Bunavestire	"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38)	Martie 2016

Odată cu publicarea conținutului documentelor propuse spre adoptare cu ocazia Sfântului și Marelui Sinod care va avea loc în Chania, Creta (18-27 iunie 2016), au apărut și luări de poziție ale unor teologi sau ierarhi ortodocși, sub forma unor observații aduse unora dintre subpunctele respectivelor documente.

Astfel, pe lângă punctele de vedere ale Mitropolitului Athanasios de Limassol, Mitropolitului Simeon de Noua Smirna, clerului bulgar, Ieromonahului Dimitrie de la Manastirea Zografu, Mitropolitului Serafim de Pireu și Mitropolitului Hierotheos de Nafpatkos, despre care am informat anterior, există și alte reacții ale unor clerici, teologi și mireni.

După cum informează agenția de știri grecească Romfea, citată de Lăcașuri Ortodoxe (lonews.ro), teologul și preotul Anastasios Gkotsopulous face un comentariu asupra documentelor adoptate la cea de-a 5-a Sesiune (Sinaxa) Panortodoxă Presinodală și introdusă pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod Pan-Ortodox. Comentariul subliniază faptul că "fiecare Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe convocat până în prezent, începând cu cele Apostolice și terminând cu Sinoadele Ecumenice și cele locale, mai presus de toate erau preocupate de proclamarea Adevărului lui Hristos și, în același timp, de condamnare a ereziilor și a schismelor în Trupul lui Hristos. Textele sinodale se disting întotdeauna printr-o precizie scrupuloasă în detaliile lor, privind experiența Bisericii în Duhul Sfânt..."

Cu privire la textul intitulat "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine", Anastasos Gkotsopulous remarcă faptul că s-a decis să se combine două texte: "Relația dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine", cu "Biserica Ortodoxă și mișcarea ecumenică", adoptate la Sinaxa a 3-a Pre-Sinodală Pan-Ortodoxă (din 1986). În opinia Pr. Anastasios, principalele dispoziții ale textului adoptat în 2015, sunt în mod fundamental aceleași cu dispozițiile și propunerile celei de-a 3-a Sinaxe Pan-Prtodoxe Pre-Sinodale. Există totuși o diferență importantă în proiectul de document "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine", anume că acesta nu conține nicio evaluare analitică sau critică a oricăruia dintre dialogurile teologice bilaterale cu comunitățile creștine, menționate în textul Sinaxei a 3-a Pre-Sinodale Pan-Ortodoxe. După o analiză generală a documentului, autorul trece la un aspect mai detaliat. Dupa parerea sa, primele patru articole ale textului merită comentarii pozitive, și mai ales cele în care se proclamă fără echivoc dogma că Biserica Ortodoxă este "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească". Ulterior sunt prezentate ceea ce teologul numește ambiguități, formulări echivoce și contradicții teologice. Referindu-se la intenția de a invita "observatori" la Sfântul și Marele Sinod Pan-Ortodox, Pr. Anastasios se teme că "prezența ereticilor ca observatori, va avea consecințe grave, catastrofale: va provoca neînțelegeri între credincioși; în loc să contribuie la unitatea Bisericii noastre, o va periclita, oferind motive serioase pentru crearea și consolidarea schismelor!".

Pe de altă parte, în Republica Moldova, unii clerici au încetat a-și pomeni arhiereul din cauza participării acestuia la Sfântul și Marele Sinod, ceea ce implică și acordul pentru conținutul documentelor ce vor fi adoptate. Ca urmare a acestui fapt, reunit în ședință, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova – Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove (n.n. subordonată Patriarhiei Moscovei), a adresat clerului și credincioșilor următorul comunicat:

"Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, 

Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori, 

Cu durere în suflet şi profundă indignare, am aflat, că unii dintre preoții și monahii Mitropoliei Moldovei, au publicat în mass-media un comunicat, potrivit căruia, nu-l vor mai pomeni la slujbe pe arhiereul locului. 

După lucrările Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a desfășurat în perioada 2-3 februarie 2016, lucrările Sinaxei Pan-ortodoxe a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Chambésy (Elveţia) și întâlnirea dintre Patriarhul Kiril și Papa Francisc, «nepomenitorii» au declarat că se opresc din pomenirea conducătorului Bisericii, văzând în acțiunile sale fapte ale ecumenismului și trădarea credinței ortodoxe. Prin această declarație ei s-au poziționat practic mai presus decât Soborul Arhieresc, care, fiind condus de duhul apostolic „Harul Duhului Sfânt pe noi ne-a adunat …” (Troparul Cincizecimii), a aprobat acțiunile delegației BORu la Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe. Prin neîncrederea lor față de Soborul Arhieresc, precum și ambițiile personale, „apărătorii” Ortodoxiei se distanţează de la unitatea Sfintei Biserici Ortodoxe. 

Menţionăm că la lucrările Sinaxei Pan-ortodoxe de la Chambesy delegația Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Patriarhul Kiril, a izbutit să excludă din discuţii subiectele ce vizează smintirea conştiinţei credincioşilor, care ar duce spre confuzie şi divergențe în Bisericile locale. Printre aceste subiecte se menţionează: reforma calendarului bisericesc, modificări în canoanele ce prevăd instituţia căsătoriei, ş.a. Sanctitatea Sa, Patriarhul Kiril a insistat ca lucrările sinaxei și a viitorului Sfant si Mare Sinod Panortodox să fie foarte transparente și deschise pentru toți creștinii,  pentru a nu produce confuzii, provocări, abateri de la norma canonică. 

La Soborul Arhieresc ce avut loc la Moscova în luna februarie a anului curent, Patriarhul le-a prezentat arhiereilor deciziile şi a elucidat mersul lucrărilor Sinaxei Pan-ortodoxe. Documentul final al Soborului Arhieresc a exprimat sprijinul său pentru activitatea delegației BORu la Chambesy. „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc, că în forma lor actuală, proiectele de documente ale Sfântului și Marelui Sinod nu încălcă puritatea credinței ortodoxe și nu se abat de la tradiția canonică a Bisericii” (p.3). Învinuirile aduse de către „nepomenitori” Patriarhului, privind trădarea Ortodoxiei, prin întâlnirea cu Papa Francisc la Havana, sunt total nefondate. Nu au existat încălcări de ordin dogmatic sau canonic la această întâlnire. Spre întristarea noastră, în mediul bisericesc s-au găsit asemenea „râvnitori”, care prin fricile lor au provocat schismă și divergență în unitatea Trupul lui Hristos. Fără să ia în seamă glasul Bisericii și „râvnind puritatea”, au smintit sufletele credincioșilor și au semănat „frică, unde nu era frică”. (Ps.13: 5). 

Preacucernicilor părinți, iubiţi păstoriţi,

Cu dragoste în Iisus Hristos Domnul nostru, venim către voi cu îndemnul de a tempera emoţiile care v-au îndepărtat de Biserică şi v-au determinat nepomenirea arhiereilor voștri: Reveniți în sânul Bisericii-Mame, nu pășiți pe calea schismei, nu vă pierdeți sufletele. Vă încredinţăm că nu există nici un motiv pentru îngrijorările voastre. Cerem binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră, să vă îngrădească cu înţelepciune şi credem că în continuare vom mărturisi adevărul credinței noastre ortodoxe cu „o singură gură şi o singură inimă”, „ca toţi să fie una”. (In 17:21) 

Cu dragoste întru Hristos, 

+ VLADIMIR, Mitropolit al Chișinăului și al întregii Moldove 

+ SAVA, Arhiepiscop de Tiraspol și Dubăsari 

+ ANATOLIE, Episcop de Cahul și Comrat 

+ PETRU, Episcop de Ungheni și Nisporeni 

+ MARCHEL, Episcop de Bălți și Fălești 

+ NICODIM, Episcop de Edineț și Briceni 

+ IOAN, Episcop de Soroca, Vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove"

Ca răspuns la același tip de reacție de împotrivire din partea unor credincioși ortodocși ruși, Șeful Departamentului Sinodal pentru Relații Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Ilarion, declară că nu există niciun motiv pentru îngrijorările unor credincioși cu privire la viitorul Sinod Panortodox. „Din păcate, au existat multe zvonuri legate de acest Sinod. De exemplu, se spune că va fi „al optulea Sinod Ecumenic” „anti-Hristos ”, că va fi încheiată uniunea cu greco-catolicii, toate posturile vor fi anulate, preoților li se va permite a doua căsătorie sau că va fi un sinod modernist”, a declarat mitropolitul miercuri, la o conferință de presă ținută la Moscova.

Mitropolitul declară că Departamentul primește zilnic scrisori care îndeamnă să nu se participe la Sinodul „ecumenic”, „anti-Hristos.” Ierarhul a mai afirmat că Biserica Rusă a avut mai multe îngrijorări în privința întîlnirii ce urmează. De exemplu, că unele decizii, cum ar fi aprobarea unui nou calendar bisericesc, vor fi impuse participanților săi. „Am convenit că toate deciziile din Consiliul panortodox vor fi luate prin consens”, a subliniat mitropolitul. Potrivit acestuia, fiecare Biserică locală va trimite o delegație alcătuită din 24 de ierarhi, fiecare Biserică având o singură voce și în caz că „cel puțin o Biserică este împotriva vreunei decizii, aceasta nu va fi aprobată.” Mai mult, întrebările care nu au fost convenite în prealabil nu vor fi incluse în ordinea de zi, iar documentele elaborate în cadrul pregătirilor pentru Sinod sunt publicate. (Sursa - traducere Ion Rotaru)

După cum se cunoaște, Arhiepiscopul Atenei, Ieronim al II-lea nu a participat la lucrările pregătitoare de la Chambesy, ci a fost reprezentat de o delegație oficială. Posterior publicării documentelor ce urmează a fi adoptate cu ocazia Sfântului și Marelui Sinod, a fot organizată Adunarea Extraordinară a Episcopilor Bisericii Ortodoxe a Greciei, pe data de 8 martie 2016, în Atena, sub președinția Arhiepiscopului Ieronim al II-lea. Printre subiectele de pe ordinea de zi a fost și cel al Sinodului Pan-ortodox. Cu privire la acesta, comunicatul oficial al Bisericii a dat următoarele informații, între care și aceea că delegația greacă va fi condusă de Arhiepiscopul Ieronim al II-lea.

“În ceea ce privește problema crucială a Sinodului Pan-ortodox, Prea Fericirea Sa [Arhiepiscopul Ieronim] a mulțumit Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru eforturile sale, astfel încât să aibe loc în următoarea lună iunie, în Creta, acest eveniment eclezial istoric. Subliniind marea importanță a unității ortodoxe față de restul lumii creștine, Arhiepiscopul a menționat că “a fost deosebit de important de a da această mărturie comună din partea Bisericilor locale surori și ca frații Întâistătători să împartă împreună Potirul Vieții, manifestând identitatea noastră și slujirea noastră euharistică, precum și de a trimite un mesaj de viață și de speranță celor care sunt aproape și celor care sunt departe”.

Totodată, în urma sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Apostolice din Georgia care a avut loc pe 16 februarie 2016, Sanctitatea Sa Ilia al II-lea, Catholicos-Patriarhul întregii Georgii, Arhiepiscop de Mtskheta și Tbilisi a anunțat că Sinodul a respins documentul“Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină”. Biserica Georgiei a deplâns, de asemenea, și alte documente. “Sfântul și Marele Sinod care va avea loc în iunie … Biserica noastră va rămâne cu vechiul calendar … Biserica noastră a fost, este și va fi o apărătoare a Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă Georgiană respinge documentul despre ecumenism pregătit pentru Marele Sinod. Biserica noastră este cea care a salvat țara și poporul nostru. În viitor Biserica noastră va rămâne o apărătoare a Ortodoxiei”.

IPS Emmanuel din Patriarhia Ecumenică invitat la un seminar la Moscova despre Sinodul Pan-ortodox a afirmat: "nu intervenim în definițiile dogmatice". Cu privire la relația dintre cele două Patriarhii, El a adăugat că: "Unii ar vrea confruntarea noastră, dar acesta nu există. Da, avem puncte de vedere diferite față de unele subiecte, dar este absolut firesc pentru Biserica Ortodoxă și reflectă faptul că dialogul pe care îl avem este realizat în respectul diversității noastre". Referindu-se la seminarul din Moscova, Mitropolitul Franței din Patriarhia Ecumenică și-a exprimat de asemenea speranța că Sinodul Pan-ortodox planificat pentru luna iunie, "va arata lumii unitatea Ortodoxiei". "Nu este vorba, în ceea ce ne privește, să intervenim în domeniul definițiilor dogmatice, să stabilim astfel de declarații; vrem doar să ridicăm vocea noastră pentru a arăta că suntem uniți și că răspundem la anumite probleme care preocupă credincioșii", a mai precizat el.

(Surse: Orthodoxie.com, Le métropolite de France Emmanuel: «Il n’y a pas de grands différends entre le Patriarcat œcuménique et le Patriarcat de Moscou»; cuvantul-ortodox.ro; lonews.ro; basilica.ro, romfea,gr, graiulortodox.ro, )

Document aprobat de către participanții la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale la Chambésy (21-28 ianuarie 2016), cu excepția reprezentanților Patriarhiei Antiohiei. Publicat în conformitate cu decizia Sinaxei Întâistătătorilor

Articolul 1

Introducere

Prin harul Preasfintei Treimi, Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești perene pentru funcționarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească. Acesta este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor Întâistătătorii tuturor Bisericilor Autocefale Ortodoxe Locale recunoscute de toți, și este format din membri numiți de Bisericile Ortodoxe Locale.

Articolul 2

– Convocarea Sinodului

Convocarea Sinodului este anunțată, cu harul lui Dumnezeu, prin scrisori patriarhale din partea Patriarhului Ecumenic adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale Locale, prin care:

    1) este anunțată finalizarea pregătirilor presinodale, decise la nivel panortodox;

   2) este stabilită data și locul reuniunii Sinodului cu acordul Preafericirilor Lor Întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale Locale și,

    3) în conformitate cu deciziile luate la nivel panortodox de către Preafericirile Lor, Întâistătătorii, în cadrul Sfintelor Sinaxe, Bisericile Ortodoxe Autocefale Locale sunt invitate să desemneze delegații Sinodului și să anunțe Patriarhului Ecumenic lista delegaților lor.

 Articolul 3

Structura Sinodului

Sunt membrii Sinodului ierarhii desemnați de fiecare Biserica Ortodoxă Autocefală, în calitate de delegați;

1) numărul membrilor a fost stabilit la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, în martie 2014;

2) Delegațiile pot fi însoțite de consilieri speciali, clerici, monahi și laici, dar numărul acestora nu poate, în mod normal, să depășească numărul de șase membri, cât și trei asistenți pentru fiecare Biserica Ortodoxa Autocefală;

3) Consultanții speciali pot participa la sesiunile plenare ale Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul sau de a vota, însa trebuie să asiste în lucrul său Secretariatul Consiliului sau Comisiile Sinodale, cu dreptul de a lua cuvântul și de a-și exercita funcțiile lor specifice care le sunt atribuite.

4) Fiecare dintre Întâistătători poate avea în spatele lui unul, sau eventual doi ierarhi membri ai delegației Bisericii sale în timpul lucrărilor Sinodului. Datorită obligațiilor sale crescute, Președintele poate avea cu el doi ierarhi și un secretar; toți consultanții se așează în spatele Întâistătătorilor.

5) În cazul în care un Întâistătător al unei Biserici se vede împiedicat să participe la Sinod sau la una dintre sesiunile sale, acesta trebuie să fie înlocuit de un alt ierarh al Bisericii sale, în conformitate cu practica acesteia.

Articolul 4

Președinția Sinodului Președinția Sinodului este exersată:

  1) de Patriarhul Ecumenic. Întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe Locale sunt plasați la dreapta și la stânga lui, în ordinea de Sfintelor Diptice ale Patriarhiei Ecumenice;

   2) membri delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Locale sunt plasați, conform ordinii numitelor Sfinte Diptice, la locul care le este atribuit în sala în care se desfășoară ședințele Sinodului; consultanții speciali ai fiecărei delegații sunt plasați alături de ei, pentru a facilita colaborarea.

  Articolul 5

 Competența Președintelui Președintele Sinodului:

   1) declară deschiderea și închiderea lucrărilor Sinodului;

  2) colaborează cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale pentru a planifica lucrările pe temele ce figurează în ordinea de zi a Sinodului, și pentru a soluționa imediat toate problemele de procedură și de funcționare a Sinodului;

   3) aprobă programul de viață liturgică a membrilor Sinodului;

  4) conduce discuțiile la fiecare reuniune, prin prezentarea comentariilor adecvate pentru coordonarea cea mai bună cu misiunea Sinodului;

    5) dă cuvântul membrilor Sinodului și asigură respectarea strictă și aplicarea corectă a principiilor acestui prezent regulament pentru o bună derulare și în conformitate cu regula ecleziastică a lucrărilor,

6) coordonează activitatea Secretariatului Sinodului Panortodox;

Articolul 6

Secretariatul Sinodului Secretariatul Sinodului este panortodox, și anume:

1) este compus dintr-un ierarh al fiecărei delegații cât și secretarul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod care supraveghează activitatea Secretariatului și,

2) membrii Secretariatului sunt asistați în activitatea lor de către consilieri ad hoc, clerici, monahi și laici, aleși din rândul consilierilor delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Locale. Ei trebuie să asiste Secretariatul Panortodox în lucrările sale extinse și polivalente. Așa-numiții consilieri nu pot depăși numărul de doi pentru fiecare Biserică.

Articolul 7

Atribuțiile Secretariatului Sinodului Competențele Secretariatul Sinodului sunt:

1) stabilește dosarele care conțin materialul reieșit din procedura de pregătire a textelor cu privire la teme din ordinea de zi a Sinodului, în limbile de lucru stabilite;

2) își asumă sarcina de a ține un proces verbal al lucrărilor Sinodului;

3) sprijină în lucrările sale Plenul și Comisiile Sinodului;

4) asigură buna funcționare a sistemului de interpretare simultană a dezbaterilor Sinodului în limbile oficiale;

5) formează Comitete speciale atât pentru a redacta Comunicate destinate să informeze publicul cu privire la derularea lucrărilor Sinodului, cât și pentru a pregăti Mesajul acestora;

6) informează în mod corect Observatorii oficiali ai celorlalte Biserici sau Confesiuni Creștine, furnizându-le dosarele relevante cu privire la temele din ordinea de zi a Sinodului; și

7) rezolvă imediat orice problemă neașteptată, reală sau procedurală.

Articolul 8

– Lucrările Sinodului

Lucrările Sinodului încep și se încheie cu slujirea Sfintei Liturghii panortodoxe, prezidată de Patriarhul Ecumenic, cu participarea tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale sau a reprezentanților Acestora, în ordinea Sfintelor Diptice ale Patriarhiei Ecumenice;

1) au loc în Plen sau în Comisiile Sinodale, în conformitate cu programul de lucru dezvoltat de aceștia și cu privire la subiectele de pe ordinea de zi, ale căror texte au fost aprobate în unanimitate de către Conferințele panortodoxe Presinodale și Sinaxele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale;

2) nu pot fi introduse pentru a fi dezbătute în Sinod texte neaprobate în unanimitate de către Conferințele panortodoxe Presinodale și Sinaxele Întâistătătorilor sau teme noi, cu excepția Mesajului final al Sinodului, al cărui proiect trebuie să fie pregătit de un Comitet special, cu o săptămână înainte de convocarea sa și cu aprobarea Întâistătătorilor, și

3) În afară de sesiunea de deschidere și de închidere a Sinodului, toate celelalte sesiuni se desfășoară cu ușile închise.

Articolul 9

Derularea dezbaterilor

1) Dezbaterile se desfășoară în limbile oficiale ale Sinodului, adică în greacă, rusă, franceză și engleză, precum și în arabă ca limbă de lucru pentru care un sistem de interpretare simultană este asigurat.

2) Subiectele sunt discutate în ordinea în care ele apar pe ordinea de zi a Sinodului; discuțiile se vor concentra strict pe tema desemnată pentru fiecare sesiune.

3) Orice intervenție în afara subiectului este interzisă, cuvântul fiind retras intervenientului de către Președinte, cu excepția cazului în care aceasta privește o chestiune dovedită de procedură sau personală; prin urmare, în acest caz, cel care dorește să ia cuvântul trebuie să indice dispoziția Regulamentului care, în opinia sa, este încălcată.

Articolul 10

Participarea membrilor la dezbateri

Cuvântul în cadrul lucrărilor Sinodului este liber, dar nimeni nu poate vorbi înainte de a cere și a primi permisiunea Președintelui Sinodului.

1) dorința exprimată de către un membru al Sinodului de a participa la discutarea temei este declarată printr-o notificare scrisă către membrul competent al Secretariatului Sinodului, care păstrează lista cu ordinea priorității celor care și-au exprimat dorința de a vorbi și o dă Președintelui Sinodului.

2) Durata intervenției fiecărui vorbitor în dezbatere nu poate depăși zece minute; reluarea cuvântului, dacă explicații sunt cerute, sau dacă se consideră că sunt necesare sau utile de către Președintele Sinodului, nu poate depăși cinci minute. Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au la dispoziție de două ori mai mult timp pentru intervențiile lor.

3) Orice controversă dialogică în afara subiectului sau orice dispută personală între membrii Sinodului este interzisă, fiind nu numai străină, ci, de asemenea, contrară misiunii Acestuia.

Articolul 11 ​​

Modificări aduse textelor

În timpul discuțiilor pentru fiecare temă, propunerile formulate în amendamente, corectări sau adăugări la textele aprobate în unanimitate de către Sinoadele panortodoxe Presinodale și Sinaxele Întâistătătorilor pe subiecte din ordinea de zi a Sinodului, precum și mesajul Sinodului.

1) se depun la Secretariatul Sinodului de către delegațiile Bisericilor Ortodoxe Autocefale pentru a fi prezentate Plenului Sinodului de către Președinte sau, în scopul de a fi ratificate în mod oficial printr-o decizie sinodală.

2) Aprobarea acestor modificări, după încheierea dezbaterilor care le privesc, este exprimată, în conformitate cu practica stabilită la nivel panortodox, prin principiul unanimității delegațiilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Acest lucru înseamnă că amendamentele neaprobate în unanimitate nu trec.

Articolul 12

Votul și aprobarea textelor

Votul asupra textelor discutate și revizuite de către Sinod cu privire la subiectele de pe ordinea de zi,

1) se efectuează de către Bisericile Ortodoxe Autocefale și nu de fiecare membru al delegațiilor lor la Sinod, în conformitate cu decizia unanimă luată în această sens de către Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, conform căruia fiecare Biserică Autocefală nu dispune decât de un singur vot;

2) Votarea textelor de Biserică, și nu de fiecare membru, nu exclude adoptarea unei poziții negative de către unul sau mai mulți ierarhi ai delegației unei Bisericii Ortodoxe Autocefale pentru amendamentele aduse sau pe un text, în general, și dezacordul său este înregistrat în Actele Sinodului și

3) evaluarea acestor dezacorduri este o problemă internă a Bisericii Autocefale în care ei s-au manifestat și care poate întemeia votul său final pe principiul majorității interne, exprimat de către Întâistătătorul său, motiv pentru care este considerat necesar să li se acorde spațiul și timpul necesar pentru consultarea lor în acest scop.

Articolul 13

Aprobarea și semnătura textelor

Textele aprobate în unanimitate cu privire la subiectele de pe ordinea de zi a Sinodului, elaborate în cele patru limbi oficiale și bucurându-se de aceeași valabilitate:

  1) Sunt parafate de către toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale pe toate paginile lor și în toate limbile oficiale ale Sinodului; sunt semnate la sfârșit de către Președinte și de toți membrii Sinodului.

  2) Deciziile sinodale semnate cât și Mesajului Sfântului și Marelui Sinod sunt trimise prin Scrisori patriarhale tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale care trebuie să le comunice Bisericilor lor respective. Aceste documente au o autoritate panortodoxă. Articolul 14 Participarea observatorilor Observatorilor altor Biserici și Confesiuni creștine, precum și cei din alte organizații creștine, pot participa la ședințele de deschidere și închidere a Sinodului, fără dreptul de a lua cuvântul și de a vota.

Articolul 15

Elaborarea actelor (procese verbale și documente)

Deliberările Sinodului vor fi înregistrate și vor fi editate prin grija unui Comitet Panortodox special al Secretariatului Sinodului desemnat printr-o decizie a Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru a elabora procesele verbale în limbile oficiale care vor fi comunicate tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale.

Articolul 16

Informații de presă

1) Prin decizia Președintelui, cu acordul celorlalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, este creat un Comitet format din paisprezece membri, din membrii Sinodului, câte unul din fiecare Biserica Ortodoxă Autocefală, însoțiți de consilieri speciali, care vor informa mass-media despre lucrările în curs ale Sinodului, prin contactarea lor cu regularitate.

2) Doar jurnaliștii acreditați în mod corespunzător de către secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod pot participa la sesiunile de deschidere și de închidere ale Sinodului.

 Traducere de Roman Ortodox în Franța după textul de la Orthodoxie. com, Règlement d’organisation et de fonctionnement du Saint et Grand Concile de l’Église orthodoxe :

Dimitrios Tselengidis, profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristotel din Salonic, a transmis ierarhilor ortodocși din mai multe Biserici Ortodoxe locale (Grecia, Rusia, Serbia, Georgia, Bulgaria, Alexandria și Antiohia), unele observații teologice pe marginea textului "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine", adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe.

Redăm mai jos aceste observații, traduse și redate în premieră de Agenția de știri Lăcaşuri Ortodoxe:

"Acest act manifesta incoerență și contradicții teologice, în mod repetat. Astfel, proclamă, în primul său articol, conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, considerând-o - pe bună dreptate - ca fiind 'una, sfântă, soborniceasca sși apostolească'. Cu toate acestea, la articolul 6, există o contradicție cu primul articol, formulat și menționat mai sus. Se menționează faptul că 'Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și confesiuni creștine, care nu se află în comuniune cu ea'. Aceasta naște o chestiune, pe bună dreptate: dacă Biserica este 'Una', în conformitate cu Crezul nostru și conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe (articolul I), cum pot fi menționate alte Biserici creștine? Este clar că aceste alte Biserici sunt heterodoxe. 'Bisericile', în plus, nu pot fi numite 'Biserici' heterodoxe, de către ortodocși. Privind aceste probleme dintr-o perspectivă dogmatică, nu se poate vorbi despre o multiplicitate a 'Bisericilor' cu dogme diferite. În consecință, aceste 'Biserici' rămân inflexibile în erorile credinței lor, și nu este corect teologic să li se confere o ecleziologie - și instituționalizare - în afara 'Uneia, Sfintei, Sobornicesti și Apostolice Biserici'. 

