Descarca Revista
Tăierea capului Sf.Prooroc
Ioan Botezătorul

"Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială Dumnezeiască a fost,
ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului."

August 2016

     
 
Sumar:
Despre delegația Patriarhiei Române la Sinodul din Creta: Bine pregătiți şi fermi pe poziţie
Enciclica Sfântului și Marelui Sinod - varianta oficială în limba română
Scrisoare din partea Mănăstirii Vatoped cu privire la unele luări de poziție din Sfântul Munte față de Marele Sinod din Creta
COMUNICAT DE PRESĂ în legătură cu reacții ale unor credincioși din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei față de Sinodul din Creta
Știri externe - august 2016 (EXT)
Știri interne - august 2016 (RO)
Limba aramaica, vorbită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos
Îmdemn la unitate în BISERICĂ. Să nu fie dezbinări între voi!
Adormirea Maicii Domnului (icoana pictată de Părintele Arsenie Boca)
Povestea unei familii arestate, povestea unei familii scoase din istorie…
Pelerinajul Reginei Ana la 7 mănăstiri (1995)
Valori existenţiale umane şi noile coduri penale
Manifest pentru o ştiinţă postmaterialistă
Om bogat, sarac în suflet, atunci când moartea l-a aflat (poezie)
Apel umanitar
COMEMORAREA ANUALĂ MISLEA‏
Campanie de deminare a „Văii Mănăstirilor” – Iordan. Contribuie la refacerea schitului unde a slujit şi Sf. Ioan Iacob!
Comemorarea anuală Târgşor şi lansare de carte‏
Comemorarea Anuala Fetea (27 aug.2016)
Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea, București 1-4 septembrie 2016
Constiinta spune-mi tu - Monah Proclu Nicau (CARTE)
Pelerinaj in Tara Sfanta - Pe urmele Mantuitorului Hristos (CARTE)
Din traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte - Ierom. Eftimie Athonitul (CARTE)
Crestinismul - sufletul neamului romanesc Lucrarile Simpozionului National Sfantul Andrei - Apostolul romanilor - ed. I, 2002 (CARTE)
PSB 15 - Omilii la Evanghelia dupa Ioan - vol. I - Sf. Ioan Gura de Aur (CARTE)
Biblia pentru copii - Noul Testament (CARTE)
Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei si Psaltirea lui David vol. IV, Psalmii 101-150 (CARTE)
Pregatirea pentru spovedanie si pentru Sfanta Impartasanie Predici la Triod - Sf Teofan Zavoratul (CARTE)
Cuvinte despre viata duhovniceasca - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)
Revista Leacuri si retete manastiresti nr. 11 10 august - 10 octombrie 2016
Ruga fiilor - Radu Carstoiu Arbore (CARTE)
Daca muzica ar fi o poveste - Pascal Amoyel (CARTE)



Tema lunii
Despre delegația Patriarhiei Române la Sinodul din Creta: Bine pregătiți şi fermi pe poziţie

 

Nota redacției

Sântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta naște încă discuții aprinse și controverse. Din păcate, puțini sunt aceia care își argumentează poziția bazându-se pe profunde cunoștințe teologice. Sunt mulți cei care fac tulburare fără rost, critică și osândesc în necunoștință de cauză.  

Astăzi o mulţime de creştini nu fac deosebirea între mustrare şi osândire. Ei socotesc şi una, şi cealaltă ca pe un lucru pozitiv, dacă se săvârşeşte în numele adevărului şi al dreptăţii. Hristos a oprit osândirea prin cuvintele: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Mt. 7,1) şi în acelaşi timp a îngăduit şi chiar a dispus mustrarea frăţească, spunând: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur! (Mt. 18,15). Tocmai aceasta observăm permanent în viaţă la unii creştini deprinşi să osândească, crezînd că arată râvnă după legea lui Dumnezeu când aproapele greşeşte. Însă, pentru că ei înşişi sunt plini de păcate, nu reuşesc să înţelepţească plini de pace pe fratele care păcătuieşte.

A mustra înseamnă îndreptarea frăţească a atenţiei aproapelui asupra unora din păcatele lui şi purtarea de grijă iubitoare pentru îndreptarea sa. Osândirea, însă, este căutarea plină de răutate a unui motiv de a necinsti pe aproapele. Creştinul care dojeneşte simte o durere datorită faptului că relaţiile au ajuns rele între el şi aproapele și îi pare rău că aproapele lui a greşit şi a păcătuit faţă de propriul lui suflet. De aceea, caută motiv ca să-l câştige şi are o singură dorinţă: ca el să iasă din acel păcat. Mustrarea frăţească are loc între patru ochi, pentru ca cel ce mustră să cruţe bunul nume al fratelui său. Iată pentru ce Mântuitorul nostru a oprit cu asprime aceste manifestări  spunînd: ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi- spune El şi continuă: Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura.  (Mt. 7,1-5). – sursa: altarulcredintei.md

Este de apreciat cu atât mai mult scrisoarea venită din partea ÎPS Ierotheos Vlachos, unul dintre cei mai mari contestatari ai modului de desfășurare a Marelui Sinod, dar și de conținut al documentelor semnate. Opinia sa, argumentată teologic, a fost preluată și de Revista noastră într-un număr anterior. În scrisoarea oficială, redată și de noi mai jos, ÎPS Vlachos face dreptate delegației Patriarhiei Române prezente în Creta, excesiv și nefondat criticată. În textul scrisorii se arată că BOR a fost fermă pe poziție, iar PF Patriarh Daniel a impresionat prin atitudine, cunoștințe telogice și felul de a se poziționa. Îl cităm în acest context pe Virgiliu Gheorghe, care într-un articol echilibrat din Familia Ortodoxă spune: "Mulţumită Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, care a fost nu numai prezent, dar şi foarte activ în discuţiile purtate în cadrul Sinodului, iată că avem un cuvânt cu multă acrivie teologică şi totodată discernământ duhovnicesc, un cuvânt care nu caută dezbinarea în Biserică, cum am văzut că se întâmplă în unele cazuri, ci caută unitatea noastră, a ortodocşilor, în Adevărul-Hristos. Avem nevoie de astfel de cuvinte izvorâte din multă rugăciune şi jertfire de sine, şi mai puţin de justiţiari, care nu cunosc teologia, dar care parcă se bucură de dezbinare. Unitatea noastră în Adevăr este cea mai importantă, dar pentru aceasta trebuie să fim cu mult mai multă smerenie, mai multă dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa."

Redăm totodată în rândurile următoare și punctul de vedere al ÎPS Macarie al Europei de Nord, cu privire la modul în care ar trebui să fie pusă problema recunoașterii și îmbunătățirii documentelor din Creta. De asemenea, considerăm necesar a prezenta și câteva opinii ale unor clerici și mireni, venite să diminueze tulburarea voit creată în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Sunt îndemnuri la reflectare pe seama respectului și supunerii ierarhice și duhovnicești față de ÎPS Mitropolit Teofan.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre delegația Patriarhiei Române la Sinodul din Creta: Bine pregătiți şi fermi pe poziţie

Pe siteul cuvantul-ortodox.ro a fost publicată recent traducerea  unei scrisori semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Agios Vlasios, cu privire la poziţia şi prestaţia delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la Sfântul și Marele Sinod din Creta. În continuare, redăm textul scrisorii (pentru textul original în limba greacă veziaici):

„Ca membru al Delegației Bisericii Greciei am urmărit cu multă atenție toate sesiunile Sfântului și Marelui Sinod, care s-a întrunit recent la Kolimbari, în Creta. Am mai scris și voi mai scrie despre observațiile și impresiile mele de la lucrările Sinodului. Aici doar aș dori să semnalez rolul important pe care l-a jucat la Sinod Patriarhul României, Daniel, și în general, Patriarhia României. Mai întâi, Patriarhia României s-a pregătit foarte bine pentru Sinod și a făcut propuneri importante de corectare a textelor, mai ales pentru documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Doar trei Biserici au formulat propuneri concrete, adică Patriarhia României, Biserica Ciprului (cele mai puține) și Biserica Greciei. De asemenea, propuneri orale a făcut și Biserica Serbiei. Cred că Patriarhia României a avut cele mai multe observații.

Pe durata sesiunilor, Patriarhul României este cel care și-a susținut opiniile având cunoaștere teologică, experiența de la Dialogurile [ecumenice] și determinare. În anumite cazuri a fost foarte stăruitor și a avut o contribuție importantă în formularea art. 21 al documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. De multe ori a spus că, dacă nu vor fi acceptate anumite corecturi, nu va semna textul. De asemenea, de multe ori și-a exprimat opinia de a nu se finaliza discuția și de a nu se semna textul acesta, ci de a fi lăsat deschis pentru următorul Sfânt și Mare Sinod. Într-un caz și-a exprimat cu intensitate nemulțumirea și a spus că simte că au loc constrângeri. Când a fost finalizat textul și a fost citit în plen, Patriarhul României a constatat că nu a avut loc o traducere corectă în limba franceză și că nu au fost introduse observațiile sale. Atunci a spus că, dacă nu se fac aceste corecturi, nu semnează textul. Acest lucru a avut ca urmare stoparea întregii proceduri, pentru a se corecta din nou textul. Lucru care s-a finalizat după mult timp.

Dintre toți întâi-stătătorii, Patriarhul României, Daniel, a arătat că are deplină cunoaștere teologică și capacitatea de a-și susține opiniile. De asemenea, a avut capacitatea de a face propuneri alternative, atunci când nu au fost acceptate propunerile sale. Însă, întrucât Regulamentul prevedea ca, în cazul în care propunerea unei Biserici nu este acceptată de către celelalte Biserici, textul rămâne așa cum este, de aceea nici nu au fost acceptate toate propunerile. În general, Patriarhul României i-a impresionat pe toți membrii Sinodului prin cunoștințele sale teologice și prin modul în care aborda subiectele.

De asemenea, observații importante a făcut Mitropolitul Moldovei, Teofan, care a vorbit având cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii.Consider că Biserica României a impresionat prin întreaga sa prezență. Când se vor publica actele Sinodului, se va vădi acest lucru din plin”.

Episcopul român al Europei de Nord consideră că documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine" adoptat de Sinodul din Creta "suferă de ambiguități și exprimări neclare teologic și ecleziologic"

Episcopul român al Europei de Nord, PS Macarie, consideră că unul dintre documentele semnate în cadrul Sinodului ortodox din Creta suferă de "de ambiguități și exprimări neclare teologic și ecleziologic, în pofida amendamentelor delegației românești", se arată într-un mesaj postat pe siteul oficial al Episcopiei. În mesajul semnat de PS Macarie Drăgoi, acesta propune ca "documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” ar trebui să fie supus, în continuare, dezbaterilor și modificărilor, astfel încât acesta să fie corespunzător așteptărilor comunităților ortodoxe și nevoilor creștinilor de pretutindeni". Iată textul integral:

"Luând aminte la neliniștile exprimate de numeroși ortodocși asupra unor documente aprobate la Sfântul și Marele Sinod din Creta, îndeosebi asupra documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, aduc următoarele precizări conform conștiinței mele:

1. Contribuția delegației Bisericii Ortodoxe Române, inclusiv asupra documentului amintit, a fost întru totul ancorată în tradiția Sinoadelor Ecumenice și a predaniei ortodoxe. Contribuția s-a concretizat în amendamente acceptate de delegațiile celorlalte Biserici Ortodoxe, prin prestanța teologică și duhovnicească a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a ierarhilor din delegație.

2. Dată fiind maniera imprevizibilă în care au decurs dezbaterile și modificările aduse pe textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, documentul final suferă, încă, în opinia mea, de ambiguități și exprimări neclare teologic și ecleziologic, în pofida amendamentelor delegației românești. Acest lucru a fost exprimat public de mitropoliți care au participat la lucrările Sinodului din Creta, cum ar fi, de pildă, IPS Hierotheos Vlachos, din delegația Bisericii Greciei, sau IPS Neofit de Morfou din delegația Bisericii Ciprului, dar și de către alți ierarhi participanți.

3. În concordanță cu propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel din cadrul lucrărilor Sinodului din Creta, ca întrunirile sinodale panortodoxe să devină periodice, cred că documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” ar trebui să fie supus, în continuare, dezbaterilor și modificărilor, astfel încât acesta să fie corespunzător așteptărilor comunităților ortodoxe și nevoilor creștinilor de pretutindeni."

Comunicat de presă al Asociației Christiana

”Văzând oarecare tulburare în Biserica noastră, văzând mulțimea intervențiilor dușmănoase, a cuvintelor grele, încărcate de răutate la adresa Mitropolitului Moldovei, și văzând și puținătatea intervențiilor care îndeamnă la limpezire prin dialog și pace, Asociatia Christiana îndrăznește să-și prezinte punctul de vedere.

Doua păreri și două rugăminți

Prima părere. Un grup de monahi, preoți de mir și laici, unii bine pregătiți teologic, alții – probabil – străini de ușa Bisericii, au semnat și publicat o „Scrisoare deschisă către arhiereii care au semnat în Creta". Autorii scrisorii au câștigat încrederea duhovnicului de la Sihăstria în sensul că părintele Zaharia a semnat fără să vadă textul care îl amenința pe IPS Teofan cu nepomenirea la sfintele slujbe dacă nu se dezice de semnătura din Creta. Noi amintim acestui grup caă Atanasie și iezuitii au recurs la aceeași viclenie la sfârșitul secolului al XVII-lea când au reușit să sfășie trupul Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Iată, dupa 300 de ani această durere săvârșită într-o singură zi, nu s-a mai putut vindeca până astazi. Noi suntem o Asociație medicală creștină și am învățat că Biserica este un spital nu un tribunal. De aceea, discursul amenințător și ultimativ, mai degrabă seamănă cu rechizitoriul unui procuror, decât cu strigatul unor oi care vor să se despartă de păstorul lor. Cele 4 Biserici care nu au venit în Creta și episcopii greci (vezi Hierotheos) care nu au semnat, n-au amenințat pe nimeni și au păstrat comuniunea cu toți ierahii, clericii și mirenii celorlalte episcopii ortodoxe. Credem ca ați putea învăța și de la ei.

Prima rugăminte: Vă rugăm regândiți scrisoarea în așa fel încât pacea -  nu războiul – să limpezească lucrurile. Aveți timp mult la dispoziție, pentru ca IPS Teofan are multă răbdare cu voi și nu are resentimente față de contestatarii lui.

A doua părere: Ierarhii, teologii și clericii țărilor ortodoxe au avut în ultimii 100 de ani mai multe întâlniri, dezbateri și împreună-rugăciune cu neortodocșii decât între ei. Dacă nu ne înșelăm, o nefericită rânduiala face ca patriarhii ortodocși să se vada cu toții numai când moare unul dintre ei. Și atunci, printre plângerile pentru "fratele nostru”, nu este timp nici pentru dezbateri dogmatice, nici pentru analiza practicii pastorale. Noi mirenii, nefiind teologi, am înțeles dupa Sinodul din Creta un lucru sigur (printre puținele lucruri sigure): 

A doua rugaminte:

Cu fiască supunere, îi rugăm pe ierarhii nosștri să se întâlnească periodic cu ierarhii din celelalte țări ortodoxe, însoțiți cu toții de profesorii teologi și de marii duhovnici, ca să se poată duce hotărârile lor la auzul mirenilor, căci și ei fac parte din Biserică. Sperăm cu toții intr-o limpezire, căci versetul aceasta: "Biserica… nici porțile iadului nu o pot dărâma”, este în fiecare clipă veșnic lucrător. Credem cu tărie că în rai va ajunge Biserica întemeiată în ziua Cincizecimii.” 

 

Jurnal de migrant: Întru apărarea Părintelui şi a Păstorului nostru, Teofan

„Întâi pomeneşte, Doamne, pe Înalt Preasfinţitul nostru Teofan, pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului”. Aşa se vor ruga mâine câteva milioane de credincioşi, popor al lui Dumnezeu, din toată Moldova. Şi nu pentru că aşa vor unii sau nu vor alţii, ci pentru că aşa este textul dumnezeieștii Liturghii. De când este aşa? Cercetând un pic izvoarele, la sfârşit de secol IV, un document sirian – Constituţiile Sfinţilor Apostoli – în care găsim o primă variantă de text liturgic, deşi dacă scormonim mai adânc găsim o mărturie şi pe la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful – clerul şi poporul se roagă pentru episcopul locului. Căci zice Sfântul Irineu al Lyonului „acolo unde este Episcopul, acolo este şi biserica!” Şi vom răspunde cu toţii: „Pe toţi şi pe toate”, deşi varianta din secolul al X-lea cam aşa suna:„Pomeneşte, Doamne, pe cei pe care îi avem în cugetele noastre, şi pe toţi, şi pe toate!”

De ce mă găsesc la miez de noapte, în bucătărie, cu mâncărimi la degete? Stau şi eu şi mă întreb… De două zile, încerc să stau deoparte, deşi sunt departe de România… Să stau deoparte de nişte acţiuni ce tulbură liniştea bisericii în care am fost botezat, liniştea mamei mele, a părinţilor mei duhovniceşti, a profesorilor şi nu în ultimul rând a Mitropolitului meu! Dacă ei nu tac, şi este plin internetul, eu de ce să tac…? Vorbesc astăzi cu mama la telefon, mă întreabă printre lacrimi: „Mamă dragă, ce este cu sinodul acela, că umblă prin sat cu hârtii nişte călugări, să semnăm şi să ne lepădăm de Episcop. Au umblat pe la toate babele neştiutoare, pe la cei care nu au văzut uşa bisericii pe dinăuntru niciodată…Ce să fie?” Şi iau internetul la mână… Primul mi-a sărit în ochi chipul Mitropolitului meu, într-un filmuleţ bine regizat dinainte, adică oamenii ştiau bine ce trebuia să rămână din filmare (cine i-a consiliat, să de mâna cu Cristian Mungiu, cine ştie, vreun premiu …nu strică). Mie personal mi-au făcut o mare bucurie, chiar îmi era dor de părintele Teofan.

Atâta blândeţe şi îngăduinţă a dovedit, exact ca un tată, ca un om îndrăgostit. Vă daţi seama, intra să slujească dumnezeiasca Liturghie, toată concentrarea era pe mare întâlnire euharistică, când domnii din imagine încep să ceară socoteli dogmatice… Iar Mitropolitul, dragul de el, lasă toate, cele sfinte, şi îi îmbrățișează părinteşte. Altul nu ar fi făcut aşa… Am văzut un om îndrăgostit de „poporul lui Dumnezeu” aşa cum îi place să ne numească, căci da, noi suntem Biserica, cler şi popor. Iar episcopul este garantul credinţei noastre. Din ce punct de vedere doriţi: dogmatic, canonic, liturgic, istoric, chiar şi administrativ. […]Fraţilor din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, episcopul este garantul credinţei noastre! Şi a mântuirii noastre! Nu vreau să intru în polemica Sinodului din Creta, dar Dumnezeu ne-a dăruit un Mitropolit, mai mult, ne-a dăruit un Părinte care ştie să îmbrăţişeze, să ierte şi să aducă speranţă. Aş fi mult prea subiectiv să povestesc de ale mele… Risipim energie. Multă şi degeaba. Ca să creăm sminteală… şi dezbinare. Unde ajungeam dacă energia de zilele acestea, cheltuită de oameni de buna credinţă dar orientaţi greşit, o investeam împreună într-un proiect misionar? Trăiesc de câteva zile bune în Occident… nici nu vă daţi seama, pentru cei care nu aţi gustat, cum arată lumea fără Dumnezeu…Şi toate astea pe care le trăiesc eu şi alte câteva milioane de români, cu amărăciune pe aici, vor veni peste noi, peste copii mei şi peste copiii noştri… Vă imaginaţi o biserică ieşeană, sau din Piatra Neamţ, ori din Suceava lui Ştefan, transformată în club de noapte…? Tocmai ce am văzut aici, o biserică creştină din secolul al XIV-lea a cărui altar era masă de ruletă…

Şi noi ce facem, încă o dezbinare, încă o schismă, încă o grupare care se va crede de zilele viitoare „adevărata Biserică Ortodoxă” …mai sunt câteva fraţilor, din păcate.., în loc să strângem rândurile în jurul părintelui nostru Mitropolit… Mă gândeam la un alt om Sfânt, Mitropolitul Iosif Naniescu. Câte a îndurat şi el. Cu catedrala, cu seminarul Veniamin, cu preoţii congresionişti de la Focşani, ba chiar s-a tras asupra lui cu un revolver, dar a rămas în istorie drept Iosif cel Sfânt al Moldovei…deci se poate şi mai rău, Părinte Mitropolit Teofan! Ne batjocorim demnitatea şi onoarea. Am ajuns subiect de glume. Pe la televizor, dacă vrei sa te dai mare, începi sa râzi de Patriarh, de Mitropolit şi de Episcopi. De fapt, fraţilor, ne batjocorim propria viaţă…

În toată vâltoarea celor două – trei zile, un ochi mi-a plâns iar altul s-a bucurat. M-am bucurat pentru că am văzut râvna unor fraţi pentru dreapta credinţă. În sfârşit niște credincioși care se gândesc la ce credinţă vor lăsa copiilor şi nepoţilor! Toţi oamenii simpli implicaţi în „apărarea credinţei împotriva Sinodului din Creta” sunt de lăudat. Chiar sunt de lăudat! Numai că, fraţilor, sunteţi orientaţi greşit. Nu ştiu şi nici nu mă interesează de către cine, dar căutaţi sursa adevărului. Multe s-au dovedit a fi dezinformări grosolane: ba cu Sfântul Munte, ba cu părintele Simeon de la Sihăstria (a se vedea scrisoarea părintelui Simeon scrisă cu mâna tremurândă, postată pe Doxologia.ro) ba cu vise şi vedenii… Repet, nu intru în discuţia sinodului din Creta, dar a-ţi „mototoli” propriul părinte, din a cărui mână te-ai împărtăşit sau ai primit Antimisul ce îţi dă puterea să jertfeşti Trupul Domnului  şi să te „joci” cu copia în Costa cea deja împunsă, provoacă durere…o durere ce o faceţi întregii Biserici, deci şi mie, şi mamei mele, şi mamelor voastre, şi Mitropolitului nostru…

Voi încheia tot cu rânduri din Constituţiile Sfinţilor Apostoli: „Fugiţi de schisme. Că nu e îngăduit, nici să plecăm mintea, nici să ne separam de cei de un gând cu noi. Să fim cu luare aminte, care este faima răzvrătiţilor? Pentru că niciunul nu  a scăpat nepedepsit. Căci nici Abesalom, nici Abedadan, nu au scăpat nepedepsiţi (…) Voi însă fraţilor, lăsându-vă povăţuiţi din Scriptură, păziţi-vă să nu faceţi schisme şi rupturi ale cugetului şi ale unirii voatre!” (Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, cartea a VI-a, cap. I-IV) G.

[…]

Iulian Capsali: Suflete moarte

Am văzut imagini cu câțiva forțodocşi care-l agresau verbal pe Înaltul Teofan al Moldovei, unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi pe care-i avem. Martorii lui Teodot agită satele moldoveneşti. Preotul Vulcănescu... strânge semnături în care denunță BOR ca fiind eretică, ecumenistă... E o dezlănțuire fără precedent de forțe întunecate care infectează implicit climatul social.

[…]

Cristi de la Creanga : August 13 at 7:34pm ·

Am primit pe messenger de la staretul unei manastiri din Moldova:

“Dupa canoanele Bisericii Ortodoxe pe un ierarh nu il poate judeca decat alti ierarhi sau sinodul. Atata timp cat mie nu imi cere ierarhul meu sa ma abat de la dreapta credinta a Sfintilor Parinti sunt dator sa il pomenesc. Atunci cand s-a schimbat calendarul staretului Parintelui Cleopa, Ioanichie Moroi, i-a cerul ierarhul sau să treacă la calendarul nou, indreptat.. S-a rugat aproape 2 saptamani Parintele Ioanichie si era sfant cu viata ca sa ii descopere Dumnezeu ce sa faca si i s-au aratat cei 3 Sfinti Ierarhi si i-au spus:”Parinte Ioanichie, nu te va intreba Dumnezeu pe tine la judecata despre schimbarea calendarului.Tu sa faci ascultare de Biserica ca are cine raspunde pentru asta!” Si Parintele Ioanichie a primit schimbarea calendarului cu toata obstea manastirii Sihastria.
Este foarte bine venita ravna pentru apararea dreptei credinte dar eu consider ca trebuie sa avem si intelepciune si discernamant. Pentru ca neascultarea, schisma si tulburarea sunt foarte mare pacat. Credinta trebuie aparata in duhul dragostei si al smereniei nu in duhul razvratirii, al neascultarii si al tulburarii. Mai mult putem ajuta Biserica cu rugaciunea decat cu vedetismul apararii dreptei credinte. Nu imi amintesc sa fi primit vreo circulara sau vreo adresa scrisa din partea Sfantului Sinod sau din partea Inalt Prea Sfintitului Teofan prin care sa mi se ceara sa fac ceva impotriva dreptei credinte si a invataturilor Sfintilor Parinti si nu cunosc sa se fi intamplat asta undeva la noi in tara. Iar pentru faptele ierarhilor vor raspunde ei personal inaintea lui Dumnezeu asa cum si eu si fiecare dintre noi vom raspunde personal de felul cum marturisim dreapta credinta in aceasta lume”.

