Descarca Revista

Sfântul Mare Mucenic DIMITRIE, Izvorâtorul de mir

Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci precum mândria lui Lie ai surpat și la luptă îndrăzneț ai făcut pe Nestor, așa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Octombrie 2015

     
Sumar:
Profetul, petrolul şi sirienii (2)
Vaccinuri nesigure, dar... obligatorii
Preacuviosul părinte arhimandrit Vasile Prescure a trecut la Domnul
Ştiri interne (RO) - octombrie 2015
Ştiri externe (EXT) - octombrie 2015
Cred musulmanii, evreii şi creştinii în acelaşi Dumnezeu?
Parohia și sfintele mănăstiri în slujba misionarismului
Toate imperiile au căzut când au lovit maternitatea şi au atacat familia!
Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (3)
Leagănul creştinismului (Orientul Mijlociu) între persecuţie şi exod
Promotori ai liberalismului şi doctrinei contractului social în România: Istrate Micescu şi Ion I.C. Brătianu
Târgul Național de Carte și Revistă Religioasă (ediţia a XV-a - Sibiu, 5-8 noiembrie 2015)
Invitaţie în Casa Bunicilor (23-25 oct.2015)
Scrisoare deschisă împotriva vaccinării obligatorii
Am cunoscut un sfant - Arsenie Boca - Lelia Marcu (CARTE)
Pollyanna, jocul bucuriei - Eleanor H. Porter (CARTE)
Cuvinte de aur (vol. VIII). Durerea omeneasca - Sf. Ioan Gură de Aur (CARTE)
Libertate si mantuire - Pr.prof.dr. Constantin Necula (CARTE)
Microfonul cu prieteni - Pr.prof.dr. Constantin Necula (CARTE)



Tema lunii
Profetul, petrolul şi sirienii (2) - Ioan Cişmileanu

Cum s-a ajuns aici?

          Islamul – creaţia catolicilor (sec.VII)

Înainte de apariţia lui Mahomed, arabii erau supuşi tot lui Allah şi urmau învăţăturile lui Avraam şi ale lui Ismail, însă, de multă vreme, se închinau şi la idoli. Dar lucrurile aveau să se schimbe. O călugăriţă bogată (văduvă arabă), numită Khadijah, ce aparţinea Patriarhiei de la Roma, viitoarea Biserică Romano-Catolică, a dăruit toată averea bisericii şi s-a retras într-o mănăstire de maici. La un moment dat a primit o misiune de la Vatican: să găsească un tânăr arab mai înţelept care să fie format pentru a deveni un mesia al arabilor. L-a găsit pe Mahomed (25 ani), căruia îi deveni soţie (concubină, la 40 ani) şi apoi Vaticanul l-a trimis şi pe vărul acesteia (Varaquah), ca sfătuitor pentru Mahomed, precum şi pe alţi profesori. Ei au dat orientarea antievreiască a învăţăturii lui Mahomed, care, de exemplu, a scris ca Avraam a oferit spre sacrificiu pe Ismael, nu pe Isaac (cum scrie în Biblie), precum şi orientarea anticreştină, dar numai împotriva creştinilor care „credeau în Biblie” (putem spune ortodocşi; protestanţii, cu „Sola Scriptura” au apărut mai târziu şi ca o reacţie la rătăcirile catolice din cauza nerespectării Bibliei sau traducerii intenţionat eronate). NOTĂ: Există şi versiunea că evreii ar fi creatorii islamului (într-o carte a lui Washington Irving, tradusă în greacă în 1930 de către St. Ikonios şi publicată la editura “Eleftherudaki”. Nr. de înregistrare a Bibliotecii Parlamentului 2171). De asemenea, Sfântul Maxim Grecul (1470-1556) ne prezintă o povestire auzită de la oameni vrednici de crezare, despre influenţa nefastă a unui eretic evreu asupra lui Mahomed. Ambele influenţe (a evreului şi a Vaticanului) pot fi reale. Evreul însă nu este reprezentantul puterii religioase evreieşti de la Ierusalim (Ierusalimul nici nu mai era o putere, era doar o urbe romană), ci un eretic, şi deci nu a urmărit un interes strategic al evreilor. Vaticanul însă era foarte interesat deoarece în acea perioadă Imperiul Bizantin era la apogeu (pătrunsese puternic în Asia şi Africa) şi Vaticanul ar fi făcut orice pentru a scădea puterea Bizanţului.

            Apoi Mahomed a început a avea viziuni (era lunatic) iar Varaquah i le interpreta conform intereselor Vaticanului. Când, în sfârşit, a fost acceptat ca profet, succesul lui a fost uriaş. Musulmanii însă, încă de la început, nu au fost recunoscători Vaticanului (după ce au cucerit Ierusalimul, de exemplu), iar Vaticanul (papa) n-a vrut să se ştie că de la el a pornit înşelarea, aşa că a tăcut. Vaticanul a făcut-o pentru interese de influenţă în zonă (în Ierusalim, unde spera ca arabii să îi alunge pe evrei ca să vină ei, şi în nordul Africii, unde se păstra dreapta credinţă şi sperau ca arabii să-i distrugă pe adevăraţii creştini). Iar pentru arabi, Coranul lui Mahomed a fost, cel puţin la început, un lucru bun, că nu s-au mai închinat idolilor şi că nu mai trăiau în semisălbăticie, ci au devenit mai disciplinaţi, respectând regulile noii religii.

            Cu timpul, când musulmanii au invadat Portugalia, au denumit Fatimah un sat, după numele unei fiice a lui Mohamed cu Khadijah, fiică despre care Mahomed a scris ca fiind cea mai sfântă femeie din paradis după Maria. Ei au încheiat înţelegeri cu catolicii împotriva duşmanului comun: creştinii! (alţii decât cei catolici).

            Pentru informaţii detaliate vedeţi AICI şi aici:

            Nu putem fi de acord cu tot ce se spune în acest film documentar (relizat de un adventist), dar selectaţi cu discernământ ceea ce argumentează crearea islamului de către catolici.

          Masoneria (creaţia iezuiţilor) şi noua ordine mondială

            În 1119 s-a creat Ordinul Cavalerilor Templieri, dar în 1312 a fost dizolvat. Apoi, în 1540 s-a creat Ordinul Iezuit cu rol misionar şi de a distrugere a reformei protestante, prin orice metode (drepte sau nedrepte). Iezuiţii erau obligaţi la o disciplină severă şi jurau să facă orice li se cere pentru a-i distruge pe eretici (precum jihadiştii!!!). De asemenea, papa considerându-se a fi conducătorul lumii, iezuiţii acţionează pentru ca regii şi guvernele să se supună papei. Şi pentru că acest lucru nu se poate face pe faţă, în acest scop iezuiţii au creat mai multe societăţi secrete (masonerii), care, prin corupţie şi sabotare, reuşesc, în timp, să orienteze politica statelor spre ceea ce papa urmăreşte, precum Statul Islamic şi precum antihrist: conducerea lumii (în toate ţările, inclusiv din Africa, majoritatea celor ce fac legile, senatori, deputaţi, congresmeni, s-au făcut masoni, de voie, de nevoie). Pentru aceasta e nevoie de un imperiu mondial unic. Practic, se urmăreşte realizarea a trei mari uniuni de state (U.E., U.Nord Americană şi U.Asiatică) cu ONU ca centru de guvernământ. La 1 ianuarie 2004, papa a cerut realizarea Noii Ordini Mondiale prin distribuirea resurselor (un fel de uniformizare forţată a bogăţiilor, ceea ce e o utopie mai periculoasă decât comunismul). Iar noul papa (ales în 2013) este iezuit!

       Joc final (Eugenia şi noua ordine mondială)

            Dacă până la Hitler eugenia devenise chiar politică de stat, făcându-se legi prin care să se aplice, pentru a selecta pe cei mai „vrednici”, acum, cei ce se consideră stăpânii lumii, acţionează exact invers: au ajuns la concluzia că cetăţenii viitorului imperiu mondial nu trebuie să fie popoare originale, distincte, ci un amestec (genetic şi cultural) rasial, o „turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere” (de aici şi accentul pus pe multiculturalitate), iar acest fel de genocid al popoarelor au stabilit să se facă prin - aţi ghicit! – imigrarea în masă (Planul Kalergi pentru o nouă ordine, realizat încă din 1922, dar neaplicat deoarece forţele naţionale erau încă puternice). Au stabilit şi de câţi imigranţi ar fi nevoie (negri, asiatici etc.) pentru a stinge astfel popoarele Europei: 159 milioane până în 2025. Şi se dau şi premii (o dată la 2 ani) pentru cei ce au rezultate în ducerea la îndeplinirea planului: Premiul Kalergi (premiul a fost acordat şi Angelei Merkel şi lui Herman Van Rompuy!). După cum vedeţi, suntem deja trataţi ca o "turmă fără calitate şi uşor de dominat", dar ne vor efectiv slugi, fără drepturi.

            Aici ar trebui să fim mai atenţi deoarece printr-un plan al UE României îi sunt repartizaţi 6937 de refugiaţi, ori articolul 3, alin. (4) din Constituţie spune: (4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine. Căci altfel, ca şi legea Big Brother, deşi neconstituţională, până la urmă s-a adoptat. Sunt exemple de renunţare la suveranitate. Un semn bun este declaraţia comună a premierilor României, Bulgariei şi Serbiei, cum că, dacă Germania şi Austria îşi închid graniţele în faţa imigranţilor, atunci le vom închide şi noi (deşi, constituţional, ar trebui să le închidem oricum şi căutată o altă soluţie pentru imigranţi). "Nu vom expune țările noastre la presiunea devastatoare a milioanelor de oameni care vor veni", a declarat Boiko Borisov, premierul Bulgariei după o întâlnire la Sofia cu omologii săi din România și Serbia.

            Noua ordine mondiala sau Noul Imperiu Mondial

            Banii şi puterea

       "Observăm... nașterea unor blocuri economice ne-transparente, lucru care se face urmând practic toate regulile unei conspirații. Scopul este evident – de a modifica economia mondială în așa fel încât să fie posibilă extragerea unui profit cât mai mare prin dominație și răspândirea unor standarde de reglementare economice, comerciale și tehnologice." (V.Putin; ActiveNews).    Corporaţiile multinaţionale (bănci, societăţi de asigurări, societăţi petroliere etc.) şi instituţiile multinaţionale sau suprastatale (ONU, OMS, UE, societăţi secrete: Clubul Bilderberg, Comisia Trilaterală, Comitetul celor 300 etc.), pentru a-şi maximiza profitul sau/şi pentru a avea putere decizie în întreaga lume, vor să dispară barierele culturale, adică diferenţele de gândire şi trăire dintre oameni. Se merge pe ideea că dacă conduci cultural un popor, atunci îl poţi conduce şi politic/economic şi de aceea nivelul lui de cultură trebuie să fie minim. Deci oamenii trebuie aduşi la un nivel de cultură minim (îndobitocire) şi dezbinaţi („dezbină şi stăpâneşte”), adică fără comuniune între ei (comuniunea fiind familia, biserica, poporul), deci transformaţi în nişte animale domestice care îşi ascultă stăpânul ca să primească mâncare. Pentru a realiza aceasta, instrumentul cel mai eficient al acestei noi ordini mondiale este o nouă ideologie, aceea a drepturilor minorilor, drepturile minorităţilor etnice, naţionale, religioase şi sexuale, feminismul etc. Eficienţa acestui instrument este deja bine cunoscută, îndeosebi pe plan familial, politic, social şi naţional. Doar pe plan religios rezultatele sunt încă slabe. Creştinismul, fiind cel mai legat de aceste valori/comuniuni (familie, popor, biserică/credinţă), este cel mai atacat în întreaga lume. Pentru a slăbi puterea creştinismului şi a altor religii şi pentru a-şi duce la îndeplinire planul de distrugere a familiei şi naţiunilor, strategii noii ordini mondiale se pare că au găsit încă un instrument puternic: islamul radical. Au racolat jihadişti şi i-au pus la lucru.

            Conlucrarea sau conspirarea serviciilor secrete americane cu jihadiştii, pe de o parte, şi cu Mosad, pe de altă parte, a început odată cu pregătirea evenimentelor din 11 septembrie 2001. Au urmat consecinţele: controlul excesiv al populaţiei şi războiul antiterorist din Orientul Mijlociu. Apoi primăvara arabă, pentru a încerca înlocuirea dictaturilor cu democraţia (într-un regim democratic cei cu funcţii de decizie sunt mult mai uşor de corupt, manipulat şi sabotat decât sub dictatură – vedem asta şi în ţara noastră). Şi în final, Statul Islamic şi imigranţii, fiecare cu misiunea lor. V.Putin: "Statele Unite au un potențial imens, cel mai mare potențial militar din lume, numai că nu e niciodată ușor să joci la două capete. Declari război teroriștilor și, în același timp, încerci să-i folosești pe unii dintre ei ca să aranjezi piesele pe tabla Orientului Mijlociu ca să-ți servească propriile interese, așa cum îți convine." (ActiveNews)

* * *

    Astfel, toţi cei ce vor să conducă sau să controleze lumea (islamul, papa, masoneria, corporaţiile multinaţionale) au ajuns la un consens (a se citi conspiraţie). Nu e teoria conspiraţiei, ci realitatea conspiraţiei. 

Există salvare? Lupta Bisericii cu lumea

            Se pune întrebarea dacă există vreo salvare, nu a Bisericii vii, nu a creştinilor, căci salvarea lor este Hristos, ci a lumii, a societăţii care tinde să devină o nouă Sodoma. Salvarea este întoarcerea la Hristos. Dar cine să-i întoarcă? Răceala vesticilor este deja proverbială. Şi la fel fanatismul musulmanilor. Iar lupta Bisericii cu lumea…

            Se vorbeşte de o cucerire a Turciei de către ruşi. Dar ce s-ar rezolva astfel, cu alte milioane de morţi şi de imigranţi?! Ar fi creştinească o asemenea cucerire când Hristos ne spune să ne iubim şi duşmanii? Nu, nu ar fi creştinească, dar vorbim de armata Rusiei şi de statul rus, nu de Biserica Ortodoxă Rusă. Or statul are interese, iar interesul în acea zonă e mare.

            Noi însă, dacă mergem pe linia credinţei, stabilim, privitor la turci, că trebuie salvate sufletele, nu omorâte trupurile. I-ar putea ruşii converti pe turci la creştinism? Să analizăm situaţia.

            În Rusia există cea mai mare comunitate de musulmani (15%), majoritatea fiind născuţi aici, nu imigranţi. Rusia are o populaţie de 144 milioane de locuitori, din care 23 milioane sunt  musulmani (din care 3 milioane sunt imigranţi). Şi are 7000 de moschei din care în Moscova (cu 1,9 milioane de musulmani la 13 milioane de locuitori, adică 15%) sunt numai 7, ultima, cea mai mare, fiind construită recent şi având o capacitate de 10 mii de locuri. La inaugurarea acesteia au participat preşedintele Putin, preşedintele Turciei (Erdogan), preşedintele Autorităţii Palestiniene şi preşedintele Iranului.

            În ultimii 15 ani, 2 milioane de musulmani din Rusia s-au convertit la creştinism şi numai 2500 de ortodocşi au trecut la islamism. Dar natalitatea musulmanilor este mult mai mare decât a ruşilor (îndeosebi datorită poligamiei), astfel încât, procentual, numărul creştinilor scade totuşi cu 0,6% pe an. Apoi, Patriarhia Moscovei a arătat înţelegere faţă de construirea celei mai mari moschei la Moscova şi la rândul lor, musulmanii au arătat aceeaşi înţelegere faţă de intervenţia militară a Rusiei în Siria. De fapt şi numărul recruţilor musulmani ai armatei Rusiei tinde să ajungă la jumătate din numărul total de recruţi.

            Deşi există extremişti şi de o parte şi de alta (2000 de militanţi au plecat din Rusia ca să lupte alături de ISIS), se pare că se merge spre o coabitare a acestor două comunităţi religioase. Muftiul suprem al Rusiei, Talgat Tadjuddin, chiar a propus ca stema de stat a Rusiei să aibă atât crucea, cât şi semiluna.

            O primă concluzie ar fi că, mai întâi, ruşii ar trebui să-i creştineze pe musulmanii din Rusia. Sunt şanse, dar e un proces de durată. Abia apoi îşi pot pune problema creştinării altora (turcilor). Turcii însă ocupă un teritoriu a cărui istorie musteşte a creştinism (Capadocia, Constantinopol, Asia Mica etc.). Poate le va trimite Dumnezeu un profet adevărat care să le deschidă ochii spre adevărata şi dreapta credinţă.

            Rusia, ca stat, va intra şi ea în Uniunea Asiatica (sau Eurasia) şi respectiv în noua ordine mondială, în noua împărăţie (cu sau fără teritoriul Turciei). Ne-ar vrea şi pe noi (România), dar noi am învăţat din istoria recentă că nehotărârea costă nepermis de scump. Dar dacă Rusia va putea impune în Uniunea Asiatică un mod de orânduire creştin (nu numai ca formă, ci şi cu conţinut creştin), atunci omenirea e salvată cel puţin pentru încă o perioadă lungă de timp. Caracterul universal al Bisericii este asemeni caracterului globalizator al noii ordini, cu marea deosebire că într-o orânduire creştină a globaliza nu înseamnă a uniformiza valorile (ca un buldozer), ci a le universaliza, a le aplica întregului sistem. 
          Noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi în Biserica Lui. De la Biserica Luptătoare oamenii aşteaptă însă mult mai mult, adică nu o văd ca fiind cu adevărat Luptătoare (cu menţiunea că turma aşteaptă chemarea păstorului la lupta cea duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul).  Şi o văd aşa pentru că Biserica pare că se adaptează condiţiilor lumii, adică supravieţuieşte darwinist în loc să lupte duhovniceşte cu lumea. Aşa a căzut biserica catolică! Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte! Şi să aşteptăm în rugăciune şi cu fapte bune venirea lui Hristos şi a Împărăţiei Lui pe pământ.

 




ACTUALITATEA religioasă
Vaccinuri nesigure, dar... obligatorii

Un proiect de lege al Ministerului Sănătăţii prevede opt vaccinuri obligatorii la înscrierea unui copil la grădiniţă sau la şcoală: împotriva hepatitei B, a difteriei, tetanosului, pertussis, poliomielitei, rujeolei, oreionului şi rubeolei.

Pentru vaccinurile obligatorii părinţii trebuie informaţi, iar acordul este prezumat în lipsa unei cereri de dezacord. În plus, părinţii pot răspunde şi penal în unele cazuri pentru refuzul vaccinării, iar unităţile de învăţământ pot plăti amenzi.

Asta în timp ce refuzul vaccinării şi declaraţiile antivaccinare au luat amploare peste tot în lume (între 2005 şi 2010 numărul francezilor declaraţi antivaccinare a crescut de la 10% la 40%), atât pentru a contesta utilitatea unora dintre ele, cât şi pentru nesiguranţa lor.

„Cauzele sunt -printre altele- adjuvanții din vaccinuri, în special compușii de aluminiu. Calculat la greutatea corporală, un vaccin pentru bebeluși conține de 23 de ori mai mult aluminiu decât un vaccin pentru adulți! ...Cereți de la medic prospectul și întrebați medicul despre ingredientele și adjuvanții vaccinurilor!".

Un film care arată cum se trișează în lumea vacciniștilor, de la punerea pe piață a vaccinurilor până la admiterea vătămărilor postvaccinale:



Preacuviosul părinte arhimandrit Vasile Prescure a trecut la Domnul - Biroul mass-media al Episcopiei Devei și Hunedoarei

În dimineața zilei de duminică, 25 octombrie 2015, preacuviosul părinte arhimandrit Vasile Prescure a trecut la Domnul, la Mănăstirea Prislop din Episcopia Devei și Hunedoarei.

Părintele Vasile Prescure a văzut lumina zilei la data de 11 octombrie 1927, în localitatea Boholţ din ţinutul Făgăraşului, din părinţii Vasile şi Magdalena. A urmat cursurile şcolii primare între anii 1935-1942 în localitatea natală, Şcoala de cântăreți bisericești din Sibiu între anii 1943-1946 şi apoi Seminarul Teologic din Cluj-Napoca între anii 1949-1954.