În același articol (6), există și o altă contradicție teologică serioasă. La începutul articolului, se spune: 'Conform naturii ontologice a Bisericii, unitatea nu poate fi compromisă'. Dar într-o extremitate a aceluiași articol, se spune că, prin participarea sa la mișcarea ecumenică, Biserica Ortodoxa 'are scopul de a netezi calea spre unitate'. Acest lucru naște întrebarea: dacă unitatea Bisericii este un fapt recunoscut, ce fel de unitate a Bisericii mai este solicitată în contextul mișcării ecumenice? Înseamnă asta, poate, întoarcerea creștinilor occidentali la Biserica, Unică și singură? Acest sens, cu toate acestea, nu a fost reflectat nici de scrisoare și nici prin spiritul întregului text. Dimpotrivă, în fapt, este creată impresia că există o diviziare a Bisericii și că perspectivele dialogurilor au ca scop unitatea destramată a Bisericii.

Confuzia teologică este, de asemenea, provocată și de ambiguitatea articolului 20, care prevede: 'Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza unor criterii canonice ale tradiției ecleziastice deja constituite  - canoane al Sinoadelor Ecumenice: 7 (din II) și 95 (din Sinodul Quinisextum din Trullo)". Dar cel de-al 7-lea canon al Sinodului Ecumenic al II-lea și canonul 95 al Sinodului Quinisext se referă la recunoașterea botezului ereticilor care și-au exprimat interesul față de reunirea lor cu Biserica Ortodoxă. Însă, este clar și din litera și spiritul textului presinodal, dacă privim dintr-o perspectivă teologică, ca nu se pune nicio problemă legată de reîntoarcerea heterodocșilor către Biserica Ortodoxă, singura Biserică. În schimb, în ​​text, botezul heteredocșilor este considerat ca fiind a priori acceptat - fără decizii pan-ortodoxe. În același timp, textul ignoră faptul istoric ca herterodocșii contemporani ai Occidentului (romano-catolici și protestanți) nu au numai una, ci o serie de dogme care diferă de Biserica Ortodoxă (filioque, primatul papal, respingerea icoanelor, decizii de respingere a Sinoadelor Ecumenice etc.).

Articolul 21 ridică, de asemenea, semne de întrebare, atunci când el menționează că 'Biserica Ortodoxă... evalueaza pozitiv textele teologice publicate de comisie... pentru reconcilierea Bisericilor'. Ar trebui notat aici faptul că aceste documente [ale Comisiei] nu au fost aprobate de către ierarhii Bisericilor Ortodoxe locale.

În cele din urmă, articolul 22 creează impresia că viitorul Mare și Sfânt Sinod Pan-Ortodox hotărăște a priori infailibilitatea deciziilor sale, deoarece consideră că 'păstrarea credinței ortodoxe pure este salvata numai de către sistemul sinodal, care întotdeauna în sanul Bisericii, este judecătorul desemnat și final în materie de credință'. În acest articol, faptul istoric este ignorat, anume acela că în Biserica Ortodoxă criteriul final este întotdeauna conștiința dogmatică vigilentă a pleromei Bisericii, care, în trecut, valida Sinoadele Ecumenice. Sistemul sinodal, în sine, nu asigură în mod automat corectitudinea Credinței Ortodoxe. Acest lucru se întâmplă doar atunci când episcopii din Sinod au Duhul Sfânt și modul ipostatic - Hristos - care acționează în ei.

Prin tot ceea ce s-a scris și ceea ce apare în mod clar în textul de mai sus, este clar că fondatorii și redactarii acestuia desfășoară o legitimare instituțională a sincretismului creștin, a ecumenismului, prin decizia unui Sinod Pan-Ortodox. Cu toate acestea, acest lucru ar fi catastrofal pentru Biserica Ortodoxă. Prin urmare, propunem umil retragerea completă a textului.

În cele din urmă, un comentariu teologic cu privire la textul "Tainei Căsătoriei și Impedimentele sale": în articolul 5a) se mentioneaza: 'căsătoria între ortodocși și non-ortodocși poate fi binecuvântata în funcție de acrivia canonică (canonul 72 al Sinodului Quinisext din Trullo). Cu toate acestea, ea poate fi celebrată din îngăduință și iubirea omului, cu condiția ca toți copiii din căsătoria în cauză să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă. Aici, cu condiția ca 'copiii căsătoriei să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă' contrazice protejarii teologice a căsătoriei, ca Taina a Bisericii Ortodoxe, pentru că se folosește de maternitate - ca bază a Botezarii copiilor în Biserica Ortodoxă - pentru a legitima celebrarea căsătoriilor mixte, care sunt în mod clar interzise printr-o hotare sinodală ecumenică (72, Trullo). Cu alte cuvinte, un Sinod non-ecumenic, așa cum este viitorul Mare si Sfant Sinod Pan-Ortodox, relativizeaza în mod explicit o decizie a unui Sinod Ecumenic. Acest lucru este inacceptabil. Și, totuși, o altă întrebare: în cazul în care din căsătoria oficiată nu se nasc copii, mariajul ramane pur și simplu legitimat doar de faptul că soția heterodoxa și-ar fi integrat copiii în Biserica Ortodoxă? Dacă doriți să fie și teologic, prin urmare, articolul 5.1 ar trebui eliminat.

Dr. Dimitrios Tselengidi

"Prin reducerea numărului episcopilor participanți la Marele și Sfantul Sinod, acesta nu mai poate fi considerat un Sfant și mare Sinod" - aceasta este ideea de la care pornește un mesaj al Mitropolitului Noii Smirne, adresat Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, pe care agenția de știri greacă Romfea l-a primit recent, a carui traducere este oferită în exclusivitate de Agenția de știri Lăcaşuri Ortodoxe®.

Mitropolitul a comentat o serie de probleme și își exprimă protestul ferm, față de faptul că la votul Sinodului Panortodox nu participa toți episcopii. "Nu poate fi considerat un Sinod Pan-ortodox, daca nu-i implica pe toți episcopii, ci doar pe întâistătătorii Bisericilor locale, chiar și avand delegații impresionante" - a spus Mitropolitul Simeon. "Prin reducerea numărului episcopilor participanți la autoritatea Sinodului, acesta nu mai poate fi considerat un Sfânt și Mare Sinod" - a continuat el.

Înalt Prea Sfinția Sa a mai subliniat, de asemenea, faptul că nu este posibil ca episcopii sa nu aiba drept de vot, iar acesta sa fie acordat doar la nivel de Biserică - un lucru care vine în contradicție cu Ortodoxia, caracterizată de democrație. Mitropolitul Noii Smirne și-a mai exprimat, în scrisoare, totodată, regretul că nu au fost incluse în agendă, cu adevărat, problemele importante care privesc Creștinismul, cum ar fi, spre de exemplu: problema dipticelor, autocefalia și problema calendarului.

Trebuie amintit ca aceleași probleme au fost ridicate, anterior, de Mitropolitul Athanasios de Limassol, în scrisoarea sa către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului: "Ne exprimăm dezacordul, cu umilință, vizavi de faptul ca practica tuturor Sfintelor Sinoade, locale și universale, ca fiecare episcop să aibă propria sa voce, a fost anulată. Niciodată nu s-a mai întamplat așa ceva".

Reprezentanții mass-media ai Eparhiilor ortodoxe de pe teritoriul României au participat joi şi vineri (03 – 04 martie 2016) la o întâlnire cu reprezentanții Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române. În cadrul întrevederii, organizată de Centrul de Presă BASILICA, a fost evaluată comunicarea actuală a Bisericii și au fost căutate metode noi pentru a răspunde nevoilor și întrebărilor din societatea contemporană.

BOR își propune o strategie actualizată de comunicare inter și extrainstituțională

După cum a precizat dl. Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, scopul declarat al întâlnirii a fost „discutarea termenilor şi elementelor care vor compune o strategie de comunicare în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, dar şi o strategie de comunicare extra instituţională” adică „relaţia Bisericii Ortodoxe cu presa din România”.

„Comunicarea Bisericii ţine de vocaţia ei internă, de transmiterea mesajului teologic, duhovnicesc care face parte din misiunea ei”, a mărturisit Dl. Ionuț Mavrichi, Consilier Patriarhal în cadrul Biroului de presă al Patriarhiei Române, şi a subliniat faptul că „Biserica trebuie să fie prezentă şi în spaţiul media, iar comunicarea trebuie cumva structurată în funcţie de aşteptările fiecărui public (…) în sensul acesta, întâlnirea aceasta încearcă să pună la punct o strategie comună care să poată fi implementată la nivelul Patriarhiei Române”.

Purtătorii de cuvânt ai eparhiilor au mai discutat despre necesitatea unei adecvări la contextul socio-cultural a mesajului Bisericii, astfel încât acesta să fie receptat corect și să ofere un conținut de calitate publicului. Invitatul special al întâlnirii a fost decanul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București, care a prezentat câteva aspecte privind relațiile publice și managementul situaţiilor de criză. „Ei trebuie să încerce să facă în aşa fel încât şi mesajul Bisericii să ajungă către presă şi presa să înţeleagă acest mesaj şi, poate, în timp această dificultate a presei laice de a înţelege specificul vieţii bisericeşti şi reciproca, obstacolele pe care le au Ierarhii din Biserica Ortodoxă Română de a înţelege că presa nu este adversara lor şi că presa are şi ea nişte reguli specifice, să conducă la o echilibrare şi să ducă la dialog”, a declarat pentru TRINITAS TV prof. Mihai Coman, decanul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

Adecvarea limbajului atrage eficacitatea mesajului

Întâlnirea reprezentanților mass-media ai Eparhiilor ortodoxe din România cu cei ai Centrului de presă BASILICA s-a încheiat vineri, 04 martie 2016, la Centrul pentru formare continuă Dumitru Stăniloae din Capitală. Invitatul special al evenimentului a fost președintele Consiliului Național al Audiovizualului, Laura Georgescu. În cadrul întrevederii, au fost dezbătute probleme practice, referitoare la redactarea și transmiterea materialelor jurnalistice. În cadrul discuțiilor, s-a insistat asupra modului în care să fie transmis mesajul Bisericii, a mai spus Consilierul Patriarhal Vasile Bănescu, Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

„Limbajul în comunicare este esenţial, cu cât limbajul este mai inteligibil, cu cât este mai curat şi transmite o idee mai clară, cu atât este mai eficace”, a subliniat dl. Vasile Bănescu arătând totodată că „în spaţiul bisericesc este necesară aerisirea limbajului, dezarhaizarea lui şi mai ales folosirea lui într-un mod adecvat în aşa fel încât să nu sufocăm pe destinatarii mesajului nostru cu termeni la care nu au acces”.

În Biserică, orice comunicare trebuie să fie și o mărturisire de credință

Patriarhul României le-a transmis reprezentanților mass-media ai Eparhiilor ortodoxe din România faptul că pentru Biserică, orice fel de comunicare trebuie să fie în acelaşi timp şi o mărturisire. Cuvintele au fost rostite cu prilejul întâlnirii dintre Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi responsabilii mass media ai Eparhiilor ortodoxe din țară. Evenimentul a avut loc vineri, 04 martie 2016, în cadrul Reşedinţei Patriarhale. În cadrul întâlnirii, Preafericirea Sa le-a vorbit responsabililor pentru comunicare despre importanța unui limbaj adecvat și a unei comunicări bazate pe mărturisirea credinței.

Patriarhul României a subliniat că este „nevoie de o cooperare şi de mai multă conştientizare a misiunii credincioşilor mireni” şi a precizat că „pentru Biserică, orice fel de comunicare trebuie să fie în acelaşi timp şi o mărturisire. „Noi comunicăm mărturisind credinţa deoarece nu avem două comunicări, una în interior şi una în afară de Biserică, în societate””, a subliniat Preafericirea Sa. (Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române; Intertitlurile și sublinierile aparțin redacției)

Nota noastră:

Odată cu numirea unui nou purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, o astfel de întânire era de dorit. Este îmbucurătoare transparența cu care au fost diagnosticate actualele probleme de comunicare ale Bisericii, dar și profesionalismul care va sta la baza schimbării strategiei de comunicare. Pentru mediile ostile Bisericii, orice mesaj al acesteia, oricât de bine "comunicat", nu va exista nicio diferență de abordare critică și atac la adesa BOR. Dar pentru mass media oneste, dornice de a prelua și transmite mesaje corecte, îmbunătățirea, adevcarea și updatarea limbajului bisericesc înseamnă un real ajutor. Este de dorit ca și la nivelul eparhiilor să existe profesioniști în ale "cuvntului scris și vorbit" care să dea acea notă de coordonare, de compatibilitate, de constanță și substanță mesajelor Bisericii, care să fie prompte, informative, și mai puțin reactive și defensive.

Brâul Maicii Domnului va fi adus din Mitropolia de Volos, Grecia, în Arhiepiscopia Sibiului în perioada 21-26 martie 2016, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Credincioşii din Arhiepiscopia Sibiului vor avea bucuria de a se închina Cinstitului Brâu al Maicii Domnului care va fi adus la Braşov, în perioada 21-23 martie, şi la Sibiu, în perioada 24-26 martie, de o delegaţie de la Mănăstirea Kato Xenia, din Mitropolia de Volos, Grecia, informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Sibiului.

Brâul Maicii Domnului va ajunge la Braşov, luni, 21 martie 2016, la ora 13:00. Cinstitul Brâu va fi aşezat spre închinare credincioşilor la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Piaţa Sfatului şi va rămâne în lăcaşul de cult până miercuri, 23 martie 2016, la ora 22. Joi, 24 martie, delegaţia din Grecia va duce Brâul Maicii Domnului la Sibiu, la Catedrala Mitropolitană, unde va rămâne spre închinare până sâmbătă, 26 martie 2016, la ora 09:00.

O parte din Brâul Maicii Domnului se păstrează în Mănăstirea Kato Xenia, din Grecia, iar cealaltă parte din Brâul Maicii Domnului se păstrează în Mănăstirea Vatopedu, din Muntele Athos.

Mitropolitul Atanasie de Limassol a adresat o scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii din Cipru, pe marginea documentului adoptat de Sinaxa Întâistătătorilor privind "relațiile cu Bisericile Ortodoxe din întreaga lume creștină". În scrisoare, acesta și-a exprimat punctul de vedere, tradus în limba română de Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe:

"Sunt absolut de acord cu primele trei articole ale textului. Cu toate acestea, în ceea ce privește articolele ce urmeaza, începand cu numarul 4, a trebuit sa fac următoarea observație: atunci când Biserica Ortodoxă se roagă - cum face întotdeauna - 'pentru unirea tuturor', consider că se are în vedere unirea acesteia cu toți cei care s-au dezradacinat și s-au mutat, cum sunt ereticii și schismaticii. Această revenire are loc, dupa ce aceștia din urmă și-au renegat erezia sau schisma lor. După ce au renunțat la asta, ei sunt primiți în Biserica Ortodoxă și se alătura ei, prin pocăință și prin procedura stabilită de Canoanele sfinte.

Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu și-a pierdut 'unitatea de credință și de comuniune a Duhului Sfânt' și nu acceptă teoria restaurarii unității 'celor care cred în Hristos', deoarece se consideră că există deja unitatea respectivă între fiii săi botezați. Această unitate există între ei și între ei și Hristos, în Dreapta Credință [a Bisericii], ea neexistând în rândul ereticilor și schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei să se întoarcă în cadrul Ortodoxiei, cu pocaință.

Cred că ceea ce s-a menționat în articolul 5, privind 'unitatea pierdută a creștinilor', este o greșeală, deoarece Biserica, fiii săi credincioși, ai lui Dumnezeu, sunt uniți între ei, și cu Capul Bisericii, Hristos, nepierzandu-se niciodată această unitate care se afla în sânul ei și, prin urmare, nu este nevoie să fie recuperată sau căutată, pentru că a existat dintotdeauna și va exista, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta să existe. Este de dorit să se lucreze într-un spirit misionar, pentru ca toți aceștia să se întoarcă la pocăință, pe calea canonică, în Biserica Ortodoxă. Acest lucru înseamnă, nu că există alte Biserici, ci doar erezii și schisme, dacă vrem sa fim corecți în formularile noastre. Expresia 'pentru restaurarea unității creștine' este eronată, deoarece unitatea creștină - și anume membrii Bisericii lui Hristos - nu a fost divizată, pentru că ei rămân uniți cu Biserica. Separarea Bisericii, de cei care au părăsit Biserica, a avut loc, din păcate, de multe ori, cu ereticii și schismaticii, dar pierderea unității interne a Bisericii nu s-a întâmplat niciodată.

Mă întreb, de ce, în text, se fac trimiteri multiple la 'Biserici' și 'Confesiuni'? Care este diferența dintre ele și ce elemente le caracterizează pe unele ca 'Biserici', și pe altele drept 'Confesiuni'? Noi mărturisim o singură Biserică, iar toate celelalte sunt erezii și schisme. Considerăm că atribuirea titlului de 'Biserică', comunităților eretice sau schismatice, sunt din punct de vedere teologic, canonic și dogmatic, absolut greșite, pentru că Biserica lui Hristos este una, așa cum s-a menționat în secțiunea 1, iar o comunitate sau un grup eretic sau schismatic nu pot fi numite, de noi, 'Biserica'. Numai Biserica Ortodoxă poate fi numita astfel.

Nimic din acest text nu menționează că singura cale care ar duce la unitatea Bisericii este doar întoarcerea ereticilor și schismaticilor, în pocaință, la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos, care, conform articolului 1, este Biserica noastră Ortodoxă.

Referirea la termenul 'tradiția vechii Biserici', lasă impresia că ar exista o diferență ontologică între Biserica veche a celor șapte Sinoade Sfinte Ecumenice, și continuarea sa autentica de până în prezent, care este Biserica noastra Ortodoxă. Noi credem că nu există absolut nicio diferență între Biserica secolului XXI și cea a primului secol, fiind una dintre trăsăturile distinctive ale Bisericii, pe care o mărturisim în Crez, că aceasta este apostolică.

La articolul 12, se menționează că obiectivul comun al dialogului teologic este 'restaurarea finală a unității în adevărata credință și în iubire'. Impresia creată, este că noi, ortodocșii, am încerca să recuperam credința adevărată și unitatea în iubire, ca și cum le-am fi pierdut și am căuta noi dialoguri teologice cu eterodocșii. Consider că această teorie este teologic inacceptabilă de către noi toți.

Referirea din text la 'Sinodul Ecumenic al Bisericilor' mă obligă să-mi definesc poziția proprie cu privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care au avut loc din timp în timp și, de asemenea, față de numele său, din moment ce, în cadrul lui, Biserica Ortodoxă este considerată 'una dintre Biserici', sau o ramură a Bisericii, care caută și luptă pentru afirmarea ei în cadrul acestuia. Dar pentru noi, singura și unica Biserică a lui Hristos este cea pe care o mărturisim în Crez.

În ceea ce privește ideea că salvarea Credinței Ortodoxe autentice este asigurată numai de către sistemul sinodal, care 'este desemnat și judecător suprem în materie de credință', conține un grad de exagerare și nu este realist. În realitate, în istoria ecleziastică, multe sinoade au pretins și legalizat dogme false și eretice, în timp ce oamenii credincioși le-au respins și au salvat Credința Ortodoxă, ceea ce face sa triumfe mărturisirea ortodoxă. Niciun Sinod, fără credincioși - pleroma Bisericii - și nici poporul fara Sinodul episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica, si nici nu pot exprima corect experiența și doctrina Bisericii.

Am înțeles, Preafericirile Voastre și frați din Sfântul Sinod, că exprimările dure și jignitoare nu pot apărea în textele ecleziastice contemporane, și nimeni, cred, nu a vazut expresii de acest tip. Cu toate acestea, adevărul trebuie să fie exprimat cu precizie și în mod clar, întotdeauna, desigur, cu discernământ pastoral și iubire adevărată față de toți. De asemenea, avem datoria, față de frații noștri care sunt în erezii și schisme, sa fim absolut onești cu ei și, cu dragoste și durere, sa ne rugăm și să facem totul pentru întoarcerea lor in Biserica lui Hristos.

Eu cred, cu umilință, că textele de o asemenea importanță și cu o astfel de greutate, ale Sfantului și Marelui Sinod Pan-Ortodox [al Bisericii Ortodoxe], trebuie să fie pregătite cu grijă și formulate cu toată precizia teologică și canonică, pentru a evita definițiile și declarațiile care nu sunt clare și adecvate, formulările teologice eronate, care pot duce la o interpretare și la modificări ale adevăratei perspective a Bisericii Ortodoxe. 

Mai mult decât atât, un Sinod, pentru a fi valabil și canonic, trebuie să nu se detașeze, în niciun fel, de spiritul și doctrina Sfintelor Sinoade care l-au precedat, iar învățătura Sfinților Părinți și Sfintele Scripturi nu trebuie să fie umbrite în formularea adevăratei credințe. Când grupările eretice și schismatice au fost numite Biserici, de catre Părinții noștri sfinți? Când și unde, în textele sfintelor canoane și definițiile Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale? Dacă ereziile sunt Biserici, unde este singura și Una Biserică a lui Hristos și a Apostolilor?

Mai mult decât atât, îmi exprim dezacordul, umil, față de abolirea practicii tuturor Sfintelor Sinoade Locale și Ecumenice, în vigoare până în prezent, care preupunea ca fiecare episcop să poata dispune de propriul său vot. Nu a existat niciodată situația acestei scheme: un vot pe Biserică - ceea ce face din membrii Marelui si Sfantului Sinod, exceptandu-i pe Primați, să fie pur și simplu de decor, lipsindu-i de dreptul la vot.

Mai am și alte neînțelegeri și obiecții cu privire la alte puncte ale textelor, dar nu vreau să obosesc mai mult cu acest lucru, limitandu-mă la temele pe care le consider de o importanță mai mare, cu care nu sunt de acord, în perspectiva mea și în credința mea.

Nu vreau, prin ceea ce am scris, să întristez pe cineva, și nici nu intenționez să dau o lecție sau să-i judec pe frații și părinții mei întru Hristos. Pur și simplu, simt nevoia să exprim ceea ce conștiința îmi cere.

Cer ca opiniile mele sa fie incluse în actele Sfântului Sinod.
+ Atanasie de Limassol.

Luni, 7 martie, Președintele României și delegația însoțitoare au fost primiţi la Palatul Patriarhiei Ierusalimului de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și a toată Palestina. În cadrul întâlnirii oficiale, Patriarhul Ierusalimului a felicitat cuplul prezidențial pentru vizita la Sfintele Locuri și a oferit Președintelui Klaus Iohannis Ordinul Sfântului Mormânt. Apoi, în sunetul clopotelor întreaga delegație a coborât în Biserica Sfântului Mormânt, fiind condusă de Patriarhul Teofil al III-lea. Au fost vizitate principalele altare sfinte: Piatra ungerii, Golgota, Sfântul Mormânt și Biserica Învierii.

Cu această ocazie, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea al Ierusalimului a adresat Președintelui României următorul mesaj, tradus în limba română de Agenția de Știri Lăcașuri Ortodoxe:

Excelența Voastră Domnule Președinte,

Membrii respectabili ai delegației române,

Doamnelor și domnilor,

Vă urăm un bun venit călduros, Excelență, în Cetatea Sfântă a Ierusalimului și în Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului. Ați venit printre noi, ca un făcător de pace, într-o țară care este însetată de pace, și vă asigurăm de rugăciunile noastre în misiunea voastră. Fiind cea mai veche instituție religioasă din Țara Sfântă, Patriarhia este un martor al istoriei sacre și, de asemenea, tutorele și slujitorul Locurile Sfinte. Ne-am străduit întotdeauna să protejam și să susținem locurile sfinte, ca lăcașuri de cult, care sunt accesibile tuturor, fără discriminare. Ierusalimul este foarte drag întregii lumi și, în acest Oraș Sfânt, vă uram bun venit ca pelerin, la fel cum l-am primit si pe predecesorul vostru, Excelența Sa, fostul Președinte Băsescu, în 2014.

Vizita voastra reînnoiește și adâncește relația caldă, care a existat între Patriarhia Ierusalimului și poporul român, de secole. Predecesorii noștri, în special Patriarhul Dositei al II-lea și Patriarhul Hrisant, au demonstrat un devotament pastoral special în regiunea cunoscută azi ca România; și ne bucurăm pentru faptul că principatele anterioare, care formează acum statul modern român, au acordat un mare sprijin moral și material Patriarhiei, în lupta pentru protejarea locurilor sfinte.

Patriarhia primește mulți pelerini din România, în fiecare an, și suntem mulțumiți că exista, astazi, o relație frățească și canonică între Bisericile noastre. Patriarhia Ierusalimului se bucura de grija tuturor creștinilor ortodocși care trăiesc sau vizitează Țara Sfântă, și tratam această responsabilitate pastorală extrem de serios. Aceasta este vocația noastră ecumenică, a Bisericii Ortodoxe. Un semn vizibil al acestei relații apropiate, a fost recenta canonizare a Sfântului roman Ioan cel Nou, Hozevitul, in Manastirea Wadi Qelt. Prezența moaștelor Sfântului Ioan în Mănăstirea Sfântul Gheorghe, sunt o legătură spirituală profundă între Biserica din Ierusalim și poporul român.

Mai mult decât atât, vizita dumneavoastră este o încurajare a prezenței creștine în Țara Sfântă și în Orientul Mijlociu. După cum Excelența Voastră este conștientă de faptul ca prezența creștină este de o importanță capitală pentru integritatea peisajului cultural și religios al regiunii. Prezența creștină este, de asemenea, fundamentală în păstrarea caracterului creștin al Ierusalimului.

Vă felicit, Excelență, pentru alegerea dumneavoastră recenta în calitate de Președinte, și vă asigurăm de cele mai bune urări și de rugăciunile noastre pentru lucrarea grea care se află în fața voastra, în acest serviciu. Ca semn al aprecierii noastre și în recunoașterea relației intime dintre Patriarhia Ierusalimului și România, dorim să vă oferim decoratia Marea Cruce a Sfântului Mormânt.

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze intreg poporul țării voastre iubite. Mulțumesc.

Preafericitul Părinte

III Theophilos

Patriarhul Ierusalimului

Președintele României, domnul Klaus Iohannis și soția sa, Carmen Iohannis, au vizitat marți, 08 martie 2016, Reprezentanța Patriarhiei Române de la Ierusalim. Preşedintele României şi delegaţia însoţitoare au fost întâmpinați de Părintele Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Așezămintelor Românești în Țara Sfântă și de obștea ostenitorilor. În Biserica „Sfântul Cuvios Gheorghe” a Reprezentanţei Patriarhiei Române din Ierusalim, Părintele Arhim. Teofil Anăstăsoaie le-a adresat un cuvânt de bun venit și le-a prezentat istoria existenței și misiunii românești la Sfintele Locuri, frumusețea arhitecturii și a obiectelor liturgice cu care este înzestrat așezământul.