 ***

ioanc [pe un alt blog]: 8 august 2016 la 11:22 am

“Circulă pe internet, în ultimul timp, tot felul de dezinformari și aberații care sunt îndreptate asupra ierarhiei BOR și asupra BOR în ansamblul ei. Eu unul constat ca e un duh al tulburării, al răzvrătirii și nu al nelinistii celei bune care apare intru smerenie. Constat ca in ultimul timp se vorbeste despre ortodocsi pro-ecumenism si ortodocsi anti-ecumenism; despre ortodocsi pro-cip si ortodocsi anti-cip, etc (lista e mai lunga in functie de ideologia acceptata). Intrebarea mea ecine imparte astfel ortodocsii? Iar daca ii imparte, care e scopul? Nu acela de a-i dezbina? Eu unul stiu ca ortodocsii sunt cei drept slavitori ai lui Dumnezeu, drept-credinciosi, sau cei care cred drept si adevarat in Dumnezeu. Mai stiu ca ecumenismul si stilismul sunt fete ale aceleasi monede si sunt caderi duhovnicesti. Amandoua provin din acelasi duh al dezbinarii ce au ca tinta ruperea credinciosului din Biserica, din trupul lui Hristos pecetluindu-l astfel cu apostazia. Stau si ma intreb, oare cati din cei care ne ataca azi ierarhii, inainte de a-i trata ca pe niste eretici (oare de unde usurinta aceasta de a-i judeca si de a cunoaste voia lui Dumnezeu) s-au smerit si s-au rugat pentru acestia? Odata infierbantati, de acest duh de razvratire, ei nu se multumesc insa cu aceasta. Te indeamna acum sa nu mai pui piciorul in Biserica pentru a nu mai participa la Sfintele Taine ale acesteia. Chiar asa? Am orbit cu totii? Halal crestini drept slavitori! Adesea uitam ca rolul dracilor e sa ne abata de la cele sfinte, de la faptele lucrarii credintei, umplandu-ne timpul cu tot felul de nimicuri, nimicuri ce insa ne primejduiesc sufletele noastre. Aceasta stare de psihoza generalizata, fanatica, extremista si dusa pana la lamentabil ce ne caracterizeaza in aceste zile vine in antiteza cu starea de bucurie euharistica si de isihie pe care viata Bisericii o propovaduieste.

Au ajuns vajnicii luptatori, cei care indeamna a nu se mai intra in Biserici, de atata tulburare sa ne dea citate din tot felul de asa zisi duhovnici, asa zisi ierarhi, care la o cautare mai atenta se poate usor constata ca fac apologia unor secte schismatice, rupte de Ortodoxie si declarate eretice (v. cazul minciuno-episcopului Antonie Orlov, un schismatic cazut din BORu, (…))

[…]

Si da, mergem in continuare la Biserica pentru ca ea este Casa lui Dumnezeu, locul unde Dumnezeu ne cheama pe toti. Pentru ca Biserica este „impreuna-traire, continua si vesnicie”, a lui Dumnezeu cu Sfintii Lui. Doar in Biserica ne curatim de patimi, facem faptele bune si ne impartasim cu Domnul, ea ne cheama la vindecare sufleteasca si trupeasca, pentru a fi in stare sa ajutam in mod real lumea si sa ne ajutam. Este daca vreti, locul mantuirii noastre.

Doamne, ajuta!”

 




ACTUALITATEA religioasă
Enciclica Sfântului și Marelui Sinod - varianta oficială în limba română

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cântare de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a învrednicit să ne întâlnim laolaltă în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu după credinţa cea de obşte” (Tit 1, 4), şi,  cu insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în asentiment cu Preafericiţii Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi, împreună mărturisind cu dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică reprezintă mărturia autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin întreaga Sa lucrare pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi prin învierea Sa, L-a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o singură gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de aproape” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit ca „Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră în lume.

Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au binevestit pe Hristos şi prin experienţa mântuitoare a credinţei Bisericii prin El, teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de fiecare vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă întregii umanităţi, pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia evanghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.

I. Biserica: Trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi

1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, pregustare şi vieţuire a celor din urmă în Dumnezeiasca Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia„Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transformă şi o adapă cu „apa, curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).

2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, rostite în timpul Cinei de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiţia apostolică şi patristică a subliniat caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni 10, 16-17; 11, 23-29) legând-o întotdeauna de taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în Hristos şi taina Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei Euharistii, ceea ce se confirmă mereu în viaţa sacramentală a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi experienţei sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, după cum este mărturisită în Simbolul de credinţă şi confirmată de învăţătura Părinţilor Bisericii. Astfel, ea simte această mare responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienţei sale de către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia demnă de încredere a adevărului înaintea tuturor oamenilor.

3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi universalitatea (sobornicitatea) ei, este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15, 5-29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a descoperit prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală se continuă neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate universală, cum sunt, spre exemplu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-880) și Marile Sinoade convocate de Sfântul Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a confirmat adevărul de credință, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt și participarea omului la energiile divine necreate. De asemenea, și prin Sfintele și Marile Sinoade din Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea sinodului unionist de la Florența (1438-1439), cele din anii 1638, 1642 și 1691 pentru respingerea învățăturilor protestante, precum și cel din 1872 pentru condamnarea etnofiletismului ca erezie ecleziologică.

4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest duh, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfințește pentru noi în Sfântul Duh (…). Și (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El și întru El, primind primul începutul sfințirii, harul sfințirii să treacă deci la tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).

Prin urmare, conform Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”, prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi toți eram în Hristos, și omenescul comun redobândește viața în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 73, 157-161), de aceea și este singurul izvor de sfințire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfințenia este participarea omului atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în centru Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37). Sfinții întrupează identitatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veșnică înaintea tronului pământesc și ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăția lui Dumnezeu.

5. Biserica Ortodoxă Universală (Sobornicească) este alcătuită din paisprezece Biserici locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate funcționa în detrimentul principiului universalității (sobornicității) și al unității Bisericii. Considerăm că înfiinţarea Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă, alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care continuă să fie sub jurisdicțiilor lor canonice, de care depind astăzi, reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcționarea acestor adunări asigură respectarea principiului ecleziologic al sinodalității.

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 21, 19). Aceasta este suflarea de viață, pe care o insuflă Biserica în societatea umană și care îmbisericește lumea prin Bisericile locale nou-înființate de pretutindeni. În acest duh, credincioșii ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci liber, în iubire și respect față de identitatea culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.

Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru evanghelizarea lumii. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie” și să oferim oamenilor mărturia despre adevărul de credință, ascultând de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea dumnezeieștii împărtășiri, „Se frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”, subliniază faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâine a vieții” (Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu celălalt. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim pe noi înșine tuturor după modul lui Hristos.

Viața creștinilor este mărturia nemincinoasă despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa personal întru libertate la viața veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu și în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile contemporane secularizate, precum și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria continuă a Bisericii.

 III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică

7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie singurul garant pentru naşterea şi creşterea copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieştii iconomii, o consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.

Criza contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine individualistă, cu autoizolarea şi autonomia, şi al pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, precum şi al uitării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaţie, (existentă) printre altele, cărora li se conferă dreptul la validitate instituţională.

Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, hrănit de Biserică, şi darul inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte” cu Hristos şi cu ceilalţi. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi al miresei, în timpul săvârşirii Tainei, trimit către dimensiunea de jertfă şi dedicare deplină faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De asemenea, face referire la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind referinţa eshatologică a tainei iubirii.

8. Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi grijă specială, copiilor şi tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii ale identităţii din timpul copilăriei, Preasfânta noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El şi despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).

Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocşi trebuie să conştientizeze că sunt purtători ai tradiţiei seculare şi binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi continuatorii ei, care vor păzi plini de curaj şi vor cultiva cu dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină dătătoare de viaţă. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Aşadar, tinerii sunt nu doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.

IV. Educaţia în Hristos

9. În zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei referitoare la conţinutul şi obiectivele educaţiei, la abordarea vârstei copilăriei, la rolul profesorului şi al elevului, precum şi în spaţiul şcolii contemporane. De vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că imaginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne determină viziunea cu privire la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este problematizată de sistemul educaţional secularizat şi individualist dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.

La baza grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu doar cultivarea intelectuală, ci şi construirea şi dezvoltarea întregii persoane umane ca unitate psihosomatică şi spirituală, în conformitate cu principiul triptic:Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic, Biserica Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii să participe conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a vieţii în Hristos. Astfel, pleroma creştină află un sprijin existenţial în comuniunea divino-umană a Bisericii şi experimentează în aceasta perspectiva învietoare a îndumnezeirii prin har.

V. Biserica în faţa provocărilor contemporane

10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile politice, culturale şi sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din totdeauna şi rămâne până astăzi deplina autonomizare a omului faţă de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei nefundamentată istoric ca fiind un pretins impediment în calea progresului şi evoluţiei. În societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi interpretări greşite intenţionate asupra tradiţiei creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi ajungerea la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) este considerată ca potrivnică tendinţelor omului de mântuire proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu individualismul, în timp ce caracterul ascetic al etosului creştin este considerat ca o provocare de nesuportat în calea fericirii individului.

Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei, este arbitrară şi improprie, de vreme ce conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă pecetea de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare, în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în lume. În locul „omului-dumnezeu”, Biserica Ortodoxă îl aşază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor: „Nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin,Expunere exactă a credinţei ortodoxe, III, 2, PG 94, 988). Biserica arată adevărul mântuitor al lui Dumnezeu-Omul şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod al vieţii în libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care alimentează şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de conformare a Bisericii faţă de lume (Romani 12, 12).

11. Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa noastră se schimbă fundamental. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului necesită discernământ, pe de o parte, de vreme ce,  pe lângă beneficiile semnificative, cum sunt, spre exemplu, facilitarea vieţii cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave şi explorarea spaţiului, ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative ale progresului ştiinţific. Există pericolul manipulării libertăţii umane, al folosirii omului ca simplu mijloc, al pierderii treptate a tradiţiilor valoroase, al ameninţării sau chiar al distrugerii mediului împrejurător.

Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi firea ei, nu dispune de mijloacele necesare pentru prevenirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe care le produce direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa morală a omului, care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să acţioneze ca şi cum nu le-ar cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale importante ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi oferit fără o abordare spirituală.

12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei. Este vorba de realizări ştiinţifice, ale căror aplicare pe scară largă poate produce dileme serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol deplinătatea autentică a acesteia. Omul este încercat tot mai intens cu propria sa fire într-un mod extrem şi periculos. Există pericolul transformării sale într-o maşină biologică, într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv de gândire controlată.

Biserica Ortodoxă nu poate rămâne pe marginea discuţiilor unor aspecte antropologice, morale şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învăţate de Dumnezeu, descoperind relevanţa antropologiei ortodoxe în faţa răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate şi trebuie să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut al înnoirii neamului omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul de a da naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o unitate unică, destinată pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se împotriveşte oricărei tentative de obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis niciunui rezultat ştiinţific să atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.

Pe această temelie se fundamentează bioetica din punctul de vedere ortodox. Într-o epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, în opoziţie cu viziunile antropologice seculare autonome şi reducţioniste, subliniază crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinul său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea discuţiilor filosofice şi ştiinţifice asupra aspectelor bioetice prin antropologia biblică şi experienţa spirituală a Ortodoxiei.

13. Într-o societate modială, orientată către „a avea” şi spre individualizare, Biserica Ortodoxă Universală (Sobornicească) evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi conforme cu Hristos, concretizate în mod liber în viaţa cotidiană a fiecărui om prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta devine împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „împreună-lucrători suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se încadrează şi asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe om de viaţa sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.

14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, prezente înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omeneşti precum lăcomia, avariţia, egoismul şi rapacitatea şi de consecinţele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care ameninţă într-o măsură tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura în relaţia omului şi a creaţiei este o pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui Dumnnezeu. Abordarea problemei ecologice pe baza principiilor tradiţiei creştine necesită nu doar pocăinţă pentru păcatul exploatării resurselor naturale ale planetei, adică o schimbare fundamentală a gândirii şi comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării nevoilor şi al posesivităţii. Presupune, de asemenea, marea noastră responsabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu înconjurător viabil şi de a-l utiliza după voia şi binecuvântarea divină. În Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca administrator (iconom), păzitor şi „preot” al creaţiei, înaintând-o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia. Această abordare evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra dimensiunilor sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.

VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie

15. Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se extinde rapid, provoacă deja şocuri puternice în economie şi societate la scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare sistematică şi de nedreptate socială, a programat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea tradiţiilor naţionale, religioase, ideologice, precum şi a altor tradiţii. Deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realizărilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi şi săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de tensiune în lume.

Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare, precum şi împotriva extremelor naţionalismului (etnofiletismului), Biserica Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanităţii, ea propune organizarea articulată a Bisericii pe baza egalităţii Bisericilor locale. Biserica se opune ameninţării provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor, pe care o implică globalizarea şi principiul „autonomiei economice” sau al economismului, adică autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale omului şi transformarea ei într-un scop în sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, ghidată de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul umanităţii doar cu creşterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.

16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este esenţial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va rămâne mereu o intervenţie benefică pentru binele umanităţii. Bisericile Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor internaţionale, conform învăţăturii biblice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea specifică atât a Bisericii, cât şi a statului, şi să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja valoarea unică a omului şi drepturile sale care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea socială.

Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi revoltele sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului. Abordarea drepturilor omului de Biserica Ortodoxă se centrează pe pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o cultură a revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în detrimentul conţinutului social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor în pretenţii de fericire şi la ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce subminează temelia valorilor sociale, a familiei, a religiei, a naţiunii, şi ameninţă valorile morale fundamentale.

Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în structurile economice, sociale, politice şi comunicaţionale contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el precum au făcut Hristos, Dumnezeu-Omul, şi Biserica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea principiului libertăţii religioase sub toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei, cultului şi a tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii religioase. Acesta include şi dreptul fiecărui credincios de a-şi manifesta credinţa liber de orice intervenţie a statului, precum şi libertatea predării publice a religiei şi condiţiile de funcţionare a comunităţilor religioase.

17. Astăzi experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui Dumnezeu. Explozia fundamentalismului în sânul religiilor riscă să conducă la dominarea părerii că fundamentalismul aparţine esenţei fenomenului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca „râvnă, dar fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozităţi morbide. Creştinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe sine şi nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al fundamentalismului de orice origine. Dialogul interreligios sincer contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi reconcilierii. Biserica depune eforturi pentru ca „pacea de sus” să fie mai tangibilă pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu puterea armelor, ci doar prin intermediul dragostei, care „nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.

18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză umanitară contemporană: extinderea violenţei şi a conflictelor armate, persecutarea, exilarea şi uciderea membrilor minorităţilor religioase, expulzarea forţată a familiilor din căminele lor, tragedia traficului de persoane, violarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor, convertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi execuţiile atroce. Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a monumentelor culturale.

Biserica Ortodoxă este îngrijorată, în special, de situaţia creştinilor şi a altor minorităţi etnice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi ceilalţi creştini – care au supravieţuit în leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte populaţii au dreptul inalienabil de a rămâne în ţările lor ca cetăţeni cu drepturi egale.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de convingerile lor religioase, să lucreze pentru reconciliere şi pentru respectarea drepturilor omului, în special pentru protejarea darului divin al vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, trebuie să domine dreptatea, pentru a restaura pacea şi pentru a fi posibilă întoarcerea celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne rugăm pentru pace şi dreptate în ţările încercate ale Africii şi în Ucraina. Repetăm mai accentuat în cadrul Sinodului apelul către cei responsabili de a-i elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi ostatici sau se află în captivitate.

19. Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din motive politice, economice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale. Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu şi se îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi, bazându-se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.

Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele producerii crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive necesare. Facem apel la autorităţile civile, la credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care aceştia s-au refugiat şi continuă se se refugieze să le ofere orice ajutor posibil, chiar şi din puţinul lor.

 VII. Biserica: mărturisire în dialog

20. Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice. În acest spirit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi,  Biserica Ortodoxă a conferit din totdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog, ansamblul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi veridicitatea tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată minimalismul teologic şi nici contestarea tradiţiei dogmatice şi a etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi arăta respectul faţă de învăţătura Părinţilor să de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Dialogurile purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturisire cu privire la Ortodoxie, fundamentată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

***

În acest duh, Biserica Ortodoxă din cuprinsul lumii, fiind manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în Hristos, trăieşte întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător de viaţă al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „care este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, curăţire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta Euharistie constituie cel mai central element al funcţionării sinodale a trupului eclezial, precum şi adeverirea autentică a dreptei credinţe (Ortodoxiei) a Bisericii, după cum propovăduiește şi Sfântul Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia certifică învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).

Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe alţii, mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe din întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări dumnezeieşti: „Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, fire ceea ce eşti Una în trei Ipostasuri şi dumnezeiască. Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).

† Bartolomeu al Constantinopolului, Preşedinte

†Teodor al Alexandriei

†Teofil al Ierusalimului

†Irineu al Serbiei

†Daniel al României

†Hrisostom al Noii Iustiniane şi al întregului Cipru

†Ieronim al Atenei şi al întregii Elade

†Sava al Varşoviei şi al întregii Polonii

†Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii

†Rastislav al Prešovului și al întregii Cehii și Slovacii

Delegația Patriarhiei Ecumenice

Delegația Patriarhiei Alexandriei

Delegația Patriarhiei Ierusalimului

Delegația Bisericii Serbiei

Delegația Bisericii României

Delegația Bisericii Ciprului

Delegația Bisericii Greciei

Delegația Bisericii Poloniei

Delegația Bisericii Albaniei

Delegația Bisericii Cehiei și Slovaciei

 

sursa: basilica.ro



Scrisoare din partea Mănăstirii Vatoped cu privire la unele luări de poziție din Sfântul Munte față de Marele Sinod din Creta

 

Redacția Cuvântul Ortodox ne informează despre primirea pe email a următoarei scrisori: 

Doamne ajută!

Într-un foarte scurt timp au ajuns la cunoștiința noastră o mulțime de poziții îngrijorătoare legate de Sinodul care a avut loc de curând în Creta, unele din aceste poziții fiind puse pe seama Sfântului Munte sau a sfinților legați de acesta. 

Trebuie să facem foarte clar de la început că poziția oficială a Sfântului Munte Athos se manifestă numai prin comunicate oficiale pe canale oficiale a Sfintei Chinotite, în urma sinaxelor (consfătuirilor) acesteia. 

Ținem să facem această precizare pe care o socoteam evidentă, datorită faptului că face vâlvă zvonul conform căruia „Sfântul Munte nu primește Sinodul din Creta”. Această știre este falsă. Există într-adevăr în Sfântul Munte monahi singulari sau chiar mici grupuri nestatornice formate în general din monahi cu tendințe vădit anarhiste care din cauza acestor tendințe au plecat sau au fost expulzați de la așezămintele monahale unde sălășluiau (mănăstiri, schituri, chilii).Aceste elemente își arogă titulatura de „Părinții din Sfântul Munte” încercând astfel să ducă în înșelare sufletele nevinovate iubitoare de Hristos. Nu trebuie ascultați pentru că ascultarea acestora îi va vătăma și pe cei care pleacă urechea și pe monahii respectivi prin validarea drumului greșit pe care se află.

Poziția oficială a Sfântului Munte Athos în privința Sinodului din Creta rămâne, până la noi documente, documentul promulgat de Sfânta Chinotită înainte de lucrările sinodului în care expune amendamentele de rigoare relativ la documentele pregătitoare pentru lucrările sinodului. 

Deci, până la noi documente, Sfântul Munte primește hotărârile sinodului, urmărind cu atenție și răspunzând în privat, încercând să diortosească cu dragoste și discreție anumite probleme legate de acest sinod începând de la procedurile de desfășurare și până la anumite puncte din hotărârile acestuia. Dacă va fi nevoie să răspundem public, o vom face.

Mult mai grav este însă lucrul că anumite puncte discutabile legate de acest sinod sunt folosite într-un mod cu totul și cu totul exagerat sau complet fals pentru a genera schisme, destabilizări și panică în Biserica lui Hristos. 

Suntem total împotriva acestor tendințe anarhice fără discernământ care nu își au locul nici ca mod și nici ca scop, având conștiința că cu ajutorul și darul Maicii Domnului și rugăciunile voastre Sfântul Munte nu suferă deocamdată de un entuziasm nelalocul lui în nicio direcție. De asemenea, poate că ar fi bine să precizăm cu smerenie că părinții din conducerea duhovnicească a Sfântului Munte au o imagine clară a situației atât din punct de vedere informațional cât și duhovnicesc. 

În acest context, dorim să afirmăm sprijinul nostru duhovnicesc plin de dragoste, dar și de trezvie către toți întâi-stătătorii bisericilor ortodoxe și socotim total nepotrivit orice război anarhic dus împotriva persoanei acestora sau împotriva oricărei biserici locale. Sprijinim și încurajăm de asemenea orice dialog, orice critică constructivă făcută cu dragoste, în pace și bună cuviință venită din partea turmei de Dumnezeu iubitoare pe care o îndemnăm să-și ia în serios menirea de creștin, să se lupte pentru înduhovnicirea sa și se roage pentru înduhovnicirea și unitatea tuturor. Nu uitați că sunteți într-un război informațional feroce și cei care poartă acest război sunt în afara și împotriva Bisericii și nu într-insa.

Poate că ar fi bine să menționăm aici, ca smerit sfat duhovnicesc, că o critică, o judecată se vădește a fi de la Dumnezeu dacă:

- aceasta conține roadele Duhului Sfânt. Adică este făcută cu dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, înfrânare și are un duh care face bine, nu un duh rău, amar, zdrobitor, violent.

- judecata, critica se adresează faptelor, cuvintelor, învățăturilor iar nu persoanelor. Nu putem judeca persoana, după cum ne învață toată tradiția Bisericii. Atacul la persoană nu este de la Dumnezeu, mai ales dacă este însoțit de osândiri și categorisiri ca „eretic” relativ la o persoană înainte ca acea persoană (învățătură) să fie condamnată în sinod. Omul lui Dumnezeu va căuta să nu se pomenească nume să nu vădească persoane în clipa în care judecă, în clipa în care critică o poziție. Omul este chipul lui Dumnezeu și nu poate fi judecat.

Este făcută cu înțelepciune. O crititcă este de la Dumnezeu, izvorul a toată înțelepciunea, dacă este alcătuită temenic, documentat, după mult sfat cu alte persoane duhovnicești. O înșirurire de categorisiri la adresa unei persoane, eveniment sau învățături fără nici un fel de argumentație nu arată duhul lui Dumnezeu, dimpotrivă.

Faceți totul pentru a vă uni cu Hristos și între voi.

De asemenea, în același context am dori să semnalăm iubiților noștri  în Hristos cazul unui „vis” cu „Sfântul Paisie Aghioritul”, chiar dacă blogul care a originat articolul referitor la „vis” l-a șters.

Fraților, Biserica lui Hristos nu se ghidează după vise mai ales în cazul în care acestea apar din surse anonime pe internet și în care „Sfântul Paisie Aghioritul” îndeamnă „Cu toate forțele împotriva Sinodului tâlhăresc din Creta” (!). Datorită faptului că obștea noastră l-a cunoscut foarte îndeaproape pe o durată lungă de timp pe Sfântul Paisie în perioada când ne aflam la Cutlumuș, iar acesta la Panaguda dimpreună cu alți ucenici foarte apropiați ai Sfântului cu care avem relații duhovnicești foarte apropiate (vezi http://asceticexperience.com/portfolio/feast-saint-paisios-held-disciples-photo-report/) putem da mărturie că această „vedenie” este lucrare diavolească. Nu-i dați crezare.

Iubiților, să fim copii cu păcatul nu cu mintea.

Cu mult drag în Hristos,

m.Th.

http://AsceticExperience.com

 



COMUNICAT DE PRESĂ în legătură cu reacții ale unor credincioși din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei față de Sinodul din Creta - Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

     În ultima vreme, pe adresa Arhiepiscopiei Iașilor au fost trimise mai multe memorii în care s-au exprimat diverse opinii în legătură cu întrunirea Sfântului și Marelui Sinod din Creta (18-26 iunie 2016).

Răspunzând acestor memorii și dorind a prezenta lămuririle necesare în legătură cu participarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la acest eveniment bisericesc, Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor aduce la cunoștința celor interesați următoarele:

1. În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate și în limba română pe site-ul basilica.ro. Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfințitul Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte și receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii eparhiei pe care o slujește. De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinției Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât și după întrunirea sinodală din Creta. Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenții făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta.

Cele mai multe reacții au loc în legătură cu documentul intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În acest document se afirmă că:

a. Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 1);
b. „ (...) bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 21);
c. Există o „criză profundă prin care trece mișcarea ecumenică” (art. 7);
d. „Biserica Ortodoxă, (...) participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional” (art. 18);
e. „Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19).