Un eveniment marcant pentru părintele Vasile l-a reprezentat întâlnirea pe care a avut-o la 16 ani cu cel pe care l-a numit „un călugăr ca focul”, părintele Arsenie Boca. Aşa de profund a fost motivat de întâlnirea Sfântului Ardealului încât a dobândit o şi mai mare năzuinţă spre cunoaşterea lui Dumnezeu, căutare ce a culminat cu înscrierea la Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în anul 1958. Acolo l-a avut ca şi coleg pe un alt vrednic slujitor hunedorean, părintele Crăciun Opre, cel care a păstorit sufletele credincioșilor parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din localitatea hunedoreană Cinciş. După terminarea anilor de licență de la Sibiu, părintele Vasile Prescure a mai studiat între anii 1960-1963 în cadrul Magisteriului (cursuri de doctorat) la Facultatea de Teologie din București, obţinând titlul de „magistru” în Teologie.

Părintele Vasile Prescure este hirotonit diacon celib în 3 octombrie 1978, pe seama Seminarului Teologic din Craiova, iar în data de 10 aprilie 1982, preot onorific pe seama Mănăstirii Lainici, ambele hirotonii fiind săvârșite de vrednicul de pomenire, Înalt Preasfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. În seara zilei de 19 decembrie1981 este tuns în monahism de către Preacuviosul Părinte Caliopie Georgescu, exarhul de atunci al Arhiepiscopiei Craiovei, pe seama Mănăstirii Lainici. În ziua de 8 august 1982 a fost hirotesit protosinghel, iar în data de 27 octombrie 1984 a fost ridicat la rangul de arhimandrit.

Cea mai mare parte a vieții sale, părintele Vasile şi-a petrecut-o în călăuzirea tinerilor seminarişti craioveni, pe care i-a iniţiat în dogmele şi în principiile morale ale credinţei noastre dreptmăritoare, şcolind în perioada 1965-1991 peste 1000 de viitori slujitori ai altarului, printre care amintim şi câţiva ierarhi ai Bisericii noastre Ortodoxe Române: Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei, Î.P.S. Ioan, Mitropolitul Banatului, P.S. Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei şi P.S. Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei.

După o viaţă întreagă în care a adus laudă neîncetată lui Dumnezeu, îndeplinind, pe lângă chemarea de slujitor al altarului şi profesor la Seminarul Teologic din Craiova, misiunea de stareţ al Mănăstirilor Sadova, apoi Coşuna-Bucovăţul Vechi şi exarh al Arhiepiscopiei Craiovei în perioada 1992-2009, părintele Vasile Prescure s-a retras aproape de cel care i-a deschis calea către slujirea lui Dumnezeu, Părintele Arsenie Boca, petrecând ultimii ani ai vieţii la Mănăstirea Prislop din Episcopia Devei și Hunedoarei, loc în care, la cei 88 de ani ai preacuvioşiei sale, a trecut la Domnul, lăsând în urmă un model de smerenie şi de viață duhovnicească autentică.

Mărturia Părintelui Vasile Prescure despre Părintele Arsenie Boca:



Ştiri interne (RO) - octombrie 2015

Secretar de stat în M.E. vrea gheişe, nu eleve

Vasile Salaru, secretar de stat in Ministerul Educatiei, si-a propus sa introduca mai multe cursuri noi pentru elevele din invatamantul preuniversitar, care sa le invete cum sa se poarta pentru a iesi in evidenta si a fi pe placul celor din jur.

Cursurile dedicate elevelor ar trebui sa le invete pe acestea cum sa mearga frumos si cum sa fie niste gazde bune, conform propunerii secretarului de stat din Ministerul Educatiei. De asemenea, tot in scoala ar trebui sa invete cum se serveste ceaiul, mai spune Vasile Salaru.

"Aceste ore de consiliere vizeaza, poate o sa radeti, poate nu, o integrare mai usoara in societate, prin atitudine, prin tinuta. Elevii nostri nu stiu sa calce pe strada. Eu as vrea sa vad o eleva de clasa a XI-a sau a XII-a mergand frumos pe tocuri, dansand vals sau tango, stiind sa fie o gazda buna, si cred ca este o latura a invatamantului romanesc, care a fost total neglijata, si care ar putea aduce aminte, sper sa nu zambiti, de trecuta educatie de pension", a declarat secretarul de stat in Ministerul Educatiei.

"Imi cer scuze daca nu m-am facut inteles, dar cred ca un baiat, cand are de brat o fata, cel putin asa e la mine, in zona Moldovei, nu cred ca il intereseaza daca fata stie educatie rutiera, ci daca stie sa mearga frumos, ca o doamna. Intr-un cuvant, pieptul in fata, dosul in spate si sa lesine baietii", spune secretarul de stat din Ministerul Educatiei.

Să îi amintim secretarului de stat că aceste lucruri le învaţă gheişele (prostituate, de regulă) şi că ele nici măcar în Japonia (ţara lor de baştină) nu mai există decât în Kyoto, iar „educaţia” lor nu se face în şcoală, ci în casele de gheişe. (Sursa: http://www.portalinvatamant.ro/articole/noutati-7/)

Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea Bisericii din contextul actual

La București a început în 19 octombrie 2015, Congresul Internațional de Teologie Relația dintre parohie și școală în viața și misiunea Bisericii din contextul actual.

Lucrările au fost deschise de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Centrul Național pentru Formare Continuă Dumitru Stăniloae, care a rostit un cuvânt intitulat Cooperarea dintre Parohie și Școală în contextul misiunii Bisericii și al responsabilității față de generațiile viitoare:Este necesar ca școlile de teologie să dezvolte o perspectivă dinamică și credibilă pentru viața Bisericii, prin complementaritatea și cooperarea dintre mărturisire și misiune, dintre cercetare și trăire, dintre școală și parohie. Întrucât «Teolog este cel care se roagă și cel care se roagă este teolog» (Evagrie Ponticul), teologia adevărată nu poate fi ruptă de experiența eclesială, deoarece scopul teologiei este cercetarea, confirmarea şi cultivarea adevăratei comuniuni a omului cu Dumnezeu, spre a dobândi mântuirea sau viaţa veşnică. În acest sens, ca ştiinţă a comuniunii divino-umane, teologia adevărată afirmă că spaţiul propriu al acestei comuniuni este comunitatea eclesială adunată în iubirea Preasfintei Treimi prin rugăciune şi acţiune comună.Din acest motiv, intensificarea relației dintre parohie și școală în viața și în misiunea Bisericii are o relevanță deosebită în ceea ce privește învățământul religios.  

 Biserica Ortodoxă Română susține necesitatea încheierii de parteneriate între parohii și școli și îi îndeamnă pe părinți, profesori și preoți să colaboreze, a mai spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

 „Părinţii elevilor, profesorii de religie și preoții din parohii trebuie să coopereze și să urmărească același țel: educarea şi formarea copiilor pentru viață și pentru societate, dar și pentru Împărăția lui Dumnezeu, adică pentru a trăi cu demnitate în familie şi în societate, dar şi în lumina iubirii eterne a lui Dumnezeu”.

 La sesiunea de deschidere a Congresului Internațional de Teologie au mai participat Ministrul Educației, Președintele Academiei Române și rectorul Universității din București.

 Ministrul Sorin Mihai Câmpeanu a vorbit despre colaborarea dinte școală și parohie și a apreciat Proiectul Alege Școala! implementat de Patriarhia Română: „Școala și parohiile colaborează în cele mai diverse moduri și folosim acest prilej pentru a le afirma și aprecia valoarea: situații de sprijin ale familiilor cu diferite probleme sociale, suportul elevilor aflați în risc (situații de sărăcie, abandon școlar, elevi singuri sau cu părinți plecați în străinătate), realizarea unor programe extra școlare în context nonformal, realizarea unor ore și proiecte în parteneriat Școală - Biserică. Cu precădere, apreciem, așa cum mă bucur că s-a prezentat, Proiectul «Alege Școala!» desfășurat de câțiva ani buni cu consecvență de către Patriarhia Română cu finanțare europeană, drept un model de bună practică ce merită susținut și desfășurat în continuare în beneficiul elevilor”.

 Importanța legăturii dintre preot și profesor a fost evidențiată de Acad. Ionel Valentin Vlad, Președintele Academiei Române: „Pot să remarc accentul important al legăturii dintre preot, școală și profesori, în acest proces care formează sufletele unor oameni tineri, unor oameni care trebuie să intre în societatea noastră cu credință, iubire și cu speranță. Anul acesta se întâmplă ca în paralel cu anul misiuni parohiei și mănăstiri, ONU și UNESCO să-l declare an internațional al luminii ca să nu uităm că lumina are cele două aspecte: spiritual și material. La drept vorbind, se manifestă prin lumina minții, a ochilor, a sufletului și prin lumina credinței. Acestea sunt lucrurile pe care noi trebuie să le predăm și să îi învățăm pe tinerii noștri începând din clasele cele mai mici”.

 Sesiunea festivă a Congresului a fost încheiată de rectorul Universității din București, Profesorul Univ. Dr. Mircea Dumitru care a atras atenția asupra necesității păstrării unui echilibru între științele pozitiviste și celelalte componente ale culturii și civilizației umane, între care Teologia și Filozofia: „Cultivarea științei cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie”.

 Evenimentul este organizat de Sectorul teologic-educațional al Patriarhiei Române, în colaborare cu Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul”, și are loc la Centrul Național pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae” în perioada 19 - 20 octombrie 2015.

Conferința „Europa și creștinismul” în Episcopia Devei și Hunedoarei

Luni, 28 septembrie 2015, la invitația și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, în Sala Mare a Centrului Cultural „Drăgan Muntean” din Deva, a avut loc o conferință de excepție cu tema „Europa și creștinismul” susținută de scriitorul, filosoful și omul de cultură Horia Roman Patapievici.

Domnul Horia Roman Patapievici a încercat să prezinte publicului numeros prezent în sală un tablou contrastant între două filosofii diferite, punând în paralel civilizația chineză cu civilizația europeană, accentuând ingeniozitatea civilizației chinezești și pragmatismul civilizației europene, în care „excepția” minții grecești a generat permanent un progres în gândirea și cunoașterea europeană. Teza conferinței renumitului filosof român o constituie proclamarea creștinismului ca fundament și element de susținere a dezvoltării civilizației europene, promotorii ideii de unitate europeană fiind ei înșiși participanți activi în viața Bisericii. Paradoxal, a mai precizat domnul Horia Roman Patapievici, în momentul de față, apartenența și implicarea activă în viața Bisericii constituie un impediment în a accede în structurile de conducere ale Uniunii Europene, ceea ce trădează nu o evoluție conform principiului promotor al Uniunii, ci o involuție și o deturnare a ideii primordiale de a realiza o uniune în cadrul civilizației europene bazată pe principii de organizare și funcționare derivate din principiile de conduită morală creștină.

Manifestarea culturală susținută de domnul Horia Roman Patapievici a fost organizată de Episcopia Devei și Hunedoarei în parteneriat cu Centrul Cultural „Drăgan Muntean” din Deva, ea înscriindu-se în evenimentele culturale din cadrul celei de a treia ediții a Festivalului de Toamnă „Magna Curia”, desfășurat în orașul de la poalele străvechii cetăți Deva. (Biroul mass-media al Episcopiei Devei și Hunedoarei)



Ştiri externe (EXT) - octombrie 2015

Grecia. Creştinismul atacat şi în Grecia de chiar conducerea ţării

            În Atena se va construi prima moschee. Consiliul de Stat a respins apelul locuitorilor pe motiv că trebuie protejate drepturile musulmanilor şi trebuie respectate tratatele internaţionale semnate. În plus, moscheea va fi construită pe banii statului grec, Ministerul Dezvoltării alocând deja aproape un milion de euro (că la datoria de sute de miliarde ce mai contează!).

            De asemenea, guvernul grec a întocmit şi un proiect de lege care facilitează retragerea elevilor de la ora de religie din şcoală.

            Conform Arhiepiscopului Atenei, guvernul elen este forţat de creditori şi de tratatele internaţionale semnate să impună măsuri de schimbare a societăţii în sensul ştergerii istoriei şi tradiţiilor naţionale, a desfiinţării familiei, a impunerii de lucruri stricăcioase, totul în totală lipsă de respect faţă de poporul pe care îl conduce.

VATICAN. Biserica Catolică nu mai e catolică (universală)!

            Papa a hotărât ca Diocezele catolice să abordeze căsătoria şi familia funcţie de contextul local. Dăm un exemplu: dacă în Marea Britanie este permisă adopţia copilului de către o familie gay şi o astfel de familie se prezintă la un aşezământ catolic pentru copii ca să adopte un copil, cererea îi va fi aprobată. Astfel aşezământul nu are probleme cu legea, dar Biserica are probleme cu doctrina, cu credinţa, la care... renunţă.

            Cardinalul Georgw Pell a comentat cum că papa a promis că doctrina nu va fi atinsă, dar "catolic" înseamnă "universal", nu "continental". 

ANGLIA. Biserica Angliei îşi transformă bisericile în magazine şi depozite!

Pentru a "supraviețui", comunitățile rurale au propus transformarea bisericilor lor în magazine rurale, oficii poștale, depozite alimentare sau centre expoziționale.

Biserica Angliei isi va spori numărul așa-numitelor «biserici festive» - «biserici de cult festiv", in care sa se slujeasca numai la Paști, de Crăciun, și posibil la unele sarbatori mari religioase. 

Motivul acestor decizii il constituie lipsa fondurilor pentru întreținerea lacasurilor și, totodata, reducerea numărului enoriașilor, conform Blagovest-Info. (Lacasuri ortodoxe)

SPANIA. Primăria Majadahonda a decis demolarea Monumentului Moţa Marin

Marţi, 29 septembrie 2015, Consiliul Local al Primăriei Majadahonda, Spania, a hotărât demolarea Monumentului ridicat în memoria eroilor martiri Ionel Moţa şi Vasile Marin.

Potrivit articolelor apărute în presa spaniolă şi a postărilor de pe site-ul Primăriei aflăm că solicitarea demolării Monumentului a fost făcută de către reprezentanţii PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol), Somos Majadahonda (Suntem Majadahonda) şi Izquierda Unida (Stânga Unită). Reprezentanţii locali ai Partidului Popular aflat încă la guvernare, deşi majoritari în componenţa Consiliului Local, au hotărât să se abţină de la votarea acestei moţiuni. Astfel prin voturile grupărilor de stânga propunerea a fost adoptată.

În textul solicitării se cere demolarea Monumentului în cel mai scurt timp posibil, cel târziu până la finele anului 2015. Totodată se vorbeşte despre construirea unui alt monument sau despre amplasarea unei plăci comemorative închinate „păcii” într-un alt loc, mai potrivit.

Monumentul se află într-o extremitate a oraşului Majadahonda în apropiere de Cimitirul Central. Este amplasat pe un teren privat. Din acest motiv Primăria a declarat că va căuta metodele legale prin care să poată duce la îndeplinire hotărârea de demolare.

În anul 2007 Spania a adoptat celebra Ley de la Memoria Historica (Legea Memoriei Istorice). Acestă lege prevede printre altele demolarea tuturor monumentelor şi simbolurilor franquiste excepţie făcând doar acele monumente care au utilitate privată şi care nu generează acte comemorative publice. Totodată, legea instituie „reparaţii morale şi dreptul la recuperarea memoriei” pentru victimele războiului civil spaniol şi ale „dictaturii franquiste”. Sentinţele date pe criterii politice, ideologice şi religioase în timpul regimului Franco sunt declarate ilegitime şi se revocă, iar luptătorilor din brigăzile comuniste internaţionale, care au luptat împotriva lui Franco, li se acordă post mortem cetăţenia spaniolă. Legea incriminează practic integral regimul Generalului Francisco Franco, declarându-i eroi şi victime numai pe comuniştii spanioli şi pe cei care au luptat alături de aceştia.

În baza acestei legi s-au dărâmat sau demontat până acum aproape toate monumentele naţionaliste ridicate în timpul regimului Franco. Aşa au dispărut plăcile comemorative, statuile lui Franco, efigiile care îi afişau chipul, monumentul închinat lui Jose Antonio Primo de Rivera etc. Monumentele rămase încă în spaţiul public sunt permanent vandalizate şi profanate.

În ultimii ani s-a încercat inclusiv demolarea minunatei Cruci de la Valle de los Caidos. În urma unui proces dificil a fost retrasă sentinţa care prevedea demolarea ei, însă a fost „curăţată” de orice simboluri şi inscripţii legate de franquism. Mai mult, în tot perimetrul Valle de los Caidos, sunt interzise orice acţiuni comemorative de tip naţionalist sau politic.

Propunerea recent votată la Majadahonda vine pe fundalul acestei Ley de la Memoria Historica argumentând faptul că Monumentul Moţa Marin, deşi se află pe teren privat, este de acces public şi serveşte drept loc de pelerinaj şi de comemorare anuală pentru naţionaliştii români şi spanioli. Mai mult stângiştii susţin că spaţiul pe care se află Monumentul s-a transformat într-o groapă de gunoi. Uită să menţioneze faptul că perimetrul în care se află Monumentul este permanent vandalizat şi profanat de comuniştii şi anarhiştii care au distrus şi gardul care împrejmuia Monumentul şi terenul aferent lui.

Monumentul din Majadahonda a fost ridicat în 1970 în memoria lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, comandanţi legionari, căzuţi în timpul războiului civil spaniol la 13 ianuarie 1937, în timp ce luptau în apropierea Madridului împotriva trupelor comuniste.

Cultul celor doi martiri eroi a fost instituit la 13 ianuarie 1941, data primei comemorări făcute la Majadahonda pe locul tranşeei în care au murit Moţa şi Marin. Din 1947 cultul ia amploare şi se instalează prima cruce de piatră în memoria celor doi. La iniţiativa legionarilor din exil şi sub supravegherea Comandantului Horia Sima s-au strâns banii necesari achiziţionării terenului şi demarării construcţiei Monumentului care a fost inaugurat şi sfinţit în data de 13 septembrie 1970. Anual în jurul datei de 13 ianuarie, români şi spanioli, aduc cinstire şi recunoştinţă jertfei date de români în timpul luptei împotriva comunismului din Spania.

Terenul s-a aflat întotdeauna în proprietatea privată a unei Asociaţii Româno-Hispane, iar toţi banii folosiţi în achiziţionarea terenului şi ridicarea Monumentului au provenit exclusiv din donaţii private, statul spaniol franquist neavând nicio contribuţie în acest sens. Teoretic nicio lege nu poate încălca o proprietate privată în niciunul dintre statele europene.

Mai presus de legi şi de oameni este numai Dumnezeu şi nădejdia noastră către El se îndreaptă acum şi întotdeauna. (de Cezarina Condurache, în Permanenţe nr.9/2015)




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Cred musulmanii, evreii şi creştinii în acelaşi Dumnezeu?

„Relatări total diferite nu pot fi toate adevărate”1


Publicaţia Replik 19.08.2015: Islamul, iudaismul și creștinismul au trei versiuni radical diferite despre ceea ce s-a întâmplat cu Iisus. Problemele majore trebuie să fie discutate cu o mai mare precizie, scrie Stefan Gustavsson, Secretar General al Alianței Evanghelice suedeze.

Ce ar fi dacă toată lumea ar fi îndreptățită în propria sa credință, sau cum spun cinci preoți în Dezbaterea DN2 19/8: „Îndrăznim noi, ca biserică, să proclamăm sus și tare că creștinii și musulmanii merg spre același Dumnezeu, fiecare pe calea sa?”

Desigur, există ceva pozitiv în realizarea unui dialog religios; astfel eliminăm prejudecăți și neînțelegeri. A fost mult timp la modă să se minimalizeze diferențele și a se căuta ce este comun în religiile lumii. Este un cadru confortabil cu obiectivul pozitiv de a elimina tensiuni și conflicte. Dar este, de asemenea, o atitudine care ne obligă să lăsăm gândirea critică deoparte și să ignorăm diferențele reale. Nu mai este important să se analizeze și să se ia o poziție. Întreaga problemă a adevărului și falsului este, astfel, scoasă din discuție.

În timp ce autorii articolului ar dori să ascundă adevărul sub covor, ei pretind că afirmă adevărul despre Dumnezeu. Ei scriu „că noi toți tânjim ca în viața de zi cu zi să-L întâlnim pe Dumnezeul care este viața”, ceea ce nu este deloc adevărat pentru un budist, care, desigur, nu crede într-un Dumnezeu personal.

În ceea ce privește evreii, creștinii și musulmanii, împărtășim premisa Vechiului Testament că există un Dumnezeu personal care a creat universul, care este implicat în istorie și îl consideră pe om o persoană responsabilă. Nu am putea spune că cel puțin aceste trei religii au de fapt același conținut de credință? Această idee stă în spatele propunerii ca biserica suedeză ar trebui să deschidă casele parohiale în zilele de vineri, astfel ca musulmanii fără propriul lor local de rugăciune să le poată folosi.

