", pentru "uneltire contra ordinii sociale" şi 15 ani de "detenţiune riguroasă", pentru "activitate intensă contra ordinii sociale".

Puţinele mărturii păstrate arăta că era atât de reumatic, încat trebuia transportat cu pătura. Pe 16 noiembrie 1962, Părintele Daniil a trecut la Domnul. Cauza morţii: "hemoragie cerebrală". Locul unde a fost înmormântat nu se cunoaşte nici până azi.

GHIKA Vladimir (născut în anul 1873 la Constantinopol, Turcia; decedat în anul 1954 la Penitenciarul Jilava; confesiunea: romano-catolică; profesia: preot; domiciliul: Bucureşti). Vladimir Ghika a studiat la Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris (1893-1895), iar după alţi trei ani de studii în România, a urmat cursurile de Filosofie Scolastică şi Teologie la Roma şi Salonic. A desfăşurat o intensă activitate diplomatică, culturală şi religioasă la Roma şi Paris unde a şi fost hirotonit preot, la 7 octombrie 1923. Cercetările istorice recente demonstrează faptul că Monseniorul Vladimir Ghika a stat în atenţia serviciilor de informaţii comuniste româneşti încă din anul 1945, care l-au trecut pe lista prioritară de urmăriţi. De altfel, notele informative ale acestor servicii îl catalogau drept un potenţial pericol la adresa noului regim, ca urmare a călătoriilor sale efectuate în Ardeal, unde era legătura dintre Nunţiatura Apostolică şi parohiile catolice de acolo, prin apelurile la unitate între catolici şi ortodocşi, lansate în acea perioadă, prin colaborarea sa cu ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi). La 18 noiembrie anul 1952, în drum spre locuinţa unui bolnav, a fost arestat de Securitate şi dus la închisoarea Uranus din Bucureşti, alături de alte 20 de persoane, preoţi, călugăriţe şi laici. După un an de anchetă, a fost acuzat de "trădare" şi "spionaj în favoarea Vaticanului" şi deferit Tribunalului Militar din Bucuresti, care l-a condamnat la 3 ani de temniţă grea. Pentru executarea pedepsei, Monseniorul Ghika a fost internat la Penitenciarul Jilava, la 25 octombrie anul 1953. A suferit foarte mult din cauza regimului de încarcerare, a hranei foarte proaste şi extrem de reduse, a lipsei de îmbrăcăminte, a bolilor de care suferea. A fost pălmuit şi torturat, fiind supus unui tratament inuman, inclusiv "spânzurării electrice", pentru a-l convinge să semneze declaraţiile false cerute de anchetatori. Preotul Hieronim Menges, coleg de celulă cu Ghika, mărturisea următoarele în legătură cu aceste suplicii: "Pe Monseniorul Ghika îl duceau în camera de tortură şi îl puneau la spânzuratoarea electrică: două jumătăţi de inel iţi strângeau gatul şi te ridicau în aer. Totuşi, pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurt-circuit ori de câte ori inelele se strângeau şi începeau să-l ridice". O mărturie a preotului Matei Boilă ne prezintă o altă metodă folosită de Securitate pentru a-l determina pe Ghika să mărturisească neadevărurile pe care aceasta i le cerea. Astfel, i-a fost înscenat un proces, urmat de o condamnare la moarte, după care a fost scos din celulă şi dus la locul de execuţie. A fost legat la ochi şi s-a comandat "foc", sceneta dramatică terminându-se cu detunături de armă cu gloanţe oarbe. Vladimir Ghika a murit la 16 mai 1954, după ce şi-a prezis ziua şi ora morţii. Dosarul penal nr. 1109 de la CNSAS intitulat "H. Menges şi alţii", recent desecretizat de SRI, ne oferă informaţii privitoare la procesul din octombrie 1953, în care a fost implicat Monseniorul Vladimir Ghika. Prin Sentinţa nr. 1234 din 24 octombrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat pe Monseniorul Vladimir Ghika la 3 ani temniţă grea şi confiscarea averii pentru "complicitate la crimă de înaltă trădare".  

