Descarca Revista

Sf. Arhangheli
Mihail si Gavriil

Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus

Noiembrie 2015

     
Sumar:
Cazul Colectiv: o interpretare din perspectiva relaţiei Stat-Biserică
Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Ştiri externe (EXT) - noiembrie 2015
Ştiri interne (RO) - noiembrie 2015
Despre ereziile contemporane şi sectele zilelor noastre precum şi despre abaterile canonice, morale şi bisericeşti
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (video)
Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2015
Cuvântul se cere a fi stăpânit
COSMA SI DAMIAN: despre cele trei perechi diferite de Sfinti frati
Viaţa Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina
Un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor - Apologia Părintelui Arsenie Boca
Brâul Maicii Domnului (povestire)
Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte
Ortodoxia în România (video)
Recviem pentru un vis. Mărturisirea unui ex-rocker
Stop discriminării și hărțuirii Majorității! (APEL)
Cum sa ne spovedim dupa indreptarul celor zece porunci si al fericirilor - Arhim. Ioan Krestiankin (CARTE)
Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (XV) - ISAIA - Pr. Ioan Sorin Usca (CARTE)
Ce anume il invatati pe copilul meu? Un medic expune minciunile educatiei sexuale si modul in care ele dauneaza copilului dvs. - Miriam Grossman (CARTE)
Moartea si viata de dincolo de mormant - Dimitrios Athanasiou (CARTE)
In mijlocul tinerilor. Repere pentru indrumarea grupurilor de tineret in Biserica - Preot Nicolae Nicău (CARTE)
Lupta cu patimile. Metode ascetice si psihologice (CARTE)



Tema lunii
Cazul Colectiv: o interpretare din perspectiva relaţiei Stat-Biserică - Radu Carp

Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate adresa un mesaj convingător şi totodată în acord deplin cu normele canonice? Este un pariu dificil, însă, odată înţelese premisele, este mult mai uşor a formula un plan de acţiune.

Cazul Colectiv a fost o nouă ocazie pentru a lansa în spaţiul public o campanie îm­potriva BOR. Precedenta ocazie a fost pri­le­juită de decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014 care modifica statutul dis­ci­plinei religie în şcolile publice. Pattern-ul mediatic a fost acelaşi: s-a pornit de la un caz specific pentru a se discuta despre re­laţia stat-biserică în general, deşi acel caz se referea la circumstanţe, şi nu la un în­treg sistem. De fapt, nu a existat o dis­cu­ţie, ci poziţii extrem de diverse au fost ve­hiculate de către protestatari, de la res­pin­gerea totală a religiei la invocarea religiei pentru amintirea victimelor. Presa nu a con­siderat acest episod drept un bun pre­text pentru a discuta din punct de vedere profesionist această relaţie, ci s-a preferat a se accentua derizoriul în care întreaga dis­cuţie publică a fost purtată. Experţii nu au fost chemaţi să explice cum s-a po­zi­ţionat biserica, cum ar trebui să se po­zi­ţioneze ori care este semnificaţia teologică a accidentului.

 Incă din primele ore ale tragediei, nu s-a comentat nimic despre prezenţa la faţa locului a preotului ISU din Dea­lul Spirii, Vasile Bârleanu, decorat ul­terior cu Crucea Patriarhală, un pre­ot care a acordat asistenţă nu numai spi­rituală, dar şi imediată victimelor. Raed Arafat şi Gabriel Oprea trebuiau să fie în prim-plan atunci când şi-au făcut apa­riţia, nu cei care s-au ocupat efectiv cu salvarea de vieţi omeneşti.

A urmat apoi episodul în care Patriarhul Daniel şi purtătorul de cuvânt al Pa­triar­hiei, părintele Stoica, au explicat absenţa Bisericii Ortodoxe exclusiv din perspectivă teologică. Într-adevăr, nu poţi cere unei biserici să organizeze slujbe religioase în ori­ce loc, în afara lăcaşelor de cult. Bise­ri­ca înseamnă nu ierarhia, ci comuniunea ce­lor prezenţi la slujbă, or, o astfel de co­muniune nu se poate realiza decât într-un cadru organizat, prestabilit. Desigur, ni­mic nu împiedică biserica să organizeze slujbe în afara lăcaşelor de cult, însă doar pe baza unor solicitări în acest sens. Răs­punsul exclusiv teologic a iritat. Ar fi fost poate indicat ca Patriarhul Daniel, în ca­li­ta­te de persoană privată, să se reculeagă la locul tragediei, mai ales că de ne­nu­mă­ra­te ori tinerii s-au rugat împreună în acest loc. Gestul arhiepiscopului romano-ca­to­lic Robu de a veni la Colectiv pentru a se autoînvinui a fost mai degrabă retoric: de ce nu a existat această atitudine a ace­leiaşi persoane şi în decembrie 1989?

 Puţini dintre cei care au comentat poziţia BOR faţă de cazul Colectiv ştiu că, în duminica de după petrecerea tragediei, în multe biserici ortodoxe s-a vorbit despre semnificaţia teologică a acestei tragedii şi mai ales despre jertfa creştinilor pentru semenii lor, cu referire la soarta dramatică a celor care au preferat să salveze vieţi chiar cu preţul vieţii lor. Nu a existat vreo „directivă“ a Patriarhiei. A fost vorba de un sentiment mai larg, împărtăşit deo­po­trivă de clerici şi laici.

 Ceea ce a determinat schimbarea atitudinii oficiale a BOR a fost scrisoarea de condoleanţe adre­sa­tă de Papa Francisc. Această le­gătură de cauzalitate nu a fost se­sizată în general, televiziunile fiind pre­ocupate mai degrabă să descrie ne­mul­ţu­mirea unor protestatari la adresa bisericii. Cum competiţia simbolică inter­con­fe­sio­nală fusese declanşată, gesturile nu au în­târziat să apară: slujba pentru familia ce­lor cinci copii rămaşi fără mamă, slujba din dealul Patriarhiei de vineri seara, me­sajul Patriarhului, slujbele din a doua du­minică de după producerea tragediei. Pe măsură ce biserica s-a întrecut în a arăta compasiune, manifestanţii au dorit să ara­te şi mai multă compasiune, prin ru­găciuni colective la locul producerii tra­ge­diei. A existat, aşadar, şi o competiţie in­ternă în cadrul bisericii, între clerici şi la­ici, pentru a demonstra cine este mai aproape de Dumnezeu. Această competiţie simbolică, la fel ca şi cea dintâi, nu a fost observată de pretinşii comentatori ai si­tuaţiei din punct de vedere religios. A fost mult mai facil să se arate că manifestanţii doresc să meargă la Patriarhie decât să se meargă la Patriarhie pentru a-i intervieva pe miile de credincioşi adunaţi să se roage pentru iertarea păcatelor celor decedaţi şi pentru unitatea bisericii. Majoritatea tă­cu­tă a devenit, fără temei, majoritatea ab­sentă în percepţia publică.

 Unii manifestanţi au scandat „vrem spi­ta­le, nu catedrale“. Sloganul nu a fost nou, ci împrumutat din recuzita Asociaţiei Se­cu­lar-Umaniste din România (ASUR). Mem­brii ASUR au scandat acest slogan, con­taminând şi alţi manifestanţi care nu ştiau exact dacă sloganul se referă la o realitate sau la o ficţiune.

 Câteva cifre sunt relevante, dar, în mod evi­dent, ele nu erau cu­noscute pro­tes­ta­ta­rilor: în Ro­mânia există un spital la 43.000 de locuitori, în SUA la 56.000, iar în Suedia la 106.000 de locuitori. Cât des­pre biserici, în România există un spi­tal la 40 de biserici, în Suedia la 41 de bi­serici, iar în SUA la 62 de biserici. Aceste ci­fre arată că, de fapt, raportarea biserică-spi­tal este una cu totul arbitrară. De ce nu s-a folosit în spaţiul public o altă com­pa­ra­ţie, poate mai relevantă: în România exis­tă în total 425 de spitale la 1.243 de cluburi?

 Se alocă în România mai mulţi bani pen­tru sănătate sau pentru religie? Iată ce ne spun cifrele bugetare referitoare la să­nă­tate (cifrele sunt în miliarde lei):

 

 

 

 

 

Prin comparaţie, bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost în aceeaşi pe­ri­oadă (mii lei):

 

 

Pentru a avea o imagine şi mai exactă, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Cul­te pe anul 2013, 72,79% a fost alocat pentru salarizarea personalului cle­rical şi doar 25,95% pentru repararea şi cons­trui­rea de lăcaşuri de cult. Într-un an, apro­ximativ 88.000 mii lei reprezintă bu­getul total alocat tuturor cultelor re­li­gi­oase din România pentru construirea şi re­pararea lăcaşelor de cult. Ponderea bu­getului SSC în PIB al României a fost pen­tru anul 2013 de 0,167% (Secretariatul de Stat pentru Culte, Statul şi cultele re­li­gi­oase, Litera, Bucureşti, 2014, pp. 55-56).

 S-ar mai fi scandat în stradă sloganul „vrem spitale, nu catedrale“ dacă aceste cifre ar fi fost cunoscute?

 A fost vorba doar de erori de comunicare din partea BOR în intervalul de timp ime­diat următor tragediei din Colectiv? Apa­rent, s-ar spune că biserica a in­ter­pretat doar în această cheie evenimentele: adu­cerea unui nou purtător de cuvânt în per­soana lui Vasile Bănescu, o persoană care a dovedit excelente abilităţi de co­mu­nicare în slujba presei scrise şi au­dio­vizuale a Patriarhiei, se înscrie în răs­punsul BOR la provocările cu care a fost confruntată. Biserica a înţeles însă şi că nu este vorba doar de comunicare, ci de un mesaj mai profund: religiozitatea care s-a manifestat cu această ocazie poate fi canalizată instituţional, şi nu negată în numele canoanelor.

 Demonstraţiile ocazionate de tragedia din Colectiv scot la suprafaţă o faţetă mai puţin cunoscută a României: o po­pu­laţie tânără, care nu a cunoscut deloc perioada comunistă şi care ma­nifestă un grad intens de religiozitate, dar nu neapărat de participare la viaţa bi­sericii - fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub titlul de believing without belonging [n.red.: crezând fără apartenenţă]. Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate adresa un mesaj convingător şi totodată în acord deplin cu normele canonice? Este un pariu dificil, însă, odată înţelese pre­mi­sele, este mult mai uşor a formula un plan de acţiune. (sursa: www.revista22.ro)




ACTUALITATEA religioasă
Hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În zilele de 28 şi 29 octombrie 2015, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care a hotărât:

    1. Înscrierea în calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama cu ziua de prăznuire la 4 noiembrie;
    2. Declararea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a anului 2017 ca Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română;
    3. Actualizarea de către parohii a pomelnicelor cuprinzând eroii creştin-ortodocşi (ai Războiului de independenţă, ai celor două războaie mondiale – atât pe frontul de vest, cât şi de est, ai închisorilor comuniste, ai Revoluţiei din decembrie 1989), care sunt pomeniţi la sărbătoarea Înălţării Domnului – Ziua Eroilor;
    4. Extinderea la nivel naţional, începând cu anul 2016, a Programului Sănătate pentru sate, desfăşurat cu succes în lunile septembrie-octombrie 2015 ca proiect pilot la nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

A fost apreciată activitatea ierarhilor şi clericilor din diaspora română pentru păstrarea credinţei ortodoxe, dar şi a identităţii etnice româneşti.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Ştiri externe (EXT) - noiembrie 2015

Duma de Stat a Rusiei a afirmat ideea ca renumita Catedrala Hagia Sophia (Sfanta Sofia) din Constantinopol (Istanbul) să fie redata Bisericii Ortodoxe, conform șefului Comitetului privind Proprietatea al Dumei, coordonatorul grupului parlamentar pentru protejarea valorilor creștine, Serghei Gavrilov.

Deputatul a spus că, pe 23 septembrie 2015, în Moscova, a fost inaugurata Moscheea catedrala din Moscova.

"Semnificația evenimentului a fost demonstrata de faptul ca, la ceremonia de deschidere, au participat Președintele rus Vladimir Putin, Președintele Republicii Turcia, Recep Tayyip Erdogan, Președintele palestinian Mahmoud Abbas și numeroase delegații de musulmani din întreaga lume, șefi de guverne și președinți ai parlamentelor din țările străine" - a spus parlamentarul.

Astăzi, când relațiile ruso-turce "trec printr-un test", sunt deosebit de importante inițiativele comune si propunerile de prietenie, a spus Gavrilov.

"Partea rusă consideră că este posibil să ne gândim de acum la Turcia, la Istanbul, la vechiul altar al lumii creștine - Hagia Sophia din Constantinopol (Sfânta Sofia) - vechea Catedrala bizantină, de care se leagă istoria universală a Bisericii Creștine. Ne așteptăm ca partea turcă să facă un pas amical - redând Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Bisericii Creștine"- a spus Gavrilov.
El a menționat că partea rusă este gata să participe financiar și să se implice în restaurarea monumentului creștin universal, cu cei mai buni oameni de știință din Rusia, din domeniul restaurărilor.

"Măsura ar ajuta Turcia și Islamul să demonstreze că buna înţelegere este mai presus de politică. Trebuie să returneze Hagia Sophia, crestinilor" - a spus parlamentarul. (www.lonews.ro)

În Deșertul Sinai, pe locul in care s-a prabusit avionul rusesc A321 "Kogalymavia", au fost instalate o cruce si o semiluna, de catre serviciile rusesti de interventie de urgenta.

Amplasarea acestora a putut fi posibila, după obținerea permisiunii Armatei Egiptene, conform LifeNews.

Prăbușirea Airbus-ului 321, al companiei aeriene "Kogalymavia", a avut loc pe 31 octombrie, în partea de nord a Peninsulei Sinai. La bord se aflau 224 de persoane, dintre care 217 pasageri. In aeronava existau peste 20 de copii, dintre care cel mai tanar avea doar zece luni. Nici unul dintre pasageri și din membrii echipajului nu a supraviețuit. Desi numarul mortilor a fost unul foarte mare, cel mai posibil ca rezultat al unui alt atac terorist, presa internationala a vorbit mai putin despre acest subiect, fiind vorba despre un avion rusesc. (www.lonews.ro)

Vladimir Putin, Președinte al Rusiei, a fost ales drept cea mai puternica persoana a lumii, pentru al treilea an consecutiv, de Forbes.

Angela Merkel - Cancelarul Germaniei - se află pe al doilea loc, iar Președintele Obama al SUA se află pe locul trei. Papa Francisc este pe poziția a patra.

Vladimir Putin a inregistrat succese în mai multe probleme mondiale, în special în cele din Orientul Mijlociu, Siria, NSA și Ucraina. Președintele Putin a avut întotdeauna o pozitie superioara fata de omologii săi occidentali.

Suportul profund al lui Putin in apărarea creștinilor din întreaga lume și ridicarea vocii sale împotriva persecutării creștinilor au provocat admiraţie în rândul a milioane de oameni. Mai mult, el este un creștin ortodox ferm, considerat a fi foarte apropiat de Patriarhia Moscovei. În timpul mandatului său, Guvernul Rus a retrocedat un număr mare de proprietăți Bisericii Ortodoxe Ruse, care fuseseră confiscate de autoritățile sovietice.

Într-un interviu acordat ziarului frantuzesc "Valeurs actuelles" ("Valori actuale") Președintele Siriei, Bashar Assad a declarat despre Vladimir Putin, ca a ramas singurul apărător al civilizației creștine. "Când analizez starea lumii, îmi dau seama că Vladimir Putin este singurul apărător al civilizației creștine" - il citează RIA Novosti pe Bashar al-Assad.

Intr-o excursie în Rusia, liderul american religios Franklin Graham a lăudat protecția oferita de Președintele Vladimir Putin "Creștinismului tradițional", inclusiv adoptarea legii care incriminează în mod eficient discursul pro-gay (propaganda gay).
Într-un interviu acordat ziarului Moskoviskii Komsomolet, Graham l-a criticat pe Președintele Obama pentru sprijinirea "politicilor care contrazic învățăturile lui Dumnezeu", laudandu-l pe Putin pentru "protejarea tinerilor rusi în fata propagandei homosexuale", adăugând că "homosexualii nu pot avea copii, ci ii pot lua pe cei ai altor oameni", potrivit unei transcrieri a interviului, din ziar:
"Am auzit că l-ati numit pe Barack Obama 'liderul mișcării lui antihrist'. E adevărat? Ce părere aveți despre actualul Președinte al Statelor Unite?"

"L-am întâlnit pe Președinte de mai multe ori. E o persoană foarte placuta. Dar susține și promovează politici care contrazic învățăturile lui Dumnezeu. Ca creștin, cred că avortul este o crimă; el il acceptă. Homosexualitatea și căsătoria între persoane de același sex sunt păcate împotriva lui Dumnezeu; iar Președintele le promovează. Eu nu sunt împotriva homosexualilor ca oameni. Dar Dumnezeu a poruncit ca o căsătorie trebuie să aiba loc între un bărbat și o femeie. Și apreciez foarte mult că Președintele Putin ii protejeaza pe tinerii ruși împotriva propagandei homosexuale; doar pentru a le da posibilitatea sa creasca și sa ia o decizie pentru ei înșiși. Din nou, homosexualii nu pot avea copii, ci pot lua copiii altor oameni. Eu cred că Președintele Obama (și voi repeta, este o persoană foarte placuta) conduce America pe drumul gresit. A adoptat o poziție împotriva lui Dumnezeu".

Situația în ceea ce privește religia in SUA este în declin. Secularismul, care nu este aproape cu nimic diferit de comunism, este o mișcare ateistă. Țara noastră este din ce în ce mai mult și mai mult seculara, mai ateista, scotandu-L pe Dumnezeu din guvernare, scotandu-L pe Dumnezeu din școli. Suntem martorii unei Americi care isi pierde multe libertăți religioase. În țara dumneavoastră, în ultimii 30 de ani, am văzut schimbări pozitive. Dar, în aceeași perioadă de timp, în SUA, schimbările au fost negative.

Într-o întâlnire cu Patriarhul Kirill, lider al Bisericii Ortodoxe Ruse, care a aparut pe larg în mass-media rusă (vezi ARHIVA Lăcaşuri Ortodoxe®), Graham a spus: "Când eram tânăr, eram îngrijorat de faptul că lumea va deveni ateista sub influența comunismului, dar în timp ce comunismul a căzut, ateismul se deplaseaza oriunde. Din păcate, propriul meu Președinte promovează ateismul. Am vorbit despre acest lucru cu Președintele Obama, dar nu a înțeles. Din păcate, el nu are o viziune crestina asupra lumii".

Potrivit unui alt raport, Graham i-a spus Patriarhului Kirill: "Multe Biserici din America au început să susțină homosexualitatea. Acest lucru este teribil, este un păcat și vine împotriva lui Dumnezeu".

"Va chem sa va rugati pentru Președintele Rusiei, care protejeaza Creștinismul tradițional", a spus Graham.

Graham a luat parte la un forum pe tema "Religie și Pace", alaturi de mai multi lideri religioși.

Graham și Patriarhul Kirill au anuntat un plan de de organizare a unei conferințe internaționale privind persecutarea crestinilor din Orientul Mijlociu.(www.lonews.ro)

Șeful Departamentului Sinodal pentru Relatii intre Biserică și Societate al Bisericii Ortodoxe Ruse, protopopul Vsevolod Chaplin, a declarat că Rusia trebuie să devină un centru de greutate pentru oamenii din diferite țări care doresc să schimbe lumea.

"Oamenii caută dreptatea, sensurile ultime, o nouă ordine mondială. Trebuie sa le permitem să-şi realizeze visul paşnic, legal, dar foarte direct. Trebuie să-i aducem pe acești oameni împreună", a spus acesta.

"Trebuie să identificam cele mai bune idealuri, luptând împotriva sistemelor care provoacă nedreptate și a elitelor care dictează peste voința popoarelor", a spus preotul. "Dacă vom putem susţine visele cele mai intime și îndrăznețe ale oamenilor din întreaga lume, atunci nu ne vor mai speria nici terorismul, nici extremismul. Ideologic, spiritual și moral, vom fi mai puternici decât orice forță malefică", a spus el.

Terorismul trebuie să fie înfruntat cu forţa, dar, cu toate acestea, forța nu este suficientă, deoarece "chiar si cele mai puternice armate și servicii de informații vor fi în imposibilitatea de a învinge amenințarea, atunci când ea a cucerit inimile și mințile oamenilor", a declarat preotul.

Unii oameni se alătură Statului Islamic, o organizație teroristă interzisă în Rusia, în căutarea dreptăţii la nivel global, dar "se înșeală" și sfârșesc "în mâinile ucigătoare si extrem de murdare", a spus preotul.

"Noi, Rusia, avem nevoie de cei mai buni oameni, care vor să schimbe lumea. Să vină la noi, sa se unească cu noi din diferite țări, și poate, să vină aici pentru a lucra împreună", a spus el. . (www.lonews.ro)

Mitropolitul Ambrozie de Kalavria a criticat legile adoptate de Parlament, în cadrul celui de-al treilea memorandum cu creditorii: "Aceste legi dure și inumane duc la decapitarea Greciei. Aeroporturile din Grecia au fost deja vândute germanilor. A început înstrăinarea averilor și a rezervelor de aur ale țării". Pe lângă "distrugerea idealurilor ortodoxe", se face şi "vânzarea Greciei", a scris episcopul.

Pentru a obţine de la UE liberalizarea regimului de vize deputaţii ucraienieni au votat introducerea în Codul Muncii a nediscriminării pe motive de "orientare sexuală" și "identitatea de gen" în relațiile de muncă.



Ştiri interne (RO) - noiembrie 2015

O inregistrare video a fost difuzată de Centrul Media Al-Hayat al grupării Stat Islamic. ISIS ameninţă "coaliţia diavolilor", din care fac parte 60 de ţări (vezi cele 60 de steaguri din film), printre care şi România, Republica Moldova, Ucraina, Bosnia-Herţegovina, Malta, Elveţia şi Israelul, Marea Britanie, Statele Unite, Japonia, Canada, Franţa şi Australia (sunt filmate cele 60 de steaguri).

"Iată coaliţia diavolilor, la care se alătură Iranul, Turcia şi Rusia", afirmă vocea din înregistrare. (www.gandul.info)

“Muftiatul Cultului Musulman din România, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani şi Uniunea Democrată Turcă solicită autorităţilor române ca în această perioada tensionată la nivel internaţional să acorde o mai mare atenţie problemelor cu care se confruntă şi comunitatea musulmană din România şi care odată scăpate de sub control ar putea avea repercusiuni asupra întregii societăţi. Este vorba despre existenţa, pe teritoriul României, a lăcaşurilor de cult musulman în care se propagă idei religioase necunoscute, lăcaşuri care nu au avizul Muftiatului Cultului Musulman din România. Despre existenţa lor şi despre pericolul pe care acestea îl prezintă, noi, reprezentanţii celor trei instituţii, am atras atenţia şi în cadrul unei întâlniri pe care am avut-o la începutul anului cu parlamentarii constănţeni”.

“Pentru o gestionare cât mai eficientă a acestei probleme considerăm că trebuie urmat modelul din Marea Britanie, acolo unde lăcaşurile în care se propagă fundamentalismul sunt închise. De asemenea, solicităm din nou public reglementarea legislativă a înfiinţării şi funcţionării lăcaşurilor de cult cu precădere a celor islamice. Considerăm că orice lăcaş de cult, indiferent de confesiune, trebuie să fie avizat de cultul căruia îi aparţine şi de alte instituţii abilitate ale statului”.

„Personalul care oficiază slujbe ar trebui să fie avizat atât de cultul căruia îi aparţine, cât şi de Ministerul Educaţiei. Astfel, vom evita situaţiile în care anumiţi cetăţeni străini sau români îşi asumă statutul de reprezentanţi ai comunităţii musulmane, vorbesc în numele acesteia şi oficiază slujbe, ignorând instituţiile abilitate ale statului român. Departe de noi gândul de a crea panică sau de a ne evidenţia în vreun fel în spaţiul public în această perioadă şi aşa destul de agitată. Cu toate acestea, ne vedem obligaţi să semnalăm aceste derapaje pentru a nu ajunge în situaţii similare celei din Franţa. Nu vrem ca asupra unor comunităţi istorice, precum cea turcă şi tătară din România, care şi-au câştigat un respect deosebit în România şi care sunt parte a mozaicului etnic dobrogean, să planeze suspiciuni sau, mai rău, să fie marginalizate şi chiar stigmatizate”.