Problema este că iudaismul, creștinismul și islamul pleacă nu numai de la credința într-un singur Dumnezeu, dar, de asemenea, se referă la persoana istorică a lui Iisus din Nazaret - și au afirmații absolut incompatibile despre El. Cu tot respectul pentru baza pe care a dat-o Nathan Söderblom bisericii suedeze de astăzi, se poate presupune că Iisus din Nazaret este încă piatra din capul unghiului a Bisericii!

Islamul spune ca Iisus nu a murit. Dumnezeu a creat confuzie în locul execuției și soldații romani au răstignit din greșeală persoana greșită. Iisus a scăpat - Dumnezeu a salvat profetul Său - și a fost apoi luat la cer.

Iudaismul spune că Iisus a fost răstignit, a fost executat și a murit. Punct. Iisus a fost umilit în mâinile păgâne. Moartea sa în slăbiciune dovedește că el nu a fost Mesia cel biruitor promis de Dumnezeu în Scripturi.

Credința creștină spune că Iisus a murit și că moartea lui nu a fost o înfrângere, ci a fost o moarte ispășitoare. El a murit pentru păcatele noastre. A făcut parte din planul lui Dumnezeu și, prin urmare Dumnezeu l-a scos pe Iisus din moarte și l-a înviat cu trupul în a treia zi, la o viață umană superioară [Nota trad.: O formulare mai degrabă defectuoasă din punct de vedere ortodox. Ar putea cumva induce impresia unui Iisus arian, care a fost înviat de Dumnezeu (Tatăl?). Noi mărturisim în Crez că Iisus a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri… ]

Prin urmare, ne confruntăm cu trei mărturisiri radical diferite despre Iisus:

Islam: Iisus nu a murit.

Iudaism: Iisus a murit, dar nu a înviat.

Creștinism: Iisus a murit și a înviat din morți.

Aici ne confruntăm cu o alegere inevitabilă, de care nu putem să scăpăm; toate religiile nu pot fi adevărate în același timp. Trebuie să alegem care.

Primii creștini erau gata să-și dea viața pentru mărturia că Iisus a înviat din morți și că El este singura cale către Dumnezeu - și nicidecum pentru că toată lumea se mântuia în credința lui Zeus sau lui Osiris.

Comunitatea creștină trebuie să se trezească din somnul Frumoasei adormite și să ia în serios problemele mari. Există cazuri de ori-ori în care trebuie luată o decizie - cum ar fi problema lui Iisus.

Relativismul religios care se răspândește astăzi în biserica suedeză nu este doar o fundătură intelectuală, este o insultă la adresa creștinilor din Irak și Siria, care se confruntă cu cerința de convertire și care sunt gata să-și dea viața pentru credința în Iisus Hristos.

Stefan Gustavsson, Secretar General al Alianței Evanghelice suedeze
 

1 http://www.dn.se/debatt/repliker/helt-olika-berattelser-kan-inte-alla-vara-sanna/

2 Ziarul suedez Dagens Nyheter, Știrile zilei 2015




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Parohia și sfintele mănăstiri în slujba misionarismului - Bibliotecar Daniela-Carmen Sava

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a declarat anul 2015 “Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi“. Problema misionară se ridică tot mai mult pe primul plan al preocupărilor bisericii noastre. Pe de o parte se impune pentru ridicarea prestigiului ei, datorită poziției ei de ‘Biserică dominantă’ între celelalte confesiuni cu care trăim împreună, iar pe de altă parte, o activitate bisericească cu caracter pronunțat misionar e solicitată de cerințele sufletesti ale credincioșilor.

Ideea misionară este înscrisă în primele pagini ale Bibliei, împreună cu chemarea lui Avraam: “Și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Fac. 12,8). Psalmistul a avut clară viziunea operei misionare, pe care o va întreprinde Hristos Domnul ”răsări-va în zilele Lui dreptatea și mulțimea păcii... și va domni de la o mare până la alta și de la râu până la marginile lumii“ (Ps. 71, 7-8). “Iisus străbătea toate orașele și satele învătând …și propovăduind Evanghelia, vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Mt. 9, 35).

În aceasta se cuprinde sinteza operei misionare, pe care Mântuitorul a lăsat-o ca o poruncă de îndeplinit: “Mergând învățați toate neamurile, botezându-le .. și învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă...” (Mt. 28, 19-20)…”mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. În mersul vostru propovăduiți zicând că aproape este împărăția cerurilor: pe cei bolnavi vindecați, pe cei leproși curățiți, pe cei morți înviați, dracii scoateți-i” (Mt. 10, 6-8). “Pildă v-am dat vouă ca și voi să faceți, precum eu v-am făcut vouă” (In. 13, 15).

Misionarismul Bisericii trebuie să trezească conștiințele lâncezite, să miște și să învioreze simțirile, să întărească credința, să îndrume viața ortodoxă pe cărările luminate ale Evangheliei, să adâncească și să întărească concepțiile de viață în duh religios și să sprijinească năzuința spre desăvârșire, să înfrâneze patimile și să stârpească păcatul, sădind în locul lor, dreptatea și iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Acest misionarism al Bisericii poate fi realizat de parohie, respectiv de preot, a cărui lucrare este misionară și, totodată, de monahism. O biserică fără monahism, e sortită lâncezirii. Oricât de râvnitori și destoinici s-ar dovedi preoții de mir, ei nu pot alcătui o armată luptătoare, care să poată fi aruncată pe frontul sufletesc al oamenilor, oricând și oriunde cere trebuința pentru a birui Împărăția lui Hristos în lume. Ei nu se vor putea devota pe de-a-ntregul problemei parohiei, catedrei, slujbei lor administrative sau grijii de familie. Am putea spune că parohia și mănăstirile doar împreună reușesc să îmbrățișeze împreună problema misionară în largul cuprins al Sfintei noastre Biserici, așa cum o impun vremurile de acum și necesitățile sufletești ale credincioșilor și totodată să se completeze reciproc prin activitatea pe care o desfășoară. Ceea ce nu reușește să împlinească una, suplinește cealaltă.

Parohia

Parohia sau enoria este comunitatea creștină grupată în jurul unuia și aceluiași altar sau biserici, în jurul acelorași preoți, sau, mai bine zis în jurul unuia și aceluiași preot slujitor al tainelor ori cultului în genere și conducător al sufletelor la mântuire. Ea este din punct de vedere extern forma sub care a luat naștere și a existat la început biserica sau creștinătatea.

Primele biserici sau comunități creștine n-au cunoscut titlul de parohie. La început această numire ’parohia’ a fost întrebuințată în însemnarea de eparhie, adică pentru ținutul de sub conducerea unui episcop. Parohia, ca unitate a organizațiunii ierarhice bisericești, este rezultatul unei dezvoltări istorice.

Titlul de parohie în sensul de azi a început a circula prin veacul al VI-lea, mai întâi în Apus, de unde a trecut și în Biserica orientală prin intermediul populației grecești învecinată cu ținuturile apusene.

Parohia a fost și a rămas, deci, creștinătatea în mic, forma cea mai redusă sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Christos. Este organismul cel mai mic, în care trăiește și lucrează Duhul lui Christos, este mediul sau condițiunea normală și absolut necesară sufletelor, în care ele pot să-și însușească grația sfințitoare și să conlucreze la mântuirea lor.

Specificul parohiei nu trebuie, așadar confundat cu o simplă noțiune de organism administrativ. Caracterul ei original și adevărat apare în sensul lui deplin numai pe un plan spiritual. Parohia, respectiv enoria este mediul și condițiunea normală absolută, în care se realizează posibilă mântuirea sufletelor creștine, religiunea, adică legătura și unirea omului cu Dumnezeu.

Dacă ne punem întrebarea, cum ajunge parohia instrumentul și mijlocul religiunii, ei bine, în sens creștin, religiunea este restabilirea de către Mântuitorul a raportului de filialitate al omului față de Dumnezeu și crearea posibilității de unire a omului cu Dumnezeu. Această unire a fost realizată în gradul cel mai înalt prin întruparea Mântuitorului, când în persoana sa, natura omenească s-a unit în chip ipostatic cu natura dumnezeiască, rămânând neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. În felul acesta natura omenească a căpătat posibilitatea de a se face iarăși, “părtașă dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4).

Prin urmare, întruparea Lui, adică unirea celor două naturi într-o persoană care a făcut posibilă unirea omului cu Dumnezeu și a sfințirii lui, n-a rămas o realitate mărginită numai la persoana istorică a Mântuitorului, ci ea se prelungește în veac în Biserica sa, care devine una cu Hristos. Biserica este adică prelungirea mistică a întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrupare care se realizează în unitățile Bisericii, și deci, și în parohie sau în enorie. Această întrupare a Mântuitorului în Biserică ca și în unitățile ei cu viață proprie trebuie înțeleasă însă pe un plan spiritual, iar nu pe terenul legăturii firești sau ipostatice din persoana Sa istorică.

Parohia creștină apare, deci ca o formă spirituală a întrupării Mântuitorului și anume forma elementară a corpului său mistic. Principiul de viață al acestui corp este Hristos și Duhul Său cel Sfânt, care este viu și activ, pătrunzând toate membrele Bisericii. La acest lucru se referă sfântul apostol Pavel, când zice că Dumnezeu l-a dat pe Fiul său cap Bisericii ca una care este trupul lui, împlinirea celui ce împlinește toate pentru toți (Efes I, 22-23).

Lucrarea și permanența Duhului lui Hristos, în corpul său mistic, Biserica, nu se mai efectuează și nu se mai fac vădite în forma naturală din corpul său istoric, ci prin formele și simbolurile cultului în genere, și în mod deosebit prin tainele instituite în Biserica Sa. Prin ele se comunică membrilor Bisericii viața supranaturală sau grația dumnezeiască, făcându-i astfel, părtași dumnezeieștii firi. Prin intermendiul organelor și mijloacelor stabilite Mântuitorul sădește această viață în credincioși prin botez, o întărește prin mirungere, o restabilește în taina spovedaniei, o împărtășește sub o formă socială în binecuvântarea căsătoriei și în taina hirotoniei, prin care se pune la dispoziția comunității religioase serviciul său de Mare Preot.

Viața spirituală în Hristos și unitatea de corp a Bisericii cu El este susținută și hrănită în mod deosebit prin Sfanta Euharistie sau masa euharistică din Sfânta Liturghie, întrucât, după cuvintele Sfântul Apostol Pavel, toți cei care se împărtășesc din același pahar și din aceeași pâine euharistică, devin un trup (I Corint. 10, 16-17). Viața întregii Biserici este cuprinsă și unificată prin taine și ierurgii, într-un circuit de grație dumnezeiască, prin mijlocirea Duhului lui Hristos.

Principiul unității în Biserică este întreținut prin Sfantul Duh. Permanența Sfântului Duh se justifică prin misiunea de continuator și desăvârșitor al operei lui Hristos. Mântuitorul însuși dă această lămurire în ultima sa cuvântare către apostoli: “Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da alt Mângâietor, ca să rămână cu voi în veci. Nu vă voi lăsa singuri pe lume, ci voi veni la voi. Încă puțin și lumea nu Mă va mai vedea, voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu trăiesc și veți trăi și voi. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14, 16-20). Biserica, este, cu alte cuvinte, întregul în care se articulează fiecare credincios, sau unitatea esențială a unui organism viu realizat de Sfântul Duh. Alcătuite dintr-un mare număr de membrii , diferiți între ei prin atâtea note ale individualității lor naturale. Biserica este totuși una prin unicul ei principiu sau cap, care este Hristos, prin El, una suntem (Galat. 3, 28). “Deci”, precum se exprima Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfânta Biserică este imaginea lui Dumnezeu, deoarece săvârșește între credincioși aceeași unire cu Dumnezeu.”

Caracterul religios al parohiei sau al enoriei provine tocmai din împărtășirea vieții divine credincioșilor care se unesc cu Dumnezeu prin Iisus Hristos al cărui Duh este prezent și lucrează în tainele Bisericii. Unitatea și solidaritatea de corp a enoriașilor unei parohii cu Biserica și, deci, cu Hristos, este reală și vie numai atunci, când sunt uniți și însuflețiți de același organism. Sfântul Apostol Pavel îndemnând pe creștinii din Efes să păstreze unitatea Duhului le atrăgea atenția că într-un singur trup nu poate să fie decât un singur Duh (Efes 4, 3-4),.

Prin urmare, parohia ca formă în mic a Bisericii, este o ”realitate. spirituală“, un mediu de viață religioasă morală și, deci, de unire cu Dumnezeu, numai pentru acei credincioși care sunt membre vii ale corpului său mistic, care sunt solidari și se integrează în viața religioasă a parohiei, luând parte la viața bisericească, participând la serviciile divine publice, primind tainele Bisericii și îndeplinindu-și obligațiunile, care decurg din situația lor de enoriași. Astfel, ei ramân organe detașate de corp, alături de sfera de influență a Duhului lui Hristos, organe moarte sub raportul spiritualitații creștine, lipsite fiind de viața supranaturală care pulsează în funcțiunile organismului Bisericii și se împărtășeste numai acelora , care rămân încadrați în organismul ei.

În viața religioasă a parohiei, funcțiunea sau rolul principal este al preotului, ca unul ce reprezintă pe Mântuitorul și lucrează în numele lui pentru unirea credincioșilor cu Dumnezeu. El mijlocește prin sfintele taine, legătura și izvorul vieții divine, el pune în contact poporul cu revelațiunea dumnezeiască, predicând și explicând Evanghelia și învățăturile Bisericii el supraveghează viața religioasă-morală din parohie, susținând și îndrumând virtutea prin îndemnul de a se face din legea morală creștină, calea vieții.

Parohia, însă, nu se rezumă numai la preot, precum Biserica nu se reduce numai la ierarhie. În noțiunea de Biserică domină ideea de comunitate, în care membrii sunt una, nedespărțiți sau laolaltă cu ierarhia de drept divin. Preotul și credincioșii în parohie sunt inseparabili, legați nu numai prin orânduirile administrative bisericești, ci și printr-un element supranatural, care este voința lui Hristos, și care îi face pe credincioși membrii ai Bisericii prin botez și care îl cheamă pe preot la păstorirea turmei, prin hirotonie.

Deci, viața religioasă în parohie, nu poate fi privită numai ca o treabă exclusiv de datoria preotului, ci reclamă și colaborarea membrilor parohiei, adică secondarea preotului de către enoriași. Sfântul Ioan Gură de Aur socotește că Biserica este numită de Sfântul Apostol Pavel, împlinirea lui Hristos (Efes 1, 23) tocmai pentru a demonstra că Biserica nu este în întregime decât atunci când toate membrele, cap și organe sunt toate laolaltă într-una.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că: Împreunarea laolaltă a membrelor formează corpul și nu este un singur membru, care să nu-i fie de trebuință… Dacă noi n-am fi mai mulți, adică dacă unul n-ar fi mâna, altul picior, altul alt organ oarecare, corpul n-ar fi deplin. Prin urmare, nu trebuie să lipsească nimic, pentru ca trupul în el însuși să fie complet. Capul își are împlinirea sa, iar corpul este perfect, atunci când ne aflăm uniți și strânși toți împreună. Parohia nu este deci o realitate spirituală, decât în măsura în care enoriașii lucrează cu preotul, sau, altfel spus, ei nu vor fi în stare a realiza și a beneficia de viața spirituală creștină, decât colaborând cu preotul, fiind alături și solidari cu el pe terenul religiunii și al nevoilor religioase din parohie.

Fără îndoială, rolul și locul principal în viața parohiei sunt ale preotului. El este factorul ierarhic, care reprezintă în comunitatea sa pe Mântutorul, capul Bisericii. O unitate, un corp, corpul mistic al lui Hristos, enoriașii unei parohii nu-l pot forma, prin urmare, decât cu preotul lor, legați și strâns uniți în jurul lui și, prin el, și cu Hristos.

Mănăstirile

Misionarismul eparhial cuprinde în preocupările sale și sfintele mănăstiri, sfintele locașuri care au un rol important în tradiția și viața neamului și în mod deosebit în ridicarea culturală și pregătirea teologică a monahilor.

O valoare însemnată în susținerea și slujirea misionarismului religios o au pelerinajele organizate de preoții de mir la Sfintele Mănăstiri. În duminici, și mai ales la praznice, credincioșii au ocazia să se spovedească și să se împărtășească atunci când vin la mănăstire, sau se pot împărtăși în aceste ocazii, dacă au dezlegare de la părintele lor duhovnic.

An de an a crescut numărul intelectualilor, al elevilor și studenților conduși de profesori sau profesoare la slujbele care se săvârșesc în mănăstiri. O slujbă ascultată în mănăstire, un cuvânt de evanghelizare auzit aici și o zi petrecută în atmosfera de pietate a sfântului locaș, mișcă adânc inimile, trezește conștiințele și îndeamnă la reculegere sufletească, lăsând impresii care își păstrează amintirea și după ce pelerinii se întorc la îndeletnicirile lor. Mulți rămân legați sufletește de mănăstire și revin în clipe de încercare ale sorții și în zile când simt nevoia unei concentrări spirituale, aprind o lumânare și pleacă genunchii în rugăciunea tainică la icoana Maicii Domnului. în liniștea sumbră a mănăstirii.

Valoarea morală pentru viața socială a acestor acte de pietate și de înviorare duhovnicească o poate evalua numai cel ce s-a făcut părtaș cu ele. Binefacerile clipelor petrecute în umbra sfintelor mănăstiri nu întârzie să se reverse și asupra altora, a celor cu care venim în contact.

Un singur lucru se cere mănăstirilor, tuturor mănăstirilor, ca să poată deveni centre misionare și focare de apostolat religios: să-și rânduiască viața lăuntrică, ca să nu dea pricină de sminteală celor ce le vizitează, ci să fie organisme vii, de viață pilduitoare, ca religiozitate și morală.

Religiozitatea și moralitatea mai desăvârșită, la care obligă votul călugăresc, nu e legată de o anume cultură mai avansată a monahilor. Însă cultura superioară și destoinicia aleasă a monahismului nostru ar aduce mari foloase Bisericii și neamului. Azi, tot mai mulți din frații, preeoții și maicile din mănăstiri sunt trimiși la seminar și în școlile teologice pentru a-și ridica nivelul de cultură.

În starea actuală nu ne putem gândi la instituții de cultură și educație în cadrele mănăstirilor noastre după modelul de lucrare a monahismului apusean. Dar, în cuprinsul acestor sfinte lăcașuri se pot crea așezăminte de binefacere creștină pentru ocrotirea celor năpăstuiți de soartă, azile de bătrâni, spitale pentru bolnavi, azile pentru bețivi, care în izolarea unei mănăstiri departe de lume, de ispitele și răul ei ar putea fi orânduite cu mai mult succes decât în mijlocul orașelor. Multe din sfintele noastre mănăstiri au clădiri ce stau nelocuite și ar putea fi întrebuințate în acest scop. Iar în slujba acestor așezăminte de caritate ar putea fi implicat personalul mănăstiresc, care s-ar adapta trptat la noile cerințe misionare. Alături de lucrul cu brațele și de frumoasele produse ieșite din atelierele mănăstirești, dragostea creștină și-ar da roadele sale în fapte ale milei trupești și sufletești.

Prin urmare, mănăstirile prin misiunea religioasă pe care o săvârșesc, prin pelerinaje, prin instituțiile de caritate creștină își îndeplinesc lucrarea Domnului în lume. Căci dacă n-ar avea alt merit decât al rugăciunii stăruitoare și neîntreruptă pentru toți și pentru toate, totuși ar avea dreptul la mai multă prețuire. Câtă mângâiere și întărire nu revarsă mănăstirea în sufletele pârjolite de arșița vieții, și numai cu prilejul hramurilor obișnuite. Câți trecători flămânzi nu se satură din simpla hrană a călugărițelor și câți monahi bătrâni și neputincioși nu-și țin zilele în adăpostul mănăstirilor.

Toate aceste acțiuni săvârșite de mănăstiri au darul de a ridica prestigiul mănăstirilor în prețuirea publică și, fără îndoială, ar contribui la sprijinul moral și material al societății și statului pentru realizarea unor opere folositoare.

Bibliotecar,

Daniela-Carmen Sava


 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Toate imperiile au căzut când au lovit maternitatea şi au atacat familia! - Pr. Nicolae Tănase
Un dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, neconvenţional dar plin de sinceritate, realism, adevăr şi mult discernământ cu Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului...
           