GAFENCU Valeriu (născut în 1921 în comuna Sângerei, jud. Bălţi, Basarabia; decedat în1952, la Penitenciarul Tg. Ocna; confesiunea: ortodoxă; profesia: student; domiciliul: Iaşi). Tatăl lui Valeriu, Vasile Gafencu (născut în 1886), a fost deputat în Sfatul Ţării, forul care a votat, în 1918, unirea Basarabiei cu Romania. Pentru aceste "păcate", în 1940 este deportat de ocupanţii sovietici în Siberia (de unde nu s-a mai întors niciodată). Fiul său, Valeriu, a evitat (temporar) un asemenea deznodământ; se fereşte din calea trupelor sovietice, trecând, de unul singur, în Romania şi ânscriindu-se la Facultatea de Drept din Iaşi. Arestat datorită apartenenţei la Frăţiile de Cruce, după rebeliunea legionară din luna ianuarie 1941, a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august l944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Episodul care l-a ridicat pe Gafencu la prestigiul deosebit de care se bucură azi este salvarea Pastorului Richard Wurmbrand, cu preţul propriei sale vieţi. Faptele s-au petrecut în penitenciarul Târgu Ocna. Preiau, cu deferenţa cuvenită martorului direct, mărturia lui Ion Popescu: "Gh. Ardeleanu a fost tratat cu streptomicina ce i-a fost dată şi s-a însănătoşit, cu toate că era la un pas de moarte, înaintea începerii tratamentului. Victor Stratan, care nu avea o afecţiune TBC gravă, a oferit streptomicina lui Valeriu Gafencu, ca să-l salveze de la moarte. Valeriu, însă, a considerat că este mai de folos pentru el să ofere această streptomicina unui frate de suferinţă din aceeaşi cameră cu el, lui Richard Wurmbrand. Acesta a fost, în tinereţe, membru de frunte al PCR, apoi s-a crestinat, devenind pastor protestant al unei organizaţii protestante cu sediul în Suedia. Richard Wurmbrand, în urma tratamentului, s-a însănătoşit şi a fost mai târziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit. În 1940, Valeriu Gafencu devine student al Universităţii din Iaşi, în cadrul Facultăţii de Drept. În anul 1941, cu doar două zile înaintea declanşării rebeliunii legionare, ajunge şef al Fraţiilor de Cruce din oraşul Iaşi. Această împrejurare s-a dovedit fatală pentru destinul studentului basarabean. Valeriu Gafencu s-a implicat în tulburările locale, rapoartele autorităţilor semnalând faptul că, în prima zi a rebeliunii, acesta s-a deplasat la Liceul de băieţi "Mihail Kogălniceanu" şi a "ordonat suspendarea cursurilor pentru o oră". Prin Sentinţa nr. 485/25 mai 1941 a Tribunalului Militar al Corpului IV Armată (Iaşi), Valeriu Gafencu a fost condamnat la 3 luni închisoare corecţională şi 2000 lei amendă corecţională, pentru culpa de a-i fi instigat pe elevi la greva de protest faţă de guvern şi de solidarizare cu legionarii răsculaţi în Capitală. Gafencu a primit o nouă condamnare, în anul 1942 (25 de ani muncă silnică), pentru organizarea unei şedinţe a Fraţiei de cruce din cadrul Liceului Militar din Iaşi. Instaurarea regimului comunist l-a găsit pe Valeriu Gafencu tot la Aiud, unde, până în 1946, a existat un regim de detenţie mai blând. În anul 1946, Gafencu a refuzat să treacă, cu un grup, graniţa de vest (fapt care ar fi fost posibil în condiţiile de atunci), pentru ca doi ani mai târziu să refuze şi "eliberarea, cu condiţia plecării în Basarabia, devenită parte a URSS-ului". Valeriu Gafencu a refuzat, astfel, ideea unei salvări facile, preferând ispăşirea întregii pedepse. Chiar dacă Valeriu Gafencu a fost un laic, prezenţa lui este binemeritată în acest Martirologiu creştin, prin faptele sale, univoce în privinţa trăirii religioase şi a jertfelniciei netrucate.

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!... Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!... Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!...

 

Biserica Ortodoxă Romană în perioada anilor 1944-1989, cu aspectele ei positive şi negative, bune şi rele

 Conform celor spuse şi mai sus, după anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa Statului. În anul 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (fostă la Cernauţi – Bucovina de Nord), patru Academii Teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după anul 1944, peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimisi să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost eliberaţi abia în anul 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) şi mulţi alţii; câţiva preoţi ortodocşi au fost împuşcaţi . Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (trcut la cele veşnice în anul 1964, în Franţa). În anul  1959, aşa cum am precizat şi în paginile anterioare, au fost desfiinţate un număr de schituri şi mănăstiri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimisi în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti (mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Albă-Postăvari, Enei, Spirea Nouă, Izvor, Sfânta Treime Dudeşti etc.). Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă greutate. Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti.

Când, la 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor (abrogată odată cu emiterea Legii nr. 489/2006 privind “Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”), erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi crestin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult. La 19-20 octombrie 1949, Sfântul Sinod a votat Statutul pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (ce are la bază principiile Statutului Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna). Potrivit acestuia, biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunarii de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzaului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Husilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţată în anul 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebesului şi Episcopia Aradului.

Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în adunările şi consiliile parohiale, adunările şi consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.
Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţată în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.
Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rand pe Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), de care am mai pomenit în acest material, priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), fost Profesor la Facultăţile de Teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi Mitropolit al Ardealului (1956-1957) şi al Moldovei (1957-1977). Din 16 noiembrie 1986 până la 30 iulie 2007 biserica noastră a fost condusă de Patriarhul Teoctist Arăpaşu, fost Episcop-vicar patriarhal (1950-19629, Episcop al Aradului (1962-1973), Mitropolit al Olteniei (173-1977), apoi al Moldovei şi Sucevei (1977-1986-1990). Dintre ceilalţi ierarhi, menţionăm pe Mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) şi Antonie Plamadeală (1982-2005); apoi Mitropoliţii Firmilian Marin (1947-1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (1978-2000); Vasile Lazarescu (1934-1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), Episcopii: Nicolae Popiviciu (136-1950), Valerian Zaharia (1950-1969), Vasile Coman (1971-1992) ai Oradiei; Andrei Magieru al Aradului (1936-1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944-1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944-1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944-1979), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase congrese şi întruniri peste hotare. Între faptele mai de seamă din viaţa bisericească ortodoxă trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955).

Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice cu durata de cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi două Institute Teologice de grad universitar cu durata de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu. O serie de teologi români s-au remarcat prin lucrările lor sau prin activitatea ecumenică cum ar fi: Dumitru Staniloae, Ioan Gh. Coman, Liviu Stan, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte, Petre Vintilescu, Ioan Rămureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezuş, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toţi la Bucureşti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealului), Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Şesan, Isidor Todoran, Stefan Lupşa, Teodor Bodogae, Corneliu Sârbu, Dumitru Calugăr, Gheorghe Şoima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.

Patriarhia Română a editat câteva publicaţii şi periodice, cum ar fi: “Biserica Ortodoxă Romană” (apare din 1874) fiind buletinul oficial al Patriarhiei Romane, “Studii Teologice” - revista Institutelor Teologice; “Ortodoxia”, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 aparitii pe an). Toate cele cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: “Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei), “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, “Mitropolia Ardealului”, “Mitropolia Banatului”. La Sibiu apare foaia bisericeasca bilunară “Telegraful Român” - cel mai vechi periodic românesc, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853.

În Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti s-au tipărit: Biblia (patru ediţii, in 1968, 1975, 1982, 1988), cărţi de cult, manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial, lucrări teologice, cărţi pentru credincioşi, cărţi de rugăciuni, calendare s. a. Acelaşi lucru l-au făcut şi tipografiile eparhiale de la Mănăstirea Neamţ, Sibiu şi Timişoara.