“Profităm de această ocazie pentru a face un apel la cultele recunoscute oficial şi la autorităţile administraţiei publice locale să ne ajute să identificăm toate lăcaşurile de cult islamic existente pe teritoriul României. Orice alte voci care vin cu diferite opinii privind strategia de promovare a Religiei Islamice pe teritoriul României nu numai că nu sunt avizate, dar nu au nici studiile de specialitate în domeniul teologiei islamice, iar cel mai grav fapt este că nu îşi vor asuma eşecul în cazul unui eveniment similar cu cel din Franţa”.

În contextul societății de azi, marcată de secularizare, incertitudine și lipsă de ideal mobilizator, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, subliniază importanța misiunii Bisericii, care trebuie să armonizeze cuvântul predicii și al catehezei cu lucrarea caritabilă (filantropică), prin ajutorare concretă, prezență activă și consolatoare în mijlocul oamenilor.

 De asemenea, Patriarhul României semnalează necesitatea coresponsabilității și cooperării clericilor și laicilor în misiunea dinamică a Bisericii. Acestea pot fi susținute astăzi prin mijloace moderne de comunicare – televiziune, radio, rețele de socializare, presă scrisă și on-line – instrumente prin care lucrarea Bisericii poate ajunge la cei care nu cunosc sau au uitat bucuria comuniunii în iubirea lui Dumnezeu.

 Deși societatea secularizată de astăzi este mai mult critică decât îngăduitoare cu slujitorii Bisericii, cerând ca Biserica să ajute cât mai mult societatea, chiar dacă societatea secularizată nu o ajută, la rândul ei, ci adesea prezintă ostilitate față de Biserică, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îndeamnă clericii și credincioșii ortodocși la fidelitate față de Hristos și Biserica Sa. Preafericirea Sa menționează că unii dintre cei care sunt tulburați sau dezorientați astăzi se vor schimba în bine, mai ales când vor găsi la slujitorii și credincioșii Bisericii pacea și bucuria sufletească dăruite lor de Hristos.

 În fața provocărilor contemporane legate de fenomenul secularizării, al migrației și al violențelor de tot felul care generează emoții și atitudini diferite (pro și contra) față de Biserică, în calitate de slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îndeamnă clericii și credincioșii să recurgă cu precădere la modelele duhovnicești reprezentate de Sfinții Părinți ai Bisericii și de părinții duhovnicești români care au trecut prin multe încercări și necazuri, dar, prin rugăciune și răbdare, înțelepciune și speranță, ne-au transmis o lucrare misionară dinamică și o spiritualitate românească pașnică, vie și luminoasă. (http://basilica.ro)

Din iniţiativa Patriarhului Daniel, a fost numit un nou purtător de cuvânt al Patriarhiei: consilierul patriarhal Vasile Bănescu, cunoscut ca realizator de emisiuni la Televiziunea Trinitas (directorul Departamentului "Credinţă şi Cultură"). El intenţionează să organizeze inclusiv conferinţe de presă la care să participe şi Patriarhul BOR.




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Despre ereziile contemporane şi sectele zilelor noastre precum şi despre abaterile canonice, morale şi bisericeşti

În loc de Introducere - Ce este erezia?

Conform Dicţionarulului Explicativ al Limbii Române (DEX) erezia este 1. o doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. greșeală, eroare, rătăcire. Din fr.hérésie, lat. haeresis. 

Erezia este învăţătura religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi autentică, si, de aceea, (această învăţătură) este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină.

Diavolul, când a văzut că puterea sa a fost nimicită de tot prin Crucea şi prin Învierea lui Iisus Hristos, a început să lupte împotriva Bisericii printr-o nouă metodă, prin metoda falsificării.

Nu vine să spună că Iisus Hristos nu este nimic, pentru că a fost biruit; Ci vine şi vorbeşte limba falsificării şi spune: „Da, desigur! Eu sunt de acord cu Iisus Hristos. Sigur că da! Dar, ştiţi, Iisus Hristos - important om! - dar... nu este Dumnezeu"! Sau altfel: „Desigur! Este Dumnezeu!... Dar nu s-a făcut om; era în aparenţă om"! Şi aşa mai departe. Adică, diavolul urmăreşte în orice chip să facă o abatere de la adevăr.

Potrivit acestei definiţii, pentru oricare biserică sau confesiune, toate celelalte, care nu mai împărtăşesc doctrinele acesteia, sunt erezii. Acelaşi lucru se aplică şi din partea celorlalte. Vreau să spun că, în felul acesta, toate bisericile şi confesiunile din lume pot să le categorisească pe celelalte ca şi erezii. Un exemplu în această privinţă poate servi marea schismă bisericească din anul 1054 când bisericile catolică şi cea ortodoxă s-au declarat una pe alta “anatema”, adică eretice.

Cine atunci este drept şi care este criteriul după care poţi să ştii care este doctrina dreaptă şi care este erezie? În acest articol vă propun să facem o analiză biblică şi scripturistică asupra acestui subiect, pentru că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, recunoscut de majoritatea bisericilor, dar chiar şi dacă nu vor unii să-l recunoască aşa cum este, nu se schimbă nimic de la aceasta. Sfintele Scripturi rămân să fie şi vor fi totdeauna Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul „erezie” este menţionat în Noul Testament şi este cuvântul grecesc  “hairesis”, care poate fi tradus “alegere”,  sau “grupare” sau “sectă”. De fapt, haideţi să privim textele din Biblie sau Sfânta Scriptură unde este aplicat acest text şi astfel, vom vedea cum au fost traduse şi ce ne învaţă cu privire la erezie. 1 Corinteni 11,19 conţine o menţiune a cuvântului grecesc “hairesis”, care este tradus aici cu românescul “partide”. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre felul cum creştinii din Corint veneau şi participau la Împărtăşanie, adică la Cina Domnului. Iată ce spune el:

Mai întâi de toate, aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni. (1 Corinteni 11; 18-19)

În situaţia descrisă, vedem că ereticii încă nu au ieşit din sânul bisericii, ci, aflându-se împreună cu alţi creştini, au creat o grupare care aduce dezbinare în biserică. Chiar dacă sunt împreună cu ceilalţi creştini, ereticii nu au pace şi colaborare cu ei. Acesta este efectul care îl aduc ereziile, ele creează partide în sânul bisericii şi, în cele din urmă, duc la dezbinare.
Galateni 5, 20 traduce cuvântul “hairesis” cu “certuri de partide”. Bisericile Galatiei au fost plantate de apostolul Pavel, dar au fost expuse unui atac acut din partea învăţăturii eretice a iudaizatorilor, care spuneau că nu este suficient să crezi în Domnul Iisus pentru a fi mântuit, mai trebuie să ţii şi poruncile Legii Vechiului Testament, cum sunt circumcizia, Sabatul, diferite spălături, restricţii în mâncare şi multe altele. Pavel a scris foarte supărat această epistolă şi cel mai mult a fost supărat de naivitatea creştinilor din Galatia, care au fost atât de “lesne crezători” acestor erezii. Când enumără faptele firii pământeşti, Sfântul Apostol Pavel enumără şi ereziile.

Iată pasajul biblic sau scripturistic:

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. (Galateni 5, 19 - 21)

Potrivit acestui pasaj biblic, ereziile sunt faptele firii păcătoase, care sunt condamnate şi cei ce le practică, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

2 Petru 2, 1 este referinţa biblică, unde cuvântul grecesc “hairesis” a fost tradus cu românescul “erezii”. Iată ce spune textul biblic şi scripturistic:

În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. (1 Petru 2, 1)

 

Motivele 

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu “prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic ci axiologic - adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romano-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolică. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important.

Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Iisus Hristos. Nu există mai multe “biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele “erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omenească, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele “noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie.

Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit. Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vieţii Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele stătute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem lângă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun.

Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale. Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei. Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrâncesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Iisus Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina fărădelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici. De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani.

Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie “misiuni”.

Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvârșește prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Închinătorilor Luminii Necreate “Sfântul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium “Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

 

Despre noile mișcări religioase

De când este lumea şi pământul noi religii au apărut iar altele au dispărut. Un fenomen care face parte din însăşi dezvoltarea sau declinul civilizaţiei umane. Dar poate ca nicicând, fenomenul apariţiei unor noi curente religioase nu a cunoscut o efervescenţă mai mare ca acum.

Potrivit specialistului american Gordon Melton, numărul mişcărilor care nu s-au dovedit periculoase – evanghelice, sincretiste, New Age, terapeutice – s-ar ridica la aproape 20.000, fără a le număra deci pe cele cu orientare teroristă. Zonele cele mai atinse de această expansiune sunt în principal America Latină şi Europa de Est, mai vulnerabile din cauza precarităţii economice şi legislative. În Europa Occidentală situaţia este relativ stabilă: în fiecare zi apar şi dispar grupuri.

Dar pericolul sectelor nu constă în numărul acestora ci mai degrabă în caracterul distructiv al lor. Cum să ne raportăm la acestă situaţie? Este legitimă lupta împotriva sectelor în contextul libertăţii de exprimare? După ce criterii stabilim care noi mişcări religioase sunt legale sau nu şi ce garanţii avem că sub pretextul luptei împotriva sectelor nu se vor face abuzuri tot atât de periculoase şi nedrepte?

Până prin anii ’70, definirea religiei nu era un lucru chiar atât de dificil. Cel puţin în contextul european, religia era asociată cu ideea de credinţă şi închinare la Dumnezeu. Cu timpul însă graniţele dintre religie, filosofie, psihologie, politică, şi multe alte domenii nu au mai putut fi tot atât de uşor de delimitat. O grupare care nu crede într-o fiinţă supremă numită generic Dumnezeu ci în fiinţe extraterestre, poate fi numită tot religie? Sau, amalgamul de psihologie şi metafizică poate fi încadrat în domeniul religios? Pentru simplificare, toate aceste noi mişcări, mai mult sau mai puţin religioase au fost numite noi mişcări religioase sau secte, acest ultim termen intrat dealtfel în limbajul comun.

Termenul de noi mişcări religioase (NMR) are avantajul de a fi neutru din punct de vedere ideologic fără a avea conotaţii peiorative precum cel de sectă.

Pe de altă parte unii cercetători nu sunt de acord nici cu acesta. Şi asta pentru că unele dintre mişcări nu sunt nici pe departe noi (luând în calcul ţara de origine) iar altele nu pot fi descrise deloc a fi religioase.

Unii sociologi au propus denumiri precum mişcări religioase nevonvenţionale sau mişcări de reînnoire religioasă sau chiar mişcări religioase controversate. Niciunul din termenii propuşi nu a fost însă pe deplin acceptat. Din motive de corectitudine politică, adesea se evită termenul de sectă fiind preferat cel de NMR.

 

Despre sectă ca erezie

Termenul de sectă este folosit în multe din limbile europene [1] având diverse conotaţii. După unii cercetători termenul derivă din latinescul sequi [2], care înseamnă a urma, însă după alţi cercetărori, termenul se pare că derivă din secare, care înseamnă a tăia, fiind pus în opoziţie cu religare, a re-lega, verbul care stă la baza cuvântului religie.

Aşadar, secta ar fi o contra-religie. De aici sensul comun pe care îl are termenul, conform şi dicţionarelor uzuale. Adesea secta este definită a fi un grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de organizaţia oficială. Aşa se face că putem avea secte în cadrul creştinismului, a iudaismului, a islamismului dar şi a altor religii. Aplicând însă principiul separării dintr-un corp originar se poate spune că însuşi creştinismul poate fi definit ca o sectă, fiind o derivare din iudaismul primului secol iar protestantismul o sectă a catolicismului.

Din perspectivă teologică secta este definită ca o deviere de la ortodoxie [3], fiind deci sinonimă cu erezia. Social vorbind, nu trebuie însă să ne grăbim să identificăm drept sectă orice mişcare religioasă care nu are aceleaşi dogme ori doctrine cu cele ale majorităţii. Cel mult poate fi declarată erezie, plecând de la un anume set de învăţături care sunt definite ca normă a dreptei şi curatei învăţături. Aici aspectul social joacă un rol important.

Iată un exemplu: chiar dacă din perspectiva teologică ortodoxia răsăriteană, prin însăşi titulatură vrea să se identifice ca învăţătura corectă, în opoziţie cu catolicismul, nimeni astăzi nu mai poate numi ca erezie şi nicidecum sectă creştinismul de rit catolic. Şi asta nu pentru că nu ar fi argumente teologice, ci pentru că aspectul social joacă un rol important. Mizând tocmai pe impactul pe care termenul îl are asupra populaţiei [4], şi pe fundalul unui acerb joc al intimidării, bisericile istorice, majoritare în unele zone, preferă folosirea lui atunci când vor să identifice anume grupări dizidente sau alte confesiuni mai noi derivate ori nu din organizaţia mamă.

 

Despre sectă ca deviaţie socială

Lucrările actuale din domeniu caută să definească secta în acord cu anumite caracteristici cheie. Încă din secolul XIX-lea, Max Weber şi Ernst Troeltsch defineau secta ca fiind un grup religios extremist, intolerant şi antisocial. Comisia pentru drepturile omului, propunea în anul 1993 următoarea definiţie pentru sectă: grup care se prezintă sau nu ca religie, ale cărui practici sunt susceptibile de a cădea sub incidenţa legislaţiei ce protejează drepturile persoanei ori ale legilor unui stat de drept [5].

Conform raportului MILS [6] din anul 1999 secta era definită ca o asociaţie sau structură totalitară cu obiective religioase declarate sau nu, a cărui comportament aduce atingere drepturilor omului şi echilibrului social.

Dintr-o altă perspectivă, secta este definită ca un grup periculos, perceput ca izolat, rupând orice legătură cu societatea. Cu toate acestea nici izolarea de lume nu poate fi luat ca un criteriu definitoriu pentru o sectă: şi ordinele monastice se izolează fără a fi declarate secte.

Unii sociologi, printre care şi Danièle Hervieu-Léger [7] consideră că nu este posibil a oferi o definiţie corespunzătoare. Atunci când se adoptă o neutralitate axiologică este imposibil de a evalua ce este şi ce nu este periculos.

Aşa se face că cercetătoarea propune ca statul să intervină nu la nivelul dogmatic ci la cel comportamental. Autorităţile pot interzice doar manifestările unei anume grupări (religioase ori nu) identificate ca fiind periculoase dar nu şi crezurile acesteia.

În ciuda faptului că nu se poate oferi o definire corespunzătoare, toţi cercetărorii sunt de acord că sectele sunt un pericol social. Adesea ele sunt numite o adevărată plagă pentru societate. Şi atunci ce poate face statul în această privinţă? Dacă am continua cu paralela, asemănând sectele cu o boală la nivelul societăţii, atunci se pot întrevedea două direcţii: una ar fi prevenţia iar cea de a doua vindecarea. Dar apare însă imposibilul: cum poţi preveni o boală pe care nu o poţi identifica în mod concret?

 

Statul şi sectele

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, atenţia guvernelor este întreptată nu atât de mult asupra a ceea ce învaţă o oarecare grupare ci mai degrabă ce face şi mai ales ce intenţionează să facă. În realitate legea nu pedepseşte individul pentru ceea ce crede sau nu crede ci pentru ceea ce face sau nu face. Până la urmă tocmai acesta este rolul legii: de a reglementa norme de conduită. Nici un guru bio-energo-terapeut nu poate fi acuzat de concepţiile pe care le are privitor la metodele de vindecare dar poate fi acuzat de înşelăciune ori fraudă. Un martor al lui Iehova poate fi închis pentru că nu acceptă satisfacerea stagiului militar obligatoriu dar nu şi pentru simplul motiv că nu este ortodox sau catolic. Până la urmă tocmai aici se poate face diferenţa între un stat care acordă ori nu libertate religioasă. Un stat cu adevărat democratic va permite ca anumite grupuri să susţină precepte care sunt împotriva legii dar care nu sunt per se nocive.

Refuzul stagiului militar, refuzul de a munci într-o anume zi (cazul evreilor, adventiştilor sau musulmanilor) nu sunt motive de a categorisi o anume grupare drept sectă. Într-o societate democratică trebuie să fie posibilă tocmai acceptarea acelora care nu sunt ca noi (majoritatea).

Până la urmă nu tot ce este ilegal reprezintă şi o crimă împotriva umanităţii. Paradoxal este că tocmai statul printr-o legislaţie precară şi defectuoasă devine vinovat de continua stare de certuri şi violenţe interreligioase. O lege care interzice o anume practică religioasă dovedită a fi nepericuloasă nu face nimic altceva decât să incite la discriminare şi ură.

Puse faţă în faţă cu pericolul sectelor, guvernele caută instrumente prin care să preîntâmpine diverse acte de terorism. La nivelul fiecărui guvern există o comisie sau agenţie specializată tocmai în studiul noilor mişcări religioase.

În Marea Britanie există INFORM (Information Network Focus on Religious Movements/Reţeaua de informaţie cu privire la mişcările religioase) iar în Franţa pe lângă o comisie parlamentară există şi una guvernamentală.

În Austria, din anul 1998, ca urmare a unei legi federale există Bundesstelle für Sektenfragen. Tot din acelaşi an, în Belgia, ca urmare a unui nou act legislativ, aparatul securităţii interne se va ocupa şi de monitorizarea sectelor prin noua divizie „Terorism şi secte”.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în România, unde SRI are ca obiect de activitate şi supravegherea mişcărilor religioase.

Inclusiv la nivel european există o comisie pentru studiul sectelor. Conform datelor UE se pot identifica trei categorii de secte: secte absolute: cele care doresc schimbarea societăţii şi cu care dialogul este imposibil. Se poate aminti aici Biserica Scientologică sau Ordinul Templului Soarelui. mişcări a căror caracter religios or filosofic nu poate fi atacat, dar a căror componente sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor omului. Ca exemplu se pot da martorii lui Iehova care refuză transfuzia sanguină şi stagiul militar. mişcări presupus sectare. Se cere un studiu mai aprofundat. Ca exemplu amintim antropozofia.

În Franţa s-au putut identifica 173 de mişcări sectare, 69 pot fi categorisite după un tip unic dominant iar restul de 104 având un tip asociat. Potrivit datelor oficiale, în Romania au fost identificate 350 de secte de o mare diversitate, ceea ce face dificilă clasificarea lor.

În urma unei anchete din anii 1996 - 1997 guvernul belgian a împărţit sectele în doar două categorii: 1. grupuri organizate care au o docrină în cadrul unei religii; acestea nu sunt periculoase şi nu sunt sub o observare atentă primind dealtfel recunoaştere legală din partea statului. 2. Al doilea grup este format din aşa numitele organizaţii sectare periculoase care sunt identificate ca având concepţii ce duc la acţiuni care pun sau pot pune în pericol individul şi societatea.

Aşadar, prin recunoaşterea legală de către stat, o NMR (care rămâne în continuare eretică) încetează de a mai fi privită ca sectă sub aspect social. (A se vedea şi Cultele religioase recunoscute de Statul Român.)
 

Un amalgam, un amestec de minciună şi adevăr

Situaţia reală este însă dificil de cunoscut, existând diverse interese pentru a umfla cifrele: sectele – pentru a-şi exagera importanţa, asociaţiile de luptă împotriva lor – pentru a justifica amploarea acţiunilor întreprinse, responsabilii politici – pentru a se aşeza în postura de cruciaţi împotriva unui flagel social, iar mass-media – pentru a câştiga audienţă sau a-şi vinde publicaţiile. Scandalurile mediatice aduc în prim-plan sinucideri colective, atentate, asasinate, afaceri politico-financiare, infracţiuni privind codul muncii, infracţiuni financiare şi fiscale, trafic de stupefiante, exercitarea ilegală a practicii medicale,manipularea mentală şi spălarea creierului. Datorită mediatizării intense, la nivelul populaţiei se ajunge la o fobie colectivă ce dă naştere nu de puţine ori la intoleranţă nejustificată.

Pe de altă parte, tot mass-media este cea care deformează realitatea calificând ca sectare multe dintre cultele oficial recunoscute de statul român. În mod implicit aceasta este instigare la ură, fiind mult mai nocivă decât însăşi confesiunea religioasă incriminată. În multe articole din presă (nu doar din România), informaţiile sunt denaturate sau tendenţioase. Modelul se pare că este unul standard. Se prezintă fapte monstruoase incontestabile (vezi Calendarul negru al sectelor) ale unor anume grupări, după care prin generalizare, în aceeaşi categorie sunt incluse grupări religioase eretice teologic (incontestabil dealtfel) dar fără a li se putea asocia şi un grad sporit de periculozitate socială.

Este lesne de înţeles că ereticii (oricare ar fi ei şi faţă de oricine i-am cataloga astfel) nu sunt agreaţi şi inevitabil sunt percepuţi ca un pericol. Dar stimabili jurnalişti ori oameni ai bisericii, lăsaţi războiul să rămână la nivelul dogmelor fără a mai produce instigare printr-o denigrare artificială! Vi se pare cunoscut ceva? Când creştinismul devenea o ameninţare pentru păgânismul clasic, fiind perceput ca o sectă periculoasă, tot ceea ce trebuia să se facă era de a-l descrie ca atare. Şi nu de puţine ori creştinii au fost numiţi atei (pentru că nu se închinau la zei) sau canibali (pentru că prin împărtăşanie mâncau trupul lui Iisus Hristos) sau chiar incestuoşi (pentru că soţia cuiva era numită şi soră). Adevărat şi totuşi o minciună! Pericolul exagerării poate duce în final la daune reale din cauze imaginare.

Dar există şi pericolul celălalt, al minimalizării. Este adevărat că nu se poate găsi un antitot pentru secte ori sectanţi, dar după cum spunea Danièle Hervieux-Léger, ar fi câteva remedii: bunul-simţ, discernământul, educaţia şi spiritul critic. Şi aş mai adăuga ceva. Pentru că sectanţii sunt tot oameni, mai avem nevoie de o minte luminată şi de o inimă fierbinte. Şi eu sunt tot un om.

 

Criterii de periculozitate conform MILUDES

Manipulare mintală a adepţilor.

Centralizarea puterii în mâinile unei persoane cu autoritate harismatică: un guru sau un consiliu de conducere.

Organizare piramidală.

Învăţătură exclusivă: singura adevărată.

Stoarcere de fonduri.

Dezechilibrare mentală.

Cerinţe financiare exorbitante.

Ruptură cu mediul de origine.

Punerea în pericol a integrităţii fizice.

Recrutarea de copii.

Discurs antisocial

Tulburarea ordinii publice.

Tentative de infiltrare în conducerea statului

Evaziune fiscală.

Alte caracteristici

Este un grup la care se aderă voluntar, dar care îşi rezervă dreptul de a refuza intrarea cuiva.

Pentru a deveni membru este necesar a îndeplinii anumite condiţii impuse. Oricine

încalcă regulile nu mai poate rămâne în cadrul grupului.

Secta este un grup exclusiv, considerându-se cei aleşi, fiind deci diferiţi de restul lumii.

Secta propune un model de perfecţiune personală.

Secta este majoritar condusă de neprofesionişti.

Secta intră adesea în conflict cu normele sociale.

Secta este un grup care cere o dedicare totală.

Secta are o putere mare de coordonare a vieţii personale.

Adesea sectele se izolează de societate formând comunităţi separate.

 

Câteva date, referinţe sau indicii despre Calendarul negru al sectelor

18 noiembrie 1978: 914 membrii ai Templului Popoarelor, dintre care 276 de copii mor

în urma unei sinucideri colective în Jonestown, Guyana.

19 septembrie 1985: 60 de adepţi ai Datu Mangayanon se sinucid în Mindanao, Filipine.

1 septembrie 1986: 7 adepţi ai Bisericii prietenii adevărului se sinucid în Wokayama, Japonia.

28 august 1987: 32 membrii ai mişcării Park Soon Ja se sinucid în Seul, Corea de Sud.

19 aprilie 1993: 72 de davidieni mor în urma incendierii fermei din Waco, Texas după săptămâni de asediu din partea FBI.

4 octombrie 1994: 53 (dintre care 16 copii) ai Ordinului Templului Soarelui au fost găsiţi morţi în două sate din Elveţia: Cheiry şi Salvan. Nu se ştie dacă a fost vorba de sinucidere sau asasinat.

1995: şeful spiritual al Caalerilor lotusului de aur, Gilbert Bourdin, este acuzat de viol şi agresiuni sexuale de o fostă adeptă.