De multe ori ne spunem în gând: noi decidem ce facem cu trupul, corpul nostru, noi hotărâm dacă facem copilul sau nu, pentru că nu ăia care dau din gură pe la tv şi prin ziare ne ajută să ne creştem copilul, ei nu se întreabă dacă avem ce să-i oferim copilului, dacă avem ce să-i dăm de mâncare, ei doar dau din gură… Ce să mai spunem de „gura ţaţelor”, alea care hulesc: copil din flori, copil de fată mareExistă în România un om care s-a gândit la toate astea: Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Un om care a luat asupra sa greşelile altora. Un om care a oferit o alternativă. Un om, despre care, din păcate, nu au auzit şi consătenii femeilor care şi-au vândut copiii ţiganilor din Sinteşti. Un om pe care trebuie să îl ajutăm. Multe ar fi de spus. Prefer să nu mai „dau şi eu din gură” şi să arăt faptele: Părintele Nicolae Tănase, căsătorit şi tată a şase copii, este preot într-un sat din România, Valea Plopului şi un alt sat din apropiere, Valea Screzii, ambele din judeţul Prahova.
În anul 1990, Părintele Nicolae Tănase a început lupta sa împotriva avorturilor prin predicare. Unele tinere renunţă să avorteze, dar nu-şi pot permite un copil din motive social-economice. Pentru aceasta, Părintele Nicolae înfiinţează în anul 1994, asociaţia Pro Vita: Pentru Viaţă. Asociaţia îi primeşte în grija ei pe aceşti copii, pentru un timp sau definitiv, dar ea primeşte de asemenea şi copii orfani sau copii ai străzii. Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii. Asociaţia Pro Vita numără la ora actuală mai multe case pentru copii. Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii. În condiţiile actuale din România, acesta este un adevărat eroism. La Valea Screzii, Părintele Nicolae Tănase a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae Tănase a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor. Părintele Nicolae Tănase se (z)bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. La marea emigraţie datorată situaţiei politico-economice din ţară, se adaugă trista realitate a comerţului cu copii români, nu totdeauna orfani, cumpăraţi de către unii străini din ţările occidentale, comerţ pe care Părintele Nicolae îl denunţă fără menajamente până în faţa tribunalelor. Părintele Nicolae Tănase animă şi însufleţeşte, de asemenea, şi două mici tipografii. Una dintre ele editează scrieri despre Ortodoxie, pentru profitul parohiei de la Valea Plopului, unde biserica Sfinţii Arhangheli este neterminată. Cealaltă editează lucrări împotriva avorturilor şi în favoarea vieţii, pentru profitul Asociaţiei Pro Vita. Părintele Nicolae Tănase a participat (şi) la foarte emisiuni pe această temă de la T.V. în România şi în străinătate. Părintele Nicolae Tănase este o personalitate remarcabilă. În luna septembrie anul 2000, de pildă, Părintele Philippe Calès a avut ocazia să întâlnească în România, un preot teolog care-l cunoaşte bine pe Părintele Nicolae Tănase. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte… Într-adevăr, în timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae Tănase şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui «accident» simulat. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci. Acest lucru s-a întâmplat deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, «Sfinţii Arhangheli», ceea ce era interzis. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai compromis şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis. Astfel, acest teolog îl consideră pe Părintele Nicolae drept un mare mucenic, un martir, un mărturisitor şi un adevărat stareţ, mai bine zis, un autentic gheronda...
Aşadar, cu alte cuvinte, de mai bine de 21 de ani are grijă de copiii abandonaţi, de copiii fără părinţi, de tinerii alungaţi din căminele de copii. Acolo, la Valea Plopului şi Valea Screzii – judeţul Prahova, Părintele Nicolae Tănase a pus bazele unei alte Românii. Mai bună, mai curată, lipsită de egoism. Cu Asociaţia Pro Vita, Părintele Nicolae Tănase duce o luptă pentru viaţă. Acum 14 ani, la diferite emisiuni de la TVR şi Pro Tv Părintele Nicolae Tănase vorbea despre un proiect greu de crezut şi atunci, dar si acum. Un sat al copiilor fără părinţi. Acum valea s-a umplut şi de case şi de copii, altfel spus, cu peste 328 de suflete. Copii abandonaţi prin spitale, copii fără părinţi, copii ai străzii, copii lăsaţi aici de mame, imediat după naştere. Pe toţi, Părintele Nicolae Tănase i-a adunat în tabăra de pe văi şi dintre dealuri. Povestea a început în anul 1990. După cum am mai spus, fiind tată a şase copii proprii, cu soţia educatoare la o grădiniţă din oraşul Vălenii de Munte, Părintele Nicolae Tănase a început un adevărat război împotriva avortului, iar mamele pe care le convingea să-şi nască pruncii îi lăsau în grija lui. În anul 1997, în tabăra din vale erau 30 de locuri. Acum, în viitorul despre care vorbea acum 14 ani la diferite emisiuni la TVR şi Pro Tv, tabăra este tot neîncăpătoare. Până acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Aşa ca în Valea Screzii apar mereu case noi, fiindcă este mare nevoie. Într-o lume egoistă, în care trecem unul pe lângă celălalt fără să ne intereseze ori  pese, ce se întâmplă în Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoismul a fost scos şi şters din dicţionar.
Pe cei care ajung în Valea Screzii, mânaţi de curiozitate îi duce prin camerele copiilor cu gândul ca poate îi convinge să se întoarcă, să coopereze şi să îi ajute. Cât de greu este să hrăneşti în fiecare zi 358 de guri, să îmbraci şi sa educi o armată de oameni, numai Părintele Nicolae Tănase ştie cu adevărat. El care şi-a pus întreaga familie la „bătaie” pentru împlinirea, continuarea, dezvoltarea şi desăvârşirea acestui minunat proiect. El, care participă la multe conferinţe, seminarii şi simpozioane pe acest subiect (foarte problematic încă şi foarte delicat ori sensibil), sau la diferite conferinţe, atât în ţară cât şi în străinătate, în calitate de invitat, unde vorbeşte despre familia creştină, despre tineri, căsătorie şi Taina Nunţii. El care aleargă în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, pentru diferite ajutoare, colaborări, sponsorizări şi aprobări, căci altfel cum ar putea menţine şi dezvolta tot ce este acolo, la Valea Plopului şi Valea Screzii?!... Ei, pentru toate acestea şi multe altele el a fost nevoit să înveţe, fiind o persoană plină de receptivitate, creativitate, realism, dreaptă socoteală şi mult discernământ!... Aşa încât copiii sunt îngrijiţi, hrăniţi, educaţi şi supravegheaţi de femei angajate din sat. Cu exemplul său, Părintele Nicolae Tănase a reuşit să schimbe şi mentalitatea oamenilor din zonă, să-i facă mai buni. În anii 90, sătenii din Valea Plopului şi Valea Screzii au văzut ce face Părintele şi au început să-l ajute. În casele lor au primit o parte din copii, Părintele Nicolae ajutându-i şi aprovizionându-i cu alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cine este apt de muncă trebuie să muncească şi să producă. Părintele Nicolae Tănase este şi manager şi psiholog este şi mamă şi tată pentru toţi.
Chiar dacă statul nu se implică prea mult şi prea tare, mulţi oameni de bine l-au ajutat şi îl ajută: cu bani, mâncare sau materiale de construcţie. Cu stilul său direct, sincer şi serios Părintele Nicolae Tănase are o vorbă bună pentru toţi. Pentru băieţii gata de însurătoare a cumpărat pământ. Pentru fete strânge zestre. În fiecare casă din tabără sunt copii. Într-una i-a aşezat laolaltă pe copiii de grădiniţă. Se ataşează imediat de noii veniţi, au nevoie de căldură. Când te uiţi la ei înţelegi parţial, ce face şi de ce face Părintele Nicolae Tănase. Fiecare copil îşi are povestea lui, unii sunt aici de când se ştiu. Sunt învăţaţi de mici să se descurce şi să ajute. Aici, ei sunt o familie. Unii dintre ei sunt luaţi la un moment dat de familii acasă. Alţii însă rămân aici, merg la şcoală, la studii. Până acum, opt copii din tabără au intrat la facultate. Încolonaţi, copiii pornesc către satul din deal, la şcoală. Pentru săteni sunt copii din tabără sau copiii Părintelui. Fără să-ţi dai seama, se prind de mâna ta şi merg alături de tine. Te fac sa înţelegi că aşa este viaţa făcută: să mergem împreună şi să ajutăm. În drumul spre şcoală copiii predau o lecţie învăţată de la Părintele Nicolae Tănase: îţi oferă fără să te cunoască ce au ei mai de preţ: dragoste. Pe Valea Screzii şi în Valea Plopului, de 20 de ani, funcţionează o altă Românie. O Românie care uimeşte. Una a generozităţii şi dragostei, o Românie care are nevoie permanent de susţinere ca să meargă mai departe.
Noi, cum îi putem ajuta, într-un mod şi într-o formă concretă?... Fie că este vorba de sprijinirea activităţilor desfăşurate în centrele de la Valea Plopului şi Valea Screzii, de editarea şi difuzarea de materiale publicitare, documentare şi informative, de organizarea de conferinţe specifice şi seminarii tematice ori de alte programe, orice contribuţie va fi bine venită şi mult apreciată. Pentru donaţii/sponsorizări în bani, datele de identificare fiscală ale Filialei sunt următoarele:
• Cod de Identificare Fiscală 18074434
• Cont IBAN lei: RO81RZBR0000060007229024
• Cont IBAN USD: RO86RZBR0000060007229031
• Cont IBAN EURO: RO70RZBR0000060007229028
• Cont IBAN GBP: RO04RZBR0000060009301069
deschise la Raiffeisen Bank – Agenţia Victoria Bucureşti, Calea Victoriei nr. 21, corp B, sector 3, cod 030023. Cod SWIFT bancă (necesar doar pentru plăţi externe): RZBR ROBU.
E-mail: centrulsocialprovita@gmail.com sau asociatiaprovita@gmail.com
Pentru donaţii şi sponsorizări în bani, alimente, materiale de construcţie etc. vă rugăm să îi contactaţi direct. Societăţile comerciale care doresc să îi sprijine prin sponsorizări pot încheia contracte de sponsorizare cu organizaţia Pro Vita, conform legilor în vigoare. Adresa este: Asociaţia “Pro-Vita” Vălenii de Munte – Valea Plopului. Adresa: B-dul Nicolae Iorga 72, localitatea Vălenii de Munte, 106400, judeţul Prahova tel/fax: (244) 280695 Pro Vita şi Valea Plopului – localizare şi căi de acces: Itinerar pentru a merge la Valea Plopului: Bucureşti Nord – Ploieşti Sud (60 km – E60) Vălenii de Munte (30 km – 1A) Nucşoara de Jos (13 km) – la dreapta Valea Plopului şi Valea Screzii (7 km) Preot Nicolae Tănase, Parohia Valea Plopului, Comuna Poseşti, Judeţul Prahova, cod 2124, România. Pagina pe internet este: www.asociatiaprovita.org .
În cele ce urmează redăm o bună parte dintru-un dialog, de suflet şi neconvenţional, într-un cadru absolut informal, chiar acolo – la în tabăra de copii din localitatea Valea Screzii, cu Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care, nădăjduim să vă fie de mult folos tuturor…
- Preacucernice Părinte Nicolae, cum credeţi că sunt receptate ideile Pro Vita în societatea noastră?
– În societatea românească, Pro Vita, până nu demult, a fost o noutate. Acum nu mai este o noutate, dar nu mai este o problemă nici în discuţii, nici în apariţii de presă etc. Pentru că cineva a ştiut să creeze probleme… Creându-se aceste probleme, omul nu mai are timp să se gândească la viaţă, la consecinţele nenaşterii, la consecinţele avortului şi mai ales la consecinţele aşa-ziselor anti-concepţionale. Aşa că pro-vita nu este o noutate, dar nici ceva deja cultivat, ceva de care oamenii au deja idee. Uneori se confundă pro-vita românească cu o atitudine continuă a mişcării pro-vita internaţionale, care este agresivă, care blochează medicii, blochează clinicile, care se culcă la pământ – treabă care este interesantă, dar nu este proprie românilor.
- Cum pot ajunge ideile pro-vita la populaţie? Mersul ideilor este zona elitei, elita se adaptează cu ideile. Şi aş vrea să faceţi aici referire la presă, la intelectuali şi chiar la cler. Ideile ajung în presă, la televizor şi ele sunt după aceea receptate, ascultate, respinse sau neauzite de mase.
– Dacă este să încep cu presa, depinde de presă. În general, ea face jocul cuiva. Presa independentă este puţină.
- Presa înghite datele statistici, cel puţin din domeniul demografic, dar nu face nici o legătură între aceste date Este clar că dacă îmbătrânirea populaţiei se produce rapid, în curând noi nu vom mai avea oameni care să muncească. În „Curentul” chiar am văzut un titlu de genul: „Femeile sărace şi neinformate fac copii mulţi”.
– În orice discuţie pe care o avem, expunem cauzele avortului ca fiind necredinţa şi comoditatea. Discuţia întotdeauna se deschide, afirmându-se faptul că se fac avorturi din cauza problemelor sociale: lipsuri financiare, lipsuri materiale. Dar să ştiţi că cei mai mulţi patroni nu au deloc sau au unul-doi copii. De ce? Ori e vorba de necredinţă, ori de comoditate şi dorinţa de a progresa. Problema este că au bani, dar, totuşi, copii nu fac. O familie – tata, mama – pot da copilului şcoală, bani, maşină, casă, facultate, masterat, cont în bancă etc. Nimeni, însă, nu-i poate da copilului viitor. Viitorul îl dă numai Dumnezeu. Şi atunci este foarte important să ştim că viitorul copilului nostru este în funcţie de atitudinea noastră faţă de viaţă. Dar, din păcate, noi nu mai avem o atitudine faţă de viaţă, suntem contra vieţii, contra naşterii, contra creaţiei – că noi prin asta ne asemănăm cu Dumnezeu – procreînd. Dacă am întrerupt asta, deja i-am spus lui Dumnezeu, stai în ale tale, ca şi cum am putea limita acţiunea Lui.
– Aţi avut discuţii cu oameni politici… Cum sunt receptate aceste atitudini Pro Vita?
– De exemplu, Asociaţia Provita Brâncoveanu a făcut în trei rânduri scrisori preşedintelui Iliescu şi Constantinescu, propunându-le să se delimiteze de legea care permite avortul. Oamenii politici evită să-şi exprime părerea, chiar dacă au o părere. Referitor la cler – este aceeaşi situaţie tristă. Sunt preoţi care spun: nu putem predica contra avortului prea mult, pentru că ne pierdem femeile din biserică.
– Ce ar putea să facă preoţii?
– De tot ceea ce se întâmplă negativ în România este de vină preotul. Pentru că dacă preoţii ar reuşi să controleze aspectele morale, aspectele financiare şi materiale ar veni de la sine. Dacă preoţii ar reuşi în scaunul spovedaniei să determine un om să rămână om… La reproşurile ginecologilor că îi atacăm în spitale, când răspândim pliante, ginecologii ne spun: creştinii voştri (deşi şi ei sunt), creştinii voştri vin să facă avort. Voi i-aţi botezat, voi i-aţi cununat, voi i-aţi spovedit şi împărtăşit, iar ei vin la noi să le facem avort. În momentul acesta, ei au dreptate. Desigur, că aceasta nu justifică crima lor, ci relaţia pe care noi nu o mai avem cu destul dintre mulţi credincioşi ai noştri.
-Preoţii au de obicei mulţi copii?
-Nu contează câţi copii ai, contează câţi ai omorât.
– În general, la noi nu există o imagine bună a femeii cu mulţi copii.
– Pe mine, când mă întreabă lumea câţi copii am, le spun doi băieţi, o fată şi încă doi băieţi. Ca să nu creadă că am vrut neapărat să am şi o fată. Un preot din Franţa, când l-am întrebat acest lucru, a răspuns, şase copii cu o singură soţie. Pentru că în Franţa este obişnuit ca cei care au mulţi copii să fie din 2-3-4 căsătorii.
– Ce-ar putea face organizaţiile Pro Vita din România?
– Pentru mileniul trei, este clar că ideea pro-vita ar trebui să devină misiunea de căpetenie a Bisericii. De aici pleacă totul – de la naştere şi nenaştere. În momentul în care se întâmplă o crimă, de ea este vinovată o persoană, de avorturi şi de nenaşteri se fac vinovate popoarele. Şi, dacă se fac vinovate popoarele, Dumnezeu este silit să aplice dreptatea, în bunătatea lui. Aţi văzut filmul „Cine leagănă copilul?”, unde arată foarte clar ce se întâmplă cu memoria genetică a uterului. Savanţi ruşi şi americani au făcut experimente, au încrucişat armăsarul cu zebra şi zebroiul cu iapa şi, după cinci ani de zile, nu au reuşit nimic. După alţi cinci ani, iapa a fătat un mânz zebrat, iar zebra, un mânz nevărgat.
– Părinte Nicolae, cum s-ar traduce acest experiment?
– Sfântul Apostol Pavel reia textul din Vechiul Testament şi îl comentează, zicând, va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Nu un suflet, un trup. Să înţelegem că aici avem de a face pe de o parte cu o taină şi, pe de altă, parte cu o contopire. În ziare mai apare câte un scandal de genul, o femeie albă, căsătorită cu un soţ alb, a născut un negru, iar ADN-ul arată că bebeluşul îi aparţine respectivului soţ. Problema este alta: dacă eu mă căsătoresc cu o fată care a avut relaţii sexuale cu unul-doi sau mai mulţi bărbaţi, mi se va naşte din ea un copil cu caracterele mele şi cu caracterele celorlalţi, ceea ce mie nu-mi convine. Atunci savanţii americani şi ruşi au ajuns la concluzia că ar fi bine să revenim la abstinenţă. Iar aspectele genetice sunt cele care demonstrează imediat unde şi cum am greşit.
- Vă ocupaţi cu râvnă, cu toată energia de mult timp de problemele familiei şi ale copiilor din România, probleme pe care le cunoaşteţi mai bine ca oricare altul. Cum vedeţi în aceşti ani din urmă starea familiei româneşti? Mai are ea temelie trainică?
- Din păcate, anul 2011 nu se identifică cu anii trecuţi şi cu anii mai dinainte. Din fericire, Biserica rămâne în principiile şi rânduielile ei neschimbate. Infailibilitatea Bisericii, capacitatea ei de a lucra fără greşeală, fiindcă îl are în capul ei pe Iisus Hristos, poate da nădejdea ca familia să revină în matca obişnuită. Asta înseamnă curgerea firească a vieţii în Taina cununiei şi, în casă, realizarea dezideratelor de creştere şi educare a copiilor.
- O familie tradiţională este formată din tată, mamă, copii, dar şi bunici, şi bătrâni. Care mai este acum relaţia mamă-tată şi copii şi apoi a acestora cu bătrânii, cu bunicii?
- Depinde dacă aceste trei categorii de vârste au procedat la izolare sau nu. Câtă vreme copiii nu mai petrec viaţa lor cu părinţii, pentru că părinţii şi-au izolat copiii prin televizor, prin internet, prin toate nebuniile moderne, câtă vreme părinţii nu mai au legături cu părinţii lor, respectiv bunicii copiilor, pentru că ei sunt persoane post-moderne iar ceilalţi sunt expiraţi, retrograzi, stăpâneşte ruptura. Aceasta este aşa de puternică, încât este greu să speri în refacere fără credinţă, spovedanie, rugăciune, pocăinţă.
- Aţi vorbit de relaţiile sufleteşti, le-aş zice duhovniceşti. Mai există însă o relaţie familială complet distrusă încă din anii de după revoluţia franceză de la anul 1789, mai ales în secolul al XIX-lea: rolul protector al familiei tradiţionale faţă de copii şi faţă de bătrâni a fost preluat de către stat. Acum statele moderne îşi asumă rolul de pater pentru copii, chiar preluându-i de la părinţi. Iar pe bătrâni i-au rupt de familia lor prin pensii, cărora înainte de anul 1850 nici nu li se cunoştea numele. Prin aceasta, cele trei vârste, cum le-aţi numit Sfinţia Voastră, sunt complet rupte unele de altele, structura familiei fiind pulverizată.
- Occidentul cunoaşte de mult aspecte mult mai grave ale acestor realităţi, chiar dacă au creat aziluri superdotate pentru bătrâni, din care lipseşte cu desăvârşire căldura dragostei familiei. Asta au făcut în primul rând. Au distrus dragostea dintre oameni, în primul rând a celor de acelaşi sânge. În primul rând copiii au nevoie de bunici. Acum nu duc lipsă gravă de părinţi, dar şi de bunici. Copiii pe care îi ocroteşte parohia noastră, în cadrul serviciului social care funcţionează după noul Statut al Bisericii, duc lipsă sufletească de părinţi, pe care încercăm să-i înlocuim, şi încă mai mare lipsă de bunici. Bunicii nu pot fi nici neglijaţi, nici înlocuiţi. Ei au rolul lor, dat de Dumnezeu, în educarea şi formarea copiilor. Este bine ca statul să nu preia cu forţa rolul acesta, ci trebuie să protejeze familia. A proteja e una şi a înlocui rolul părinţilor este alta.
- În comunism, prin distrugerea proprietăţii private şi pauperizarea întregii populaţii au fost spulberate posibilităţile de protecţie a persoanei prin familie, nu a mai rămas nimic nici pentru urmaşi, nici pentru înaintaşi. Tot omul a ajuns la mâna statului, marele proprietar. Astfel s-au creat condiţiile ca, în aceşti ani postdecembrişti, să se poate distruge familia mai uşor în România.
- La ce ar trebui să ne aşteptăm? De ce trebuie să avem aşa mari pretenţii la aceste lucruri care nu au nimic comun cu Iisus Hristos? Greşelile mari apar în relaţia Biserică şi stat, Biserica în stat, Biserică naţională… Biserica nu este din lumea asta. În nici într-un caz nu poate să vină statul să facă reguli Bisericii. Biserica are regulile ei de care statul nu ţine cont şi nici nu-i convin. Dacă statul ar fi creştin, atunci duminica nu s-ar lucra, cârciumile nu s-ar deschide, în post mâncarea ar fi adecvată şi nu s-ar vinde cărnuri în magazine. Or, statul nu face aceasta şi noi ne supunem unui astfel de stat care, mai înainte, făcea şi multe alte rele: prigonea, omora, îi arunca pe creştini la fiare, îi extermina în lagăre şi temniţe înfiorătoare. Ce pretenţii să avem de la un astfel de stat? Măcar atâta dacă ar face, să nu se mai laude că ajută şi face bine cetăţenilor, când de fapt strică. Asta nu înseamnă că suntem împotriva statului, ci doar criticăm nişte aspecte care sunt vizibile pentru toată lumea.
- Este de plâns, la ora actuală, procentul de formare a familiilor tinere în România în comparaţie cu procentul desfacerii căsătoriilor. Am văzut prin ziare titluri deşănţate, de felul „România divorţată”, aşa de mare este numărul divorţurilor, semn clar al unui proces devastator de distrugere a familiilor. Ce ziceţi, este întâmplător acest fenomen?
- Nu. Lucrurile sunt scăpate din mână de către oamenii cu responsabilităţi spirituale. Adică noi, preoţii, noi, creştinii ortodocşi cu pretenţii de trăire a credinţei, noi, intelectualii cu pretenţii de cunoaştere. Eu sunt mirat că atunci când cineva se sinucide, aruncându-se de la etaj, nu este întrebat preotul din parohia respectivă, dacă îl cunoaşte pe sinucigaş, dacă venea la spovedanie, ce probleme avea persoana respectivă, boli psihice, ai discutat cu părinţii, ce cauze au provocat tragedia? Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Ceea ce înseamnă că noi nu avem o preocupare pentru problemele oamenilor din parohie. De aceea ne facem vinovaţi, deoarece Biserica ar trebui să lucreze continuu soborniceşte, adică să ne doară durerea celuilalt, împreună să ne sfătuim, împreună să lucrăm contra răului. Nu contra unor instituţii sau persoane, ci contra avorturilor, a divorţurilor, a împilărilor, a sinuciderilor, a patimilor, a ispitirilor grave, a certurilor, abandonurilor etc., .
- Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?
- Este lupta răului. Întrebarea poate fi pusă şi altfel: de ce noi cedăm la aceste atacuri? Este vorba de noi, preoţii, credincioşii, Biserica. De ce Biserica vie cedează la aceste asalturi ale răului? De ce am ajuns în aşa hal şi ne supunem fără împotrivire răutăţilor veacului? Nu este semnificativ de ce ne atacă altul, aşa e rostul lui, ispita diavolului, să ne lovească. De fapt, cauzele sunt la noi: slăbirea credinţei, pierderea iubirii, acceptarea modelor de viaţă moderne, primirea cu uşurinţă a mentalităţilor păcătoase. Răul, pe acest teren slab duhovniceşte şi moraliceşte, se propagă, intră, se sălăşluieşte înăuntrul omului şi apoi explodează în faptele lui. Iar noi observăm ravagiile din societate.
- Nu reacţionăm din cauza slăbiciunilor noastre. Totuşi există o acţiune susţinută prin legi pentru promovarea concubinajului, a libertinismului sexual, a desfrânărilor, a avorturilor, a plăcerilor consumiste, a prostituţiei, a homosexualităţii, precum şi de modificare a conţinutului educaţiei din şcoală în sensul dezvoltării premature a acestor patimi.
- Cazul fetiţei de 11 ani de la Iaşi care, din urmă cu cinci ani, după cum ştiţi din mass media, a rămas gravidă în urma unui viol, nu e singular, dar este simptomatic. Cunosc şi fetiţe de 10 ani care au rămas gravide, au născut şi sunt bine acum. A fost dusă în Anglia să facă avort şi s-a sa mediatizat peste măsură pentru ca să existe motive pentru aprobarea legală a avorturilor la perioade mai mari pentru fetiţe de până în 15 ani. Duşmanii vieţii au avut un interes, de au făcut atâta vâlvă. Englezii pe al nostru l-au chiuretat, iar o fetiţă de 15 ani de la ei a fost lăsată să nască un prunc sănătos. Au profitat de prostia noastră şi pe al nostru l-au lichidat. Vedeţi ce luptă este împotriva vieţii? Ce luptă este împotriva neamului? Domnitorul Constantin Brâncoveanu de aceea a fost arestat şi ucis de turci, pentru că a înmulţit neamul românesc, a susţinut cu măsuri sociale creşterea demografiei, lucru neplăcut pentru duşmani. Asupreala asta socială care funcţionează la noi de mai mult timp provoacă mari daune neamului sub aspect demografic. Sigur că apare ideea nocivă, „cu ce să cresc copilul acesta?”, şi îl avortează. Alţii îi lasă pe copii acasă şi se duc prin străinătate după căpătuială, acolo uită de familie şi praful se alege. Alţii trimit bani mulţi şi copilul de acasă se destrăbălează cu ei. Dandanale, ba chiar tragedii. Împotriva acestor răutăţi trebuie să luptăm. Şi nu singuri, ci cu Dumnezeu alături de noi.
 - Observăm împreună că tinerii de astăzi nu mai acceptă căsătoria la vârsta de 20 de ani, la 25 de ani, ci prelungesc nepermis de mult termenul pentru întemeierea unei familii. În acest timp, trăiesc în păcat, iar pe la 35-40 de ani se gândesc să se mărite sau să se însoare. Atunci însă nu mai pot concepe prunci.
- Cum să nu rezolvi problema aceasta uşor când umblă asociaţiile străine cu prezervative gratis, cu pilule anticoncepţionale, şi poţi trăi fără soacră? Înainte vreme prelungirea perioadei de divorţ, tergiversarea aspectelor civile conduceau la evitarea divorţului, aveau loc dese împăcări. Acum, însă, un divorţ poate fi pronunţat în aceeaşi zi în care depui cererea. Unii merg dimineaţa la tribunal şi după amiază sunt divorţaţi. Asta înseamnă că statul stimulează, facilitează divorţul. Şi dacă facilitează divorţul înseamnă că statul este criminal asupra familiei. Este vorba aici de sistemul care distruge unitatea familiei. Şi când chiuretează în serie înseamnă că statul este un criminal în serie. Când dai legi peste legi care favorizează libertinajul, când te lupţi din răsputeri să legalizezi homosexualitatea, prostituţia, incestul, rezultă că eşti stat criminal. Asta nu înseamnă că suntem împotriva statului în general, dar ne ridicăm împotriva sistemului care loveşte baza existenţei noastre ca Biserică Ortodoxă, a existenţei noastre ca neam.
- De ce a ajuns statul să fie criminal?
- Totuşi statul lucrează prin instituţiile lui, iar instituţiile funcţionează cu oameni. Aici e problema, sunt acolo persoane care admiră valorile creştine ca pe nişte piese de muzeu, istorizate. Or’, noi ştim că Biserica nu se învecheşte, iar valorile creştine sunt perene, ba chiar unele, cum este iubirea aproapelui, iubirea de Dumnezeu şi altele, sunt veşnice. Ba chiar a apărut acum expresia înnoirea Bisericii, în realitate nu există înnoirea Bisericii, ci poate a vieţii bisericeşti. În ce priveşte faptul că statul este criminal, nu ştiu de ce e aşa, dar văd ce face, văd că este criminal prin faptele lui. Aici mai apare o problemă. Cel care face avort este botezat? Este. Biserica îl ia la bani mărunţi, de ce omori, domnule? Nu. Cine trebuie să-l ia la întrebări, patriarhul sau episcopul? Nu, preotul lui din parohie trebuie să facă asta, pentru că el îi botează, el îi face sfeştanii, el îi înmormântează tatăl, el îl cunună. În mod concret, Biserica nu luptă împotriva fenomenelor criminale din societate. De ce nu luptă împotriva lor? Pentru că le agreează. Cum? Iată, sponsorii pentru diverse lucrări nu vor fi niciodată apostrofaţi pentru manifestări de tipul celor evocate de noi. O singură mănăstire am întâlnit care nu ia bani de la sponsorii necununaţi, care nu-şi plătesc angajaţii, care fac comerţ cu tutun şi alcool. Am rămas uimit că o mănăstire are criterii creştineşti prin care îşi alege sponsorii. Şi noi, la Pro-vita pentru copiii abandonaţi, am primit bani necontrolaţi. Am întrebat de unde vin banii pe care îi donează, dar nu am verificat dacă este adevărat ce ne-au răspuns. Părintele Arsenie Papacioc are o idee foarte valoroasă când spune că raportul dintre dreptate şi iubire este 2/8. Cu dreptatea câştigi doi şi pierzi opt. Cu iubirea pierzi doi şi câştigi opt. Este extrem de interesant raportul acesta. De ţinut cont că şi sponsorii aceştia sunt botezaţi, şi ei au familie, neveste, copii, şi pentru ei s-a răstignit Iisus Hristos. Uite, în acest sens, cu ajutorul Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni din Constanţa am făcut rost de un pomelnic al ginecologilor din România care fac avorturi. Sunt doar vreo 28 de medici care nu fac avorturi, iar cei care fac sunt cu sutele şi cu miile. Îi pomenim pe toţi, dar nu pe toţi la Proscomidie, să-i lumineze Dumnezeu să nu mai omoare în serie. Pentru un criminal în serie se ridică toată poliţia dintr-o ţară pe urmele lui, ca să-l prindă, să-l oprească. În clinicile ginecologice se produc crime în serie, fără să se sesizeze nimeni pentru asta.
- Noncombativitatea preoţilor în parohii poate fi o complicitate, o formă de indiferenţă, dar nu constituie o cauză a proliferării avorturilor, a divorţurilor, a căderii generale a societăţii în păcat. Răul vine din altă parte, are rădăcinile înfipte în organismul social. După opinia mea, lupta dusă de statele moderne împotriva populaţiilor este antihristică, pentru că vizează împărăţia lui Dumnezeu care se constituie cu oameni botezaţi în Hristos.
- Toate imperiile au căzut când au lovit maternitatea. Vă spun un lucru care m-a contrariat foarte tare. Persoanele care sunt demnitari, ocârmuitori în mari instituţii ale statului, la serviciu fac toate mizeriile astea de care vorbim, iar în particular merg la biserică, donează bani la mânăstiri, se închină prin pelerinaje şi altele asemenea. Este o duplicitate care derutează multă lume. În creştinismul primar lucrurile erau foarte precise: ori credeai, ori nu credeai. Dacă erai credincios, te omorau, dacă nu credeai, n-aveai probleme. La ora actuală, este voie să crezi, să mergi la biserică, să faci de toate, dar nu este voie să afectezi libertatea celuilalt. Care libertate? Libertinajul, libertinismul, nebunia păcatelor de moarte. Eu am pronunţat la televiziune cuvântul curvar. O doamnă psiholog m-a întrebat: „Părinte, în ce eră trăiţi dumneavoastră de vă pronunţaţi aşa?” „Dar cum să mă pronunţ?”, am întrebat eu, că vocabula asta este în dicţionar. A zis: „Relaţii sexuale”. Păi, relaţii sexuale au lăcustele. Oamenii, ori sunt cununaţi, ori sunt necununaţi. Cei cununaţi la biserică formează o familie, dacă nu, sunt doi care curvesc.
- Se leagă de astfel de noţiuni ca să deturneze discuţia de la fondul ei moral şi creştinesc. Aşa zisul război al cuvintelor vizează, de fapt, realităţi mult mai adânci. Unele state, cum sunt SUA şi Anglia, au dat legi prin care scot din limbajul copiilor cuvintele mamă şi tată, urmărind ca statul să fie acela care joacă rolurile respective. Dicţionarele Oxford, noile ediţii, nu mai cuprind cuvintele mamă şi tată. În condiţiile acestea mai putem vorbi de familie?
- Atunci vorbim despre cuplu. Soluţia e la fiecare dintre noi. Trebuie să începem noi, cu mic cu mare, mai învăţat, mai neînvăţat, să menţinem familia. Dacă s-ar scula din morminte înaintaşii, ne-ar da palme, ne-ar mustra rău de tot pentru ce am făcut cu moştenirea lăsată de ei. Ne vor întreba: „Voi ce mai lăsaţi în urmă?” Să ne întrebăm singuri, oare ce lăsăm în urma noastră? Mai avem ce lăsa? Suntem în stare să mai lăsăm ceva?
- În toată lumea actuală se manifestă acut fenomenul de luare în posesie a copiilor de către stat, mai ales în privinţa educaţiei. Părinţii care se opun, de pildă, educaţiei sexuale la copiii mici, de 6 ani, sunt amendaţi sau băgaţi la închisoare. Se întinde şi la noi această molimă. De ce nu reacţionăm în nici un fel?
- La anul 1758, Sfântul Cosma Etolianul zicea un lucru care, atunci când l-am citit în traducere, mi-a provocat mare mirare, nu mi-a venit să-l cred. Cu două sute de ani înainte de apariţia televiziunii, Părintele acesta spunea că va veni vremea când dracul ne va vorbi dintr-o cutie vorbitoare pe care creştinii o vor aşeza în locul icoanelor. Mărturisesc că am văzut textul original în care face această previziune. Televizorul în sine n-ar fi un lucru rău, dar nu are cum să nu fie rău, pentru că, întâi de toate, îmi ocupă timpul de mântuire. În al doilea rând, informaţia pe care o vehiculează este numai despre moarte, accidente, violenţe, tâlhării, derapaje adulterine sau incestuoase, despre „personalităţi” cu viaţă complet imorală, ei bine, un astfel de conţinut mă convinge că televizorul este un lucru rău, se vede clar ce vrea sa facă din mine. În cazul acesta, trebuie să meditez şi apoi să trec la acţiune, îmi tai cablul şi zic la revedere informaţiei de acest fel. Pentru că pot urmări la televizor şi lucruri serioase, chiar bisericeşti, dar cum fac să separ răul de bine?! E o problemă. Omul nu poate cu uşurinţă să aleagă binele de rău. Trăim vremuri de gravă amestecare, de confuzii ale valorilor şi reperelor. Cine are urechi de auzit, să audă, cine are ochi de văzut, să vadă! Din mila lui Dumnezeu, fiecare e zdravăn la cap, e integru fizic şi psihic, fiecare poate analiza şi alege soluţia cea mai potrivită pentru el.
- Părinte Nicolae, acum în încheierea acestui interviu, ce ne spuneţi, credeţi că putem să ne revenim?
- Acum un an, doi, trei nu credeam, dar m-a încurajat, de pildă, protestul tăcut al românilor împotriva vaccinării cu Gardasil, din anul 2009. Au tăcut şi s-au opus. Asta înseamnă că sunt lucruri care se pot organiza, inclusiv în privinţa salvării familiei de la pieire. Numai că orice s-ar organiza, trebuie să aibă acoperire în istoria Bisericii. Orice facem trebuie să avem acoperire în istoria Bisericii, să se fi întâmplat ceva semănător. De aceea suntem urmaşii sinoadelor ecumenice ale Sfinţilor Părinţi, experienţei Bisericii, trăirii pustnicilor, ca să ne folosim întocmai de învăţătura care ni s-a transmis. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost caterisit şi, la Constantinopol, n-a mai slujit public. În pustiul în care a fost exilat a slujit şi a făcut-o cu atâta convingere, încât atunci când i-a picat un păianjen otrăvitor în potirul cu Sfânta Împărtăşanie, el a consumat tot conţinutul potirului fără să păţească nimic. Ori, la ora actuală, dacă cineva este oprit să slujească, el totuşi slujeşte. Îşi face cabinet particular şi creştinii, ca o turmă năucă, năvălesc acolo. Lucrul acesta nu este cu acoperire în istoria Bisericii. Trăim o criză foarte profundă, nu aceasta financiară de care se face atâta caz, ci o criză de autoritate, de canonicitate, constând în felul în care ne raportăm credincioşii la preoţi, preoţii la credincioşi, preoţii la episcopi, episcopii la preoţi. Ea trebuie depăşită, pentru că nu putem birui fiecare separat. Ci toţi împreună cu Iisus Hristos...
- Vă mulţumesc foarte mult, Preacucernice Părinte Nicolae, pentru toată căldura, dragostea şi amabilitatea, dorindu-vă mult succes, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti, în continuare!...  
             - Doamne ajută, cu multă bucurie!...
 Interviu realizat de Stelian Gomboş
 