Cu toate aceste precizări și altele asemănătoare, documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” este cel mai dezbătut și criticat text dintre toate cele care au fost adoptate în Creta. Trebuie, de asemenea, menționat faptul că nu toți participanții la Sinodul din Creta și-au însușit textul respectiv. Aflându-se în dezbaterea Bisericii și ținând cont de faptul că patru dintre cele 14 Biserici Autocefale nu au fost reprezentate la acest sinod, putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat. Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod.

2. Regretăm că, în contextul acestor dezbateri firești din Biserică, există și luări de poziție extreme, precum unele care se regăsesc în memoriul intitulat „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta”. Acest memoriu a fost înaintat Centrului Eparhial din Iași în ziua de 11 august 2016 și a fost publicat pe unele pagini de internet. Pentru a nu exista dubii cu privire la convingerile și mărturia de credință ale Părintelui Mitropolit Teofan, Înaltpreasfinția Sa reafirmă în fața preoților din parohii, a viețuitorilor sfintelor mănăstiri și a creștinilor mireni din Arhiepiscopia Iașilor următoarele:

«a. Hristos și Biserica Sa Ortodoxă constituie tezaurul cel mai sfânt și scump, care nu poate fi negociat sau diminuat în nicio formă și prin niciun compromis.
b. Comunitățile și confesiunile creștine eterodoxe s-au îndepărtat în elemente doctrinare fundamentale de la credința cea adevărată, așa cum a fost și este aceasta cunoscută, trăită și mărturisită de Biserica Ortodoxă.
c. „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici și confesiuni eterodoxe”, așa cum menționează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă și acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învățăturile și practicile greșite ale eterodocșilor (ex.: o singură fire în Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor și altele) sunt erezii și le consider ca atare.
d. Relațiile ortodocșilor cu eterodocșii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar comunitățile și confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr și au îmbrățișat învățături și practici greșite.
e. În relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepții precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unității Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viața Bisericii Ortodoxe.
f. Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menținerea calității de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor. O reflecție și o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare și așteptate de către mulți credincioși ortodocși.
»

3. Este important să menționăm că unele persoane ce se regăsesc pe lista de semnături a memoriului „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta” au precizat, după ce textul a fost publicat pe internet, că nu au avut știință că în document se propune întreruperea pomenirii ierarhului la sfintele slujbe. Prezentăm în anexă, punctul de vedere al Ieroschimonahului Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, așezat de inițiatorii demersului ca prim semnatar. Această poziție este asumată și de către alți semnatari, precum Ieromonahul Sava Popa de la aceeaşi mănăstire și Preotul Postelnicu Constantin Ciprian din Războieni (Neamţ). Precizările acestor părinți arată maniera nepotrivită prin care cel puțin o parte dintre semnăturile alăturate memoriului menționat au fost colectate.

4. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan îndeamnă poporul dreptmăritor din Arhiepiscopia Iașilor la rugăciune pentru ca Hristos-Domnul să lumineze şi să înţelepţească pe toţi cei implicaţi în această dezbatere. Este necesar a aborda cu discernământ provocările împreună-vieţuirii în Biserică, în vederea păstrării unităţii întru Adevăr şi a comuniunii de iubire între mădularele acesteia.

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

 

Anexa 1: Scrisoarea P. Cuv. Ieroschimonah Simeon Zaharia către I.P.S. Mitropolit Teofan

Anexa 2: Mesajul P. Cuv. Ieroschimonah Simeon Zaharia către fiii săi duhovniceşti



Știri externe - august 2016 (EXT)

 

SUA: 25 de ani de la trecerea la Domnul a Maicii Alexandra – Principesa Ileana a României

În perioada 5-7 august 2016, cu prilejul hramului, Mănăstirea Schimbarea la Faţădin Ellwood City, Pennsylvania (SUA), a organizat un pelerinaj în cinstea Maicii Alexandra (Principesa Ileana a României), ctitora mănăstirii. Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la trecerea la Domnul a Principesei Ileana, fiica regelui Ferdinand I, care a intrat în monahism cu numele de Alexandra. Site-ul oficial al Mănăstirii Schimbarea la Faţă din Ellwood City a publicat programul manifestărilor dedicate hramului de anul acesta, care vor avea ca moment central Sfânta Liturghie oficiată de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mark, Arhiepiscop de Philadelphia şi Pennsylvania de Est – Biserica Ortodoxă din America (OCA). Înaintea Sfintei Liturghii, va avea loc o procesiune de la biserica principală a mănăstirii, până la paraclisul Sfintei Mari Ducese Elisabeta. Hramul de anul acesta al Mănăstirii Schimbarea la Faţă este dedicat şi Maicii Alexandra, ctitoră şi stareţă a mănăstirii, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la adormirea ei (1991). Principesa Ileana a României s-a retras în anul 1961 la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Bussy-en-Othe, Franţa, cu îndrumarea Mitropolitului Antonie Bloom de Suroj. În 1967, a îmbrăcat haina monahală, devenind Maica Alexandra. Tot în 1967, Maica Alexandra a ctitorit Mănăstirea Schimbarea la Faţădin Ellwood City, Pennsylvania – primă mănăstire ortodoxă de obşte românească din America de Nord. În vârstă de 82 de ani, Maica Alexandra trece la cele veşnice, în data de 21 ianuarie 1991, la spitalul St Elizabeth din Youngstown, Ohio. Este înmormântată în curtea Mănăstirii Schimbarea la Faţă. - Sursa: basilica.ro

SLOVACIA: Întâlnire internațională a tinerilor ortodocși la Prešov

În perioada 20 – 26 iulie 2016 a avut loc la Prešov (Slovacia) Întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși, organizată de Frăția internaţională a tineretului ortodox Syndesmos, informează site-ul oficial al întrunirii. Evenimentul din acest an s-a focalizat în mod special asupra lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-au desfășurat în perioada 16-26 iunie 2016 la Creta, Grecia. Întrucât tinerii caută răspunsuri pentru viața spirituală în lumea modernă, scopul acestei întâlniri a fost acela de a prezenta prin prisma tinerilor diferite teme importante pentru întreaga Biserică. În program au fost incluse evenimente culturale, participarea la slujbe, conferințe, precum și excursii. O întâlnire asemănătoare va avea loc în acest an și la București în perioada 01 – 04 septembrie (ITO2016), fiind așteptați în capitala României mii de tineri din întreaga lume.

ATHOS: A trecut la Domnul staretul Manastirii Sfantul Pantelimon

Parintele cuvios Ieremia a decedat la orele 14:00, in stare perfecta de conștiința, fara suferinta, în deplina pace. Imediat după mutarea sa la cele vesnice a fost oficiata o Slujba a Parastasului, în prezența tuturor călugărilor mănăstirii. Apoi, a început citirea continuă a Evangheliei, iar in data de 5 august a avut loc Slujba Inmormantarii, după oficierea Sfintei Liturghii.

SUA: CHATBOTS-ii: Inteligența Artificială pregatită să desființeze Creștinismul

Cercetatorul in domeniul Inteligentei Artificiale, Alan Metcalfe, a declarat pentru ANS, conform unui articol semnat de Dan Wooding, că el crede că cel mai "clar si alarmant pericol, din prezent, la adresa Creștinismului" este dezvoltarea "Chatbots"-ilor - adica a unor roboți de tip Chat, care sa-i educe, prin raspunsuri, pe oameni. Dan este fondatorul și directorul internațional al ASSIST, și este, de asemenea, autor a 45 de cărți. El are, de asemenea, o emisiune de radio săptămânală și două emisiuni TV, toate in California de Sud. Chatbot, sau chatterbot, este un tip de robot care exista si functioneaza si in prezent, peste tot, de tip 'agent de conversație' - adica un program de calculator, conceput pentru a simula o conversație inteligentă cu unul sau mai mulți utilizatori umani, prin metode auditive sau textuale, avand o baza de date extrem de dezvoltata, pentru furnizarea automata de raspunsuri. Metcalfe spune că Google, Facebook, Microsoft și de alți dezvoltatori ce tin de Inteligenta Artificiala se afla "într-o mișcare agresiva a unei afaceri ce tine de construirea unor Chatbots-i puternici 'alimentati' cu Inteligenta Artificiala, care sa le asigure copiilor noștri cunoștințele de care ei au nevoie, in orice domeniu, chiar și in ceea ce tine de Dumnezeu". - Sursa: lonews.ro

ETIOPIA: Bisericile monolit, monumente unice în lume, ridicate de un rege sfânt

Orașul Lalibela din Etiopia ascunde adevărate minuni ale arhitecturii creștine. Prea puțin mediatizate (și poate că e bine să fie așa!), aici se află biserici monolit, săpate direct în stâncă, loc de pelerinaj și reculegere pentru creștinii ortodicși din Etiopia. Probabil că nimeni nu se gândește la această țară africană atunci când este întrebat unde a fost adoptat mai întâi creștinismul ca religie oficială, însă Etiopia se poate mândri cu această realizare. Este una dintre primele națiuni care s-au creștinat, încă de pe vremea Apostolilor. Localitatea Lalibela, al doilea centru de pelerinaj din Etiopia dupa capitala Aksum, este situată la aproape 2.500 de metri altitudine. Numele provine de la Gebre Mesqel Lalibela, care a fost regele Etiopiei în secolul al XII-lea și care a vrut să reconstruiască aici Noul Ierusalim, dupa ce orașul sfânt a fost cucerit de musulmani. Nu știu dacă putem considera Lalibela drept Noul Ierusalim, dar cu siguranța regele credincios a reușit să ridice aici un complex unic în lume. Regele Lalibela este considerat sfânt de către Biserica Etiopiană, iar tradiția spune că ar fi domnit timp de 40 de ani. Fosta capitala a Etiopiei, cândva un oraș bogat și plin de fast, este acum o simplă localitate rurală, cunoscută numai datorită acestor biserici săpate în stâncă. Istoricii nu au reușit să afle exact când au fost ridicate aceste clădiri, dar, fiind construite în timpul domniei lui Lalibela, datează cu siguranță din perioada secolelor al XII-lea sau al XIII-lea. Complexul inclus acum în patrimoniul UNESCO este format  din 11 biserici, care formează patru grupuri, localizate în cele patru puncte cardinale. Cea mai mare biserică este Biete Medhane Alem (Casa Salvatorului Lumii), considerată de specialiști ca fiind cea mai mare biserică monolit din lume, inspirată de Biserica Sfânta Maria din Zion din Aksum. În apropiere se înalță Biete Maryam (Casa Mariei), cea mai veche biserică de aici, care cuprinde și mormintele simbolice ale lui Adam și Iisus.Cea mai cunoscută și fotografiată biserică din complex este însă Biserica Sf. Gheorghe, situată în zona de vest. Arheologii spun că este cea mai frumoasă dintre toate și de asemenea s-a păstrat mult mai bine decât celelalte. Având în vedere modul în care au fost realizate, prin excavarea bucăților de rocă, probabil construcția unei biserici de acest fel a durat zeci de ani, dacă nu chiar mai mult. Stilul lor este unic în lume, bisericile îmbinând elemente copte și etiopiene, combinând armonios teme specifice creștinismului ortodox din Evul Mediu cu farmecul local, african. Sursa: activenews.ro 

Linkuri la ȘTIRI:

Comunicat. Patriarhia Română solidară cu victimele cutremurului din Italia

Patriarhul Antiohiei vizitează Polonia 

Cum răspund creștinii din India în fața persecutorilor

Cetatea Sodoma, descopeită. Noi dezvăluiri

1070 de ani de la moartea Sf. Cuvios Ioan de la Rila



Știri interne - august 2016 (RO)

 

Candela originală a Mariei Brâncoveanu readusă la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, marţi, 09 august 2016, ora 11:00, o delegaţie a bisericii Sfântul Gheorghe Nou condusă de părintele paroh Emil Cărămizaru va aduce de la Muzeul Naţional de Istorie a României candela originală a Mariei Brâncoveanu, după cum informează Serviciul de presă al bisericii Sfântul Gheorghe Nou.

După 43 de ani, acest obiect de patrimoniu al bisericii Sfântul Gheorghe Nou, preluat în custodie de Muzeul Naţional de Istorie a României în anul 1973, va fi reaşezat cu o săptămână înainte de prăznuirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni deasupra mormântului Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, locul său iniţial. Demersurile întreprinse pe lângă Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Istorie a României în vederea recuperării sale au durat aproximativ doi ani. *** ISTORIC Sursa: basilica.ro

Ziua Imnului Naţional: Patriarhul României îndeamnă la păstrarea şi promovarea simbolurilor naţionale

Ziua de 29 iulie este de mare importanţă pentru poporul român. Această zi este dedicată imnului naţional al României, Deşteaptă-te române! Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat adesea datoria credincioşilor de a cinsti simbolurile şi valorile neamului românesc:  Celebrarea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor! Imnul naţional Deşteaptă-te române, alături de limba, cultura şi credinţa strămoşească a poporului român reprezintă, după cum a susţinut în repetate rânduri Patriarhul Daniel,  un îndemn la păstrarea şi cultivarea identităţii naţionale: Imnul naţional, alături de alte simboluri naţionale: Drapelul României, Stema ţării şi Ziua naţională, ne îndeamnă să păstrăm şi să cultivăm sentimentul idenţităţii naţionale, care este intim fiecărei persoane şi depinde de felul în care fiecare interiorizează reperele sale identitare cele mai importante: limba, cultura şi credinţa.

Patriarhul României adresează tuturor românilor îndemnul de a respecta şi promova simbolurile unității şi identităţii noastre naţionale care sunt rezultatul multor eforturi şi jertfe ale strămoşilor noştri: Avem datoria să respectăm, să păstrăm şi să promovăm simbolurile unității şi identităţii naţionale ca fiind simboluri ale demnității poporului român, obținute cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni. -  Sursa: basilica.ro

Rezoluţia românilor din diaspora, de la Izvoru Mureşului, trimisă autorităţilor române

Cea de-a 14-a ediţie a Universităţii de Vară de la Izvoru Mureşului s-a încheiat cu adoptarea unei rezoluţii, trimise Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului, Guvernului şi partidelor politice. Reprezentanţii comunităţilor istorice de români din jurul frontierelor şi din diaspora formulează solicitări, precum: facilitarea obţinerii cetăţeniei române ori înfiinţarea de noi institute culturale.

Liderii de opinie şi reprezentanţii asociaţiilor de români subliniază, în rezoluţia adoptată, că românii din comunităţile istorice din jurul frontierelor României şi din Balcani sunt supuşi unui proces agresiv de asimilare, fără a beneficia de drepturile impuse de standardele europene pentru minorităţi naţionale. Ei cei crearea unui Minister al Românilor de Pretutindeni, adoptarea legii privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a României, pe modelul altor state membre ale Uniunii Europene, asumarea de către partidele politice româneşti de pe cele două maluri ale Prutului a unui pact pentru reunire, care să ducă, până în 2018, la integrarea completă a Republicii Moldova cu România, reînfiinţarea Oficiului pentru Republica Moldova în subordinea primului ministru, mărirea numărului de deputaţi şi senatori care să reprezinte proporţional numărul cetăţenilor români din diasporă şi Basarabia, înfiinţarea Institutului Cultural Român la Kiev şi Moscova, precum şi a unor filiale la Cernăuţi, Ismail şi Sankt Petersburg, facilitatea acordării cetăţeniei române pentru etnicii români din jurul frontierelor şi Balcani şi simplificarea procedurilor de redobândire a cetăţeniei române. Referitor la populaţia românească din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, participanţii la această ediţie a Universităţii de Vară de la Izvorul Mureşului mai solicită ca finanţarea asociaţiilor culturale româneşti să fie similară cu suma alocată de guvern Fundaţiei "Communitas" a maghiarilor din România şi interzicerea alocării de fonduri publice a manifestărilor cu caracter extremist. Ei mai cer şi asigurarea respectării statutului limbii române ca limbă oficială în administraţia locală şi o strategie de dezvoltare economică a acestei zone.

Un politician, despre festivalul UNTOLD: Se invocă AntiHristul!

Un politician clujean s-a arătat de-a dreptul revoltat de festivalul UNTOLD.: "Tinerii frumosi si sclavi au uitat cand urlau dupa Colectiv ca vroiau spitale, acum sunt de acord ca megacorporatiile satanico-masonice sa cheltuiasca milioane de euro pe aducerea unor artisti membri illuminati, ei sustinand prin cumpararea biletelor acest megaritual MASONIC. Pai nu isi merita soarta atunci? La acest eveniment se vehiculeaza pe langa invocarea AntiHristului (asta inseamna titlul UNTOLD - pentru cunoscatori) spalarea pe creier, colectarea energiei malefice, manipularea masei si sume enorme de bani. In momentul actual, omul nu este altceva decât un robot în carne și oase un suflet mort într-un corp încă viu dar plin de boli și păcate. Toată construcția socială actuală, bazată pe competiție și pe libertinajul ăsta defect, nu face decât să ne îndepărteze de ceva sacru, pur. Fuga si disperarea dupa bani, bani si iar bani. Să se întâmple toate acestea, au trebuit șterse valorile sănătoase din mintea si inima unui om, ca apoi, să se înlocuiască cu chestii simple pe care le poate pricepe rapid orice individ dezumanizat. Condusi de teamă, răutate, invidie, disperare marea majoritate a oamenilor au ajuns niște numere sau roboți. Niște rotițe, care sunt folosite pentru ca acest mecanism al răului in lume să triumfe. E trist până la țipat și lacrimi, dar triumfă. Pământul este locul necuratului majoritatea oamenilor aparținându-i și servindu-i direct sau indirect, știind sau neștiind. Sunt oameni, care azi se văd treziți și mâine , le observi somnul adanc. Îi vezi, cum simpla lor existență de zi cu zi nu este altceva decât o susținere etapizată a răului. Apoi, fiecare se uită în stânga și-n dreapta căutând țapi ispășitori de parcă și-au spart toate oglinzile din casă. Demență în masă, livrată prin televizor, ziare, filme, muzica, internet, școală, cluburi, etc. Apoi, aceste persoane cu sufletul vândut diavolului care îți explică, cum e perfect normal într-o societate modernă să întreții relații sexuale între persoane de acelasi sex, să te droghezi, să fumezi, să bei peste măsura, să furi, să minți, etc. In alte tari au legalizat sexul cu animalele, necrofilia si multe altele. ... Vreau să știți că cea mai bună zi în care trebuie să încercați să vă schimbați viața este ziua de azi. Mâine nu va aparține, doar Domnul e stăpân peste ea. Și stati liniștiți cei care imi scrieți, mă întreabati, mă judecati, mă huliți sau mă condamnați, nu dorm în biserică, dar m-am trezit cu rugăciuni și adorm cu ele. Pace vouă si sufletelor voastre! Amin", a scris Mihai Seplecan.

Cu discreție, Episcopia Ortodoxă a Caransebeșului ajută cu bani familiile ale căror case au fost distruse de inundații

În lunile iunie și iulie, precipitațiile au făcut probleme locuitorilor din Caransebeș. Atunci, sute de gospodării au fost inundate, apa pătrunzând în casele oamenilor. Pentru a-i ajuta pe cei afectați de vremea rea, Episcopia Caransebeșului a derulat o campanie de ajutorare a celor aflați în nevoie, mai ales a persoanelor care și-au văzut casele distruse sau grav avariate. În urma apelului Episcopiei Carasebeș, preoții și enoriașii au strâns peste 30.000 de lei, informează Basilica. Sursa citată precizează că acești bani vor fi distribuiți pentru 61 de familii ale căror gospodării au fost grav afectate.

Linkuri la ȘTIRI:

Părintele Galeriu - comemorare 

SUA critică BOR în Raportul de Țară 2015

Tineri ortodocși din toată lumea se întâlnesc la București

O noutate: preoţi ortodocşi revoluţionari - Andrei Pleşu

 

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Limba aramaica, vorbită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos


        Arabii creştini reprezintă categoria de creştini care sunt fie de etnie arabă, fie se integrează în spaţiul cultural şi de limbă arabă al locului în care trăiesc. Majoritatea creştinilor arabi trăiesc în Orientul Apropiat, unde la început constituiau majorităţi compacte de rum ortodocşi, monofiziţi sau asirieni. După secolul al VII-lea, adică o dată cu expansiunea islamului şi convertirile forţate ori de bună voie la noua religie, procentul creştinilor arabi a început să scadă, aceştia devenind în cursul secolelor o minoritate. Actualmente, numărul creştinilor arabi, de toate confesiunile şi jurisdicţiile, este estimat la 40 până la 48 de milioane de suflete, majoritatea dintre ei trăind în emigraţie: 16 milioane în Brazilia, 9,7 milioane în S.U.A., Europa, America, Australia etc. Egiptul formează încă o masă compactă de creştini copţi, cu 15 milioane, Libanul are 1,5 milioane, Siria 1,5 milioane, Iordania 290.000, Canada 200.000, Australia 140.000, Israel 150.000, Irak 100.000  etc.

            Încă din primul secol creştin au existat o serie de triburi arabe care s-au botezat, cum a fost cazul Ghasaniţilor, care trăiau în nordul actualei Arabii Saudite, realizând o serie de contribuţii pentru cultura şi civilizaţia arabă, cum ar fi traducerile din greceşte ale diferitelor opere literare şi ştiinţifice. Aşa se face că printre „creştinii arabi” s-au aflat o serie de medici, scriitori, arhitecţi, artişti, politicieni şi oameni de ştiinţă.

            Când definim etnia „creştinilor arabi” trebuie să fim atenţi la faptul că o mare parte dintre ei sunt numai vorbitori de limbă arabă, nu şi etnici arabi. Aşa de pildă, copţii din Egipt au propria limbă, copta, şi se definesc ca vorbitori de limbă arabă de etnie coptă, urmaşii vechilor Ptolemei. La fel este cazul cu creştinii de limbă arameică sau vechii sirieni, astăzi bilingvi (aramaică şi arabă). Şi maroniţii din Liban se consideră a fi continuatorii vechilor fenicieni, iar chaldeenii din Irak se consideră continuatorii arameilor, spre a se deosebi de arabii musulmani din Arabia Saudită, deşi toţi sunt vorbitori de limbă arabă.

            Ca urmaşi ai poporului arameic din antichitate, creştinii aramei folosesc pentru limba liturgică şi vorbirea obişnuită limba clasică siriană sau „vechea siriană”, de unde şi numele lor de „creştini sirieni”. Mai exact, limba liturgică arameică provine din zona geografică a oraşului Edesa şi din vestul Mesopotamiei. Arameica literară sau „a cărţii” este arameica “Kthobonoyo”, limbă în care este scrisă şi Biblia Peşitta şi în care se celebrează şi Sfânta Liturghie. Creştinii aramei sunt astăzi divizaţi în „arabi”, sirieni, asirieni şi chaldei. Din punct de vedere confesional, ei sunt rum ortodocşi, melkiţi catolici, asirieni (nestorieni), uniţi (chaldei), sirieni monofiziţi, sirieni monofiziţi uniţi cu Roma, maroniţi. Numele de „sirieni” dat arameilor este de origine grecească şi datează din epoca elenismului.

            În timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, limba aramaică era vorbită din Palestina până în Imperiul Persan, deci Mântuitorul a vorbit limba aramaică, deoarece limba ebraică veche era folosită doar ca „limbă liturgică” în Templul din Ierusalim şi în sinagogă. Populaţia Palestinei vorbea aramaica, dovadă sunt şi cuvintele Mântuitorului: „Talitha cumi”, Marcu 5,41; „Ephphatha”, Marcu 7, 34; „Eloi, Eloi, lama sabachthani?”, Marcu 15, 34. Termenii neotestamentari „Abba”, “Pascha”, „Hosanna” sunt tot de origine arameică. Lecturile din sinagogă făcându-se în limba ebraică veche, pe care credincioşii, cei mai mulţi evrei, n-o mai înţelegeau, în Siria aceste lecturi au fost traduse în arameică, textele respective fiind numite „Targumuri”. Limba aramaică este folosită în cult nu numai de creştinii aramei, ci şi de alte grupări religioase şi secte iudeo-creştine, cum ar fi mandeii sau „creştinii ioaniţi”, numiţi şi „Nazorei”, cunoscuţi şi sub numele de „Sabeer” (sba – botez, în arameică), nume creat după răspândirea islamului, adică după secolul al VII-lea. Credinţa mandeilor este un sincretism iudeo-creştino-gnostic, după care Mesia – Unsul – a fost Ioan Botezătorul, nu Iisus Hristos. Limba lor liturgică este un dialect arameic răsăritean.

            Limba aramaică a devenit şi una din limbile oficiale din Imperiul Persan multietnic – „aramaica imperială”. Limba ebraică a preluat alfabetul arameic în a doua jumătate a secolului întâi î.d.Hr. – „scrierea consonantică pătrată cu 22 de litere”. Pentru că noţiunea de „arameic”, cu toate derivaţiile ei, era considerată „păgână” de către literatura rabinică, evreii menţionau această limbă sub numele de „limba siriană”. De aici confuzia care s-a creat între cele două noţiuni, confuzie accentuată ulterior şi de creştinismul elenistic, nu numai de literatura iudaică.

            În limba aramaică au fost scrise şi părţi din Sfânta Scriptură, cum ar fi cărţile lui Ezdra: 4, 8 – 6,18; 7, 12 – 26; Daniel 2, 4 – 7, 28; Ieremia 10, 11, Geneză 31, 47. Chiar şi Gamara (o parte din Talmud) a fost scrisă în aramaică, nu în limba ebraică veche.