20 martie 1995: atentatul cu gaz sarin organizat de membrii sectei Aum Shinrikyo la metroul din Tokyo. Sunt 12 morţi peste 5.000 de răniţi.

23 decembrie 1995: 16 membrii ai Ordinului Templului soarelui printre care 3 copii sunt găsiţi carbonizaţi în Vercors, Franţa. Nu se ştie dacă a fost asasinat sau sinucidere.

24 martie 1997: 5 adepţi ai aceluiaşi ordin sunt găsiţi morţi în Québec, Canada.

26 martie 1997: 39 de membrii ai sectei Porţile Paradisului (Heaven’s Gate) se sinucid luând fenobarbital în Santa Fé, California.

18 martie 2000: în Uganda aproape 1.000 de adepţi ai sectei Refacerea celor 10 porunci organizează o sinucidere colectivă într-o biserică incendiată.

26 decembrie 2002: societatea Clonaid pretinde că s-a născut primul copil clonat, o fetiţă numită Eva, creată de secta raëlienilor. Afirmaţia nu a putut fi probată de dovezi concludente.

10 februarie 2005: în Belgia, un tată şi o mamă atacă în justiţie pe martorii lui Iehova în urma decesului fiului lor de 35 de ani. Fiind handicapat, având vârsta mentală a unui adolescent de 14-15 ani a refuzat transfuzia sanguină datorită concepţiilor religioase. Medicul legist a stabilit că refuzul transfuziei de sânge a fost un gest sinucigaş.

 

CULTE RELIGIOASE RECUNOSCUTE DE CĂTRE STATUL ROMÂN

BISERICA ORTODOXĂROMÂNĂ

EPISCOPIA ORTODĂXĂ SÂRBĂ

BISERICA ROMANĂ – CATOLICĂ

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA GRECO - CATOLICĂ

BISERICA ARMEANĂ

CULTUL CREŞTIN DE RIT VECHI

CULTELE PROTESTANTE

BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)

BISERICA EVANGHELICĂ C.A.

BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ SINODO-PRESBITERIALĂ

BISERICA UNITARIANĂ

CULTELE NEOPROTESTANTE (EVANGHELICE)

BISERICA CREŞTINA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA

BISERICA CREŞTINĂ BAPTISTĂ

CULTUL PENTICOSTAL – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ

CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE

BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ

CULTUL ISLAMIC

CULTUL MOZAIC

ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

Conform Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC), http://www.culte.ro

 

Note, referinţe şi precizări:

1. În literatura anglo-saxonă termenul folosit este cult având acelaşi sens cu “secte” din franceză, “setta” din italiană, “secta” din spaniolă, ori “Sekte” din germană.

2. În latina clasică substantivul sectă însemnă mod de gândire, stil de viaţă sau în sens mai specific putea desemna un partid politic sau o şcoală filosofică. Termenul nu avea conotaţii ofensive.

3. Termenul de ortodoxie este folosit în sensul generic, din cuvintele greceşti orthos – drept, doxa – părere, învăţătură.

4. Este posibil ca din punct de vedere religios o mişcare să poată fi definită în continuare ca sectă fără a întruni însă şi condiţiile sociologice. Protestantismul, a fost, şi încă mai este considerat ca o erezie de către romano-catolicism, lucru valid dealtfel după normele eclesiastice, dar nu poate fi numit ca sectă şi din punct de vedere sociologic şi asta pentru că sunt societăţi care ele însele sunt protestante. Biserica Catolică nu va folosi niciodată termenul de sectă în contextul american – majoritar protestant, pentru că asupra populaţiei nu ar avea nici un impact (majoritatea e „sectantă”) dar va apela la el în Polonia catolică. În paranteză fiind spus, doar catolicii ar avea dreptul de a-i numi pe protestanţi sectanţi – fiind derivaţi din ei, lucru care nu mai este valabil şi pentru ortodocşi.

5. Massimo Introvigne şi J. Gordon Melton, Pour en finir avec les sectes – Le débat sur le rapport de la commission parlementaire, Paris, Ed. Dervy, 1996, p. 25

6. MILS (Mission Interministérielle pour la Lutte contre les Sectes / Comisia interministerială pentru lupta contra sectelor) este un organism al statului francez având ca misiune observarea şi analiza mişcărilor cu caracter sectar. A fost creată de primul-ministru fiind subordonată acestuia. Anual se publică un raport privitor la situaţia sectelor. Din 28 noiembrie 2002 MILS este înlocuită de MIVILUDES (Mission Interministérielle de Vigilance et de Lutte contre les Dérives Sectaires/Comisia interministerială de supraveghere şi luptă contra tendinţelor sectare). Rolul acestei noi comisii este de a analiza fenomenul mişcărilor cu caracter sectar care prin acţiunile acestora aduc o atingre drepturilor şi libertăţilor fundamnetale ale omului ori care constituie o ameninţare la adresa ordinii publice sau care sunt contrare legilor şi reglementărilor în vigoare.

7. Danielle Hervieu-Léger, La religion en miettes ou la question des sectes, Paris, Ed. Calmann-Lévy, 2001

(Cf. http://necula.info/pericolul-sectelor/#sthash.FbpQk57T.dpuf;

Cf. Marius Necula – Pericolul sectelor - http://necula.info/pericolul-sectelor/ - 03.11.2007/30.10.2015).

 

Despre impactul noilor „oferte“ religioase într-o lume tot mai individualistă şi secularizată

După schimbările politice din România, în anul 1989, ca şi în alte ţări dintre cele foste comuniste, fenomenul religios în general a căpătat şi la noi o mare amploare, sub toate aspectele.

Astfel, foarte rapid, a apărut, între altele, o nouă „ofertă“ religioasă şi pseudoreligioasă, abundentă şi uneori, din păcate, chiar agresivă, după aproape 50 de ani de educaţie atee la nivel oficial.

„Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi parareligioase este în prezent în România o realitate care nu poate fi ignorată“, menţionează Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, din Bucureşti.

- Care sunt principalele secte, curente, mişcări religioase şi parareligioase care fac din spaţiul românesc câmpul de manifestare al propriilor „acţiuni misionare“?

- Conform unor date oferite de către Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC), în România există în prezent peste 500 de asociaţii şi fundaţii religioase active. Din nefericire, unele dintre acestea au desfăşurat sau încă mai desfăşoară activităţi incompatibile cu scopurile declarate în momentul înfiinţării şi obţinerii aprobărilor legale pentru a putea funcţiona, activităţi uneori oculte.

Este foarte greu de făcut o nominalizare a tuturor sectelor, curentelor sau mişcărilor neoreligioase sau pseudoreligioase care au proliferat în România în ultimii 25 de ani, dar este cert că paleta acestora e una foarte largă, ca şi originea şi conţinutul mesajului lor, de altfel. Sunt prezente, de pildă, mişcări şi curente cu un fundament religios oriental cum ar fi MISA („Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut“), Yoga, Zen, Meditaţia Transcendentală, Ananda Marga, bahaismul etc., mişcări ezoterico-neognostice, cum ar fi teosofia, antroposofia, rozicrucienii, spiritismul, mişcarea Graal etc., grupări şi curente cu un caracter religios-filosofic, ca, de pildă, Scientologia, New-Age, dar şi curente cu un caracter ocult-distructiv, cum este satanismul. De asemenea, există tot felul de grupări şi mişcări, mai vechi sau mai noi, de sorginte autohtonă, cum ar fi mişcările de revigorare a zalmoxianismului, Turma Sfântului Ilie, Biserica Secretă etc.

 

Goana“ după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi

- Care sunt cauzele apariţiei şi răspândirii noilor mişcări şi curente religioase?

- Aşa cum sublinia un teolog contemporan francez, Jean Vernette, suntem pe drept cuvânt astăzi martorii unei „goane“ permanente şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, dintre care unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând.

Între multele cauze care conduc la apariţia şi proliferarea unor asemenea „oferte“ pe noua „psihopiaţă“ religioasă pot fi amintite, în primul rând, multiculturalitatea societăţii contemporane şi secularizarea ei tot mai accentuată, dar şi tendinţa tot mai accentuată de individualizare a omului de astăzi.

De altfel, se ştie că perioada postmodernităţii în care ne aflăm acum se caracterizează, în principal, prin individualizarea, fragmentarea şi un fel de „privatizare“ pe toate planurile: etnic, cultural, social, dar şi religios. Or, „oferta“ cu precădere a noilor mişcări religioase se înscrie exact pe această linie: dezinstituţionalizarea şi privatizarea credinţei şi religiei, în general, mântuirea prin propriile puteri, în afara Bisericii.

În plus, în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări foste comuniste, o cauză principală a constituit-o şi, uneori, încă o mai constituie, efectele perioadelor de tranziţie socială prelungită, ştiut fiind faptul că agresiunea socială asupra persoanei se reflectă şi în planul vieţii religioase.

De multe ori, lipsurile materiale îi determină pe unii să devină mai receptivi la noile „oferte“, mai ales când acestea vin la momentul oportun.

Desigur, această cauză vizează doar unele mişcări şi secte religioase (ex.: Martorii lui Iehova etc.), întrucât există alte mişcări şi secte care îşi recrutează adepţii cu precădere din rândul claselor sociale cu posibilităţi financiare şi o vizibilitate socială cu totul deosebite (ex.: Scientologia, Moon etc.).

De asemenea, aderarea la mesajul unor noi mişcări religioase se poate explica şi printr-o deplasare a sentimentului religios. La nivelul generaţiei mai tinere de astăzi, care constituie, de altfel, cea mai mare parte a adepţilor noilor religii sau pseudoreligii, se simte o trecere de la adeziunea fără dificultate la aceea de permanentă căutare: de la „discurs“ la „parcurs“. Se profilează tot mai frecvent în psihologia omului de astăzi primatul experienţei religioase directe, personale asupra principiului, tradiţiei, dogmei, instituţiei în sine etc. Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituţia, în cazul de faţă Biserica, de pildă, este relativizată. Această deplasare a sentimentului religios este evidentă mai cu seamă la tinerii interesaţi sau chiar adepţi ai neoreligiilor importate din Orientul Îndepărtat, cum ar fi în cazul Yoga, Zen sau alte psihotehnici de origine orientală.

Dincolo de aceste cauze foarte generale, unii tineri de astăzi din România, dar mai ales cei cu preocupări intelectuale, sunt interesaţi de „ofertele“ noilor mişcări şi curente religioase sau parareligioase, pentru că ele vin cu ceva nou, exotic.

În general, cei care au primit sau primesc o educaţie atee în familie şi-au creat anumite reflexe şi rezerve faţă de preoţi şi Biserică. În acelaşi timp, ei percep „tradiţionalul“ în general şi învăţătura Bisericii în special ca pe ceva desuet şi inacceptabil. De aceea, curiozitatea inerentă vârstei, „incompatibilitatea“ învăţăturii Bisericii cu educaţia şi convingerile lor, dublate de o anumită „sete“ spirituală nativă, le stimulează în mod evident tentaţia şi receptivitatea faţă de o nouă formă de religiozitate. În acest fel, condiţiile spre o aderare la aceasta, sau cel puţin spre o încercare pe această linie, sunt îndeplinite: multe dintre noile curente religioase (Yoga, Zen, Scientologia, New Age etc.) nu-i constrâng neapărat să creadă în existenţa unui Dumnezeu personal, ei având posibilitatea de a se împlini spiritual şi a se „mântui“ prin ei înşişi, fără vreun alt ajutor.

Dacă totuşi convingerile sale sau mediul în care trăieşte nu-i permit cuiva să meargă până acolo încât să renunţe la credinţa în Dumnezeu şi la Biserică, atunci are posibilitatea să facă şi una şi alta, îngroşând rândurile sincretiştilor tot mai prezenţi în societatea de azi. Sunt multe şi cunoscute cazurile unor tineri, cu precădere studenţi, care participă la viaţa Bisericii, se mărturisesc şi împărtăşesc din Tainele Bisericii, iar în viaţa particulară practică tot felul de tehnici de meditaţie asiatică, în speranţa acumulării unor „energii cosmice“, extensiunii conştiinţei şi „autoiluminării“.

 

Tinerii, victime concrete şi sigure ale „misionarilor“

- Ce îi determină pe unii dintre semenii noştri să adere la asemenea mişcări?

- Acest fapt s-ar putea explica, în primul rând, prin aceea că există o disponibilitate, aş spune latentă, la tânăra generaţie de a se lăsa uşor abordată din punct de vedere religios, de a răspunde la orice nouă „ofertă“ religioasă. Această disponibilitate latentă este cu mult mai prezentă decât s-a crezut până acum. Mai toţi „misionarii“ noilor mişcări religioase relatează cu câtă uşurinţă pot fi abordaţi tinerii, în orice zonă pietonală a unui oraş, pentru a li se prezenta noua „ofertă“ religioasă. Şi disponibilitatea este cu atât mai mare, cu cât această „ofertă“ reprezintă, de fapt, o „contraofertă“ şi o alternativă la mediul de viaţă şi religios cunoscut de tânăr până în acel moment.

Pe de altă parte, atractivitatea grupărilor neoreligioase trebuie căutată şi în planul relaţiilor interumane. La un prim contact cu ea, gruparea se prezintă ca o comunitate cu totul deosebită, în sensul că oferă o aşa-numită atmosferă de comuniune, un fel de love bombing şi armonie deplină, în contrast cu izolarea, singurătatea şi anonimitatea prin care se caracterizează lumea din jur. O atare viaţă comunitară devine atrăgătoare mai ales când cineva se află într-o situaţie de criză profundă.

În opinia psihologului şi teologului catolic Roman Bleistein, de pildă, fascinaţia mesajului noilor mişcări religioase constă în faptul că ele încearcă să facă o ofertă alternativă, de descoperire şi punere în valoare a propriei identităţi. Atari grupări religioase sau pseudoreligioase oferă tinerilor care-şi caută încă propria identitate un aşa-zis remediu salvator: un promotor entuziast, care întruchipează valorile şi descoperirile propriei identităţi; un spaţiu de viaţă, organizat după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional, cu un accent deosebit pe relaţiile interumane; o învăţătură care fascinează fie prin simplitatea ei teologică, fie prin exotism. Normele unor asemenea grupări religioase pot fi uşor percepute şi acceptate, în comparaţie cu orientările şi normele de viaţă oferite de societate.

Conform psihologilor, cei mai mulţi dintre adepţii noilor mişcări religioase sunt necăsătoriţi, tineri adolescenţi, care se află, să spunem aşa, într-o stare intermediară, de trecere de la o anumită fază la alta a vieţii. Ei se găsesc fie în perioada dintre studiile gimnaziale şi cele universitare, între perioada de studii şi începuturile profesiei, în perioada tranziţiei de la o profesie la alta, fie pur şi simplu în perioada desprinderii de casa părintească. Oricum, de cele mai multe ori, respectivii trăiesc faza confruntării cu o anumită stare de depresie sau dezrădăcinare temporară.

Un alt răspuns oferit de psihologia contemporană privind determinarea crescândă a unora faţă de noile secte, curente şi mişcări religioase constă în noul tip de socializare şi în sindromul psihic de comportament desemnat ca narcisism.

De pildă, Hans Günter Heimbrock, în lucrarea sa „Noua religiozitate“, afirmă că decăderea evidentă a societăţii patriarhale tradiţionale, ca urmare a evoluţiei social-politice, a avut consecinţe profunde asupra generaţiei actuale. După renunţarea la vechile valori morale, manifestarea religioasă a tinerilor se constituie într-un exemplu despre felul în care comportamentul regresiv narcisist domină de departe formele de depăşire a crizei generate de perioada de pubertate. În noile comunităţi religioase în care se integrează, tinerii regăsesc exact acele experienţe pe care, în mod natural, le-au trăit în copilărie: siguranţă, protecţie, iubire din partea celor apropiaţi etc.

- Despre efectele „învăţăturii“ folosite de aceşti „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ asupra victimelor şi a societăţii în general ce ne puteţi spune?

- Aş vrea să subliniez, în primul rând, că atunci când cineva aderă la o nouă mişcare religioasă, în credinţa că, astfel, va reuşi să depăşească acele conflicte sufleteşti interioare pe care le traversează, în realitate el îşi rezolvă problemele doar pe termen scurt, dar în nici un caz pe termen lung. Faptul că se identifică în mod exagerat cu gruparea nouă în care se integrează este, practic, în defavoarea evoluţiei propriei sale personalităţi. El ajunge până la a se înstrăina de propriile sale idei, percepţii şi sentimente în favoarea influenţelor de grup, ba chiar până la înstrăinarea de propriul său trup. Fireşte, este normal ca într-o oarecare măsură şi până la un nivel anume fiecare dintre noi să accepte propriile sale percepţii sau aspiraţii să fie confirmate prin girul societăţii sau comunităţii în care trăim.

Totuşi, capacitatea de a asculta ce spun cei din jurul nostru trebuie corelată totdeauna cu disponibilitatea şi capacitatea de a ne asculta pe noi înşine. Receptivitatea faţă de semnalele care ne vin dinspre comunitatea în care activăm şi trăim nu trebuie să blocheze nicidecum receptivitatea faţă de propriile idei, sentimente sau percepţii.

Atunci când este idealizată comunitatea, ca şi conducătorul acesteia, se anihilează în fapt echilibrul dintre conştiinţa de sine şi conştiinţa comunitară. Identificarea peste măsură cu gruparea religioasă sau cu liderul spiritual al acesteia poate conduce mai devreme sau mai târziu la sucombarea identităţii personale. Este, de fapt, exact ceea ce întâlnim în cazul unor adepţi ai comunităţilor guruiste, în cadrul cărora tot ceea ce contează este guru şi comunitatea pe care o reprezintă în modul cel mai exclusivist posibil, individul nemaicontând aproape deloc.

Majoritatea noilor mişcări religioase dispun de o structură organizatorică deosebit de rigidă, purtând amprenta unui principiu dictatorial de conducere. Subordonarea totală faţă de lider este prezentată uneori ca un mijloc de realizare a „mântuirii“, pentru că în rândul multor grupări liderul este considerat a avea însuşiri divine. Din această cauză, deciziile, ca şi criteriile pentru aducerea lor la îndeplinire, sunt greu transparente pentru adepţii de rând ai comunităţii respective.

Activitatea zilnică a adepţilor este strict reglementată. Ea vizează îmbrăcămintea, mâncarea, rugăciunile sau tehnicile de meditaţie, partenerii, ca şi distribuţia timpului. Prin programarea timpului zilnic şi privarea de somn se diminuează în mod voit capacitatea de concentrare şi de gândire critică. Se înregistrează, astfel, un proces etapizat de dezindividualizare şi uniformizare, care se manifestă atât în plan exterior, cât şi mental, conducând în cele din urmă la anihilarea propriului sine, a propriei personalităţi.

Pentru a accentua detaşarea de lumea din afară şi armonia din interiorul grupării, multe comunităţi neoreligioase dezvoltă un nou limbaj naţional, folosind tot felul de termeni cu o semnificaţie de circuit închis. Uneori, limbajul acesta este atât de supralicitat, ca în cazul Scientologiei, de pildă, încât acest lucru conduce la dificultăţi de comunicare în afara comunităţii respective şi la o izolare a membrilor acesteia.

Dincolo de toate acestea, problema cea mai importantă este dacă aceste noi mişcări religioase, care-şi revendică rolul de a ajuta la găsirea propriei identităţi, rămân doar un simplu episod pasager în viaţa tinerilor, fără consecinţe deosebite, sau dacă nu cumva vor conduce la marginalizarea acestora, marcată de fanatism şi teribilism. S-au făcut multe studii în această privinţă şi s-a constatat că unii dintre ei, după ce şi-au descoperit aparent noua identitate, capătă curajul de a părăsi grupările religioase respective, reintegrându-se în societate, pe când alţii cad într-un fel de supunere patologică faţă de comunităţile respective, îngroşând rândurile acelor marginalizaţi extatici şi isterici de la periferia societăţii.

 

Ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare a noilor mişcări religioase“

- Cum răspunde Biserica noastră noilor provocări spirituale? Deţine soluţii concrete în plan pastoral?

- Dat fiind impactul fenomenului neoreligios şi pseudoreligios în societatea contemporană, cred că se impune o anumită atitudine din partea Bisericii. Răspunsul Bisericii trebuie să fie, în primul rând, unul pastoral, constând cu precădere într-o monitorizare consecventă a pericolului social pe care unele dintre ele îl reprezintă.

În schimb, Biserica nu trebuie să adopte o atitudine de „buldozer“, o poziţie agresivă. Biserica nu trebuie să-i privească pe adepţii acestor mişcări ca pe nişte adversari incurabili, ci ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu căzuţi în păcat. Tocmai de aceea, ea trebuie să spere că, mai devreme sau mai târziu, aceştia vor redeveni părtaşi ai luminii lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte monitorizarea pericolului pe care mesajul unora dintre aceste mişcări îl reprezintă în plan religios, social, comportamental, moral etc., trebuie făcută o analiză atentă şi de perspectivă. Din nefericire, de prea multe ori, noi, teologii de astăzi, explorăm în mod exagerat trecutul în detrimentul prezentului şi viitorului.

Pentru mulţi dintre noi, provocările trecutului, soluţionate la vremea respectivă de către Biserică şi instanţele ei, sunt mai importante de analizat decât atât de multele şi complicatele probleme de astăzi, între care şi fenomenul neoreligios. Au venit totdeauna şi vor mai veni „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ care vor încerca să schimbe cursul istoriei creştine. Important este ca, de fiecare dată, să nu acţionăm în contratimp, adică să-i cunoaştem pe cei care au fost alungaţi, dar să ne îndreptăm atenţia şi înţelegerea în chip deosebit spre cei din jurul nostru şi spre cei potenţiali.

Aşa cum am subliniat şi cu alte ocazii, cred cu tărie că ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare şi monitorizare a tuturor acestor curente şi mişcări religioase, în genul acelor centre de documentare pe acest domeniu, care există în Bisericile protestante şi în lumea catolică. În lumea protestantă, Centrul coordonator este International Dialog Center, cu sediul la Aarhus (Danemarca), cu filiale în mai toate ţările europene, inclusiv în unele ţări ortodoxe (Rusia, Grecia, Serbia, Bulgaria), iar în lumea catolică există un centru similar (FIUC), care şi-a început programul de cercetare în problema sectelor şi noilor mişcări religioase în anul 1988.

Aici lucrează mai bine de 50 de specialişti de pe cele cinci continente, fiecare din perspectiva domeniului său, respectiv teologic, sociologic, psihologic şi din alte perspective. Rezultatele cercetării sunt foarte preţioase pentru activitatea pastorală şi de asistenţă socială a Bisericii. (Cf. Raluca Brodner - http://ziarullumina.ro/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-individualista-si-secularizata-92613.html - 25.06.2014/30.10.2015).

 

Despre fenomenul sectar şi eretic din perspectiva creştin – ortodoxă

După ruptura bisericilor din apusul Europei de Biserica lui Iisus Hristos la anul 1054, formalizându-se ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Biserica Catolică, inovaţiile religioase romano-catolice au condus ulterior la o nouă ruptură - Reforma - cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.

Curentul religios numit îndeobşte "protestantism" apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Iisus Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa - declară el - m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.

Acest fel de "mântuire", declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. "Reforma" a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. La data de 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată "Contra bulei lui Antihrist".

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Martin Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma, Luther creează un nou concept - Sola Scriptura (numai Scriptura) - şi proclamă unilateral că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale - cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola Sfântului Iacob ("credinţa fără fapte este moartă") declară că este o "epistolă de paie" pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin pentru el "bune de aruncat în Elba".

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul "reformator", el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox... fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică.

Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo...

Adepţii lui Martin Luther se organizează în "Biserica Luterană" (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în "Biserica Reformată" (confesiunea elveţiană).

Urmând exemplul lui Martin Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după puteri. Confruntat cu concurenţa, Martin Luther încearcă să ia atitudine împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.
Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În pofida condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus au produs agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Martin Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din anul 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia "pură". Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Martin Luther îşi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte 'oameni fără credinţă', 'mincinoşi' şi 'răzvrătiti', care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor.

În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale "Reformei". "Cuius regio eius et religio" devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Martin Luther - care s-a revoltat împotriva "tiraniei Romei" - să se confrunte acum cu tot atâția tirani câti principi erau în Germania. Deja în anul 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: "Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte".