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (3) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Jean Jacques Rousseau (1)
 Omul, societatea şi statul în gândirea filosofică şi politică
a lui J. J. Rousseau

 

Un om care a dorit să gândească şi să trăiască liber

Teoria contractului social este incontestabil legată în principal de Jean Jacques Rousseau, un gânditor de excepţie în pleiada personalităţilor din perioada culturii iluministe. Orice privire critică sau aprobativă privind această doctrină nu poate să excludă contribuţia pe care filosoful din Geneva a adus-o.

De la început ne exprimăm convingerea asupra actualităţii ideilor şi, în general, a argumentelor pe care Jean Jacques Rousseau le susţine în remarcabila sa operă.

Nu întotdeauna viaţa unui filosof îşi pune amprenta şi asupra operei sale. În cazul lui Jean Jacques Rousseau existenţa sa nu poate fi disociată de creaţia sa. Practic, ideile exprimate sunt o materializare a propriei sale existenţe şi a voinţei care a devenit un fapt de viaţă de a gândi şi a trăi în mod liber. Dorinţa de a fi liber în tot ceea ce înseamnă frumuseţea unui astfel de stil de viaţă nu se realizează neapărat în mod facil sau printr-o simplă trăire subiectivă, mai ales în situaţia în care cel în cauză nu renunţă cu uşurinţă la principiile şi idealurile sale de viaţă. De aceea, câteva succinte referiri la biografia autorului Contractului Social vor fi în măsură să ajute la înţelegerea profunzimii ideilor sale despre om, societate şi stat, reţinând încă de pe acum că tema libertăţii reprezintă aspectul dominant.

Jean Jacques Rousseau a avut conştiinţa propriei sale vieţi, dar şi a necesităţii de a se raporta la divinitate şi la oameni. El spunea că la judecata finală a lumii se va prezenta în faţa judecătorului suprem cu o carte şi va susţine: „Iată ce am făcut, ce am gândit, ce am fost. M-am descris aşa cum am fost, demn de dispreţ şi josnic, când am fost rău, generos, sublim, când am fost bun. Mi-am dezvăluit sufletul aşa după cum l-ai văzut Tu însuţi Fiinţă eternă. Adună în jurul meu nenumărata mulţime a semenilor mei: să asculte mărturisirile mele, să geamă aflând de ticăloşiile mele, cele prin care am trecut, să-i facă să roşească. Fiecare din ei să-şi desfacă la rândul lui inima la picioarele tronului tău, cu aceeaşi sinceritate; şi apoi unul singur să-şi spună: Am fost mai bun decât acest om2.

Rousseau s-a născut la data de 28 iunie 1712 la Geneva, într-o familie relativ înstărită. Din nefericire pentru el, rămâne lipsit de ocrotirea şi dragostea părintească deoarece mama sa decedează la naştere, iar tatăl îl părăseşte aproape imediat după naştere, plecând la Constantinopol, de unde va reveni după 6 ani. Consecinţa a fost că viitorul filosof s-a interiorizat foarte mult, fiind nevoit să se confrunte cu greutăţile inerente de atunci şi, totodată, educaţia sa nu s-a putut definitiva aşa cum ar fi fost normal în perioada de tinereţe. Sensibilitatea şi sentimentalismul devin trăsături dominate ale persoanei sale, completate cu dorinţa vie mărturisită de a se desprinde de îngrădirile impuse de societatea din vremea sa şi de a trăi aşa cum îşi dorea, ca un om liber.