            În aceste condiţii, limba mamă a Creştinismului este limba aramaică, vorbită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, nu ebraica, devenită limbă moartă încă din timpul exilului babilonic, adică aproximativ cu 500 de ani î.d.Hr., nici greaca, şi nici latina. Numai condiţiile politice şi culturale ale timpului au impus prin elenism limba greacă ca limbă de exprimare a Creştinismului, alături de care a evoluat de prin secolul al IV-lea limba latină. În Imperiul Persan însă şi în afara graniţelor romane s-a menţinut tot timpul limba aramaică ca limbă liturgică şi de exprimare a teologiei.

            Monumentul creştin al limbii aramaice îl constituie Biblia Peşitta, din a doua jumătate a secolului al III-lea, cu versiunea mai veche a Evangheliilor, numită „Vetus Syra”, precum  şi Sfânta Liturghie, adică ritul a şapte Biserici: rum ortodoxă, melkito-catolică, siro-monofizită, siro-uniată, maronită, asiriană şi chaldeană. Lovitura de moarte a primit-o limba aramaică de la arabii musulmani, după secolul al VIII-lea aceştia înlocuind-o cu limba arabă în decurs de câteva secole. 

 

Schema evoluţiei şi răspândirii limbi aramaice, cu dialectele, subdialectele, graiurile şi specificul acesteia

a. Aramaica veche, cu două subdiviziuni, aramaica timpurie, până în anul c.700 î.d.Hr.; Sfire-Stelen, şi   aramaica târzie, c. sec. VII – VI, î.d.Hr. Hermopolis-Papyri:

b. Aramaica imperială, cu Aramaica imperială Achemidă, c. sec. V – III î.d.Hr.; Papyri Elephantini, şi Aramaica imperială  post Achemidă, de prin anul  200 î.d.Hr. urmată de      Aramaica Biblică, în cea mai mare parte, Aramaica Nabateilor, Aramaica din Palmyra şi dialectele Targumelor galileene şi babilonice

c. Aramaica mai veche cu subdiviziunile aramaica veche orientală şi aramaica veche apuseană, la prima distinge siriana veche şi mesopotama orientală, cu inscripţiile de la Hatra, la cea de a doua dialectele din timpul lui Iisus Hristos: galilean, samaritean, iudaic etc.

d. Aramaica medie, cu aramaica orientală (mandee, siriana clasică şi iudeo-babilonică şi arameica de apus (iudeo-palestiniană, samariteană şi creştino-palestinenză 

e. Neoaramaica cu neoaramaica siriană (neomandee, neosiriana de răsărit: Swadaya, neosiriana de apus: Turoyo; şi aramaica centrală) şi neoaramaica apuseană: Malula; Dipticele patriarhilor siro-monofiziţi ai Antiohiei, în formă spirală, din mânăstirea siro-monofizită Mor Hananyo, din Mardin, Turcia.

(Sursa: Dayro d-Mor Hananyo (Kurkmo Dayro/Deir ez-Za`faran) Mardin, SE Turkey The Patriarchal throne at the monastery Source: Hollerweger, Turabdin - Living Culture, 1999.   The chronological spiral on the Patriarchal throne at Dayro d-Mor Hananyo.

Luat din: http://phoenicia.org/syriacs.html - sau:  History of the Syriac Orthodox Church.

Prezentarea aparţine Părintelui greco-catolic Ioan Marin Mălinaş (care celebrează în ritul latin, cu dispensă de la Roma, în două parohii romano-catolice din Austria, unde nu sunt credincioşi greco-catolici) care a folosit drept sursă Dayro d-Mor Hananyo (Kurkmo Dayro/Deir ez-Za`faran)  Mardin, SE Turkey The Patriarchal throne at the monastery Source: Hollerweger, Turabdin - Living Culture, 1999.

(sursa: Viaţa Cultelor nr.1121-1122 si 1125-1126 /2016)

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Îmdemn la unitate în BISERICĂ. Să nu fie dezbinări între voi!

 

Mulțumim redacției Cuvântul Ortodox pentru transcrierea câtorva dintre predicile ierarhilor și părinților duhovnicești, al căror mesaj și îndemn este la apărarea păcii și liniștii din Biserică, la a fi atenți ce mare pericol este dezbinarea dintre frați, la capcana manipularii neprietenilor Bisericii lui Hristos. Să stăm bine, să stăm drepți, să luăm aminte!

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) – Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei – Catedrala Mitropolitană din Iaşi – 14 august 2016

Să nu fie dezbinări între voi!

[…] Pâinea cea spre fiinţă o putem obţine, adică pe Hristos Domnul, dacă împlinim câteva cerinţe pe care Sf. Ap. Pavel ni le-a prezentat. La sfârşitul cuvântului său, Sf. Ap. Pavel spune: Eu nu am venit între voi să binevestesc Evanghelia cu înţelepciunea cuvântului meu, ca să nu fac zadarnică crucea lui Hristos. Ce doreşte să spună Sf. Pavel prin aceste cuvinte? Dacă dorim să ne hrănim cu Hristos Domnul, trebuie să ne hrănim cu Pâinea cea adevărată, nu cu pâinea cea falsificată, chimizată, nenaturală, pâine care ne este propusă de foarte multe ori şi de foarte mulţi oameni. Creştinul ortodox adevărat este chemat să sesizeze între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între lucrurile adevărate şi lucrurile false, adică să vadă creştinul şi să discearnă ce este înţelepciunea lui Dumnezeu şi ce este înţelepciunea oamenilor, ce este Duhul lui Dumnezeu şi ce este duhul lumii. Căci numai având această capacitate de selectare a adevărului de minciună, a luminii de întuneric, a adevăratei credinţe de falsa credinţă poate să aibă creştinul parte de Pâinea cea adevărată.

În al doilea rând, Sf. Ap. Pavel în epistola de astăzi constată că între creştinii din vremea aceea erau multe dezbinări şi le cere spunând: Să nu fie dezbinări între voi. Să vorbiţi cu toţii la fel, având Duhul lui Dumnezeu. Şi anume, suntem chemaţi ca mărturisirea adevărului s-o facem în unitate, în unitatea Bisericii, ca să nu se strecoare între noi lupi răpitori care dezbină turma, oameni care în numele altor adevăruri, din afara Bisericii, sau oameni purtători de dezbinare dinlăuntrul acesteia să aducă între noi diviziune, să nu se întâmple ceea ce spunea Sf. Ap. Pavel, că unii sunt ai lui Chefa, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Hristos. Noi suntem ai lui Hristos Domnul în Biserica Lui cea adevărată şi în această Biserică se află Hristos Domnul, Pâinea cea spre fiinţă şi Apa cea vie şi se cuvine să ne hrănim şi să ne adăpăm din acestea cu pace, cu linişte, cu determinare, pentru apărarea dreptei credinţe, ca mila Domnului să fie peste noi şi peste lume.

Pentru aceasta, fiind acum în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, să-L rugăm pe Hristos Domnul să fie cu noi, să fie împreună cu noi, să fie în noi în mod special în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care adună poporul lui Dumnezeu, arhierei, preoţi şi credincioşi mireni, ca toţi fiind poporul lui Dumnezeu să trăim dreapta credinţă aici, în această lume, aşa cum doreşte Dumnezeu de la noi şi să dobândim şi taina Împărăţiei Cerurilor, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Din predica Arhim. Mihail Stanciu la  praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august 2016, Man. Antim)

[…] Să cerem ca Maica Domnului să stingă vrajba şi îndemnurile spre dezbinare, că vedem că multă pagubă aduce dezbinarea, chiar dacă e făcută în numele dreptăţii sau a unei părute dreptăţi, chipurile susţinute de o isterie a apărării Ortodoxiei, dar acondamnării fraţilor. Se poate aşa ceva? Dacă noi ne rugăm pentru cineva bolnav, pentru cineva care e rătăcit, drogat, la limita deznădejdii sau a morţii fizice şi spirituale, cu atât mai mult trebuie să ne rugăm pentru păstorii noştri, care şi ei sunt ispitiţi şi care şi ei pot fi atacaţi de boli sufleteşti, de slăbiciuni. Şi de aceea se cade să ne rugăm mai mult pentru păstorii, pentru ierarhii, preoţii Bisericii, slujitorii ei, ca să-i ţină Dumnezeu în vestirea cu putere multă a cuvântului adevărului, adică a lui Hristos.

Şi să ţinem totodată predania Sfinților Părinţi şi a sfinţilor înaintaşi ai noştri care au vestit Evanghelia lui Hristos. Să-i ascultăm pe părinţii care au pătimit în vremea comunistă, care au pătimit şi în vremurile de dinainte şi să nu-i uităm nici pe cei care astăzi, acum 302 ani, au primit moarte maritirică pentru Hristos: Sf. Domnitor Constantin Brâncoveanu cu fiii lui, Constantin. Ştefan, Radu şi Matei şi cu Ianache Văcărescu, sfetnicul. Deci, având exemplul lor în faţa ochilor noştri, să le urmăm şi să ţinem credinţa ortodoxă aşa cum am primit-o, cum au mărturisit-o şi ei şi toţi cei de dinainte şi de după ei, până astăzi. Şi să o dăm şi noi mai departe drept moştenire, ca fiind cel mai de preţ tezaur spiritual, pentru că e calea mântuirii. Ortodoxia este modul de viaţă în Dumnezeu, în Hristos, în Biserică, prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Cine nu are credinţa ortodoxă, credinţa adevărată, dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, cum zice Sf. Ap. Iuda, acela rătăceşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel viu, ci are impresia că-L slujeşte pe Dumnezeu, dar se închină la un idol, un idol fabricat din fantezia omenească.

Deci să ţinem credinţa ortodoxă, s-o trăim, s-o mărturisim, însă cu blândeţe, cu înţelepciune, cu dragoste, nu cu isterie, nu cu condamnări decisive şi irevocabile ale altora, ci cu înţelegerea sfinţilor, care ştiu că tot omul este slab, poate aluneca, dar se poate şi redresa. Să nu ne grăbim să aruncăm cu piatra în nimeni, ci să-i susţinem sau să plecăm genunchiul pentru ei, pentru cei despre care noi zicem că sunt rătăciţi, dar Dumnezeu ştie şi să ne lumineze Dumnezeu pe toţi.

Să ştiţi că e foarte important şi totodată frumos, minunat, slavă lui Dumnezeu, că nu ne întreabă Dumnezeu pe noi pe cine să mântuiască! Că ar fi cam pustiu raiul, pentru că noi le găsim tuturor defecte, păcate, greşeli. Ne împiedicăm de greşelile lor, bineînţeles că mai mult decât de ale noastre, în loc să vedem ce-a făcut bine cineva şi să exploatăm bunătatea aceea a lui, noi ne grăbim să aruncăm cu piatra. Şi aici se vede răutatea din sufletul nostru, nevindecată. Dar atunci când ne doare când cineva greşeşte, plângem pentru el sau plecăm genunchii pentru el, ne rugăm pentru el, atunci arătăm că iubim cu adevărat. Că asta e iubirea, să trăieşti viaţa celorlalţi fără să trăieşti păcatele lor şi să doreşti mântuirea tuturor cum o doreşte Dumnezeu. Altfel e o amăgire, ai impresia că iubeşti, dar, de fapt, eşti plin de iubire de sine, de patimă.

Deci să învăţăm de la Maica Domnului, care neîncetat se roagă pentru toţi, pentru toată Biserica şi pentru toată lumea, pentru că şi ea doreşte, ca Fiul ei, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Şi de aceea şi noi să ne rugăm şi să facem cele bune pentru ajutorarea şi luminarea şi înviorarea în duh a celor de lângă noi prin această mijlocire a noastră pentru toată lumea. Maica Domnului să ne ocrotească pe toţi, să ne lumineze cu rugăciunile ei, să ne întărească şi să stingă toată vrajba dintre noi, creştinii mai întâi şi apoi dintre oameni, în lume, ca toţi să-L cunoaştem pe Fiul ei Cel iubit, Dumnezeul Cel atotputernic, în vecii vecilor. Amin.

Din predica Parintelui Damaschin Luchian de la Manastirea Sihastria Putnei in Duminica a 8-a dupa Rusalii (a Inmultirii Painilor) – 14 august 2016

CONSTIENTIZAM CA SUNTEM CU ADEVARAT O FAMILIE IN BISERICA?

NU VA RUPETI, NU IESITI DIN BISERICA, NU VA LEPADATI PĂSTORII!

 […] Dacă suntem familia lui Dumnezeu, oare n-ar trebui să ne punem mai des întrebarea:  Şi mai este ceva: dacă suntem în familie, iubiţi credincioşi, există expresia aceasta foarte valabilă, de peste veacuri: Rufele se spală în familie.Există lucruri care rămân acolo, în familie, nu se duc mai departe. Se mai acoperă lucrurile, neputinţele, scăpările. Dacă facem asta, suntem familie. Dacă nu facem asta, trădăm familia. Ne ducem şi spunem despre unul, despre altul, frate al nostru, că a făcut aşa, că a făcut aşa… Eu cu el să discut. Ce credem noi, că dacă propovăduim, dacă ducem, dacă colportăm neputinţele fraţilor noştri ortodocşi, şi fraţi cu veşminte şi cu mitre ortodoxe, dacă ducem neputinţele lor şi le judecăm şi le vorbim în gura mare se rezolvă problemele? Niciodată. Problemele se rezolvă în familie în duh de rugăciune, neputinţa fratelui o ajut rugându-mă pentru el sau sfătuindu-l cu rugăciune şi cu dragoste, mustrându-l – cine are datoria de a mustra. Cine are datoria de a mustra? Toată lumea? Nu! Nu toată lumea. Există cineva cărora Dumnezeu le-a dat această misiune de a îmbărbăta, de a arăta calea şi, din când în când, de a arăta calea. Ştiţi cine ar trebui să fie: părinţii noştri duhovnici. Ei au datoria aceasta de a face. Eu nu am dreptul să mă duc să cert, să mustru pe fratele meu, că fac un deserviciu trupului familiei mele. ,  – ooo, ce de teorii, câte se mai fac prin biserică; oameni care poate intră pentru prima oară în biserică şi ies de acolo miraţi că, în loc să mă primească cu drag, nu ştiu codul manierelor elegante în biserică. Dar nu mă ia deodată cineva:

Şi mai e un gând pentru familia asta care ne este Biserica: v-am spus că într-o familie există strămoşi, părinţi, copii, nepoţi. Aşa şi în familia mare care este Biserica: avem şi noi nişte părinţi, părinţii la care ne spovedim, noi, din mănăstire, îl avem pe părintele stareţ, maicile o au pe maica lor stareţă şi toţi împreună îi avem pe cei mai mari decât noi, pe care Dumnezeu i-a ales şi i-a rânduit să ne fie arhipăstori, să ne fie episcopi. Cu ce suntem noi datori faţă de părinţii noştri? Cu ascultare, cu rugăciune pentru ei. Nu cu critică, nu cu judecată. Şi neputincioşi să fie, v-am spus: nu-i ajutăm criticându-i. Duhul de unitate se păstrează în ascultare şi în dragoste şi păstrând în minte şi având în minte şi crezând în aceasta, că sunt părinţii noştri şi dacă tatăl meu şi mama mea, la un moment dat în viaţa lor, au o alunecare, apucă de pildă, tata, pe panta patimii băuturii, ce fac eu? Mă lepăd de tata? Spun că nu mai e tatăl meu? Nu am grijă de el? Nu mă rog pentru el? Nu-l sfătuiesc? Nu mă duc la doctor pentru el? Şi noi, dacă o să greşim, ce o să faceţi de acum, vă lepădaţi de noi? Omul acesta poate m-a ajutat o dată la viaţa lui, poate datorită lui am reuşit să scap dintr-un necaz – datorită lui Dumnezeu, că El lucrează prin Biserica Sa, noi, slujitorii Bisericii, suntem unelte în mâna lui Dumnezeu, nimic nu avem de la noi. Şi greşită fiind viaţa noastră câteodată, înconjuraţi-ne, fraţi creştini, cu dragoste şi cu rugăciune.

Auziţi de un preot că-i beţiv, că-i curvar, că ia bani mulţi…, nu-l judecaţi, nu-l osândiţi, rugaţi-vă pentru dânsul. Nu aveţi putere să mergeţi la el, mergeţi la altul, care nu este aşa. Auziţi şi despre acela că e aşa, mergeţi la altul. Dar nu vă rupeţi de Biserică! Nu ieşiţi din Biserică! Dacă ai plecat de acasă şi ai rupt legătura cu mama şi cu tata şi cu fraţii tăi, nimeni niciodată nu te va primi mai bine aşa cum eşti primit în familia ta. Iubiţi-vă şi să ne iubim Biserica că de aici, din Biserică, primim noi putere pentru viaţa noastră cea de toate zilele, şi firească, fizică, şi viaţa cea duhovnicească. În zilele care vor urma şi in cele care au fost mai de dinainte de aceasta s-ar putea să ajungă la urechile dumneavoastră lucruri care să vă smintească şi să vă pună semne de întrebare, lucruri care s-ar putea să vă destabilizeze. Gândul pe care vă rog să-l puneţi în adâncul inimilor dumneavoastră este următorul: mai mare ca darul unităţii în Biserică nimic nu este! Cine se rupe într-un fel sau altul de Sfânta Biserică, acela moare, iubiţi credincioşi! Că o ramură ruptă din copac se usucă. Numai ramura care rămâne în copac, chiar dacă-i bolnavă, chiar dacă e uscată, se taie ramurile uscate şi din rădăcinile din pământ va veni din nou seva de viaţă şi ramura va înfrunzi şi va aduce rod. Dar aceia, fie ei episcopi, fie ei preoţi, fie ei monahi, fie ei credincioşi, care într-un fel sau altul se rup de Biserică, nu mai au putere, nu mai au har şi nu mai viază. Cine se rupe de Biserică, preot fiind, Liturghia lui nu mai are valabilitate. Acel preot care este caterisit de Sfânta Biserică sau acel preot care iese din comuniunea cu Biserica, tot ce face el nu are valabilitate. Sunt oameni care de zeci de ani trăiesc în comunităţi în care preotul nu are voie să slujească; oamenii aceia nu sunt spovediţi, oamenii aceia nu sunt împărtăşiţi, oamenii aceia nu sunt cununaţi. Să rămânem în staulul acesta care este Biserica şi să ne iubim Biserica, să ne iubim credinţa aceasta pe care o avem, să ne rugăm şi să-i preţuim pe păstorii noştri pe care îi avem, din mila lui Dumnezeu avem păstori care se îngrijesc de noi, care nu se leapădă de noi. Nici noi să nu ne lepădăm de ei!

Pentru rugăciunile Maicii Domnului, care a fost ascultătoare în Templu, în Biserica lui Dumnezeu, de preoţii şi de Legea cea Veche, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor care în Biserică s-au sfinţit şi care din Biserică au urcat, să spunem aşa, în calendar, pentru rugăciunile tuturor oamenilor bineplăcuţi lui Dumnezeu din zilele noastre, mai plăcuţi decât noi, şi care ei, într-un fel, ajută ca Biserica să dăinuiască, pentru rugăciunile tuturor acestora Dumnezeu să ţină Biserica Sa una sfântă, sobornicească şi apostolească în pace şi în unire şi noi să fim membri, mădulare vii şi mărturisitoare ale acestei Sfinte Biserici, acum şi în toate zilele vieţii noastre. Amin.

***

Mănăstirea Sihăstria Putnei: Îndemn la unitate

Purtați de duhul dragostei față de Dumnezeu și de Sfânta Sa Biserică, și responsabili înaintea Domnului față de fiii duhovnicești ai mănăstirii noastre, adresăm acest cuvânt părintesc, în contextul desfășurării Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-26 iunie 2016), și a reacțiilor apărute pe marginea acestui subiect.

1. Monahismul a fost, dintotdeauna, păstrător al predaniilor Sfinților Părinți, luminați de Duhul cel Sfânt, și, în momentele de cumpănă, monahii au apărat dreapta credință, unii cu prețul vieții lor. Dorind a urma lor, am mărturisit și am îndemnat pe toți credincioșii care au venit la această mănăstire să păstreze, să prețuiască și să transmită mai departe credința cea adevărată, nelăsându-se ademeniți de cei care propovăduiesc alte învățături (aici, în zona Bucovinei, îndeosebi cele ale cultelor neoprotestante).

2. Suntem datori a mulțumi pururea lui Dumnezeu pentru darul mare pe care l-am primit, acela de a face parte din Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, în care am intrat prin Taina Sfântului Botez și în care nădăjduim să creștem prin celelalte Sfinte Taine, mai ales prin cea a Pocăinței (Spovedaniei) și a Sfintei Euharistii (Împărtășanii). Socotim că grija principală a noastră, a monahilor, este curățirea de patimile sufletului și dobândirea harului dumnezeiesc, și îndemnăm și pe credincioși să lucreze în această direcție, pentru a fi mărturii luminoase într-o lume aflată în derivă din multe puncte de vedere.

3. Ca mădulare vii ale Bisericii, nu suntem indiferenți față de cele ce se întâmplă în viața acesteia. Privim cu atenție, cu luciditate și cu interes (pentru propria lucrare și mântuire) la evenimentele majore care se petrec în Biserica Ortodoxă, cel mai recent fiind cel din Creta, din luna iunie. Suntem la curent cu discuțiile care se poartă, oficial, sau în mediul on-line, pe marginea acestui subiect, precum și cu luările de poziții, unele radicale, față de ierarhii din Biserica Ortodoxă Română care au participat la Sinodul din Creta. Pe de altă parte, am primit cu încredere mărturia faptului că delegația Bisericii noastre a avut una dintre cele mai bune prestații, prin luările de poziție în duh ortodox, chiar dacă nu toate s-au concretizat în forma cea mai fericită în documentele finale.

4. Având în vedere divergența de opinii față de anumite texte adoptate, nădăjduim că ele vor fi pe mai departe analizate, completate cu precizări și explicații, în Sinoadele Bisericilor Autocefale sau în viitoare Sinoade Panortodoxe, care să se țină în mod regulat, așa cum a sugerat Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Istoria sinoadelor ecumenice și locale din primele veacuri ne arată cum unele texte adoptate la un sinod au fost detaliate, precizate sau dezvoltate în sinoade ulterioare.

5. Considerăm ca exagerată și cu totul nepotrivită atitudinea de întrerupere a pomenirii unor ierarhi la sfintele slujbe și rugăciuni, atitudine care se poate constitui în prilej de sminteală sau de dezbinare, în contextul și așa fragil (duhovnicesc, social, economic și politic) în care ne aflăm. Îndemnăm pe pelerinii care vin în acest sfânt loc, pe fiii duhovnicești ai aceste mănăstiri, și pe toți credincioșii, să rămână fideli Bisericii Ortodoxe, să păstreze comuniunea cu ierarhii pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne păstorească, și să ceară sfatul părinților duhovnicești care le poartă de grijă. Iar atunci când sunt derutați sau neliniștiți de anumite luări de poziție ale unor ierarhi, preoți, monahi, sau frați creștini, să ceară, cu smerenie și fierbinte rugăciune, și părerea altor părinți. Și așa, prin împreună-sfătuire, să aflăm voia lui Dumnezeu cea bineplăcută Lui.

6. În sensul celor de mai sus aducem mărturia poziției echilibrate și mature a unor părinți cu experiență și cu discernământ cu care mănăstirea noastră ține, periodic, legătura: Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatopedi și a altor părinți vatopedini, Arhimandritul Efrem Filoteitul, părintele duhovnicesc al Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare din Arizona – SUA (singurul ucenic direct în viață al Cuviosului Iosif Isihastul) și a altor părinți îmbunătățiți din această mănăstire, sau a părintelui Ieroschimonah Simeon Zaharia de la Schitul Poiana lui Ioan a Mănăstirii Sihăstria (Neamț). Părerile lor conglăsuiesc spre a îndemna la ferirea de orice acțiune care ar putea pricinui o dezbinare, dinăuntru sau dinafară, a Bisericii.

7. Așa cum am făcut dintotdeauna, îndemnul nostru este de a lucra în ogorul mântuirii noastre, ca să aducem bucurie lui Dumnezeu. Să înmulțim rugăciunea ca El să păstreze în pace și unire Biserica Sa cea Sfântă, din care facem parte, și să lumineze pe păstorii noștri pentru a învăța drept cuvântul adevărului cel mântuitor. Și tuturor să ne dăruiască Dumnezeu duh de ascultare, trezvie în fața primejdiilor din viața duhovnicească și a Bisericii, și râvnă împletită cu multă înțelepciune.

Cu părintească binecuvântare,

Arhimandritul Nectarie,

dimpreună cu frații mei cei întru Hristos

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Adormirea Maicii Domnului (icoana pictată de Părintele Arsenie Boca) - Prof. Maria Gabor

Perioada de timp în care Părintele Arsenie Boca s-a aflat între anii ῾39, ῾40, pentru câteva luni la Chișinău, pentru a studia de la meșteri iconari iscusiți arta poleirii icoanelor și tehnica metaloplastiei, abia de este menționată în sursele existente privind biografia Părintelui.