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi - cărora le convine noua învătătură - şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Martin Luther (1546), culminând cu "războiul de 30 de ani", război cu substrat religios, între luterani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi ("relaţie personală cu Dumnezeu", "Domn şi Mântuitor personal", "Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi"), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou "Duh Sfânt", unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

În mai puţin de o sută de ani de la Martin Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 pretind a fi mai 'biblici' decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă. Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor "creştine" de pe piaţă se înmulţeşte. Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice ori scripturistice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul "eliberării", se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte "personală" cu Dumnezeu. Noul "creştin" rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă "biserică" ajunge să se vadă contestată din interior de alţi reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări în sânul noii grupări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună.

În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model "biblic". Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau asezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie - cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri.

Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire "biblică", un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică - cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite "descoperiri" de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior "baptişti"), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.

În secolul 20, din acelaşi duh se nasc "bisericile" carismatice, în care unele manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar "bisericile" homosexualilor - secte în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; "Duhul Sfânt" le descoperă că, la Romani 1, 18-28, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.

În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. "Nivelul de trai" şi "drepturile omului" devin treptat noii idoli.

Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii...) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral şi spiritual, sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt "evanghelici", toţi sunt "biblici" şi, dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Dar toţi urăsc Sfânta Tradiţie, singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături "biblice" şi să arate care este dreapta învăţătură creştină.

În acest timp, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o "trezire" sau o Reformă şi în ţara noastră. Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta pentru că ei se aşează singuri în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Martin Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe - stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) - pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor. (1 Tim. 4, 1-2)

Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Pet. 2, 1-3)

Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. (Mat. 24, 24)

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. (Mat. 8, 15)” (Cf. Cristian Stavriu – www.catahetica.ro).                                          

 

Despre cursele celui viclean – Fragment din cartea Părintelui Arsenie Boca – “Cărarea Împărăţiei”

 Despre diversele forme de înşelare, “darurile” mincinoase, trăsăturile celui înşelat

Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea vremii Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă .

Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el.

Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţ imea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiascăo contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.

De aceea este bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta: Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte devreme şi ispitind pe Dumnezeu.

Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
  Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îndemnaţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească.

Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd chipul mincinos al lui Iisus Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeala pe gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câ ştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om este în stare să facă, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură.

Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (dumnezeul care l-a inselat pe el).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte.

Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă . Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3 Regi 22). Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: “Du-te şi fă cum ai zis”, este acela şi care a cerut dela Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.

Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii – lingăii de la curtea regelui Ahav – i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: “Ilie”, “Ioan”, “Hristos”, “Fiul Omului”, “Dreptul Judecător”, şi a şa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume … lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.

După semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:

1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.

2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.

3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.

4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.

5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.

6. Adesea au “grăire în duh“, cu “duhul” care-i poartăşi-i învaţă .

7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la”duhul” lor.

8. Câte unii, cu toate acestea, aratăo evlavie neobişnuită: mărturisind pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi Sfânta Cruce, bătând metanii, făcând închinăciuni, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.

9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a “duhului” care le spunece le spune, ca unul ce n are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

10. În numele “dumnezeului” lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.

11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei în şi şi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.

12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă.

Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).
Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugurile vicleanului.

Este ştiut faptul că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga.

Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum că pe el îl trezesc îngerii la pravilă.

Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să ţipe, să bea, zicându-i chipurile că-i trebuie putere, şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Iisus Hristos şi spunându-i “Pentru dumneta mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el este Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului.

Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan. Amin.

(Părintele Arsenie Boca – Fragment din “Cărarea Împărăţiei”- Cf. Nicolae Tritoiu – Calea Adevărului - http://nicolaetritoiu.blogspot.ro/p/blog-page_26.html - 30.10.2015).

 

Ce trebuie să faceţi daca cineva din familia dumneavoastră a căzut în capcana ereticilor, sectanţilor

Profesorul Dr. Alexandru Dvorkin Folos - Preşedinte al Asociaţiei “Sfântul Irineu din Lion” (Patriarhia Moscovei), pentru cercetare în domeniul religiei şi al sectelor

Mai presus de toate, păstraţi pacea. Într-adevăr familia dumneavoastră trece printr-o dificilă încercare, dar nu s-a întâmplat nimic iremediabil. Cei mai mulţi dintre oamenii care au aderat  la o sectă, le părăsesc mai devreme sau mai târziu. 

Cât de repede cel drag o părăseşte, şi cum va arăta el când va face aceasta, depinde în mare măsură şi de dumneavoastră şi de ceilalţi membri ai familiei.

Pregătiţi-vă pentru un efort pe termen lung.

Dacă cel drag nu poate fi ajutat în primele săptămâni de la contactul cu erezia, va trebui să cunoaşteţi ca întoarcerea lui la o viaţă normală, în afara menghinei sectare, va presupune un efort din partea întregii familii pe parcursul a cel puţin câteva luni, dacă nu ani. Pentru a putea fi capabil să faceţi faţă unui asemenea efort trebuie să cunoaşteţi foarte bine  care trebuie sa fie  atitudinea şi comportamentul dumneavoastră.

După primele tangenţe cu secta, nu încercaţi să-l schimbaţi, aceasta va înrăutăţi relaţia voastră, dintre voi, şi mai mult.  Cu siguranţă veţi înţelege că încercările de a-i explica persoanei dumneavoastră dragi absurditatea dogmei sectei, sunt inutile şi criticarea  comportamentului său va duce doar la scandal şi la relaţii încordate. Trebuie să ştiti că, de regula sectele sunt interesate în a-l separa pe prozelit de mediul său non-sectar: atunci toate informaţiile pe care le primeşte vor veni în mod exculsiv numai de la sectă, şi cercul său social se va reduce de asemenea, la sectă.

O asemenea situatie creează condiţiile ideale pentru a controla conştiinţa prozelitului. Pentru a provoca o ruptură, ’’învăţătorii’’ sectari îi declară noului iniţiat că cei din familia sa sunt, să zicem, ’’posedaţi de diavol’’ sau că sunt prea ataşati de ’’această lume stăpânită de rău’’.

Aceşti ’’învăţători’’ continuă să avertizeze că apropiaţii săi vor face tot ce se poate ca să-l scoată pe noul convertit de pe ’’calea salvării’’, să abandoneze nou găsita ’’familie adevărată’’, să renunţe la cunoaşterea eliberatoare, etc.

Aşa că reacţia dumneavoastră emoţională va juca după cum doreşte secta şi va servi ca încă o confirmare a adevărului noii sale credinţe. Dar nu trebuie să pretindeţi că va-ţi răzgândit şi acum vă plac schimbările care se petrec cu cel de lângă dumneavoastră, căci şi aceasta îi va întări devotamentul faţă de sectă sau va depista minciuna şi în cele din urmă îşi va pierde orice urmă de încredere în dumneavoastră.  Faceţi-i următoarea propunere: dumneavoastră nu veţi critica ’’grupul’’ lui (cuvântul ’’sectă’’, desigur, il va supăra, aşa ca este mai bine să încercaţi să-l evitaţi); iar el nu va face propagandă acasă, nici nu va încerca să convertească  alţi membri ai familiei. Ceea ce puteţi face, oricum, este să-i atrageţi delicat atenţia  către evidenta contradicţie dintre purtările lui şi declaraţiile sale; însă nu-l forţati să le explice. Obiectivul dumneavoastră este să-l smulgeţi de la sectă.

Ca să construiţi o strategie de conduită, trebuie să fie înţeles faptul că la acest moment, cel drag al dumneavoastră este dependent psihologic de grup. Conexiunea la propria sa personalitate a fost suprimată şi înlocuită cu un scenariu de îndoctrinare sectară comportamentală, emoţională  şi intelectuală. Atunci, misiunea dumneavoastră ajunge la păstrarea unui contact, chiar şi minim, cu personalitatea lui originală, suprimată.

Arătaţi-i consideraţie cu răbdare şi simpatie, amintindu-i că toţi oamenii trec prin probleme temporare de personalitate. Dar în niciun caz nu trebuie să-i daţi bani – ar fi ca şi când ai da unui dependent de droguri bani pentru a şi le cumpăra. Orice ban va primi îl va da imediat sectei.

Încercaţi să va direcţionati spre o soluţie constructivă a problemei. Fiţi plăcut şi deschis în dialog. Arătaţi prin purtarea dumneavoastră că vă daţi seama că persoana dumneavoastră dragă este într-o căutare, că el a făcut o alegere, chiar şi greşită, şi că acum calea dumneavoastră este diferită de  lui. Să arătaţi cât mai multă căldură şi afecţiune în vocea dumneavoastră decât să încercaţi o susţinere raţională în dialogurile cu el. Atunci când aveţi diferite discuţii, străduiţi-vă  să readuceţi în memorie momente fericite din trecutul său. Să vă amintiţi împreună episoade frumoase din trecutul vieţii voastre, când vă simţeaţi ca o singură familie, când făceaţi plimbări şi călatorii împreună, planurile şi visurile comune etc. 

Desigur, nu trebuie să faceţi aceasta în mod artificial. Actionaţi  intuitiv, îndemnaţi din dragoste şi compasiune. Şi vor fi răsplătite încercările şi străduinţele dumneavoastră de fiecare dată când veţi revedea adevărata şi binecunoscuta  personalitate a celui drag că străluceşte şi că apare foarte puţin  din  necunoscutul robot-zombi în care s-a transformat.

Acest tip de tactică are două scopuri. Primul este să menţină un ’’fir al Ariadnei’’ emoţional, cu ajutorul căruia  în eventualitatea unei crize în relaţiile interioare ale grupului sau a unei reevaluări a locului său în sectă, să-şi poată găsi calea afară din labirintul psihologic. În al doilea rând, nu te va percepe ca pe un duşman, nici ca ţintă de recrutare. De mare ajutor ar fi să-l convingi pe cel drag să se întâlnească cu specialişti (în special cei de psihologie sau buni cunoscători ai sectelor care sunt obişnuiţi cu învăţăturile sectei sale), sau să aibă parte de consultaţii familiale…. (Cf. https://buzlecatalin.wordpress.com/category/secte-si-erezii/ - 15.01.2014/30.10.2015).

 

În loc de concluzii, rezumat şi încheiere

Ereziile contemporane, alături de cele vechi, reprezintă o adevărată amenințare. Nu numai pentru că închid oamenilor calea mântuirii, ci și pentru că pricinuiesc o mulțime de probleme psihologice, familiale, socia­le, probleme care apar în domeniul învățământului, al muncii, al sănătății, al economiei, chiar și în destinele națiunii, deoarece, așa cum s-a dovedit, există centre străine care conduc cele mai multe dintre aceste erezii contemporane.

Aceste organizații constituie o amenințare pentru persoana umană, pentru societate, pentru civilizația noastră ortodoxă, pe care se străduiesc să o răstoar­ne din temelie.

Imaginea situației este sumbră dacă o privește cineva numai omenește și cu o logică rece. La fel și perspectivele ei. Așa cum diavolul a încurcat lucru­rile, acum nici chiar el însuși nu poate să le mai descurce, chiar dacă ar vrea, spune Fericitul Sfântul Cuvios şi Stareț Paisie Aghioritul.

Dacă însă vom înfrunta această situație cu credin­ța neclintită că, în ciuda acestor lucruri, Iisus Hristos este adevăratul Stăpân al istoriei și al lumii, atunci, fără a rămâne nepăsători, nu vom intra în panică. Ca orto­docși, credem că mai mare este Cel ce este în noi, decât cel ce este în lume [1].Stăpânul nostru este Acela care a pornit ca un biruitor ca să biruiască [2]. Prin urmare, biruința Lui va fi și a noastră.

Așadar, noi înfruntăm greutățile cu o fermitate paș­nică. Cu rugăciune, dar și cu acțiuni concrete. Cu op­timism, care izvorăște din faptul că, în ultimă in­stan­ță, noi nu ne punem nădejdea mântuirii noastre în nimeni altul fără numai în Iisus Hristos. De altfel, Dum­nezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci duhul puterii și al dra­gostei și al întregii-înțelepciuni [3].

 

Prin urmare, ce trebuie să facem?

Să vedem așadar ce trebuie și ce putem face. Această problemă are, desigur, multe aspecte și parame­tri. Dar întrebarea este în care caz putem noi inter­veni și încă eficace.

Așa cum în cadrul sănătății trupești avem preve­nirea și terapia, tot astfel se întâmplă și cu sănătatea duhovnicească. Este mult mai bine dacă putem pre­veni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s‑a manifestat.

Mai întâi va trebui să acceptăm că această pro­blemă este una reală. Să acceptăm existența acestei provocări a ereziilor contemporane, astfel încât, în continuare, și înfruntarea lor să fie cea cuvenită. Le spunem acestea deoarece, din păcate, în poziții bise­ricești responsabile există oameni care subapreciază această problemă sau cred că o mărește „râvna exa­gerată” a unora care sunt trimiși pentru înfruntarea ei. Sau poate că nu vor să se preocupe de un subiect care arde și pricinuiește conflicte și antipatii. Nimeni din cei care trag clopotul pentru vestirea primejdiilor existente nu este plăcut acelora care folosesc tactica struțului.

Așadar, principalele modalități de a înfrunta această problemă sunt prevenirea și terapia.

Analiza cauzelor răspândirii ereziilor, pe care am făcut-o la începutul acestor articole, ne va ajuta și la găsirea soluțiilor pentru înfruntarea lor.

Mândria și diavolul sunt cauzele princi­pale ale tutu­ror ereziilor şi sectelor. Prin urmare, cultivarea virtuții smereniei, următoare a lui Dumnezeu – iar aceasta se face nu­mai în spațiul duhovnicesc al Bisericii – este cea mai bună blindare împotriva pericolelor pe care le aduc ereziile. În Pateric citim: A spus Avva Anto­nie: am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: „Oare, cine poate să le treacă pe acestea?” {i am auzit un glas zicându-mi: „Smere­nia” [4].

Atunci când suntem înăuntrul Bisericii și ne acope­ră harul lui Dumnezeu, suntem păziți de primejdii.

Pentru a preveni pericolul adus de erezii trebuie să găsim sensul corect al vieții.

Biserica Ortodoxă nu ne oferă pur și simplu un mod viață pe lângă celelalte, ci ea propovăduiește însăși Viața, pe Iisus Hristos Care S-a răstignit și a înviat ca toți cei care Îl vom urma viață să avem și mai mult să avem [5].

Acest mod de viață pe care îl oferă Biserica nu este unul teoretic, ci este probat în practică. El este calea mântuirii în Iisus Hristos, îndumnezeirea prin har, pe care începând de acum douăzeci de veacuri au călătorit milioane de sfinți, bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni din toate categoriile sociale și de toate meseriile. Prin urmare el este un drum sigur pe care putem merge și noi.

Așadar, a cunoaște ceea ce credem, iar aceasta a o trăi înlăuntrul Bisericii, este modul cel mai bun de a ne apăra de ereziile vechi și noi. A cunoaște ceea ce cred înseamnă a-mi defini înlăuntrul meu credința ortodoxă.

Limitele credinței, din punct de vedere obiectiv, sunt clare şi limpezi. Ele au fost fixate prin hotărârile Sfintelor Sinoade și se află în textele Sfintei Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți. Va trebui numai ca pen­tru fiecare credincios ele să fie cunoscute și clare, dacă vrea să fie și să se numească creștin conștient, adică adevărat, iar nu numai pe buletin [6].

Astfel, diferiții new age-iști și ereticii, în general, nu vor putea pescui ușor în ape tulburi, de vreme ce noi vom înota în apele limpezi ale Ortodoxiei.

Cu siguranță, aceia își vor continua strădania să prindă în cursă pe oamenii naivi, prezentându-se sub felurite măști și împrăștiind confuzia.

De aceea trebu­ie să avem ochii deschiși atât turma, dar mai ales păstorii. Să descoperim, în spatele firmelor frumoase și colorate țipător, fața cu adevărat primejdioasă a ereziilor. Această descoperire îi deranjează foarte mult pe eretici şi sectari.

De aceea îi atacă cu furie pe cei care îi demască. Dar, așa cum spune și Psalmistul: Săgea­ta pruncilor s-au făcut rănile lor [7], sunt incapabili să vatăme pe cel credincios, deoarece îl acoperă harul Atotputernicului Dumnezeu.

Fiecare creștin poate face multe lucruri bune, atât pentru viața sa, atunci când ia hotărâri corecte, cât și pentru ceilalți, atunci când îi ajută pe cât poate.

Biserica Ortodoxă, pe lângă cele pe care le face, credem că va trebui să facă și mai mult. Va trebui să ne vedem lipsurile noastre pastorale, făcându-ne auto­critică și încercând să le îndreptăm. Oamenii vor trebui să găsească în Biserică sensul vieții și sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. Şi nu doar falsificate, ci și otrăvite. Acestea s-au spus pe scurt despre prevenire.

Cât despre terapia celor care s-au încurcat în ere­zii şi secte, acesta este o temă pentru care este bine să nu ia inițiative cel care nu s-a ocupat de așa ceva. Dacă nu cunoaștem și nu avem strategia și tactica pastorală corectă pentru a acorda ajutor pastoral victimelor ereziilor și sectelor, există primejdia să facem rău în loc de bine. Pentru cei care vor să se informeze, există cărțile pururea pomenitului părinte Antonie Alevizopulos, specialist în aceste subiecte, și mai ales cele două volume cu titlul: Înfruntarea ereziilor și a sectelor (Atena, 1996), editate de Uniunea tuturor Părinților pentru protejarea civilizației grec-ortodoxe, a familiei și a persoanei.

Dar, în afară de Biserică, și statul trebuie să acțio­neze. El este dator să ia măsurile necesare pentru a asigura bunurile legitime pe care el însuși le-a garan­tat prin Constituție. Aceste bunuri legitime se bazează pe principiile libertății și demnității omenești și sunt exact cele care sunt amenințate de lucrarea vătămă­toare a ereziilor.

Dacă statul nu-și face datoria lui în acest caz, atunci și el va fi răspunzător pentru toate cele care se întâmplă și se vor întâmpla. Nu este permis ca statul să voteze legi anticreștine; nu poate promova ocultismul prin televi­ziunea de stat; nu poate oferi elevilor falsa educație a violenței, a imoralității și a familiarizării cu răul; nu poate oferi clădiri și spații pentru adăpostirea și susți­nerea manifestărilor care îl vatămă pe om și-l conduc la sclavie spirituală și la dependență strică­toare de suflet, pentru că ereziile se manifestă ase­menea dro­gurilor care dau dependență.

Grecia are o tradiție din care nu numai ea s-a hră­nit, ci chiar întreaga lume. Această tradiție trebuie să o trăim și să o promovăm cu dragoste, cu încredere în Dumnezeu, cu optimism, cu duh de nevoință și cu mărinimie sufletească…

 

Note, indicii, recomandări şi referinţe bibliografice:

1. I Ioan 4, 4

2. Apocalipsa 6, 2

3. Cf. II Tim. 1, 7.

4. Pateric, Avva Antonie, cap. 9

5. Ioan 10, 10

6. Când s-au scris acestea, în Grecia nu se eliminase încă con­semnarea apartenenței religioase de pe buletinele de identitate

7. Psalm 63, 8

8. Fragment din cartea Părintelui Arsenie Vliangoftis, “Ereziile contemporane – o adevărată amenințare.” Traducere din limba greacăde Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitu Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura “Evanghelismos”, București, 2006

9. http://necula.info/pericolul-sectelor/#sthash.FbpQk57T.dpuf;

10. Marius Necula – Pericolul sectelor - http://necula.info/pericolul-sectelor/ - 03.11.2007/30.10.2015).

11. www.culte.ro

12. Raluca Brodner - http://ziarullumina.ro/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-individualista-si-secularizata-92613.html - 25.06.2014/30.10.2015).

13. Cristian Stavriu – www.catahetica.ro

14. www.crestinortodox.ro

15. www.lacasuriortodoxe.ro

16. www.sfaturi-ortodoxe.ro

17. Părintele Arsenie Boca – Fragment din “Cărarea Împărăţiei”- Cf. Nicolae Tritoiu – Calea Adevărului - http://nicolaetritoiu.blogspot.ro/p/blog-page_26.html - 30.10.2015

https://buzlecatalin.wordpress.com/category/secte-si-erezii/ - 15.01.2014/30.10.2015

Material documentar realizat de Dr. Stelian Gomboş



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2015 - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi
din cuprinsul Patriarhiei Române,
 
Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!
 
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Anul 2015 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul come­mo­rativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. Tradiţia sărbătoririi anilor omagiali şi comemorativi dedicaţi unor sfinţi, activităţi sau evenimente din viaţa Bisericii ne-a arătat că aceasta aduce mai multă conlucrare în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, mai multă comuniune fraternă în eparhii şi între eparhii, mai multă recunoştinţă faţă de înaintaşi şi mai multă reînnoire spirituală în prezent.

Astăzi se simte tot mai mult nevoia unei lucrări pastoral-misionare unitare şi intense pentru păstrarea identităţii creştine, atât prin promovarea cinstirii sfinţilor ca modele duhovniceşti, cât şi prin strădania de a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea cu Dumnezeu cel milostiv (cf. Luca 6, 36).

În acest sens, misiunea comunităţilor parohiale şi monahale azi se bazează pe lumina Evangheliei lui Hristos prezentă în sufletele celor ce cred în El şi îl iubesc pe El. Prin toate activităţile ei, Biserica pro­po­văduieşte Cuvântul mântuitor şi sfinţitor al lui Dumnezeu, care poate înmuia inima împietrită de păcat, pentru a deveni o inimă curată şi milostivă.

Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat vocaţia comunitară a Bisericii, zicând: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Însă, dincolo de număr, contează mai ales credinţa şi viaţa duhovnicească a celor ce se adună în numele lui Hristos, deoarece prin ei se arată prezenţa şi lucrarea Lui în comunitatea creştină.

În această privinţă şi cartea Faptele Apostolilor ne descrie prima comunitate de creştini din Ierusalim, arătând căaceştia: „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... şi toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte... Iar Domnul sporea zilnic obştea celor ce se mântuiau” (Fapte 2, 41-47).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Din perspectiva lucrării mântuitoare care se îm­plineşte în Biserică, parohia este comunitatea sau obştea credincioşilor păstoriţi de un preot trimis de episcop ca să fie slujitor la o biserică anume. În fiecare parohie, prezenţa însăşi a Sfântului Altar, la care slujeşte preotul, arată că acolo este prezent tainic Hristos şi lucrarea Sa harică, împărtăşind credincioşilor darurile Duhului Sfânt care se revarsă prin Sfânta Euharistie şi prin lucrarea sfinţitoare a Bisericii, adunând, astfel, oamenii în iubirea Prea­sfintei Treimi.

Dacă misiunea parohiei va avea în centrul ei o viaţă liturgică şi duhovnicească profundă, în comuniune cu Hristos şi cu Sfinţii Lui, şi o acţiune pastorală şi socială ancorată în realităţile timpului în care trăim, Biserica va aduce multă pace, bucurie şi speranţă în sufletele oamenilor, chiar şi în vreme de secularizare.

Biserica este în lume, dar nu din lume (cf. Ioan 18, 36). O Biserică aservită duhului lumii acestui veac îşi pierde vocaţia profetică de a împărtăşi oamenilor lumina şi iubirea lui Hristos, Mântuitorul lumii.

În acest sens, astăzi, misiunea clerului implică, în primul rând, un efort continuu de a transmite lumina Evangheliei lui Hristos prin cuvinte, gesturi şi ac­ţiuni concrete, care să contribuie la întărirea comuniunii şi întrajutorării în comunitatea eclesială locală, naţio­nală şi universală, precum şi la ameliorarea vieţii so­ciale. Predica trebuie să fie documentată biblic şi pa­tristic, caldă şi mobilizatoare, iar activităţile social-fi­lantropice trebuie să fie folositoare cu prioritate celor aflaţi în nevoi.

Aceasta înseamnă şi implicarea în acţiune a tu­tu­ror membrilor mireni sau laici ai comunităţii pa­rohiale, având vocaţia de a fi buni creştini misio­nari, deschişi şi disponibili pentru lucrarea binelui comun. Parohia şi Biserica în general au nevoie as­tăzi de laici bine pregătiţi şi angajaţi în diferite do­me­nii de activitate: social, admi­nistrativ, cultural şi altele.