Cu toate că a fost lipsit de susţinerea părintească, în curând Jean Jacques Rousseau devine pasionat pentru studiu, având o puternică înclinaţie spre cunoaşterea gândirii şi filosofiei Greciei antice. Manifestă o profundă admiraţie pentru grandoarea filosofică şi morală a concepţiilor marilor autori antici, în rândul cărora se pot menţiona Plutarh, Platon şi Aristotel, şi, potrivit firii sale, în mod utopic absolutizează virtuțile, într-o societate care se afla departe de standardele pe care el şi le impuse-se.

Această înclinaţie către literatură, către visare, face din el un om puţin ordonat şi puţin adaptabil la cerinţele societăţii în care trăia. La 16 ani părăseşte Geneva şi pentru scurt timp lucrează la un grefier şi apoi la un gravor, dar încercările sale de acomodare la ordinea impusă de activitatea lucrativă eşuează. Dorinţa sa de libertate absolută s-a dovedit a fi mai puternică, atât de puternică încât pentru moment renunţă la o viaţă socială, ajunge la vagabondaj, la somn sub cerul liber, dar păstrând libertatea în dimensiunea deplină pe care o vede în acele momente ca pe o fericire. Poate că în aceşti ani ai tinereţii, în viaţa pe care a încercat-o, deloc uşoară, dar cu un sentiment deplin al libertăţii, se regăseşte motivul pentru care mai târziu va aprecia atât de mult starea simplă, naturală a omului.

Perioadă idilică a existenţei marelui filosof se încheie cu încadrarea sa într-un aşezământ unde i se predă doctrina calvinistă, însă la un nivel destul de redus, din punct de vedere al valorii ideatice. Cu toate acestea, dorinţa de studiu nu l-a părăsit şi este interesat de botanică şi muzică, angajându-se chiar profesor de muzică pentru o scurtă perioadă în anul 1730. Dorinţa de libertate a însemnat inevitabil şi o puternică admiraţie pentru călătorii, care, în perioada 1730 – 1741, sunt din plin întâlnite în viaţa filosofului.

După ce se converteşte la catolicism, în anul 1744, Jean Jacques Rousseau se stabileşte la Paris şi începe să devină cunoscut în special prin talentul său muzical şi informaţiile din acest domeniu. Este acceptat în cercul enciclopediştilor, devenind prieten cu D`Alenbert şi Diderot. Cei doi gânditori l-au influenţat puternic şi prietenia acestora a contat mult în determinarea pe care, mai târziu, Rousseau avea să îşi scrie opera. Cei doi îi încredinţează articole despre arta muzicii care urmau să fie incluse în „Enciclopedie”. Rousseau nu a fost întotdeauna de acord cu societatea enciclopedică din Franţa, însă a aderat la concepţia iluministă promovată de gânditorii din vremea respectivă. Se manifestă spirtul critic republican, axat indiscutabil pe valorile morale absolute, dintre care libertatea era pe primul plan, faţă de orice încercare constrângătoare privind omul, prin natura sa, considerat ca fiind liber.

Momentul care a marcat începerea elaborării operei sale filosofice şi politice este premiul pe care îl acordă academia din Dijon la întrebarea: „Dacă dezvoltarea ştiinţelor şi artelor contribuie la purificarea morală?”. Rousseau răspunde categoric, argumentând în sens negativ, fapt ce a provocat un adevărat scandal, mai ales că în plin secol „al luminilor,” răspunsul la această întrebare părea să fie de la sine înţeles: ştiinţele, artele, filosofia contribuie la fericirea individului şi la binele colectiv. Contrar acestei opinii considerate fireşti, Rousseau apreciază că ştiinţa, artele şi filosofia nu sunt în măsură să determine fericirea umană, ci dimpotrivă generează incertitudine, nefericire şi chiar o îngrădire a libertăţii. Vom reveni la aceste aspecte atunci când vom încerca o succintă analiză a concepţiei filosofice a autorului.

Operele sale se succed apoi cu mare rapiditate, devenind un spirit fecund, creator, chiar dacă unii îl considerau ca fiind naiv sau mult prea visător pentru realităţile vremii în care trăia. Publică, pe rând, mai multe lucrări, dintre care enumerăm: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Discurs asupra originii inegalităţii, Scrisoare lui D`Alenbert, Emile, Confesiuni şi bineînţeles monumentala sa operă Contractul social.

Cunoaşte imediat un succes răsunător, dar spiritul său liber, dorinţa de a fi cu el însuşi, de a se distanţa de societate îl însingurează şi renunţă aproape nejustificat la prietenia cu D`Alanbert şi Diderot. Mai mult decât atât, renunţă şi la tot ceea ce înseamnă viaţă socială, chiar şi la hainele elegante, se îmbracă ca un simplu muncitor şi refuză aparenţa bogăţiei. Dorinţa lui este aceea de a contribui la progresul moral prin propriul său exemplu personal. Trăieşte modest, dar curajos şi îşi semnează operele cu toate că societatea în care trăia ar fi putut să considere ca fiind periculoase ideile sale, fapt care s-a şi întâmplat.

Este condamnat şi expulzat din Franţa pentru ideile sale, mai mult decât atât oraşul care pentru el reprezenta patria sa, Geneva, îl respinge şi toată lumea pare să fie împotriva sa. Este considerat ca un „bastard al lui Diogene”, aşa cum din păcate îl numise chiar Voltaire. Îşi păstrează însă dorinţa de libertate, neştirbită, convingerile morale şi fermitatea în a crede că virtuţile în general şi libertatea în special pot fi un mod de viaţă. Din nefericire pentru el, se îmbolnăveşte şi ajunge chiar să sufere psihic profund. Pentru o scurtă perioadă, se retrage în Anglia, unde se împrieteneşte cu David Hume.

Este părăsit de toţi şi, mai ales, respins de toţi, context în care Rousseau revine la obiceiurile mai vechi. Timp de doi ani peregrinează singuratic, revine în Franţa, unde moare în 1778.

 

Bazele gândirii filosofice: fiinţă şi aparenţă

La fel ca şi pentru David Hume şi John Locke, şi în opera lui Jean Jacques Rousseau există preocupare pentru a distinge între societate şi natură, între omul natural şi omul social. Spre deosebire de alţi autori, la Rousseau această opoziţie este analizată mai profund, iar consecinţele distincţiei dintre societate şi natură sunt valorificate la un nivel superior. Susţinem aceasta, pentru că în concepţia de ansamblu a lui Rousseau, opoziţia dintre natural şi social este transpusă într-un alt plan metafizic mai adânc, şi anume opoziţia dintre fiinţă şi aparenţă. Se poate susţine că pe dualitatea fiinţă – aparenţă este clădită opoziţia dintre omul natural şi omul social.

Elaborările teoretice ale lui Rousseau apar, în special, în operele sale fundamentale Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Discurs asupra inegalităţii între oameni şi, evident, în Contractul Social.

Tema „fiinţei” reprezintă aproape un loc comun în gândirea filosofică, fiind întălnită la Platon, Aristotel, iar în perioada contemporană şi modernă la Hegel, Heidegger şi în filosofia română, în mod deosebit, la Constantin Noica. Aspectul particular în gândirea autorului Contractului social constă în aceea că fiinţa este legată în mod indisolubil de starea de natură, înţeleasă ca opusă a tot ceea ce reprezintă societate, civilizaţie şi cultură. Problematica fiinţei nu este tratată în sens general ontologic, cu referire strictă la condiţia umană, ceea ce apropie oarecum, peste timp, gândirea lui Rousseau de gândirea existenţialiştilor. „Aparenţa” de care vorbeşte Rousseau, opusă fiinţei, nu se identifică întotdeauna cu fenomenalul, în sensul gândirii kantiene. Starea de aparenţă este o stare neautentică şi, prin urmare, lipsită de consistenţă, o stare în care omul este degradat din condiţia sa de fiinţă, deoarece nu se mai manifestă în deplinătatea condiţiei umane, ci în constrângerile impuse de cultură, civilizaţie şi societate.

Iată ce spune Rousseau în legătură cu opoziţia dintre fiinţă şi aparenţă pe care se bazează contradicţia evidentă în gândirea lui dintre omul natural şi omul social: „Primul este liber şi independent, celălalt este prizonier într-o lume a aparenţelor, într-o societate factică şi opresivă. În societate, aşa cum ea există, unde omul este rău guvernat, nevoile artificiale sunt suprapuse nevoilor naturale; fiecare individ nu mai este el însuşi, ci joacă un rol şi poartă o mască; este o societate opacă, sfâşiată de inegalitate şi de conflicte între interesele particulare şi egoiste, o societate în care a dispărut în întregime spiritul civic”3.

Gânditorul genovez subliniază că societatea face parte din sfera aparenţei, neavând deplinătatea ontologică a naturalului, deoarece este exclusiv creaţia omului. Mai mult decât atât, ea primeşte autonomie şi se întoarce împotriva individului cu o forţă anonimă şi ostilă. Această forţă este considerată de Rousseau ca fiind „aparentă” , deoarece nu reprezintă omul în autenticitatea sa naturală. În lucrarea sa Discurs asupra originii inegalităţii, autorul subliniază că: „Prima sursă a răului este inegalitatea, deoarece din inegalitate provin bogăţiile; cuvintele sărac şi bogat sunt relative şi pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogaţi, nici săraci. Bogăţiile dau naştere la lux; luxul provine din artele frumoase şi din lenevia provenită de la ştiinţă”4.

Fără a încerca în acest moment o analiză a gândirii ilustrului filosof din perspectiva ideatică a contemporanităţii, trebuie să subliniem valoarea ştiinţifică şi implicit filosofică a acestor constatări. Societatea contemporană, prin accentul pe care îl pune pe dezvoltarea tehnologică în toate formele sale şi predominaţia elementelor de civilizaţie faţă de cele culturale, devine nu numai o structură, dar şi o forţă anonimă a cărei legi de sistem se manifestă independent de om. Altfel spus, omul devine un simplu mijloc în sistemul social care are tendinţe evidente de a-l subordona legilor generale ale sistemului, implacabile, lipsite însă de semnificaţii valorice şi culturale. Este un proces complex la care însăşi omul îşi aduce contribuţia prin identificarea sa existenţială cu ceea ce se poate numi progres tehnologic, cu refuzul explicit sau implicit al culturii şi al spiritualităţii şi tendinţa de a se complace în „lenevia” pe care o facilitează instrumentele şi mijloacele tehnologiilor moderne. Astfel, aşa cum bine argumenta Rousseau, nu mai vorbim de persoane, ci de indivizi, iar individul se pierde în ceea ce am putea numi în prezent ca fiind aparenţa unei democraţii, o democraţie a maselor, şi nu a personalităţii culturale, şi prin acesta în deplinătatea fiinţei sale.

Astfel, societatea, ca şi creaţie a omului, se întoarce împotriva creatorului ei, folosind disponibilitatea omului de a renunţa foarte uşor la libertatea sa ca fiinţă şi de a accepta aparenţa oferită de o civilizaţie ce se constituie în factor de constrângere, în esenţă ostil omului. Este ceea ce Hegel va numi în opera sa „viclenia raţiunii”, deoarece societatea, în aparenţa sa existenţială, devine autonomă şi îşi realizează scopul, uneori progresul social, fără ca cel ce a creat-o să o mai poată controla, omul devenind un simplu element într-un eşafodaj ce se dovedeşte tot mai constrângător.

Aspectele mai sus arătate, precum şi altele care rezultă din opera filosofului, pun în evidenţă superioritatea omului natural faţă de cel care trăieşte în societatea civilizată. Trecerea, am spune noi dialectică, prin complexitatea sa, de la starea de natură la starea de civilizaţie este, în concepţia autorului, nu un progres, ci o degradare a fiinţei, a esenţei umane. În concepţia lui Rousseau, contradicţia se manifestă nu numai între natură şi societate sau între natură şi civilizaţie, dar, aproape paradoxal pentru gândirea filosofică occidentală, contemporană, şi între natură şi cultură. Aceasta din urmă nu este considerată ca un factor de realizare a fiinţei umane prin trecerea la un nivel superior marcat de spiritualitatea sa, ci este gândită ca o golire de sens a autenticului uman, ca o schimbare de direcţie a esenţei umane. Pentru a înţelege o astfel de concepţie este bine să subliniem că întreaga preocupare a gânditorului de a explica natura, omul şi societatea are la bază un fundament moral, mai mult încercarea de a găsi o cale spre fericire. Referindu-se la cultură şi societate, Rousseau afirmă: „Ce am câştigat cu acesta? Multă flecăreală, bogăţii şi discuţii inutile, cu alte cuvinte duşmani ai virtuţii şi ai bunului simţ comun. În schimb, am pierdut inocenţa şi moravurile. Mulţimea se târăşte în mizerie, toţi sunt sclavii viciilor”5.

Este remarcabilă preocuparea autorului de a lega, chiar şi indirect, cultura de moralitate. Această temă o regăsim şi în filosofie, dar mai ales în teologia ortodoxă contemporană. Existenţa naturală, dimensiunea ontologică autentică este realizată prin intermediul omului, singura fiinţă care poate gândi şi trăi moral. De aceea, cultura, ca şi fapt existenţial, este în autenticitatea sa numai dacă poartă în sine valorile morale, am spune noi cu predilecţie valorile morale care decurg din adevărurile de credinţă. În acest sens, părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Omul bun este tare; săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”.

Ideea unui regres de la natură la cultură este întâlnită şi în opera lui Platon, deoarece şi la acesta drumul în istorie al fiinţei umane nu este altceva decât o decădere din statutul său de fiinţă asemănătoare zeilor în acela de fiinţă istorică”supusă tuturor pasiunilor, legilor sociale, istorice şi naturale, într-un cuvânt constrângerilor şi apăsărilor de tot felul care limitează sau chiar anulează libertatea ca valoare ontologică, libertatea fiinţei umane.

În încercarea de a descrie fiinţa umană în adevărata sa esenţă, Rousseau va construi un model teoretic al fiinţei naturale a omului. Acesta este omul primitiv. Prin urmare, starea de natură la care se referă filosoful implică existenţa primară asocială a omului în toată naturalețea sa biologică şi afectivă. Această stare naturală, primitivă a omului, Rousseau o va compara cu starea omului social.

Modelul teoretic al fiinţei omului primitiv se caracterizează prin două dimensiuni importante: libertatea şi independenţa. Rousseau concepe omul primitiv în dimensiunea sa animalică, dominat de instincte fizice. Într-o astfel de stare, oamenii nu erau organizaţi nici măcar în cele mai simple forme de comuniune, ci trăiau izolaţi unul de celălalt, în mediul natural, fără a cunoaşte familia sau tot ceea ce înseamnă existenţa într-o comuniune de oameni, cum ar fi de exemplu simţul proprietăţii. Într-o astfel de stare primitivă, omul nu avea niciun fel de interdicţie şi nicio constrângere, cu excepţia celor determinate de posibilităţile propriei sale fiinţe. Omul primitiv, conceput de filosof ca fiind starea idilică a fiinţei umane, avea întotdeauna forţele şi posibilităţile adecvate nevoilor sale.

Libertatea era absolută, întrucât omul putea să facă tot ceea ce voia. Nu existau nici constrângerile morale şi, prin urmare, nu se puteau face aprecieri din punct de vedere valoric a fiinţei umane. Omul primitiv nu era, în concepţia filosofului, nici moral, nici imoral, ci pre-moral.

Rousseau crede că această stare existenţială a omului natural şi în mijlocul naturii, fără constrângeri, înseamnă adevărata fericire. Lipsa oricăror limitări, condiţionări sau restrângeri garanta libertatea absolută, pentru că omul se identifica practic cu natura din care provenea, iar starea de fericire era una existenţială, ontologică, permanentă, ci nu o creaţie a gândirii, în sensul că omul natural era fericit, deoarece nu se gândea la fericire. În acest fel, fericirea şi libertatea se regăseau ca fiind proprii modelului teoretic al fiinţei omului primitiv. Rousseau afirma că „omul natural era fericit fără să se gândească la fericire, liber fără a face uzaj de libertatea sa; independent, căci era privat de toate relaţiile durabile cu apropiaţii săi; inocent, prin absenţa oricărei conştiinţe morale6. Descrierea de mai sus a stării naturale este fiinţa adecvată a omului. Aparenţa o constituie omul social.

Baza existenţei sociale a omului o constituie însă, aşa cum vom vedea pe parcursul studiului nostru, un „acord mutual de voinţă” prin care acesta încearcă astfel să-şi conserve mai bine existenţa. Din cuprinsul operelor fundamentale ale lui Rousseau rezultă că omul natural, conceput ca fiind suficient sie însuşi, nu depindea în niciun fel de semenii săi şi nu avea în firea sa sociabilitatea, aşa cum susţineau Aristotel, şi mai târziu John Locke. Prin urmare, „asocierea” care determină societatea şi eventual sociabilitatea omului nu are o dimensiune ontologică a fiinţei umane, ci numai una fenomenologică, adică este o aparenţă şi se produce exclusiv ca manifestare de voinţă a omului. Gândul asocierii şi implicit voinţa de a se asocia este determinat la om din necesitatea, în mare parte naturală, de a-şi conserva existenţa.

Este important să remarcăm că Rousseau, pentru prima dată, pune în evidenţă rolul voinţei umane prin care se explică bazele existenţei sale sociale. Conform concepţiei autorului Contactului social, asocierea oamenilor este un act de deliberare, o decizie prin care oamenii, contrar tendinţelor lor naturale, se asociază pentru a face faţă împreună ameninţărilor.

Rămânând în această stare de aparenţă fenomenală, chiar şi în mediul social, omul nu îşi pierde particularităţile singularităţii sale naturale, Rousseau afirmând că: „Omul nu are nicio nevoie de semenii săi şi nu recunoaşte nicio individualitate” 7.

În Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau va sublinia că acordul nescris de voinţă prin care oamenii pun bazele existenţelor sociale reprezintă sursă de speranţe reciproce în realizarea unor interese comune, obligând pe fiecare să concure la fericirea celorlalţi pentru ca el însuşi să fie fericit. Acestea sunt însă speranţe, mai degrabă iluzii, pentru că, aşa cum spunea Rousseau, „la o examinare mai atentă rezultă multe devieri de la ce ar putea să-l facă fericit pe om”. Este minunat că oamenii sunt puşi în imposibilitate să se înşele, să se trădeze, să se distrugă reciproc. Trebuie să avem grijă însă să nu ne vedem niciodată aşa cum suntem: oameni ale căror interese se întâlnesc şi nu au nici un mijloc pentru a reuşi, decât pe acela de a se înşela. 8” Rousseau face, prin urmare, un elogiu al simplităţii, al naturalului în dimensiunea sa ontologică cea mai profundă cu referire la sfera valorică componentă a existenţei umane.

Perfecţionarea fiinţei umane nu este dată, în concepţia autorului Contractului social, nici de artă şi nici de ştiinţă şi, cu atât mai puţin, de filozofie sau teologie, ci de revenirea la simplitatea sufletului. Virtutea este în sufletul fiecăruia, dar artele şi ştiinţa limitează tot mai mult simplitatea şi naturaleţea fiinţei umane, transpunând omul în aparenţa mereu mai accentuată a vieţii sociale. Rousseau consideră că starea de ignoranţă echivalentă oarecum cu simplitatea fiinţei umane este superioară cunoaşterii, deoarece prin cunoaştere şi prin tot ceea ce înseamnă starea socială au apărut viciile. În acest sens, în opera sa Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau se referă la Socrate care, la rândul său, elogia simplitatea şi ignoranţa, pentru că amândouă înlăturau îndoiala din suflete. Reluând opinia marelui gânditor al antichităţii, Rousseau afirma: „Noi nu ştim, nici sofiştii, nici poeţii, nici oratorii, nici eu, ce este adevărul, binele şi frumosul. Dar există între noi o diferenţă, şi anume aceea că în timp ce aceşti oameni (omul simplu, natural, n.n.) nu ştiu nimic, toţi cred că ştiu ceva, spre deosebire de mine care, neştiind nimic, sunt mai puţin în îndoială. De acest fel este superioritatea înţeleptului, acordată de crezul care se reduce numai la a fi convins că eu ignor ceea ce ştiu”9. Referindu-se la Socrate, Rousseau exclama: „Iată deci cel mai înţelept dintre oameni şi cel mai savant dintre Atenieni, cu asentimentul Greciei întregi, Socrate făcând elogiul ignoranţei. Credeţi că dacă el ar reveni printre noi, savanţii noştri şi artiştii noştri l-ar face să-şi schimbe părerea? Nu, domnilor: acest om înţelept ar dispreţui în continuare inutilitatea ştiinţelor”10.