Trăind eu însămi doi ani în Chișinău, mi-am propus să mă documentez la fața locului asupra acestei arte a poleirii icoanelor. Am cercetat expoziții de artă creștină, am răsfoit albume, am citit traduceri din limba rusă despre acest meșteșug, am luat aminte la icoanele vechi din biserici scăpate ca prin minune de vandalizarea stalinistă. Nu știu ce speram să găsesc. Mă însuflețea gândul că Părintele a fost cândva prin acele locuri, în alte vremuri.

Toate aceste căutări ale mele mi-au rafinat artistic o perspectivă mistică.  Am învățat cum anume penelul din păr de coadă de veveriță desăvârșete finețea contururilor de chipuri de sfinți, am început să văd cu ochii sufletului cum să intuiesc concentrația în amestec a vopselelor din veșmintele sacre pe volutele gândului pios. Simțeam, parcă, mirosul de ceară de albine amestecat cu rășină,  privind la icoanele din expoziții. Percepeam mental  rugăciunea pictorului care va fi șlefuit suprafețele de lemn sau cum va fi netezit bucățile aspre de pânză, unele bogat suflate cu pulberi de aur sau împodobite prețios cu platoșe de aur și de argint.  Am realizat cu ochii sufletului conținutul de trăiri exprimate în tot ce devine expresie artistică a unei scene religioase.  

Îmi vine deodat în minte icoana de acasă a Adormirii Maicii Domnului, pictată de Părintele Arsenie Boca. Aveam la Chișinău o copie la care mă închinam.  Originalul pe care îl aveam în minte, aflat la muzeul de la Sâmbăta de Sus,  este datat din 1944, după trecerea scurtă pe la Chișinău, însă mai târziu, după cel de-al doilea război mondial. Știam că Părintele a plecat în grabă din Chișinău cu ultimul tren, chiar în ziua cedării Basarabiei, 28 iunie 1940. Știam de viziunea avută în gară. Ani grei de restriște s-au abătut peste întreaga lume. Înțeleg altfel pictura realizată în vremurile acelea.

Teleportată de amintire mă trezesc în fața Epitafului din muzeul de acasă, inundată de o lumină intens aurie care palpită, izvorând dintr-un cer de un albastru ca de smarald.

 

Iconografia Adormirii Maicii Domnului

Trebuie știut că iconografia Adormirii Maicii Domnului atât în arta bizantină cât și în cea occidentală s-a transmis prin influența textelor apocrife și a tradiției păstrate încă din vremea Sfântului Ioan Damaschinul, neînduplecatul luptător contra iconoclasmului (sec. VII, VIII). În prezent se cunosc două variante ale acestui subiect iconografic. O variantă mai laconică îl reprezintă pe Hristos într-o mandoria a slavei ținând în brațe un prunc, sufletul mamei sale. Sunt de față apostolii, ierarhii și credincioșii adunați în jurul trupului Maicii Domnului care se află întinsă pe pat, adormită, cu mâinile încrucișate pe piept. Cealaltă variantă reprezintă scena Adormirii Maicii Domnului, cu prezența tuturor martorilor de mai sus, dezvoltată,  pe verticală, cu scena Înălțării Mariei la ceruri,  cunoscută în Occident  sub denumirea de Assomption de la Vierge.

 

Icoana Adormirii Maicii Domnului de la Sâmbăta de Sus

Purtată de gând mă cufund în desen cu percepție nouă. Un torent de lumină îmi conduce privirea de jur împrejurul Epitafului pe care Părintele a scris, cu grafia scrierilor de altădată, Troparul Adormirii Maicii Domnului: ”Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit/ De Dumnezeu Născătoare mutatu-te-ai/ La viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale/ Izbăvești din moarte sufletele noastre”. De câte ori îl va fi cântat în gând cu lacrimi în ochii lui dumnezeiești de sfânt părinte slujitor la altarul Sfintei Mănăstiri. Urmăresc cu atenție concentrată ductul ondulat din desenul literelor, iar literele încep să cânte într-un mod minunat de parcă s-au convertit instantaneu în unde sonore intrate în vibrație cu întregul. Un văl invizibil foșnit de puterea din gând se dă la o parte și îmi descoperă scena  centrală a Epitafului.

Maica Domnului întinsă pe un pat simplu, împodobit cu o pânzătură de culoare roșiatică, cu mâinile pe piept, are trupul înveșmântat într-un lințoliu vișiniu de culoarea veșmintelor sacre.  De sub acest lințoliu sau mantie se vede trupul Sfintei Fecioare în haină albastră. O mulțime de oameni, creștini veniți din Antiohia, Constantinopol și Ierusalim să o petreacă  pe Sfânta Fecioară sunt probabil creștinii aduși de vestea Îngerului că Maica Domnului a adormit întru veșnicie. Cei doi sfinți, apostolii Petru și Pavel se disting de mulțime în planul din față. Poartă în mâini cădelnițe cu care tămâiază. Clădirile din alte icoane ale Adormirii Maicii Domnului sunt înlocuite de șirul Munților Făgărașului. Fereastra Mare se distinge între munții colorați în nuanțe de albastru, cu șaua ei, de un albastru ușor mai deschis, parcă ar fi un diapazon cu vârfurile în sus, transparente. Linia șerpuitoare a vârfurilor de munți separă pământul de cer printr-un brâu de foc al soarelui fluturat de văzduh în apusul înserării. Deasupra Sfintei Fecioare, Mântuitorul Iisus Hristos, într-o lumină stălucitoare nepământească,  alcătuind o mandoria, este înconjurat de îngeri. Mântuitorul ține în brațe sufletul Maicii Domnului, un prunc îmbrăcat în veșminte aurii de o lumină suprafirească. Din pictură lipsește scena cu tăierea mâinilor lui Efonias din alte picturi care redau pe acesta apropiindu-se de patul Maicii Domnului vroind să îl răstoarne. Deasupra trupului este însăși Maica Domnului cu cinstitul ei omofor, mutată în cer, încadrată de razele strălucitoare ale unui soare. Cuvintele ”Ceea ce ești mai slăvită fără de asemănare decât serafimii / Că slava Domnului peste tine a Strălucit” sunt litere și cuvinte de foc care dau acestei taine măsura dumnezeirii cerești din puterea sfintelor Liturghii.

La marginile din stânga și din dreapta îmi apar doi stâlpi de lumină, strălucind ca niște coloane aurii, cu arcadele sprijinite de cer. Pe capitelurile lor, destinse în arc, sunt reprezentați Sfinții Cosma Melodul și Sfântul Ioan Damaschin. Îmi dau seama că împreună cu cele două arcuri din partea de jos, care îi reprezintă pe Sfântul Roman Melodul și Sfântul Gherman Melodul, coloanele rezonează între ele prin tainicul înțeles al imnelor compuse de ei care sfințesc cântările-Acatiste ale marilor sărbători închinate Maicii Domnului de cei mai de seamnă imnografi. Ținând cont de evlavia Părintelui față de Maica Domnului, desigur că Părintele le știa pe dinafară. De sus în jos, pe coloana din stânga, scenele reprezentative din viața Maicii Domnului se mișcă în ritmul cuvintelor desenate migălos cu majuscule alungite, icos, condac și tropare în memoria auditivă a viziunilor trăite la sfintele slujbe ale sărbătorilor la care va fi slujit Părintele-pictor. Bunavestire umple tot cerul de cântarea îngerească:”Bucură-te ceea ce ești plină de dar”. ”Nașterea Domnului”, strălucește auriu cu troparul”Răsărit-a lumii Lumina Cuvântului lui Dumnezeu”. În Minunea din Cana Galilei, cuvintele: ”Isprăvindu-se  vinul, Mama lui Iisus I-a zis <>” în zările vederii mistice cunosc puterea grăirii grăirilor și începutul minunilor de pe Pământ. Coloana din dreapta îmi conduce vederea pe un ”portativ” luminos de data aceasta de jos în sus. Scena Răstignirii Domnului îmi fixează în auz cuvântul troparului scris cu majuscule mărunt alungite: ”Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” nouă. Axionul Învierii din scena Îngerul vestește Învierea răsună de voci serafice, concertul sublim al corului galactic. Ecoul reverberează în văzduh vestirea cea mare: Îngerul a strigat celei pline de dar, Bucură-te, căci Fiul tău a înviat”.  Înălțarea Domnului, urcă în slavă troparul.

Colțurile în arabescuri reprezintă expresia văzută a unei adânci și sfinte evlavii transmisă Părintelui de cei patru teologi-imnologi. Dintr-odată albastrul dominant pe o scară de munți strălucind înfocat în scânteieri de albastru, până la fereastra ovală deschisă-n zenitul albastru intens al înserărilor deasupra unui portativ înfocat al luminii solare se adună vibrând într-un destins curcubeu. Simt imprimate în icoană puterea din viziuni, vibrația gândului mutat din restriști spre cer. Sonorietatea contururilor cu extraordinara lumină a ansamblului evocă Ierusalimul Ceresc, cum l-a văzut Părintele nostru Arsenie.

Icoana – îmi spun – trebuie privită cu împrejurările acelui timp din conștiința viziunii Părintelui, cu ecourile trăirilor care au apăsat ductul pensulei Părintelui Arsenie în auzul de toacă de la mănăstire, cu gândul rugăciunii din Sfântul Acatist, în vibrația sonoră interioară a Troparului, chiar cu bucuria izbăvirii de război și ocrotirea Maicii Domnului.

 Un orizont de pulberi de auriu nemaivăzut suflat în aureole îmi evocă sfințenia icoanei și chiar a locurilor.

Realizez că icoana Părintelui de acasă este cea mai completă reprezentare iconografică a Adormirii Maicii Domnului. Mă închin și mulțumesc în rugăciune Maicii Preasfinte și Părintelui Arsenie de revelația trăită. 




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Povestea unei familii arestate, povestea unei familii scoase din istorie… - Cezarina Condurache

Acum 75 de ani erau executaţi la Jilava membrii lotului Zăvoianu. Lotul Zăvoianu era compus din: colonel Ștefan Zăvoianu, Gheorghe Crețu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Anghel Dumitru și Ion Tănăsescu. Cei şase fuseseră judecaţi de regimul Antonescu şi condamnaţi la moarte. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, cei şase intraseră în temniţa Jilava (alături de alte persoane între timp dispărute, neidentificate sau achitate în urma procesului) şi executaseră 65 de persoane. În paralel, aproape de temniţă, se lucra la deshumarea Căpitanului, a Decemvirilor şi Nicadorilor. La Jilava se aflau încarceraţi zeci de autori morali şi fizici ai asasinatelor şi prigoanelor prin care trecuse Mişcarea Legionară de la înfiinţare şi până la proclamarea Statului Naţional Legionar.

Am pornit de la acest fapt istoric pentru a vă spune o altă poveste adevarată. Între cei executaţi în 28 iulie 1941 se afla şi Gheorghe Creţu, comisar în Poliţia Legionară. După execuţie a fost predat familiei pentru înhumare trupul ciuruit de gloanţe. Ne putem imagina durerea părinţilor care a pierdut în asemenea context un fiu de nici 22 ani şi au rămas cu stigmatul de „familia asasinului Gheorghe Creţu”.

Deşi totul s-a desfăşurat în timpul regimului Antonescu, comuniştii nu au încheiat capitolul Gheorghe Creţu, deşi acesta fusese judecat, găsit vinovat, condamnat şi executat în 1941 pentru faptele sale.

În anul 1960 este arestată familia lui Gheorghe Creţu: Roza Creţu (67 ani, mamă), Gheorghe Creţu (67 ani, tată), Gherghina (Geta) Creţu (46 ani, soră). Cei trei au fost arestaţi în 30 iunie 1960 şi anchetaţi la Bucureşti. Erau acuzaţi de „ajutor legionar”... Mai concret erau acuzaţi că vizitează şi îngrijesc mormântul lui Gheorghe Creţu aflat în Cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti! Cum se puteau apăra împotriva acestei aberaţii? Cum să nege o mamă că a îngrijit mormântul copilului ei! În ce mod ameninţa stabilitatea regimului comunist mormântul unui mort, îngropat cu aproape 20 de ani în urmă?

Ura şi ipocrizia comunistă nu cunoştea margini. Dacă Gheorghe Creţu nu ar fi curmat viaţa celor de la Jilava în noiembrie 1940, comuniştii ar fi făcut-o cu bucurie câţiva ani mai târziu! Întemniţaţii de la Jilava ar fi sfârşit la Sighet în temniţa demnitarilor, sau în cea de la Făgăraş destinată poliţiştilor!   

Familia Creţu a fost judecată de Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnată pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Roza a primit o condamnare de 15 ani temniţă grea şi a executat în fapt 3 ani la Jilava, Oradea, Arad şi Miercurea Ciuc; Gheorghe a primit o condamnare de 18 ani temniţă grea din care a executat 4 ani la Aiud şi Roman; Geta a primit o condamnare de 16 ani muncă silnică din care a executat 4 ani la Jilava, Văcăreşti, Arad, Oradea, Roman, Miercurea Ciuc.

Geta mai executase două condamnări politice pentru apartenenţa ei la Mişcarea Legionară. În timpul regimului Antonescu fusese condamnată de Curtea Marţială la 10 ani detenţie, în urma unui decret de graţiere a executat numai 2 ani, 1942-1944. Regimul comunist a arestat-o în 1948 condamnând-o la 8 ani detenţie, eliberarea a venit în 1956. În total Geta Creţu a executat 14 ani detenţie politică.

În temniţă atitudinea familiei Creţu lor a fost verticală. Roza şi Geta sunt evocate cu mare dragoste şi recunoştinţă de doctoriţa Ana Maria Marin, care le-a fost colegă de suferinţă. Mama şi fiica îşi trăiau condamnarea cu multă demnitate, mereu în rugăciune şi mereu în slujba aproapelui. Pentru spiritul liber, pentru glumele cu care întărea moralul deţinutelor, pentru pildele nostime pe care le împărtăşea celor din jur, Ana Maria Marin o botezase pe Roza, „Nastratina”. Un timp mama şi fiica au executat detenţia împreună, apoi au fost despărţite, Geta luând drumul Ciucului alături de Ana Maria. Dumnezeu le-a ajutat şi au ieşit toţi trei din închisoare – mama, tata şi sora.

După anul 2000 am avut bucuria să o cunosc pe Geta Creţu, căsătorită Angelescu. Emana demnitate şi curăţie sufletească prin toţi porii. Era mereu bucuroasă să se afle în jurul tinerilor, să participe la comemorări, să sprijine iniţiative şi să se implice în orice activitate închinată memoriei foştilor deţinuţi politici. Soţul ei o seconda cu aceeaşi dragoste şi râvnă. Doamna Geta era o apropiată a Fundaţiei noastre, de a cărui preşedinte, dl Mircea Nicolau, o lega o prietenie care dura de 70 de ani! Legături cimentate în dragostea de ideal şi sfinţite de suferinţa comună.

De multe ori doamna Geta povestea cu lacrimi în ochi despre execuţia fratelui ei. Ne povestea cum craniul lui Gheorghe Creţu era total zdrobit de la impactul gloanţelor. Oasele craniului erau desoperite în bună parte de carne şi piele, ochii nu se mai aflau în orbite. Maxilarul fusese distrus în totalitate, soldaţii trăseseră mai mult în zona capului, încercând să nimerească gura. Din mărturiile pe care Geta le adunase, reieşea că Gheorghe Creţu a murit strigând „Trăiască România”, „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Aşa se explică ţintirea violentă şi repetată în zona feţei...

Am promis cu mulţi ani în urmă doamnei Geta că povestea familiei ei nu va rămâne pierdută între faldurile istoriei, condiţionată de corectitudinea politică dictată de stăpânirile vremelnice. Am promis că vom spune şi altora povestea familiei Creţu. Acum îmi împlinesc promisiunea, la 10 ani de moartea Getei şi la 75 de ani de la moartea lui Gheorghe.

Geta Creţu Angelescu a plecat la Domnul în februarie 2006 şi este înmormântată la Bucureşti în Cimitirul Izvorul Nou. Soţul ei, şi el legionar şi fost deţinut politic, Constantin Angelescu a plecat la Domnul în decembrie 2007. Acum toată familia odihneşte în acelaşi mormânt – mormântul lui Gheorghe Creţu, mormântul a cărui importanţă fusese vitală pentru orânduirea socialistă...

Dumnezeu să-i ierte şi odihnească pe robii săi: Gheorghe, Roza, Gheorghe, Gherghina şi Constantin, cu tot neamul lor cel adormit! Iar noi să-i scoatem din temniţele memoriei...



Pelerinajul Reginei Ana la 7 mănăstiri (1995) - Vasile Andru

Pe 17 octombrie 1995,  la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, am fost printre cei care au întâmpinat-o pe Regina Ana.

      Era pe vremea când  dl. Ion Iliescu îi interzicea Regelui Mihai să ia o gură de aer din patrie. Căci o gură de aer poate fi și o testare a tronului… Nu uitam acel de pomină 7 octombrie când Iliescu i-a interzis regelui să coboare din aeronava care aterizase pe aeroportul Băneasa. Dar Regina a venit să facă un pelerinaj, cu sau fără legătură cu iluzia că „monarhia oblojește România”.

        Formal, Regina era invitată de un mitropolit sau de primarul locului, avea o acoperire protocolară. Întâlnirile sale se petreceau doar în acest cadru, sub clișeul „legăturii tradiționale între Familia Regală și Biserica Ortodoxă” și sub simbolul casei regale a României, Nihil sine Deo. Si, în aproape toate cele 7 „stații” sacre ale pelerinajului său, Majestatea Sa era întâmpinată de  primar și de episcop.

          Așa și aici, la Mănăstirea Brâncoveanu, Majestatea Sa va fi întâmpinată de primarul Făgărașului și de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care l-a luat cu el și pe Vasile Andru, pentru că un scriitor român dădea bine momentului festiv. (La Galați, de pildă, din suita episcopală care a primit-o pe regină făcea parte și scriitorul Al.Paleologu.)

       Sincro-destin. Andru se afla pe-acolo din întâmplare, sau din sincro-destin. Venisem la Sibiu cu o conferință-atelier, la Grupul sapiențial „Univers 21”, pe care îl „înfiasem” de vreo 7 ani (adică după moarea filosofului Constantin Noica), unde le vesteam neoisihasmul, cu patos. Și, aflându-mă la Sibiu, am trecut să-l salut pe Mitropolitul Antonie, care-mi spune:    

      - Vreți sa mă însosiți la Mănăstirea Brâncoveanu, la Sâmbăta de Sus, unde o așteptăm pe Regina Ana?  

       - Da, cu voioșie! i-am răspuns.

  

     Regii noștri, prin Constituție, erau ortodocși

     Înserare solemnă, intrarea Reginei și a grupului de însoțitori.   Mitropolitul îi spune cuvinte de bun venit, apoi o conduce pe Regină spre biserica veche, pentru închinare.

       Urcă scările bisericii vechi. Acest lăcaș a fost rectitorit de Regele Mihai, pe vremea când părintele Arsenie Boca era starețul.

       Regina face cruce ducând mâna de la dreapta la stânga, precum ortodocșii. Regii României, prin constituție, au fost botezați ortodocși. „Constituția cerea Regelui nostru și descendenților săi să fie crescuți în religia ortodoxă. Credința majorității românilor.” Știam, dintr-o evocare, că la Săvârșin, pe vremuri, familia regală mergea o duminică la biserica ortodoxă și o duminică la biserica unită.

 

     Pr. Arsenie Boca, tengențe cu casa regală

     Regina Ana se apropie de icoanele împărătești ale altarului. Ele au fost dăruite de Principesa Ileana. Pincipesa  a vizitat de câteva ori Mănăstirea Brâncoveanu între 1945-1947, venea să-l vadă pe părintele Arsenie Boca. S-a spovedit la Părintele Arsenie. Alungată din țară în 1948, Principesa Ileana (fiica cea mică a regelui Frdinand) s-a călugărit în Statele Unite, devenind Maica Alexandra.

     Părintele Arsenie a avut de suferit pentru relația sa cu casa regală a României. În 1948, părintele Arsenie a fost propus de Patriarhia Română să fie episcop al Maramureșu-lui. Pentru aceasta era nevoie și de un raport al Siguranței comuniste; Siguranța face cercetări și decide că pr. Arsenie Boca „este periculos”, având legături cu grupuri de rezistență anticomunistă și cu casa regală; și este arestat.

     Acum regina Ana se oprește în dreptul unei fresce lângă ușa de la intrare. Fresca îl reprezintă pe Regele Mihai I al României. Este un tablou votiv. A fost pictat în anii 40, când s-a renovat biserica mănăstirii distruse de austrieci. Astfel Regele Mihai I al României apare ca al doilea ctitor, după Constantin Brâncoveanu. În 1947, la 15 August, Regele Mihai I a fost prezent la resfințirea bisericii renovate de la Sâmbăta de Sus. A stat alături de stareț, de părintele Arsenie Boca.

 

     Ieșim din Biserica veche și vizităm complexul mănăstiresc nou. Regina este impresionată de construcția nouă. Mitropolitul Antonie se mândrește cu ce-a contribuit el la restaurarea integrală. Ne spune ce proporții a avut această restaurare întreprinsă de dânsul în mai mulți ani, la concurență cu Brâncovenu însuși, primul ctitor! Regina îl laudă amabil pe ambițiosul Mitropolit care a reclădit părți importante din complexul mănăstiresc, după 200 de ani de când fusese distrus de austrieci. Antonie, a făcut zidurile dimprejur, portaliul, pagodele, dar și o Academie, și devine astfel al 4-lea ctitor (al treilea a fost Mitropolitul Bălan).

 

     O recepție fără politică

     Intrăm în sala de mese. Regina ar fi vrut să mănânce chiar la trapeză, să fie cu obștea, dar Mitropolitul promite că mâine o să-i facă acest hatâr, iar azi este o recepție dată de Dânsul. Așa că, plini de voie bună și salivând moderat, intrăm în salonul pentru oaspeți.

      Mitropolitul a binecuvântat masa apoi  rostit un toast de primire, o politețe cu citate patristice. Regina a multumit fără citate. A spus câteva cuvinte și domnul Mihai Ricci, coordonatorul vizitei.

       Eram în total 11 persoane. Se vorbea în franceză. Majoritatea cunoștea franceza. Mitropolitul Antonie știe o franceză impecabilă, o engleză acceptabilă (doctorat la Oxford!), iar rusă nu știe deloc: în Basarabia numai orășenii au cedat slavizării, la sate s-a vorbit mereu româna aceea frumoasă de pe vremea fraților Jderi.

       Primarul Fagarașului a întrebat: „Ce face Regele, ce ne spuneți despre Rege.”

       Ne-a spus despre Rege.

      Întrebată cum se simte în călătoria acesta, Regina a spus cîteva impresii. A fost primită cu aclamații, peste tot. Adunări spontane de oameni vechi și noi. Știam și din presă, citisem despre primul ei popas la Galați. Aici a fost mult entuziasm, dar şi ceva tevatură fesenistă. Primarul a refuzat să vină la întâmpinarea Reginei. Majestatea Sa a luat prânzul cu Episcopul și cu Prefectul... S-a deplasat fără gărzi prin oraș, aclamată. Doar când a vrut să intre la Universitate, un grup de studenți n-au lasat-o, au scadat „fără politică, fără politică”. Oamenii au înțeles că studenţii erau manipulați de politică și de aceea strigau: fără politică!

    

         Regina Ana a spus câteva cuvinte despre popasul la Mitropolia din Iași, la Catedrala Sf. Parascheva, unde s-a închinat, pe 14 Octombrie. A vorbit admirativ despre  Mitropolitul Daniel.

      - La Iași am simțit și respirația Basarabiei! zice.

      Atunci cineva a pomenit de Yalta, dezastrul României după Yalta. Regele a fost înșelat și de englezi și de americani! zice. S-au dat la iveală multe documente... că americanii și englezii înșiși au fost jucați de ruși la Yalta. Regele a fost înșelat, atunci. Primarul, dr. N. Ciocan face niște punctări inteligente.

     Regina mai mult ascultă. Din interes, din politețe.   

        - Mai avem de ispășire! zice părintele Ion Bria.  

        Eu spun că tocmai vizitasem Yalta, în vară.  Confrații basarabeni, care mi-au prilejuit vizita, mi-au cerut: „Mergi și constată, prin tatonări radiestezice și extrasenzoriale, ce vibrații malefice sunt acolo, la Yalta, la Palatul Livadia, unde s-a semnat tratatul satanic”.

       Am mers, dar n-am făcut tatonări radiestezice, ambianța toposului Crimeea este tonică, geografia nu are nici o vină...  

 

          Regina Ana iubește  India

         Mitropolitul Antonie, ca să introducă un pic de culoare, îi spune Reginei:

        - Domnul Andru a fost și în India!...   

        Regina devine voioasă, mă întreabă pe unde am fost, ce locuri speciale am văzut.

        Îi spun despre pelerinajul meu la 7 biserici întemeiate de Apostolul Toma...

        - Văd că cifra 7 ne urmărește în pelerinaje! spune  părintele Ion Bria.

        - Da, Apostolul Toma a fondat în India 7 biserici și jumatate! Eu am fost în Săptămâna Luminată, îl însoțeam pe Mitropolitul indian ortodox Mar Osthathios. Când vedeam biserici creștine în junglă, sau între plantațiile impresionante de cocotieri, îmi venea în minte exclamația lui Iulian Apostatul: Ai învins, Galelianule!