Din nefericire, în prezent,majoritatea populaţiei din parohiile rurale este săracă, iar preoţii noştri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social şi pastoral. Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai dezvoltate au cauzat o criză majoră a satului românesc şi mari dificultăţi în misiunea pastorală a preoţilor din parohii. În rândul slujitorilor noştri există multă bunăvoinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a rea­liza cele ce sunt urgent necesare. În multe localităţi rurale s-au închis şcolile din lipsă de copii, dar şi dispensarele medicale din lipsă de medici, încât doar preotul a rămas ca in­telectual să promoveze cultura şi să ajute spiritual comunitatea.

La oraş, însă, parohiile sunt mult mai diferite, fiind formate adesea din oameni veniţi din provincii diferite ale ţării, care simt nevoia ca parohia să fie pentru ei o mare familie spirituală, un sprijin moral şi social. Parohia de la oraş trebuie să fie sensibilă şi la probleme noi, ca însingurarea celor bolnavi şi bătrâni, delicvenţa juvenilă, tentaţia drogurilor în rândul tinerilor ş.a.

În societatea de consum din zilele noastre, marcată tot mai mult de o mentalitate care orientează copiii şi tinerii spre senzaţionalul artificial şi profitul material ime­diat, este esenţială cultivarea unei educaţii creştine bazată pe luminile Evangheliei iubirii lui Hristos, în pofida presiunilor la care statutul orei de Religie este supus adesea. Astfel, copiilor le sunt destinate o serie de programe catehetice menite să completeze şi să diversifice elementele de educaţie religioasă dobândite în şcoală, cultivându-le dorinţa unei vieţi curate, de respect reciproc şi de iubire sinceră, de rugăciune şi fapte bune, după cum se vede în programele catehetice: Hristos împărtăşit copiilor, Copilul învaţă iubirea lui Hristos, Alege Şcoala!.

Preotul trebuie să conlucreze cu profesorul de religie, oferindu-i acestuia şansa de a fi un membru activ în programele parohiale. O atenţie sporită trebuie acordată generaţiei tinere, deoarece aceasta este expusă unor multiple influenţe derutante, încât tinerii de azi nu mai pot discerne uşor calea care duce spre mântuire. Aceştia trebuie încurajaţi să activeze în cadrul organizaţiilor de tineret creştin-ortodoxe, care lucrează cu binecuvântarea Sfântului Sinod: A.S.C.O.R. (Asociaţia Stu­denţilor Creştini Ortodocşi Români) şi L.T.C.O.R. (Liga Tinerilor Creştin-Orto­docşi Români). De asemenea, pentru copii şi tineri trebuie organizate excursii, tabere, pelerinaje, concursuri, întruniri cultural-duhovniceşti, dar şi programe tematice privind problemele de azi ale familiei şi ale comunităţii în care trăiesc, din ţară sau din diaspora română.

* * *

În ceea ce priveşte misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi, aceasta trebuie intensificată în societatea contemporană, profund marcată de feno­menul secularismului – consumist şi al individualismului – indiferentist. În ultimii zece ani, din cauza migraţiei şi a secularizării, s-a diminuat numărul persoanelor care doresc să devină monahi sau monahii. Totodată, duhul individualismului şi al materialismului creează uneori dificultăţi în menţinerea comuniunii şi armoniei în obşte, dacă lipseşte ascultarea du­hov­nicească şi conlucrarea frăţească. În acest sens, statornicia şi cre­dincioşia sau stabilitatea şi fidelitatea în mănăstire devin astăzi virtuţi mai pre­ţioase decât în vreme de entuziasm, deoarece aceste virtuţi sunt semne ale maturităţii duhovniceşti dobândite de vieţuitorii din mănăstiri prin multă rugăciune, smerenie şi răbdare, pocăindu-se constant pentru propriile păcate, fără a judeca pe alţii.

Deşi unele mănăstiri sunt mai izolate de lume, acestea sunt de mare folos vieţii duhovniceşti a tutu­ror creştinilor. La sfintele slujbe din mănăstiri participă adesea şi credincioşii din parohii, care află aici o atmosferă de duhovnicie şi trăire mai intensă a va­lorilor Ortodoxiei şi dobândesc mai multă întărire în credinţa lor. Tot aici, ei gă­sesc adesea duhovnici cu îndelungată experienţă, la care se spovedesc, primind după aceea Sfintele Taine şi sporind astfel în viaţa creştină. Renumitele hramuri mănăs­tireşti sunt mo­mente de profundă comuniune bisericească dintre toţi cei ce participă la ele, călugări şi mireni. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea a fost şi este o lucrare misionară a mănăstirilor, care oferă pelerinilor atât hrană duhov­nicească pentru suflet, cât şi o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Astăzi, parohia şi mănăstirea sunt chemate să conlucreze pentru binele Bisericii, pentru apărarea cre­dinţei ortodoxe şi promovarea vieţii creştine în iubire de Dumnezeu şi de semeni.

De asemenea, mănăstirile româneşti au şi un important rol cultural şi educaţional în mijlocul credincioşilor. Mănăstirile mari au fost în ţara noastră primele comunităţi creştine care au înfiinţat bi­blioteci, precum şi şcoli de teologie sau de cultură creştină, unde se copiau manuscrise, se tipăreau cărţi, monahii fiind mari apărători ai dreptei credinţe şi promotori ai culturii creştine. În aceste mănăstiri se păs­trează multe valori patrimoniale: icoane, manuscrise, obiecte de cult din metale preţioase, cărţi vechi, do­cumente istorice, prezentate cu bucurie pelerinilor de către monahi şi monahii. După modelul acestor bi­blioteci monahale s-au înfiinţat apoi şi biblioteci parohiale, mai ales în parohiile urbane.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

În tradiţia apostolică şi patristică a Bisericii întâlnim multe chipuri luminoase de păstori duhovniceşti care şi-au dăruit întreaga viaţă misiunii Bisericii. Unul dintre aceştia este Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347 – † 407), Arhiepiscopul Constantino­po­lului, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit ca diacon, preot şi episcop. El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, virtuţile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un mare păstor de suflete, dascăl al rugăciunii, al pocăinţei şi al înnoirii vieţii duhovniceşti.

De aceea, el a fost un mare luminător şi pentru mulţi păstori de suflete (ie­rarhi, preoţi şi monahi) ai poporului român, înzestraţi cu multă înţelep­ciune şi bogaţi în fapte bune, care au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit bise­rici şi mă­năstiri, au crescut duhovniceşte generaţii de credincioşi în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam. Toţi aceştia ne cheamă astăzi să urmăm lumina iubirii lor jertfelnice pentru Hristos şi pentru Biserica Sa, sprijinind şi noi activitatea misionară a Bisericii, îngrijindu-ne de creşterea noastră duhov­nicească personală şi a comunităţii bisericeşti, cultivată prin ascultarea Sfintei Evanghelii, prin po­căinţă, prin primirea Sfintelor Taine, prin milostenie şi ajutorarea celor aflaţi în nevoi şi în necazuri.

Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii a prilejuit în eparhiile din ţară şi străinătate, în pa­rohii şi mănăstiri, în centrele culturale şi şcolile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Ro­mâ­ne, o intensă lucrare a ierarhilor, preoţilor şi mo­nahilor, a duhovnicilor, a profesorilor de teologie şi a credincioşilor mireni, care, prin slujirea lor, contribuie la susţinerea, întărirea şi înnoirea vieţii şi a misiunii parohiei şi mănăstirii azi.

Dreptmăritori creştini,

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Cră­ciunului. Acesta este un post de pregătire şi curăţire duhov­nicească, pentru a deveni „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre, ca să primim în noi, în „peştera trupului nostru” şi în „ieslea sufletului nostru”, pe Mân­tuitorul Iisus Hristos, Care vine în lume şi Se face Om, pentru ca pe noi oamenii pământeni să ne ridice la viaţa duhovnicească şi la bucuria cerească veşnică.

Fiecare perioadă de post este un timp de po­căinţă şi de înnoire duhovnicească, dar Postul Cră­ciunului este, mai ales, o şcoală a milosteniei, în care în­văţăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bună­tăţii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin întruparea Fiului Său veşnic, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aşadar, mai ales în această vreme a Postului Crăciunului, înţelegem că, pe lângă sfin­ţirea noastră duhovnicească, trebuie să fim şi mi­lostivi, dăruind, după posibilităţi, celor aflaţi în ne­voi daruri materiale sau măcar un cuvânt bun, o mână de ajutor sau o încurajare adresată unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Citind cu luare aminte cuvântările Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur despre virtutea milosteniei, vedem că el a căutat şi a folosit multe argumente pentru a-i convinge pe ascultători să practice mântui­toarea virtute a milosteniei: „Când facem milostenie, spune Sfântul Ierarh, să nu ne uităm numai la săra­cul care primeşte milos­tenia noastră, ci să ne gândim şi la cine este Cel Ce primeşte darul pe care-l dăm noi săracului şi a făgăduit răsplată pentru ceea ce dăm”1, adică să ne gândim la Hristos. Evanghelia din duminica aceasta, care prezintă Pilda samarineanului mi­los­tiv, nu este doar o istorioară frumoasă, ci ea este pentru noi toţi un program, un în­demn la fapte bune, iar dacă lucrăm cu iubire şi bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm şi pentru propria noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos uneşte duhovniceşte pe omul care ajută cu omul care este ajutat.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în sărăcie, bătrâni, copii orfani, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure şi fără ajutor, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (II Corinteni 8, 14).

Folosiţi acest prilej pentru a cunoaşte mai bine pe ceilalţi membri ai parohiei din care faceţi parte, mai ales pe cei aflaţi în dificultăţi materiale, şi fiecare să-i ajute după posibilităţi, devenind astfel pentru cei aflaţi în nevoi mâinile iubirii milostive a Mân­tui­torului Iisus Hristos, spre bucuria lor şi a celor care-i ajută.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut (2014) şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Crăciunului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încre­dinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (II Corinteni 13, 13). Amin!




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cuvântul se cere a fi stăpânit - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

„[…] pentru orice cuvânt nefolositor,
pe care-l vor rosti, oamenii vor da
socoteală pentru el în ziua judecăţii […]”

(Matei 12, 30-37)

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu darul vorbirii. Astfel, omul a căpătat posibilitate de a folosi cuvântul – acest excepţional instrument prin care au prins viaţă toate cele văzute şi nevăzute – întru binele vieţii sale. Cuvântul e un adevărat miracol dumnezeiesc. A înţelege pe deplin puterea lui nu e pe măsura fiecăruia. După cum se vede, anume din neştiinţă, mulţi oameni deseori se arată neglijenţi în vorbă cu semenii lor. Nu-şi dau seama la timp câtă amărăciune, câtă tulburare provoacă ei în sufletele celor apropiaţi, câtă inimă rea le mai fac, spunându-le cuvinte grele şi dureroase, cuvinte urâte şi reci ca gheaţa, care risipesc într-o clipire de ochi pacea şi liniştea, buna înţelegere şi dragostea ce odinioară dăinuiau în viaţa lor. Cine e plin de cuvinte supărăcioase şi se lasă stăpânit de ele, înloc să le ţină el sub  stăpânirea sa, acela nu e în stare să pătrundă nici în frumuseţea cuvântului, să simtă cum îl impresionează cuvântul cel bun pe omul sensibil, trezindu-i licăriri de bucurie în priviri şi înduioşindu-i sufletul.

Acest fenomen, din păcate, e larg răspândit în ziua de azi. Mai cu seamă, el poate fi observat în viaţa de familie. Iar din cale afară de aprigi la „descărcări” de necazuri cu ajutorul cuvintelor dure se dovedesc a fi cei  tineri. Le ajută s-o facă, de rând cu alte porniri vicioase de care ei sunt strâns încleştaţi, egoismul lor stupid şi orb, de care generaţia noastră înfloritoare şi mult prea dragă nouă e adânc afectată. Ca urmare, asemenea egoişti cu nespusă îndrăzneală îşi ponegresc şi-şi ocărăsc părinţii şi socrii; ei până şi pe copiii lor nu-i trec cu vederea, ca să le spună cu răutate ba că ei sunt de nimic, ba că sunt cei mai răi şi mai nepricepuţi la toate, astfel distrugându-le de-a binelea psihicul. Şi atunci apare întrebarea: ce lucrare săvârşesc ei şi pe cine bucură, folosind cuvinte străine bunului simţ? Dacă ar fi să se ia aminte la poruncile Sfintelor Scripturi, şi încă la sfaturile duhovniceşti, fără doar şi poate că vorbitorii de rău s-ar strădui să-şi stăpânească cât de cât cuvântul, fiecare ar căuta să pună proptele de nădejde limbii sale ascuţite. Căci cum să nu-ţi doreşti binele ce-ţi poate parveni nemaipomenit de uşor de la cuvinte frumoase şi blânde, de la cuvinte de lumină aducătoare, citind, de exemplu, aşa ceva: „Fiecare cuvânt pe care-l trimiţi în lume va zidi sau va dărâma. Va înălţa piscuri de lumină sau va face să se deschidă prăpăstii de întuneric. Va stârni binecuvântări sau blesteme înfricoşătoare”?[1] Iar Preotul Iperechie, încă la începutul secolului al V-lea, a inclus în scrierile sale şi următoarea maximă (sentinţă): „Adevărat luminător pe pământ e cel care nu a alunecat cu limba lui[2]. Oare cum s-ar putea, citind toate acestea, să rămâi nepăsător faţă de cuvântul frumos?! Cum s-ar putea să nu te fereşti de răspândirea blestemelor?! Fiindcă tu însuţi ai avea primul de suferit de pe urma cuvintelor tale răutăcioase, după cum ne încredinţează Sfântul Tihon din Zadonsk, scriind: „Adeseori limba îl aduce chiar pe clevetitor la o mare părere de rău şi întristare în urma faptului că a scăpat o vorbă ce nu poate fi întoarsă. Pe scurt, limba a pricinuit sau a înmulţit toate necazurile care sunt pe pământ.[3] Tristă constatare aflăm aici. Şi o tristă mărturie că e nemaipomenit de slabă credinţa oamenilor, că sfaturile înţelepte ale Părinţilor duhovniceşti cu mare greu ajung la inima multor creştini, pe când ele anume întru dreapta îndrumare a credincioşilor au fost insuflate de Duhul Sfânt celor plăcuţi lui Dumnezeu. „Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată”, - citim în Sfânta Psaltire[4]. Asta înseamnă că, urmând sfaturile spre îndreptare duhovnicească, noi neapărat ne-am învrednici de înţelepciune şi de dreaptă judecată, căci ceea ce ne vorbesc Psalmii, o ştiu bine toţi creştinii, de la Domnul vine şi nu se pune la îndoială. Şi încă: cuvintele, ca să nu ne pară rău că nu le mai putem întoarce pentru a le îndrepta, se cuvine să fie bine cântărite înainte de a le lăsa să ne iasă din gură. Să le stăpânim din răsputeri şi atunci nu vom avea remuşcări de conştiinţă, atunci am scăpa de povara sumedeniilor de păcate,  pe care ni le grămădim în suflet anume din cauza vorbirii de rău.

Necazurile ce se răsfrâng asupra celor stăpâniţi de cuvinte urâte sunt grele şi numeroase. Ele pot ieşi la suprafaţă chiar imediat, dar alteori şi peste un timp oarecare, fiindcă-s rodul unor semănături de cuvinte nechibzuite şi încolţirea lor variază. Când ea  are efect întârziat, atunci necazurile timp îndelungat îl rod dinăuntru pe „stăpânul” lor, îl rod încontinuu. Scăpare de ele i-ar aduce  unui asemenea necăjit  sincera pocăinţă şi rugăciunile fierbinţi către Bunul Dumnezeu, căci la Dânsul, după cum se ştie, nimic nu este cu neputinţă şi totul se face cu dreptate. Din acest punct de vedere, avem un alt gând înţelept şi plin de adevăr de la Părintele Arsenie Boca. „Asta e legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu, -  scrie Părintele Arsenie, - care aduce peste capul tău  ce ai adus tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut tu, ţi se va face; ce ai zis tu, ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu.[5] Aşadar, ar părea incredibil faptul, însă aşa este:  majoritatea necazurilor ce zi de zi ne amărăsc viaţa din tălpi până în creştet, ni se trag de la noi înşine! De la limba noastră înveninată şi prea ascuţită, de la cuvântul greu, pe care nu ne-am străduit să-l stăpânim cum se cuvine în moment de aprigă supărare.

Vorbirea urâtă ne trezeşte deosebită îngrijorare pentru micuţii în creştere. Căci rău model de comportament vor avea ei în persoana unor părinţi scandaloşi ce nu sunt în stare să-şi stăpânească cuvântul şi îl lasă să hoinărească aiurea, îmbrăcat pe dos sau chiar dezgolit, murdar şi neîngrijit. Iar de vreme ce fiecare model uşor de tot poate prinde rădăcini în sufletele fragede, se va cuibări unde nu trebuie şi modelul clevetitorului invidios, înrăit, făţarnic, hapsân. Cu atributele lui întunecoase, el va urâţi suflet de copil nevinovat, împotmolindu-l treptat în mocirla păcatului. Să nu aibă oare grijă părinţii desfrânaţi la vorbă de curăţenia sufletească măcar a propriilor copii, dacă de sine le este lehamite să se îngrijească după legea cuvenită?

Unii Părinţi duhovniceşti explică vorbirea abătută de la normal prin starea bolnăvicioasă a sufletului aceluia ce cu ură înverşunată cleveteşte. Drept cel mai indicat şi mai eficient remediu de vindecare sufletească ei consideră întărirea în credinţă. Nu doar prin vorbă, ci şi prin fapte reale, prin punerea în lucrare a poruncilor dumnezeieşti şi a sfaturilor duhovniceşti. Cine va găsi în sine suficientă putere de voinţă ca să-şi stăpânească cuvântul, acela cu siguranţă va reuşi să-şi menţină sufletul mai sănătos. Despre sufletul însănătoşit foarte frumos şi într-o manieră proprie, deosebită de altele, ne vorbeşte Sfântul Efrem Filotheitul. Citim în scrierile ce ni le-a lăsat: „Când sufletul este sănătos, are iubire înlăuntrul lui, nu se scandalizează, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu-i scoate în evidenţă greşelile, întotdeauna are un cuvânt bun de spus celui de lângă el, cedează şi scapă de gânduri şi de strâmtorare.[6] Vasăzică, în sufletul sănătos se sălăşluiesc mai multe virtuţi şi datorită prezenţei lor, credinţa omului devine mai puternică şi nu-i permite să se poarte ciudat în nici o împrejurare, oricât de nefavorabilă şi ameninţătoare ar fi ea.

Mare câştig vine să aibă omul creştin de la stăpânirea cuvântului. Ar câştiga el, mai întâi de toate, duhovniceşte, căci şi-ar păzi sufletul de înrăire. Însă o atare izbândă se obţine deosebit de greu, cu efort enorm. Uneori lupta pentru ea poate să dureze şi toată viaţa. Aici din nou revenim la cugetările Preacuviosului Părinte Arsenie Boca, căci Părintele varsă lumină şi  asupra unor asemenea stări de suflet. Printre însemnările importante ce au fost descoperite în scrierile Părintelui Arsenie, citim: „Omul învaţă 6 ani să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe să tacă.”[7] Dacă pătrundem mai adânc în sensul frazei, devine foarte clar, că limba şi cuvintele noastre mereu se află în ţinta vrăjmaşului, care neogoit ne împinge la păcat. De aceea de la noi se cere să fim veghetori şi să nu ne lăsăm înfrânţi de nesfârşitele atacuri diavoleşti. Tactica de luptă s-o deprindem în baza învăţăturii creştin ortodoxe, adică dând dovadă de smerenie şi răbdare, de dragoste pentru toţi semenii noştri şi pentru aproapele, de adevăr şi sinceritate. De vom fi drepţi înaintea lui Dumnezeu, neapărat vom rezista şi la ispitele din partea limbii.

Şi dacă nu fiecare credincios are putere de voinţă să-şi ţină limba, cum s-ar cuveni atunci să procedeze aproapele din preajma lui? Bineînţeles că ar fi creştineşte să i se întindă bolnavului o mână de ajutor din partea celor ce au sufletul sănătos. Să fie puse în aplicare faptele milosteniei sufleteşti: blândeţea şi compătimirea, dragostea şi mângâierea, mila şi sprijinul moral. Un asemenea necăjit nicidecum să nu fie dispreţuit şi îndepărtat de lume, cu atât mai mult înstrăinat de cei apropiaţi ai săi! Să nu i se manifeste ură pentru nedesăvârşirea sa, ci să i se pună înainte drept pildă preţioasa smerenie, care poate îndepărta orice atac al vrăjmaşului viclean. În aşa mod, nefericitul ar putea fi ajutat să scape de răceala şi cruzimea din suflet şi să revină la starea firească a creştinului cu fapta luminată. Am urma atunci încă un sfat de mare folos lăsat nouă de Avva Efrem Filotheitul, şi anume: „Când o persoană o vede pe cealaltă că este plină de mânie, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru ea şi astfel va veni pacea.”[8] E spus simplu de tot, însă pe cât de simplu sunt aranjate aici cuvintele, pe atât de mare este şi importanţă lor la îmbogăţirea cunoştinţelor noastre întru dreaptă vieţuire. Ele fac să ne convingem definitiv că, stăpânindu-ne cu chibzuinţă cuvântul, am reuşi să potolim, sau chiar să stingem, apriga mânie ce fierbe într-un cineva nereţinut la vorbă şi cu limba-i desfrânată. Totodată, se cere să luăm-aminte că tărăgănarea cu venirea într-ajutor aproapelui nostru, când acesta nu e în stare să-şi stăpânească cuvântul şi nici să-şi reţină limba, la nimic bun nu duce. Să  batem fierul cât e cald, după cum zice proverbul, ca să nu ratăm nici o şansă întru săvârşirea  faptelor bune.

Ajută, Doamne, la toţi creştinii să fie stăpâni de treabă pe cuvântul cu care i-ai înzestrat!

                                                                  Dr. conf. univ. Ana Sofroni

2.09.2015, Brescia (It.)

 

[1] Iustinian Chira, Arhiepiscop. Cuvintele Părintelui – un gând al frumuseţii lăuntrice / Arhiepiscopul Iustinian Chira. – Cluj-Napoca: Editura Mega, 2009, p. 109.

[2] Maximele Părinţilor: sfaturi înţelepte pentru o viaţă creştină / Studiu introd. şi trad.: diac. Ioan I. Ică jr. – Sibiu: Deisis, 2010, p. 205.

[3] Sfântul Tihon din Zadonsk // Calendar creştin ortodox 2015 cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului. – Chişinău: Lumina, 2014, p. 160-161. – (Sihăstria: „Acoperământul Maicii Domnului”).

[4] Ps. 36, 30.

[5] Arsenie Boca, Ieromonah. Cărarea Împărăţiei / Ieromonah Arsenie Boca; Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Timotei Serviciu, Episcopul Aradului şi Hunedoarei. – Ed-a a V-ea. - [Deva], 2006, p. 41.

[6] Efrem Filotheitul, Avva. Sfaturi duhovniceşti / Avva Efrem Filotheitul. – Galaţi: Editura Egumeniţa, 2012, p. 102-103.

[7] Arsenie Boca, Părintele. Însemnări din manuscrisele de la Sinaia / Părintele Arsenie Boca // ortodox.md/articole-pr-arsenie-boca-cugetări-duhovniceşti.

[8] Efrem Filotheitul, Avva. Op. citată, p. 30-31.



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
COSMA SI DAMIAN: despre cele trei perechi diferite de Sfinti frati

Recent, publicatia Pravmir, citand un fragment al cartii semnate de George Poulos, intitulata "Sfinți ortodocși: profile spirituale pentru omul modern", a reamintit un lucru poate mai putin cunoscut de crestinii de astazi. Astfel, cu totii stim ca o pereche de frați medici s-a hotarat sa intre în slujirea lui Hristos. Numai ca, la mai puțin de 500 de ani mai târziu, putini stiu, ei au fost urmati de două perechi diferite de frați, cu acelasi nume si cu slujire identica fata de Dumnezeu. 

Rezultatul este că toti cei 6 au devenit sfinți ai Bisericii.

Perechea "originală" a fraților Cosma si Damian a aparut in în primii ani ai Bisericii Creștine. Ei s-au ridicat dintr-o familie relativ înstărită, în Asia Mică. Dotati intelectual, frații au devenit inseparabili în urmărirea comuna a stiintei medicale. 
Ambii au fost ajutați, în activitatea lor, de devotamentul religios. Pe aceasta cale, prinți și cerșetori, toti au simtit balsamul mangaierii, prin arta de a vindeca, a celor doi.