Prin urmare, în concepţia filosofului, progresul ştiinţei şi, în general, orice formă a progresului uman creează numai iluzia fericirii şi iluzia cunoaşterii pentru că fiecare etapă, pe parcursul existenţei istorice sociale a omului, este o depărtare tot mai accentuată de la simplitatea naturală a sufletului şi a conştiinţei sale. Cu toate acestea, dimensiunea naturală existenţială a omului nu dispare întru totul şi posibilitatea fiecărui individ de a-şi găsi fericirea este una interioară, care rămâne permanent prezentă în adâncul inimii sale. Astfel se explică de ce Rousseau consideră că orice progres al stării sociale a omului este şi o sporire a viciilor şi, implicit, o îndepărtare a omului de la adevărate virtute.

Virtutea nu este numai simţită, ci în acelaşi timp ea poate fi cunoscută numai de omul care, în simplitatea sa, se cunoaşte pe sine însuşi. În aceeaşi operă de care am mai amintit, Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau argumentează că virtutea este ştiinţa sublimă a sufletelor simple. Ea este gravată în toate inimile, iar pentru a o înţelege este nevoie de a ajunge la conştiinţa naturală ferită de pasiuni.

Se poate spune că, prin concepţia sa filosofică, aplicată asupra omului şi societăţii şi prin distincţia sa dintre fiinţă şi aparenţă, iar pe de altă parte omul natural şi omul social, Rousseau se delimitează atât de Hobbes, care consideră starea de natură ca pe o luptă a tuturor contra tuturor, cât şi Locke, care susţinea, alături de Aristotel, că sociabilitatea preexistă în esenţa fiinţei umane. Există o ruptură între starea naturală şi omul social. Fiinţa naturală nu explică motivaţiile şi comportamentul omului social, prin urmare, există aceeaşi diferenţă, am spune noi categorică, între fiinţă şi aparenţă, deoarece aparenţa nu este o stare fenomenală, nu este o reflectare a fiinţei şi a esenţei.

Deplin încredinţat de justeţea convingerilor sale ,gânditorul din Geneva se ruga : ”Dumnezeule atotputernic, Tu care ţii în mâinile Tale spiritele, eliberează-ne de luminile şi nefastele arte ale părinţilor noştri şi redă-ne ignoranţa, inocenţa şi sărăcia, singurele care pot aduce fericirea şi care sunt preţioase înaintea Ta„11

Trebuie să mai amintim, urmând a dezvolta această idee în studiile viitoare, că instituţiile politice au avut şi au un rol important în concepţia lui Rousseau, în procesul de socializare a oamenilor, realizat în baza acordului mutual de voinţă. Se constată şi aici aceeaşi categorică separaţie, între starea naturală şi starea socială a omului. Rousseau susţine că nicio putere a omului asupra omului nu este nici naturală şi nici providenţială. Statul nu poate fi legitim decât în virtutea unei convenţii, a unui acord de voinţă tacit, prin care oamenii consimt liber la formarea unui corp politic. Aceasta este ideea esenţială pe care Rousseau o argumentează în lucrarea sa politică de bază Contractul social.

Voinţa umană - ca temei şi factor ce explică dimensiunea socială în toate formele sale - a omului, dar în acelaşi timp toate avatarurile şi căderile fiinţei umane, este o temă constantă în filosofia contemporană, pe care o regăsim la Kant, la Schopenhauer şi, mai ales, la existenţialiştii contemporani. Remarcăm totuşi că Rousseau va cerceta fundamentul justiţiei printr-un principiu care încearcă a reconcilia naturalul şi aparenţa determinată de convenţional. Acest principiu este voinţa ce are o dublă determinare ontologică, deoarece este proprie atât omului în starea sa naturală, dar în acelaşi timp este originea stării sociale şi a tuturor convenţiilor sau contractelor. Putem spune că, printr-o astfel de înţelegere, în opera lui Rousseau se întrezăreşte posibilitatea de a depăşi dihotomia absolută dintre starea naturală şi starea socială, voinţa fiind aceea care explică legătura dintre cele două dimensiuni existenţiale ale omului şi în acelaşi timp posibilitatea păstrării simplităţii naturale a sufletului uman în mijlocul manifestărilor de tot felul ale socialului, pe care omul îl acceptă în baza propriei sale voinţe, îl creează permanent şi îl adânceşte într-un progres iluzoriu spre un scop care se dovedeşte a fi efemer, şi anume fericirea în mediul social.

Regăsim această idee şi la Părinţii filocalici, care vorbeau în cuvinte de înaltă profunzime şi frumuseţe despre puritatea şi simplitatea omului, generată de lucrarea permanentă a virtuţilor, chiar şi în cele mai puternice furtuni ale existenţei sociale. Ioan Scărarul spunea că omul este dator „să-şi facă sufletul netulburat în mijlocul tulburărilor”, iar Isaac Sirul afirma că omul trebuie să trăiască în mediul social în aşa fel încât „să fie prieten cu toţi, dar singur în cugetul său”.

 

Libertate naturală şi libertate socială

Alături de problematica voinţei şi a fericirii, libertatea rămâne o temă principală de reflecţie a filosofului din Geneva în încercarea sa de a explica societatea şi statul. Disocierea dintre starea naturală şi starea socială va implica o analiză diferenţiată a libertăţii omului în mediul natural şi, respectiv, mediul social. Reamintim că în starea naturală, în concepţia lui Rousseau, libertatea era absolută pentru că omul primitiv depindea exclusiv de forţele sale în mediul natural. O astfel de libertate are o dimensiune ontologică, deoarece nu este determinată de factori exteriori, ci se identifică cu fiinţa umană. În concepţia filosofului, libertatea naturală a omului trebuie să rămână chiar în dimensiunea existenţei sale sociale. În cadrul acordului mutual de voinţă, prin care apar societatea şi statul, determinarea naturală cea mai importantă a omului, respectiv libertatea, ar trebui să rămână intactă. Este ideea pe care o susţin toţi reprezentanţii şcolii dreptului natural, care afirmă şi argumentează caracterul intangibil, inalienabil, imprescriptibil a drepturilor naturale ale omului, chiar şi în mediul social. Rousseau susţine că societatea în care omul alege liber să trăiască nu trebuie în esenţă să condiţioneze, să constrângă sau să limiteze libertatea şi independenţa fiinţei umane, înţeleasă în naturalitate sa. Există aici un raport teleologic, deoarece asocierea şi, implicit, mediul social trebuie să fie considerate ca fiind un simplu mijloc în scopul păstrării sau chiar adâncirii înzestrărilor naturale ale omului.

Este necesar, totuşi, de a sublinia două forme a modului în care este concepută libertatea la Rousseau. Este vorba de libertatea în mediul social sau libertatea civilă, iar pe de altă parte, libertatea naturală. „Ceea ce pierde omul prin contractul social este libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensaţii, trebuie să distingem libertatea naturală, care nu are limite decât faptele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voinţa generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea care nu e decât efectul forţei sau dreptul primului ocupant, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”12.

Subliniem faptul că, în concepţia lui Rousseau, libertatea este temeiul dreptului şi principiul suprem al ordinii, în acelaşi timp, finalitatea acesteia.

Se poate spune că starea socială oferă omului o stare de libertate de altă factură decât cea naturală, fără însă ca dimensiunea naturală să dispară. Libertatea socială implică şi înţelegerea necesităţii constrângerilor şi limitărilor pe care asocierea le implică. Intervine în această dezvoltare teoretică şi conceptul de „libertate morală”, care ulterior va fi dezvoltat în opera critică a lui Kant. Libertatea morală, concepută de Rousseau ca bază a dreptului, şi forma superioară a libertăţii sociale îl fac pe om să fie cu adevărat stăpân pe sine, căci impulsul „excesiv al poftei înseamnă sclavie, pe când ascultarea de o lege pe care singur şi-a stabilit-o înseamnă libertate”13. Prin urmare, starea socială oferă omului o libertate deplină în mediul social, dar de o altă factură decât cea naturală.

Important este să subliniem faptul că, prin dimensiunea juridică a existenţei sociale, omul poate benefica de această libertate morală şi, în acelaşi timp, libertatea morală este temeiul dreptului. Aşa cum vor susţine mai târziu Kant şi neokantienii, nu se poate concepe dreptul şi nici morala fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală14. Libertatea trebuie să fie astfel deplină în starea de societate, astfel dreptul îşi pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinţei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesităţi mecanice15.

Iată de ce Rousseau afirma că: „A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă-ţi lipseşti voinţa de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate16.

Pentru filosoful din Geneva scopul asocierii omului nu este prin urmare însăşi starea socială a sa, ci libertatea individuală în cele două forme ale sale: libertatea naturală şi libertatea morală. Asocierea este făcută cu scopul ca fiecare „să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte”17.

Putem sublinia actualitatea concepţiei marelui filosof privind natura dreptului şi a libertăţii. Finalitatea ordinii şi a dreptului nu poate fi decât libertatea. Nu omul este făcut pentru ca ordinea socială, fie ea şi a unui stat democratic, să triumfe, ci ordinea este făcută pentru ca individul să fie liber. Această libertate, care este scopul societăţii, trebuie să fie garantată cu întreaga forţă a statului, care îşi are legitimitatea în voinţa liberă a oamenilor prin care a fost posibil contractul social.

Este o idee pe care o întâlnim şi mai târziu la Immanuel Kant, care, în încercarea de a elabora o metafizică a dreptului afirma: „Este dreaptă orice acţiune conform căreia, sau conform maximei sale, libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”18.

O astfel de înţelegere a ceea ce este constitutiv pentru om în starea sa naturală şi, mai ales, în starea socială justifică pe deplin afirmaţia potrivit căreia chiar constrângerea juridică, proprie dreptului şi stării sociale a omului, pentru a fi legitimă trebuie să se întemeieze pe libertate, iar libertatea să fie scopul ultim al oricărui imperativ juridic.

Dr. Andreescu Marius

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

 

2 A se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 170.

 

3 Nouvelle historie des idees politiques, sous la direction de Pascal Ony, 2001, Ed. Hachette, p. 110.

4 Discurs asupra originii inegalităţii, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 27

5 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.

6 Pentru dezvoltări a se vedea Nouvelle historie des idees politiques, sous la direction de Pascal Ony, 2001, Ed. Hachette, p. 112.

7 J.J.Rousseau , Contractul social, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p. 107 – 108.

8 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.

9 Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru şi alţii, Op. cit, p. 174.

10 Ibidem, p. 174.

11 Nicolae Popa ,Ion Dogaru,Gheorghe Dănişor,Dan Claudiu Dănişor,op.cit. p. 174

12 J.J.Rousseau, Contractul social, Op. cit, 107 – 108.

13 Ibidem, p. 108.

14 Pentru dezvoltări a se vedea M Djiuvara, Precis de filozofie juridică, în eseuri de filosofia drpetului, Ed. Trei Bucureşti, p. 187.

15 Pentru dezvoltări a se vedea M.Djiuvara, Op. cit., p. 91 – 125.

16 Nicolae Popa , Ion Dogaru, Op. cit, p. 176.

17 J.J.Rousseau, Contractul social, Op. cit,. p. 99.

18 Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, Ed. Antet, Bucureşti, 2013, p. 72.



Leagănul creştinismului (Orientul Mijlociu) între persecuţie şi exod

Motto: “La mijlocul lunii aprilie, Patriarhul Chiril al Moscovei și întregii Rusii – care, odată, scrisese lui Barack Obama cerându-i să reexamineze politica sa externă care facilitează persecutarea creștinilor din Siria – a vorbit din nou, în întâlnirea cu Ministrul grec al Apărării Panagiotis Kammenos, de această dată despre extincția creștinilor din Orientul Mijlociu.  

El a declarat că: „Primesc în mod frecvent rapoarte despre îngrozitoarele fărădelegi care au loc împotriva creștinilor, în special în nordul Irakului. Am vizitat acele locuri și îmi amintesc că acolo există numeroase biserici și mănăstiri. Numai orașul Mosul avea 45 de biserici. Acum mai există doar una singură. În Siria, au fost distruse 400 de biserici până acum…

Prezența minorității creștine a reprezentat un factor care, într-un sens pozitiv, a adus toleranță si relații pașnice între creștini și musulmani…

Acum, creștinismul este cea mai persecutată religie. Același lucru se petrece și în Nigeria, Pakistan și nordul Africii. Și în unele țări din Europa, oamenilor li se interzice să poarte cruci la serviciu, iar făcând apel la toleranță, nu folosesc cuvântul «Crăciun», nu numesc Paștile – Paști, vorbind doar despre vacanța de iarnă sau cea de primăvară. Patriarhul Chiril a afirmat că, dacă situația continuă în acest ritm, nu va mai exista niciun creștin în Orientul Mijlociu, ceea ce va duce la radicalizarea societății islamice”. (Cf. http://www.doxologia.ro/actualitate/religia-lume/400-de-biserici-siriene-au-fost-distruse-crestinismul-din-orientul-mijlociu - 19.04.2015/28.10.2015).

 

Creştinismul - cea mai persecutată religie în Orientul Mijlociu

O treime din ţările lumii (33%) s-au confruntat cu un grad ridicat de ostilităţi religioase în anul 2012, în creştere faţă de ultimii ani: 2011 (29%) şi 2007 (20%). Situaţia este în creştere în toate regiunile lumii, cu excepţia Americilor. Cea mai mare creştere este prezentă în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, unde se resimt încă efectele schimbărilor politice din 2010 - 2011, cunoscute sub numele „Primăvara arabă“.

Institutul american de cercetări Pew Research Center a studiat evoluţia conflictelor religioase în 198 de ţări între anii 2007 şi 2012, luând în considerare două aspecte: ostilităţile sociale cu privire la religie (conflicte armate sau terorism, violenţe sectare, hărţuială pentru purtarea unor haine sau a altor simboluri religioase) şi restricţiile guvernamentale cu privire la religie (măsuri de interzicere a anumitor confesiuni, a convertirilor, tratament preferenţial pentru anumite grupuri religioase). Cele 198 de ţări luate în considerare de studiul Pew Research Center reprezintă 99,5% din populaţia lumii. Studiul nu cuprinde, însă, şi Coreea de Nord, al cărei guvern este „cel mai restrictiv din lume în ceea ce priveşte religia“, subliniază Centrul de cercetări Pew în raportul său publicat la 14 ianuarie 2014.

Cercetarea nu acoperă anii 2013 şi 2014, când violenţele îndreptate împotriva creştinilor au crescut în mod îngrijorător. Pe de altă parte, o asociaţie creştină americană, Open Doors, a întocmit un raport bazat doar pe cazurile relatate de presă, din care reiese că cele mai periculoase ţări pentru creştini sunt Coreea de Nord, Somalia, Siria, Irak şi Afganistan.

Creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Iisus Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India.

Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. Foarte virulente sunt persecuţiile din Africa şi din Orientul Mijlociu.

După căderea lui Gaddafi şi ajungerea la putere a Consiliului Naţional de Tranziţie, creştinii au fost expulzaţi din Liban. Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75% au părăsit deja ţara. Înainte de revoluţie, în Tunisia, toleranţa era mare. Acum creştinii şi bisericile lor sunt obiectivul multor atacuri, iar bisericile sunt transformate în moschei.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva, dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi a lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole.

Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia. Două milenii de istorie, patrimoniu, creaţie teologică, vetre monahale şi spiritualitate profundă acoperă viaţa creştinilor orientali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referinţă, au generat frumuseţi liturgice, iconografice şi poetice de prim ordin. Ortodoxia ar fi fost săracă fără aceşti creştini. Sfinţii Ioan Damaschin, Efrem şi Isaac Sirul, Chiril al Ierusalimului, Roman Melodul sunt personalităţi fără de care credinţa noastră ar fi arătat altfel.

Creştinii de astăzi din această parte a globului au ceva din tăria de caracter a sfinţilor. Din neam în neam au fost în cuptorul necazurilor. Au rezistat sub Imperiul Babilonian şi sub cel Persan. Au văzut naşterea Islamului şi Cruciadele. Au reuşit să supravieţuiască chiar şi năvălirii hoardelor lui Ginghis Han sau dictaturii lui Saddam Hussein.

De exemplu, ar fi suficient să trecem în revistă şicanele la care guvernul turc supune Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici scandaloasă, ci nu mai puţin limitarea cu instrumente juridice a misiunii Arhiepiscopului vechii cetăţi a lui Constantin cel Mare. Închiderea şcolii teologice superioare de pe insula Halki, în urmă cu peste patru decenii, rămâne un gest pilduitor al strategiei de intimidare a minorităţii creştine. În fapt, însăşi continuitatea tradiţiei bizantine pe malurile Bosforului rămâne profund problematică.

 

Cine sunt creştinii din Orientul Apropiat?

Prinşi în focarul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor 11 Biserici creştine: copţi, maroniţi, ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, armeni ortodocşi, armeni catolici, caldeeni, asirieni, siriaci, protestanţi, comunităţi istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului. Acum sunt 11 milioane de creştini care trăiesc în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de René Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, „Ces Chrétiens quâon assasine“.

O panoramă ce este nu doar interesantă, ci deschide şi o poartă spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţin şi constituie, pe timpul oricărei crize, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici. Mare parte din datele statistice prezentate mai jos provin din această carte.

În Egipt, creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8 - 10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau a restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Saddam Hussein (viceprim-ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400. 000 de catolici caldeeni şi siriaci.

După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan.

În timpul ofensivei din nordul Irakului care a avut loc în anul 2014, Statul Islamic, care a declarat un califat în mai multe părţi din Irak şi Siria, a obligat zeci de mii de creştini şi de membri yazidi să fugă din regiune pentru a rămâne în viaţă (membrii acestei comunităţi sunt adepţii unei religii vechi derivate din zoroastrism, fiind răspândiţi în nordul Irakului, şi sunt parte a minoritătii kurde a ţării).

Astăzi, aceştia trec prin ceva ce nu a avut precedent, deşi 1.400 de ani au trăit în linişte cu musulmanii. Sunt în groapa cu lei, precum demult Daniel! Pentru ce? Pentru că se roagă lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi strămoşii lor! În luna august 2014, la câteva zile după ce Califatul Islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, s-a desenat câte un „N“ pe fiecare casă de creştin. „N“, de la „nassarah“, cuvântul arab pentru „creştin“.

Urlând în portavoci, reprezentanţii miliţiei islamice le-au dat de ştire creştinilor că au la dispoziţie câteva ore ca să aleagă: să se convertească la islam sau să plece. Casele le-au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri! În câteva zile, Mosul, Ninive, Kirkuk şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu al creştinismului în care se va spune că aici au locuit odinioară creştini…

Unii specialişti consideră că Statul Islamic este un grup terorist şi nimic mai mult. Istoria acestei organizaţii începe în anul 1999, atunci când în Liban se constituia „Grupul pentru Monoteismul Islamic“. Această grupare sunnită s-a angajat încă din anul 2005 în atacuri antiguvernamentale, antiamericane, declarând în acelaşi timp război şiiţilor.

În anul 2014, atrocităţile acestei organizaţii teroriste, care controlează teritorii întinse, sunt cu adevărat înfiorătoare. Cifrele vehiculate vorbesc despre aproape 2.000 de crucificări, 670 de şiiţi asasinaţi în închisoare la Mossul, 1.700 de prizonieri şiiţi asasinaţi în luna iunie, sau masacrarea a circa 500 de yazidiţi în luna august 2014, femeile fiind transformate în sclave. Numărul total al atentatelor atribuite acestei organizaţii în perioada 2004 - 2014 este de 1.452.

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini, dintre care 20.000 de catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană, dar nu au nici un fel de influenţă politică. Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului din cauza intensificării prezenţei evreieşti.

În Iordania, creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini, dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, Greco - melekiţi, caldeeni şi catolici.

Din anul 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini, şi chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite.

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase, dintre care 13 creştine (melkiţi, ortodocşi, greco-catolici etc.), cu un important rol politic.

În mod tradiţional, preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile, cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melkiţi. În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani. Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a scăzut extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul.

În Siria, creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni: siriaci, melkiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. Situaţia lor era garantată de natura laică a regimului sirian. Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină, deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit, explică René Guitton. Patriarhia Antiohiei semnala, în primăvara anului 2014, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de 20% din populaţie în anul 1900. Cauza o reprezintă, după René Guitton, crimele împotriva armenilor din anul 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria secolului XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua.