După 1964 – anul unui aşa zis “dezgheţ” - au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelasi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, din care multe sunt adevărate monumente de artă. Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhii şi biserici ortodoxe autocefale. Aceste relaţii sunt marcate îndeosebi de vizitele oficiale făcute Bisericii Ortodoxe Române de Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum şi vizitele oficiale făcute de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române acestor Patriarhii, în ultimele decenii.

S-au stabilit relaţii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia Armeană din Etchimiadzin, Patriarhia Coptă din Egipt şi Biserica Siriană Iacobită din Kerala-India), cu Biserica Romano-catolică (mai ales din Austria, Germania şi Belgia), cu Biserica Veche Catolică, cu Biserica Anglicană, cu o serie de Biserici protestante.
Biserica Ortodoxă Română activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. Şi-a trimis delegaţi la Adunările Generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru in Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de Mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeală. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români au activat în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981).

La rândul lor, numeroşi conducatori ai acestei mari organizaţii intercreştine au făcut vizite în România cu diferite ocazii, purtând discuţii cu patriarhii români, cu alţi conducători de culte, ierarhi şi profesori de teologie. Biserica noastră şi-a adus aportul şi la promovarea dialogului intercreştin şi in cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva (câteva sesiuni ale acestor două mari organizaţii s-au ţinut în România) şi multe altele… Doar aşa, ca o paranteză vreau să subliniez faptul că, cele enumerate şi reliefate în aceste rânduri ar fi aşa numitele aspecte ori situaţii mai positive ale bisericii, însă problemele şi greutăţile cu care s-a confruntat ea în continuare au fost la fele de grele şi de multe, ca şi până în anul 1964 - anul graţierii şi amnistierii publice a deţinuţilor politici şi religioşi din România, pentru a-şi contrui aceasta în Occident, îndeosebi, o imagine mult mai bună, altfel conducătorii şi torţionarii politici de atunci rămânând la fel de asupritori şi de vicleni.

Aşadar, Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici , iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parohial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage cât mai multe personae, de toate categorii sociale şi de toate vârstele la biserică. În aceste vremuri, contemporane şi post-moderne, integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea ţării pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului roman, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre stat, etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural, de-a lungul timpurilor. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserică – “Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!...” viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!…

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...

 

Rezumat

Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia celor interesaţi de istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, în context internaţional şi naţional, mai précis spus sub regimul ocârmuirii totalitare şi comuniste, câteva informaţii, date şi elemente ce pot contribui la identificarea şi edificarea acestei perioade şi la circumscrierea ei în marea istorie, destul de zbuciumată, a lumii, a credinţei creştine şi a bisericii din această ţară.

Lucrul acesta este unul destul de îndrăzneţ şi, deci, sufficient de riscant pentru că încă nu avem toate date necesare elaborării unui tablou complet şi întreg, căci nu avem încă, toate cazurile, împrejurările şi situaţiile elucidate, aşa încât au fost şi încă vor mai fi foarte multe încercări, studii, cărţi şi articole în vederea lămuririi acestui capitol din istoria ţării şi bisericii româneşti, cu convingerea că toate au contribuit, contribuie şi vor contribui la o cât mai completă şi mai corectă cunoaştere a istoriei acestor ani, mai cu seamă de către noi, tinerii, care nu am (prea) trăit acele vremuri destul de vitrege, pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit atunci.

În ideea atingerii acestui deziderat am folosit mai multe studii, articole, cărţi şi materiale pentru evocarea vremurilor în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica Ortodoxă Rusă, Poloneză ori Biserica Ortodoxă Română – pe care am prezentat-o în a doua parte a materialului de faţă, într-un context mai amplu, pentru a fi mai bine înţeleasă perioada şi ostilităţile cu care s-a confruntat, precum şi inluenţele (bune şi, mai ales rele) ce veneau atunci dinspre răsărit…

 

Bibliografie selectivă, străină

1. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri), Editura Nemira, Bucureşti, 2005
2. Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Editura Nemira – Coleţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005
3. Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti
4. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006
5. Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise,  Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007
6. Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania,  Editura Christiana, Bucureşti, 2007
7. Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007
8. Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2007
9. Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007
10. Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist, Editura Polirom, Iaşi, 2001
11. Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
12. Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

Evenimente. Apeluri. Petitii
Pseudo - Arsenie Boca

 

Cine se dă drept Arsenie Boca pe feisbuc? Oricine vrea! Si postează orice vrea, sub această etichetă. Iconițe cât mai colorate, poze cu Mănăstirea Prislop, sfaturi duhovnicești, pricesne și acatiste culese de prin blogosferă (evident, fără indicarea surselor), copilași în rugăciune, care adună ușor sute de like-uri. Și de redistribuiri (șeruiri), căci multe din aceste imagini sunt asezonate cu îndemnul: "Pune-ți o dorință și dă mai departe!", "Distibuie [mai departe - sic!] și vezice se va întâmpla!".

Așa cum domnul Jourdain nu știa că face proză, la fel și animatorul paginii "Arsenie Boca" nu știe, probabil, că incită la un act minor de magie - lanțul de dorințe piramidale, închinate, cum ar spune părintele Cleopa, "zeului norocului"! In care dorința de a obține un avantaj personal primează în fața credinței autentice și dezinteresate în Dumnezeu. Ceea ce nu-i decât o formă a superstiției și bigotismului.

Am primit de curând o asemenea propunere, de la un "Arsenie Boca" virtual, de a aprecia o pagină dedicată "Preasfântului parinte Arsenie Boca"! Ignoranța în materie de creștinism a autorului e crasă, de vreme ce nu știe că această titulatură in Ortodoxie îi este rezervată exclusiv Maicii Domnului (nici măcar "cel mai mare din cei născuți din femeie, Ioan Botezătorul", nu e numit astfel)! Totuși, asta nu-l împiedică să posteze iconițe sentimentaloide, pe care le kitch-izează și mai mult cu îndemnurile sale bigote, dar pe care naivii le gustă cu ușurință...