Numiti "Doctori fără de argini" pentru refuzul lor de a accepta bani pentru serviciile pe care le faceau, acestia au ajuns să fie recunoscuti ca facatori de minuni, pentru vindecarile remarcabile.

Odata cu trecerea timpului, dragostea frațiilor pentru Mântuitorul Hristos a devenit tot mai evidentă, depasind pana si marele lor devotament fata de stiinta medicala.

Aceasta a dus la venerarea celor doi frati, inca de pe cand erau in viata, ramanand necontestati chiar de dușmanii păgâni si declarati impotriva Creștinismului. S-au mutat la Domnul în pace, din cauze naturale.

Din cate stim, nu este ceva neobișnuit pentru parinti, sa-si numeasca fiii dupa un sfant mare al Bisericii. Conform acestei traditii, o pereche de frați dintr-o familie bogată romana a fost numita si ea: Cosma și Damian, în cinstea sfintilor doctori fara de arginti din Asia Mică. Viața acestei a doua perechi de sfinți cu nume identice, a fost si ea paralela cu cea a perechii "originale". Ei i-au urmat pe predecesorii lor în fiecare detaliu și au fost, de asemenea, venerati înca din propria lor viață, ca medici si oameni ai lui Dumnezeu, facatori de minuni. Similaritatea se încheie, totuși, odata cu mutarea lor la Domnul, deoarece romanii necredinciosi i-au martirizat.

O a treia pereche de sfinți medici a apărut în Arabia veche, și a purtat aceleasi nume: Cosma și Damian. Viețile celei de-a treia perechi nu sunt detaliate în vietile sfintilor, iar ei nici nu sunt inclusi in toate calendarele, dar se știe că acestia, de asemenea, au slujit în maniera sfinților "originali" și au fost martirizați asemenea celei de-a doua perechi.

Sfinții Cosma și Damian "originali" sunt cinstiti pe 1 noiembrie, a doua pereche de sfinți pe 1 iulie, iar a treia pereche pe 17 octombrie.

(sursa: lonews.ro)



Viaţa Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Ortodoxă a Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi.

Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiazăteologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său începe să-L descopere pe Iisus Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Iisus Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele deLazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit Diacon de către Mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

În anul 1882, Părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu Patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul Patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, Părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit Preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de Consilier Patriarhal. La 15 ianuarie 1889, Patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani, evlaviosul Mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Ier. Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, Părintele Nectarie primeşte de la Patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, Profesor şi Director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Iisus Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Iisus Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi, orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Iisus Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Iisus Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Iisus Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Iisus Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Material documentar realizat de către Stelian Gomboş



Un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor - Apologia Părintelui Arsenie Boca - PS Daniil Stoenescu

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale Părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti” (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâmbăta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).

Deoarece Sfântul Părinte Antonie cel Mare, „Patriarhul monahismului ortodox”, ne spune în Patericul egiptean că „în tot ce faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi” (avva Antonie 5), rânduim la începutul cuvântului nostru arhieresc, teologic şi duhovnicesc, de apărare a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop, la 26 de ani de la trecerea Sfinţiei Sale la cele veşnice, spre ştiinţă, înştiinţare şi luare-aminte, acest cuvânt dumnezeiesc din cărţile Regilor: „Atunci au luat filistenii chivotul Domnului şi l-au dus din Eben-Ezer la Aşdod. Apoi au ridicat filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (I Regi 5, 1-4).

Şi pentru că Sfântul Părinte Simeon Noul Teolog (946-1022), apărând cultul ortodox al părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Simeon Evlaviosul de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, spune că: „Cine nu este în comuniune cu sfinţii contemporani lui, este lipsit de comuniunea sfinţilor!”, întrucât s-au ridicat în ultima vreme destui „Atoni” împotriva Părintelui Arsenie Boca şi a cultului uimitor şi copleşitor pe care marea majoritate a românilor ortodocşi o au faţă de Sfinţia Sa, prin pelerinajele de la Prislop, Sâmbăta şi Drăgănescu, adăugăm şi acest fragment cunoscut, din Sinaxarul zilei de 15 august: „Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rânduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumânări şi cu cântări de Psalmi, înconjurând patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: «Acesta este trupul ce a născut pe înşelătorul acela care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are?» Şi fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pământ Preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, când mâinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitându-se cu amar.” („Vieţile Sfinţilor” pe luna August, Sinaxarul Praznicului Adormirii Maicii Domnului).

„O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic”

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale Părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti” (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâmbăta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Simeon, rostite în ziua Întâmpinării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Pruncul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri” de care sunt pline dosarele de urmărire antihristică de la C.N.S.A.S., iar în ultimul timp gura lumii şi gura iadului de pe Internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieţii şi deranjează încă şi mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate şi nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creştin ortodox botezat; absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu; ucenic al Sfântului Munte Athos; ctitor spiritual al Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus (căreia i-a dat aură) şi stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb). Părintele Arsenie Boca a fost vreme de şase ani diacon al Catedralei Mitropolitane din Sibiu; preot vrednic al lui Hristos, duhovnic iscusit, propovăduitor şi trăitor al Evangheliei Domnului, slujitor înflăcărat şi înlăcrimat al Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, păstor de suflete, om al lui Dumnezeu, mărturisitor şi pătimitor pentru Hristos, în închisori şi la Canal şi pictor bisericesc, desfăşurându-ne spre contemplare înaintea ochilor duhovniceşti – după „Cărarea Împărăţiei” de la Sâmbăta şi Predicile („Cuvinte vii”) de la Prislop – „o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic” (cf. Pisania), prin pictura bisericii de la Drăgănescu de lângă Bucureşti.

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică şi nici o condamnare canonică! Sfinţia Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparţinea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit şi aruncat în lume civil şi dorind mereu să se întoarcă, împreună cu Maica Zamfira şi cu obştea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop şi nu în altă parte! În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos şi vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelaţia rugului aprins, Părintele nostru Arsenie Boca şi-a înţeles şi şi-a acceptat crucea rânduită şi îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roşu de atunci. Dar Părintele nu şi-a întrerupt rugăciunea minţii şi rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus şi închinarea în Duh şi Adevăr, lucrare duhovnicească şi mistică filocalică, care constituie proscomidia, miezul, esenţa şi epicleza Liturghiei interioare. De aceea Sfinţia Sa, începând de la Sâmbăta şi Prislop şi cu atât mai mult de la Drăgănescu şi Sinaia, s-a învrednicit de haruri şi harisme, de daruri duhovniceşti deosebite, de care puţini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani. Străvederea cu duhul, cunoaşterea, citirea şi descoperirea gândurilor, dezvăluirea trecutului omului şi descoperirea profetică a viitorului omului, ţării şi lumii, au fost şi sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belşug în viaţa curată moral şi sfântă duhovniceşte a Sfinţiei Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scrierile pline de înţelepciune, claritate, precizie, concizie şi limpezime şi în pictura străbătută de transparenţă în haruri şi lumini taborice, care o fac unică în ţară, unică în Ortodoxie şi unică în lume, ca expresie estetică a Revelaţiei dumnezeieşti întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu nuanţe reale de originalitate şi aplicare la omul modern, cu mesaj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic şi nu lipsit pe alocuri de accente profetice (care ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri).

Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă!

Fără îndoială că satana sau diavolul (reprezentat în pictura Părintelui în scena Călugărul răstignit şi în cea a Judecăţii particulare) – „Sărsăilă”, cum îl numea Părintele – , nu s-a bucurat nici de predicile Părintelui Arsenie la Sâmbăta, nici de duhovnicia Sfinţiei Sale din mijlocul mulţimilor, nici de semnele şi minunile din închisoare şi de la Canal (adeverite de martori), nici de smerenia adâncă a Sfinţiei Sale, precum nici de dragostea de Dumnezeu şi de oameni, trăită la cea mai înaltă intensitate, prin nevoinţe numai de Dumnezeu ştiute. Nu se bucură diavolul nici de chilia Părintelui Arsenie săpată în munţi, nici de pictura de la Drăgănescu, nici de semnele şi minunile de la crucea şi de la mormântul Sfinţiei Sale şi cu atât mai puţin de râul de oameni devenit fluviu de pelerini, din aproape toate părţile şi toate locurile unde vieţuiesc români, în ţară şi străinătate, care se revarsă spre Prislop. Sabia de foc a Părintelui nostru Arsenie – „Arhanghelul” de la Prislop! – care a tăiat în cangrena păcatului la noi, la români (avorturi, necurăţie, beţie, fumat, înjurături şi toate celelalte), îl ustură şi-l arde pe vrăjmaşul cel nevăzut al mântuirii oamenilor. De aceea nu este de mirare faptul că, aşa după cum de câteva ori iudeii au luat pietre în mâini ca să arunce după Iisus şi împotriva lui Iisus (Ioan 8, 59; 10, 31; 11, 38), precum mai târziu împotriva sfântului arhidiacon Ştefan, ucigându-l, pentru că nu puteau răbda şi accepta descoperirea Revelaţiei din sinedriu – Şederea Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort şi Înviat, în cerurile deschise, pe tron, de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 55-60); tot aşa, nu ne mirăm nicidecum şi nu ne vom mira de cei ce au făcut acelaşi lucru cu sfinţii în vieţile lor şi cu Părintele nostru Arsenie în vremea noastră. Maica Domnului a fost oarecând înjunghiată în obraz, în Icoană, în Muntele Athos, chiar de către cineva care purta haină neagră şi lungă! Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă! Dacă hulitorii şi batjocoritorii de pe Golgota din Vinerea Patimilor se transferă pe Internet, nu e nici o mirare! Însă: „Vedeţi că nimic nu folosiţi. Iată că lumea se duce după El.” (Ioan 12, 19) – după Hristos în Ierusalim şi după Părintele Arsenie Boca la Prislop!

„Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”

Sfârşindu-şi viaţa în exil, la Aşezământul monahal de la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, spovedit şi cuminecat cu Sfintele Taine ale lui Hristos; precum sfântul Ioan Gură de Aur în anul 407 la Comana, sfântul Maxim Mărturisitorul în 662 la Lazica şi sfântul Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Sfânta Marina în 1022 şi atâţia alţi sfinţi, Părintele Arsenie Boca este un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor şi un rugător fierbinte către Dumnezeu. Eu îl văd şi îl socotesc pe Părintele nostru Arsenie Boca ca pe unul dintre preoţii sfinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, purtători ai chivotului lui Hristos peste Iordanul istoriei, în spaţiul nostru românesc (cf. Iosua 3, 14-17). Văzându-L şi simţindu-L  răstignit pe Mântuitorul Hristos în regimul trecut, vreme de zeci de ani, pe o cruce nevăzută mai mare decât cea de pe Caraiman, Părintele nostru Arsenie Boca a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul, precum sfântul Ioan Evanghelistul – care au stat cu deplină statornicie şi cu desăvârşită verticalitate, lângă crucea lui Hristos, fără vreun compromis cu cei fără de Dumnezeu.

Cuvintele unui mare ierarh, rostite cu un veac în urmă: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”, se potrivesc întocmai şi în cazul Părintelui Arsenie de la Prislop. Şi poporul ţine cu Sfinţia Sa, pentru că-i confirmă sfinţenia vieţii; îi pecetluieşte ortodoxia învăţăturii şi a spiritualităţii şi îi simte şi îi poartă pe umeri autenticitatea cultului şi a evlaviei, până în pragul şi în ziua „plinirii vremii” canonizării! Urmaşii răzvrătiţilor lui Core, Datan şi Aviron împotriva evidenţei (Numerii 16, 1) însă, precum şi discipolii tâlharului batjocoritor, răstignit de-a stânga Domnului (Luca 23, 39), singuri se osândesc pe ei înşişi, în faţa lui Dumnezeu şi a neamului românesc, sporindu-şi vina, împreună cu toţi hulitorii, specialişti în pălmuiri, cărora Iisus le răspunde peste veacuri: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23), pentru că la Judecata de Apoi se vor da pe faţă „gândurile multor inimi” (cf. Luca 2, 35).

(Hăţăgel, 25 noiembrie 2015)

sursa: www.doxologia.ro




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Brâul Maicii Domnului (povestire) - Gina Agapie

Privind pe fereastră cum, din cer, cad uşorii fulgi de zăpadă, copiii sunt în aşteptarea vacanţei de iarnă.

-Mie îmi aduce Moş Crăciun o sanie mare, aşa cum i-am cerut! Spune Dănuţ.

-O! nu-ţi imaginezi ce păpuşă am dorit eu de la Moşul! Strigă Arina.

-Doamna învăţătoare, adaugă Roberta, în scrisoarea pe care am ascuns-o bine, ca să nu o găsească cei din familie, l-am rugat pe Gerilă să-mi pună la poalele bradului împodobit un ineluş cu piatră albastră!

Învăţătoarea Clara Teleman îşi aşează scaunul foarte aproape de prima bancă a elevilor. Apoi spune:

-Pentru că este ultima zi de şcoală, şi de mâine vom fi în vacanţa de iarnă, vreau să intrăm într-o poveste cu nea şi troiene. Sunteţi de acord?

-Da! Da! Strigă Laurenţiu aplaudând şi toţi elevii îl urmează. Chiar şi Andrei, care de obicei stă cuminte, ca să nu o supere pe doamna, bate bucuros din palme.

-Bine! Zice Clara Teleman. Să ne imaginăm că pătrundem în lumea închipuirilor. Vedem o copiliţă care stă la fereastră şi priveşte casele împotmolite în zăpadă. Ce viforniţă! Abia se mai zăresc ferestruicile! Fumul se ridică din coşuri dar nu îndrăzneşte să se înalţe…se lasă dus de vânt, când într-o parte, când într-alta! E un frig tăios! Când şi când, câte un om zgribulit merge grăbit spre casă, cu capul strâns între umeri ca să nu îi îngheţe urechile.

Coboară seara peste ţinut şi, o dată cu ea, o linişte adâncă… Numai viforniţa îşi face de cap. Nici măcar câinii nu latră. Încovrigaţi în faţa uşilor sau ascunşi într-un cotlon, aşteaptă şi ei resemnaţi, ca şi oamenii, să tacă vântul. Dar el se înteţeşte. Urlă prin coşurile caselor, prin poduri, zvârle pumni de vată albă în geamurile îngheţate. Se năpusteşte cu atâta furie de parcă ar vrea să smulgă din temelii totul.

Câte ceasuri din noapte or fi trecut? Maria, căci aşa se numeşte fetiţa din povestire, priveşte pe fereastră. Pe bolta îngheţată au apărut mii de stele. Doar la un singur geam licăreşte încă o luminiţă. Deci mai este cineva care, ca şi ea, nu poate să doarmă, cineva în bordeiul acela răzleţit aproape de pădure!

Îşi lipeşte buzele fierbinţi de sticla ochiului de geam. Bănuţul gurii se imprimă pe florile groase de gheaţă.

-De-acolo trebuie să vină mama şi bunica, până se face ziuă!

Cu câteva zile înainte, Maria îi scrisese lui Moş Crăciun o scrisorică, spunându-i că doreşte o minge mare şi tărcată, multe creioane colorate şi un bloc de desen, bomboane de ciocolată şi ghetuţe. Iar femeile au plecat la târg, să-l întâlnească pe Moşul. Dar de ce oare nu mai vin? Au asigurat-o că vor fi acasă până cade seara.

Cu hărnicie, Maria s-a ocupat să hrănească păsările şi să le închidă în coteţ. A scos din fântână apă, a făcut cu lopata o cărăruie de la portiţă până în cerdac. Vijelia s-a năpustit şi iarăşi a mutat în joacă troianul. Ce să facă? Dă şi ea o mână de ajutor în casă! Dar nu se poate lupta cu vântul!

Acum se aşează pe marginea patului. În odăiţă e cald…Focul aprins în soba de teracotă răspândeşte o căldură plăcută, moleşitoare. Bălănel, cotoiul vărgat, îşi întinde pe rând mădularele apoi se scoală scuturându-se iute, sare de pe sobă în patul copilei căreia i se strecoară în poală. Două mâini bune se plimbă peste blăniţa lui catifelată.

E tăcere. Lângă mâţă, nu-i mai este frică de nimic fetiţei. Doar este în clasa a III-a. Îşi ţine răsuflarea să audă paşii celor două femei care trebuie să vină, dar nimic.

Se ridică şi aleargă la fereastră. Suflă cu putere aer cald, apoi, prin ochiul de geam priveşte: peste câmpul alb… doar soldaţii pădurii încărcaţi de omăt. Se întoarce îngrijorată şi se culcuşeşte în pat. Să nu adorm! Îşi propune. Trebuie să le întâmpin pe mama şi pe buna!

Dar somnul o doboară. Afară viscolul s-a înteţit. Stele s-au ascuns de frică între norii groşi. Fulgii mari de nea cad cu nemiluita peste mormane albe şi reci. Maria pătrunde în lumea visului. În ţinutul fantasmelor, două siluete rătăcesc prin pădure înfăşurate în şaluri groase de lână. Merg pe dibuite împinse de gura uriaşă a iernii care ţese în îmbrăcămintea lor floricele îngheţate. Măriuca doarme ţinând strâns în mânuţă o bucăţică din Brâul Maicii Domnului, învelit în hârtie. Vede nişte femei îngrijorate. Cea mai tânără zice, apărându-se de fulgii care zboară cu repeziciune, pătrunzându-i în ochi:

-Vai, păcatele noastre! Pe unde o fi drumul către casă?

Biata femeie mai în vârstă nu poate rosti nici un cuvânt. Abia mai răsuflă. Coastele o dor şi nu are nădejde că vor ajunge prea curând, mai ales că aude cum vântul mugeşte Uu!...Uuuu!, fără întrerupere.

În cameră a început să fie frig. Flacăra lămpii pâlpâie, umbrele tremură pe zid, aplecându-se după dansul flăcării. Cum fetiţa doarme cu faţa în sus, Bălănel i s-a strecurat între umăr şi bărbie. Mişcările motanului o trezesc. Lumina îi supără ochii. Roteşte privirea prin cameră. Oftează. N-au sosit nici acum! Dă să se ridice din pat însă renunţă. Frigul o face să-şi tragă plapuma peste cap şi buimăcită adoarme iar.

Visează. A! uite, măicuţa ei scumpă şi bunicuţa s-au strecurat încet în cameră. Ea le întâmpină. Se grăbeşte să scuture de pe dânsele zăpada. E aşa de multă, că nu reuşeşte. Bălănel ajută şi el în felul său, învârtindu-se în jurul femeilor dar acestea par să nu îl vadă, căci stau mereu cu spatele. Deodată, supărate, cele două femei deschid uşa. O zbughesc afară şi iau drumul iar spre pădure. Bălănel, repede şi el după ele. Mamă! Bunică!...strigă Maria. Nu răspunde nimeni. Plânge fetiţa. Aleargă prin zăpadă în picioarele goale, spre cetatea codrului dar tălpile o duc singure către casă. Bălănel este şi el acolo. Vine preschimbat într-un băiat foarte rău care înhaţă traistele de pe pat şi iese prin uşa deschisă. Măriuca îl ajunge la poartă. Vrea să recâştige desagile dar nu poate. Ţipă. Cineva parcă o sărută pe obraz…Întinde mâinile. Cu siguranţă este măicuţa! Dar de ce nu seamănă cu ea?

Necunoscuta spune:

-Bine că te-ai trezit! Ai să mergi la mine în sat câteva zile! Iar la şcoală nu te mai duci!

Întreabă Maria speriată?

-Cum se poate una ca asta?

Femeia din vis nu aude. Zorită, i-aduce fetei ceva de mâncare:

-Trebuie să te îmbraci, să-ţi pui cărţile în geantă şi să fii gata repede!

Au ponit la drum una în spatele celeilalte, pe zăpada bătătorită. Ies din sat într-o linişte ascunsă în grămezile de nea. Ca din senin, fetei îi curg lacrimile. Merge în urma femeii strângând cu putere cocoloşul de hârtie. În el se află pânza sfântă pe care o primise de la părintele Niculae. Oftează întruna. Cum să nu o văd pe doamna învăţătoare? Să nu-i întâlnesc pe toţi colegii de clasă? Ah! Mama nu ar fi permis niciodată să lipsesc o zi, măcar, de la şcoală!

În sfârşit, pătrund pe negândite în curtea unei case. Cineva roboteşte. Măriuca zăreşte un căţelandru alb. Întârzie pe afară cu Ursul, câinele ciobănesc, îl mângâie pe cap, îl scarpină pe gât. Îi dă un pupic pe catifeaua rece şi umedă a botului. Ursul se gudură, mişcându-şi mulţumitor coada şi lingând mâinile îngheţate ale fetiţei.

-Lasă, Măriucă, zice câinele, o să mai stăm noi de vorbă! Acum trebuie să intri în odaie! Curăţă-ţi de zăpadă ghetele apoi pătrunde în chiler!

Şcolăriţa e ascultătoare. Intră în casă. Îşi lipeşte mâinile de sobă, să le încălzească. Se întoarce şi cu spatele. Un val de căldură plăcută străbate prin hăinuţă; ajunge până la piele. Roteşte privirea. Totul i se pare nou: camera e mare, luminoasă, podeaua vopsită cu roşu, pereţii înveliţi cu scoarţe alese cu flori trandafirii. Paturile stau amândouă la câte un colţ al odăii, sub cuverturi din macat. Sunt frumoase! Gândeşte Maria. Pe rafturile blidarului dintre sobă şi uşă sunt mere şi gutui care privesc cele trei figuri zâmbitoare din tabloul după care se află un smoc mare de busuioc.

Visul o poartă către fereastră. Maria vede o sanie mare cu zurgălăi care s-a oprit la poartă. Buniţa coboară şi intrând în casă, îi spune cu o voce caldă cum nu auzise niciodată:

-Draga mea, eu am să plec! Rămâi sănătoasă!

Apoi, scoate o batistă albă din buzunarul paltonului şi o duce către colţul ochilor. Cu picioarele grele ca nişte butuci, se îndreaptă spre poartă unde o aşteaptă o sanie. Măriuca priveşte nedumerită cum bătrâna se urcă. A plecat însă broboada sa lungă a rămas, acoperind întreaga ogradă.

Din codru se aude sunetul de corn al pădurarului, apoi lătratul unui câine de vânătoare. Sania de lemn a bunicii alunecă iute printre crengile pline de zăpadă. Brârrr! Ce frig! Bunica ţine îmbrobodeala, ţesând peste pământul alb stele de omături.

Măriuca e în cameră. Cercetează micul raft aflat lângă pat. Smulge o carte nouă pe care nu o zărise până atunci. Toate sunt ale ei! Se reazemă de o pernă şi o deschide. Începe o poveste pe care nu o mai citise. Un viermişor pare că îi roade inima. E cald, e bine şi aici. Totuşi, de ce nu mai vin mama şi bunica? Şi cine putea fi acea femeie care tocmai a plecat?Poate că este vina mea, gândeşte Maria. N-ar fi trebuit să-mi doresc nimic de Crăciun!

În carte a găsit rugăciuni ale copiilor pentru părinţii lor. Măriuca citeşte şi se roagă fierbinte. Ruga ei îi conduce paşii către palatul dumnezeiesc de lumină. Ajunge în faţa tronului, udându-l cu lacrimi amare. Puiul de om de nouă anişori, plânge:

-Măicuţa iubea codiţele mele! Tot ea le pieptăna! Stăpâne sfânt, ţi le dau în dar. Permite ca mama şi buniţa să se întoarcă acasă! Nu-mi doresc daruri de Crăciun!

Maria vede o foarfece şi taie părul său lung. Deodată, un bărbat cu barbă albă şi cu haină roşie pe umeri i le pune înapoi.

El spune cu bucurie:

-Măriuca! Iată ce am în traistele mele îngheţate: o minge mare şi tărcată, cum îţi doreai de multă vreme! creioane colorate şi blocul de desen pe care mi l-ai cerut! Am bomboane de ciocolată! Mama ta şi bunica nu mai pot ajunge la tine! Zăpada şi viscolul năprasnic le-a înfundat cărările. Au rătăcit femeile prin pădure ore întregi. S-au împotmolit într-un troian de unde n-au mai putut ieşi. Acolo s-au gândit cu siguranţă la tine. Curaj!