Preşedintele României a mulțumit pentru primirea călduroasă și specială în această casă românească din Ierusalim, menționând că, deși Ambasada României în Israel nu are un birou în Cetatea Sfântă (Ierusalim), Reprezentanța Patriarhiei Române este o adevărată ambasadă spirituală, unde toți românii care vin la Sfintele Locuri sunt primiți cu dragoste și se pot ruga în graiul străbun. La final, Președintele României a primit în dar din partea Reprezentanței Patriarhiei Române o copie a stelei de la Bethlehem lucrată în sidef și o Biblie românească legată în coperți din lemn de măslin. Din delegația președintelui au făcut parte și Ministrul Afacerilor Externe, domnul Lazăr Comănescu, Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice, domnul Adrian Curaj și mai mulți Consilieri Prezidențiali. (Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române)

Într-o scrisoare din 23 februarie, preoți și călugări ai Bisericii Ortodoxe din Bulgaria, susținuți de mireni, au exprimat Patriarhului Neofit al Bulgariei și Sfântului Sinod al acestei Biserici, îngrijorările lor față de subiectul documentului presinodal cu privire la "Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creștină", ​​aprobat la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Locale de la Chambésy în luna ianuarie a acestui an. Printre semnatarii scrisorii sunt Arhimandritul Ioan (Filippov), din Eparhia Plovdiv, ieromonahul Dimitrie de Zografu, de la mănăstirea Sfântul Ioan din Rila din German, în apropiere de Sofia, ieromonahul Nicanor de la Mănăstirea Sfinții Cosma și Damian din Tsarnogorski, preotul Stelian Tabakov, de la biserica Sfinții Chiril și Metodiu din Sofia, preotul Kirill Didov, duhovnic din Eparhia de Sofia, protopopul Ioan Koukov de la biserica Sf. Gheorghe; preotul Georges Ianykov al bisericii Acoperământul Maicii Domnului și alții. Anumite persoane au semnat această scrisoare pe Internet: arhimandriți, ieromonahi, preoți, călugări, călugărițe și mireni.

Publicam mai jos textul integral:

 "Preafericirii Sale Neofit, Mitropolit al Sofiei și Patriarh al Bulgariei,  membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare,  Scrisoare deschisă a creștinilor ortodocși  cu privire la Sinodul Pan-Ortodox  prevăzut pentru luna iunie 2016 Preafericirea Voastră, Înalt Prea Sfințiile Voastre, Ca fii credincioși ai Sfintei Biserici Ortodoxe, cu smerenie atragem atenția dumneavoastră arhipăstorească asupra următoarei importante probleme doctrinare. Referindu-ne la cuvintele Sf. Teodor Studitul, potrivit căruia, "atunci când credința autentică este amenințată de un pericol, porunca dumnezeiască spune ca nimeni să nu tacă, indiferent de modesta sa poziție socială sau bisericească", dorim să ne exprimăm profundele noastre îngrijorări și dezacordul cu privire la conținutul unui proiect de document, adoptat în mod oficial în vederea examinării de către Consiliul Pan-ortodoxe în iunie 2016, intitulat "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină", ​​care tulbură foarte mult conștiința noastră ortodoxă. Iată, mai jos, ceea ce avem în vedere. Întreg documentul acesta dă impresia unei utilizări nejustificate a terminologiei ecumenice, care vine în contradicție cu teologia ortodoxă tradițională și limbajul Sfinților Părinți. Uneori, sunt folosite expresii cu dublu sens, care nu sunt menite să clarifice conceptele, asemenea Sinoadelor Ecumenice, ci să le ascundă și să le erodeze în mod conștient. Există chiar unele formulări evident neortodoxe. Cităm exemple concrete.

1. Expresii ca "restabilirea unității creștine" sau "căutarea unității pierdute", care sunt adesea menționate în paragrafele 4, 5, 6, 7 și 12, etc, sunt extrem de importante și repetate de mai multe ori. Asemenea se întâmplă cu conceptul foarte general "lumea creștină", care  apare în titlul documentului, și care, la fel ca expresiile mai înainte citate, nu este definit în duhul teologiei Sfinților Părinților și, în consecință, utilizarea lui are un alt caracter. Sfinții Părinți nu au vorbit de o anume "lume creștină", ​​nedefinită, dar într-un scop absolut precis și într-un mod concret, au definit astfel de concepte precum "drept-măritori", "credincioși ortodocși" sau "eretici", "schismatici", etc. În schimb, în acest ​​proiect de document, conceptul de "erezie" nu este niciodată menționat. Aceasta înseamnă că deja nu mai sunt erezii ori, unde sunt, pe bază creștină? Iar dacă sunt din acestea, de ce nu sunt menționate în mod clar?

 2. În proiectul de document, remarcam o neconcordanță dogmatică certă cat și o contradicție, ceea ce poate fi văzut în mod clar în utilizarea conceptului de "Biserică", care este de o importanță primordială și fundamentală nu doar în ceea ce privește documentul respectiv, dar, în general, pentru tot Sinodul Pan-ortodox. Astfel, de exemplu, în paragraful 1, vorbim pe bună dreptate de Biserica Ortodoxă ca fiind "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească", dar mai apoi, fără să știm de ce,  începem să menționam în paragrafele 6, 16, 17, 18, 19 și 20, alte "Biserici creștine", fără a da, în general, nici o explicație pentru această absurditate dogmatică. Este vorba aici de o omisiune inadmisibilă pentru un document pan-ortodox de un asemenea înalt nivel și importanță doctrinară. Pentru că există o mare diferență față de o discuție umană care nu duce la nici un angajament, în care expresia "Biserica Romano-Catolică", de exemplu, este utilizată pentru a facilita dialogul, dar fără ca să fie introdus orice conținut dogmatic în această expresie. Dar este cu totul altceva atunci când este vorba de un document eclezial oficial al Sinodului Pan-ortodox, care trebuie să fie semnat de către numeroși patriarhi și mitropoliți ortodocși, reprezentanți ai întregii Biserici, și în care statutul unic de Biserică "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească" dobândește brusc un caracter de plural și începe să fie atribuit comunităților eretice. In plus, este menționat de mai multe ori "unitatea creștină" ​​care, de fapt, este mesajul fundamental al proiectului de document. Dar, niciodată, în Sinoadele Ecumenice, nu s-a vorbit despre restabilirea unității între ortodocși și arieni, macedoneni, nestorienii, monofiziții origeniștii, monoteliți, iconoclaști, ș.a.

Acest lucru se datorează faptului că prezența ereticilor, indiferent de numărul lor, nu afectează unitatea internă a Bisericii lui Hristos, dat fiindcă ereticii au fost întotdeauna considerați ca fiind exteriori în raport cu Biserica. Dimpotrivă, membrii drept-credincioși ai Bisericii sunt mereu în unitatea creștină, deoarece sunt uniți prin credința lor ortodoxă comună, Sfintele Taine și Hristos Însuși, capul Bisericii. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată despre restabilirea unității dintre ortodocși și eretici, ci doar au chemat ereticii la pocăință și întoarcere, după mărturisirea credinței Ortodoxe, în Biserică. Dar, în acest proiect de document, nicăieri nu se vorbește de pocăința ereticilor contemporani (romano-catolici, protestanți, comunități monofizite, etc.), precum și de întoarcerea lor la Biserica lui Hristos. Și, așa cum este cunoscut din istoria Bisericii, Aceasta nu s-a unit niciodată cu ereticii care nu se pocăiesc de greșelilor lor. Icoana Sfântului Ierarh Serafim Sobolev

 3. După cum se arată în proiectul de document discutat, de exemplu, paragrafele 10 și 14, Patriarhul Constantinopolului este chemat să coordoneze eforturile ecumenice ale Bisericilor Ortodoxe locale, care, la rândul lor, sunt legate de organizația numită "Consiliul Mondial al Bisericilor"[CMB n. tr.], considerat într-o lumină pozitivă. Din partea noastră, dorim să amintim poziția categorică a Sfântului Ierarh Serafim Sobolev, taumaturg din Sofia, recent canonizat, cu privire la ecumenism. Sunt aproape 70 de ani de când în raportul său la Conferința pan-ortodoxă de la Moscova, din 1948, Ierarhul a avertizat împotriva uriașei tulburări duhovnicești, cauzate de dialogurile ecumenice, asupra conștiinței pe care o au participanții ortodocși ei înșiși, și le-a cerut să nu participe la această mișcare. Acum, după trecerea timpului, putem spune cu certitudine că cuvintele lui au fost confirmate. În ceea ce privește prezentul proiect de document, am dori să vă atragem atenția asupra metodei psihologice de substituție, care a fost utilizată în articolele 16, 17, 18, 19 și 21, pentru a da o evaluare pozitivă a CMB și a obiectivelor sale neortodoxe.

Chiar și critica parțială a CMB în paragrafele 18 și 21 este foarte bine construită pentru că, dacă este necesar, apărătorii ecumenismului să poată să se refere la o astfel de critică nesemnificativă și să liniștească conștiința credincioșilor superficiali, pe care Domnul Iisus Hristos o numește nici fierbinte, nici rece, spunând că o "varsă din gura Lui" (cf. Apocalipsa. 3:16). Dar, adevărul amar este aceasta: tocmai acolo unde ar fi putut să fie scrise mii de pagini cu marturii teologice despre lucruri serioase anti-canonice, a se vedea chiar anti-dogmatice, de către numeroși reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe locale în CMB, în mod precis, acolo teologia Sfinților Părinților este înlocuită cu psihologia lumească a sincretismului religios. In mod precis acolo unde dogmatica și Sfânta Tradiție ar trebui să definească credința, acolo începe să răsune chemarea, ușor de asimilat, pentru "unitatea creștină", ​​în numele iubirii, prin care ecumenismul ar vrea, în practică și în teorie, să justifice grelele transgresiuni ale dogmei și canoanelor. Dar, repetăm ​​din nou cuvintele inspirate ale Sf. Ioan Gură de Aur: "Nu acceptați nicio falsă dogmă care ar fi, ascunzându-vă în spatele iubirii". Recent, am citit cu plăcere și bucurie duhovnicească declarația oficială a Mitropolitului Athanasie de Limassol din Biserica Ciprului, care a protestat puternic împotriva numeroaselor alterări și contradicții dogmatice constatate în proiectul de document examinat. Noi sprijinim pe deplin acest protest, precum și critica bine întemeiată a profesorul D. Tselengidis, și, în cele din urmă, poziția protopopului Teodor Zisis, expusă în comunicarea sa cu ocazia conferinței "Sincretismului International" de la Chișinău între 21 și 22 ianuarie 2016. Noi vrem cu toții să urmam duhul Sfinților Părinți.

4. Există și alte pasaje care sunt inexacte și tulburătoare în proiectul de document. De exemplu, punctul 22, în care se afirmă că "Biserica Ortodoxă consideră de condamnat orice încercare de a diviza unitatea Bisericii din partea unor persoane sau grupuri, sub pretextul unei pretinse apărări a Ortodoxiei pure. După cum dă mărturie întreaga viață a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinței ortodoxe pure [autentice n.tr.] este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este criteriul competent și ultim în materie de credință". Acest text dă impresia de a fi absolut corect, dar, din păcate, conține o inexactitate teologică pe care vom încerca să o explicăm. Această inexactitate țintește, în practică, ca paragraful 22 să fie înțeles astfel încât deciziile Sinodului Pan-ortodox din 2016 să fie astfel "criteriul ultim în materie de credință" și, în consecință, este rostită o amenințare nedisimulată  față de fiecare persoană care ar exprima un dezacord [față de viitorului Sinod Pan-ortodox] argumentat cu poziții clare opuse și în duhul și învățătura Sinoadelor ecumenice, considerându-se astfel de persoane ca fiind condamnabile. Aceasta se bazează pe afirmația că "întreaga viață a Bisericii", după cum se spune, ar da mărturie că numai deciziile sinodale sunt "criteriul competent și ultim în materie de credință". Dar aceasta nu este învățătura autentică cu privire la această problemă. Autorii documentului omit un fapt bine cunoscut, și anume că chiar "Sinoade ecumenice" au fost definite mai apoi ca "tâlhărești" de către pliroma bisericească. Și se omite, de asemenea, faptul că au existat momente dificile, când învățătura sinodală a Bisericii a fost exprimată nu de către Sinoade la care participau numeroase persoane, ci de către mărturisitori individuali, cum ar fi Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Marcu din Efes. Si nu doar ei ci, de asemeni, de mari sfinți precum Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Flavian al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Fotie al Constantinopolului, Grigorie Palama, etc., care au fost expuși la condamnări din partea autorităților ecleziale oficiale, inclusiv de patriarhi și de sinoade cu mulți episcopi. Să fie clar, noi credem și mărturisim că Sinoadele bisericești sunt deosebit de importante. Singura diferență este că acestea sunt importante, valabile și îmbrăcate de autoritate numai cu condiția neschimbătoare: că ele trebuie să fie în acord cu cele șapte Sinoade Ecumenice și Sinoadele locale canonice, cât și cu Tradiția Sfântă a Bisericii, în general. De aceea noi credem că deciziile viitorului Sinod nu ar putea avea o valoare legală pentru toți decât cu condiția să fie în acord cu duhul și cuvântul Sinoadele Ecumenice anterioare, inspirate de Duhul Sfânt.

Aceasta este ceea ce proclamă celebrul text al enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848, care începe cu cuvintele: "Pentru noi, nici patriarhii, nici Sinoadele nu ar putea introduce ceva nou, deoarece chivernisitorul evlaviei noastre este trupul însuși al Bisericii, adică, poporul însuși care dorește mereu să păstreze credința statornică și în acord cu credința Sfinților Părinți... "

5. Conținutul paragrafelor 20 și 23 este de asemenea inacceptabil. Se spune la paragraful 20: "Perspectivele Dialogurilor Teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)". Acest text are un conținut inexact și poate ușor duce în eroare pe cei care nu cunosc canoanele menționate, care descriu doar modul în care diferiți eretici pocăiți sunt acceptați în Biserică. Nu vorbesc în niciun caz despre o anumită tradiție a Bisericii primare, de dialoguri inter-creștine - aceasta nu există și nu a existat niciodată. Mai mult decât atât, în textul mai sus menționat, se vorbește într-un spirit clar ecumenist de dialogul teologic cu "celelalte Biserici și Confesiuni creștine", pentru a evita conceptul de "eretici" formulat de Sfinții Părinți. Profesorul D. Tselenghidis a scris mai detaliat despre acest lucru și, din acest motiv, am dori să atragem atenția asupra paragrafului 23. În afara formulării greșite conform căreia ar fi o conștiință ortodoxă comună a necesității dialogului teologic inter-creștin, și alte expresii similare (conform cărora, Sfântul Apostol Pavel nu ar fi un creștin suficient de conștient, caci a spus: "De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit" (Tit 3, 10-11), paragraful 23 exclude în mod categoric "orice act de prozelitism sau a altor acțiuni de antagonism sectar provocatoare". În ce sens cuvântul "prozelitism" este folosit aici? Considerăm că acest text reprezintă un obstacol canonic evident pentru creștinii ortodocși de a mărturisi credința ortodoxă, față de oricare eretic ar fi. Amintim cuvântul Sfântului Ciprian din Cartagina că "ereticii nu se vor întoarce niciodată la Biserică, dacă ne întărim convingerea că ei au Biserica și Sfintele Taine".

În general, cum este posibil să se reconcilieze interdicția privind "prozelitismul" cu Tradiția apostolică și patristică milenară, care consideră în mod categoric că ereticii sunt în afara corăbiei Bisericii și, în consecință în afara mântuirii, motiv pentru care au nevoie cu mult mai mult de serviciul nostru misionar printre ei? Ar fi bine dacă, la paragraful 23, s-ar pune numai problema "prozelitismului ne-evanghelic", ceea ce ar permite condamnarea agresiunii, violenței și metodelor ne-ecleziale de propovăduire. Dar paragraful 23, se pare, este îndreptat împotriva la altceva. Avem motive suficiente pentru a presupune că extensibilitatea formulării citate face posibilă, de asemenea, o interpretare neortodoxă a conceptului de "prozelitism", ceea ce putem concluziona din cuvintele Patriarhului Bartolomeu, rostite la sărbătoarea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 1998, în prezența reprezentanților "Bisericii" Romano-Catolice, în frunte cu Cardinalul William H. Keeler,  în care tema principală, aceasta este clar, era reuniunea Bisericii Ortodoxe cu comunitatea eretică papală: "Dialogul care aspiră să restabilească unitatea pierdută a Bisericilor presupune că practica se conformează principiilor comune acceptate ca fiind corecte: deoarece o Biserică recunoaște că cealaltă  Biserică este deținătoare a harului lui Dumnezeu și călăuzitoare spre mântuire, încercarea de a desprinde credincioșii unei Biserici pentru ca ei să se alăture celeilalte este exclusă, contravenind acestei recunoașteri. Căci fiecare Biserică locală nu este un concurent al celeilalte Biserici locale, ci constituie un singur trup cu ea și dorește ca ea să trăiască această unitate în Hristos, adică, restabilirea a ceea ce a fost tulburat în trecut, și nu absorbirea de către cealaltă.

Astfel, anumite forme de prozelitism în activitatea bisericească, adoptată ca moștenire în timp, aparțin trecutului, dar subiect al schimbării, nu se poate dezvolta sub protecția uneia dintre Biserici în dialog, în detrimentul celeilalte, deoarece aceasta înseamnă o respingere în practică a acordului teoretic pe care l-am convenit...". Pe scurt, reiese din textul menționat că Bisericile Ortodoxe locale și comunitatea eretică papală trebuie să se considerare Biserici surori, asemenea mântuitoare și, în consecință, nu trebuie propovăduită Ortodoxia romano-catolicilor. Putem să percepem aici concepția despre prozelitism a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și problemele care decurg. Prin urmare, revenind la textul paragrafului 23, considerăm că conceptul de "prozelitism", după modul în care s-a formulat, lasă o largă posibilitate de interpretări, care sunt în mod deschis neortodoxe și contrare voinţei divine, "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4). Preafericirea Voastră, Înalt Prea Sfințiile Voastre, O concluzie succintă a celor de mai sus este faptul că, în tot acest proiect de document, există multe lucruri care tulbură puternic conștiința ortodoxă și care sunt absolut inacceptabil pentru ea. Același lucru este și pentru posibilitatea oferită la paragraful 5a din a doua parte a documentului intitulat "Taina Căsătoriei și impedimentele sale" de a autoriza Taina Căsătoriei unui ortodox cu un eretic (cu condiția ca copiii reieșiți din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă): dacă sfintele canoane interzic chiar rugăciunea în comun, cum putem chema Duhul Sfânt ca să sfințească unirea lor (din care se poate să nu rezulte niciodată copii)? Acest lucru este în mod clar interzis de canonul 72 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic și, dacă, în cazuri individuale excepționale s-a făcut  iconomie față de aceste canoane (de exemplu, în cazul căsătoriilor dinastice), aceasta nu înseamnă că putem legaliza această excepție și să o permitem masiv. După cum subliniază profesorul D. Tselengidis, chiar ideea ca "copiii reieșit din această căsătoriei să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă" contrazice fundamentul teologic al căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe, deoarece nașterea de copii (eveniment viitor incert) și botezul ortodox al copiilor nu se poate întemeia pe împlinirea Tainei Căsătoriei - acesta este un lucru clar interzis de al 72-lea canon, mai sus menționat. Sinodul, neavând rangul de Ecumenic, continuă profesorul D. Tselengidis, nu poate să aducă îndoieli sau să nege validitatea regulii absolut clare a Sinodului al VI-lea Ecumenic: căsătoria mixtă nu este permisă și, dacă aceasta se întâmplă, este considerată ca inexistentă.

Acesta este motivul pentru care vă cerem cu smerenie, Preafericirii Voastre și confraților Mitropoliți ai Preafericirii Voastre, cărora este încredințată păstorirea poporului ortodox bulgar, de a lua în considerare cu bunăvoință tot ceea ce a fost exprimat mai sus, și de a exprima în fața altor Biserici locale dezacordul dumneavoastră argumentat față de acest proiect de document, "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină", ​​care este neortodox în întregime, precum și punctul 5a, din a doua parte a documentului "Taina Căsătoriei și impedimentele sale". Astfel poziția dumneavoastră, fondată pe Sfânta Tradiție milenară a Bisericii Ortodoxe, va deveni o lumină spirituală adevărată, pentru a călăuzi poporul lui Dumnezeu pe urmele marilor Sfinți Părinți ai noștri și mărturisitorilor ortodocși spre Împărăția lui Dumnezeu. Sărutam sfânta dreapta patriarhala și rămânem, Preafericite și Înalt Preasfințiți Mitropoliți, fiii dumneavoastră duhovnicești, credincioși în Hristos. 

Traducere Roman Ortodox in Franta dupa Orthodoxie.com, Des prêtres et moines de l’Église orthodoxe bulgare, soutenus par des laïcs, ont fait part au patriarche de Bulgarie Néophyte de leurs inquiétudes au sujet du document préconciliaire concernant les «Relations des Églises orthodoxes avec l’ensemble du monde chrétien»

Sursa: Pravoslavie.ru: Болгарские духовники направили Патриарху Неофиту письмо-прошение о предстоящем Всеправославном соборе

† B A R T O L O M E U 

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și Patriarh Ecumenic

har, pace și milă de la Dumnezeu.

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, împodobită și înfrumusețată prin sângele martirilor, lacrimile sfinților, prin lupta și jertfa mărturisitorilor, își sărbătorește astăzi "hramul". După un secol de eforturi îndelungate, această zi, cunsacrată ca Duminica Ortodoxiei, marchează triumful dreptei credințe asupra tuturor ereziilor, și cinstirea sfintelor icoane, mărturisind că între icoană și persoana zugrăvită pe ea există o legătură harică prin sfințirea icoanei, adică o legătură duhovnicească între icoană și Hristos, sau între icoană și sfinții Lui. Astfel, a fost recunoscut și proclamat o dată pentru totdeauna cum "Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1:14), prin care "El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi" (2 Petru, 1:4).

Drumul către acest mare și mântuitor adevăr, care a fost atacat de cei care au refuzat să venereze sfintele icoane, triumful adevărului asupra falsității, a fost bătătorit  pe aceeași cale urmată de Biserică de la începutul istoriei sale, și anume adevărul Sinodalității. Distincția dintre adevăr și minciună, între Ortodoxie și erezie, nu este întotdeauna ușor perceptibilă. Chiar și ereticii au crezut, și continuă să creadă, că posedă adevărul; în plus, vor exista întotdeauna unii care îi vor considera pe cei care nu sunt de acord cu Biserica Ortodoxă drept "eretici". Biserica Ortodoxă recunoaște în acest caz o singură autoritate, Sinodul ierarhilor canonici. În afara sinodalității, distincția între ortodoxie și erezie nu se poate face. Canoanele și dogmele Bisericii poartă sigiliul sinodalității. Ortodoxia este o Biserică sinodală.

Biserica Ortodoxă a subliniat întotdeauna această autoritate ecleziologică și o implementează cu fidelitate la nivel local. Timp de secole, acest lucru a avut loc, de asemenea, la nivel ecumenic sau pan - ortodox; cu toate acestea, din cauza unor împrejurări istorice, a fost întrerupt de ceva timp. Astăzi ne aflăm în postura de a anunța în mod oficial din Scaunul ecumenic că, din mila lui Dumnezeu și cu consimțământul tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, vom concretiza o decizie luată în urmă cu mai mult de cincizeci de ani și convocăm Sfântul și Marele Sinod Pan-Ortodox pe insula Creta, pe 18-27 iunie, 2016. Sfântul și Marele Sinod își va începe activitatea cu oficierea pan - ortodoxă a Sfintei Liturghii în Biserica Sfântul Mina, Heraklion, Creta, la marea sărbătoare a Rusaliilor. Deliberările și discuțiile vor începe la Academia Ortodoxă din Kolymbari, Chania. Noi, întru smerenia noastră, vom prezida lucrările Sfântului și Marelui Sinod, avându-i alături pe ceilalți Întâistătători. Alți ierarhi vor participa în calitate de membri ai delegațiilor oficiale ale acestor Biserici.

Obiectivul cel mai important al acestui Sinod Pan-Ortodox este să învețe că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unită în Sfintele Taine, mai ales în Sfânta Euharistie, în credința ortodoxă și totodată, în sinodalitate. În acest scop, pregătirile pentru Sfântul și Marele Sinod, încă în curs de desfășurare, au avut loc printr-o serie de comitete pregătitoare și Conferințe pre-sinodale, asigurând spiritul unanim al deciziilor Sinodului Pan-Ortodox și că mesajul său va transmis într- o singură voce și într-o singură inimă.

Chestiunile deja conturate la nivel pan-ortodox în momentul în care convocarea Sinodului s-a hotărât, se concentrează în principal pe aspecte legate de funcționarea internă și viața Bisericii Ortodoxe; din acest motiv, ele trebuie să fie rezolvate imediat. Mai mult decât atât, există probleme ce țin de relațiile Ortodoxiei cu restul lumii creștine, precum și misiunea Bisericii în lumea contemporană. Noi cu siguranță recunoaștem că lumea așteaptă să audă vocea Bisericii Ortodoxe asupra multor probleme presante care omenirea se confruntă astăzi. Cu toate acestea, este necesar ca Biserica Ortodoxă să rezolve mai întâi problemele interne înainte de a se adresa întregii lumii, lucru care este, în continuare, parte a obligațiilor ei. Faptul că Ortodoxia își va exprima sinodalitatea la nivel global, după trecerea atâtor secole constituie un prim și decisiv pas care, prin harul lui Dumnezeu, este așteptat să conducă la convocarea Sinoadelor Pan-Ortodoxe ulterioare, curând după aceea.

Iubiți frați și copii, în Domnul,  

evenimentele istorice majore sunt ghidate de harul lui Dumnezeu, care, în cele din urmă, este Domnul istoriei. Am putea semăna și munci; cu toate acestea, numai Dumnezeu împlinește (1 Cor. 3: 8). Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe constituie, într-adevăr, un eveniment istoric și, prin urmare, ne punem speranța în Dumnezeu pentru realizarea lui. Facem apel la credincioșii ortodocși din întreaga lume, clerici și laici, să se roage Lui Dumnezeu în Treime  fiindcă numai El poate încununa acest eveniment cu binecuvântările Sale, întărind Biserica Sa spre slava Numelui Său. Trăim vremuri critice și unitatea Bisericii trebuie să servească drept exemplu de unitate pentru o omenire sfâșiată de diviziuni și conflicte. Succesul Sfântului și Marelui Sinod privește  fiecare membru al Bisericii, toți fiind invitați să împărtășească interesul lor pe aceasta temă. Textele care au fost convenite la nivel pan-ortodox și care au fost înaintate Sfântului și Marelui Sinod au fost deja puse la dispoziția publicului. Aceste texte nu sunt destinate numai să informeze și să pună la curent pe credincioși, ci și pentru a cunoaște părerea și așteptările lor de la  Sfântul și Marele Sinod. 