      Apoi tac sfios. Dar regina insistă să mai spun despre India...

 

     Sofia de Spania este verișoara Regelui

     Mai spun că, în India, am văzut-o pe regina Sofia a Spaniei, aflată și ea intr-un pelerinaj dravidian...

      Regina Ana devine interesată, spune că Sofia a Spaniei este verișoara Regelui Mihai I; a fost și domnișoara de onoare la nunta Majestăților Lor, la Atena.

       - Cum ați întâlnit-o? Știam că a fost în India în 1992! zice Regina.

       Raspund: „Da, în 1992, în februarie. Eram într-un pelerinaj în India de Sud, maestrul meu indian ne-a dus să vedem un rishi, considerat sfânt de indieni. Înainte de a intra la rishi, ne-a zis să facem meditație jumătate de oră, la ușă, pentru  afânarea minții, ca să-i percepem energiile. Maestrul ne-a spus că înăuntru se afla și regina Sofia a Spaniei.

        Când am intrat, privirea mea a fost atrasă de Regina Sofia, care era așezată pe o pernă portocalie și era veselă, eu m-am tot uitat la ea, ratând comunicarea cu acel rishi indian...

     - Iertare! spune înveselită Regina Ana, înțelegând că o regină îți poate abate gândul spre cele lumești.

       (Nu am mai spus că, în altă zi, aveam s-o întâlnesc pe Sonia Gandhi cea asemenea reginelor, venită la o retragere spirituală la Mănăstirea din Neyyar Dam, unde mă aflam la un stagiu spiritual. Era puțin după asasinarea lui Rajiv Gandhi, soțul ei. Sonia Gandhi era îndemnată să candideze la funcția de prim ministru, câștigase capital electoral după soţul ei fusese asasinat. Dar ea a refuzat, nu atât de teamă că urma să fie şi ea victimă rapidă a unui asasinat, cât din inteligență sclipitoare. Și toți au iubit-o că n-a mai candidat.)

 

       Primează haloul părintelui Arsenie Boca

       La fiecare închinare de pahar se schimbă subiectul de discuție. Părintele Ioan Bria, care tocmai se întorsese de la Geneva unde rezidase 21 de ani cu funcții în Consiliul Ecumenic, dornic de regăsirea vetrei, spune că de când a pus piciorul la Sâmbăta, îl copleșește amintirea părintelui Arsenie Boca. Îl întreabă pe Mitropolit dacă l-a cunoscut.

          - L-am cunoscut bine pe părintele Arsenie, zice.  Eram student la București, veneam aici la Sâmbăta, cu alți studenți, ne spovedea, era mare lucru să te știi spovedit de el, cotrobăia în tine în adâncime, nu omitea nimic. Ne-a chemat într-o vară să-i facem un schit în pădure, apoi să-i facem un lac, în acest timp ne dădea hrană cum se dă muncitorilor. M-a influențat total. Crea în jurul lui o atmosferă de creștinism primar, de credință vie, puternică. Așa m-am hotărât să mă călugăresc. M-a călugărit la Prislop, părintele Arsenie Boca, în 1949. Mi-a fost „naș” Sandu Tudor, scriitorul.

 

       Mănăstirea Vladimirești cu amintiri regești

       Aflăm apoi ce alte locuri voise Regina Ana, în mod special, să descopere în acest pelerinaj: mănăstirile din Bucovina și cea din Vladimirești. Călugării și stareții o impresionează ca martori ai unui timp de trecută domnie.

        La Mănăstirea Vladimirești a ținut să meargă pentru că este tot o ctitorie regală. Despre Maica Veronica știa dinainte. Aflase câteva legende religioase ale anilor 40, i le povestise soțul:

        Maica Veronica, într-o răpire vizionară, L-a văzut pe Iisus Hristos, după aceea a primit puterea să pună temelia unei  mănăstiri.  I-a venit ideea să meargă la rege, să-i ceară un sprijin financiar. S-a dus la Castelul Peleș. Vede un tânăr care meșterea ceva la un automobil, îl repara. Îl întreabă pe acel tânăr cum poate ajunge la MS Regele, fără să știe că vorbește chiar cu Regele. Acesta se uită uimit la acea copilă îmbrăcată în haine călugărești și îi zice sobru că nu va putea să-l vadă pe rege. Dar o întreabă în ce pricină a venit. Măicuța îi spune că, printr-o viziune, i s-a poruncit să facă o mănăstire și umblă prin țară să adune fonduri. Regele îi aduce economiile sale, juna Măicuță zice bogdaproste, pleacă fără să știe că acela era chiar Regele.

         La Mănăstirea Vladimirești se poate vedea, pe peretele de la intrare, tabloul votiv al Regelui.

        Finalul cinei în tăcere

        Regina Ana lăsa impresia că abia acum descoperă țara pe care o avea în soartă fără s-o fi văzut. Se măritase cu un rege exilat, alungat, și învățase crâmpeie de Românie din poveștile sau ofurile soțului. Pelerinajul acesta era prima ei răsfoire iute și fierbinte a României. Eram stingherit un pic că nu catadicsise să învețe limba română și, în seara aceea, am introdus, ca și la întâmplare, dar cu dibăcie, destul de multe cuvinte cuvinte românești în dialogul francez.

       În acest timp am mai și mâncat. Sarmalele erau grozave, și aveau succes necontenit. Plăcintele băteau cozonacul, și invers. Luam și câte o înghițitură de vin.

       La urmă, am fost conduși fiecare la chiliile ce ne-au fost destinate pentru odihnă.

 

       



Valori existenţiale umane şi noile coduri penale - Lector univ. dr. Marius Andreescu

I.Scurte consideraţii privind principiul supremaţiei Constituţiei

            Supremaţia constituţiei exprimă poziţia supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări. În sens restrâns, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei rezultă din forma şi conţinutul acesteia. Supremaţia formală este exprimată de forţa juridică superioară, de procedurile derogatorii faţă de dreptul comun privind adoptare şi modificarea normelor constituţionale, iar supremaţia materială rezultă din specificul reglementărilor, din conţinutul acestora, în special din faptul că, prin constituţie, sunt stabilite premise şi reguli de organizare, funcţionare şi atribuţii ale autorităţilor publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremaţiei legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituţia legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat; ea conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicare; ea determină funcţiile şi atribuţiilor ce revin autorităţilor publice, consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice; ea indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic; constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie: supremaţia materială a Constituţiei. Dar constituţia este supremă şi în sens formal. Procedura de adoptare a constituţiei exteriorizează o forţă particulară, specifică şi inaccesibilă, care se ataşează dispoziţiilor ei, aşa încât nicio altă lege în afara unei a constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile aşezământului fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia”[1].

            Conceptul de supremaţie a constituţiei nu poate fi însă redus la o semnificaţie formală şi materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”[2]. Deci, supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă poziţia supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremaţiei Constituţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Supremaţia Constituţiei nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituţională. Dimensiunea normativă a supremaţiei constituţiei implică obligaţii juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancţiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituţional, consacrat normativ, supremaţia Legii fundamentale este şi o obligaţie constituţională cu multiple semnificaţii juridice, politice, dar şi valorice, pentru toate componentele sistemului social şi statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligaţia (de a respecta supremaţia legii fundamentale n.n.) se adresează cetăţenilor români. În realitate, respectarea Constituţiei, inclusiv a supremaţiei sale, precum şi a legilor, era o obligaţie cu totul şi cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice (naţionale şi internaţionale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”[3].

Semnificaţia generală a acestei obligaţii constituţionale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituţiei. Prin „drept” înţelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar şi activitatea complexă, instituţională, de interpretare şi aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenţia Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanţa decisivă a principiului supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituţional public cu rol de guvernare de a respecta cu stricteţe Constituţia. Respectarea Constituţiei este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremaţiei Constituţiei impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală”[4].

Respectarea acestei obligaţii constituţionale şi realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mişcării şi evoluţiei ordinii sociale şi de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituţionalizarea dreptului, dar şi a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susţine această afirmaţie, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremaţiei Constituţiei nu este redus numai la semnificaţia sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată şi din perspectivă valorică, cu implicaţii majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituţia este definită în doctrină ca fiind „un aşezământ politic şi social fundamental al statului şi societăţii”[5].

            În mod obişnuit, nerespectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor şi normelor constituţionale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituţia şi supremaţia acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorităţi publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenţei materiale reglementate constituţional reprezintă unele din modalităţile prin care autorităţile publice pot încălca obligaţia stabilită de art.1 alin. (5) din Constituţie. Sancţiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituţiei şi supremaţiei acesteia nu poate fi decât nulitatea.

            Există un sistem de garanţii al respectării supremaţiei Constituţiei care, în opinia noastră, are două componente. O garanţie specifică şi cea mai importantă este controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională. În acest sens, dispoziţiile art.142 alin.1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei constituţiei”.

            Cealaltă componentă a sistemului de garanţii îl reprezintă controlul general al aplicării Constituţiei realizat de autorităţile statului în baza şi în limitele competenţelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei.

 

II.Constituţionalitatea şi constituţionalizarea unor reglementări din Codurile penale

Raportul dintre Constituţie şi lege, înţelegând prin „lege” sfera actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, analizat în conformitate cu cerinţele şi consecinţele principiului supremaţiei Constituţiei, relevă două dimensiuni:

Prima are în vedere constituţionalitatea actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, iar în sens general constituţionalitatea întregului drept. În esenţă, această cerinţă corespunde uneia dintre consecinţele supremaţiei Legii fundamentale, şi anume conformitatea întregului drept cu normele constituţionale. Realizarea acestei obligaţii constituţionale, consecinţă nemijlocită a principiului supremaţiei Legii fundamentale, este în principal un atribut al legiuitorului infra-constituţional în opera de elaborare şi adoptare a actelor normative. Îndeplinirea cerinţei de constituţionalitate a unui act normativ presupune în primul rând adecvarea formală şi materială a legii la normele, principiile, valorile şi raţiunile Constituţiei. Latura formală a acestui raport exprimă obligaţia legiuitorului de a respecta normele de competenţă materială şi procedurile legislative, rezultate în mod explicit din normele Constituţiei sau din alte acte normative considerate a fi izvoare formale ale dreptului constituţional. Conformitatea formală a actelor normative cu Legea fundamentală presupune o adecvare strictă a primelor la normele şi principiile Constituţiei, neexistând o marjă de apreciere sau interpretare din partea legiuitorului.

Dimensiunea materială a acestui raport este mai complexă şi se referă la conformitatea conţinutului normativ al unei legi cu principiile, valorile, normele, dar şi cu raţiunile Constituţiei. Şi această latură a conformităţii legii cu normele constituţionale este o obligaţie constituţională generată de principiul supremaţiei Legii fundamentale. Realizarea acestei obligaţii este un atribut în principal al legiuitorului infra-constituţional, care în opera de legiferare este chemat să realizeze nu numai o simplă funcţie legislativă, de adoptare a unui act normativ conform cu Legea fundamentală, dar şi o operă juridică, politică, şi, am spune noi, valorică şi ştiinţifică, de elaborare şi adoptare a legii în conformitate cu raţiunile,  conţinutul normativ şi principiile Constituţiei. În acest fel, pentru a da eficienţă principiului supremaţiei Legii fundamentale, în opera de legiferare legiuitorul trebuie să realizeze o activitate complexă, de interpretare a Constituţiei, interpretare care nu trebuie să ducă la eludarea sensurilor, semnificaţiilor şi mai ales a conţinutului concret al normelor constituţionale. Acest proces complex, de adecvare a conţinutului normativ a unei legi la normele constituţionale, nu mai este unul strict formal şi procedural, deoarece implică o marjă de apreciere specifică operei de interpretare realizată de legiuitor şi, totodată, corespunde libertăţii de legiferare, care, în cazul Parlamentului, se regăseşte în însăşi natura juridică a acestui for instituţional definită în art. 61 alin. 1 din Legea fundamentală: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Aceasta este expresia a ceea ce în literatura de specialitate se defineşte ca fiind principiul autonomiei parlamentare.

Un al doilea aspect al realizării cerinţei de constituţionalitate a legii, foarte important în opinia noastră, se referă la obligaţia legiuitorului infra-constituţional de a transpune şi dezvolta în actele normative elaborate şi adoptate, în funcţie de specificul acestora, conţinutul normativ, principiile şi valorile constituţionale. Putem afirma că în activitatea de elaborare a actelor normative, înţeleasă ca atribuţie principală a Parlamentului şi Guvernului, după aderarea României la Uniunea Europeană, în opera de legiferare este foarte puţin prezentă preocuparea de a concretiza principii şi valori constituţionale, aspect ce ar da individualitate elaborărilor normative, mai ales pentru domeniile importante ale activităţii statale şi ale vieţii sociale şi politice. Aşa cum demonstrează practica legislativă şi aşa cum, din nefericire, s-a întâmplat şi în cazul Codului penal şi al Codului de  procedură penală, recent adoptate, de cele mai multe ori se caută „modele” în legislaţia altor state sau în sistemul normativ al dreptului Uniunii Europene. Refuzând să dea eficienţă tradiţiilor juridice româneşti, dar şi principiilor şi valorilor înscrise în Legea fundamentală, şi nu în ultimul rând realităţilor social politice concrete ale statului şi societăţii, de foarte multe ori legiuitorul, prin adoptarea unui act normativ complex pentru domenii importante de activitate, realizează o activitate eclectică, formală, cu consecinţe negative importante asupra activităţii de interpretare şi aplicare a unui asemenea act normativ, cu deosebire în activitatea judiciară.

Subliniem faptul că respectarea principiului supremaţiei Constituţiei nu poate fi rezumat numai la conformitate formală şi materială a unei legi cu normele constituţionale, reţinând faptul că supremaţia are un caracter calitativ, complex, fapt ce implică un sistem valoric regăsit în normele Legii fundamentale. Respectarea principiului supremaţiei Legii fundamentale în opera de legiferare înseamnă în primul rând originalitatea actului normativ printr-o judicioasă adecvare a acestuia la realităţile sociale şi statale pe care le reglementează, prin preluarea ideilor şi tradiţiilor valoroase ale doctrinei şi jurisprudenţei, toate acestea realizate pin transpunerea valorilor şi normelor constituţionale în actul normativ elaborat. În acest fel, şi eficienţa unui asemenea act normativ este mult mai ridicată, iar cerinţa de constituţionalitate devine o calitate mult mai pregnantă a legii, deoarece, în opinia noastră, depăşind criteriul formal şi material al conformităţii dreptului cu normele Legii fundamentale, constituţionalitatea unui act normativ înseamnă şi eficienţa acestuia în raport cu obiectul de reglementare.

Aşa cum vom încerca să exemplificăm în cele ce urmează, în noile Coduri penale există destul de multe omisiuni în ceea ce priveşte receptarea şi transpunerea principiilor şi normelor Constituţiei României şi mai ales inadecvări ale conţinutului unor norme juridice cu reglementările Legii fundamentale, acest din urmă aspect fiind din plin sesizat şi cenzurat de Curtea Constituţională. Incontestabil, verificarea constituţionalităţii legii sub aspectul îndeplinirii cerinţelor privind adecvarea formală şi materială la normele Constituţiei este un atribut exclusiv al Curţii Constituţionale, dacă obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie legile Parlamentului şi ordonanţele Guvernului. Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea fundamentală, „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”. Totuşi, această instituţie fundamentală a statului de drept nu este singura chemată să contribuie la garantarea supremaţiei Legii fundamentale. Pentru celelalte categorii de acte normative, trebuie recunoscută competenţa instanţelor judecătoreşti de a efectua un astfel de control de constituţionalitate în conformitate cu normele de competenţă şi atribuţiile stabilite de lege[6].

Constituţionalizarea sistemului normativ, şi în general a dreptului, este o altă realitate a aplicării şi respectării principiului supremaţiei Legii fundamentale şi care, în sens restrâns, poate fi înţeleasă ca fiind activitatea complexă, realizată în principal de Curtea Constituţională, dar şi de instanţele judecătoreşti, în limitele conferite de lege de a interpreta actul normativ în vigoare, în tot sau în parte, cu referire la normele, principiile, valorile şi raţiunile Constituţiei. În sens procedural, constituţionalizarea legii şi a dreptului este operaţia prin care se infirmă sau se confirmă constituţionalitatea unei norme juridice inferioară normelor constituţionale şi are ca efect aşezarea sau, mai corect spus, reaşezarea legii în cadrul valoric şi normativ al Constituţiei.  Constituţionalizarea dreptului este rezultatul controlului de constituţionalitate al legilor în vigoare, efectuat de către Curtea Constituţională a României pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, procedură reglementată de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi de dispoziţiile subsecvente din Legea nr. 47/1992, republicată, de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale[7].

În sens larg, constituţionalizarea dreptului are o semnificaţie complexă, care nu se rezumă numai la controlul de constituţionalitate, în fapt este o activitate permanentă ce exprimă dinamica dreptului în raport cu dinamica sistemului statal şi a sistemului social. Este o operă permanentă de adecvare a legilor la realitatea evolutivă, socială şi statală, printr-o judicioasă interpretare şi valorificare a raţiunilor constituţionale în limitele conferite de conţinutul normativ al Legii fundamentale. Fără a dezvolta acest aspect, subliniem totuşi rolul important al instanţelor judecătoreşti în opera complexă de constituţionalizare a dreptului prin atributul specific acestora, de a interpreta şi aplica legea, dar şi normele constituţionale, cu obligaţia de a respecta conţinutul normativ, valorile şi raţiunile Constituţiei. În literatura de specialitate se susţine că, prin rolul pe care îl are în procesul de constituţionalizare al dreptului, materializat în atribuţiile procedurale specifice actului de judecată, judecătorul de la instanţele de drept comun devine, în fapt, un judecător constituţional.

Constituţionalizarea  legii şi a dreptului este un proces evolutiv determinat nu numai de raţiuni juridice, dar şi de factori sociali, politici şi economici, exteriori dreptului. Acest proces dialectic privit în concret, cu referire la un anumit act normativ, durează atâta timp cât legea respectivă este în vigoare. În unele cazuri, activitatea de constituţionalizare a unui act normativ poate să continue şi după ce acesta este abrogat în ipoteza în care ultra-activează.

Constituţionalizarea legii şi a dreptului este, în primul rând, opera Curţii Constituţionale şi a instanţelor judecătoreşti, dar, într-o accepţiune mai largă, tot sistemul instituţional statal în conformitate cu normele de competenţă contribuie, prin interpretarea şi aplicarea normelor constituţionale, la acest proces complex de apropiere continuă a conţinutului normativ al legilor şi a altor categorii de acte normative, de principiile, valorile şi raţiunile normelor constituţionale. Este evident că legiuitorul infra-constituţional are un rol foarte important în constituţionalizarea legii şi a dreptului, în mod deosebit prin preluarea în actele normative elaborate şi adoptate a ceea ce noi am numi raţiunile şi valorile regăsite în conţinutul normativ al Legii fundamentale.

Aplicând aceste considerente la realitatea normativă a noilor Coduri penale, remarcăm faptul că, într-un interval de timp relativ scurt care a trecut de la adoptarea acestora, Curtea Constituţională a admis numeroase excepţii de neconstituţionalitate, constatând neconstituţionalitatea a unui număr important de norme din Codul penal şi Codul de procedură penală, aspect ce ridică, în opinia noastră, trei probleme: Prima are în vedere constituţionalitatea activităţii de legiferare a Parlamentului, care a avut ca rezultat adoptarea Codurilor penale. Se pune întrebarea cât de mult a respectat legiuitorul principiul supremaţiei Legii fundamentale şi gradul de preocupare a acesteia pentru a asigura conformitatea materială a normelor din Codurile penale cu normele Constituţiei. Dat fiind numărul mare al excepţiilor de neconstituţionalitate admise, apreciem că preocuparea legiuitorului de a respecta principiul supremaţiei Legii fundamentale în forma sa cea mai simplă, respectiv conformitatea normelor din Codul penal şi Codul de procedură penală cu Legea fundamentală a ţării nu a fost o prioritate a procesului de legiferare în această materie; a doua problemă are în vedere procesul concret de constituţionalizare a legislaţiei penale prin deciziile pronunţate de instanţa noastră constituţională. Avem în vedere atât deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţii de neconstituţionalitate privind normele din codurile penale şi care, prin argumentarea adusă, contribuie la procesul de constituţionalizare a dreptului, dar mai ales deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii normative. În ultima situaţie, se ridică şi problema efectelor juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale celor două Coduri penale. Pentru instanţele de judecată care sunt chemate să aplice normele din Codurile penale, dar şi deciziile Curţii Constituţionale, aspectul invocat este foarte important, mai ales în situaţia destul de frecventă în care Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu a intervenit, conform Legii fundamentale, pentru a pune de acord dispoziţiile normative, constatate ca fiind neconstituţionale, cu deciziile Curţii Constituţionale; O a treia problemă se referă la receptarea de către legiuitorul infra-constituţional, în elaborarea celor două Coduri penale, a unor dispoziţii normative constituţionale, a principiilor şi raţiunilor Legii fundamentale, importante pentru întreaga operă de codificare în materie penală.

În prezentul studiu insistăm asupra acestui din urmă aspect, mai puţin abordat în literatura de specialitate şi care nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate al instanţei noastre constituţionale, deoarece aceasta funcţionează ca „un legiuitor negativ” şi, în consecinţă,  nu poate sancţiona eventualele omisiuni ale legiuitorului infra-constituţional de a prelua în legea elaborată şi adoptată aspecte din conţinutul normativ al Constituţiei. Avem în vedere în mod deosebit principiile constituţionale în baza cărora se structurează întreg sistemul normativ al Codurilor penale.

Legiuitorul nu a manifestat un interes deosebit pentru a consacra în Codul penal şi Codul de procedură penală principii generale ale dreptului, în special cele a căror origine o formează normele constituţionale, prin care să se confere o coeziune sistemică şi explicativă a întregului conţinut normativ a codurilor şi la care să se poată raporta cel care aplică şi interpretează legea penală.

Considerăm că exprimarea normativă în cele două Coduri penale a unor principii generale ale dreptului, care, prin natura lor, sunt şi principii constituţionale, ar fi avut ca rezultat un nivel de constituţionalitate ridicat pentru cele două acte normative printr-o mai bună armonizare a conţinutului normativ al acestora cu normele Legii fundamentale. Acest nivel ridicat de constituţionalitate ar fi avut drept consecinţă stabilitatea funcţională a codurilor prin aceea că se evita constatarea neconstituţionalităţii, a unor importante norme juridice, aşa cum s-a întâmplat până în prezent.

Importanţa principiilor dreptului pentru coeziunea şi armonia întregului sistem normativ a fost analizată şi subliniată în literatura de specialitate[8]. Principiile dreptului conferă legitimitate valorică şi coerenţă normelor cuprinse în conţinutului unei legi. În acest sens, Mircea Djuvara remarca: „Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acest întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi”[9]. La fel de semnificative sunt şi cuvintele marelui filosof Immanuel Kant: „E veche dorinţa care, cine ştie când?, se va împlini odată: să se descopere, în locul infinitei varietăţi a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”[10].

Sub aspect normativ, sursa principiilor oricărei ramuri juridice şi, mai ales a unui cod, trebuie să fie în primul rând normele constituţionale care, prin natura lor, cuprind reguli de maximă generalitate, ce se constituie ca temei, dar şi sursă de legitimitate pentru toate celelalte norme juridice.

Codul penal nu are un titlu destinat principiilor generale aplicabile în acest domeniu, iar în Codul de procedură penală Titlul I reglementează împreună atât aspecte privind principiile, cât şi limitele aplicării legii procesual penale. Apreciem că această tehnică legislativă este deficitară, deoarece nu individualizează în mod clar şi distinct regulile generale ale procedurii penale, considerate a fi şi principii cu valoare normativă. Soluţia normativă a legiuitorului, regăsită în Codul penal, este şi mai deficitară în raport cu aceea aplicată în Codul de procedură penală. În conţinutul normativ al Capitolul I, cu denumirea marginală „Principii generale” din Titlul I, cu denumirea marginală „Legea penală şi limitele ei de aplicare”, în fapt se reglementează normativ un singur principiu, şi anume „Legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal”.  Capitolul al II-lea din Titlul I al Codului penal este dedicat reglementării aplicării legii penale în timp. Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că ar fi fost util, în mod deosebit pentru o coerentă sistematizare a dispoziţiilor normative şi legitimitatea constituţională a Codului penal, inclusiv pentru corecta interpretare şi aplicare a normelor penale, exprimarea normativă explicită a principiului constituţional al activităţii legii,  consacrat în dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, însoţit de reglementarea aspectelor particulare specifice dreptului penal în Titlul I al Capitolului I din Codul penal.

 Există şi alte principii înscrise în Constituţie, care, în opinia noastră, ar fi trebuit să-şi găsească expresia normativă concretă în Codul penal şi în Codul de procedură penală. Scopul final al întregii legislaţii penale, dar şi al procesului penal, îl constituie garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, considerate a fi o componentă de bază a ordinii sociale şi de drept şi o cerinţă importantă a statului de drept. Aşa cum se subliniază în mod constant în literatura de specialitate, principiul respectării demnităţii omului este esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, scopul garantării acestora prin lege, dar şi prin mijloace şi mecanisme instituţional-procedurale.