Maria nu vrea cadouri. Strigă tare către Dumnezeu, ridicând mâinile către Creator:

-Doamne, Mântuitor Milostiv, ajută-mă!

Apoi vede în sacul Moşului Crăciun pacheţelul cu Cingătoarea ei sfântă. Trage cu putere, dar brâul este la fel de lung precum broboada femeii necunoscute. Ce se întâmplă?

Deodată simte cum nişte braţe delicate o ating. Este Maica Domnului.

-Acest Brâu din păr de cămilă, spune Măicuţa Sfântă ajutând-o pe copilă să îl scoată uşor din traista roşie, te va însoţi, alinându-te!

Apoi, se apleacă şi o ridică pe Maria. Copila devine ca un fulg. O fericire de nedescris o inundă. Plânge uşurată, neînţelegând ce se întâmplă. Deschide ochii şi vede că este în braţele mamei sale.

- Ai visat ceva urât, Marie? Ce s-a întâmplat? O întreabă ea.

Măriuca o cuprinde pe măicuţă şi se cuibăreşte la sânul ei. Apoi suspină spunând:

-Mamă! Mamă! Tu eşti cel mai frumos cadou pentru mine!



Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte - Părintele Pantelimon Şuşnea


1/3: Parintele Pantelimon de la Oaşa: TINERETEA... de medialert

In interviul acordat corespondentului ProTV Alex Dima, parintele ne vorbeste despre tinerete, inocenta, despre cum viata in manastire te poate salva de mediocritate si despre cum calugaria este cel mai nonconformist mod de viata.



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Ortodoxia în România (video) - Mitropolitul Ilarion Alfeyev
Un frumos film despre Ortodoxia din România. Din păcate autorul nu s-a putut abţine să nu amintească şi despre "limba moldovenească". E ca şi cum ar spune: Rusia iubeşte România dacă rămâne separată de Moldova.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Recviem pentru un vis. Mărturisirea unui ex-rocker

Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.

În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.

Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.

Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.

Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.

În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cerculdispărut), Edmond Karban (Negură BungetDor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca  asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).

Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München, etc.

Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.

Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa Măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei Muzicii cu Matematica sau Astronomia), iar cea demonică prin exces, excitaţie, drog, solipsism – pe cât de rafinat pe câtă e şi personalitatea.

Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising, prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul, numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că Arta, reflectare înafară a puterii Imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are Arta în orice cult, ca şi în societate. Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, Arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la Împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.

Eram între turnee şi venisem în România, acasă, în vizită. Am intrat, cu clasica ţinută metalo-avangardistă, într-o biserică ortodoxă. Semi-întuneric, lumânări aprinse, (şi toată acea atmosferă care ni s-a imprimat în ADN de pe vremea dacilor, oricât de ignoranţi am fi în ale misticii). Atunci am auzit pentru prima dată muzică psaltică. Fusesem la mai multe Conservatoare, pe la cei mai buni profesori de istorie a muzicii şi de compoziţie din lume, ascultasem mii şi mii de compoziţii din cele mai diverse, dar nu auzisem niciodată ceva atât de sublim. Depăşea orice am trăit, în inspiraţia mea componistică, vreodată. Depăşea toată trăirea mea de 25 de ani de scenă. Mă uluia.

Am început să cercetez de unde este muzica aceea, cine a scris-o. Am aflat că nişte călugări (sfinţi din calendar, care trăiseră cu vreo mie şi ceva de ani înainte). Partiturile lor se păstraseră din generaţie în generaţie. În Occident acestea s-au păstrat până în vremea Schismei, după care, prin modificările succesive ale inventatorilor teologiei apusene, s-au pervertit toate liniile melodice şi au ajuns de nerecunoscut. În schimb, melodiile apostolice şi cele primite prin revelaţie de sfinţi muzicieni (din Athos sau mai ales din Siria) s-au păstrat până azi destul de intacte în ţările ortodoxe (mai puţin Rusia secolelor 17-21). Această filiaţie sacră şi această putere uriaşă de a transforma instantaneu un suflet, precum şi particularităţile de complexitate uriaşă a muzicii psaltice ortodoxe m-au determinat să mă dedic studiului mai amănunţit, mai ales că aveam posibilitatea să compar muzica sacră a altor tradiţii (indiană, persană, etc) cu tipul de „sacralitate homeopatică” (diluare până la inversarea cu profanul – vezi Eliade) pe care o practică muzica europeană de după Schönberg (de fapt, Wagner).

Împreună cu alţi muzicieni (Tim Gilles, Eyvind Kang şi Jessica Kenney, Electromagnetic Azoth, etc) comparam structurile pitagoreice ale muzicii acestor culte şi aplicarea lor etică, în raport cu conceptele diferitelor sisteme filosofice. Concluzia era întotdeauna în favoarea superiorităţii evidente a muzicii sacre ortodoxe, prin complexitatea componistică şi prin puterea incontestabilă de a eleva conştiinţa (nu ne referim deloc la compoziţiile comuniste cu care s-au înlocuit în ultimul secol în România vechea tradiţie, după ce a fost mai întâi decimată de Al. I. Cuza, muzici care n-au nici o legătură cu Transcendenţa). Sigur, sechelele abordării partizane nu s-au vindecat în România, nici în societatea laică, unde se pot trasa sau devoala tabu-uri după cum vrea FMI-ul, nici în Biserică, unde prejudecăţile hidrei marxiste se ascund după brocarturile dogmei imuabile. N-are nimeni timp şi chef, de foame şi de disperare, să-şi mai ascută colţii metafizici în delectarea cu Idei. Pe Idee s-au înţepenit cei ce nu deranjează marea hidră a senzualismului, iar scrimerii retoricii zac în molozul uitării. Ce poate fi mai dureros de ridicol decât să visezi mărunt?

Dar iarăşi am divagat.

De la rock şi metale grele, de la efervescentele solouri de jazz, de la superbele motete ale Evului Mediu – momentul celor mai siderante opere de artă (amintesc aceasta celor care, dovedind o crasă incultură, consideră Evul Mediu ca pe ceva involuat) -, am ajuns, după o călătorie de 25 de ani în lumea muzicii, la muzica sfinţilor athoniţi, de unde am altă perspectivă asupra „puterii prin sunet”.

Acum pot asculta orice gen de muzică şi pot pătrunde, cu mintea şi cu sufletul, care e sursa inspiraţiei acelei opere, nu pentru că am experienţă de compoziţie, de performanţă sau de critică muzicală şi pentru că am cunoaşterea principiilor acestei arte. Nu e suficientă această cunoaştere şi această experienţă, drept dovadă incapacitatea unor docenţi ai muzicii în a oferi judecăţi spirituale, chiar dacă excelează în analiza respectivei forme muzicale. Numai prin Har, prin energia divină primită la Sfântul Botez, orice om botezat, care poate n-are habar de culisele artei muzicale, devine în stare să judece corect orice, prin darul discernământului, prin Duhul Sfânt. Puterea de a distinge sursa, mijlocul şi scopul oricărui lucru nu aparţine intelectului şi experienţei singure. Ea este funcţională şi deplină doar prin înrâurirea divină. De aceea, orice om botezat (şi care trăieşte în realitatea unirii cu Creatorul Absolut, cu Artistul Absolut) poate să spună, prin acest dar al Duhului, care lucru este de la Dumnezeu şi care nu, care gând este de la Dumnezeu şi care nu, care muzică e de la Dumnezeu şi care nu.

Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală -, există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică. Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman.

Rolul Artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie. Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.

Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât, şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.

Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare. Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh.

De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin DUHUL ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.

Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi „ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.

M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei.

Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi. Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).

Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas (cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl) şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi. Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.

Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la Revelaţia Hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de Sfinţi prin revelaţie. Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale.

Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.

Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul #Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război civil (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim), şamd.

Cine dă Libertate, Putere, Dreptate, Inspiraţie, Bucurie, Dragoste, Cunoaştere? Nu Statul, nu Patriarhul, nu Arta, ci Adevărul, adică Hristos. Dacă tinerii noştri, tinerii mei, caută Adevărul, vor afla că El este Spirit, nu hashtag, nici promisiune electorală, nici compus chimic, cum au învăţat din sistemul leninist în care se zbate Educaţia lumii în ultimele decenii, din ce în ce mai jalnic. Cuvântul dă viaţă, cuvântul poate ucide, mai mult decât orice putere economică. Cuvântul e cel care naşte idei, cultură, progres, artă, politică de nobleţe, nu oala cu sarmale. Cuvântul ridică din apatie, din tâmpenie, din răutate. Cuvântul este arma şi scutul şi stindardul Omului. Nu banii. Ne mai amintim să ne îmbrăţişăm cu cuvinte, sau doar să ne biciuim unii pe alţii cu ele? Ce lăsăm copiilor noştri? O ţară fără Spirit?

Spiritul Divin este prezent în orice act artistic care aduce o pace profundă şi plină de sensuri, o plenitudine care nu ţine de simţuri, o îmbrăţişare faţă de tot ceea ce există, o înţelepciune a raţiunii tuturor lucrurilor.

Spiritul luciferic se distinge prin efectul obsedant, prin înflăcărarea emoţională, prin efulguraţiile intelectuale fără împlinire.

Mulţi au impresia că Dumnezeu e un moş cu barbă, iar Satan o glumiţă literară inofensivă. Dar orice om care nu se limitează la funcţiile vitale de ingestie, excreţie şi reproducere ştie foarte bine că un Creator Omnipotent nu se poate pricepe cu o minte limitată la rumegarea unor senzaţii, şi că Dumnezeu nu lucrează doar prin Marea Taină a Liturghiei, ci şi prin fiecare por al lumii văzute şi nevăzute, prin fiecare unduire a unei idei, prin fiecare încropire a unui cuvânt, a unei iubiri, a unei înseninări.

Un om treaz şi viu ştie şi că spiritul potrivnic Creatorului, spiritul întunericului şi al negării, al mimării, al mirajului neantului, nu induce doar păcate grosiere, precum crima de la # Colectiv sau blasfemiile din spaţiul public din ultimele zile, ci şi erori infinitezimale, precum o virgulă disonantă, o intenţie care nici n-a apucat să fie formulată în gând, o ocheadă plină de invidie care n-a durat decât o fracţiune de secundă, sau un cuget greşit despre Dumnezeu.

E de mirare că în vacarmul unui holocaust şi a unei revolte ivite după 25 de ani de agonie sub cizma neocomunistă, mai au unii timp să ridice în slăvi ideologi travestiţi în revoluţionari sau în clerici, tocmai când presa traversează o criză neo-bolşevică şi dă de pământ cu orice e autentic creştin, şi când nu mai are nimeni inima, energia şi inteligenţa să valorifice măcar post-mortem tinereţea şi dorinţa de libertate a celor care încă mai mor.

In memoriam fraţilor noştri de la #Colectiv: să luptăm, fraţilor, pentru Adevăr, că de minciuni ne-am săturat. Dacă vrem să ne rugăm pentru ei, să o facem după regulile sfinţilor, care ştiu mai bine cum să vorbească cu Dumnezeu decât moderatoarele agramate ale urii televizate. Regula principală a rugăciunii e să o faci. Unde, cum, când, înveţi pe urmă, după ce înveţi să plângi.

Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.

PS: Având în vedere că în toată cariera m-am semnat cu pseudonime şi am fugit de publicitate personală ca de boală, îmi menţin preferinţa pentru anonimat. Sper ca cititorii să reţină exclusiv ideile, aşa cum mi-am dorit şi prin muzica mea.

Sursa: Ziaristi Online




Evenimente, Apeluri, Promoții
Stop discriminării și hărțuirii Majorității! (APEL)

Stop impunerii ateismului ca “religie” oficială de stat!

ARGUMENT:
Ateismul, o credință ascunsă sub masca necredinței
(de la cultul divinității, la cultul personalității)

Cu toții știm că, atunci când un om obișnuit se declară pur și simplu "ateu", acesta nu face nimic altceva decât să-și mărturisească dezinteresul față de religie în general, pentru tipul credincios el nefiind decât un tip pasiv, necredincios. Numai că, în general, nu este deloc așa...

Ignorarea faptului că până și necredința în Dumnezeu reprezenta de fapt tot o credință, sub o formă ascunsă - Credința că Nu Există Dumnezeu - s-a dovedit, la scurt timp, a fi o mare greșeală. Înlocuirea crezului "Cred într-Unul Dumnezeu...", cu un altul: "Nu cred în niciun Dumnezeu”, prin relație de echivalență, avea de fapt să mascheze o nouă "credință": "Cred că nu exista Dumnezeu...", ego-ul propriu înlocuind treptat divinitatea, egoismul înlocuind treptat comuniunea, iar mișcarea sa militantă, deloc inofensivă cum o presupunea autodefinirea inițială, avea să-și manifeste la scurt timp - și până în ziua de azi, după cum se întâmplă și în cazul unor religii - latura sa extremistă și fanatică, de tip religios.

(Religie = ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință).


Dacă la bazele sale, prin auto-definirea ajunsă populară, ateismul voia să însemne odată un dezinteres total față de religie, o necredință, un indiferentism, ca simplă negare sau refuzare a existenței lui Dumnezeu și a oricărei alte divinități sau zeități, astăzi, acesta, sub forma sa militantă, nu mai respectă deloc aceste principii, ajungând de mult să se manifeste ca anti-credință, ca grupare declarată împotriva lui Dumnezeu - o grupare sectară militantă împotriva teismului (Teism = cea mai generală formă a credinței în existența cel puțin a unei zeități). Mai exact, dacă la începuturile sale "ateism"-ul provenit din grecescul atheos(ἄθεος), s-a autodefinit doar o manifestare pasivă a unei stări de fapt, „fără Dumnezeu”, astăzi acesta nu mai are deloc același caracter, manifestandu-se virulent (încă din perioada comunistă) "împotriva lui Dumnezeu", ca anti-teism. 


Faptul că ateismul și-a modificat, la scurt timp după apariția sa, puternic, structura, și că nici pe departe nu mai putem vorbi despre ceea ce presupunea ateismul în definirea sa de bază, renascentistă, este demonstrat zilnic de acțiunile concertate care se desfășoară împotriva credinței, a bisericilor și credincioșilor, a învățăturilor și valorilor lor, chiar dacă perioada comunistă, la nivel politic, părea să fie demult apusă. Din păcate, adoptat încă la nivel de conducere și aplicat și manifestat în cadrul tuturor structurilor de stat, în mod fățis, ateismul, care în regimul comunist se manifesta prin impunerea cu forța - distrugând biserici și mânăstiri, încarcerând și ucigând oameni credincioși și confiscând averile pe care aceștia le acumulaseră în cadrul Bisericii lor - astăzi a adoptat și urmărește pas cu pas o nouă strategie: impunerea prin lege.

Acesta este motivul pentru care considerăm fundamental, ca ateismul de astăzi să fie privit în societate ca o credință în ceva (sectă, cult) și nu ca "necredință", pentru a putea fi identificat și îndepărtat din toate structurile oficiale.


Ateismul, un profanator ascuns sub masca profanului

Necredința presupune indiferentism total față de alte religii și culte, limitarea la lumea cunoscută și fizic-vizibilă, la palpabil, la cogniscibilul limitat fizic. Necredința rămâne, deci, alegerea unui om de a-și autolimita cunoașterea la nivelul materialist, fără a crede sau a nu crede că există Dumnezeu și fără a experimenta în vreun fel asta. Necredința omului obișnuit nu este decât o formă de recunoaștere pasivă a unei stări de fapt. Numai că ateismul pe care îl vedem până și astăzi, făcându-și loc în lumea care se vrea civilizată și democrată - exact cum procedase anterior și în lumea comunistă - nu mai este de mult un indiferentism față de alte credințe, o nepreocupare față de Dumnezeu și de lucrurile care depășesc cunoașterea prin experientare fizică umană: îl vedem hărțuind constant credincioșii, eliminând simbolurile religioase din viața publică, demolând și profanând în continuare biserici, impunându-se în toate domeniile societății (școală, artă etc), iar mai nou, promulgând legi care să răstoarne toate valorile morale și religioase, vrând să excludă abuziv toate celelalte religii tradiționale și, prin ele, întreaga credință, din viața societății.


Cum oare să avansăm către o societate dezvoltată, cu adevarat liberă, mai bună, democrată, dacă tot încercăm, la atâția ani după Revoluție, să ne fundamanetăm democrația pe același sistem ateist de alatădată? Ateismul de azi nu mai este nicidecum ne-credință. Anti-credința (sau necredința de tip ateist) este manifestarea puternică a unei convingeri. Întrucât "necredinciosul" de tip ateist-militant, nu poate demonstra că nu există Dumnezeu (așa cum susține că nici omul credincios nu-i poate demonstra reversul), teoria "necredinciosului" nu reprezintă nimic altceva decât rezultatul propriei sale credințe - ca și în cazul credinciosului.

Ateismul rămâne, deci, în mod evident, delimitat de profanul pe care îl invocă. El este activ în societate și militează pentru anti-credință - împotriva oricărei alte credințe, promovând astfel intoleranța și distrugând ideea de comuniune. Destrămarea rămâne principiul de bază al ateismului, egoismul, individualismul, singularul, ego-ul propriu, sinele, fiind soluția oferită pentru înlocuirea comuniunii și a divinității. S-a trecut, astfel, de la cultul religios, la cultul personalității.

Cultul personalității reprezintă o atitudine sistematică de admirație (exagerată) provocată și controlată, raportată la o persoană, un lider (sau la o personalitate), considerat (autoconsiderat) ca înzestrat cu calități deosebite, de ordin intelectual, afectiv, organizatoric etc.

 

Uniunea, ca forță puternică, greu de stăpânit, este înlocuită astfel cu individul slăbit, deopotrivă izolat și desacralizat (lipsit de ceilalți și de Dumnezeu), ușor de controlat. Ateismul îl pune astfel, pe om, în locul lui Dumnezeu și îl transformă, ulterior, din ateist profan (ignorant într-un domeniu religios: neștiutor, nepriceput), în profanator (vezi link) (cum l-am văzut în comunism și îl vedem acționând și astăzi, declarat “profan”, dar de fapt demonstrându-se un bun cunoscător al religiilor). Desacralizarea omului, dezumanizarea lui (pentru ateism omul nu mai rămâne trup și suflet, ci doar trup), delimitarea lui de lucrarea lui Dumnezeu, ideea că acesta nu ar reprezenta nimic altceva decât o specie evoluată din maimuță (teorie nedemonstrabilă, deci tot o credință) aveau să marcheze profund noile generații. Impunerea unei fracțiuni egoiste, separatiste, sectare este proiectată astăzi în terorismul prezent în toate statele. Cu toate acestea, ateismul, ajuns și promovat la nivel de conducere, continuă să profaneze omul (cum procedează și cu altarele lui Dumnezeu) chiar prin legile de stat, inoculând, sub formă legală, non-valori ateiste precum consumismul, preversiunile sexuale, ideologia profitului, distrugând valorile tradiționale. Non-valoarea ateismului ajuns la nivel extremist, profanul inoculat generațiilor tinere, ignoranța față de religii (link) alimentează astăzi terorismul la nivel global (necunoașterea temeinică a unei religii, dând naștere unor noi grupări extremiste, care se dau a fi religioase dar, în fapt, nerespectând principiile religiei în cauză, o discreditează - vezi acțiunile extremismului islamist de astăzi - link).
Acesta este motivul pentru care considerăm fundamental ca ateismul de astăzi să fie privit în societate ca o credință (sectă, cult) și nu ca "necredință", pentru a putea fi identificat și îndepărtat din toate structurile.

Ateismul, o sectă
Netratat drept cult (sectă), ateismul se poate impune nestingherit, astăzi, prin legi de stat, fără a fi în vreun fel acuzat de discriminare și de nelegiuirile comise în trecut sau în prezent, în urma lui căzând, în cel mai bun caz, când și când, câte un regim care se găsește "vinovat". Acuzațiile formulate doar la adresa regimurilor ateiste comuniste, nu și la adresa ateismului care le stătuse la bază, au compromis așteptările pe care oamenii le aveau de la noile “revoluții”. Dacă s-a putut manifesta liber în comunism, acum îl vedem manifestându-se cu aceeași libertate (impunând legi și reguli de viață imorale, ba chiar continuând să elimine din viața publică însemnele și manifestarile religioase, cu aceeași agresivitate de altădată, opunându-se vehement ridicării de biserici și catedrale și cheltuind energii și fonduri mari în lupta împotriva Bisericii și a religiilor în general, instigând lumea prin acțiuni și afirmații înșelătoare). Dacă ieri se impunea prin forță, astăzi vrea să se impună prin lege. Atâta timp cât el nu este privit ca o credință (credința în nimic, credința că Dumnezeu Nu Există) el se poate impune prin legi ale statului, sub masca neutralității de ordin religios, cultic.

În zilele noastre, statul preia și aplică ideile acestui cult, deși în esență se declară "laic". Odată ce persoanele necredincioase susțin că credința nu poate demonstra existența lui Dumnezeu, în mod identic ateismul nu poate demonstra faptul că nu există Dumnezeu, în fața celor credincioși (a majorității). Astfel, statul a ajuns în situația să devină adept și chiar aplicant al unei credințe care se declară non-credință, deși ea funcționează de mult ca "anti-credință" ("contra-religie") în Dumnezeu, deci ca "sectă" (conform cercetătorilor, cuvântul "sectă" înseamnă "contra-religie", derivând din latinescul "secare"="a secționa, a rupe, a diviza", în opoziție cu "religare"="a re-lega" - din care provine "religie"). Ruptură în loc de uniune, egoism în loc de comuniune: divide et impera.
Acesta este motivul pentru care considerăm fundamental ca ateismul de astăzi să fie privit în societate ca o credință (sectă, cult) și nu ca "necredință", pentru a putea fi identificat și îndepărtat din toate structurile.

Ateismul, religia oficială de stat: ieri impusă prin forță, astăzi prin lege
(de la libertatea de conștiință, la lipsa de conștiință)

Noile legi, impuse în ultima vreme de Occident părții Răsăritene, au provocat nemulțumiri extreme și îngrijorări fără precedent în lumea religioasă, dar nu numai. Popoarele din partea de răsărit a Europei și-au simțit imediat vizate tradițiile de sute de ani, obiceiurile și credința, iar valorile locale au fost răsturnate cu totul. Multiplele nemulțumiri ale oamenilor nu par a fi luate, însă, în seamă, datorită unei supuneri a celor care, rând pe rând, se succed la putere, sub influența banului: condițiile impuse de Occident pentru ieșirea din crize pe care, de cele mai multe ori, tot Occidentul le-a creat, încep să semene a șantaj pentru majoritățile înșelate. Numai că, mirajul banului și manipularea prin libertinajul cu grijă asigurat după regimurile anterioare totalitare fac ca renunțarea la valori să nu mai conteze prea mult, nici măcar pentru cei mai conservatori dintre oameni. După impunerea cu forța în timpul comunismului, ateismul ajunge astăzi să se impună prin lege.

În acest context, așa-zisul ateism, altădată susținut fățiș și confundat cu comunismul, devenit puternic militant – de altfel singura "învățătură" prin care omul ar fi putut să devină supus, fără a avea mustrări de conștiință, unor legi degradante, pe care le vedem votate astăzi și care se manifestă împotriva adevăratelor valori (viața umană, căsătorie, iubire, credință ș.a.), doar pentru a stimula și mai puternic dependența de consumism - își găsește locul ascuns, în statul declarat prin Constituție ca fiind "laic". Prin urmare, ateismul rămâne și în prezent: singurul "crez", singura "credință" favorizată și promovată (ilegal) de stat, ca garanție a aplicării noilor legi, fără rezistență din partea maselor.

După Umanismul Renașterii și Iluminism, când statele - în numele binelui comun - au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotism luminat, iozefinism, jurisdicționism) și după ce în sec. al XIX-lea Creștinismul a fost nevoit să se confrunte cu doctrinele politice precum liberalismul și socialismul, alături de cultura laicismului și cea atee, spre începutul secolului XX el s-a văzut supus efectelor revoluției industriale, ale urbanizării și ale noilor tehnologii de comunicare. Astfel, statele declarate "laice" au făcut să devină din ce în ce mai dificile relațiile cu Bisericile locale, lucru întamplat și în cazul democrațiilor moderne: modernism, laicizare, secularism.

După "libertatea" statului de a avea o altă optică, a apărut ca efect imediat și persecuția fățișă, din partea statului, astfel încât regimul comunist a ajuns la confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea majorității bisericilor și mânăstirilor, arestarea persoanelor religioase.