După ce am înștiințat despre acest lucru întreaga pleromă a Bisericii Ortodoxe, în această zi de bun augur, ne rugăm ca Domnul Dumnezeu să dăruiască Harul Său Bisericii Sale și să vă binecuvinteze pe voi pe toți, să vă dăruiască întotdeauna pacea Sa în orice fel. ( 2 Tes . 3:16).  

20 martie în anul Domnului nostru 2016

Al vostru cald rugător întru Domnul,

           † Bartolomeu, Arhiepiscop de Constantinopol

Sursa: Patriarhia Ecumenică (traducere din limba engleză pentru Revista Porunca Iubirii, Cristina Roman)

În premieră, o vecernie românească, cu ocazia cinstirii Sfintei Cămăși a lui Hristos

În perioada 25 martie – 10 aprilie 2016, Bazilica Saint-Denys din Argenteuil va avea porțile deschise cu ocazia unui eveniment excepțional, scoaterea la închinare a Sfintei Cămăși a lui Hristos, care are loc o dată 50 de ani. Unic, pentru noi, românii, este faptul că, grație intervenției ÎPS Iosif Pop, Mitropolit al Europei Occidentale și Meridionale, va avea loc oficierea unei vecernii după tipicul românesc, în limba franceză, luni 28 martie, la orele 17:00.  Fluxul estimat de vizitatori este de 10.000 de persoane pe zi, respectiv 1000 pe oră, adică, în medie 160 de privitori pe minut, iar românii vor avea răgazul să vadă ceea ce a fost odată la Ierusalim și nu se mai află nicăieri în lume. Tradiția spune că însăși Maica Domnului a fost cea care a țesut Cămașa lui Hristos. Este un fel de cămașă de corp, purtată direct pe piele și care poartă urmele de sînge ale biciuirii și purtării Crucii, vizibile la microscop. 

De obicei se păstrează rulată íntr-o raclă, fără a fi vizibilă în detaliu. Datarea cu C14 a indicat secolele VI-VII; tipul de țesătură, specific Nazaretului, precum și dîrele de sînge grupa AB ori urmele de polen din Palestina vorbesc despre aceeași Persoană, al cărei trup a fost curățat cu ștergarul de la Oviedo și înfășurat în Giulgiul de la Torino, vestigii din Occident. Tot tradiția afirmă că aceasta a fost găsită de Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare. Moștenită peste veacuri de împărătesa Irina a Constantinopolului, îi este dăruită lui Charlemagne în anul 800 (împreună cu Vălul Maicii Domnului purtat de Buna Vestire și aflat în prezent la Catedrala din Chartres), în momentul încoronării ca împărat al Occidentului. La rândul său, acesta o încredințează spre păstrare fiicei sale Théodrade, superioară a mănăstirii de maici de la Argenteuil, localitate ce avea să devină important centru de pelerinaj, de la simplul truditor pînă la regi și papi. (Sursa)

Campania "Sănătate pentru sate" continuă în Patriarhia Română

Odată cu sosirea primăverii, voluntarii campaniei „Sănătate pentru sate” şi-au reluat activitatea. Timpul frumos şi dorinţa voluntarilor de a face bine şi de a împărţi bucurie şi speranţă în rândul populaţiei din mediul rural au determinat reluarea acţiunilor medicale umanitare. Prima localitate care a fost aleasă a fost comuna Ciorogârla din judeţul Ilfov. 13 medici şi 15 asistenţi medicali, dar şi studenţi ai Facultăţii de Medicină şi voluntari ai Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, au participat la buna organizare şi derulare a activităţii pe tot parcursul întregii zile. Au fost consultaţi aproximativ 60 de pacienţi, majoritatea fiind persoane vârstnice, a declarat Ana-Maria Vasilăţeanu. Puterea exemplului este calea cea mai simplă de a educa şi a preveni. Printre voluntari s-au aflat şi studenţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Bucureşti, precum şi profesorii de Instruire clinică Cristina Costache şi Anca Mihai. Pentru fiecare dintre ei, elevi sau cadre didactice, programul acesta înseamnă foarte mult, atât din punct de vedere personal, cât şi profesional.(Sursa)

Părintele Neonil Ștefan, starețul Mănăstirii Frăsinei, a fost înmormântat

Miercuri, 16 martie, preoți și credincioși din Arhiepiscopia Râmnicului, dar și din toată țara, au venit în număr mare la Mănăstirea Frăsinei, ca să-și ia ­rămas-bun de la părintele arhim. Neonil Ștefan. Slujba de Înmormântare a fost săvârșită de un sobor de cinci ierarhi, din care au făcut parte Înaltpreas­fințitul ­Părinte Laurențiu, Mitro­politul Ardealului, Înalt­preasfințitul ­Părinte Irineu, Mitropolitul ­Olteniei, Înalt­preas­fințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Preas­fințitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, și Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului. Sta­re­țul Neonil a fost înmormântat potrivit rânduielii călu­gă­rești, înveș­mântat în mantia sa, fără coșciug, lângă biserica din cimitirul mănăstirii. La slujbă au participat peste o mie de ­cre­dincioși, dornici să primească binecuvântarea părintelui și să-i dea sărutarea cea mai de pe ­urmă. Părintele arhimandrit a trecut la cele veșnice duminică, la vârsta de 94 de ani, după o stăreție de 57 de ani. Vrednic urmaș al stareților din ve­chime, părintele Neonil Ștefan s-a ostenit din răsputeri și a păstrat până astăzi neschimbată viața călugărească a Athosului ro­mânesc de la Frăsinei. Om cu viață sfântă, părintele Neonil a lă­sat în urma sa mai multe ge­nerații de ucenici cu viață du­hov­nicească aleasă, ierarhi, ieromonahi, călugări, preoți și nenu­mă­rați credincioși. (Sursa: Ziarul Lumina)

Părintele David la Sădinca: Încet, încet ne ducem, dar neîmpăcaţi…

Predică tulburătoare rostită în Duminica Ortodoxiei la Mănăstirea Sădinca din Sibiu de Părintele David Stoica, unul dintre discipolii părintelui Arsenie Boca. "Duhovnicii se împuţinează, sunt mai puţini. Se duc…Şi mă gândesc cu teamă ce vor face ceilalţi tineri care nu au pus duhovnicia în practică, care încă nu şi-au călcat peste mândrie, peste orgoliu şi peste lupta de “grade”. Încet, încet, ne ducem, dar neîmpăcaţi… „Rugati-vă, fiindca va veni vremea când veţi păşi pe poarta mănăstirii și nu va mai fi nimeni pentru ca nu vor mai fi slujitori. Şi în alte mănăstiri la fel veţi găsi. Că mănăstirile vor fi persecutate fiindcă vor veni alte neamuri asupra noastră şi ne vor subjuga fiindcă suntem prea slabi în credinţă şi lacomi în stare materială”,  mai spune  în predica postată pe pagina oficială de Facebook a mănăstirii. - Părintele David Stoca a ridicat Mănăstirea Sădinca din judeţul Sibiu, după o lungă perioadă în care fost retras în rugăciune la Pătrunsa.

Patriarhul României s-a rugat pentru victimele atentatului terorist din capitala Belgiei

Înaintea ceremoniei de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa din partea universităţii Dimitrie Cantemir, la data de 22 martie 2016, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vizitat şi capela instituţiei de învăţământ. Aici a fost rostită o rugăciune de pomenire pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor celor decedați în urma atentatului terorist de la Bruxelles. În urma tragicelor evenimente din Belgia, Patriarhul României a adresat un mesaj de compasiune şi solidaritate cu poporul belgian. „Ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea, înţelegerea şi buna convieţuire între oamenii de etnii, culturi şi credinţe religioase diferite”, a subliniat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române în mesajul său (mesajul integral poate fi citit aici).

***

34 de persoane şi-au pierdut viaţa şi peste 136 de persoane au fost rănite într-un dublu atac terorist petrecut marți dimineață în Bruxelles, Belgia. Două bombe au explodat pe aeroportul Zaventem, iar o a treia deflagraţie a avut loc la metrou, în stația Maelbeek.

surse foto: Basilica, ro, misthology. ro, ziarullumina.ro

ANGOLA: Prima țară din lume care interzice Islamul

Ministrul angolez al culturii, Rosa Cruz e Silva, a declarat că „procesul de legalizare a Islamului nu a fost aprobat de către Ministerul de Justiție și al Drepturilor Omului din Angola și, prin urmare moscheile din toată țara vor fi închise și demolate” a publicat ziarul marocan „La Tribune Noubelle”. Angola are o populație majoritar creștină, aproximativ 95% din populație practică o formă de creștinism și a decis că, pe lângă Islam interzice o serie de alte religii și secte care în conformitate cu guvernul „subminează cultura națiunii”. Jurnalul „O Pais” din Angola a recunoscut că aproximativ 60 de moschei au fost închise în ciuda protestelor comunității musulmane care neagă categoric ca ar fi o „sectă” sau să s-ar împotrivii culturii naționale angoleze. Autoritățile guvernamentale în capitala Luanda au respins protestele și au spus că „musulmanii radicali nu sunt bineveniți în țară, iar Guvernul nu este pregătit să legalizeze prezența moscheilor în Angola „. Decizia guvernul angolez a stârnit critici în lumea arabă și unele grupuri deja vorbesc despre represalii împotriva guvernului din statul african. David Alberto JA, un reprezentant al Islamului din Angola, a spus că în ultimele ore, lăcașurile de rugăciune musulmane din orașul Huambo au fost închise prin ordinul autorităților provinciale, care au invocat drept explicație decizii politice transmise din capitală. Liderul spiritual al adepților lui Allah a declarat că măsura este ilegală și va face totul pentru a avea câștig în această cauză. (Sursa: www.stiricrestine.ro)

GEORGIA: Aghiasmă veche de 1300 de ani păstrată curată și frumos mirositoare

Într-un recipient închis ermetic, pastrat timp de 1300 de ani pe sit-ul unei biserici ortodoxe, arheologii au descoperit apă sfințită cu o puritate incredibilă. Vasul are aproximativ 1 tonă. Sfințită în secolul al VIII-lea. poate chiar mai devreme, apa din vas a fost descoperită pe sit-ul bisericii distruse din orașul Kvareli (Kakheti). Conform profesorului șef de expediție, din cadrul Muzeului Național al Georgiei, Nodar Bakhtadze, vasul a fost descoperit în partea centrală a bazilicii. În sol uscat, acesta a fost găsit complet protejat de influențele externe din sol. Zidurile bisericii sunt astăzi conservate, după distrugerea sfântului lăcaș ortodox, din timpul invaziei arabilor, din secolul al VIII-lea. Aghiazma din rezervor și-a păstrat toate proprietățile sale originale, acest lucru fiind confirmat prin analizele de laborator. (Sursa: http://lonews.ro)

VATICAN: Maica Tereza va fi canonizată pe 4 septembrie

Papa Francisc a semnat decretul de canonizare a Maicii Tereza, figură emblematică a carității mondiale, premiată cu Nobelul pentru Pace în anul 1979. Va fi declarată sfântă pe data de 4 septembrie, a anunțat Vaticanul, potrivit AFP. Maica Tereza a murit în 1997 și a fost beatificată în anul 2003. Pe 18 decembrie 2015, Papa Francisc semnase decretul prin care se recunoaște un al doilea miracol atribuit maicii Tereza, deschizând calea canonizarii acestei femei care și-a dedicat întreaga viață îngrijirii săracilor în India și în întreaga lume. Născută în 1910 într-o familie albaneză din Macedonia, Maica Tereza s-a călugărit la vârsta de 18 și a fost trimisă să predea în India. Ea și-a părăsit comunitatea pentru a fonda în 1950 propria sa congregație, Misionarii Carității.

Și-a consacrat viața "celor mai săraci dintre săraci", bolnavilor și muribunzilor, întâi în Calcutta și apoi în întreaga lume. După recunoașterea, în 2002, a unui prim miracol care a permis beatificarea sa în 2003 - un record de rapiditate - Vaticanul a recunoscut caracterul miraculos al vindecării, în 2008, a unui inginer brazilian în vârstă de 35 de ani care suferea de multiple tumori la creier. Acesta a intrat în comă în sala de operații, iar intervenția a fost amânată cu jumătate de oră. Când a revenit, chirurgul l-a gasit pe bărbat așezat, treaz și întrebându-l: "Ce caut aici?" În acest timp, soția sa și rudele se rugau la Maica Tereza în capela spitalului. Maica Tereza era o opozantă feroce a contracepției și a avortului. (Sursa: hotnews.ro)

FRANȚA: Conferința „Raporturile dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă” 

Cu prilejul apariţiei unor noi volume, Părintele Răzvan Andrei Ionescu susţine duminică, 20 martie 2016, o conferinţă pe tema „Raporturile dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă”  în oraşul Chaville, Franţa, informează orthodoxie.com. Conferinţa este susţinută la parohia ortodoxă rusă Maica Domnului – Împărătească (Notre-Dame Souveraine) din oraşul Chaville. În cadrul conferinței, Părintele Răzvan Ionescu îşi propune realizarea unei introduceri în problematica raporturilor dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă. „Cum se situează omul credincios faţă de noile descoperiri ştiinţifice? În ce mod îi influenţează acestea credinţa şi abordarea antropologică şi cosmologică?” sunt câteva dintre întrebările la care va răspunde părintele Răzvan Ionescu. Volumele care vor fi lansate la conferință sunt cuprinse în seria Teologie ortodoxă și știință și se referă la aspecte de ordin metodologic, la o abordare apologetică și patristică și la provocările teologice asupra studiului temei. Părintele Răzvan Ionescu este parohul bisericii ortodoxe române Sfintele Parascheva şi Genoveva din Paris şi coordonatorul departamentului Teologie şi ştiinţă în cadrul Centrului Ortodox de Studii şi Cercetări Dumitru Stăniloae din Paris. (Sursa: www.orthodoxie.com)

BULGARIA: Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, în vizită oficială la Moscova

Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, a efectuat în perioada 07 – 11 martie 2016 o vizită oficială în Moscova, la invitaţia Patriarhului rus Kirill şi a prof. Valery Arkadyevich Alekseyev, preşedintele Fundaţiei Publice Internaţionale Unitatea popoarelor ortodoxe. Scopul vizitei îl reprezintă premiul pentru anul 2015, pe care Fundaţia Internaţională l-a oferit Patriarhului Neofit pentru „contribuţia sa la unitatea popoarelor ortodoxe şi promovarea valorilor moral-creştine în societate”. Marţi, 08 martie 2016, Patriarhii Kirill al Moscovei şi Neofit al Bulgariei au coliturghisit în biserica Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului, unde se află moaştele Cuvioasei Matrona din Moscova. Programul vizitei Patriarhului Neofit vizează şi o întâlnire oficială cu Patriarhul Moscovei, precum şi vizita sediului Fundaţiei Publice Internaţionale Unitatea popoarelor ortodoxe, metocul Bisericii Ortodoxe Bulgare în Moscova, Mănăstirea Învierea Domnului – Noul Ierusalim, Kremlinul şi bisericile acestuia: Adormirea Maicii Domnului, unde se află moaştele Sfântului Ierarh Ciprian, Mitropolitul Kievului şi Moscovei, care a fost bulgar de neam, bisericile Sfinţii Arhangheli şi Bunavestire. (Sursa: Site-ul oficial al Patriarhiei Bulgariei)

SERBIA: Mănăstire ortodoxă, inundată controlat de autorități în ciuda protestelor

O mănastire veche din Serbia, închinată Sfinților Arhangheli, din Valevsky, este în prezent supusă unei acțiuni de inundare controlată. Ca urmare a deschiderii barajului Rovna și a umplerii unui lac artificial, a început inundarea sistematică a mănăstirii care datează din perioada dinastiei Nemanjic, informează în premieră Agenția de știri Lăcaşuri Ortodoxe®. Eparhia locală de Valevsky a emis o declarație, citată de publicația rusească Pravoslavie, care susține că, în ciuda tuturor eforturilor depuse, proiectul început acum 20 de ani nu a reușit să fie oprit. Episcopul Milutin de Valevsky, a solicitat încă din 2008, în repetate rânduri, factorilor de decizie, să renunțe la umplerea lacului artificial și să îl mențină la un nivel care să asigure și să păstreze mănăstirea și mediul înconjurător.

În ciuda faptului că împrejurimile mănăstirii au fost, în ultimele luni, declarate zona nesigură, preotului i-a fost dată binecuvântarea arhierească să pastreze vie rugaciunea în mănăstire, atâta timp cât mai este posibil. "Acum, preotul nu mai poate oficia Sfanta Liturghie, intrucat condițiile de securitate nu-i mai permit acest lucru"- se arata într-o declarație. "Cu durere, vedem cum temerile noastre devin realitate, și că suntem amenințați cu inundarea navei care a navigat timp de secole pe marea furioasă a acestei lumi". În Valjevo și Belgrad, credincioșii au efectuat marsuri de protest, împotriva inundării mănăstirii. Fotografii mărturie sunt disponibile pe pagina Facebook a mănăstirii.

“În trupurile sfinţilor se păstra puterea divină chiar şi după moarte”,
Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVIII

    Am auzit pe multi (foarte mulţi!) dintre semenii noştri care contestă sfintenia moaştelor. De asemenea este cunoscut că Stalin a vrut să distrugă toate moaştele de la Lavra Pecerska prin ardere, dar a oţinut contrariul: adică a amplificat lumina şi sfinţenia moaştelor prin inconştienţa sa, care l-a şi orbit până la urmă.

Dar de ce să spun de alţii, când eu însumi am avut, vreme îndelungată, aceeiaşi reacţie de respingere şi lipsă de evlavie faţă de Sfintele Moaşte, fiindcă îmi lipsea credinţa. M-a  salvat faptul că, în oraşul nostru, au fost aduse moaştele sfinţilor închisorilor. După ce am stat în aceeiaşi încăpere cu sfinţenia şi m-am dumirit puţin de mireasma bineplăcută care o răspândeau în jur, - de pacea şi liniştea pe care o aduseseră în imensa sală a Casei de Cultură, atunci m-am convins. Mai mult, toată această stare am resimţit-o... o mare  parte din noapte şi este prezentă încă în simţirile sufletului. Atunci l-am înţeles pe părintele Galeriu de roadele antinomice ale Credinţei: “Credinţa sparge această promiscuitate existeniţală şi mă proiectează dincolo de verbul a avea, de verbul a şti, chiar şi de a fi etc”.

Am mai auzit de ispitirea unui student din Iaşi care, din întâmplare intrase în Catedrala Trei Ierahi şi acolo erau, fireşte, credincioşi care se închinau la moaştele Cuvioasei Parascheva.  Un credincios l-a „citit” că trece cu lipsă de evlavie şi i-a spus să-şi atingă fruntea de racla cu Sfintele Moaşte, poate îi vine mintea la cap. Acest student a fost “rănit!” într-atât de vorba mireanului încât, s-a dus la o Chinovie, s-a călugărit şi în prezent, este Stareţ la o Mănăstire din nordul Olteniei.

Apoi am întâlnit în Patericul românesc un fapt care m-a dus în vecinătatea misterului şi a harului minunii. Spune părintele Ioanichie Bălan că multe moaşte de sfinţi au fost împărţite creştinilor sau chiar credincioşii şi le-au împărţit între ei, atunci când năvăleau turcii şi ardeau Bisericile; dar şi în alte situaţii de catastrofă. Şi am înţeles, apoi, că acest miracol l-a rânduit Domnul în marea Sa milă, pentru iubitorii de cele sfinte şi doritorii de intrare în starea de comuniune cu Hristos.

Acelaşi mesaj l-am aflat şi la cuviosul Paisie Aghioritul, care, iată, cât de uluitor răspunde unei pelerine:

• “Părinte, spune-ţi-ne ceva.
• Ce să vă spui?
• Ce vă spune inima...
• Ceea ce-mi spune inima este să iau cuţitul, s-o tai bucăţele, s-o împart lumii şi apoi să mor”

Sigur că îi trebuie conferită o aură de taină, acestei mărturii, plină de iubire a părintelui. Nu uită nici o clipă sfinţii: “că a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt”. De aceea, uimeşte acest ideal al cuvioşilor, care insuflă harul Duhului Sfânt şi după ce au trecut... Dincolo. Pentru că, prin căinţă şi prin rugăciune, ei au reuşit să-şi păstreze trupul lor, - Templu al Duhului Sfânt. Prin ajutarea semenului în a-şi duce Crucea în momente cumplite, stă împăcarea din adâncul minţii - singura care face posibilă comuniunea cu oamenii şi cu Domnul. Toţi dintre noi am simţit o alinare sau chiar o dispariţie a durerii sufleteşti sau trupeşti, atunci când, oameni din jurul nostru, ne doresc cu adevărat binele.

Sfântul Siluan Athonitul a lăsat să se înţeleagă cu certitudine că dacă nu iubim vrăjmaşii şi dacă nu ne rugăm pentru toţi oamenii, sufletul rămâne zăvorât şi nu poate primi smerenie. Iar lipsa smereniei este neputinţa sufletului de a mai iubi, spun într-un glas Sfinţii Părinţii. De aceea sfinţii se dau ca jertfă, uitând de ei înşişi, fiind convinşi că altă cale nu este pentru a ţine vie comuniunea prin iubire. “Doar viaţa ce-o trăim pentru alţii este o viaţă ce merită să fie trăită”, am citat din testamentul lui Albert Einstein, de data aceasta, pentru a întări cât mai mult cu putinţă că omul rămâne... pământ!... dacă sfidează jerfa şi comuniunea. După cum obsevăm, cei care au cultivat jerfa şi comuniunea au ajuns sfinţi şi rămân, iată şi după moarte, în slujba semenilor, prin trupul lor care a devenit purtător de sfinţenie  şi făcător de minuni. Şi sunt făcători de minuni fiindcă slava lui Dumnezeu se reflectă din sfintele moaşte. De aceea Stalin a fost neputincios, cînd a urmărit să le distrugă, cu toată mistica lui comunistă. Dar tâlcuirea minunată a ceea ce înseamnă Sfintele Moaşte am întâlnit-o la Sfântul Nicolae Cabasila în cartea: “Despre viaţa în Hristos”. De menţionat că aceste cuvinte le găsim în cartea a cincea numită: “Ce roade aduce în viaţa duhovnicească târnosirea sfântului Altar. Iată exdraordinara tâlcuire: “Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, chemare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vrednic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt osemintele mucenicilor (Sf. Moaşte), de aceea unge şi le zideşte înlăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul. De altfel nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moarte la fel nu le părăseşte osemintele. El rămâne unit cu sufletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele Moaşte. Pentru aceea, apropiindu-ne de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră Însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiindcă la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imitare. Se cade, deci s- adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-l face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi legea veche se desăvârşeşte prin cea nouă”.

     Pe de alta parte, să nu uitam că mai presus de voinţa (ori ne-voinţa) oamenilor, fie simpli creştini, fie cârmuitori bisericeşti, stă în voinţa lui Dumnezeu cine şi când trebuie înscris în calendar şi, cu putere de la El, adesea în voinţa sfinţilor nesfinţiţi, adică nerecunoscuţi oficial. Este adevărat că, prin succesiune apostolică, Mântuitorul Iisus Hristos a învestit cu putere decizională ierarhia bisericească, dar această putere nu trebuie să acţioneze discreţionar sau în opoziţie cu credinţa şi năzuinţele poporului drept-credincios. Să luăm aminte, aşadar, că puterea opozanţilor, indiferent pe ce treaptă s-ar afla, deşi uneori pare de neînvins, este trecătoare şi iluzorie, pentru că devine, practic, o lovire cu piciorul în ţepuşă - cum a fost cazul atitudinii Apostolului Pavel, înainte de convertire (Fapte 9,5). Este şi sensul ce rezultă din mărturisirea părintelui profesor Gheorghe Drăgulin, un cunoscut pătimitor al închisorilor comuniste: „Chiar şi fără voia oamenilor, istoria reliefează vrednicia lor lăuntrică şi reală - spre zidirea sigură a urmaşilor şi spre slava lui Dumnezeu”¹.

Subiectul de faţă trebuie considerat nu doar de mare actualitate, ci unul care constituie şi o probă de „examen” a conştiinţei şi a recunoştinţei noastre, deopotrivă, cler şi popor, faţă de sacrificiile miilor de încarceraţi, iubitori jertfelnici ai Bisericii şi ai Neamului. Opinarea asupra acestui subiect presupune, însă, o foarte bună informare, înainte de a vorbi sau scrie şi, mai ales, înainte de a ne grăbi să acuzăm de rea credinţă pe „cineva” anume. Presupune, de asemenea, un dialog mai strâns între ierarhie (episcopi, preoţi) şi drept-măritorii creştini. Lipsa ori, mai rău, refuzarea dialogului pe acest subiect afectează comuniunea firească şi poate alimenta în continuare suspiciunile exprimate atât de frecvent în presa ultimilor ani. Articolul de faţă, dincolo de informaţiile sumare - datorate spaţiului limitat - se doreşte mai degrabă a fi o invitaţie la dialog şi lectură. Dialog cu foşti deţinuţi politici, din ce în ce mai puţini în viaţă, ca: Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Vasile Jaques Iamandi, Radu Ciuceanu, părintele Gheorghe Drăgulin, părintele Nicolae Bordaşiu, Gelu Gheorghiu, Elisabeta Ionescu-Nicolau, Aspazia Oţel Petrescu ş.a., ori cu fii, fiice şi nepoţi ai celor care au trecut la Domnul, unii în închisoare, alţii ulterior. Iar între sursele bibliografice pe care le recomandăm în mod expres se înscriu: P. Caravia, V. Constantinescu şi Fl. Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Bucureşti, 1998; Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007; Colectiv, Din temniţe spre sinaxare, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008; Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX - Închisorile comuniste din România, Editura Agaton, 2010; Vlad Herman (coord.), Sfinţii închisorilor, stâlpi ai ortodoxiei şi ai neamului românesc, Meteor Press, 2014; Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor, Editura Rost şi Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti/Piteşti, 2014); Cezarina Condurache, Sfinţii închisorilor. 28 de biografii exemplare, Ed. Evdokimos - Fundaţia Prof. G. Manu, 2015. La rândul lor, aceste cărţi trimit la un număr considerabil de alte repere bibliografice în subiect.

Un ajutor consistent pentru o bună informare ne oferă „Memorialul Sighet”², în care martirii ortodocşi ai închisorilor comuniste se întâlnesc în duh cu ai celorlalte confesiuni creştine din România. Este remarcabil, între altele, faptul că pentru clericii ortodocşi şi catolici, totodată, pentru pastorii protestanţi şi neoprotestanţi s-a amenajat în muzeu aceeaşi încăpere, ca mărturie a faptului că ei au pătimit împreună, s-au susţinut reciproc, reuşind ca în închisoare să depăşească graniţele confesionale.