Autorul e extrem de activ, nu în cantitatea postărilor, cât în expansiunea sa în spatiul virtual, astfel că în numai 12 zile de la înființarea paginii (pe 29 decembrie 2016 și până la data scrierii acestui articol) a strâns pe feisbuk o rețea de peste 1200 de prieteni. Nu mai comentez că prin această pagină autorul își promovează un site de fotografie de nunți și botezuri. Nu c-ar fi un păcat promovarea afacerii, dar aceasta se putea face nemascat, mai adecvat și profesionist... Dar asta-i o altă chestiune...

E plin netul de scamatori care se dau drept îndrumători duhovnicești, dar nu fac decât să paraziteze valorile autentice ale creștinismului și să dea apă la moară celor ce vor să-l denigreze. Trist e că asemenea imposturi facile, pe care oamenii serioși nici nu le bagă în seamă, au ajuns, prin insistența cu care se propagă și prin ușurința cu care sunt luate în serios, să compromită, în ochii celor cu credința mai slabă, imaginea unor mari personalități ale Ortodoxiei, ca cea a vrednicului de pomenire, eruditului gânditor creștin, mărturisitor și învățător al neamului, care a fost părintele Arsenie Boca!

Nu încurajați bigotismul și superstiția, nu susțineți asemenea pagini! 

Elena Dulgheru, Sursa: http://www.activenews.ro/stiri/Pseudo-Arsenie-Boca-139934

 

Chemare: Marșul pentru Viață 2017!

 

Pentru ca societatea să nu uite cumva de copilul nenăscut care așteaptă să se nască și de prețul vieții sale pentru societatea de mâine din nou vă chemăm la Marșul pentru Viață!

În 25 martie 2017, de Sărbătoarea Buneivestiri, va avea loc Marșul simultan organizat în orașele țării. Sperăm că de data aceasta toate județele  se vor implica. Anul trecut mai lipseau doar 3: Ialomița, Mehedinți și Harghita. Oare nu se găsesc oameni generoși și cu spirit de jertfă care să ridice semnul vieții și în județele lor?

Anul trecut au participat 110 orașe din România și 20 din Republica Moldova.

Moto-ul comun al evenimentului este ”Ajută mama și copilul. Ei depind de tine!” Nu este doar responsabilitatea exclusivă a femeii însărcinate să poarte de grijă noii vieți pe care o poartă în pântece ci este responsabilitatea în primul rând a tatălui copilului și a familiei, a întregii societăți și mai ales a politicienilor să creeze un cadru legislativ favorabil nașterilor! Nimeni să nu se sustragă din această acțiune de trezire și reparație în fața lui Dumnezeu căci pe toți ne privește problema cât se poate de direct.

Să devii mamă aduce cele mai profunde schimbări în viața unei femei, cele mai adânci emoții, cele mai mari transformări sufletești, cele mai neașteptate surprize și cele mai unice șanse de maturizare. Este un moment extrem de delicat când o femeie are nevoie de sprijin și ajutor din partea celor din jur, din partea societății în care trăiește.

Marșul pentru Viață va fi însoțit de o suită de evenimente pro-viață și pro-familie astfel luna martie va fi desemnată Luna pro-viață 2017! Colega noastră Alexandra Nadane de la ”Studenți pentru Viață” propune:

Exemple de evenimente pro-viață care se pot organiza în Luna pentru viață 2017:

– întâlniri, dezbateri și conferințe pe tematici precum: criza de sarcină, necesitatea sprijinirii femeilor însărcinate şi a copiilor, necesitatea centrelor de criză de sarcină, avortul, adopţia, familia, pregătirea pentru viața de familie, criza între generații, educație, complementaritate bărbat – femeie, dizabilitatea unui membru al familiei etc.

– manifestări religioase;

– vizite la un centru de plasament sau la secția de copii a unui spital, unde se pot face lecturi de povești cu copii, desene cu copii, alte activități specifice;

– vizite la un centru de bătrâni;

– concurs de desene pe asfalt pentru copii pe tema „Mulțumesc, mamă”;

– lansare de carte, cum ar fi „Avortul – ultima exploatare a femeii”, cartea de colorat „Aşteptându-l pe Bebe”, „25 de mituri despre întreruperea de sarcină”

– flash-mob, adică întâlnirea a câtorva participanți într-un loc public, purtând câteva pancarte cu mesajul pe care vor să îl transmită, fotografierea și postarea pe internet;

Prin organizarea Marșului pentru Viață, chemăm la răspundere pe toți cetățenii acestei țări, căci viitorul lor este în joc. O națiune care nu naște și nu prosperă întru natalitate este sortită pierii. Cu cât amânăm redresarea demografică, cu atât mai greu ne va fi să ținem echilibrul între generații. Românii au început Mileniu III cu peste 20 de milioane din care, conform unui studiu publicat de Națiunile Unite în 2015 intitulat ”World Population Prospects”, până in 2100 vor mai rămâne doar 10,7 milioane. Populația de peste 80 de ani va crește de la 4% la 12.7%, adică se va tripla iar segmentul activ de populație care reprezintă forța de muncă suportătoare a pensiilor va scădea de la 60 la 49% până în anul 2100! Sursa: culturavietii

 

 

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu: Joi 16 februarie 2017, Târgu Ocna

 

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
S-a luptat cu valurile - Povestea adevărată a unei femei care, cu credință și curaj, a biruit încercările vieții - Monahia Porfiria (CARTE)

 

Prezentare:

Acest roman, ce se bazeaza pe un caz real, infatiseaza lupta cu necazurile vietii si cu sine insasi a unei tinere femei. Dupa trei casatorii esuate, pierderea unui copil inca din pantece, o perioada de lupta cu alcoolismul si o alta petrecuta dupa gratiile inchisorii, Constantina Stefanou isi gaseste implinirea, cu ajutorul lui Dumnezeu, in daruirea de sine, dedicandu-se ajutorarii oamenilor sarmani si bolnavi din Africa. Mesajul ce strabate discret, dar ferm dintre randurile cartii este acela ca adevarata implinire si biruinta tuturor piedicilor poate fi aflata numai in Izvorul Vietii, Care este Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA

Să fii Român! - Dan Puric (CARTE)

 

Prezentare:

În urmă cu doi ani, am făcut o vizită în Basarabia. Iar acolo, la graniţa aia, de butaforie, pusă cinic să despartă ceea ce este de nedespărţit, ne-a întâmpinat o prepeliţă cu cozoroc. Era vameşa! Mică, pitică, grasă şi îndoctrinată, se apropia de maşina în care stăteam cu paşi rari şi apăsaţi de destin antic grecesc, implacabil.
- Ştampilă roz, avieţi? m-a întrebat ea dur, fără să mă privească, răsfoindu-mi paşaportul cu degetele ei făcute parcă să ancheteze documente, împodobite cu unghii cu o ojă stridentă de culoare roşie, care abia putea acoperi negreala adunată sub ele de-a lungul timpului. O vedeam cum scuipa calm, dar cu hotărâre, pe vârful fiecărui deget dând la o parte, cu o privire leneşă antrenată să ucidă timpul celui din faţă şi cu sclipiri suspicioase, fiecare filă a paşaportului meu...

Detalii despre carte / COMANDA

Crăciun întemnițat - Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste și după eliberare în amintirile mărturisitorilor (CARTE)

Prezentare:

Cu acest volum vom învăța istoria de har a rezistenței. El este răcorirea de suflet a unei generații întregi de supraviețuitori și sămânța de nădejde a noastră, a următorilor iubirii lor de Neam și Dumnezeu.
Veți descoperi oameni care s-au transparentizat într-atât încât nu pot pleca din memoria Bisericii, suflete de cer, rănite dar luptătoare, sângerând dar licărind de luciditatea identității lor creștine.
Când cad zăpezile peste mormintele lor știute ori neștiute, când zidurile temnițelor de odinioară și plăgile de abataj din adâncuri îngheață de frigul iernii, din cotloanele crucificării lor, iertații lui Dumnezeu se-așază în ceată de colindători. Stau bătuți în cuie, așteptând învierea morților și viața veacului ce va să fie! Ei sunt semnul Învierii. Născuți în suferința pietrei, pătimind cu moarte de martir, coborâți de vii în moarte nu cer răzbunare, ci ne dau, zi de zi, cea mai grea lecție: lecția iertării.
Cartea aceasta, ceată de colindători nepereche...

Pr. Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA

 

Statele Unite și Noua Ordine Mondială - O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin (CARTE)

 

Prezentare:

Cred că sunt greu de imaginat două viziuni mai diferite decât aceea susţinută de ideologul eurasiatist cu înclinaţii naţional-bolşevice Aleksandr Dughin şi cea universalistă, de inspiraţie iudeo-creştină, a filozofului brazilian Olavo de Carvalho. Este exact ceea ce face din această carte un document intelectual fascinant, o invitaţie la reflecţii informate şi responsabile despre culturi, civilizaţii, revoluţii şi imperii în lumea de azi şi, mai ales, în aceea de mâine.

Vladimir Tismăneanu

Detalii despre carte / COMANDA

Pastorația persoanelor dependente de alcool - Pr. Iulian Negru, Nicoleta Amariei (CARTE)

Prezentare:

Conţinutul acestei cărți este o importantă sursă de informare, care poate determina o binevenită schimbare de perspectivă asupra persoanelor afectate de alcoolism sau dependenţă de droguri. Slujitorii de astăzi ai Bisericii pot întâlni pe parcursul operei de pastorație multe asemenea persoane afectate de adicție, pe care, informați fiind în legătură cu specificul suferinţelor acestora, le pot ajuta în mod adecvat.
În primul capitol al lucrării autorii încearcă să stabilească o punte de legătură între anumite elemente ale spiritualității și psihoterapiei ortodoxe și problematica adicției față de alcool, așa cum este aceasta văzută în lumina științei actuale. O perspectivă ortodoxă este cu atât mai necesară, cu cât medicina modernă privește alcoolismul ca pe o boală complexă care afectează integral ființa umană și asupra căreia trebuie să se aplece medicul, psihologul, psihiatrul și, nu în ultimul rând, preotul. Prin analiza teologică întreprinsă asupra conceptului de boală bio-psiho-socio-spirituală a alcoolismului putem înțelege și rolul de terapeut al preotului în tratarea adicției, el fiind chemat să predice şi să trăiască personal mesajul Evangheliei lui Hristos, un mesaj vindecător și mântuitor pentru om.
În al doilea capitol, problema alcoolismului este abordată din perspectiva teoriilor tradiţionale şi actuale referitoare la dependenţă. Adicţia este prezentată ca fiind o boală, o problemă medicală care poate debuta prin manifestări ce indică doar un derapaj moral, dar care ulterior devine o problemă gravă, afectând persoana atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psihic. Pe parcursul acestui capitol se descriu caracterul nociv şi efectele progresive ale alcoolismului, care antrenează treptat o stare de neputinţă, pentru ca în final mintea, trupul şi sufletul să ajungă în starea critică când doar cu un ajutor primit din exterior mai pot fi evitate consecinţele cumplite ale acestei maladii.
Capitolul al treilea surprinde impactul adicţiei asupra familiei celor afectați de alcoolism. Pe parcursul acestui capitol al lucrării sunt formulate unele recomandări cu privire la modul în care preotul poate oferi speranţă familiei confruntate cu această gravă problemă. Ni se arată, în mod special, cum afectează alcoolismul relațiile din interiorul unei familii. Reflectarea asupra conceptului de codependență, descris în termenii psihoterapiei moderne, ne poate duce cu gândul la stările sufletești pe care Sfinții Părinți le-au descris ca fiind manifestări ale ”duhului iubirii de stăpânire”, cu toate consecințele acestora asupra persoanei stăpânite de patimă.
În capitolul final al cărții, scrierile despre patimi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt invocate pentru a se oferi o înțelegere duhovnicească asupra adicţiei, dar şi pentru a se extrage din mesajul lor profund soluții de vindecare a patimii. Aceasta poate fi privită din mai multe perspective, dar cea care se impune este aceea în care rădăcina oricărei adicții subzistă în îndepărtarea de Dumnezeu, în înstrăinarea de El, realitate care conduce la pierderea speranţei și a libertății persoanei dependente, care ajunge să se autodistrugă prin patima căreia i se abandonează. Acest ultim capitol conţine, de asemenea, câteva sfaturi practice pentru întreținerea speranţei persoanelor dominate de adicţie și copleşite de cumplitele efecte ale acesteia, consecințe care amenință grav nu doar trupul, ci și sufletul.