 

Astăzi, ateismul militant, manifestat virulent în comunism, continuă să rămână la putere, abuzând de noi legi și libertăți pe care, practic, și le votează singur. Neutralitatea și dezinteresul de altădată, față de religie, nu-l mai caracterizează nici pe departe. Aceasta a ajuns să fie eroarea fundamentală în care trăiește societatea de astăzi. Iar manipularea de zeci de ani, bazată pe “cultura” ignoranței față de religie, prin care aceste forțe ateiste încearcă să sugereze că nu ele ar fi responsabile de răul din lume, dând vina tocmai pe religii, pare să influențeze și să păcălească, destul de ușor, generațiile tinere, îndoctrinate de ateismul reminiscent al generațiilor comuniste, încă de pe băncile școlii.

În fața noii generații, în fața oamenilor debusolați din lumea de astăzi, aflați în căutarea unui răspuns privind existența pe pământ, de unde venim și încotro ne îndreptăm, militantismul statului, care a preluat și se adaptează militantismului minorității ateiste (anti-teiste) de astăzi, violează caracterul "laic" trasat statului prin Constituție, adoptând o anumită credință și militând pentru ea, influențând cu propria sa anti-credință. Criteriile în formularea legilor de astăzi, privind “libertatea credinței”, “egalitatea în drepturi”, “libertatea deplină a conștiinței” impun o neutralitate totală a statului. Astfel, tratarea în mod egal a drepturilor adepților unei credințe - indiferent de credință, de cult, sectă (anti-credință) - este încălcată în mod flagrant (link). Referirile frecvente la ateism ca la un bun-dat, ca la o credință unic-valabilă, infailibilă, formulate de stat (în cadrul adoptării diferitelor legi care încalcă principiile de bază ale religiilor majoritare, legal-recunoscute, fiind un afront la adresa valorilor celorlalte credințe), la credința în neexistența unui Dumnezeu - la fel de nedemonstrabilă (pentru ateiști) ca și existența Lui - ar trebui să aibă loc într-o măsură limitată de justețe și de proporționalitatea cu referirile statului la credință. În schimb, astăzi, termenii religioși sunt excluși din viața publică, iar religiosul este ascuns din istorie. Prozelitismul sectei anti-teiste (ateiste militante), astăzi, se desfașoară nestingherit, în toate mediile. 

(Spre exemplu: Hristos lipsește dintre personalitatile istorice, deși întreaga istorie se împarte în epoci raportate la El - înainte și/sau după Hristos. Sau, în câte dintre imaginile televizate este prezentat mersul la Biserică drept un lucru firesc pentru ziua de duminică, comparativ cu prezentarea unei vieți publice fără credință? etc). 


Așa-zisa "neutralite" a statului laic (care invocă aceeași “necredință”) nu reprezintă nimic altceva decât un militantism pentru credința ateiștilor (anti-teism). Statul este pus cu totul, astăzi, în slujba credinței celor care cred că nu există Dumnezeu și luptă împotriva Acestui Dumnezeu. Aflându-se în slujba unei credințe, indiferent care este ea, statul nu mai este nici pe departe un stat laic, neutru. Eliminarea simbolurilor creștine din viața publică demonstrează perfect acest lucru, neînsemnând nimic altceva decât, implicit, o înlocuire cu simboluri (adoptare de valori) ateiste - o manifestare ateistă anti-creștină, adică o certificare a faptului că singura religie recunoscută și susținută de stat în mod explicit devine credința împotriva lui Dumnezeu. Doar astfel, se explică înlocuirea dirijată a obiceiurilor și ritualurilor creștine, cu obiceiuri și ritualuri noi "ateiste" (anti-teiste, în particular anti-creștine, împotriva lui Hristos, antihriste adică sataniste), în lumea de astăzi: ieslele sunt scoase de peste tot în lume din spațiul public, sărbătorile creștine sunt confiscate și/sau înlocuite cu sărbători păgâne (ritualuri devenite "de stat"), de multe ori cu substrat diabolic, albul este înlocuit cu negrul (Halloween, Black Friday), lumina cu întunericul. Statul refuză să mai respecte, astăzi, neutraliatea impusă prin Constituție - în legile și manifestarile sale - și nu mai ține cont, în egală masură, de faptul că Dumnezeu poate la fel de bine să existe, precum susțin alții că nu există. Refuzul de a discuta despre Dumnezeu nu reprezintă, nici el, altceva decât un prozelitism fățiș în slujba ateismului. Cuvântul "Dumnezeu" este înlăturat din vocabularul public al poporului, iar această acțiune devine, de asemenea, o manifestare publică și oficială și o susținere discriminatorie a sectei anti-credință. În ultimii ani, prin îndepărtarea simbolurilor religioase, ale credinței, statul își continuă militantismul indirect pentru anti-credință, și nicidecum pentru neutralitate (Hristos lipsind din istorie, deși arheologii demonstrează regulat asta, sfinții lipsind din rândul personalitaților școlii; anatomia prezentând un trup fără suflet; literatura - o bibliotecă fără Biblie; fizica fiind lipsită de mărturisirile savanților săi despre posibilitatea sau evidențele existenței divinității etc).

Doar tratarea ateismului de astăzi (anti-teismului) ca sectă (anti-religie), deci ca credință a cuiva în ceva, și nu ca necredință, va reprezenta o soluție la lumea de astăzi și la frământările prin care trecem. A sosit momentul curățării societății de militantismul ilegal al ateismului care durează de secole și al aplicării unor reguli juste și echitabile pentru toate credințele (fie ele mascate sub termenul ne-credinței). La această oră, militantismul ateist fiind apreciat ca indiferentism, poate milita liber pentru ștergerea oricărei referiri la vreo altă credință, din toate exprimările persoanelor oficiale de stat, din toate manualele școlare, limitând cunoașterea, ascunzând generațiilor viitoare descoperirile spirituale și filozofice ale marilor gânditori ai generațiilor trecute, limitând libertatea la credință prin inspirarea, manifestarea și susținerea discriminatorie a anti-credinței, sub masca neutralității așa-zisei "ne-credințe".

Abia după această redefinire (reabordare), statul va putea să recunoască legalitatea sau ilegalitatea unei astfel de secte (anti-credință) - măcar în măsura proporționalității, aplicată tuturor celorlalte culte - la nivel național. Abia apoi, ateismul va putea fi judecat și sancționat just. Această recunoaștere a unei stări de fapt, perpetuată de decenii, este un lucru fundamental pentru societatea de astăzi. Doar astfel, dreptul la propria credință, la manifestarea ei chiar și în spațiul public, poate fi aplicat într-un mod just și echitabil.

Genocid spiritual - ateismul, o sectă distructivă
Până atunci, "bisericile" ateiste de astăzi își vor permite să funcționeze nestingherite sub forma școlilor "laice" pe care copiii credincioșilor sunt obligați să le frecventeze. Școlile laice de astăzi, noile "biserici" în care sunt îndoctrinați tinerii noștri, continuă să funcționeze cu susținere de la stat, în timp ce celelalte culte se limitează la fondurile proprii. Pornind de la această realitate, nu doar că trebuie să existe, pentru echitate, o oră de religie în școală, ci religia trebuie să reapară în toate celelalte materii de unde ea a fost ștearsă, în modul firesc în care a fost și este prezentă în viața poporului nostru. Ea trebuie să-și recâștige locul în cultură, în istorie, în geografie, în știință, biologie, în fizică, în societate, peste tot acolo unde gândirea omenească firească, limitată, este depășită de suprafiresc și unde totul devine imaginabil sau sesizabil prin alte moduri decât cele recunoscute de lumea materialistă. Tânăra generație trebuie să aibă la dispoziție toată această avere pe care au acumultat-o și descoperit-o înaintașii noștri, nefiind frustrată de ea, lăsându-i-se libertatea constituțională a propriei alegeri.

Trecând de la tipul profan la cel profanator, de la "fără Dumnezeu" la "împotriva lui Dumnezeu", de la necredință la anti-credință, la anti-religie, adică la conditia deja evidenta de sectă, ateismul va continua, sub oblăduirea statului, genocidul spiritual pe care l-a început cu secole în urmă. Această sectă, care continuă să stea ascunsă și să funcționeze legal, la nivele de conducere și în tot sistemul de stat, sub o definiție care nu mai este de mult valabilă, s-a manifestat dintotdeauna distructiv. (Și chiar auto-distructiv, întrucât nici chiar ateismul, fără existența religiei, nu ar mai putea exista, pierzându-și sensul, odată ce nu reprezintă nimic altceva decat o raportare la aceasta, asemenea oricărei alte credințe)

O sectă distructivă este un grup de persoane care urmează o mișcare ideologică sau religioasă, în cadrul căreia se practică controlul mintal și care poate fi foarte periculoasă pentru membrii, chiar dacă aparent este inofensivă. Aceste efecte se fac simțite pe termen lung și, în general, culminează printr-un scandal legat de abuzuri materiale, sexuale, de agresiuni fizice, suicideri în masă sau izolate, omucideri sau chiar genocid.

Sectele distructive sunt grupuri care aparent îmbracă forma unor asociații culturale, politice, religioase sau chiar sub pretextul participării la tratamente de medicină alternativă sau grupuri de ajutor social. Se caracterizează prin folosirea tehnicii de convingere coercitivă, ca metodă de influențare socială iar, în prealabil, folosesc tehnici de atragere prin promisiuni.


Genocidul spiritual, ale cărui rezultate le vedem astăzi la nivel material în terorismul global, va trebui să fie pedepsit, iar cineva trebuie să răspundă pentru asta. Tolerarea unei secte distructive, susținerea ei chiar de către stat, impunerea unor legi dictate de ea și prozelitismul făcut încă de pe băncile școlii (impus, practic, fără acordul prealabil al părinților sau alte cereri speciale așa cum am văzut pentru ora de religie) nu vor mai putea continua pe calea acestei auto-distrugeri. Libertatea de conștiință, mult invocată astăzi, nu urmărește nimic altceva decât libertatea de a nu mai avea conștiință și, mai mult, mustrări de conștiință. Trecerea de la cultul divinității la cultul personalității - caracteristica de baza a ateismului - nu poate naște și nu a născut decât monștri.

Din anii ’70, Creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează, încă, prezentul: sectele și fundamentalismul religios. 

Comisia pentru drepturile omului propunea, în 1993, următoarea definiţie pentru sectă: grup care se prezintă sau nu ca religie, ale cărui practici sunt susceptibile de a cădea sub incidenţa legislaţiei ce protejează drepturile persoanei, ori ale legilor unui stat de drept. 

Conform raportului MILS6 din 1999, secta era definită ca o asociaţie sau structură totalitară cu obiective religioase declarate sau nu, al cărei comportament aduce atingere drepturilor omului şi echilibrului social. 

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, atenţia guvernelor s-a îndreptat asupra pericolului grupărilor sectare, acestea căutând să indentifice instrumente prin care să preîntâmpine actele de terorism, la nivelul fiecărui guvern existând câte o comisie sau agenţie specializată în studiul noilor mişcări religioase (Marea Britanie - INFORM, Franta - o comisie parlamentară + una guvernamentală, Austria - Bundesstelle für Sektenfragen, Belgia - divizia Terorism şi secte, din Seviciul de Securitate, Romania - SRI, supravegherea mişcărilor religioase, UE - comisia pentru studierea sectelor.

Ateismul de astăzi, manifestat ca anti-teism (iar în ce privește Creștinismul, ca anti-creștinism, antihrist, satanism), trebuie tratat ca sectă distructivă, punând capăt genocidului spiritual asupra altor generații și ferindu-ne copiii de indiferența și de anaflabetismul religios, care, din câte se vede și astăzi, distruge din nou mii de vieți.

Să încetăm să ne aparăm în fața unei minorități care se folosește, acum, de noile legi ale noii lumi democratice așa cum altădată se folosea de comunism, și să ne folosim de ele, la rândul nostru, apărând avantajele majorității noastre, respectate, începând de la vot, în orice stat de drept!

Cerem: 

- delimitarea totală a statului de convingerile ateiste și tratarea ateismului militant de astăzi ca sectă distructivă;

- excluderea adepților ateismului militant din funcțiile publice, după modelul aplicat în țările occidentale în lupta cu sectele distructive;

1. Președinta Institutului pentru Religie și Democrație (Diane Knippers) spunea, la adresa Franței aflată în lupta cu secta scientologilor, declarată la nivel de stat distructivă: "Franța este un model pentru celelalte democrații europene. Ea trebuie să abandoneze nepărat politica antireligioasă și să regaranteze libertatea confesiunilor. Ceea ce ne face astăzi să luptam pentru libertatea religioasă este în esență același lucru care ne-a făcut să luptăm împotriva comunismului. Ateismul și comunismul nu pot naște decât minciună. Spiritualitatea este o garanție a civilizației, întrucât spiritualitatea și credința creează cetățeni corecți. Fără cetățeni corecți nu pot exista schimburi comerciale, iar fără acestea, nu există civilizație." (link)

2. În Germania, principala vizată fiind tot secta scientologilor, începând din 1997, după o anchetă a serviciilor de poliție, guvernul federal a pus în gardă populația, cu privire la pericolul prezentat de aceasta, iar landul Bavaria a decis excluderea adepților săi din funcțiile publice.

- încetarea propagandei sectei ateiste (anti-teiste) în mass-media, derulată astăzi cu acceptul și susținerea organelor de control ale audio-vizualului, care nu reactionează la mesajele anticreștine, antireligioase sau la blasfemie;

- încetarea hărțuirii constante la adresa majorității (adică a persoanelor care nu sunt ateiste);

- încetarea dezumanizării și desacralizării omului;

- încetarea confiscării sărbătorilor creștine și populare, a înlocuirii lor cu obiceiuri ateiste (anti-teiste, păgâne, sataniste);

- încetarea atacurilor la adresa familiei tradiționale și a vieții, și a valorilor tradiționale creștine, în general;

- încetarea manipulării mentale anti-teiste la nivel politic, social, mediatic, educațional, cultural etc;

- reintroducerea perspectivei religioase în programa școlară, nu doar ca oră de religie, ci în toate celelalte materii de studiu, de unde a fost confiscată și ascunsă în mod flagrant;

- NU unei societăți fără conștiință și, mai mult, NU unei societăți fără mustrare de conștiință!

***

Dacă te opui tipului de om fără conștiință, propus de ateism, dacă aperi drepturile la viață, dreptul copilului încă nenăscut, dacă aperi familia și școala, valorile tradiționale și sănătoase, dacă vrei să ai parte de politicieni care să-ți apere interesele, dacă vrei ca omul, în general, copiii, persoanele în vârstă, natura și animalele să fie tratate cu blândețe și iubire în societate - și nu cu răceala și datoria induse de legile ateiste, ci cu căldura și dragostea induse de constiința garantată doar de credința în adevăratele valori - alătură-te acestei campanii împotriva dezumanizării totale și a proliferării genocidului spiritual ateist, la care asistăm, de zeci de ani.

Alătură-te campaniei!

26.11.2015 10:03, Ing. Catalin Ion

Presedinte Asociatia Lacasuri Ortodoxe®




CĂRŢI NOI / Produse noi
Cum sa ne spovedim dupa indreptarul celor zece porunci si al fericirilor - Arhim. Ioan Krestiankin (CARTE)

Cartea de faţă este rodul experienţei duhovni­ceşti a unei vieţi binecuvântate de-a lungul căreia pururea-pomenitul părinte Ioan Krestiankin, unul dintre cei mai mari duhovnici ruşi ai ultimei jumătăţi de veac, a mângâiat, întărit şi vindecat sufletele împovărate de greutăţile, încercările şi mâhnirile vieţii pământeşti.
Dedicată unuia dintre momentele cele mai im­por­tan­te ale vieţii creştine – fără de care nu putem primi iertarea păcatelor şi nu ne putem afla liniştea sufletească –, această scriere aparte, pătrunsă de marea dragoste şi delicateţe a unui adevărat părinte duhovnicesc, ne învaţă de ce spovedania înseamnă cunoaşterea de sine şi ne poartă cu paşi siguri, întăriţi de predania cea vie şi lucrătoare a Bisericii, nu doar spre bunăstarea vremelnică, ci şi spre cea veşnică a fiinţei noastre.

Detalii despre carte / COMANDA



Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti (XV) - ISAIA - Pr. Ioan Sorin Usca (CARTE)

Seria de tâlcuiri verset cu verset ale cărţilor Vechiului Testament, continuată prin volumul de faţă, se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aduce, de câte ori este cazul, şi precizări istorice şi filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigenţele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariştilor şi studenţilor în Teologie, dar şi intelectualităţii creştine în general.

Detalii despre carte / COMANDA



Ce anume il invatati pe copilul meu? Un medic expune minciunile educatiei sexuale si modul in care ele dauneaza copilului dvs. - Miriam Grossman (CARTE)

Detalii despre carte / COMANDA



Moartea si viata de dincolo de mormant - Dimitrios Athanasiou (CARTE)

Taina morţii şi viaţa de dincolo de mormânt l-au preocupat întotdeauna pe om. Apostolul Pavel ne descoperă că „este rânduit oamenilor ca o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Moartea este despărţirea sufletului de trup şi este ceva inevitabil pentru fiecare om. Iar evenimentele care preced sau care succed această despărţire sunt misterioase şi de nedescris.
Moartea nu este un eveniment firesc pentru om, şi de aceea omul n-o poate accepta, tocmai fiindcă moartea n-a provenit de la Dumnezeu. Moartea este rezultatul, consecinţa păcatului lui Adam şi al Evei. Dacă omul n-ar fi păcătuit, n-ar fi împărăţit pe pământ moartea, care este cel mai mare vrajmaş al omului. Însă prin Hristos cel Înviat, „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) şi pentru om, dar şi pentru întreaga creaţie.
Ţinta vieţii creştine, după cum spune avva Moise, este dobândirea Împărăţiei cerurilor, a vieţii veşnice, care se izbuteşte prin curăţirea inimii, căci doar „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). De aceea trebuie să trăim viaţa sacramentală şi ascetică a Bisericii, adică să acceptăm metoda tămăduitoare pe care ne-o oferă Biserica pentru curăţirea inimii.

Nespusa iubire a lui Dumnezeu, Care vrea „ca toţi oamenii să se mântuiască”, lucrează însă o altă mare taină pentru fraţii noştri adormiţi, după cum afirmă Sfinţii Părinţi. Prin rugăciunile membrilor vii ai Bisericii, Dumnezeu poate ajuta, până la a Doua Venire, şi sufletele care se află acum într-o stare rea în iad. De altfel, de aceea se fac parastasele, Sfintele Liturghii, rugăciunile, milosteniile.

Detalii despre carte / COMANDA



In mijlocul tinerilor. Repere pentru indrumarea grupurilor de tineret in Biserica - Preot Nicolae Nicău (CARTE)

Adolescentul este considerat o persoană „în criză”, preocupat de căutarea propriei identităţi şi de găsirea locului său în această lume. În aceste momente destul de dificile, tânărul are nevoie de multă înţelegere, susţinere şi ajutor, care să-i fie oferite cu multă dragoste dar şi cu prudenţă. Pentru ca adolescentul, care se revoltă împotriva fiecărei încercări de a-i impune ceva, să simtă că cineva vrea să-l înţeleagă, să-l asculte şi să-l ajute. Ţelul acestui ajutor este ca tânărul să devină fericit şi liber; sau, exprimându-ne prin cuvintele Domnului Hristos, „să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10).
Tinerii de azi caută exemple care pot să-i convingă despre adevărul că viaţa creştină merită să fie trăită în plinătatea ei. Ei nu se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, ci mai degrabă sunt într-o căutare permanentă a acelor martori autentici, care trăiesc ceea ce mărturisesc. Tinerii sunt însă şi foarte critici. Le este groază de tot ce este artificial şi fals. Tăcând sau strigând, ne întreabă: Într-adevăr credeţi ceea ce vorbiţi? Trăiţi aşa cum credeţi? Vestiţi ceea ce trăiţi voi înşivă?
În urma răspunsurilor primite din partea adolescenţilor, dar şi din experienţa în pastoraţia tineretului, concluzia e foarte clară: tinerii aşteaptă din partea noastră o mărturie misionară adevărată şi sinceră. Ei sunt recunoscători pentru fiecare pas făcut către ei, pentru rugăciunea, munca şi timpul dedicat vieţii lor. În acelaşi timp trebuie să fim disponibili şi să-i ajutăm să descopere valorile spirituale ale Bisericii.
Lucrarea de faţă încearcă să dea o viziune asupra strategiei şi metodei de misiune a Bisericii în rândul tinerilor. Toate aceste consideraţii, bazate pe exemple practice, s-au clădit pe experienţa din Asociaţia Tineretul Ortodox Român a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, filiala Piatra-Neamţ (ATOR Piatra-Neamţ), văzută ca un „laborator duhovnicesc”, o „anticameră a Bisericii” sau „o prelungire a pridvorului Bisericii”.

Detalii despre carte / COMANDA

Cuprins

Argument  / 7
Introducere  / 8

Identitatea religioasă la adolescenţi  / 12
Convertirea religioasă  / 14
Scepticismul şi apostazia  / 17
Influenţa adulţilor / 20
Motivaţia religioasă la adolescenţi  / 23
Reprezentarea religiei în percepţia adolescenţilor contemporani  / 25

Misiunea Bisericii în sprijinul tinerilor / 30
Noi provocări şi dimensiuni / 30
Inspiraţii scripturistice / 33
O nevoie stringentă / 38

Repere misionare în lucrarea cu tinerii   / 49
Strategie şi metodă în misiunea Bisericii  / 50
Tipuri de misiuni contemporane  / 53
„Rebeluţia”, un model misionar adolescentin / 60
Cum să încep o misiune cu tinerii?  / 62
9 componente pentru un proiect misionar / 66
Disciplina. Gestionarea limitelor / 99
Catehezele în misiunea cu tinerii / 105
Misiune bazată pe anxietate versus dragoste  / 108

Consilierea tinerilor  / 110
Conceptul de consiliere pastorală  / 110
Aptitudini şi obiective  / 111
Tehnici de lucru  / 113
Limite / 115

Grupul de tineret în parohia urbană  / 117
Organizarea unui grup de tineret  / 117
Proiecte catehetice: Hristos împărtăşit copiilor  / 119
Misiuni asociate: ATOR  / 120

Aspecte misionar-pastorale din cadrul ATOR Piatra Neamţ  / 126
Începuturile ATOR-ului  / 126
Programe de lucru cu tinerii / 130
Activităţi artistice: / 130
Corul
Ateliere de pictură
Cercul de literatură
Atelierul de teatru
Jocurile - cunoaştere, creativitate, voie bună / 134
Discuţii tematice / 136
Conferinţe / 139
Vizionare de filme şi documentare / 141
Traininguri, tabere şi schimburi de experienţă / 144
Pelerinaje, drumeţii, picnicuri / 150
Procesiuni şi marşuri / 155
Activităţi sportive / 157
Campanii social-umanitare / 159
Vizite misionare / 163
Premieri şi aniversări / 165
Mărturisiri ale tinerilor  / 167
Idei şi planuri de viitor  / 176

Concluzii  / 178
Note / 186

Anexă: Jocuri / 193
Jocuri de cunoaştere / 193
Energizers - „energizante” / 195
Jocuri de interior / 209
Jocuri în aer liber / 211



Lupta cu patimile. Metode ascetice si psihologice (CARTE)

Cartea de faţă reprezintă prima lucrare publicată în România care tratează cuprinzător şi amănunţit problema patimilor şi a vindecării lor din dubla perspectivă a moştenirii patristice şi a achiziţiilor psiholo­­giei contemporane. Aparţinând colectivului So­cietății psihologilor ortodocşi „Sfântul Teofan Zăvorâtul” din Sankt Petersburg, ea cuprinde lă­muriri de care cei ce se străduiesc să ajungă la mântuire în condiţiile lumii contemporane au nevoie pentru a înţelege mecanismele pătimaşe şi a le combate cu succes în viaţa de zi cu zi.
Lucrarea acestui grup de psihologi an­co­rați în tradiția Bisericii ne ajută sa in­ţelegem scrierile ascetice ale Părinţilor dintr-o per­spec­tivă potrivită realităţilor moderne și va oferi un sprijin de nepreţuit oricui doreşte să ajungă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la vindecarea neputinţelor sale sufleteşti.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

NOU: Produse naturiste

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567