 Demnitatea omului este un principiu constituţional consacrat explicit în dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţie, fiind considerat definitoriu pentru statul de drept. Recunoaşterea ca principiu şi valoare constituţională a demnităţii omului are drept consecinţă juridică obligaţia autorităţilor statului, inclusiv cele judiciare, de a respecta demnitatea umană, de a se abţine de la orice acţiuni sau măsuri de natură a leza personalitatea omului, atât în dimensiunea sa biologică, cât şi spirituală, raţională sau morală şi, totodată, obligaţia pozitivă de a aplica măsurile necesare pentru respectarea acestei importante dimensiuni valorile a existenţei umane. Acest aspect este foarte important în cazul procesului penal şi, în general, pentru întreaga legislaţie penală, care reglementează şi implică aplicarea unor măsuri restrictive şi coercitive specifice instrucţiei penale prin care se poate restrânge, limita sau condiţiona în principal valori precum libertatea individuală, posesia şi dreptul de proprietate. Conform principiului respectării demnităţii umane, orice măsură restrictivă sau coercitivă de natură penală nu poate să aducă atingere elementelor existenţiale ale persoanei umane prin care însăşi calitatea de om este definită. Avem în vedere atât dimensiunea biologică, cât şi dimensiunea spirituală, raţională şi morală a omului.

Esenţa acestei obligaţii, care poate fi transpusă în norme şi formule juridice, de a garanta şi de a nu leza în nicio împrejurare demnitatea omului, acest concept în semnificaţia sa ontologică fiind echivalent cu noţiunea de persoană umană, este în acelaşi timp o maximă a raţiunii practice la care se referea Immanuel Kant: „Omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc”[11]. Fără a încerca a dezvolta mai mult în acest studiu aspectele teoretice privind conceptul demnităţii umane, subliniem ideea că respectarea acestei valori esenţiale ar trebui să fie una dintre cele mai importante cerinţe, care să fie regăsită printr-o consacrare normativă explicită în legea penală. În acest sens, cu titlu de exemplu menţionăm că individualizarea judiciară a pedepselor trebuie să aibă ca raţiune ultimă respectarea demnităţii umane, în sensul ei general, prin tot ceea ce înseamnă dimensiunea complexă, biologică, raţională şi morală a omului, considerat ca persoană, şi nu ca un simplu element (individ) în sistemul relaţional-social.

Legiuitorul nu a consacrat demnitatea umană ca principiu în Codul penal şi nici nu a instituit normativ obligaţia respectării acestei valori. Apreciem că această omisiune legislativă este şi un minus de constituţionalitate al Codului penal, deoarece nu s-a dat eficienţa cuvenită supremaţiei Legii fundamentale, care, printre altele, impune obligaţia pentru legiuitor de a concretiza principiul demnităţii umane ca valoare fundamentală a dreptului penal material. Necesitatea unei astfel de consacrări normative rezultă din însăşi natura răspunderii penale, axată în mod deosebit pe elemente de constrângere juridică: stabilirea şi aplicarea pedepselor penale, reglementarea regimului sancţionator şi de executare a pedepselor. Toate aceste instituţii nu pot aduce atingere în nicio împrejurare valorilor care formează dimensiunile specifice ale demnităţii umane.

Spre deosebire de Codul penal, în conţinutul normativ al Codului de procedură penală acest principiu este consacrat în art. 11 cu denumirea marginală „Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private”. Remarcăm şi în acest caz că, pentru o corectă sistematizare a normelor din Codul procedură penală, acest principiu ar fi trebuit consacrat într-un titlu special dedicat principiilor generale ale procesului penal.  Principiul respectării demnităţii umane, chiar şi în situaţia consacrării normative, aşa cum este cazul Codului de procedură penală, are o valoare aproape exclusiv teoretică şi formală, deoarece nu sunt reglementate sancţiuni procedurale în cazul încălcării acesteia pe parcursul procesului penal.

Dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţie, referitoare la caracterele statului român, enumeră, printre altele, ca şi componentă esenţială a statului de drept, a statului democratic şi social, consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ca valori supreme, înţelese prin raportare la tradiţiile democratice ale poporului român şi a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989. Potrivit aceleaşi norme constituţionale, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ca valori supreme ale statului de drept, sunt garantate.

Faţă de aceste dispoziţii constituţionale, apreciem că principiul garantării şi respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în situaţia în care exerciţiul acestora ar putea fi supus unor condiţii, limite sau restrângeri, este esenţial pentru legislaţia penală materială, dar şi pentru procesul penal. Pentru raţiunile mai sus expuse, considerăm că ar fi fost util dacă, într-un capitol dedicat în mod expres şi exclusiv principiilor generale ale dreptului penal şi ale dreptului procesual penal din noile Coduri penale, legiuitorul ar fi reglementat în mod expres principiul potrivit căruia respectarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor constituie o obligaţie a autorităţilor judiciare în aplicarea legii penale. Util ar fi fost, de asemenea, în ipoteza unei astfel de reglementări, să se prevadă şi sancţiuni în cazul nerespectării de către autorităţile judiciare a drepturilor şi libertăţilor subiective şi, în primul rând, a drepturilor fundamentale constituţionale. Nerespectarea în cadrul procedurilor judiciare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ar putea constitui un exces de putere din partea autorităţilor statului, iar sancţiunea aplicabilă în acest caz nu poate fi decât nulitatea absolută a oricărui act procesual sau procedural care ar aduce atingere în mod nejustificat acestor drepturi.

Principiul constituţional al egalităţii în drepturi şi principiul non-discriminării, consacrate de dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi respectiv art. 4 alin. 2 din Constituţie, nu au fost preluate şi în consecinţă consacrate normativ ca principii specifice pentru dreptul penal şi dreptul procesual penal în cele două Coduri penale. Nu trebuie să mai subliniem importanţa celor două principii  constituţionale, în mod deosebit pentru procesul penal şi necesitatea consacrării normative a acestora atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală, prin valorificarea a doctrinei şi jurisprudenţei în materie. Cu titlu de exemplu, avem în vedere un aspect particular al principiului egalităţii, respectiv ceea ce în doctrină şi jurisprudenţă se numeşte „egalitatea armelor”, element esenţial pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Principiul proporţionalităţii este consacrat explicit sau implicit de normele constituţionale. În forma sa explicită, dispoziţiile art. 53 din Constituţia României îl consacră ca şi condiţie în situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi. Remarcăm, totodată, că proporţionalitatea este un principiu  general al dreptului intern, dar şi un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene. Dimensiunea procedurală cea mai importantă a acestui principiu se referă la ideea de corespondenţă, justă adecvare a unei decizii statale la situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit. Respectarea acestui principiu conferă nu numai legalitate măsurilor autorităţilor statale, dar şi legitimitate, materializând în acest fel şi dimensiunea valorică a acţiunii statale prin referire concretă la valori esenţiale, cum ar fi: dreptatea, justa măsură, echitatea, dar şi respectarea diversităţii situaţiei de fapt în cadrul generalităţii normei juridice, altfel spus proporţionalitatea este principiul prin care reglementarea normativă generală şi impersonală se concretizează[12].

Spaţiul dedicat acestui studiu nu ne permite a intra în amănunte, totuşi considerăm ca exemplificativă afirmaţia profesorului Ion Deleanu, referitor la acest principiu: „Astfel zis şi pe scut, punerea în operă a proporţionalităţii – contextualizată şi circumstanţială – implică trecerea de la regulă la meta-regulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în faţa normei juridice la descoperirea şi valorizarea sensului şi a scopului ei. Criterii de referinţă într-un astfel de raţionament îl constituie , mai presus de toate, idealurile şi valorile unei societăţi democratice, luate în consideraţie prin convenţie (Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale n.n.) şi, de altfel, singurul care este compatibil cu ea. [13]

Scopul aplicării acestui principiu în procesul penal este evitarea şi, am spune noi, sancționarea excesului de putere din partea autorităţilor judiciare. Instituţiile penale în care principiul proporţionalităţii trebuie să aibă o aplicare frecventă sunt individualizarea sancțiunilor penale şi aplicarea măsurilor preventive. Acest principiu nu este consacrat ca principiu general nici în Codul penal şi nici în Codul de procedură penală, aşa cum ar fi fost firesc, în opinia noastră, având în vedere şi dimensiunea constituţională a proporţionalităţii. Există însă reglementări care în mod implicit sau explicit evocă proporţionalitatea. De exemplu, dispoziţiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală se referă la proporţionalitate ca şi condiţie generală de alegere şi aplicare a măsurilor preventive. În schimb, dispoziţiile art. 74 din  Codul penal, care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepselor, nu se referă în mod explicit la cerinţa proporţionalităţii. Cu toate acestea, respectarea unei astfel de cerinţe ar putea rezulta din interpretarea sistematică a criteriilor generale de individualizare la care se referă acest text de lege.

 Pentru considerentele mai sus expuse, apreciem că este necesară, în baza principiului supremaţie Constituţiei, consacrarea explicită, normativă a principiului proporţionalităţii ca principiu general atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală. În acest fel, s-ar fi realizat o concretizare sistematică a aspectelor procedurale a principiului în raport cu cele două instituţii penale la care am făcut referire mai sus.

Dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, având denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi”, instituie o garanţie importantă în cazul aplicării unor măsuri ce se constituie ca limite, condiţii sau restrângeri şi care vizează drepturile subiective şi în mod deosebit drepturile fundamentale constituţionale. Norma constituţională instituie garanția fundamentală, potrivit căreia orice măsură restrictivă care vizează un drept subiectiv se poate aplica numai exercitării acestuia şi nu poate aduce atingere însăşi substanţei dreptului. În opinia noastră, această cerinţă constituţională transpusă în dreptul penal este o garanţie importantă a respectării drepturilor subiective şi în special a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales în situaţia în care, prin măsuri coercitive, exercitarea lor ar putea fi restrânsă, condiţionată sau limitată.

Nici unul dintre cele două Coduri penale nu preia normativ această cerinţă constituţională. Apreciem că ar fi fost util, având în vedere raţiunile mai sus expuse, ca într-un capitol social, dedicat principiilor generale ale procedurii penale, să se prevadă în mod expres că „orice măsură de prevenţie nu trebuie să aducă atingere substanţei dreptului subiectiv, acesta putând viza numai exercitarea dreptului.” Sub aspect practic, se constituie o garanţie importantă a drepturilor şi libertăţilor subiective, în situaţia în care, prin măsuri de prevenţie, exercitarea acestora este restrânsă sau limitată. În concret, se creează şi un criteriu esenţial pentru a se aprecia asupra rezonabilităţii duratei măsurilor de prevenţie.

În câteva succinte consideraţii dorim să ne referim şi la un alt aspect privind constituţionalitatea noilor Coduri penale, şi anume la posibile inadvertenţe între normele Constituţiei şi dispoziţii ale Codurilor penale, aspecte ce nu au fost până în prezent obiectul analizei Curţii Constituţionale şi nici în doctrina de specialitate.

Dispoziţiile art. 23 din Legea fundamentală consacră dreptul la libertate individuală şi enumeră măsurile preventive prin care se poate aduce restrângere exerciţiului acestui drept. Conform dispoziţiilor art. 23 alin. 3 şi 4, aceste măsuri de prevenţie sunt reţinerea şi arestarea preventivă.

Codul de procedură penală, în Titlul al V-lea, Capitolul I, reglementează şi alte trei măsuri preventive care nu sunt menţionate de textul constituţional. Este vorba de arestul la domiciliu, controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune. Se pune problema dacă există consecinţe juridice a acestei diferenţe de reglementare între Constituţie şi legea specială, având în vedere că, prin conţinutul său, art. 23 din Legea fundamentală, este unul analitic, descriptiv, scopul legiuitorului constituţional fiind acela de a garanta prin însăşi forţa juridică a Constituţiei dreptul fundamental la libertatea individuală. În opinia noastră, nu există un aspect de neconstituţionalitate prin faptul că cele trei măsuri preventive reglementate de Codul de procedură penală nu sunt menţionate şi în textul constituţional. Considerăm că enumerarea realizată în art. 23 din Constituţie, privind măsurile de prevenţie, are un caracter enumerativ, şi nu exhaustiv. Prin urmare, legea specială poate să reglementeze şi alte măsuri preventive, condiţia fiind aceea de a se respecta raţiunile constituţionale, aşa cum rezultă din reglementările mai sus-amintite, privind garantarea libertăţii individuale.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie vine să confirme o astfel de interpretare doctrinară. Prin Decizia nr. 740/3.11.2015[14] s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art.222 alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale”, sunt neconstituţionale. Pentru analiza noastră interesează şi considerentele pentru care instanţa constituţională s-a pronunţat în acest sens: „Curtea constată că art. 23 alin. 5 din Constituţie face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată prin dispoziţiile Legii nr.135/2010 la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă. Curtea reţine, însă, că norma constituţională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând pe parcursul urmăririi penale la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliul (…). În concluzie, Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. 5 din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. 3 al aceluiaşi articol, 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute de art. 23 alin. 5”.

Unele aspecte de neconstituţionalitate ar putea să vizeze şi reglementarea actuală privind măsurile de siguranţă a confiscării speciale.  Dispoziţiile art. 112 şi, respectiv, art. 112/1 din Codul penal reglementează confiscarea specială şi confiscarea extinsă. Apreciem că aceste norme juridice ar putea aduce atingere dispoziţiilor art. 44 alin. 8 din Constituţie, care consacră prezumţia caracterului ilicit al dobândirii bunurilor şi averii, deoarece permit confiscarea bunurilor aparţinând unor persoane care nu sunt părţi în procesul penal şi nu participă la raporturi juridice de drept penal. Reglementările mai sus-arătate, în opinia noastă, sunt neconstituţionale şi pentru modul de redactare a normelor juridice, în sensul că nu au claritatea şi precizia cuvenită pentru o corectă interpretare şi aplicare a lor.

 

BIBLIOGRAFIE


[1] Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pp.221-222
[2] Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.18
[3] Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.48
[4] Cristian Ionescu, Op. cit p.48
[5] Pentru dezvoltări a se vedea Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, pp.85-88
[6] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principii şi valori constituţionale, Ed. Universul Juridic, 2016, pp.211-226.
[7] Republicată şi cu modificările la zi, conform Legii nr. 183/2013, publicată în M.Of., Partea I, nr. 369/20.06.2013
[8] A se vedea în acest sens: Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentale dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All. Beck, Bucureşti, 1997; Nicolae Popa, Teoria Generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999; Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Bruxelles, 1953, Marius Andreescu, Principii şi valori constituţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
[9] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.265
[10] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008,pp 276-277
[11] Pentru dezvoltări a se vedea Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Antet , Bucureşti, 2013, pp.141-144
[12] Pentru dezvoltări a se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Rozalia – Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Ed. All Beck Bucureşti, 2004, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
[13] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul  juridic , Bucureşti, 2008, p. 367
[14] Publicată în M.Of., Partea I., nr. 927 din 15 decembrie 2015 


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Manifest pentru o ştiinţă postmaterialistă

Tot mai multi oameni de stiinta incep sa creada ca abordarea materialista, care a dominat cunoasterea stiintifica in ultimele secole, are la ora actuala dificultati tot mai mari, confruntata cu o multitudine de date empirice pe care nu le poate explica, acumulate mai ales in domeniile constiintei si ale spiritualitatii. Pentru a nu ignora sau a bagateliza aceste date, incepe sa se contureze din ce in ce mai clar necesitatea largirii granitelor stiintei, de la material la spiritual, de la experimentul de laborator la evaluarea statistica a marturiilor s.a.m.d.

Un exemplu elocvent al stradaniilor in acest sens este intalnirea internationala de nivel inalt care a avut loc la Canyon Ranch din Tucson, Arizona, in zilele de 7-9 februarie 2014. Intalnirea a fost co-organizata de Gary E. Schwartz, PhD si Mario Beauregard, Ph.D., de la Universitatea din Arizona si de Lisa Miller, PhD de la Universitatea Columbia. Scopul intalnirii a fost discutarea impactului ideologiei materialiste asupra stiintei si aparitia unei paradigme postmaterialiste pentru stiinta, spiritualitate si societate.

 Participantii la intalnire au elaborat un document numit „Manifestul pentru o stiinta postmaterialista”, publicat pe 02 iulie 2014. Autorii sai sunt Mario Beauregard, PhD, Gary E. Schwartz, PhD si Lisa Miller, PhD, in colaborare cu Larry Dossey, MD, Alexander Moreira-Almeida, MD, PhD, Marilyn Schlitz, PhD, Rupert Sheldrake, PhD si Charles Tart, PhD, oameni de stiinta cunoscuti pe plan international, intr-o varietate de domenii stiintifice (biologie, neurostiinte, psihologie, medicina si psihiatrie). Reproducem mai jos ideile din acest manifest, cu mici prescurtari.

 Viziunea asupra lumii stiintifice moderne este bazata mai ales pe ipoteze legate de fizica clasica. Una dintre aceste ipoteze este ca materia este singura realitate, alta reductionismul, ideea ca lucrurile complexe pot fi intelese prin reducerea lor la interactiunile dintre partile lor sau la lucruri elementare, precum particule materiale.

Fenomene Psi

 Pe parcursul secolului al 19-lea, aceste ipoteze s-au transformat in dogme inguste si s-au coagulat intr-un sistem de credinte care a ajuns sa fie cunoscut sub numele de „materialism stiintific”. Acest sistem de credinte implica faptul ca mintea nu este altceva decat activitatea fizica a creierului si ca gandurile noastre nu pot avea niciun efect asupra organismului nostru si lumii fizice.

 Ideologia materialismului stiintific a devenit dominanta in mediul academic in secolul al XX-lea. Deci, majoritatea dominanta a oamenilor de stiinta a inceput sa creada ca aceasta viziune se bazeaza pe dovezi empirice si reprezinta singurul punct de vedere rational asupra realitatii. Metoda bazata pe materialismul stiintific a fost de mare succes in intelegerea noastra privind natura si ne-a adus un spor de control si de libertate prin progresele tehnologice. Cu toate acestea, dominatia aproape absoluta a materialismului in lumea academica a limitat in mod serios stiintele, impiedicand studiul stiintific al mintii si al spiritualitatii. Credinta ca materialismul este singurul mod de a explica realitatea a obligat oamenii de stiinta sa neglijeze dimensiunea subiectiva a experientei umane, ceea ce a dus la o intelegere sever distorsionata si saracita a fiintei noastre si a locului nostru in natura. Stiinta se presupune ca este o metoda non-dogmatica, deschisa dobandirii de cunostinte privind realitatea, prin observare, investigare experimentala si explicarea teoretica a fenomenelor. Ea nu este sinonima cu materialismul si nu ar trebui sa fie devotata unei anumite credinte, unor dogme, sau ideologii.

 La sfarsitul secolului al XIX-lea, fizicienii au descoperit fenomene care nu puteau fi explicate de fizica clasica. Acestea au dus la dezvoltarea mecanicii cuantice, care arata ca particule subatomice nu sunt obiecte solide si nu exista o certitudine privind pozitia lor. Dar cel mai important, a aratat ca observatia si alte evenimente mentale pot afecta lumea fizica. Rezultatele experimentelor recente sustin aceasta interpretare. Cercetari in psihoneuroimunologie arata ca gandurile si emotiile noastre pot afecta semnificativ activitatea sistemelor fiziologice (imun, endocrin, cardiovascular etc.), conectate la creier. Studii neuroimagistice de autoreglare emotionala, psihoterapie si privind efectul placebo demonstreaza ca evenimentele mentale influenteaza in mod semnificativ activitatea creierului.

 Studiul asa-numitelor „fenomene psi” arata ca putem primi uneori informatii cu sens, fara a utiliza simturile obisnuite, in moduri care depasesc obisnuitele constrangeri ale spatiului si timpului. Mai mult, putem influenta mental, la distanta, dispozitive fizice si organisme vii (inclusiv oameni). Minti aflate la mare distanta pot fi interconectate instantaneu, fara a utiliza canale energetice cunoscute si fara ca performantele sa se degradeze cu cresterea distantei. Astfel de evenimente sunt atat de frecvente incat nu pot fi privite ca anormale sau ca exceptii de la legile naturale; totusi ele nu pot fi explicate prin abordarea actuala, materialista, deci cer un cadru mai larg al stiintei.

 In starea de moarte clinica, unele persoane au manifestat o activitate mentala constienta („near-death experience” – NDE). Unele dintre aceste persoane au raportat perceptii care s-au dovedit veridice, obtinand informatii din locuri care nu le erau accesibile. De asemenea, in timpul NDE s-au raportat trairi spirituale profunde. Experimente controlate in laborator au demonstrat ca persoane cu calitati de medium pot obtine uneori informatii de inalta acuratete despre persoane decedate. E un argument suplimentar ca mintea poate exista separat de creier.

 Unii oameni de stiinta si filosofi, cu inclinatii materialiste, refuza sa recunoasca aceste fenomene, doar pentru ca acestea nu sunt in concordanta cu conceptia lor despre lume. Respingerea rezultatelor investigatiilor de natura postmaterialista sau refuzul publicarii unor constatari stiintifice care ar veni in sprijinul cadrului postmaterialist, sunt atitudini opuse spiritului cercetarii stiintifice, care cere ca datele empirice sa fie tratate impartial si nu sa fie respinse a priori cele care nu se potrivesc cu teoriile si convingerile favorizate. Un asemenea refuz tine de domeniul ideologiei si nu de cel al stiintei.

 Este important sa intelegem ca fenomenele psi, NDE si alte dovezi – care pot fi reproduse in medii de cercetare credibile – apar ca anormale doar atunci cand sunt vazute prin lentilele materialismului. Mai mult, teoriile actuale nu pot elucida modul in care creierul ar genera mintea si nici alte dovezi empirice mentionate. Acest esec sugereaza ca a sosit timpul sa ne eliberam de catusele si de ochelarii de cal ai vechii ideologii, pentru a largi conceptul de lume si a imbratisa o paradigma postmaterialista.

Intre minte si lumea fizica

 Conform unei teorii postmaterialiste, mintea reprezinta un aspect al realitatii la fel de „primordial” ca si lumea fizica. Mintea este fundamentala in Univers, adica ea nu poate fi derivata din materie si nu poate fi redusa la altceva. Intre minte si lumea fizica exista o conexiune profunda. Mintea (vointa / intentie) poate influenta starea lumii fizice si poate opera intr-un mod non-local (sau extins); de exemplu, ea nu se limiteaza la puncte specifice in spatiu, precum creierul si alte organe, sau la puncte specifice in timp, precum ar fi cel de fata. Avand in vedere ca mintea poate influenta lumea fizica in mod non-local, intentiile, emotiile si dorintele unui experimentator nu pot fi complet izolate de rezultatele experimentelor, nici macar in conditii controlate si efectuate in orb.

 Mintile sunt aparent neingradite si se pot uni intr-un mod care sugereaza existenta unei Minti Unice care include toate mintile individuale. NDE in stop cardiac sugereaza ca creierul lucreaza ca un emitator-receptor de activitate mentala, adica mintea poate lucra prin creier, dar nu este produsa de acesta. NDE, impreuna cu alte dovezi din mediile de cercetare, sugereaza supravietuirea constiintei, dincolo de decesul trupului, precum si existenta unor niveluri ale realitatii non-fizice. Oamenii de stiinta nu ar trebui sa se teama sa investigheze spiritualitatea si experientele spirituale, fie si pentru ca acestea reprezinta un aspect central al existentei umane.

 Stiinta postmaterialista nu respinge observatiile empirice si marea valoare a descoperirilor stiintifice realizate pana in prezent. Dar ea urmareste sa extinda capacitatea umana de a intelege mai bine minunile naturii si, in acest proces, sa redescopere importanta mintii si a spiritului ca fiind o parte din structura de baza a Universului. Deci, postmaterialismul include materia, vazuta ca un constituent de baza al realitatii.

 Paradigma postmaterialista are implicatii profunde. Ea modifica fundamental viziunea pe care o avem despre noi insine, redandu-ne demnitatea si puterea, ca oameni si ca oameni de stiinta. Aceasta paradigma incurajeaza valorile pozitive, precum compasiune, respect si pace. Prin sublinierea legaturii profunde dintre noi si natura, paradigma vizeaza problemele de mediu si de conservare a biosferei. In plus, nu e o noutate, ci doar ceva uitat timp de 400 de ani, ca o intelegere traita a transmaterialitatii ar putea fi piatra unghiulara a sanatatii si a starii de bine, asa cum a fost considerata si pastrata in vechile practici minte-corp-spirit si in traditiile religioase.

 Autorii manifestului considera ca trecerea de la stiinta materialista la stiinta postmaterialista poate fi de o importanta vitala pentru evolutia civilizatiei umane, de o importanta chiar mai mare decat tranzitia de la geocentrism la heliocentrism. Iar autorul prezentului articol crede, chiar daca unii nu vor fi de aceeasi parere, ca acest manifest merita ceva mai multa atentie decat doar sa ne puna pe ganduri. (www.mixdecultura.ro)

Nota redactiei: ştiinţa postmaterialistă nu va fi o ştiinţă a mântuirii, a progresului şi a desăvârşirii spirituale, cel puţin în prima fază. Asta pentru că ea nu se va ocupa de descoperirea lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui, ci va porni (şi a şi pornit) de la oamenii obişnuiţi, în majoritate necredincioşi. De exemplu, relatările majorităţii celor ce revin din moarte clinică nu sunt nici pe departe creştine, dar demonstreză că există suflet şi viaţă spirituală.