Detalii despre carte / COMANDA

Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu - Konstantin V. Zorin (CARTE)

 

Prezentare:

Viaţa ne arată că nici bogăţia, nici distracţiile, nici puterea – nimic omenesc – nu ne pot feri de suferinţă şi întristare. Desigur, cauzele suferinţei sunt altele la bogaţi decât la săraci – dar de singurătate, de depresie, de dragostea neîmpărtăşită, de boli grave, de conflictele cu familia, de problemele la locul de muncă şi de alte necazuri asemănătoare nu este scutit nimeni. Dar de ce e atât de complicat totul? Oare există oameni fericiţi?
Autentica fericire n-o poate dărui decât Cel ce a adus viaţa cea din belşug şi a zis: Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi... Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi; luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.
Cartea aceasta examinează felul în care patimile păcătoase dau naştere iluziilor maladive, complexelor şi crizelor ce ne împovărează viaţa. Pe fondul acestora în sinea noastră apar o mulţime de concepţii false, dar de o vitalitate extremă, despre noi înşine, despre oameni şi despre lumea înconjurătoare. De aici vin atitudinile şi pretenţiile greşite... Aşadar, calea spre fericire trece prin autocunoașterea care duce la învingerea acestor obstacole, şi din lucrarea de faţă putem afla cum anume să le înfruntăm.

Detalii despre carte / COMANDA

Căsătoria de la Taină la instituție - Antonios Kalligeris (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA

Minunile Sfintei Ana revărsate asupra familiilor fără de prunci Paraclisul Sfintei Ana - Ieromonah Serafim Dunia (CARTE)

 

Prezentare:

Traducere de Mădălin Enciu

Inima femeilor care nu au copii sângerează și se topește de dor, neștiind unde să mai caute leacul durerii lor adânci. Dar cine alta, mai mult decât Sfânta Ana – mama Maicii Domnului și cea care mai înainte era stearpă –, poate avea înțelegere pentru familiile care nu dobândesc rodul însoțirii și dragostei lor. Inima ei este un munte de credință, răbdare și smerenie, iar mijlocirea ei înaintea lui Dumnezeu e puternică: cei ce i se roagă cu credință dobândesc împlinirea cererii lor după voia lui Dumnezeu, mângâiere, belșug de bucurie și înțelepciune.

Introducere / 7

Maniere alese pentru prinți și prințese - Amalia Dragne, Cristina-Diana Enache (CARTE)

Prezentare:

Un părinte cu viață sfântă - Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988) - Monahul Zosima - (CARTE)

 

Prezentare:

În fiecare veac și în fiecare generație, Dumnezeu își are aleșii Săi. Oameni răniți de dragostea Sa se leapădă de voia lor și de plăcerile și bogățiile acestei lumi trecătoare, pentru a trăi în belșugul binecuvântării și al bucuriei duhovnicești. Și, cu cât mai mult se leapădă de ei înșiși, cu atât mai mult fac loc în viața lor lucrării Duhului Sfânt, astfel încât la tot pasul văd împlinindu-se cu ei minuni.

Un astfel de trăitor a fost și părintele Simon Arvanitis, a cărui viață o face cunoscută ucenicul său apropiat, părintele Zosima, care a adunat într-o carte consistentă atât date biografice ale Starețului său, cât și sute de mărturii ale celor care l-au întâlnit sau l-au avut ca duhovnic. Mărturii vii, pline de sensibilitate și recunoștință, ne aduc înainte tot felul de probleme, în care de multe ori ne regăsim, și care primesc o rezolvare prin sfatul și lucrarea Starețului. Ni le împărtășesc oameni care s-au bucurat de adevărate minuni, rodite din rugăciunea puternică a părintelui Simon duhovnicul împreunată cu credința lor neșovăielnică de ucenici.

Pe întreg parcursul cărții răzbate, mai lămurit sau mai discret, felurimea virtuților acestui om cu viață sfântă: hărnicia,  dăruirea, zelul, generozitatea, dragostea de asceză, stăruința în rugăciune, extraordinara ospitalitate, creșterea duhovnicească, înțelepciunea, răbdarea necazurilor, dragostea de semeni, înainte-vederea. Pilda vie a Starețului Simon ne edifică sufletul mai mult decât orice cuvânt, hrănindu-ne la masa bogată a viețuirii sale străbătută de focul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Iubiților, răul vine din noi și nu de la alții. Iar, pentru ca Dumnezeu să ne facă să înțelegem aceasta, El îngăduie oamenilor răi să ne vatăme. Dacă însă noi nu suntem vinovați, iar oamenii răi se poartă cu noi cu nedreptate, atunci să ne bucurăm și să ne veselim în acea zi. Dumnezeu ne va răsplăti cu cinste însutită, care e acum călcată în picioare de cei nedrepți, și însutit în schimbul acelor lucruri pe care le pierdem sau ne sunt vătămate. Așa că să luăm aminte, să nu ne facem nouă înșine rău. (Starețul Simon)

Cruciulita cu snur reglabil CR10

 

Mai multe produse, disponibile în stoc: Cruciulițe, metaniere, medalioane

 

Cum să te prețuiești pe tine însuți și cum să îți prețuiești aproapele, David L. Fontes (CARTE)

 

Prezentare:

Una din cauzele principale ale problemelor psihologice și emoționale a reprezentat-o dintotdeauna faptul că omul nu cunoaște, în adâncul inimii sale, care este, cu adevărat, valoarea sa înaintea Creatorului nostru. Sfântul Duh ne va spune întotdeauna adevărul despre noi, dacă I se va acorda această șansă. Această cunoaștere nu esete atât cognitivă, cât intuitiv-duhovnicească. Depășește cuvintele sau conceptele – este pur și simplu cunoaștere. De fapt, această cunoaștere nu provine din gândurile noastre raționale sau din emoții, și nici de la ceilalți: provine din experiența noastră personală – din ceea ce putem numi revelație spirituală sau descoperire, din atingerea interioară a Celui Ce ne-a creat. Cu cât sporim în asemănarea cu Dumnezeu, cu atât înțelegem mai bine cât de prețioși suntem pentru El.
Această carte ne va ajuta în nenumărate feluri: mai întâi, în a înțelege cât de important este să conștientizăm cât de prețioși suntem înaintea Creatorului; în al doilea rând, în a învăța cum să ajungem la acea cunoaștere duhovnicească în inima noastră; și în al treilea rând, în a învăța să îi prețuim pe cei din jurul nostru, începând cu cei din propria noastră casă, cu aceeași măsură dumnezeiască cu care ne prețuiește pe noi Tatăl ceresc.

Detalii despre carte / COMANDA

Noul Materic Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte (CARTE)

 

Prezentare:

Adevărate diamante care ne înfățișează condiția feminină în toate ipostazele ei, asumată cu prețul vieții și al jertfirii hristice pentru aproapele, aceste istorisiri și apoftegme duhovnicești fac parte din moștenirea pustiei, izvorâtă din entuziasmul ascetic și eshatologic al Creștinismului primar.
Noul Materic este un imn de laudă închinat fecioarelor și nevoitoarelor care au murit pentru neprihănire, împărtășindu-ne un spirit plin de optimism înțelepțitor, menit nu numai să nască în cititor sentimentul sublim al străpungerii inimii, al îndrăgostirii de frumos, ci și să întărească etosul bisericesc și viețuirea creștină ale vremurilor noastre și să cultive credința în izbăvire și în iubirea dumnezeiască.

„Nu‑i atât de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor.”

Sf. Ioan Gură de Aur

Detalii despre carte / COMANDA

Chipuri ale demnității românești - Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor (CARTE)

 

Prezentare:

"Chipuri ale demnității românești. Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor” este o carte predominant afectivă. Autoarea ei, Cezarina Condurache i-a cunoscut (alături de Costel Condu­rache) pe majoritatea sfinților și eroilor anticomuniști, ale căror biografii sunt expuse condensat aici (Victor Dinescu, Valentina Gafencu Elefteriu, Părintele Victor Moise, Nicolae Purcărea, Dan Staicu, Ilie Tudor, Profesor Doctor Vasile Boroneanț, Părintele Constantin Burduja, Constantin Constantinescu, Olguţa Blănaru Iordănescu), de unii dintre ei legându-i o dragoste care trece din timp în veșnicie („că iubirea ca moartea e de tare…” – Cântarea Cântărilor, 8,6).
Citind această carte, ai sentimentul că răsfoiești un album de familie al… demnității românești. Privind în jur, ai zice că „demnitate” s-a golit cu totul de sens, și-a pierdut noima (noema, în limba greacă veche). În postcomunism, postindus­trialism, postmodernism și mai ales în societatea globalistă a riscului, cuvântul de ordine este adaptarea. Cu cât te adaptezi mai bine, mai cameleonic la situație, cu atât dovedești că ești mai inteligent. Acest tip de atitudine se dovedește a fi falimen­tară, însă, la capitolul identitate – fie că vorbim de indentitatea personală, fie de cea colectivă (identitatea neamului românesc).
Prin urmare, trebuie să alegem radical – Sau/ sau (în sensul ki­erkegaardian al termenului) – între păstrarea identității și adap­tarea permanentă la situații noi.

Ciprian Voicilă

Detalii despre carte / COMANDA

Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide - Despre duhul, Bogdan Munteanu (CARTE)

 

Prezentare:

Bogdan Munteanu a trăit vreme îndelungată în vecinătatea mărturisitorilor români, trecuți prin cercurile infernului carlist, antonescian sau comunist. A meditat asiduu, cu acribie, asupra textelor care ne-au rămas de la ei, spre folosul nostru spiritual. Adevărul vieții lor i-a luminat, îi luminează și îi încălzește viața. De aceea, ne putem lăsa cu nădejde călăuziți de el. Noi nu trebuie decât să ne învingem inerția lăuntrică și să pășim treaptă cu treaptă, pagină cu pagină pe drumul ce ni se arată...

Detalii despre carte / COMANDA

Ceai Femina-Complex, 50g Sănătatea intimă a femeii

• Menține/restabilește normalitatea intervalului intermenstrual și a fluxului menstrual, precum și confortul fizic și psihic la menopauză.
• Suport pentru sănătatea uterului (chist, fibrom uterin).

• Tulburări ale ciclului menstrual
• Chisturi ovariene
• Hemoragii uterine (menoragii, hipermenoree, fibrom uterin)
• Simptome caracteristice menopauzei (bufeuri, insomnii, iritabilitate, nervozitate)
• Trichomonază vaginală (extern)

A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor mici.

A se păstra bine închis, ferit de umiditate şi căldură excesivă.

Produsul nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat şi echilibrat.

Contraindicat persoanelor cu alergie sau hipersensibilitate la oricare dintre componentele produsului.

A nu se depăşi doza zilnică recomandată.

COMPOZITIE:

Crețișoara a fost numită floarea femeilor pentru că proprietățile sale curative le vizează direct pe acestea. Însă și bărbații se pot vindeca de diferite afecțiuni cu ajutorul Alchemilla vulgaris, denumirea în latină a plantei. Extractul hidroetanolic de Crețișoară este folosit pentru a calma crampele menstruale, simptomele menopauzei, dar are și proprietatea de a regla ciclul menstrual. De asemenea, planta este bună și în caz de fibrom sau endometrioză, boala ce afectează multe femei aflate în perioada fertilă.