Criterii pentru canonizare în Biserica Ortodoxă. Vom reda aici câteva din condiţiile şi documentele esenţiale necesare canonizării, dar pentru informaţii complete recomandăm lectură integrală din volumul „Drept canonic ortodox”, tipărit la Editura Institutului Biblic³.

a. Condiţii de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică, mărturisită până la moarte;

2. Proslăvirea lui de la Domnul, cu cel puţin unul dintre următoarele daruri sau puteri: moartea martirică; înfruntarea până la a tuturor primejdiilor pentru mărturisirea dreptei credinţe; puterea de a vieţui religios-moral în mod pilduitor; puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte; puterea de a sluji şi apăra cu devotament credinţa şi Biserica ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moarte. Recunoaşterea şi confirmarea acestor condiţii o face întâi poporul drept-credincios, prin cultul spontan, chiar dacă este vorba de o cinstire simplă, socotind acel nume în rândul sfinţilor.

b. Acte formale pregătitoare în vederea canonizării:

– Instituirea de către Sf. Sinod a unei comisii de cercetare;

– Aprobarea de către Sf. Sinod a raportului comisiei de cercetare;

– Întocmirea sinaxarului, a zilei de pomenire şi a slujbei viitorului sfânt;

– Zugrăvirea icoanei;

– Întocmirea unui act sinodal care va cuprinde datele menţionate anterior;

– Rânduirea bisericilor care vor avea hramul sfântului respectiv.

Posibile propuneri de nume pentru canonizare.

Selecţia şi prioritizarea numelor reprezintă o acţiune deosebit de delicată. Cu toate acestea, trebuie început cumva. O canonizare comună, în masă, nu credem că ar fi o soluţie obiectivă, întrucât criteriile ortodoxe presupun analizarea fiecărui caz în parte, pentru a le evidenţia, astfel, individualitatea sfinţeniei. Trebuie ţinut cont şi de faptul că nu toţi cei care au pătimit, sau chiar şi-au încheiat viaţa în închisori, au fost şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe. Într-un fel sau altul, toţi au fost eroi, dar nu toţi au ajuns la gradul sfinţeniei. Părintele Drăgulin sesizează foarte bine diferenţa dintre erou şi sfânt, atât în privinţa martirilor din închisori, cât şi a celor morţi în alte împrejurări: “Nici dintre cei care au căzut în decembrie 1989 nu au fost toţi creştini. Unii erau atei, iar alţii anticlericali şi nici măcar nu ştiau să se închine. Eroul este într-adevăr treapta cea mai de sus a vredniciei morale. Nobleţea sa sufletească are un plus de voinţă, multă stăpânire de sine, iubire de oameni şi jertfelnicie. În Biserică, însă, eroul trebuie să se caracterizeze prin ruperea legăturilor pământeşti neesenţiale, prin disponibilitatea de a-L slăvi pe Hristos prin purtarea Crucii şi prin lepădarea patimilor trupeşti. În Biserica Ortodoxă Română, nu a fost niciodată agreată canonizarea politică…”⁴.

Una din posibilele soluţii este să se înceapă canonizarea cu cei care şi-au sfârşit viaţa în închisori, mărturisind deschis credinţa ortodoxă şi având o conduită morală ireproşabilă. În acest sens, am alcătuit o listă cu 12 nume de martiri, mărturisitori exemplari ai credinţei ortodoxe, unită cu dragostea de neam (am optat în mod expres pentru cifra 12, ca număr simbolic, consacrat biblic)⁵:

Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor”, răpus de boală în temniţa din Tg. Ocna în 1952, la numai 31 de ani; Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie cu înaltă ţinută ştiinţifică şi morală, martir al închisorii din Aiud în 1961, la 58 de ani; Mircea Vulcănescu, economist, filozof şi scriitor, martir la numai 48 de ani (Aiud, 1952). Rosteşte înainte de a muri cuvintele testamentare: „Nu ne răzbunaţi!”; Părintele Daniil (Sandu Tudor), poet şi gazetar de înaltă conştiinţă, monah la Antim şi Rarău, martir la Aiud în 1962 (66 de ani). Nu i se cunoaşte mormântul; Costache Oprişan, filozof (a studiat în Germania, cu Heidegger). Mort la Jilava, în 1958, la numai 37 de ani; George Manu, fizician, membru corespondent al Academiei Române, figură deosebită în mişcarea naţională de rezistenţă anticomunistă, supranumit rectorul „Universităţii” din Aiud, martirizat în 1961 (78 de ani); Monahia Mihaela Iordache, martiră la Miercurea Ciuc (1963), la numai 49 de ani (vezi „Lumina” - 28 nov. 2010: O viaţă jertfită pe altarul credinţei); Pavel Grimalschi, n. 1914, fiu de preot, zidit de viu în pereţii de cărămidă dură a năprasnicului „Fort 13” Jilava, în 1962 (v. M. Petrişor, Fortul 13, Bucureşti, 1991);

Următorii patru sunt martiri din vremea dictaturii carliste (e vorba de anii 1938-40), socotind că nu trebuie uitaţi nici cei care s-au opus comportamentului neonorabil al regelui Carol al II-lea: Nicoară Iordache, conferenţiar la catedra de chimie, executat în lagărul de la M. Ciuc (1939), aşezat în genunchi şi rostind Tatăl nostru. Avea 33 de ani; Nicoleta Nicolescu, bătută, violată şi arsă de vie in crematoriu, în 1939 (vezi mărturiile cutremurătoare din „Doxologia” - Iaşi, Joi, 10 Iulie 2014); Serafim Parfenie, fiu de ţăran din Tighina, bătut şi mutilat în beciurile Siguranţei. Torţionarii îl ard de viu la crematoriu; Vasile Baciu, student din Tecuci, află că pe lista celor ce trebuiau executaţi în noaptea de 21/22 septembrie 1939 este un camarad tată a 3 copii. Cu lacrimi în ochi îl imploră pe jandarm să-i dea drumul camaradului cu copii şi familie şi să-l execute pe el. Călăii i-au îndeplinit dorinţa… Am pomenit, iată, doar 12 nume dintr-un şir imens al mărturisitorilor care au murit în temniţe. Nu-i uităm, desigur, nici pe ceilalţi pătimitori, care au trecut la Domnul după eliberarea din închisoare. Pe buzele multor creştini evlavioşi sunt pronunţate, astfel, o sumedenie de nume, între care, cu o frecvenţă sporită, următoarele: părintele Arsenie Boca, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe Calciu, părintele Ilie Lăcătuşu, părintele Iustin Pârvu, Elisabeta Rizea, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim Vasile Militaru, părintele Gherasim Iscu, părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan etc.

Până la canonizarea lor şi a celorlalţi pătimitori, drept-măritorii creştini îi pomenesc cu evlavie, considerându-i sfinţi, precum şi sunt, de fapt. Unora li s-au alcătuit chiar Acatiste, li s-au zugrăvit icoane şi sunt pomeniţi cu evlavia cuvenită în ziua trecerii lor la Domnul (cum e cazul, bunăoară, în ziua de 18 februarie - pomenirea Mucenicului Valeriu Gafencu). În această osteneală a pomenirilor şi dezvoltării unui cult premergător canonizării s-au remarcat în ultimii ani mănăstirile Diaconeşti (Bacău), Oaşa (Alba) şi Petru Vodă (Neamţ), dimpreună cu fundaţii (asociaţii) creştin-ortodoxe ca „George Manu”, „Rost”, „Christiana”, „Sfinţii închisorilor”, „Ion Gavrilă Ogoranu”, „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Menţionăm, de asemenea, „Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România” şi „Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti”.

Un rol aparte în cinstirea memoriei pătimitorilor din închisori îl are media oficială, atât cea laică (de pildă, Memorialul durerii, de la TVR 2 şi Internaţional), cât mai ales cea bisericească (de ex. Trinitas, TV şi Radio, din Bucureşti şi din studiourile teritoriale). Iar cotidianul „Lumina” are, de ani buni, o rubrică specială (Memoria Bisericii) în care au fost prezentaţi zeci de pătimitori, fie clerici, fie mireni, în medalioane semnate de foarte bine documentatul Nicolae Adrian Petcu.

Cinstirea şi pomenirea anticipată a sfinţilor (încă nesfinţiţi) ai închisorilor se înscrie, astfel, în practica dintotdeauna a Bisericii: până la canonizarea oficială, cei pe care-i avem acum în calendar au fost consideraţi sfinţi şi au fost pomeniţi ca atare în popor. Cel mai la îndemână exemplu îl avem în persoana domnitorului Ştefan cel Mare, numit „mare şi sfânt” sute de ani, deşi canonizarea propriu-zisă s-a făcut abia în anul 1992.

Însă, unul dintre exemplele cele mai reprezentative din literatura patristică este al Sfântului Simeon Studitul (Evlavis), părintele duhovnicesc al cunoscutului Sfânt Simeon Noul Teolog (949-1022). Îndată ce Simeon Evlavis a trecut la Domnul (987), Sf. Simeon Noul Teolog i-a zugrăvit icoană, i-a alcătuit o slujbă şi i-a dat zi de pomenire, înainte de recunoaşterea îndeobşte ca sfânt, fapt asumat şi de patriarhul de atunci al Constantinopolului, Serghie al II-lea (999-1019).

Analiza profundă a temei canonizării sfinţilor care au pătimit în închisori presupune şi o imagine de ansamblu asupra martirajului din România. În această privinţă avem câteva mărturii, care se cer însă mereu actualizate⁶.  Părintele Drăgulin consemnează: „Se crede că în timpul defunctei orânduiri comuniste au funcţionat în ţara noastră 160 de închisori. Prin ele au trecut două milioane de deţinuţi politici, dintre care trei sute de mii au fost ucişi („Rezistenţa”, 1/1991, p.3). Alte surse dau cifra de trei milioane de pedepsiţi politic, cincisprezece mii dintre ei devenind eroi ai morţii legale („România liberă”, 17-18 aug. 1991, p. 3)”⁷. Iar în legătură cu clericii întemniţaţi, volumul „Biserica întemniţată. România: 1944-1989”⁸ înregistrează 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici - 226; romano-catolici - 165; protestanţi şi neoprotestanţi - 90; alte religii - 36); totodată, 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun.

Concluziile privind canonizarea sfinţilor pătimitori în închisorile dictaturilor se pliază, deocamdată, pe comunicatul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române: „Este în atenţia Bisericii această problemă⁹, dar există un principiu cronologic. Mai sunt monahi, mărturisitori, ierarhi din secolele anterioare care trebuie canonizaţi. Sunt mitropoliţi ai Ţării Româneşti care au făcut foarte multe pentru Biserică şi care trebuie canonizaţi… Pe de altă parte, nu este în practica Bisericii Ortodoxe să se grăbească. În acest moment se fac cercetări asupra tuturor celor care au pătimit în temniţele comuniste din cauza chinurilor, sunt nişte criterii stabilite şi pe care Patriarhia le-a făcut publice în urmă cu vreo zece ani. În momentul în care această problemă va fi clarificată, după aceea normal că vor intra în atenţia Sfântului Sinod… Am înţeles că Mitropolia Ardealului a început demersurile pentru Părintele Arsenie Boca, pentru că ţine de dânşii. Când e vorba de canonizare, propunerea vine din teritoriu, nu vine de la centru…”¹⁰.

Aşadar, conform tradiţiei, propunerile vin din teritoriu. Iar „teritoriul” suntem noi toţi, clerici şi mireni. De aceea, pe lângă pomenirea generală ce se face în duminica a II-a după Rusalii (a sfinţilor români) şi la fiecare Sfântă Liturghie (la ieşirea cu Cinstitele Daruri), episcopiile locale trebuie să includă în propunerile de canonizare, odată cu ierarhii şi domnitorii de seamă, şi pătimitori ai închisorilor, urmând un principiu evanghelic programatic rostit de Mântuitorul Iisus Hristos: „Pe unele să le faceţi, pe altele să nu le lăsaţi” (Mt. 23, 23).

Dar, până la o mai eficientă mobilizare a comisiilor episcopale din teritorii, noi, clericii de rând dimpreună cu poporul drept-credincios, avem datoria morală să întreţinem vie memoria pătimitorilor, în sensul practic propus de venerabilul părinte Gheorghe Drăgulin: „Sfântul Sinod poate lăsa (deocamdată, n.n.) întreaga problematică în competenţa preoţilor. În funcţie de numărul eroilor căzuţi din localitate şi în tradiţiile parohiei, fiecare preot urmează să slujească o pomenire generală a lor, când permite timpul şi contextul situaţiilor din pastoraţie” (Op. cit. p. 98). Desigur, pomenirea generală nu exclude şi anumite pomeniri individuale, cum sunt cele îndătinate, deja, întru cinstirea Mucenicului Valeriu Gafencu.

Dialog despre marii Duhovnici ai României cu teologul şi publicistul Stelian Gomboş

1. Tudor Petcu: - Stimate Domnule Gomboş, înainte de a discuta propriu-zis despre unicitatea peisajului duhovnicesc românesc, v-as ruga să îmi spuneți care au fost duhovnicii români pe care ați avut ocazia să îi cunoașteți și care au avut un impact major asupra evoluției personalității și gândirii dumneavoastră teologale.

Stelian Gomboş: - Sunt mulţi şi foarte însemnaţi Părinţii Duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care, din mila lui Dumnezeu şi dragostea Sa cea sfântă, a lăsat o vie impresie asupra mea; aş putea întocmi, aici şi acum, o adevărată listă, de fapt, un bogat, generos şi veritabil pomelnic, pe care îl păstrez la loc de cinste, în cămara inimii mele:

Dacă ar fi să enumăr câţiva dintre ei voi menţiona faptul că primul mare Părinte Stareţ, mai puţin cunoscut dar deosebit, a fost Arhimandritul Timotei Iftimie de la Mănăstirea Hodoş – Bodrog din judeţul Arad, primul lăcaş monahal pe care l-am vizitat, întâia oară, în iarna anului 1985.

Următorii Părinţi Duhovniceşti renumiţi, pe care i-am întâlnit şi cunoscut, au fost Cuvioşii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa, în vara anului 1986, în cadrul unui pelerinaj de suflet la vetrele călugăreşti nemţene, între care, la loc de frunte, s-a numărat Mănăstirea Sihăstria.

În vara următorului an – 1987, aflându-mă într-un pelerinaj, organizat tot de către Părintele Diacon Gheorghe Băbuţ de la Biserica cu Lună din Oradea, însă de data această, pe la mănăstirile din Banat şi Oltenia, i-am întâlnit pe Părinţii: Ioan Negruţiu de la Tmişeni, Vasile Prescure de la Mănăstirea Lainici, Neonil Ştefan – Stareţul, Lavrentie Şovrea şi Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Veniamin Micle – Cărturarul de la Bistriţa Olteană, Gamaliil Vaida de la Cozia şi mulţi alţii.

În vara anului 1988 i-am cunoscut pe Părinţii Nicolae Steinhardt - Scriitorul şi Serafim Man, vieţuitori autentici ai Mănăstirii “Sf. Ana” – Rohia, din Ţara Lăpuşului.

În varanţa anului 1989 i-am întâlnit, în frumoasa Moldovă, pe Părinţii: Ioanichie Bălan şi Iustin Pârvu – care se aflau, atunci, ca vieţuitori ai Mănăstirii nemţene Bistriţa, apoi pe Părintele Dosoftei Muraru de la Mănăstirea Slatina, Iachint Unciuleac – blandul Stareţ al Putnei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Chiril Constantin, Melchisedec Velnic – actualul stareţ şi Calinic Dumitriu – actualul episcop vicar de la Iaşi.

După revoluţie, chiar în primii ani, i-am cunoscut, întâlnit şi reîntâlnit pe Părinţii: Benedict Ghiuş - Cărturarul la Mănăstirea Cernica, Ioan Iovan la Mănăstirea bucureşteană Plumbuita şi apoi la Mănăstirea Recea – Mureş de care am fost foarte legat, din punct de vedere spiritual, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu la Mănăstirea bucureşteană Antim, Arsenie Papacioc la Techirghiol – Constanţa, Serafim Popescu şi Teofil Părăianu – de care am fost foarte legat şi cu care am avut o relaţie specială - la Mănăstirea “Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, Iustin Pârvu la Mănăstirea Petru Vodă şi Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria, Vartolomeu Androni – actualul stareţ al Coziei lui Mircea cel Bătrân, Ilarion Argatu la Mănăstirea Cernica, Visarion Coman la Clocociov, Nicodim Dimulescu – la Mănăstirea prahoveană Crasna – de care mă leagă o relaţie cu totul aparte, Ioachim Popa de la Frăsinei, athoniţii şi prodromiţii: Petroniu Tănase, Iulian Filip, Dionisie Ignat, Ioan Şova şi Iustinian Stoica. Apoi Gherontie Puiu de la Caraiman – Buşteni – Prahova, Paulin Lecca de la Rogozu – Vrancea, Dimitrie Bejan de la Hârlău – Iaşi, Serafim Bădilă de la Căşiel – Cluj, Ioasaf Popa din Bucureşti şi, mulţi, mulţi alţii.

Toţi, în mai mare sau mai mica măsură, într-o formă sau alta, au avut un rol, un loc, un rost şi un impact major asupra evoluţiei mele spirituale.

Cei mai mulţi dintre ei au plecat în lumea de dincolo, cea cerească şi veşnică şi, la cei mai mulţi dintre ei, am participat la Slujba lor de prohodire şi înmormântare.

Bunăoară, anul trecut – 2015, fiindcă a fost anul omagial – comemorativ închinat Marilor Părinţi Duhovniceşti, le-am organizat un frumos parastas, în cadrul căruia i-am evocat pe toţi aceşti Oameni ai Duhului, şi pe mulţi alţii, frumoşi, atât la stat cât şi la sfat, cei mai mulţi dintrei ei, născuţi, de acum, în lumea luminii neânserate a Raiului, celest şi peren.

2. - Este cunoscut faptul că dumneavoastră aveți nenumărate studii consacrate vieților marilor duhovnici ortodocși români, mai ales cu privire la suferințele îndurate de ei în perioada comunistă.

De altfel, s-ar putea spune că acești duhovnici, ca și mărturisitorii din temnițele comuniste românești, au alcătuit adevăratul nucleu de rezistență morală și spirituală într-o perioadă în care se dorea ca omul să fie privat de valorile și virtuțile creștine. Care dintre duhovnicii pe care i-ați studiat v-a impresionat cel mai mult cu privire la luptele sale împotriva regimului opresiv comunist?

- Să ştiţi că mi-este foarte greu, aproape imposibil, să gândesc, să mă raportez doar la unul dintre ei, în condiţiile în care, în această ipostază, postură ori situaţie, social, au fost mulţi, tare mulţi, de fapt cei mai mulţi, în fond aproape toţi marii bărbaţi a Bisericii, Ţării, Poporului şi Neamului nostru, românesc, fiecare dintre ei având, marcând şi impresionând, într-un mod cu totul aparte, cu şi prin viaţa, suferinţele, chinurile, umilinţele, torturile şi caznele de care au avut parte şi la care au fost supuşi, în perioada totalitără, în temniţele comuniste de la noi.

Astfel încât, pentru a nu greşi ori a împieta memoria, cinsitrea, recunoştinţa, sau preţuirea, ori admiraţia faţă de oricare dintre ei, nu îl voi remarca, reţine sau exemplifica ori aprecia numai pe unul ci îi voi aminti, evoca, enumera şi pomeni pe toţi, la unison!...

3. - Așa cum ne este cunoscut, Părintele Arsenie Boca se bucură de o foarte mare dragoste din partea românilor, iar perioada în care a fost călugăr la Sâmbăta de Sus este una cu adevărat impresionantă, mai ales dacă ne gândim la mișcarea de înnoire spirituală /duhovnicească la baza căreia a stat. Dumneavoastră cum ați caracteriza unicitatea gândirii Părintelui Arsenie Boca în mediul monahal ortodox din România?

- Da, gândirea Părintelui Arsenie Boca a fost, este şi rămâne una cu totul special, deosebită, unică,, datorită acurateţii, limpezimii, prospeţimii, frăgezimii, francheţei şi coerenţei sale, a felului/modului său direct şi sincer de a fi şi a se purta sau raporta, precum şi a conţinutului/mesajului profetic pe care-l conţine şi cuprinde discursul, dialogul, învăţătura, cuvântul, rostirea şi rostuirea sa.

Părintele Arsenie Boca nu a fost doar un mare duhovnic ci el a fost şi rămâne un geniu autentic, căci a avut o minte sclipitoare şi o raţiune efervescentă, fascinantă, captivantă şi debordantă.

Altfel spus, Părintele Arsenie Boca se comporta, uneori, pe drept cuvânt, ca un torent, ca o avalanşă, avea vocea tunătoare, privirea fulgerătoare şi atitidinea mobilizatoare. După ce îţi vorbea el, tu nu mai aveai cale de întors, deoarece el era un om al întregului nu al jumătăţilor de măsură. La el ce zicea da rămânea da, ce zicea nu rămânea nu. Atât şi nimc mai mult!...

Nu era persoana concesiilor sau compromisurilor! De nici un fel! Nu! Nicidecum!...

Un om ca el, precum geniile, se nasc odată la o sută de ani!...

Mare Om, Mare Duhovnic, Mare Caracter!...

4. - Un alt mare duhovnic care atrage atenția oricărui român ortodox dornic să înțeleagă viața și istoria Bisericii este cu siguranță Părintele Ilie Cleopa. V-aş ruga să aduceți în evidenţă importanța sfaturilor duhovnicești ale Părintelui Cleopa și cum ar trebui ele înțelese mai ales în aceasta epocă seculară în care libertatea este confundată cu anarhia.

- Despre Părintele Arhim. Cleopa Ilie voi vorbi, evocându-l, în câteva umile, simple şi sărace dar sincere cuvinte, fiindcă mari bucurii ne dăruieşte Dumnezeu, cum este şi aceea a întâlnirii unor oameni şi monahi minunaţi, peste care Dumnezeu a revărsat multe din darurile Sale. 

Eu, personal, chiar dacă am rămas departe de înălţimea trăirii lor, îmi aduc mereu aminte de râvna şi iubirea fără margini a Părinţilor Paisie Olaru şi Cleopa Ilie de la Mănăstirea nemţeană Sihăstria, pe care i-am întâlnit de multe ori şi pe care i-am admirat şi iubit cu adevărat. 

Neîmplinitor al cuvintelor lor, am rămas doar cu amintirile, al căror balsam alină rănile ce le poartă, ca o povară, un fiu risipitor.

Aceste amintiri revin adeseori şi bat la poarta sufletului. Când o găsesc ferecată, se îndepărtează, dar revin, doar, doar, o vor găsi altă dată deschisă.

Aşa a făcut într-o lungă perioadă marcată de opresiuni şi cumplite umilinţe Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, unul dintre marii duhovnici români dintr-un veac zbuciumat şi întunecat. A bătut la uşa multor suflete, le-a vorbit ca un părinte, a vindecat răni adânci, a adus multă speranţă şi lumină, până când suferinţele şi anii i s-au adunat ca norii lungi pe şesuri.

Părintele Cleopa Ilie a fost, după cum mărturisea, la un moment dat, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan - Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „omul lui Dumnezeu printre oameni“, „trâmbiţa Duhului care mărturiseşte Adevărul celor care iubesc Adevărul, dar şi celor care-L urăsc“. Glasul său a fost cuvântul Domnului - izvor de apă vie care s-a revărsat năvalnic în minţile, inimile şi conştiinţele celor care i-au cerut rugăciunea şi binecuvântarea, iar cerdacul chiliei sale de la Sihăstria a devenit, pentru mai bine de patru decenii, altar, amvon şi bolniţă.

În aceste cuvinte ale mele, nevrednicul, prea sărace să ilustreze bogăţia vieţii duhovniceşti şi a darurilor îmbelşugate ale Duhului Sfânt de care Părintele Ilie Cleopa s-a învrednicit, aş vrea să amintesc, totuşi, starea de har pe care toţi cei care erau în preajma Părintelui o simţeau, efectul vindecător al cuvântului său ce avea putere multă, înnoirea omului lăuntric pe care o încercau toţi cei care veneau la Sihăstria cu dorul dobândirii vieţii veşnice. 

Nu în cele din urmă, vreau să dau mărturie despre iubirea nemărginită pe care o avea faţă de aproapele, despre durerea acută pe care o resimţea văzând suferinţa din jur şi despre blândeţea şi înţelegerea faţă de neputinţele semenilor. Mi-au rămas adânc întipărite în minte şi în inimă cuvintele sale despre cei care urcau, zi de zi, treptele spre chilia sa de la Mănăstirea Sihăstria: „Ei vin, săracii, aduşi de îngerii lor păzitori..., fiecare cu năcazuâ lui..., el vine cu credinţă şi, dacă se tămăduieşte, nu-i de la mine, îi de la Dumnezeu!... Vin, săracii, ca albinele; când îi văd, m-apucă plânsu'..., aleargă, săracii, ca să câştige iertarea păcatelor, pentru credinţa lor curată cu care aleargă la Domnul...“. Câtă dragoste, smerenie şi durere fără margini răzbat din aceste cuvinte!...

Părintele Ilie Cleopa a împlinit cuvintele Mântuitorului „Mer­geţi în toată lumea şi pro­po­văduiţi Evanghelia la toată zidirea!“ El a fost, poate, cel mai înfocat apărător al cre­dinţei Bisericii noastre în a doua jumătate a veacului al XX-lea. „Măiestria corăbierului se vede în vreme de furtună, şi nu pe timp senin“, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constan­ti­no­po­lu­lui. A fost un corăbier iscusit, care a condus cu înţelepciune corabia, mai ales în vreme de furtuni şi vijelii. În zbuciumata-i viaţă a prins prea pu­ţină vreme senină.

I-am fost alături la 5 decembrie 1998, însoţindu-l pe drumul către Împărăţia cerurilor.

Arhimandritul Cleopa Ilie a trecut la cele veşnice în data de 2 decembrie 1998. Au trecut de atunci aproape 18 ani, nu foarte mulţi, dar nici puţini. Amintirea lui nu s-a stins vreo clipă. El trăieşte încă prin cuvintele rostite şi scrise, prin sfaturi, poveţe şi, mai ales, prin trăirea nepământească. Slovele aşezate pe hârtie doresc să vorbească, cât de puţin, despre un călugăr cum rar a fost în lume, un misionar, îndrumător de obşti şi un sihastru de la cumpăna mileniilor.

Părintele Cleopa a fost unul dintre marii slujitori ai Bi­sericii Mântuitorului Iisus Hristos.

Cunos­cut, apreciat, iubit, res­pectat şi pomenit, Arhimandri­tul Cleopa Ilie a schimbat istoria unei mănăstiri, înscriindu-şi numele în şirul monahilor ro­mâni care au dăruit lui Iisus Hristos întreagă viaţa lor!...