Om bogat, sarac în suflet, atunci când moartea l-a aflat (poezie) - Ioan Carpa
Penitenciarul Bârcea, 2016
 
Dumnezeu și Sfântul Petre, sus în cer au stat la sfat,
Cu durere multă-n suflet, pe pământ ei s-au uitat
Și-au văzut că multă lume duce viața în păcat,
Iar cu greu găsesc vreunul, bun la suflet și curat.
 
Toți de-acum slujesc din suflet celui rău și necurat
Și se-nchină cu plăcere diavolului cel spurcat.
Au chemat doamna cu coasa, au trimis-o în lung și-n lat
Să cutreiere pământul, să adune ce-i stricat.
 
S-aibe loc aceia buni, drepți la suflet și curați,
Ce-s batuți de acei răi, chinuiți și judecați.
A ajuns moartea acasă la boierul cel bogat
Să-i ia sufletul să-l ducă în văpaie, jos în iad.
 
Ciocănește la fereastră și ascute bine coasa.
- Lasă-mă să intru-n casă, c-ai gătat cu lumea asta!
Hai boierule te-ntinde, pune-te te rog în pat
- Stai să-mi chem sluga să-mi pună lumânări multe la cap!
 
- Nu-i nevoie, n-are rost, n-ai aprins când trebuia
Și acuma e târziu, hai că mă grabesc, nu sta!
- Stai să-mi iau haina cea nouă, să-mi mai iau câte ceva,
Să-mi încarc vreo trei căruțe și să-mi iau averea mea.
 
- Nu poți lua nimic cu tine, tu boierule nu stii?
Ce-ai făcut bine în viață, un-te duc le vei găsi.
Ai acolo pus deoparte și mâncarea ce ai dat
De pomană tuturor celor ce i-ai ajutat.
 
- N-am făcut bine la nimeni, de pomană nu am dat,
Pe săraci și văduve tot timpul i-am înjurat.
Lasă-mă moarte de poți să-mi îndrept greșeala grea,
Să merg la săraci să împart toată bogăția mea.
 
Să mă duc la mânăstire să-mi plătesc de pomenire,
Să-mi plătesc slujbele toate, să am păcatele spălate.
Mă voi îngriji de toate, să am greselile iertate
Și apoi poți să vii, te astept să mă duci în rai tu, moarte!
 
- Bine, zise atuncea moartea, milă mi-e boier de tine.
Am sa plec și am să te las și-o să vin mâine-poimâine.
S-a dus moartea și-a umblat tot pământul a colindat,
Tot ce-i rău a curățat și s-a întors iar la bogat.
 
- Am venit boier la tine să te iau, s-a terminat!
Hai boierule, pune-te odată și întinde-te pe pat!
- Nu pot moarte, nu-s gătat, lumânări n-am cumparat,
Nici sicriu nu mi-am luat și uite că nu-s îmbracat.
 
- Dar ți-am dat boierule timp, de tine m-am îndurat.
Ce-ai făcut până acuma? Unde-ai fost, unde ai umblat?
Te-ai gândit că nu mai vin când în lume am plecat?
Ce-ai crezut? Că te-am uitat și de mine ai scăpat?
 
- Când te-ai dus m-am bucurat, am crezut că m-ai uitat.
Am băut, m-am îmbătat, m-am distrat și am jucat.
Lasă-mă, te rog și acum, ca să facem lucru bun,
Să-l ajut pe cel sărac că mi-e frică rău de iad.
 
Să mă rog pentru iertare Dumnezeului cel mare
C-am păcate multe tare și vreau să cer îndurare.
Să merg să mă spovedesc, totul să mărturisesc,
Sufletul să-mi curățesc, pentru rai să-l pregătesc.
 
Lasă-mă, te-ndură moarte, și-ți promit că le fac toate!
- Nu te îndrepți, că știu eu bine, nu te las, te iau cu mine
Și te duc unde ți-e locul, unde arde veșnic focul,
Unde-i smoală și cătran, iar stăpân este satan.



Evenimente, Apeluri, Promoții
Apel umanitar

Subsemnatul  GHERASIN  OLARUL  In Calitate de Preot Paroh la Parohia Comunei
Varciorog Judetul, Bihor.

Numitul COVACIU RADU,
Nascut la Data 1973.16.07. In  Comuna  Varciorog Judeţul, Bihor.
Parinti Fiul Natural si MARIOARA, Decedaţi.
C.I. SERIA PA Nr.097572
SPCLEP ALESD, 11.02.2016.1-.11.2016.

Numitul COVACIU RADU are Domiciliul dar nu are casa  de Locuit  in Comuna Varciorog, a fost crescut la Casa de Copii. Si abandonat de  Parintii.
Nu beneficiaza de ajutor Social.
Numitul nu detine casa de locuit. Pe raza Comuna Varciorog nu detine nici un venit. In Varciorog
Biserica Locala la mai ajutat dupa posibilitati.
Este Bolnav cu Epilepsie conform Adeverinta Medicala dela Doctorul de Familie.
Traieste din mila Credinciosilor si Bisericii.
Biserica apeleaza la mila Dumneavoastra si Credinciosia, sa-l ajutaci pe acest om necajit si neputincios
care nu are din ce trai. Traieste de pe o zi pe alta. Roaga pe Fratietatea Ortodoxa si cei care pot sa vină în ajutorul acestui om. Cel ce face milă pentru altii, face si pentru sufletelor celor plecati si mutati dela noi

Cu Binecuvintare
PREOT PAROH
GHERASIN OLARUL



COMEMORAREA ANUALĂ MISLEA‏
Dragi prieteni,
 
Joi, 8 septembrie 2016, de praznicul Naşterii Sfintei Fecioare Maria, va avea loc, ca în fiecare an, Comemorarea de la Mislea – închinată suferinţei îndurate de femeile deţinut politic din România.
 
Programul zilei de 8 septembrie:
Ora 7:15 plecare cu microbuzul din Bucureşti (de la Schitul Măgureanu, Cişmigiu) 
Ora 9:00 participare la Sfânta Liturghie în Bisericuţa din curtea fostei închisori Mislea (Prahova)
Parastas şi Agapă
Întoarcere la Bucureşti cu oprire la Troiţa Părintelui Constantin Voicescu de la Potigrafu.
 
Cei care au nevoie de transport, sunt rugaţi să ne contacteze cât mai rapid pentru confirmarea locurilor. 
Cost loc în microbuz – 30 ron/persoană. Confirmarile se pot face la dl Mihnea Gheorghiu – 721.192.694, sau la noi.
 
Vă aşteptăm! Doamne ajută!
Cezarina Condurache
www.fgmanu.ro
 


Campanie de deminare a „Văii Mănăstirilor” – Iordan. Contribuie la refacerea schitului unde a slujit şi Sf. Ioan Iacob!

 

Alătură-te campaniei de înlăturare a minelor antipersonal din zona „Valea Mănăstirilor” (Iordan) şi contribuie la refacerea schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan unde a slujit şi sfântul cuvios de origine română Ioan Iacob de la Neamţ (cinstit de Biserica Ortodoxă în data de 05 august).

O campanie de strângere de fonduri a fost demarată în acest sens. Patriarhia Română a deschis, prin Administraţia Patriarhală, la Banca Comercială Română, conturi speciale în RON, USD şi EURO, unde persoanele care doresc pot trimite donaţiile lor pentru realizarea lucrărilor de la Iordan. Detalii suplimentare puteţi afla de la Reprezentanţa Patriarhiei Române în Ţara Sfântă  (email:reprezentant_jerusalem@patriarhia.ro ).

Costurile deminării zonei se ridică la 4. 000. 000 USD

În urma izbucnirii conflictului armat din anul 1967, biserica Schitului Românesc și clădirea care adăpostea chiliile viețuitorilor au fost deteriorate devenind nelocuibile, iar începând cu anul 1970 accesul persoanelor în zonă a fost interzis. Autoritățile israeliene au minat terenul (au fost plantate aproximativ 3.800 de mine) şi au ridicat un gard de demarcație. În prezent, regiunea este declarată zonă militară închisă, pe o distanţă de 5 km de la râul Iordan spre interiorul ţării, accesul făcându-se doar sub cortă militară.

În anul 2015, cele opt Biserici care deţin teren în această zonă (Qaser al-Yahud), printre care şi Biserica Ortodoxă Română, au format un comitet de iniţiativă în vederea identificării unei soluţii de deminare şi deschidere a zonei. În acest sens, a fost identificată și aleasă o firmă specializată în operațiunile umanitare de înlăturare a minelor din fostele zone de război: firma americano-britanică HALO TRUST. Aceasta a întocmit un proiect de deminare a zonei, aria totală de pământ minat întinzându-se pe 55 ha. Proiectul este prevăzut a se desfășura pe o perioadă de doi ani de zile (2017-2019), costurile necesare ridicându-se la suma de  4. 000. 000 USD (patru milioane $).

Vom fi foarte recunoscători celor care vor sprijini acest proiect, făcându-l cunoscut prietenilor și celor care iubesc Locurile Sfinte, și îi vom pomeni în rugăciuni pe cei care doresc și pot face donații, a precizat pr. Arhim. Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan.

De istoria Schitului Românesc de la Iordan se leagă şi personalitatea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Cuviosul Ioan Iacob, originar din Crăiniceni, jud. Botoşani, a fost egumenul acestui aşezământ monahal în perioada 1947-1952.

Şederea aici a Sfântului Ioan Iacob nu a fost una uşoară datorită condiţiilor speciale de climă (vara temperaturile depăşesc frecvent 450-500 gr C), dar şi a lipsurilor materiale, fiind zonă de deşert şi lipsită de apă. Totuşi, aici Sf. Ioan a cunoscut mângâierea Harului lui Dumnezeu care i-a răsplătit nevoinţele cu bucurii duhovniceşti pe care le-a consemnat în frumoasele poezii şi rugăciuni compuse pe malul Iordanului, a mai precizat Arhim. Teofil Anăstăsoaie.

Schitul românesc  Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan – Istoric

Istoria așezământului românesc de la Locurile Sfinte începe în anul 1931, o dată cu hotărârea Guvernului Palestinian de a împărţi în parcele de câte 10 dumane (10.000 mp) terenul de pe malul drept al râului Iordan, în regiunea denumită Qaser al-Yahud aproape de vărsarea Iordanului în Marea Moartă, pentru a le oferi comunităţilor religioase, cu obligația ca în cel mult doi ani, să construiască în acel loc o mănăstire sau un aşezământ religios.

Patriarhia Română, prin delegatul său, Ieromonahul Gherasim Luca, ajutat de Consulul României în Palestina, Dl Marcu Beza, a reușit să  întocmească formalitățile necesare, iar în data de 03 ianuarie 1933 a fost încheiat Actul de dobândire a terenului de 10 000 mp.

Cu binecuvântarea Patriarhului Miron al României, ceremonia de aşezare a pietrei de temelie la biserica românească de pe malul râului Iordan a avut loc în ziua de 25 aprilie 1935, slujba fiind oficiată de Episcopul Lucian Triteanul al Romanului, în prezența Consulului României în Palestina și a unei mulțimi de pelerinii români prezenţi pe valea Iordanului.

Lucrările de construcție au început imediat, fiind executate de firma arhitectului Andoni Baramki după planul arhitectului Patriarhiei Române, Dumitru Ionescu-Berechet, contra sumei de 1200 lire palestiniene, potrivit devizului. La sfârşitul anului 1935 biserica a fost gata, în anul următor fiind realizată şi catapeteasma de către sculptorul român Anghel Dima, iar icoanele au fost pictate de Dimitrie Belizarie. Mai rămăsese de executat pictura şi de confecţionat mobilierul. Abia în 1966 se încheie contractul cu pictorul Gh. Vânătoru, care începe lucrările în 1968, terminându-le în luna august a aceluiaşi an.

Astfel, biserica Schitului românesc de la Iordan a fost ridicată, pictată şi înzestrată cu toate cele de trebuinţă, în jurul ei se aflându-se şi câteva chilii, ridicate de-a lungul timpului de vieţuitorii schitului, o grădină de legume şi o livadă cu diverşi pomi fructiferi.

În iunie 1967 a izbucnit conflictul armat dintre Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria; zona de la Iordan a fost grav afectată de bombardament, biserica Schitului Românesc și clădirea ce adăpostea chiliile viețuitorilor au fost deteriorate devenind nelocuibile.

Ieroschimonahul Juvenalie Străinu a fost singurul călugăr care rămăsese în pustia Iordanului, dar fiind bătrân şi bolnav, a solicitat ajutor din țară, și a primit pe ieromonahul Damian Stogu. În 1970, părintele Damian Stogu a fost împuşcat fiind surprins la Iordan în mijlocul unui schimb de focuri între cele două tabere rivale. După acest tragic moment, accesul persoanelor în zonă a fost interzis, autoritățile israeliene au minat terenul plantând în jur de 3800 de mine, au ridicat un gard de demarcație și totul s-a pustiit.

În vremea bombardamentului a fost salvată din biserica Schitului Românesc de la Iordan Icoana Axioniţă a Maicii Domnului, numită IORDĂNIŢA, care în prezent se află în biserica Reprezentanţei Patriarhei Române din Ierusalim.

Situaţia schitului de la Iordan este neschimbată până astăzi. „Valea mănăstirilor”, cum era numită zona, a fost declarată zonă militară închisă pe o distanţă de 5 km de la râu spre interiorul ţării. Doar pe un culoar de acces restrâns, sub pază militară, este îngăduit accesul pelerinilor până la albia râului.

 

Informaţii oferite de Arhim. Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan.

 



Comemorarea anuală Târgşor şi lansare de carte‏
Dragi prieteni,
     Comemorarea suferinței și biruinței copiilor deținuți politic, pătimitori în temnița Târgșorului, va avea loc joi, 18 august 2016. Ca în fiecare an, comemorarea se face în a treia joie a lunii august, în fața Monumentului de la Târgșor.
     Monumentul, ridicat în 1992 de supraviețuitorii prigoanei comuniste, se află amplasat în curtea Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în vecinătatea penitenciarului Târgșorul Nou (județul Prahova).
     Slujba de pomenire va avea loc la ora 10:30 și va fi urmată de lansarea cărții lui Alexandru Pantea, unul dintre miile de copii pe care regimul comunist i-a întemnițat la Târgșor.
     Cartea dlui Pantea va fi prezentată de:
       - Cristina Puşcaş - doctor în istorie şi jurnalist
       - Pr. Marius Vişovan - preşedintele Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti
 
Vom încheia evenimentul cu o agapă în memoria celor ce au biruit iadul comunist și acum se afla în slava lui Dumnezeu.
 
Vă așteptăm la Târgșor!
Cezarina Condurache
Fundația Profesor George Manu



Comemorarea Anuala Fetea (27 aug.2016)
Dragi prieteni,
 
Sâmbătă, 27 august 2016, ora 11, va avea loc comemorarea anuală Fetea. 
 
Cătunul Fetea (astăzi părăsit), a fost primul centru de rezistenţă anticomunistă din Transilvania. Între 1945 şi 1948, la Fetea şi-au găsit refugiu sute de tineri urmăriţi de Siguranţă. Mulţi dintre aceştia era fraţi de cruce şi legionari. Aici au găsit adapost şi loc strategic pentru organizarea rezistenţei, legionarii paraşutaţi în ţară de aviaţia americană cu scopul de a ridica moralul populaţiei şi de a pregăti lupta anticomunistă. Securitatea a descins în luna august 1948 în cătunul Fetea, ştiind exact unde se află adăposturile partizanilor. Rând pe rând, tinerii luptători au căzut în mâinile Securităţii. Unii au fost ucişi în luptă, alţii au fost arestaţi şi executaţi, alţii au luat calea temniţelor pentru ani îndelungaţi. 
 
În 2002 a fost construit la Fetea un Monument în memoria tuturor luptătorilor anticomunişti ai grupării. Monumentul este amplasat într-un luminiş al pădurii Fetea, între localităţile Ruja şi Noul Săsesc. Din 2002 se organizează anual o comemorare în faţa acestui Monument. În ultima sâmbătă a lunii august, pădurea Fetea prinde iarăşi viaţă şi îşi omagiază eroii. 
 
Comemorarea a fost însufleţită an după an de ultimii supravieţuitori ai rezistenţei Fetea, seniorii Teofil Mija şi Aurel Ursu. După plecarea lor în veşnicie (2010, respectiv 2015), comemorarea merge înainte prin implicarea dlui. Sorin Chiorean şi a românilor care, privind cu mândrie către istoria adevărată a neamului lor, vin la Fetea pentru slujba de pomenire a eroilor anticomunişti.
 
Vă așteptăm la Fetea!
 
Cezarina Condurache
Fundația Profesor George Manu
www.fgmanu.ro

 



Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea, București 1-4 septembrie 2016 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În perioada 1-4 septembrie 2016, la Bucureşti, va avea loc Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea, eveniment cu participare naţională şi internaţională, organizat cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Arhiepiscopia Bucureştilor, în colaborare cu Patriarhia Română. În contextul Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox, această întâlnire reprezintă o încununare a evenimentelor dedicate tinerilor și organizate în anul 2016 pe cuprinsul Patriarhiei Române.

La acest eveniment vor participa 2500 de tineri cu vârsta cuprinsă între 16 şi 35 de ani din toate eparhiile Patriarhiei Române, precum şi reprezentanţi ai unor Biserici Ortodoxe surori.

Din programul Întâlnirii Tinerilor Ortodocși din toată lumea menţionăm:

Evenimentul este organizat în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte, Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, Primăriile Sectoarelor 1, 2, 3, 5 și 6, Universitatea Politehnica din Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Inspectoratul Şcolar General al Municipiului Bucureşti şi Centrul de Presă „Basilica” al Patriarhiei Române.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române




CĂRŢI NOI / Produse noi
Constiinta spune-mi tu - Monah Proclu Nicau (CARTE)

 

Prezentare:

Conştiinţă, spune-mi tu adună la un loc diverse dialoguri pe care părintele Proclu Nicău le-a avut, în perioada 1995-2012, cu unii dintre vieţuitorii mănăstirii noastre. Părintele a mucenicit pe lângă mari stareţi ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie şi ieroschimonahul Paisie Olaru.
Experienţa duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogăţit şi prin viaţa sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu, a ales viaţa de linişte. Îndeosebi după 199, părintele a fost căutat, pentru sfat duhovnicesc, de mulţi preoţi, monahi şi mireni. Convorbirea cu părintele Proclu este o întâlnire cu simplitatea şi discreţia adevăratei vieţi duhovniceşti, este o întâlnire care aduce numai bucurie.

Detalii despre carte / COMANDA

 


Pelerinaj in Tara Sfanta - Pe urmele Mantuitorului Hristos (CARTE)

 

Prezentare:

Hârtie lucioasă, poze color.

Biserica Sfântului Mormânt este numită de ortodocși Biserica Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa, biruința creștinilor. Biserica Sfântului Mormânt este o construcție măreață din secolul al XI-lea, înălțată de cruciați, în locul altei biserici vechi, zidită de Sfânta Elena în secolul al IV, în Ierusalim, Israel.
Biserica Învierii Domnului este cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale creștinătății și ele continuă și astăzi să impresioneze sau să convertească total la credință nu numai pe cei mai puțin credincioși, dar și pe alți oameni, de alte religii, care din simpli turiști devin creștini în cel mai autentic sens al cuvântului.
Aceste minuni sunt realități care încălzesc și bucură nespus sufletele multor credincioși care vin la Mormântul Domnului și se întorc la casele lor cu credința că Dumnezeu este aproape și ajută pe fiecare credincios care se închină cu credință adevăratului și unicului Dumnezeu numit Iisus Hristos...

Alexandra I. Petre

Detalii despre carte / COMANDA



Din traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte - Ierom. Eftimie Athonitul (CARTE)

 

Prezentare:

Sfantul Munte al Athonului este simbolul dragostei, al deplinei afierosiri lui Dumnezeu a monahilor si al evlaviei credinciosilor imparati bizantini, care l‐au inzestrat cu dreptul de autoguvernare, cu avatonul si cu alte privilegii legate de acesta. El ramane o continuitate vie a puternicei si stralucitei Imparatii bizantine de altadata. Prinosul lui de‐a lungul veacurilor este imens si nepretuit.

Exista multe feluri de traditii in Sfantul Munte. Arhitectura, muzica, traditie tipiconala (tipicul slujbelor), pictura si altele. Toate sunt bune si insemnate, dar referirea noastra se face aici la trairea traditiei ascetice si isihaste. Aceasta nu depinde si nu se epuizeaza prin metode si asezari exterioare. Adica toti cei care traiesc in pustie sunt pustnici si isihasti, de vreme ce asceza si isihia sunt mai ales o stare, o izbanda si o nevointa duhovniceasca. Toti cei care sunt silitori ai firii lor si au trezvie si rugaciune traiesc aceasta traditie, indiferent daca se nevoiesc intr‐o chilie sau o chinovie. De aceea cele scrise nu promoveaza traditia unui Staret, a unei Chilii sau a unei Manastiri, ci o traditie vie, continua si foarte felurita a intregului Sfant Munte.

Detalii despre carte / COMANDA



Crestinismul - sufletul neamului romanesc Lucrarile Simpozionului National Sfantul Andrei - Apostolul romanilor - ed. I, 2002 (CARTE)

Prezentare:

Elementele constitutive permanente ale Istorie Bisericii Romane sunt in numar de trei: Biserica, poporul roman si trecutul istoric. Legatura dintre aceste elemente nu este doar una dornica, ci una realmente organica: istoria Bisericii poate fi si este universala, insa istoria Bisericii Romane nu poate fi si nu este decat o istorie a Bisericii Crestine si totodata o istorie a poporului roman, adica o istorie a romanilor crestini.

Accentuam acesta relatie a istoriei Bisericii cu istoria neamului romanesc, relatie care adeseori merge pana la identificare, tocmai din considerentul neglijarii acestor aspecte de catre o parte isoricilor laici contemporani. Or, istoria romanilor nu este doar incompleta, ci chiar inabordabila fara istoria Bisericii, dintr-un motiv cat se poate de simplu: poporul roman este el insusi un madular al Bisericii si inca chiar de la nasterea sa.

Detalii despre carte / COMANDA

 


PSB 15 - Omilii la Evanghelia dupa Ioan - vol. I - Sf. Ioan Gura de Aur (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA



Biblia pentru copii - Noul Testament (CARTE)

Prezentare:

Hartie lucioasa, imagini color.

Detalii despre carte / COMANDA



Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei si Psaltirea lui David vol. IV, Psalmii 101-150 (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA



Pregatirea pentru spovedanie si pentru Sfanta Impartasanie Predici la Triod - Sf Teofan Zavoratul (CARTE)

 

Prezentare:

Când omul aruncă sămânţa în pământ, ea face de la sine rădăcină, tulpină şi boabe, pe când omul se ­deosebeşte prin conştiinţă şi libertate, şi viaţa lui nu este un şir de fenomene care decurg unul din celălalt în mod necesar, ci un şir de ac­ţiuni întreprinse în mod conştient şi săvârşite din proprie iniţiativă. El îşi trasează ­dinainte un fel de viaţă, după care îl pune în practică. Şi numai în acest mod viaţa lui este viaţă cu adevărat omenească, raţional‑liberă. Creştinul, care este următor al lui Hristos prin chemarea sa, n‑are nevoie să‑şi obosească mintea trasându‑şi singur felul de viaţă. El are înaintea sa pilda vieţii Domnului Hristos. La aceasta să se uite fiecare şi să trăiască după ea. Pictorul se uită la original şi transpune trăsătură după trăsătură pe pânza pregătită dinainte: şi creştinul trebuie să se uite la trăsăturile vieţii ­Domnului şi să le transpună în viaţa sa.
Sf. Teofan Zăvorâtul

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvinte despre viata duhovniceasca - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)

 

Prezentare:

„Când pătrundem în lumea duhovnicească, trăim în Hristos, zburăm! Atunci simțim mari bucurii și ne învrednicim de frumoase trăiri duhovnicești. Atunci încet‑încet devenim robi ai binelui, robi ai lui Hristos. Și când devii rob al binelui, nu poți vorbi de rău, nu poți urî, nu poți minți. Nu poți nici dacă ai vrea.

Acesta este lucrul sfânt și frumos, care ve­­­se­lește și izbăvește sufletul de orice rău: strădania de a ne uni cu Hristos, de a‑L iubi pe Hristos, de a‑L dori pe Hristos, de a trăi în Hristos, asemenea Apostolului Pavel care spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul

Detalii despre carte / COMANDA



Revista Leacuri si retete manastiresti nr. 11 10 august - 10 octombrie 2016

Prezentare:

Hârtie lucioasă, 100% color

Detalii despre carte / COMANDA



Ruga fiilor - Radu Carstoiu Arbore (CARTE)

 

Prezentare:

Carte de poezii

Detalii despre carte / COMANDA



Daca muzica ar fi o poveste - Pascal Amoyel (CARTE)

 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567