Iarba-mare este, de asemenea, o plantă recomandată femeilor, pentru că tratează cu succes afecțiuni ale uterului li simptomele neplăcute cauzate de menopauză. Mai mult, atenuează bolile de cap și reglează problemele de circulație care apar în urma dereglărilor hormonale cauzate de menopauză.

Lucerna este un superaliment datorită ariei largi de substanţe nutritive pe care le conţine. Între acestea se numără opt enzime digestive, fitoestrogeni (hormoni de natură vegetală), bioflavonoide (antioxidanţi, substanţe antiinflamatoare, compuşi ai oxigenului care întăresc venele, arterele şi pe cele capilare), săponine (întăritoare ce conţin săruri minerale), flavone (ajută capilarele fragile), glicozide (compuşi antitumorali), alcaloizi (compuşi din plante cu efect antiinflamator şi antiinfecţios şi care ajută la formarea proteinelor), aminoacizi, acizi organici, minerale şi anumite oligominerale (cum ar fi calciul, magneziul, fosforul, fierul şi potasiul), clorofila, acid folic, niscina şi vitaminele A, B — în special Bl 2 — C, D, E şi K! Poate fi folosită pentru scăderea inflamației plămânilor, fiind benefică pentru cei suferinzi de astm, pneumonie şi bronşită. Conţine de patru ori mai multă vitamina C decât citricele, iar calciul pe care îl conţine este uşor absorbit şi asimilat de către organism.

În mod normal este folosită pentru detoxifierea şi întărirea ficatului, fortificarea şi purifica­rea sângelui, ajută la digestie şi este folosită şi ca tonic general şi întăritor al sistemului imunitar. Poate fi folosită cu succes și în tratarea os­teoporozei.

Mlădițele de Zmeur sunt un adevărat elixir contra afecțiunilor din zona genitala la femei, inclusiv a cancerului ovarian. Acest remediu regularizează menstrele, elimină simptomele neplăcute dinaintea și în timpul ciclului menstrual, previne unele afecțiuni ginecologice care apar pe fondul dezechilibrelor hormonale.

Coada-șoricelului este folosită în tratarea numeroaselor boli. Cele mai eficiente rezultate le are însa în cadrul afecțiunilor ginecologice. Acestea pot fi îndepărtate sau ameliorate cu ceaiuri, tincturi sau băi de coada-șoricelului. Planta are proprietăți antiinflamatoare, calmante, astringente, aseptice care limitează procesul inflamator, distruge microorganismele, diminuează secrețiile și favorizează cicatrizarea. Acțiunea farmaceutica se datorează în primul rând prezenței uleiului volatil și a proazulenelor.

Traista-ciobanului este benefică în tratarea afecțiunilor aparatului genital feminin, însoțite de metroragii. În medicina noastră tradiţională există numeroase recomandări pentru tratarea anginei pectorale, în insuficienţi cardiacă, ateroscleroză, hipertensiune, dismenoree, metroragii, diaree, boli de rinichi, precum şi ca hemostatic, antitumoral, analgezic. Aceste recomandări se găsesc de altfel şi în medicina tradiţională a altor popoare. Comisia Europeană a aprobat utilizarea preparatelor din Traista ciobanului în tratamentul simptomatic al menoragiilor uşoare şi în metroragii. De asemenea s-au aprobat şi aplicaţiile locale în răni uşoare şi epistaxis.

Salvia, datorită compoziţiei chimice complexe a uleiului volatil şi a celorlalte principii active din frunze, are proprietăţi coleretice, carminative, estrogene, antiseptice şi uşor astringente. În medicina noastră tradiţională se foloseşte cu bune rezultate ca adjuvant în balonări gastro-intestinale, în sporirea secreţiei bilei, în diabetul zaharat, în circulaţia defectuoasă a sângelui, în astm bronşic, dischinezie biliară, precum şi în disfuncţii ovariene. Se recomandă în special pentru a echilibra sistemul hormonal, nervos, pentru a stimula memoria și activitatea cerebrală.

Seminţele de Fenicul au efect antiseptic, antispastic, carminativ, stomahic, in flatulenta, calmant gastric, laxativ, diuretic galactogen (stimulează secreția lactată la mamele care alăptează), tonic, vermifug, antiparazitar, sedativ nervos, având efect calmant, conferă o stare de mulțumire, eficient în stări de nervozitate, iritabilitate, efect afrodisiac, antiemetic (antivomitiv). Preparatele pe bază de fenicul sunt recomandate în caz de: sindroame dispeptice, atonie digestiva, balonare, digestie lenta, constipație, colici abdominale la bebeluși, colită, enterocolită, insuficientă dezvoltare a sânilor și alte caractere feminine, tulburări de ciclu menstrual, tulburări de menopauză, stimularea secreției lactate la mamele care alăptează și/sau care prezintă agalactie, insomnie.

Lavanda este un sedativ natural, fiind recomandată în tratamentul depresiei, anxietății, epilepsiei, spasmofiliei și atacurilor de panică, dar și in caz de iritabilitate nervoasa, surmenaj, vertij, isterie, stări de melancolie.

Detalii/ COMANDA

 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls) de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri), precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc. Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta  Editurii Agaton reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii www.agaton.ro - Libraria "Cartea ortodoxa prin posta" (3000 carti; 50 domenii) www.poruncaiubirii.agaton.ro    - Revista Porunca Iubirii www.biblioteca.agaton.ro            - Biblioteca ortodoxa - eCarti si cugetari www.edituraagaton.ro                  - Editura Agaton www.rugulaprins.go.ro                - Site al Asociatiei ORTOPRAXIA "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3) Periodicitate: lunar

Revista Porunca Iubirii  apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revista@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Director: Ioan Cismileanu Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula Redactori Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567