5. - Cât de mult a însemnat din perspectiva dumneavoastră Rugul Aprins ca factor de rezistenţă în lupta împotriva opresiunii comuniste din România?

- Mişcarea „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins“ a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist. 

Grupul „Rugul Aprins“ s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.

Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe - dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ, Părintele Mihai Avramescu sau scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când poetul creştin Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când Părintele Bartolomeu Valeriu Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Sfânta Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim.

După minunatele slujbe şi predici ale Părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.

Gruparea „Rugul Aprins“ nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi nici un regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins“ spre aprofundarea credinţei.

Prin urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă.

Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană.

A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Doamne, dă‑ne credinţa şi puterea mărturisitoare a celor ce au fost rug nemistuit pentru dragostea Ta!...

6. - De-a lungul anilor am avut ocazia să cunosc diferiți occidentali convertiți la Ortodoxie care, în parcursul lor spiritual, s-au bucurat de întâlniri binecuvântate cu câțiva dintre duhovnicii noștri, cum ar fi Părintele Ilie Cleopa, Paulin Lecca sau Paisie Olaru.

De exemplu, preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard, care și-a elaborat teză de doctorat sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae, s-a adăpat propriu-zis din înțelepciunea duhovnicilor români, după frumos se exprimă, ceea ce ne face să înțelegem că mediul monahal din România reprezintă o sursă de inspirație inclusiv pentru anumiți gânditori occidentali. Cât de importante ar fi vocile acestor convertiți pentru o mai bună cunoaștere a gândirii duhovnicilor români în Occident?

- Vocile tuturor acestor convertţi sunt foarte importante, deosebite, de altfel, unii dintre ei, au şi început o asiduă şi susţinută muncă de traducere şi popularizare, cu mulă râvnă, a vieţii, operei şi activităţii, dar, mai ales, ale scrierilor, învăţăturilor sfinţitoare şi ideilor mântuitoare ale Marilor Părnţi Duhovniceşti Români, cum ar fi, de pildă, Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Dumitru Stăniloae, Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Roman Braga şi Arsenie Papacioc.

Ne bucurăm de faptul că toţi aceşti Mari Părinţi Duhovniceşti sunt tot mai căutaţi/accesaţi/propovăduiţi şi mărturisiţi, atât la noi în ţară cât şi în afara graniţelor ei, atât de noi, românii, cât şi de către fraţii noştri, convertţi, într-u aceeaşi credinţă, chiar dacă sunt de alt neam sau altă cultură ori limbă!...

În ultima vreme am tot vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Încerc şi mă străduiesc să cred şi să am convingerea sau nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Căci, “noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!”…

Interviu realizat de Tudor Petcu

Viaţa omului creştin poate să decurgă în mod firesc doar cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Iar acestea noi trebuie să le cerem de la Domnul prin rugăciune. Rugându-ne insistent şi din adâncul inimii şi, totodată, fiind încrezuţi că suntem auziţi de El şi că neapărat vom primi ceea ce cerem, putem atrage asupra-ne neasemuita milostivire dumnezeiască[1]. E într-atât de mare puterea rugăciunii, încât şi ploaie ne poate aduce în vreme de secetă[2], şi vindecare de boli incurabile, şi curăţire de duhurile rele[3], pe scurt vorbind, prin rugăciune ne putem câştiga tot necesarul pentru o viaţă creştinească cumpătată.

La Dumnezeu se roagă mic şi mare, femei şi bărbaţi, bogatul şi săracul. Se roagă nu doar acei nedreptăţiţi de alţii şi neputincioşi în faţa greutăţilor, ci şi acei sănătoşi cu trupul, dar îndureraţi la suflet pentru necazurile aproapelui. Bunul Dumnezeu pe toţi osârdnicii îi ascultă şi, mai devreme sau mai târziu, tuturor le vine în ajutor, fie direct la rugăciunea lor, fie prin mijlocirea altor creştini, dar iată că nu toată lumea înţelege asta la timp. Numeroasele păcate şi orbirea sufletească le împiedică la mulţi să mânuiască cu pricepere arma rugăciunii. În asemenea cazuri, de mare folos ne este nouă tuturor învăţătura evanghelică, care ne spune: „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă”[4]. Aşadar, nu trebuie să deznădăjduim atunci, când ar părea că nu suntem ascultaţi de Domnul, ci să ne unim în rugăciune cu acei care-s întru totul drepţi înaintea Tatălui Ceresc. Aceştia-s, în primul rând, Sfinţii care au urmat neclintit calea lui Hristos şi despre care psalmistul scrie: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei”[5]; aceştia-s şi Părinţii duhovniceşti care ştiu să ocolească deşertăciunile lumii trecătoare, şi în sfârşit, aceştia-s creştinii cei de rând, traiul cărora e de-a binelea îmbunătăţit duhovniceşte. Ca bineplăcuţi lui Dumnezeu, ei toţi ne pot fi de mare ajutor în lucrarea de mântuire sufletească, căci sunt în stare cu totală dăruire de sine să se roage pentru aproapele, ca să scape el de păcate şi necazuri. Ne-o spun Vieţile Sfinţilor, unde sunt descrise întâmplări minunate despre miracolele rugăciunii. Rezultatele uluitoare ale rugăciunii pot fi observate de fiecare dintre noi şi în viaţa de toate zilele, de-ar fi numai ca noi să privim cu ochi duhovniceşti la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Ni s-ar descoperi atunci, că Dumnezeu atâtea şi atâtea greşeli ne iartă; că ne împlineşte dorinţele de noi tăinuite; că anume de la El ne vine darul somnului odihnitor, puterea de muncă, inspiraţia creaţiei; că nimeni altul, afară de Dânsul, Cel care cu dragoste ne-a zidit după chipul şi asemănarea Sa, nu ne apără cu milă şi îndurare de atacurile înverşunate ale  vrăjmaşului.

Citind mai multe lucrări referitor la rugăciune, cu de la sine ţi se opreşte atenţia asupra pasajelor în care se vorbeşte despre rugăciunile bărbaţilor şi se arată cât de bine primite sunt ele înaintea lui Dumnezeu. De exemplu, când poporul evreu a uitat câte lucruri minunate a făcut pentru dânsul Domnul în Egipt, cum i-a salvat viaţa şi l-a scos din robie, iar el, acest popor, în loc să-I aducă laude şi mulţumiri, a început a se închina la idoli, atrăgând cu asta mânia lui Dumnezeu asupra sa, Moise a fost atunci acela care s-a rugat pentru poporul rătăcit şi a cărui rugăciune a fost primită. Căci „dacă Moise, alesul Lui, n-ar fi stat înaintea feţei Lui, ca să întoarcă mânia Lui şi să nu-i piardă”[6], nimeni n-ar fi scăpat de pedeapsa divină. O altă dată, din nou mâniind pe Domnul cu faptele sale de jertfire la idoli, poporul evreu a scăpat de aspra pedeapsă datorită rugăciunilor lui Finees: „Dar a stat Finees şi L-a îmblânzit şi a încetat bătaia; Şi i-a socotit lui întru dreptate, din neam până în veac”[7]. Vedem deci, că a fost de-ajuns rugăciunea puternică a unui singur bărbat, pentru ca mila Domnului să se reverse asupra unei mulţimi de oameni căzute în idolatrie. Aceasta a fost rugăciunea unui drept pentru semenii săi, a fost rugăciunea pentru readucerea celor rătăciţi la păşunile domneşti, ceea ce la Dumnezeu se răsplăteşte cu bunătate nemărginită. În cazul dat, răsplată a fost binecuvântarea dreptului  „din neam până în veac”, da asta însemna că toată seminţia lui, prin care el va fi veşnic viu, se va afla sub binecuvântare dumnezeiască. Cine are urechi de auzit, să audă, şi să tragă învăţămintele cuvenite.

Ţinem să evidenţiem şi exemplele, când puterea rugăciunii unui singur bărbat cu sufletul larg deschis spre fapte bune şi vrednic la Dumnezeu, se răsfrânge asupra  universului întregii sale familii. Face să se reverse asupra ei liniştea şi pacea, lumina şi binecuvântarea, buna înţelegere şi dragostea creştinească, în general tot ceea ce duce spre mântuire. Ne-o spune simplu şi pe înţeles Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când ne dezvăluie unele dintre aspectele învăţăturii Sale în parabola evanghelică despre vameşul Zaheu. Până a-L vedea pe Iisus Hristos, Zaheu ducea o viaţă lipsită de dragoste şi de frică faţă de Domnul, căci, ca toţi vameşii, înşela lumea, era lacom de avere, dar s-a schimbat întru totul spre bine, după ce Mântuitorul a anunţat că va rămâne în ziua respectivă în casa lui. Din acel moment Zaheu era gata să împartă săracilor tot ce agonisise el pe nedrept, ba chiar să întoarcă împătrit celor  nedreptăţiţi de dânsul mai înainte. Mai mult ca atât, el a hotărât să pună capăt vieţii sale păcătoase şi să nu mai facă rău nimănui, deci s-a căit în felul său, gestul însemnând că el se ruga  pentru binele şi altor oameni, îndeosebi al acelora care sufereau din cauza nedreptăţilor. Vroia ca şi aceştia să se bucure împreună cu toţi de roadele muncii lor. Şi încă mai vroia Zaheu, după cum se vede, ca din familia sa pentru totdeauna să dispară păcatul adus de dânsul. Dorinţele lui manifestau o vrednicie creştinească rar întâlnită,  şi Mântuitorul imediat a răspuns la ele, zicând: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”[8]. Iată aici aflăm deznodământul-cheie al parabolei despre vameşul Zaheu: s-a făcut mântuire unei familii întregi, datorită credinţei neclintite a capului familiei. Şi doar el, Zaheu, direct nu se rugase pentru apropiaţii săi, însă Domnul i-a răsplătit râvna creştinească după măsura Sa. A făcut să se reverse lumină asupra tuturor casnicilor lui, izbăvindu-i pe toţi de păcatele ce-i împresuraseră.

Un alt nivel, mai restrâns, îl constituiau pe timpuri rugăciunile unor bărbaţi tari în credinţă, care se rugau pentru anumite persoane. De cele mai dese ori, era vorba despre persoane ajunse la limita vieţii, când, îmbolnăvite pe moarte, nu mai aveau puteri nici măcar de a se ruga la Dumnezeu ca să le fie iertate păcatele. Aşa a fost întâmplarea cu servitorul grav bolnav al unui sutaş din armata romană, care iată-iată s-ar fi stins din viaţă, dacă nu s-ar fi rugat pentru dânsul la Iisus Hristos stăpânul său, adică sutaşul [9], om cu credinţă puternică şi adâncă smerenie, căci nici să se ducă la Iisus cu ruga sa nu se socotea vrednic, şi nici să intre El sub acoperişul casei sale nu îndrăznea să-şi permită. Apoi de vreme ce mijlocea la Domnul pentru supusul său, pentru un inferior în rang, înseamnă că şi lipsit de mândrie era acest sutaş. Toate faptele lui izvorau din dragostea de aproapele. De aceea el era un plăcut al Domnului şi Domnul tot atunci i-a ascultat rugăciunea şi l-a făcut sănătos pe servitorul lui iubit.

La rugămintea tatălui său, Iisus Hristos l-a tămăduit de duh rău pe un copil ce se chinuia grozav când îl apuca duhul[10]. Se vede că şi rugămintea acestui părinte a fost destul de puternică, ieşită din inimă zdrobită de durere şi spusă cu mare nădejde în Dumnezeu. De asemenea s-a rugat la  Iisus, căzând la picioarele Lui, şi Iair, mai marele sinagogii, a cărui fiică, ca de doisprezece ani, era şi ea pe moarte, ba chiar cu adevărat murise pe când Învăţătorul era în drum spre casa lor[11]. Deci, şi rugăciunea lui Iair, rostită de dânsul din adâncul inimii, cu smerenia unui duhovnic şi încă în văzul şi în auzul oamenilor, a avut puterea necesară ca să  răzbată până la Domnul, căci, după cum se ştie, i-a fost înviată fiica.

Ar deveni de nerecunoscut lumea de azi, dacă în comunitatea noastră creştin-ortodoxă ar exista cât mai mulţi bărbaţi plăcuţi lui Dumnezeu pentru credinţa de nimic pătată, pentru viaţa lipsită de răutate şi înşelăciune, de distracţii şi plăceri trupeşti peste măsură, de interes exagerat pentru propria bunăstare materială şi altele de acest fel. Curajul şi puterea de voinţă dintotdeauna au înfrumuseţat chipul unui bărbat, astăzi, însă, ele par a fi la mulţi de-a binelea atrofiate. De aceea asemenea persoane nu pot rezista în faţa ispitelor, care, afară de faptul că îi împing la săvârşirea de păcate, fără nici o milă le mai strică şi viaţa. Puterile şi energia lor vitală se irosesc în zadar şi din stâlpi ai statului, ai familiei, precum le este dat să fie, ei devin derutaşi şi făptuitori de cele rele, devin nişte rătăciţi de la credinţă. Au de suferit atunci de pe urma lor atât mamele şi soţiile, copiii şi nepoţii, prietenii şi rudele, cât şi toţi acei cărora modul lor de viaţă le provoacă disconfort sufletesc şi totodată diferite probleme materiale, începând de la unele mici, uneori poate puţin însemnate şi ajungând până la situaţii foarte triste şi complicate, de-a dreptul dezastruoase.

Bărbaţii stăpâniţi de virtuţi, pe lângă puterea fizică cu care sunt înzestraţi de la Dumnezeu, devin deosebit de puternici duhovniceşte. Pe unii ca aceştia nicicând nu-i sperie atacurile ispitelor, fiindcă ei întotdeauna sunt ajutaţi de Domnul şi de Maica Domnului, de cetele îngereşti şi de Sfinţii ocrotitori. Într-un gând şi un cuget cu ceilalţi creştini buni la Dumnezeu, cu blândele şi smeritele femei, ei pot deveni adevăraţi stăpâni pe mulţimea de bunuri lăsate de Dumnezeu oamenilor întru vieţuire frumoasă. Dar, precum ştiut e, fiecare stăpân trebuie să fie demn de averea ce o moşteneşte. Deci, bărbaţi creştini, păstraţi ca ochii din cap comoara sufletească, pe care o aveţi de la Domnul! Păstraţi-o şi puneţi-o în folosinţă, înmulţind-o prin săvârşirea faptelor bune. Deveniţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, ca El să vă asculte rugăciunile şi oricând să vă scoată şi pe voi, dar şi pe ceilalţi, din necaz.

Ajută, Doamne, tuturor bărbaţilor creştini să fie vrednici de mila Ta!

                                                                  Dr. conf. univ. Ana Sofroni

16.03.2014, Brescia (Italia)

În contextul actual, în mod insistent s‑a accentuat necesitatea dezvoltării unui învăţământ eficient şi performant, articulat la nevoile societăţii informatizate de astăzi şi răspunzând exigenţelor pieţei muncii. Miza educaţiei este uriaşă şi ea nu se epuizează în capacitatea de a conferi competenţe în plan informaţional şi abilităţi pragmatice de integrare într‑un sistem structurat prin eficienţă tehnocratică. Adevărata educaţie presupune cultivarea unor repere edificatoare pentru viaţă, asumarea unui mod de a gândi şi de a fi pecetluite de o identitate specifică. Nu poate exista un dialog veritabil şi un spirit cuprinzător (aşa cum se preconizează prin invocata interdisciplinaritate din perioada actuală) în absenţa unei identităţi întrupate şi asumate.

Universalismul ab­stract, relativismul, sincretismul, multiculturalismul sunt coordonate ideologice ale corectitudinii politice care, în numele democraţiei, drepturilor omului şi al altor sintagme generoase, promovează o propagandă ideologică, specifică unei mentalităţi totalitare. Din păcate, există riscul semnificativ ca sistemul educaţional să fie impregnat de tipare ideologice. Astfel, se doreşte ca formarea unor caractere puternice, pregătite pentru rigorile şi încercările vieţii, dublate de o temeinică şi cuprinzătoare formare în plan ştiinţific şi cultural, să fie substituită de o formatare a viitorilor absolvenţi, reduşi la o masă de manevră, incapabili să mai gândească şi să acţioneze în conformitate cu puternice convingeri, înrădăcinate într‑o educaţie bazată pe tradiţie, identitate şi valori.

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE) a propus trei variante de plan‑cadru pentru învăţământul gimnazial. Au fost supuse dezbaterii publice şi a fost formulat un raport sintetic cu observaţiile centralizate, primite în perioada respectivă. În cele trei variante se observă intruziuni ideologice. De exemplu, în aria curriculară Om şi societate sunt introduse discipline noi precum Drepturile copilului, Cetăţenie democratică, Educaţie interculturală, Educaţie economică. Totodată, pe lângă Educaţia tehnologică a fost introdusă suplimentar TIC (Tehnologia Informaţiei şi Comunicării), care integrează elevul în societatea tehnologiei informaţionale de astăzi, insistându‑se pe o pregătire care să favorizeze accesul la utilizarea serviciilor digitale.

Totodată, Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice a propus un grup de lucru alcătuit din 11 persoane, care să asigure „coordonarea eforturilor şi proiectelor privind elaborarea arhitecturii curriculare în învăţământul preuniversitar”. Acest grup şi‑a manifestat opţiunea nu pentru anumite observaţii şi propuneri, plecând de la variantele propuse de ISE (instituţia abilitată să propună planurile‑cadru în învăţământul preuniversitar românesc), ci a propus propria variantă de plan‑cadru pentru învăţământul preuniversitar. Această variantă reprezintă o schimbare radicală faţă de ceea ce există în învăţământul românesc din prezent. Practic este o schimbare de paradigmă, o nouă viziune şi filosofie aplicată în domeniul educaţional. Şase membri ai grupului au exprimat programatic noile direcţii prin publicarea concluziilor asumate „pentru o abordare nouă a dezvoltării curriculare şi a inovării în curricula pentru învăţământul preuniversitar”.

Întrucât consider că ar fi o capcană dezvoltarea unei critici tehnice şi detaliate a variantei propuse de grupul de lucru, în materialul de faţă intenţionez să prezint succint doar substratul ideologic al noii abordări corelative formării „omului nou” de mâine (inclusiv în trecutul recent am fost familiarizaţi cu pretenţiile de formare a „omului nou” - cetăţeanul înregimentat la comandamentele ideologice ale stăpânilor vremelnici).

Din punct de vedere tactic, susţinătorii noii abordări, precum şi documentele corespunzătoare noilor politici educaţionale folosesc excesiv un limbaj tehnicizat, sintagme pretenţioase şi sonore, menite a impresiona şi a intimida pe eventualii opozanţi, consideraţi retrograzi, incapabili să înţeleagă mersul vremurilor şi să se alinieze la „minunata lume nouă” (sugestiv descrisă în distopia lui Aldous Huxley). Este surprinzător din punct de vedere logic a critica un sistem de învăţământ în termeni duri, considerându‑l anchilozat şi ina­daptat la nevoile actuale, atâta vreme cât absolvenţi ai acestui sistem au obţinut performanţe semnificative în diferite domenii, fiind căutaţi şi valorificaţi de instituţii de prestigiu din lumea întreagă. Au existat multe deficienţe în România, în plan economic, social sau politic, însă putem afirma, fără să ne ruşinăm, că am avut parte de un învăţământ solid. În condiţiile actuale, prin presiunile ideologice existente, orice încercare de înnoire riscă să fie deturnată printr‑un demers care să compromită calitatea sistemului educaţional. Bineînţeles, totul este perfectibil (inclusiv învăţământul românesc). Sunt multe lucruri care ar putea fi îndreptate. Însă, într‑o manieră manipulatoare, plecându‑se de la anumite situaţii punctuale, se afirmă verdicte generalizatoare, cu scopul propagandistic de a pregăti opinia publică pentru o schimbare structurală şi de perspectivă a învăţământului preuniversitar românesc.

În cele ce urmează voi evidenţia sumar două coordonate ale sub­stratului ideologic prezent în varianta planului‑cadru pentru învăţământul preuniversitar românesc, propusă de grupul de experţi. Şi anume, este vorba de:

a) disoluţia memoriei identităţii;

b) infantilizarea printr‑o educaţie asumată ca o rezultantă dintre spiritul antreprenorial şi managerial, combinat cu o digitalizare excesivă, având ca finalitate o eficienţă de tip tehnocratic.

Disoluţia memoriei identităţii

În concluziile publicate, cei şase experţi precizează că „…şcoala actuală nu răspunde contextului în care ne aflăm: economic, social, tehnologic, geopolitic, informaţional, şi nici provocărilor cărora trebuie să le facem faţă: globalizarea pieţelor, mobilitatea forţei de muncă, digitalizarea activităţilor, protecţia mediului, interacţiunea zilnică cu tehnica înaltă, crizele economice şi financiare care se succed periodic etc.”.

Astfel, în varianta de plan propusă apar disciplinele agregat (invocate ca o necesitate, plecând de la transdisciplinaritate - o sintagmă adesea folosită în documentele pedagogiei actuale, fără a fi cunoscute premisele şi mizele ei ideologice). Aceste discipline sunt: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate, educaţie pentru sănătate. Dispar discipline consacrate (fizică, chimie, geografie, istorie), matematica este unită cu informatica.

Cea mai revoltătoare modificare din aria curriculară Om şi societate o reprezintă înlocuirea Istoriei cu Educaţie pentru societate (cu o serie de module, evident impregnate de iz ideologic: Educaţie civică, norme de comportament; Legislaţie uzuală; Istoria sistemelor economice; Educaţie financiară; Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale copilului; Integrarea în piaţa muncii; Sensibilitate culturală şi toleranţă la multiculturalism; Managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră; Competenţe anteprenoriale; Selecţia şi procesarea informaţiei etc.).

Totodată, în aria curriculară Limbă şi comunicare se mută accentul de la o formare clasică, în care lectura avea o relevanţă deosebită, pe reducerea limbii şi literaturii la un instrument digital pragmatic şi birocratic, menit să‑l pregătească pe absolvent pentru a deveni o rotiţă perfect integrată într‑un sistem tot mai impersonal, având ca scop absolut eficienţa de tip tehnocratic.

Experţii consemnează: „Lectura este o chestiune de opţiune personală. Fiecare elev alege să citească ce‑l interesează, ce‑l pasionează, ce răspunde structurii personalităţii sale… înţelegerea şi explicare unor texte, literare şi nonliterare, trebuie să fie preocuparea de bază a curriculei de la această disciplină. De asemenea, redactarea unor documente oficiale, cereri, CV‑uri, scrisori de intenţie, memorii de activitate şi multe altele. Toate acestea sunt infinit mai importante decât cunoaşterea unui număr impresionant de lucrări din istoria literaturii române”. Eliminarea limbii latine (o prezenţă care indică un anumit tip de identitate culturală şi istorică) contribuie la completarea unei abordări prin care se încearcă resetarea memoriei elevului (pentru a folosi un limbaj informatic, agreat de experţi).

Ceea ce mi se pare de o gravitate deosebită nu ține doar de încercarea de a dilua sau de a deforma o anumită identitate structurată prin limbă, istorie, cultură și tradiție, ci cu mult mai profund se pregătește disoluția memoriei unei identități specifice. Viața nu doar că trebuie înlocuită cu surogate ideologice, ci devine incomodă inclusiv memoria unei anumite vieți, memoria unei identități specifice întrupate în existența concretă a unui neam de‑a lungul vremii. Repere educaționale care au constituit realități de referință, promovate atât în cadrul familiei, cât și al școlii în interiorul unei tradiții vii structurate prin identitate și valori sunt contestate și substituite de ficțiuni ideologice. Conștiința continuității cu cei dinaintea noastră, cu cei adormiți din neamul nostru, cu cei care au crezut și au trăit conform unei anumite credințe pe acest pământ, marcat concret de coordonate istorice și geografice, amintirea unei existențe trăite prin bucuria vieții și comuniunea personală sunt realități de care ar trebui să ne debarasăm cu jenă pentru a ne integra în insignifiantul unei societăți structurate prin globalizarea nimicului (în expresia sociologului american George Ritzer).

Sunt mai multe cazuri de părinți care, plecați din România și realizați în mod deosebit din punct de vedere profesional și social în străinătate, din cauza „binefacerilor” unui sistem de învățământ bazat pe aceleași principii şi obiective, preconizate de grupul experților, s‑au întors în țară pentru a‑și educa aici copiii, renunțând la pozițiile deosebite din străinătate. Mircea Platon, într‑o analiză lucidă și percutantă, dezvoltă în articolul publicat în Cotidianul și intitulat Tactica sistemului de învățământ pârjolit mărturisește în acest sens: „Datorită copiilor mei - născuți în SUA și Canada, unde au și mers la școală atunci când nu am făcut cu ei homeschooling -, am putut să cunosc din interior un sistem de învățământ public dezastruos, care produce analfabeți pe bandă rulantă, din care a dispărut și cea mai vagă amintire a educației adevărate. Pe de altă parte, predând Istoria mai bine de un deceniu în diferite universități nord‑americane... am văzut, ani de zile, inteligențe native stâlcite de un sistem de învățământ croit după principiul că e posibil ca un elev să se exprime pe sine înainte de a învăța ceva, înainte de a i se oferi niște puncte cardinale și mai apoi o hartă tridimensională a lumii, pe longitudinea tradiției culturale și pe latitudinea științelor. Un sistem care neglijează sau disprețuiește valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu performanțele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi și mărunți birocrați corporați...”

Disoluția memoriei identității ca program educațional în mod brutal evidențiată prin eliminarea Istoriei românilor, dar nu numai, maschează punctul de cotitură prin care să ne desprindem de trecutul nostru care este perceput ca un balast în integrarea eficientă la societatea de consum de astăzi. Rezumarea reducționistă la prezentarea și înțelegerea Istoriei într‑o manieră birocratică prin evidențierea de tip statistic a unor date și nume exprimă o interpretare tendențioasă a semnificației disciplinei Istorie.

Închei evidențierea coordonatei ideologice referitoare la disoluția memoriei identitare cu aprecierile academicianului Dinu C. Giurescu care în articolul său, intitulat Pe cine supără Istoria românilor?, afirmă: „În zilele noastre a‑ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care‑ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă informă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariția noastră ca neam. Asta vrem?”

Infantilizarea dobândită printr‑o educație asumată ca divertisment digitalizat asociat cu pragmatismul antreprenorial

Dincolo de reperele fundamentale în domeniul formării și al edificării pentru viață, educația autentică are vocația cultivării și dezvoltării unei gândiri vii, a unei reflecții critice prin care să fie depășită o atitudine de conformism pasiv și de autosuficiență. Digitalizarea excesivă în domeniul educației nu conduce doar la diminuarea unor abilități practice, la reducerea vitezei de reacție în fața unor situații de viață imprevizibile, ci și la o lene a minții, la inhibarea unor procese neuronale menite să stimuleze creativitatea și gândirea inovativă. Mai multe cercetări din aria neuroștiințelor au demonstrat această situație mai ales în cazul copiilor și adolescenților.

Planul‑cadru propus de experți este elaborat într‑o perspectivă în care spiritul antreprenorial și managerial este asociat cu tendințe pronunțate înspre digitalizare. Astfel, în documentul referitor la concluziile grupului de experți, profilul absolventului de gimnaziu, printre altele, vizează următoarele com­petențe: „...să posede cunoș­tințe tehnologice suficiente pentru utilizarea aparaturii din spațiul casnic și abilități practice suficiente pentru viața de zi cu zi; să utilizeze calculatorul și internetul pentru activități curente; să posede abilități de selectare și procesare a informației; să cunoască regulile de conviețuire socială și democratică; să cunoască aspecte juridice, financiare, economice esențiale; să aibă capacitatea să‑și managerieze propria carieră profesională și socială; să posede abilități de construc­ție a unui proiect, sub aspect financiar, al resurselor umane și materiale, al profitabilității; să fie tolerant la multiculturalitate; să aibă capacitatea de a‑și schimba domeniul de activitate de câteva ori pe parcursul vieții active”.

Se poate observa o abundență de parametri economici, financiari, o linie programatică în orientarea elevilor către aspirații circumcise eficienței și profitului. Viața unui copil este transformată într‑o carieră profesională care trebuie managerizată, elevul trebuind să dezvolte un proiect sub aspect financiar, având ca țintă profitul. Bucuriile simple ale vieții sunt substituite de tiparele unei gândiri birocratice pentru care eficiența este realitatea ultimă. În această perspectivă a fi înseamnă a face ceva eficient. Eficiența de tip tehnocratic specifică sistemului tehnologic impersonal îl reduce pe om la un sclav specializat, secvențializat în el însuși și integrat în fluxul tehnologic al rețelei informatizate.

Acest tip de educație prin care viața unui copil este asimilată cu o carieră și unde școala devine un spațiu de prelungire a divertismentului, unde atractivitatea este înțeleasă ca o capacitate de a transforma totul în joc și spectacol, conduce la infantilizare. În condițiile în care educația renunță la o atitudine de a identifica și de a cultiva adevăratele vocații ale elevilor, la un demers de întindere (nu de destindere și relaxare totală) a minții, de încurajare a dăruirii pentru ceea ce se învață, viitorii absolvenți vor fi reduși la o masă informă, ușor de manevrat și incapabili să dezvolte o gândire și o atitudine pro‑activă. Vor fi obișnuiți doar la reacții pasive, acțiuni reactive și o atitudine perfect conformistă.

Mircea Platon arată că „...toată această combinație de pragmatism financiar și joc/distracție nu duce decât la consumerism civic. Un sistem de educaţie nu poate exista fără structură, fără disciplina pe care o antrenează nişte obiecte de studiu bine definite. Răciturile pedagogice - bucăţile de matematică în gelatină de silicon informatizat - şi ghiveciurile în care o istorie dezosată e tocată mărunt şi amestecată cu barabulele ideologice curente nu vor da naştere la cetăţeni responsabili, ci la sclavi dezorientaţi, învăţaţi să gândească în clişeele stăpânilor zilei. Digitalizarea curriculei nu va face decât să‑i arunce pe copii şi mai mult în direcţia noianului de informaţii şi de impulsuri care le macină capacitatea de concentrare şi le tocesc discernământul. Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându‑şi istoria - literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.

În concluzie, cred că propunerea planului‑cadru pentru învăță­mântul preuniversitar din partea grupului de experți reprezintă o ruptură radicală față de ceea ce există în sistemul educațional românesc, o schimbare brutală de paradigmă și ar fi o mare deturnare ca dezbaterea să se focalizeze pe amendarea sau „ameliorarea” respectivei variante. Sunt convins că o educație autentică nu se poate face prin impunerea unor documente (oricât de importante ar fi acestea) în cadrul unor politici educaționale. O educație veritabilă pleacă de la oameni. Este esențial să investim în oameni, nu în proiecte aliniate la agende ideologice. A investi în profesori nu înseamnă doar aspectul financiar, ci ține și de un proces deloc facil în societatea de consum de astăzi, de a restaura ceea ce ține de demnitatea specifică a profesorului. Fiecare dintre noi, cei care ne‑am format în școlile unui sistem de învățământ contestat astăzi, să ne amintim de acei profesori care prin slujirea lor jertfelnică și‑au asumat cu dăruire vocația, schimbându‑ne, uneori semnificativ, destinele în viață. (Lumina, 25 feb.2016) (sublinierile aparţin redacţiei)

 Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Jean Jacque Rousseau (3)

Contractul social, criteriul de legitimitate pentru societate şi stat (continuare)

În studiile anterioare am identificat şi analizat succint primul dintre cele trei principii pe care gânditorul din Geneva le consideră ca fiind esenţiale pentru existenţa socială a omului, şi anume principiul libertăţii. Celelalte două principii fundamentale sunt, pentru Rousseau, egalitatea şi, respectiv, protectia drepturilor şi a persoanelor asociaţilor participanţi la  pactul social. Înţelegerea corectă a sensurilor şi semnificaţiilor celor trei principii şi valori, ale existenţei sociale, implică şi interdependenţa lor.

Încercăm în cele ce urmează să analizăm succint cele mai importante dimensiuni conceptuale ale principiilor mai sus amintite, privite în interdependenţa lor raţională, dar şi existentială în acelaşi timp.

Libertatea omului, ca valoare şi nu numai, ca principiu conceptual, reprezintă elementul comun, nota dominantă, regăsită şi în conţinutul principiului egalităţii şi al garantării drepturilor fundamentale ale omului. Reamintim că, pentru Rousseau, trecerea omului de la existenţa naturală la cea socială are consecinţe nefaste pentru acesta, deoarece pune în pericol libertatea sa naturală şi generează posibile servituţi pentru fiecare om. Remarcăm importanţa deosebită pe care filosoful o acordă omului, ca persoană, şi nu ca simplu individ, libertatea fiind o valoare proprie, definitorie pentru persoana umană, având aceeaşi importanţă ca orice alt element al existenţei sale naturale. De  aceea, pierderea libertăţii echivalează cu desfiinţarea omului ca persoană şi transformarea acestuia într-un simplu individ.

Aceste idei sunt pe deplin actuale şi în prezent, mai ales că în societatea contemporană, caracterizată tot mai mult printr-un mod de viaţă utilitarist, pragmatic şi prin cantităţi, raporturi  între majorităţi şi minorităţi sau globalizarea excesivă, se discută mai mult de „mase” şi nu de om şi umanitate, omul ajungând la stadiul de individ, refuzându-se pentru acesta individualitatea sa, a cărei determinare e libertatea. Aceasta trebuie  recunoscută şi garantată şi de care el însuşi, ca om, trebuie să fie conştient şi să o realizeze permanent.

A fi liber, în sensul natural de care vorbeşte Rousseau, înseamnă a avea o conştiinţă de sine, bazată pe înalte valori spirituale şi în primul rând pe credinţă. În acest sens, părintele Teofil Părăian spunea că „nu cultura te mântuieşte, ci credinţa”, dar cultura este imperios necesară pentru a avea acces la adevărurile de credinţă. Înţelesul pe care noi îl dăm culturii nu este acela îngust cu referire la o înaltă specializare sau cunoştinţe aprofundate, accesibil numai unei elite intelectuale, ci este vorba de conduita firească a omului conştient de umanitatea sa, altfel spus omul, în simplitatea şi puritatea sa spirituală, care trăieşte autentic şi care în această manifestare simplă, dar complexă existenţial, are trăiri profunde şi certitudini specifice adevărurilor de credinţă. Duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta, părintele Teofil Părăian, spunea că „omul smerit este omul pur şi simplu”. În accepţiunea noastră, acesta este şi omul cultural, ca persoană, dar şi ca personalitate liberă, în dimensiunea naturală a libertăţii sale. Desigur, prin cele arătate mai sus ne depărtăm oarecum de concepţia lui Rousseau, pentru care, aşa cum am văzut, cultura nu înseamnă decât existenţa socială şi în mod logic gânditorul o considera ca o formă inferioară existenţei naturale a omului.

Subliniem faptul că, pentru Rousseau, spre deosebire de mulţi alţi gânditori, societatea este un act juridic, prin urmare, rezultatul manifestării de voinţă a libertăţii naturale a omului, şi nu o consecinţă a forţei sau a unui act discreţionar de putere. Societatea nu este nici rezultatul unei evoluţii juridice, ci numai consecinţa unui act conştient, responsabil şi liber al omului.  Ca urmare, societatea şi statul nu preexistă omului, ci sunt creaţii ale acestuia. La baza lor nu poate sta nici o întâmplare istorică şi nici o necesitate inexorabilă, ci numai voinţa liberă a fiecărui om.

Starea socială implică existenţa unei ordini sociale, care nu este altceva decât ordinea juridică, ea fiind creaţia directă a suveranului, adică a corpului social. Ordinea socială şi, în general, ordinea juridică, este întemeiată pe convenţia socială, cum am spune noi astăzi, contractul social. Este interesant faptul că pentru Rousseau nu există diferenţă între titularul suveranităţii şi cel care exercită suveranitatea. Deţinătorul suveranităţii este corpul social prin fiecare dintre membrii săi şi nu în întregul său, aşa cum astăzi se discută despre suveranitatea naţională. Consecinţa este aceea că Rousseau va respinge orice formă de reprezentare a suveranităţii ca un rău imposibil de acceptat pentru existenţa socială a omului. Dacă s-ar accepta reprezentarea suveranităţii, consecinţa ar fi o confuzie între corpul social, singurul care are legitimitatea deţinerii suveranităţii, iar pe de altă parte, instituţiile statului, care ar avea tendinţa să se constituie ca structuri superioare poporului. Rousseau acordă, în consecinţă, prioritate guvernământului direct, orice reprezentare a suveranului, respectiv a corpului social, fiind considerată ca inacceptabilă, pentru că ar aduce atingere libertăţii, egalităţii sau drepturilor naturale ale omului, considerate valori esenţiale şi principii, în acelaşi timp, pentru existenţa socială.

Aceste idei sunt argumente importante  pentru procedura referendumului  ca modalitate  directă de guvernare a deţinătorului suveranităţii. În multe state  europene şi nu numai, procedura  referendumului  este şi una legislativă. În România, din nefericire, această procedură, ca formă a democraţiei autentice, are valoare legislativă numai pentru adoptarea şi modificarea Constituţiei, în rest  exprimarea voinţei populare prin referendum  este numai consultativă, fără consecinţe practice în actul de guvernare.

O altă contribuţie importantă a gânditorului din Geneva este corelaţia dintre libertate şi voinţă, aspect care va fi reluat mai târziu şi de Kant în operele sale fundamentale: Critica raţiunii practice şi Metafizica moravurilor. Libertatea fiind naturală, implică şi voinţa de a fi liber şi, prin urmare, nici voinţa şi nici libertatea nu pot fi transmise. Doar puterea poate fi delegată, ori puterea statală este un fenomen exterior contractului social, este „guvernământul” sau ceea ce noi astăzi numim puterea executivă, administraţia statului. Voinţa generală nu este o simplă sumă aritmetică a voinţelor libere individuale, ci are o valoare ontologică, fiind voinţa corpului social ca entitate în sine, este un rezultat al contractului social. Dreptul, ca bază a societăţii, este doar rezultatul direct al voinţei generale, şi nu al puterii celui care guvernează, aceasta din urmă, aşa cum am arătat, având un caracter derivat.

Societatea nu trebuie să se întemeieze pe dreptul celui mai puternic sau, cum am spune noi astăzi, pe modul de manifestare a puterii statale: „Să admitem un moment acest pretins drept. Afirm că nu rezultă de aici decât vorbe fără sens; căci de îndată ce admitem că forţa creează dreptul, efectul se schimbă odată cu cauza, astfel încât orice forţă care o învinge pe cea dintâi îi moşteneşte şi dreptul (…) şi cum cel mai puternic are întotdeauna dreptate nu ne mai rămâne decât să facem în aşa fel să fim şi noi puternici”[1]. O societate bazată pe un drept rezultat din forţă, din impunerea puterii guvernanţilor, nu-şi găseşte legitimitatea în contractul social şi, prin urmare, ea trebuie înlocuită. Pentru Rousseau supunerea faţă de ordinea juridică, rezultată din manifestarea arbitrară a puterii de guvernare, a forţei, este un act de necesitate străin ideii de libertate, şi nu o datoriei izvorâtă dintr-o moralitate liber exprimată, pentru că moralitatea se identifică cu libertatea. „Aşadar, forţa nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decât puterilor legitime”[2]. Nu este legitimă decât puterea care asigură realizarea celor trei principii ale existenţei sociale: libertatea, egalitatea între oameni şi garantarea drepturilor fundamentale. „Din moment ce nici un om nu are autoritate naturală asupra semenului său şi de vreme ce forţa nu dă naştere nici unui drept rezultă că baza oricărei autorităţi legitime dintre oameni nu poate fi decât convenţia”[3]. Evident, „convenţia” de care vorbeşte gânditorul este însăşi contractul social al cărui fundament îl reprezintă voinţa fiecărui om, membru al societăţii, în dimensiunea naturală, absolută a libertăţii sale.

Esenţa naturală a omului este, pentru Rousseau, condiţionată de valori fundamentale, în primul rând morale, respectiv libertatea, egalitatea şi drepturile naturale. Trecerea la starea de societate generează problema de a şti cum este posibil să se concilieze esenţa naturală a omului, caracterizată prin cele trei valori mai sus-amintite, cu specificul ordinii sociale şi ordinii de drept. Rousseau încearcă să răspundă la întrebarea care ar fi soluţia optimă pentru ca, trăind în societate, omul să-şi păstreze totuşi intacte libertatea şi egalitatea? Răspunzând la această întrebare, în primul rând, în conţinutul operei sale fundamentale, Contractul social, dar şi în celelalte scrieri, Rousseau ajunge la concluzia că pacea socială, altfel spus armonizarea dimensiunii naturale a omului prin cele trei principii mai sus-arătate, în contextul ordinii sociale, nu poate fi obţinută decât printr-un contract. Oamenii au ajuns într-un stadiu în care nu au mai putut rămâne în starea de natură, deoarece nu mai aveau certitudinea că existenţa unul alături de altul poate să le garanteze libertatea şi egalitatea. Această necesitate, spunem noi juridică şi nu istorică, i-a împins pe indivizii izolaţi, spre unirea forţelor pentru a putea învinge orice posibilă deteriorare a dimensiunilor umane, ca persoane libere.  Rousseau se întreba: „Forţa şi libertatea fiecărui om, fiind cele  dintâi instrumente ale propriei lui conservări, cum le va putea oare angaja fără să-şi dăuneze şi fără să neglijeze grija pe care   şi-o datorează lui însuşi”[4]. La această întrebare Rousseau va da următorul răspuns: „A găsi o formă de asociaţie care să apere, să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte, este scopul convenţiei sociale”[5].

Spre deosebire de concepţiile actuale, de natură juridică şi politică, care în diferite forme şi modalități consideră ca fiind prioritare interesul public sau social, faţă de interesul privat, faţă de existenţa omului, ca persoană liberă, pentru Rousseau nu omul există pentru societate şi stat, ci invers, legitimitatea statului şi a societăţii există numai în măsura în care acestea pot garanta dimensiunea naturală şi existenţială în acelaşi timp a libertăţii, a egalităţii şi a drepturilor naturale. Cele trei valori devin principii ale existenţei sociale ale omului, însă nu transfigurate sau transpuse în formule abstracte, ci realităţi concrete, la care omul nu poate renunţa trecând de la starea de natură la starea socială. Este, ceea ce am putea spune noi, o evoluţie firească a dimensiunii sociale a omului, de la democraţia maselor, bazată în principal pe supremaţia abstractă a legii şi a puterii guvernaţilor, la democraţia libertăţii a cărei finalitate o constituie omul, ca persoană liberă, în manifestările sale culturale şi spirituale autentice. În acest fel, s-ar putea depăşii retorica formală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, gândite însă fără om, şi s-ar putea ajunge la aplicarea concretă a principiului supremaţiei libertăţii şi nu numai a supremaţie legii, acesta din urmă fiind doar o formulă abstractă din care denotă numai existenţa socială într-o dimensiune cantitativă, şi nu prin valori morale specifice unei  existenţe autentice a omului ca persoană liberă şi conştient de libertatea sa .

Pentru Rousseau, a adera la o astfel de asociaţie înseamnă a respecta nu numai o ordine de drept, dar şi una morală, deoarece libertatea şi egalitatea, în înțelesul lor natural, sunt în esenţă morale. În baza aceloraşi principii, dacă contractul social nu este respectat, fiecare dintre asociaţi îl poate denunţa şi va reintra în drepturile sale naturale anterioare. Filosoful acceptă şi o denunţare unilaterală a contractului, pentru că libertatea şi voinţa liberă au ca titular fiecare om, membru al societăţii, şi nu societatea în ansamblu.

Desigur problema enunţată de gânditorul din Geneva este deosebit de complexă, deoarece trecerea de la starea naturală la starea socială, cel puţin la nivelul exercitării drepturilor naturale, implică renunţarea la o parte din libertatea naturală, însă nu la esenţa acesteia ci numai la condiţiile exercitării. Important este să subliniem faptul că în urma contractului social omul îşi păstrează libertatea personală intactă, ceea ce înseamnă o transpunere integrală a libertăţii naturale în formele sociale de libertate, ea fiind caracterizată în continuare ca libertate personală şi naturală. Rousseau afirma că: „Fiecare dintre noi pune în comun persoana sa şi toată puterea sa sub conducerea voinţei generale şi admitem că fiecare membru este o parte indivizibilă a totului”[6].  În acest fel, susţine autorul Contractului social, fiecare asociat se uneşte cu toţi ceilalţi, dar în acelaşi timp nu se uneşte cu nimeni în particular; el nu se supune astfel decât lui însuşi şi rămâne liber ca înainte. Este evident că o astfel de concepţie reprezintă un ideal al societăţii democratice pentru că starea socială a existenţei umane implică în mod necesar limite, condiţii şi chiar restrângeri ale libertăţilor naturale, iar forma cea mai aproape de acest ideal, la care s-a putut ajunge numai întâmplător în istorie şi în spaţii izolate, este ”toleranța”, în sensul nu a unei existenţe indiferente unul alături de altul, ci a faptului conştient că exist prin libertatea mea, numai pentru că şi celălalt există prin libertatea lui. În nici o societate nu s-a putut respecta o asemenea modalitate de existenţă în care practic principiile morale să aibă realitate deplină şi nu numai teoretică şi totodată să se identifice cu principiile juridice ale ordinii sociale. În nici o societate nu s-a ajuns încă la forme de organizare şi de realizare a unei ordini, inclusiv juridice, în care libertatea omului să fie nu numai finalitatea teoretică sau retorică, ci modul de a fi al ordinii sociale şi al ordinii de drept. De aceea, contractul social al lui Rousseau, din această perspectivă, poate fi considerat ca un ţel de atins pentru societatea umană[7]. Totuşi, chiar şi în această  dimensiune existenţială a societăţii  când „toleranţa” ar deveni un principiu existenţial şi nu numai constituţional, cât de departe suntem de împlinirea  în viaţa socială a Poruncii Iubirii pe care  ne-a dat-o Mântuitorul.

Libertatea este susţinută de egalitatea originală, naturală, deoarece contractanţii sunt liberi şi egali, iar scopul lor fiind conservarea în mediul social a libertăţii şi egalităţii, toţi beneficiind de securitatea pe care o asigură societatea.

 În acest fel, pentru a legitima existenţa socială şi a statului, Rousseau face referire şi la principiul egalităţii. Gânditorul demonstrează că egalitatea este naturală şi că ea trebuie menţinută în existenţa socială. În acest sens, va trece în revistă câteva concepţii care justifică inegalitatea între oameni în mediul social cu scopul de a le combate. Grotius şi Hobbes considerau că societatea este diferenţiată: pe de o parte, elita formată din cei care conduc sau guvernează, puţini la număr, iar pe de altă parte, poporul, făcut să asculte. Remarcăm că anterior Aristotel a afirmat acelaşi lucru. ” Stagiritul „considera că oamenii nu sunt liberi de la natură „unii născându-se pentru sclavie, iar alţii pentru a fi stăpâni”[8]. Rousseau consideră că o asemenea gândire contrazice adevărul istoric, dar şi un raţionament la care el se referă: „dacă există sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai înainte sclavi împotriva firii. Violența a dat naştere celor dintâi sclavi şi laşitatea le-a perpetuat sclavia”[9].

Conform concepţiei autorului Contractului  social, un popor trebuie considerat la fel ca şi persoana umană, adică liber, natural. Un popor nu poate să-şi înstrăineze propria sa libertate printr-o manifestare liberă de voinţă, iar dacă şi-o pierde totuşi în alte condiţii, aceasta se produce în afara oricărei convenţii.

 A justifica servituțile umane contrare libertăţii şi, în acelaşi timp, inegalitatea naturală a omului înseamnă a renunţa la ceea ce caracterizează în mod absolut fiinţa umană. Nici un mijloc de a obţine supunerea omului şi îngrădirea libertăţii sau egalităţii naturale nu poate fi acceptat, pentru că nimic nu este mai de preţ decât egalitatea şi libertatea în dimensiunea lor naturală. Ele sunt daruri naturale ale omului, pe care autoritatea statală nu are dreptul să le lezeze. Pentru Rousseau, a renunţa printr-o manifestare de voinţă liberă la egalitatea şi la libertatea naturală înseamnă a renunţa la calitatea de om, deoarece ambele valori nu sunt numai „proprietăţi” sau predicate, în sens aristotelic al fiinţei umane, ci sunt elemente constitutive ale firii umane. De aceea, a renunţa la libertatea ta şi a accepta inegalitatea ca şi mod de a fi în ordinea socială şi juridică înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la îndatoririle care revin omului. Spunea Rousseau în acest sens că „dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”[10]. Tot astfel se întâmplă dacă egalitatea este înlocuită cu o existenţă socială, bazată pe inegalitate, pe discriminări şi pe privilegii, deoarece egalitatea nu este altceva decât libertatea materializată. Nu există libertate în dimensiunea sa socială, ca fenomen relaţional, decât pentru cei egali.

Se pune întrebarea la ce fel de egalitate se referea Rousseau. Oarecum paradoxal faţă de concepţia sa filosofică, Rousseau are în vedere o egalitate juridică şi abstractă, nu una materială şi concretă. O astfel de rezolvare este totuşi explicabilă în concepţia autorului, deoarece existenţa socială este un fapt juridic şi, prin urmare, egalitatea părţilor este principiul oricărei convenţii. De aceea, interpretarea pe care gânditorul din Geneva o dă acestui principiu este mai mult una juridică, dar bazată pe dimensiunea morală a acestui principiu. În lipsa egalităţii juridice, contractul social nu poate exista, deoarece inegalitatea afectează şi libertatea dintre părţi. Contractul social are sens numai între egali, în sensul strict juridic amintit mai sus.

În cuprinsul operei sale fundamentale, Rousseau explică diferenţa dintre egalitatea naturală şi  forma sa socială. Fără o egalitate naturală identificabilă cu libertatea naturală, societatea nu ar putea exista. Cu toate acestea, în mediul social, spre deosebire de libertate care rămâne ontologic naturală, egalitatea din stare de natură a omului are o nouă formă, şi anume egalitate civilă. Aceasta din urmă intervine prin instituirea societății. De menţionat că „egalitatea civilă„ nu înlocuieşte şi nu distruge egalitatea naturală, ci numai îi conferă forma adecvată existenţei sociale a omului. Este important de subliniat acest aspect, deoarece egalitatea naturală, în sensul concepţiei just naturaliste rămâne fundamentul egalităţii juridice. „Pactul fundamental  – arată Rousseau – în loc să distrugă egalitatea naturală, dimpotrivă, o înlocuieşte printr-o legalitate morală şi legitimă. Toată inegalitatea fizică dintre oameni, pe care a putut-o lăsa natura, putând fi astfel depăşită prin existenţa socială. Oamenii devin toţi egali prin convenţie şi prin drept”[11].

Prin urmare, Rousseau admite o inegalitate naturală a oamenilor în ceea ce priveşte capacităţile proprii ale fiecăruia. Sensul natural al egalităţii, absolut este deci unul moral şi nu unul legat de dimensiunea concretă, biologică şi raţională a fiecărui om. Este evident că în mediul social egalitatea morală, ca şi formă naturală a existenţei naturale, se păstrează, iar inegalităţile inerente construcţiei biologice şi raţionale a omului sunt depăşite prin egalitatea juridică în drepturi, forma abstractă a egalităţii morale sau naturale.

Rousseau afirma în acest sens: „Ori de unde ai porni, ca să te ridici până la principiu, ajungi mereu la aceeaşi concluzie: Adică, pactul social stabileşte între cetăţeni o astfel de egalitate încât toţi se supun aceloraşi condiţii şi urmează a se bucura de aceleaşi drepturi. Astfel, prin natura faptului, orice act de suveranitate, adică orice act autentic al voinţei generale, obligă sau favorizează în mod egal pe toţi cetăţenii, aşa încât suveranul (corpul social n. n. ), cunoaşte numai naţiunea in corpore, fără să deosebească pe nici unul dintre membrii ce o compun”[12]. Remarcăm că această formulare este foarte apropiată de concepţia constituţionalismului contemporan, care în mod tradiţional consfinţeşte şi garantează, cel puţin juridic, egalitatea în faţa legii şi a autorităţii statale fără discriminări şi fără privilegii.

În concluzie, egalitatea provine în starea de societate din modul cum acesta se constituie, prin cedarea unei părţi din libertatea naturală, în schimbul libertăţii civile. Dacă fiecare cedează către întregul social, doar o parte din libertate, toţi cedează numai aceiaşi parte din existenţa lor naturală conform echivalenţei prestaţilor şi, prin urmare, toţi trebuie să se bucure din partea societăţii, dar şi a guvernământului, de acelaşi tratament, în sensul că fiecărui om, parte în contractul social, îi rămâne aceeaşi sferă de libertate naturală la fel ca oricărui subiect participant la pactul social. Altfel spus, egalitatea juridică şi libertatea asocială, ca şi modalităţi de conservare în mediul social al libertăţii naturale şi a egalităţii naturale, consacră regula potrivit căreia toţi membrii corpului social au aceleaşi drepturi fundamentale şi toţi se bucură de aceeaşi protecţie din partea guvernământului, fără privilegii şi fără discriminări. Este expresia principiului universalităţii drepturilor, consacrat de constituţiile contemporane. Este încă un argument pentru actualitatea şi perenitatea  doctrinei contractului social  aşa cum a gândit-o şi elaborat-o Rousseau

Al treilea principiu al existenţei sociale, în concepţia lui Rousseau, îl reprezintă protecţia drepturilor şi a persoanelor participante la contractul social. Acest principiu este rezultatul firesc al trecerii de la starea naturală la ordinea socială şi juridică specifică stării sociale. Contractul social are ca finalitate protecţia atât a persoanei, cât şi a bunurilor fiecărui asociat. Prin acest contract simpla manifestare naturală a drepturilor omului se transformă în drepturi subiective. Altfel spus în stări existențial sociale care pot fi protejate juridic, deoarece numai dreptul subiectiv poate forma obiectul unei protecţii, nu  simpla  stare naturală. Fără „protecţie” din partea corpului social nu pot exista decât stări de fapt.

Rousseau explică pe larg această concepţie aplicând-o posesiei şi proprietăţii asupra bunurilor. În concepţia filosofului, proprietatea apare doar prin instituirea societăţii, prin contactul social, până atunci existând doar o posesiune care „nu este decât efectul forţei”. Proprietatea nu poate fi întemeiată decât pe un titlu care exprimă un drept subiectiv, altfel spus pe un act juridic, rezulta din voinţa generală a suveranului, adică a corpului social.  În concepţia autorului, protecţia pe care starea de societate o adaugă existenţei omului şi implicit drepturilor sale naturale reprezintă acel plus valoric pe care existenţa socială o are în raport cu existenţa naturală şi care justifică această trecere de la natural la social, deşi aşa cum am arătat, dimensiunea socială a existenţei este privită de autorul contractului social ca o involuţie în istoria umanităţii.   

Se poate afirma că pentru Rousseau, spre deosebire de John Locke, care concepea pactul social ca pe un contract cu răspundere limitată, în concepţia filosofului din Geneva pactul social va fi legitim numai în măsura în care va garanta în totalitate drepturile naturale ale omului, în mod deosebit libertatea şi egalitatea sa naturală. În literatura de specialitate, s-a afirmat că: „ceea ce Rousseau cercetează, nu este, ca la Locke, o conciliere între drepturile individului şi necesitatea puterii, sau o conciliere între om şi guvernământ, în numele solidarităţii umane. Contractul  nu are deci, ca la Locke, caracterul unui dublu act juridic (între membrii societăţii, iar pe e altă parte între om şi stat, n. n. ), el este un contract unic între asociaţi, în profitul comunităţii în ansamblul său”[13].

       O sinteză, în imagini și text, a unor evenimente și întâmplări ai căror protagoniști au fost cu ani în urmă, elevii Liceului Economic Călimănești, promoția 1976. O carte închinată unui moment aniversar: împlinirea a patru decenii trecute de la absolvirea liceului, de către o generație de elevi din care a făcut parte și autorul cărții. O carte dedicată tuturor generațiilor de elevi și dascăli ai acestui liceu, ca un omagiu adus efortului comun făcut pentru ca flacăra cunoașterii aprinsă în liceu, să nu se stingă niciodată!

"In acest moment, din cauza lipsei fondurilor si a fortei reduse de munca, nu pot spune decat ca, daca placa superioara a demisolului - care odata, cu ajutorul lui Dumnezeu, va ajunge sa isi indeplineasca, speram, rolul de podea a viitoarei catedrale - va mai fi nevoita sa traverseze inca un ciclu de inghet-dezghet, intreaga constructie va fi pusa in pericol. Partea de deasupra, in acest moment, se prezinta, practic, ca un vas care acumuleaza apa - fiindca zidaria in curs de constructie incepe sa joace rolul de perete vertical al "vasului". Prin urmare, constructia actuala trebuie finalizata rapid si neaparat acoperita. Noi nu mai putem permite ca iarna viitoare sa mai prinda neacoperita aceasta constructie!" - a declarat Ing. Catalin Ion, presedintele Asociatiei Lăcaşuri Ortodoxe^®, in urma evaluarii recente a situatiei.

Patriarhia Română binecuvintează și susține Marșul pentru viață 2016. Pentru viață, pentru femeie, pentru familie, organizat de mai multe asociații și organizații nonguvernamentale creștine din România în ziua de sâmbătă, 26 martie 2016, în numeroase orașe din țară. Potrivit învățăturii Bisericii, avortul este o crimă comisă împotriva unei ființe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a exprimat în repetate rânduri îngrijorarea că astăzi familia se confruntă adesea cu violența domestică, divorțul, avortul, abandonul copiilor de către părinți și al părinților vârstnici și bolnavi de către copii, delincvența juvenilă, indiferența față de suferința altora, suicidul, dorința de câștig material imediat și cu orice preț, alcoolismul și drogurile, concubinajul etc.

Din nefericire, avortul, divorțul și scăderea natalității au devenit fenomene dramatice pentru societate, având ca prim efect negativ diminuarea populației României. Reamintim că în perioada 1958-2008, în România, au fost avortați peste 22 milioane de copii. Această tristă statistică plasează România pe locul doi în lume, după Rusia, în ceea ce privește numărul de avorturi raportat la populația existentă (116,5%).

Biserica Ortodoxă Română binecuvintează și încurajează adopția și îndeamnă parohiile să ajute familiile cu mulți copii vulnerabile social și, totodată, să susțină educarea tinerei generații în spiritul valorilor familiei creștine tradiționale și să apere permanent darul vieții umane.

Din aceste nobile considerente, Marșul pentru viață 2016. Pentru viață, pentru femeie, pentru familie va fi mediatizat de Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române.

Conform organizatorilor, luna martie este "Luna pentru viață" în România și Republica Moldova, având ca punct culminant "Marșul pentru viață", eveniment ce va fi organizat simultan în peste 130 de orașe, pe 26 martie, arată un comunicat de presă primit la redacție. Tema din acest an va fi "Pentru viață, pentru femeie, pentru familie". Marșul pentru viață 2016 are loc în aproape 130 de localități din România și Republica Moldova.

În București, Marșul pentru viață va începe la ora 14.00, în Parcul Unirii și se va desfășura pe traseul Parcul Unirii, Str. Bibescu Vodă, B-dul Dimitrie Cantemir, Parcul Tineretului. În Parcul Tineretului, intrarea Șincai, începând cu ora 15.30 va avea loc concertul Live for Life, al artiștilor Paula Seling și Vlad Miriță, prezentat de Ioana Picoș. Intrarea este gratuită. "Mesajul pe care dorim să îl transmitem prin tema acestui an, „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, este că binele femeii însărcinate nu este opus binelui copilului pe care îl poartă, ci se construiesc unul pe altul, și că familia și societatea au de câștigat dacă sprijină femeile în perioada de sarcină, în general, și femeile aflate în criză de sarcină, în particular", susțin organizatorii.

Libertatea câștigată după 1989 a fost folosită în mod iresponsabil față de cei vulnerabili, afirmă documentul."Dovada evidentă a incapacității statului și a societății românești de după 1989 de a-și ocroti cetățenii este migrația uriașă a românilor în afara țării, în căutarea unor condiții pe care nu le găseau în țară. Dacă, înainte de 1989, această lipsă a responsabilității față de copii a făcut ca să fie instituționalizați în condiții sub-umane un număr foarte mare de copii, aceasta a fost continuată prin neasumarea responsabilității față de copiii nenăscuți: în 1990 au fost avortați 992.265 de copii.

După 1958, când a fost legalizat, și până în prezent, incidența avortului a fost mai mare decât în țările occidentale, indiferent de regimul politic al României sau de regimul legal al avortului!", se arată în comunicat.

Statisticile arată că "România este a doua țară din lume în ceea ce privește mărimea raportului avorturi/populație existentă (116,5%), după Rusia". "Astfel, în România, a cărei populație actuală este de circa 19.908.574 de locuitori , din 1958 până în 2014 (anul pentru care sunt disponibile ultimele date statistice) au fost înregistrate doar în spitalele de stat din țară 22.638.755 avorturi: 

•7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);

•7.298.402 avorturi în perioada de restricționare 1967–1989 (24 ani);

•7.819.253 avorturi în perioada de liberalizare 1990–2014 (25 ani)".

Marșul pentru viață este apolitic și neconfesional, fiind deschis tuturor persoanelor care doresc să participe.

"Marșul pentru viață este apolitic și neconfesional, dar este deschis participării tuturor confesiunilor religioase și formațiunilor politice. În localitățile unde nu se reușește organizarea marșului, pot avea loc manifestări pro-viață în Luna pentru viață. Prin astfel de manifestări se pot solidariza cu evenimentul din România și Republica Moldova și românii din diaspora", încheie organizatorii.

Surse: http://www.marsulpentruviata.ro, basilica.ro

Prezentare:

... Desprindere de satul acela... „N-au înțeles nici iubirea, nici propovăduirea mea! Zadarnic le-am zis, zadarnic le-am dat pildă.” Biserica satului se înfundă în pâcla uitării. Câte cuvinte înaripate n-au răsunat acolo! Ce chemări calde, ce îndemnuri de foc! Uneori nădejdea părea că se ridică biruitoare. Ochii ascultătorilor priveau cu o curiozitate cercetătoare spre păstorul care, stând în dreptul ușilor împărătești, le grăia din intelepciunea cea fără isprăvire. Pătrașcu, încălzit de aceste priviri, se ridica din nou la lupta „cea sfântă” și îndemnurile porneau pline de avânt și de încredere spre „copiii cei duhovnicești”. Pâlpâiala aceasta însă se stingea repede și din nou se iscau certurile, nelegiuirile și invidiile. „Eh! Popa zice așa, fiindcă așa-i meseria lui!” De câte ori, peste lava aprinsă a sufletului său nu căzuse această apă înghețată a neîncrederii și a bârfei! Sufletul, prins sub aceste lespezi de răutate, de multe ori era gata să piară. Dar preotul Andrei necontenit s-a ridicat, zicând: „Trebuie să biruim toate prin iubirea lui Hristos!” și a pornit iarăși pe „drumul cu spini”, cum zicea el celor cu care avea sfaturi de prietenie. Și iar s-a ridicat în predică din dreptul ușilor împărătești, cerșind cu ochi cercetători privirile curioase și înlăcrimate ale enoriașilor lui.

Detalii despre carte / COMANDA

Cartea de față a apărut la Editura For You, în anul 2011, autorul ei fiind Augusto Cury. Titlul cărții în limba portugheză este Maria: A Maior Educadora Da Historia, traducerea în limba română aparținându-i Georgianei Bărbulescu.

Augusto Cury s-a născut la data de 2 octombrie 1958 în Sao Paulo, Brazilia. A terminat Facultatea de Medicină din Sao Jose, Rio Preto. Este scriitor, psihiatru, psihoterapeut și cercetător în domeniul psihologiei. Cărțile sale sunt publicate în peste 40 de țări. Sunt best seller-uri în toată lumea.

El a creat proiectul Școala de Inteligență, un proiect revoluționar pentru dezvoltarea inteligenței, calitatea vieții și prevenirea tuburărilor psihice la tineri.

Această carte nu este altceva decât o viziune a psihologiei, psihiatriei și pedagogiei, asupra celei mai vestite și mai puțin cunoscute femei din istorie. Autorul prezintă aici într-un mod ingenios cele zece principii pe care le-a folosit Maria în educația Copilului Iisus. Înainte de a scrie această carte, autorul și-a dedicat un timp semnificativ, în limitele activității sale ca psihiatru, psihoterapeut și cercetător în psihologie, ca să studieze personalitatea Fecioarei Maria. S-a aplecat asupra detaliilor reacțiilor ei, redate în biografiile lui Iisus, așa numitele Evanghelii, prezentate în diferite versiuni. A căutat să evite textele fără credibilitate istorică.

‘A educa’ înseamnă a călători prin lumea celuilalt, fără a pătrunde vreodată în ea. Înseamnă a folosi ceea ce trăim, pentru a ne transforma în ceea ce suntem. Cel mai bun educator nu este cel care controlează, ci cel care eliberează. Nu este cel care arată greșelile, ci cel care le previne. Nu este cel care corectează comportamente, ci cel care îndeamnă la reflecție. Nu este cel care observă ceea ce este tangibil, ci cel care vede invizibilul. Nu este cel care renunță cu ușurință, ci cel care stimulează continuu, un nou început.

A educa este sarcina intelectuală cea mai fascinantă, și, în același timp, cea care ne scoate la iveală cel mai mult neputința. Dacă educarea unui copil sau a unui adolescent este o sarcină extrem de dificilă, imaginați-vă ce înseamnă să educi copilul cel mai remarcabil care a călcat pe acest Pământ, Copilul Iisus? Care educator s-ar achita cu bine de această misiune? De mic, El era specialist în a pune întrebări. Întreba, cerceta, voia să știe tot. Cine ar fi pregătit, din punct de vedere intelectual, să-l educe pe Acela care avea să devină Învățătorul învățătorilor?

Cartea este structurată pe unsprezece capitole, prefațate de o introducere în care autorul precizează că respectă toate religiile, însă nu se concentrează pe viziunea catolică, pe cea protestantă sau pe altă credință în prezentarea ei. Este o carte, spune autorul, care analizează latura umană a Mariei, personalitatea ei, inteligența ei, rolul ei fantastic ca educatoare, capacitatea ei de a depăși intemperiile vieții și de a-și proteja emoționalul. Nu are o viziune teologică sau religioasă, ci o percepție din câteva unghiuri de vedere ale psihiatriei, ale psihologiei, ale filozofiei și ale pedagogiei.

În introducere autorul ridică multe întrebări în legătură cu Fecioara Maria, numele ei fiind o formă grecească a numelui ebraic Miriam, ca de pildă: de ce a fost aleasă Maria să-L educe pe Fiul lui Dumnezeu, o tânără, în aparență fragilă și lipsită de experiență? Ce avea ea atât de special din punct de vedere psihic, psihologic și psiho-pedagogic? Nu era bogată, nu aparținea unei descendențe de înaltă clasă și, pe deasupra, locuia într-o regiune disprețuită din punct de vedere social, Galileea. Ce secrete deținea acea tânără, în țesătura intrinsecă a inteligenței sale, care L-a cucerit pe Cel despre care se spune că este Omniscient, că știe tot? Alegerea ei a fost întâmplătoare, sau bazată pe anumite criterii?

Răspunsul la aceste întrebări vor apărea pe parcursul cărții, pe măsură ce autorul prezintă, în capitolele cărții, cele zece principii pe care le-a folosit Fecioara Maria, în mod conștient sau spontan, în educarea fiului ei, principii pe care autorul susține că au transformat-o în cea mai strălucită educatoare din istorie și totodată în cea mai fascinantă dintre femei. Cartea, am putea spune că este o călătorie pe care o face autorul din momentul Nașterii Pruncului Iisus până la momentul răstignirii Lui, incluzându-l pe acesta din urmă, călătorie prezentată din punct de vedere psihologic și pedagogic, în care autorul urmărește personalitatea Mariei, rolul pe care l-a avut în educația Pruncului Iisus, precum și raportul dintre cei doi.

Felul în care e prezentată cartea e extraordinar, fiecare capitol și fiecare pagină conține elemente uimitoare în descrierea Mariei. Știm că în procesul educațional sunt fundamentale alegerea elementelor și dezvoltarea propriilor tehnici, și de multe ori, a propriilor obiective. Maria a urmat această cale în educarea lui Iisus. Lipsa unui manual de reguli teoretice poate să fi fost un factor important pentru Pruncul Iisus, în folosirea strategiilor sale pentru a relaționa pentru a-și extrage experiențele umane. Intuiția îi era busola, intuiție pe care trebuia s-o alimenteze în fiecare moment, printr-o bogată interiorizare, ca să dea răspunsuri conform necesităților Lui.

Fecioara Maria poate fi un bun exemplu pentru fiecare părinte, educator, profesor sau psiholog în relaționarea cu copiii, elevii, studenții, respectiv pacienții lor. Am citit cartea cu interes și o recomand cu căldură tinerilor, părinților, educatorilor, psihologilor și psihiatrilor care sunt implicaţi în procesul de educare al tinerilor, într-o societate post-modernă bolnavă, societate care îi îmbolnăvește pe oameni, deoarece aceștia nu știu să vorbească despre ei și nu au contact cu propriile lor vulnerabilități. Poate că aplicând principiile pe care Maria le-a pus în practică în educarea copilului ei ne va ajuta să-i educăm pe tineri pentru viață, să-i instruim să-și gestioneze conflictele, să-i învățăm să-și înfrunte temerile.

Cu unele excepții, educația modernă n-a fost inteligentă, este superficială, teoretică, lipsită de umanism. Ea ne pregătește pentru a conduce firme, pentru a realiza diferite sarcini, pentru a avea o profesie, dar nu ne pregătește pentru a vorbi despre noi înșine.

“Dascălul cel mai încântător nu este cel care impune reguli, care presează, care corectează greșeli, ci cel care îi învață pe tineri să cunoască viața, să reinventeze lumea. Este cel care, povestind caracteristicile propriei sale vieți, îi învață pe alții să trăiască.”

Bibliotecar,

Sava Daniela-Carmen

Întreprinderea curajoasă a Părintelui Mihai Petian, de abordare isagogic-exegetică a Epistolei I Corinteni în spațiul și cu exigențele unei lucrări de doctorat, este vrednică de întreaga noastră apreciere. Luându-și această temă, P. C. Sa a înțeles că un comentariu al Epistolei I Corinteni pentru cititorii noștri de azi va trebui să fie cât mai concentrat cu putință. Ceea ce nu e deloc simplu, dat fiind faptul că ceea ce avem ca model în comentariile apusene cu înalte pretenții științific-academice sunt volume impunătoare, ba chiar, pentru unele din scrierile biblice mari, nici nu mai prea este de conceput a se realiza comentarii într-un singur volum. Este destul să privești sectorul cu lucrări biblice al oricăreia din bibliotecile teologice bine echipate pentru a observa cum, în ultimele decenii mai ales, comentariile au devenit tot mai mari ca volum. (Pr.prof.dr. Vasile Mihoc)

Cartea a apărut la Editura Andreiana cu binecuvântarea
ÎPS dr. Laurenţiu Streza

Prezentare:

A fost un om care a făcut totul cu multă dăruire faţă de Biserică şi faţă de poporul român. El a fost solicitat foarte adesea de către tineri, de către intelectuali, de către Frăţia Ortodoxă, de către ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România), de către centre de cultură teologică şi de cultură laică. A răspuns unei chemări, dar, în acelaşi timp, a avut şi bucuria aceasta de a se dărui. Iar bucuria aceasta de a se dărui pentru a întări credinţa altora este o bucurie care a fost cultivată toată viaţa părintelui şi, mai ales, activitatea sa misionară rămâne pentru noi ca o făclie de Paşti, care ne ajută să înţelegem mai bine Taina şi bucuria Învierii noastre, a neamului românesc şi a lumii întregi. Este foarte mare nevoie să avem cât mai multe astfel de făclii de Paşti, adică să vezi într-o persoană cum taina bucuriei, taina comuniunii cu Hristos, se transmite ca lumina în jurul persoanei respective şi această lumină antrenează în bucurie şi alte persoane.

Părintele Patriarh Daniel

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Părintele schimarhimandrit Gabriel Bunge este deja bine cunoscut publicului românesc drept un mare cunoscător al tradiţiei monahismului răsăritean și unul din cei mai de seamă savanţi actuali specialiști în opera avvei Evagrie Ponticul.
Mare nevoitor ca eremit într-o sihăstrie din sudul Elveţiei (Eremo Santa Croce, Ticino), el este și un părinte duhovnicesc îmbunătăţit și căutat. Călăuzit de acest interes practic, de îndrumător duhovnicesc, părintele Gabriel a scris o serie de mici studii dedicate unor teme și aspecte din universul spiritual evagrian extrem de actuale și relevante astăzi pentru omul modern. Ele s-au concretizat în câteva micromonografii consacrate temelor — în ordinea publicării — akediei (1983), paternităţii spirituale și gnozei (1988), rugăciunii și misticii (1987), mâniei (1998) și gastrimargiei (2012).
Într o lume bântuită în exces de o escaladare îngrijorătoare a agresivităţii, de spectacolul și realitatea invadatoare a unei violenţe dezlănţuite, tot mai greu de stăvilit, actualitatea unui diagnostic corect al mâniei și irascibilităţii, dar și a unei terapii corespunzătoare prin reabilitarea blândeţii ca virtute în același timp „luptătoare” și gnostică, agonică și mistică prin excelenţă a creștinului abia dacă mai trebuie subliniată.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Tu, iubite cititor, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, caută-ți numele în cartea aceasta, la unul din sfinții Bisericii și învață de la el: cum trebuie să crezi în Hristos , să asculţi de Hristos şi să urmezi pe Hristos. Dacă faci acest lucru de mare folos duhovnicec, osteneala scrierii şi a tipăririi acestei cărţi este răsplătită.
Bagă de seamă să nu-ţi faci numele de ruşine, că ai nume de sfânt, şi ţine minte că prin toate mijloacele de sfinţire şi desăvârşire spirituală, Biserica are menirea să nască şi să crească sfinţi. Patria face din oameni cetăţeni, Biserica sfinţi. Biserica are trebuinţă de sfinţi, trăieşte prin sfinţi, formează sfinţi, reînvie neîncetat pe Pavel, Petru, Ioan, Andrei, Gheorghe, Dumitru, Maria, Ana, Elena...

Pr. Ilarion V. Felea

Detalii despre carte / COMANDA

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Sfântul Ioan Damaschinul a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul. Sentimentul general faţă de Islam era că acesta este o altă erezie iudeo-creştină, cu puternice elemente ariene sau monofizite.

Dacă musulmanii prin al lor Qur᾽ān au declanşat un război sfânt împotriva „celor care Îi atribuie lui Dumnezeu asociaţi” – i.e., creştinii care cred în Treime –, bizantinii au contraatacat după modelul Sf. Ioan Damaschinul, considerând Islamul un „înaintemergător al lui Antihrist”, DOP, XVIII. Totuşi, nu se poate susţine că Ioan Damaschinul a fost cel care a dat tonul pentru această atitudine creştină faţă de Islam. Ioan Damaschinul, dimpotrivă, a păstrat dialogul său cu Islamul într-un cadru teologic. (Daniel J. Sahas)

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

În marea tradiţie a filozofiei, Noica refuză orice lamentaţie asupra soartei culturii europene. El află un sens pentru toate avatarurile suferite de ea timp de mai bine de două milenii – acela, tocmai, de a fi ştiut să integreze toate experienţele şi, mai ales, de a fi ştiut să propună un model care a sfârşit prin a se impune lumii întregi. Descrierea fenomenologică pe care o face acestui model sfârşeşte printr-un racursiu al istoriei continentului nostru, în care fiecare epocă e aşezată sub semnul unei categorii gramaticale.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Din cele peste 1400 de însemnări cuprinse în Jumalul de idei al lui Noica, au fost alese cele mai frumoase: vorbele de înţelepciune, fragmentele de filozofie „caldă“, mărturisirile. Cititorul acestei Cărţi va deveni poate, pe neştiute, discipolul acelei Şcoli pe care Noica o evocase în Jurnalul filozofic din 1944 – o Şcoală care să dea oamenilor nu lecţii, ci stări de spirit.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

În ultima vreme slujba Sfântului Maslu a devenit foarte cunoscută şi intens celebrată, însă evoluţia istorică şi complexitatea sa liturgică sunt foarte puțin cunoscute. Ca şi în cazul altor slujbe ale Bisericii, studiul liturgic al Sfântului Maslu nu poate să se limiteze doar la textul actual din Molitfelnic, ci trebuie să analizeze evoluția sa istorică, în decursul căreia întâlnim diferite forme şi practici ale ungerilor cu ulei sfinţit, precum şi numeroase rugăciuni şi rânduieli care au stat la baza slujbei actuale, astăzi date uitării. Pe lângă Maslul terapeutic de astăzi, tradiţia noastră liturgică cunoaşte şi un Maslu penitenţial şi – ceea ce n-ar trebui să ne mire – un Maslu pentru cei adormiţi, fără a uita de utilizarea baptismală sau exorcistă a uleiului sfinţit. În ansamblul lor, slujbele pentru bolnavi nu s-au limitat niciodată doar la Sfântul Maslu, ci au existat şi mai există multe alte rugăciuni şi rânduieli dedicate bolnavilor.
Cartea de faţă încearcă să dezvolte această problematică, propunând revenirea la două variante distincte de Maslu pentru bolnavi şi penitenţi, ceea ce ne-a oferit șansa publicării pentru prima dată a textelor liturgice respective.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Viețuind într‑o societate în care personalitatea este fărâmițată, într‑o societate dominată de zgomot și de imagini ce îl robesc pe om rațiunii, simțurilor și stimulilor din afară, putem înțelege marea însemnătate a acestui mijloc de tămăduire al Bisericii Ortodoxe: isihia (liniștirea) minții. Este calea străbătută de toți prorocii Vechiului Testament, de apostoli, mucenici și mărturisitori, de asceți și cuvioși.
Fără isihie‑lucrare niptică, omul nu poate păși împreună cu Hristos pe calea dobândirii slavei Sale și nu poate ajunge la trăirea Tainei Crucii și a Învierii Lui, care exprimă duhul întregii Tradiții isihaste. Curățirea de patimi, împlinirea poruncilor lui Hristos vădesc, în fapt, pogorârea în propriul iad, adică în „valea” morții. Odată cu luminarea minții începe însă învierea cea dintâi, împărtășirea de Paștile Domnului. Predarea noastră în mâinile lui Hristos, Biruitorul morții, este însăși esența vieții isihaste.
De vreme ce teologia reprezintă descoperirea lui Dum­nezeu în inima curată a omului, tot ceea ce ține de închipuiri, rațiune omenească și este rupt de calea ascezei ortodoxe, prin care se curățește oglinda inimii, este mincinos și lipsit de ipostas. Cei care filosofează astfel se află în hotarele închinării la idoli, nu teologhisesc despre Cel Ce este, ci despre ceva lipsit de ipostas, produs al speculațiilor și al închipuirii lor. Tămăduirea omului constă în tămăduirea minții sale (nous) prin curățire, luminare și desăvârșire, cu alte cuvinte, prin vederea slavei lui Dumnezeu.

† Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

Din nenumăratele întâmplări pilduitoare şi poveşti cu tâlc pe care oamenii iubitori de înţelepciune le-au adunat de-a lungul istoriei de două mii de ani a creştinătăţii oricine poate primi dezlegarea nedumeririlor, întărire în necazuri şi şovăieli, seninătate în mâhniri, ferire de primejdii viitoare, dar şi simpla plăcere a unei lecturi pline de miez şi călăuzitoare la adevăr.
Asemenea istorisiri – poveşti adevărate din vieţile marilor nevoitori şi parabole cu înţeles adânc – sunt cuprinse şi în cartea de faţă, ce poate fi citită cu plăcere şi cu folos la orice vârstă şi în orice împrejurări.

Detalii despre carte / COMANDA