 

Despre Drepturile omului - noua religie dominantă a Occidentului

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Despre acest martiraj ne-a avertizat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Matei 16, 2). Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Miezul problemei îl ştim deja: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico - mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului.

Este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat nu de barierele spiritualităţii creştine, ci ale noii religii dominante, cea a drepturilor omului. Marele argument civilizaţional început odată cu epoca Luminilor este acum şi scutul de care profită islamismul fanatic pentru a se implanta din ce în ce mai serios şi mai durabil în ţări majoritar creştine.

În aceşti ultimi ani, de la primăvara arabă la recentele evenimente din Irak şi Siria, politica europeană a fost mai curând timidă. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes. Mai mult, se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi: libertatea de care se bucură musulmanii în Europa să fie garantată şi creştinilor dincolo de continent. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, bisericile sunt dincolo incendiate. Vălul islamic este aici pe străzi, iar dincolo crucea este profanată. Iată un exemplu de „toleranţă“ care ar trebui să ne interogheze cât mai curând.

Se poate vorbi de un eşec aproape total al politicilor europene de asimilare culturală şi mai ales religioasă a comunităţilor musulmane în ţările de adopţie. Uniunea Europeană propune în continuare folosirea modelului multicultural şi ultradeschis în raport cu o comunitate care promovează fără ezitare un sistem de cultură închisă, non - permisivă şi non - evolutivă în domeniul tradiţiei religioase.

Revenim la lumea noastră de astăzi. Este puţin probabil ca vremurile de indiferentism religios pe care le trăim acum şi în România să ceară martiri, cel puţin în momentul de faţă. Ele cer însă mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei lui Iisus Hristos. Dacă ameninţarea cu moartea trupului poate lipsi din viaţa creştină, ameninţarea cu pierderea mântuirii prin moartea sufletească nu lipseşte din viaţa nici unui creştin. Ea este adeseori cauzată de libertăţile greşit folosite şi este mult mai gravă decât moartea trupului, după cum ne atrage atenţia Iisus Hristos: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi!“ (Luca 12, 4-5).

De aceea, pentru mulţi dintre creştinii de azi, cel mai important lucru este lupta cu ei înşişi, biruirea căderilor proprii şi a sistemului de valori umane pervertite, care ne pot ucide sufleteşte, definitiv şi irevocabil. O automucenicie a propriilor slăbiciuni, prin care încercăm să ne salvăm sufleteşte.

Aşadar, martiriul este o stare firească a creştinului, deoarece căutarea desăvârşirii presupune o stare de luptă interioară şi, uneori, exterioară, cu viciile, nedreptăţile şi corupţia. Chiar dacă în condiţiile unui consumism bazat din ce în ce mai mult pe pofte, plăceri, confort şi putere, martirajul pare o nebunie, o absurditate sau o inutilitate, nu trebuie să ne fie ruşine să vorbim despre transparenţa pe care ne-o oferă credinţa autentică şi sănătoasă. Din fericire, există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere, răbdare, dragoste şi bunătate, exemple pentru fiecare din noi. (Cf. Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Creţu - http://ziarullumina.ro/crestinismul-cea-mai-persecutata-religie-101366.html - 06.05.2015/28.10.2015).

 

Despre leagănul creștinismului (din Orientul Mijlociu), între persecuție și exod

Ultimele date despre conflictul din Siria vorbesc despre aproximativ 6.000 de creștini care au fost uciși în public din luna iunie 2014, când a fost proclamat Statul Islamic (SI). Crucificarea, decapitarea, aruncarea de pe clădiri înalte ori lapidarea, acestea sunt tratamentele acordate lor. Musulmanii sunt lăsați să plece, însă creștinilor li se confiscă actele și cad în sclavia SI. Cândva acceptați să-și practice credința în țara lor, actualmente, creștinii sirieni sunt crunt persecutați.

Mai multe despre situația din zonă ne-a spus Domnul Prof. Univ. Dr. Radu Carp – cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadtrul Universităţii Bucureşti

- Stimate Domnule Profesor, înainte de izbucnirea conflictului în anul 2011, Siria era o țară sigură pentru locuitorii ei. Din păcate, acum, situația s-a schimbat dramatic. Occidentul dorește schimbarea actualei conduceri de stat, creștinii sunt aprig persecutați, războiul a de­clanșat exodul refugiați­lor. Care este situația actuală a creștinilor din Siria?

- Anul 2011 reprezintă un punct major de cotitură în istoria Siriei. Atunci vorbeam de o populație de 1,1 milioane de creștini. Astăzi avem de-a face cu un număr sigur de 700.000 de refugiați, dar vorbim de cifra totală, adică inclusiv de persoanele care s-au deplasat, au plecat din zonele de conflict și se află în continuare în Siria. În orice caz, stabili, pe locurile unde erau în anul 2011, estimările ne arată undeva la 250.000 de oameni.

Prin urmare, patru cincimi din populația creștină a Siriei s-a deplasat în cel mai fericit caz dintr-un oraș în altul, dintr-un sat în altul, caz în care nu au căzut în sclavia Statului Islamic (SI) sau nu au fost omorâți. Este într-adevăr o imagine cutremurătoare. Vorbim de patru cincimi din populația creștină din Siria care a avut de suferit direct de pe urma războiului civil.

Ca să dau un exemplu: în Alep, care era un centru mixt islamic, creștin și armean deopotrivă, existau 400.000 de creștini în anul 2011, astăzi estimările variază între 45.000 și 65.000.

Prin urmare, nouă zecimi, aproape, din populația creștină a orașului Alep ori a murit, ori a fost deplasată intern în Siria, ori s-a refugiat în Turcia, Liban sau Iordania. Alep este astăzi divizat între forțele președintelui Bashar Al - Assad și grupările rebele, care sunt multiple. Este un teren de luptă deschis.

- Ce știți despre numărul morților? Sunt date despre numărul de creștini morți?

- În principiu, aceştia nici nu se pot număra pentru că pierderile de vieți omenești sunt continue. Vorbim de populația care a rămas stabilă din anul 2011 până în prezent. Restul, repet, ori și-au găsit refugiul în alte țări, ori au murit, ori s-au deplasat în alte zone mai puțin expuse conflictului.

Este o tragedie de proporții în care practic fiecare familie din Siria a fost afectată.
Trebuie spus că în momentul de față, în Siria, există un mozaic foarte interesant al creștinilor, în sensul că avem de-a face cu cel puțin patru Biserici importante. Este vorba de Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Asiriană a Răsăritului (Nestoriană), care s-a format după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, și Biserica Armeană. De asemenea, Biserica Catolică cu două ramuri: cea Melkită și cea Maronită.

Până în anul 2011 nu au existat conflicte religioase nici între confesiunile creștine, nici între creștini și musulmani. Siria era un exemplu în Orientul Mijlociu pentru conviețuirea între religii.

Siria este și leagănul crești­nismului, este locul unde s-a convertit Apostolul Pavel, iar localitatea Maaloula este printre cele trei localităţi unde se mai vorbește aramaica, limba în care vorbea Iisus Hristos.

Lângă Alep, chiar unde acum se dau lupte grele, se află locul unde a trăit Sfântul Simeon Stâlp­nicul. Iar lângă Homs se află cea mai veche cetate a cruciaților, Krak des Chevaliers, patrimoniu UNESCO. Este cea mai vizibilă mărturie a cruciadelor în Orientul Mijlociu. Încă mai este func­țională, fiind folosită ca bază militară de cei care se opun preșe­dintelui Al - Assad și de aceea a și fost grav bombardată.

- Care este strategia SI față de creștini, din mărturiile care au putut fi documentate până acum?

- În general, persecuțiile asupra creștinilor sunt în zonele controlate de SI. Ei cer practic un impozit sau cer ca acele persoane să plece. Acea taxă numită jizya, SI consideră că are la bază Coranul. Creștinilor nu li se interzice să-și practice religia, dar li se spune, de exemplu, să nu deranjeze prin felul în care predică. Cu toate că SI afirmă oficial că nu interzice religia creștină, practic ea este interzisă.

Acești creștini, în multe cazuri, sunt lăsați să plece, dar nu o fac pentru că li se confiscă documentele. Aceasta este strategia. Musulmanii sunt lăsați în pace, cei care sunt creș­tini sunt supuși persecuțiilor, li se iau documentele, practic ei nu mai au nici un fel de identitate. Este foarte interesant că SI a dat un semnal, însă numai în legătură cu Biserica Asiriană, care este cea mai redusă ca număr de membri, hotărând pe baza interpretării Coranului că aceștia nu ar trebui să fie supuși persecuțiilor.

Atunci când vorbim de perse­cuții avem în vedere persecuții în public, crucificări, un fenomen pe care creștinismul nu l-a mai văzut de aproape 2.000 de ani. Observatorul Sirian al Drepturilor Omului a făcut un bilanț: avem de-a face cu 6.000 de persoane, din care majoritatea sunt creștini (90%), ucise din luna iunie 2014, când a fost proclamat SI, până în prezent. 6.000 de persoane ucise în public. Statistica include nu numai Siria, ci și toate teritoriile controlate de SI. Dintre aceștia câteva sute sunt femei și copii. Au loc execuții în public prin crucificare, prin decapitare, prin aruncarea de pe clădiri înalte ori prin omorâre cu pietre - lapidare - iarăși alt procedeu care era practicat în interiorul Islamului, dar care nu a mai fost practicat între musulmani și creștini din perioada creștinis­mului timpuriu. Nu există mărturii documentate de astfel de crucificări sau lapidări în alte locuri. Este un fenomen cu totul nou la nivel global, în relațiile dintre musulmani și creștini.

- Cum se implică creștinii din Siria în războiul din zonă?

- De regulă, se crede despre creștini că sunt adepți ai actualei conduceri a Siriei, adică a lui Bashar Al - Assad. Este foarte adevărat că un număr mare de creș­tini fac parte din armata guvernamentală, dar această comunitate de 1,1 milioane de persoane, inițial, a asistat neutră la acest conflict, ulterior, pe măsura intensificării războiului, majoritatea au înclinat în direcția de care v-am spus. Se regăsesc însă și în grupările rebele, ce-i drept, un număr foarte redus.

Un bun indicator al mozaicului etnic şi confesional sirian este că mulţi creștini au căutat un refugiu și în teritoriul controlat de kurzi, pentru că este o zonă pașnică unde nici Guvernul și nici SI nu intervin. O parte dintre acești creștini luptă alături de kurzi împotriva SI. Situația creștinilor este deci mult mai diversă decât cea care este înfățișată de regulă.

Pentru a încheia capitolul referitor la implicarea creștinilor în război, există, de exemplu, așezăminte sociale care sunt operate și de Biserica Ortodoxă a Antiohiei, dar și de Bisericile Catolice: Maronită și Melkită. Aceste așezăminte sociale, chiar și în zonele afectate de conflict, au continuat să funcționeze. Este vorba de bătrâni care sunt pre­luați și îngrijiți de Biserică. Situația lor este cea mai dificilă, pentru că ei nu pot să părăsească aceste zone de conflict, sunt localități încercuite de forțe militare foarte diverse. Situația lor, într-adevăr, este foarte critică.

- Există astăzi o dispută în Europa dacă să fie preluați refugiați creștini sau doar musulmani. Cum ar trebui procedat?

- După părerea mea, este o falsă problemă pentru că majoritatea creștinilor nu sunt veniți în Europa, majoritatea creștinilor dislocaţi de războiul civil se află astăzi în taberele de refugiați din zonele din apropierea Siriei. Există însă astfel de încercări foarte curajoase de a extrage creștinii din aceste tabere sau chiar din Siria și a-i duce în țări europene. Cred că ar trebui să existe și o contribuție a României în această direcţie. Există o fundație cu sediul la Londra, „Barnabas Fund”, condusă de un om de afaceri evreu, lordul Geor­ge Weidenfeld, în vârstă de 95 de ani, care a scăpat de naziștii din Viena ajutat de niște creștini. Pentru a-și întoarce acest sprijin, susține astăzi această fundație care a reușit să elibereze 42 de familii de creștini de la Beirut, refugiați din Siria, cu ajutorul Ambasadei Poloniei în Liban și i-au transportat în siguranță în Polonia.

Noi am putea face un efort în această direcție, indiferent de disputa privind cota și numărul de refugiați pe care îi primim. Cred că am putea apela la această fundație, care are nevoie de sprijinul țărilor europene, ea oferă bani și asistență logistică, dar nu poate să preia refugiații pe termen mai lung.

Nu trebuie să gândim că doar creștinii trebuie să fie acceptaţi ca refugiați pentru că noi vorbim de o suferință comună atât a musulmanilor, cât și a creștinilor. Există însă mijloace specifice prin care îi putem ajuta pe cei care sunt în nevoie și sunt de confesiune creștină. (Cf. Diac. George Aniculoaie - http://ziarullumina.ro/leaganul-crestinismului-intre-persecutie-si-exod-106453.html - 25.10.2015/28.10.2015).

 

În loc de concluzie, încheiere sau epilog

Vă prezentăm, în cele ce urmează, un raport oferit de Clare Creegan, din organizaţia caritabilă catolică "Church in Need". Potrivit acestui raport, lansat zilele trecute, Creștinismul pare setat să dispară din părțile cheie ale Orientului Mijlociu. Raportul "Persecutaţi şi uitaţi?" scoate în evidență un ciclu agravat de persecuții.

Raportul privind creștinii asupriţi pentru credința lor, pe anii 2013 - 2015, realizat de organizaţia catolică de caritate "Biserica aflată în nevoi", concluzionează că, dacă exodul credincioșilor din Irak continuă la nivelurile existente, creştinii ar putea sa dispară în totalitate în termen de cinci ani, iar rata cea mai rapidă este menționată pentru Siria, unde numărul credincioşilor creştini a scăzut de la 1,25 milioane în anul 2011, la mai puţin de 500.000 astăzi.

Cu ocazia lansării raportului, un mesaj al Vaticanului spunea: "Sanctitatea Sa Papa Francisc I apreciază profund eforturile tuturor celor implicați în elaborarea acestui raport și în prezentarea în fața lumii a situației și suferinței creștinilor persecutați pentru credința lor".

Mesajul, care urmează să fie citit de Arhiepiscopul Silvano Tomasi, Observator permanent al Vaticanului la Națiunile Unite, continuă: "Papa se roagă ca cei aflaţi în poziții de autoritare să se străduiască, nu doar pentru a eradica discriminarea religioasă și persecuția în propriile lor națiuni, ci totodată, pentru a găsi modalități mai eficiente de promovare a cooperării internationale, în scopul depășirii acestor acte, comise împotriva demnității umane și a libertății religioase".

Evaluand 20 de țări în care persecuția este severă, raportul descrie ceea ce se numește o "purificare etnică motivată religios" a creștinilor, de către grupurile teroriste islamiste, în special în Irak și Siria, dar și în alte părți din Africa.

Examinând ţaăile faţă de care îngrijorările sunt mai mari, din Orientul Mijlociu și din alte locuri, cum ar fi China, Egiptul, Eritrea, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistanul, Sudanul și Vietnamul, raportul se bazează pe declaraţii ale martorilor oculari şi alte dovezi.

Raportul concluzionează că, din anul 2013, situația s-a înrăutățit pentru creștini, în 15 din cele 19 țări studiate.

În 10 țări - mai mult de jumătate - persecuția este catalogată ca fiind "extremă".

Calificând Islamismul ca fiind cea mai mare ameninţare, raportul "2015, persecutați și uitaţi?" evidențiază, de asemenea, problemele în creştere, cauzate de alte grupuri religioase extremiste - forme militante ale Hinduismului, Iudaismului și Budismului - cu atacuri în creștere, ca număr și ferocitate.

Regimurile totalitare, în special China, au pus presiune din ce in ce mai mare asupra Bisericii, potrivit raportului, cu amenințări grave confruntandu-se, de asemenea, creștinii din Eritreea și Vietnam.

Raportul constată că, în multe cazuri, creștinii sunt persecutați, nu atât de mult din cauza credinței lor, ci din cauza legăturilor lor percepute cu Occidentul și dintr-o asociere a credincioșilor cu colonialismul.

Descriind raportul ca fiind "o mărturisire şocantă, pentru vremuri şocante", editorul John Pontifex - şef de presă şi informare ân cadrul organizaţiei "Biserica în Nevoi" din Marea Britanie - a spus: "un genocid cultural al creștinilor şterge prezența credincioșilor din zone întinse ale Orientului Mijlociu, din ţinutul central al Bisericii."

Dar, el a adăugat: "Departe de a da întreaga vină, pentru persecuția împotriva creștinilor, pe extremismul Islamului, raportul demonstrează că multe dintre probleme provin din extremisul non - musulman - naţionalist - din grupurile religioase și regimurile totalitare comuniste istorice".

Raportul arată că, pierderea creștinilor din Orientul Mijlociu și din altă parte, reprezintă o lovitură pentru relațiile comunitare, credincioșii acționând ca punte de legătură în societățile din ce în ce mai fragmentate.

Arhiepiscopul melkit greco-catolic, Jean - Clement Jeanbart de Alep, Siria, notează într-un cuvânt: "Ne confruntăm cu una dintre cele mai importante provocări ale istoriei noastre de 2. 000 de ani.

În ciuda problemelor noastre de aici, din Orientul Mijlociu, facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe cei care nu dispun de hrană, haine sau de alte lucruri esențiale".

"Ca organizaţie de caritate, îi sprijinim pe cei persecutați și pe creştinii aflaţi în suferință, 'Biserica în Nevoi' având ca prioritate ajutoarele de urgență și ajutorul pastoral pentru strămutaţii și credincioşii refugiaţi din Orientul Mijlociu".

În prefața raportului, Arhiepiscopul Jeanbart afirmă: "Prin harul lui Dumnezeu și cu ajutorul continuu al organizațiilor, inclusiv "Biserica în Nevoi", am reuşit să răspundem în faţa nevoilor urgente ale poporului nostru". (Cf. http://lonews.ro/politici/20994-un-nou-raport-o-marturisire-socanta-pentru-vremuri-socante.html - 28.10.2015).

Material documentar realizat, alcătuit şi redactat de Dr. Stelian Gomboş



Promotori ai liberalismului şi doctrinei contractului social în România: Istrate Micescu şi Ion I.C. Brătianu - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

 

Cultură şi personalităţi culturale în spaţiul românesc

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea, pe bună dreptate, în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă, că a stat sub semnul „era să fie” sau, şi mai concludent, „n-a fost să fie”. Altfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „Până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare), nu şi opere (....). De la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descriptio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial-ontologică şi nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, tehnicii, artei şi nu în ultimul rând ale filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permit o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare sau în Germania – Goethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români – şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica – „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân Eminescu („omul deplin al culturii româneşti”, cum spunea Noica) şi Brâncuşi.

Într-un astfel de cadrul al analizei se poate pune şi problema culturii juridice. În epoca contemporană dominată în plan spiritual fie de existenţialism sau de pragmatismul tehnic, aproape că nu se mai aminteşte de posibilitatea existenţei unui astfel de filon în cadrul unui univers cultural. De cele mai multe ori „dreptul” este considerat un fapt al civilizaţiei şi nu un fapt al culturii, ce caracterizează o anumită stare existenţială a omului, cu deosebire a celui contemporan, denumită „starea juridică” aflată sub imperativul normei de drept ca expresie a voinţei statului şi nu ca un fapt al culturii. Această realitate contemporană este marcată de triumful normativismului juridic instaurat de Hans Kelsen, care a voit şi a reuşit în mare măsură să elimine ideologicul din drept pentru a contura puritatea şi obiectivitatea normei juridice. În acest fel, au fost lăsate în urmă, dacă nu chiar abandonat, marile concepţii culturale ale dreptului, şi mă refer aici cu deosebire la teoriile jusnaturaliste sau la teoriile privind fundamentul existenţial, filosofic al oricărei construcţii juridice. Prin urmare, „starea juridică” a omului contemporan este marcată de ordinea normativă impusă şi constrângătoare şi mai puţin de conştiinţa valorică a comportamentului juridic. Desigur, la o astfel de afirmaţie s-ar putea obiecta, în sensul că şi în prezent există „teorii ale dreptului”, cu deosebire cele care discută uneori prea mult şi ineficient despre drepturile omului sau despre beneficiile sistemului statului de drept sau al liberalismului pentru omul individual. La astfel de obiecţii se poate răspunde precis, în sensul că foarte puţine din elaborările unor teorii juridice devin fapte culturale de conştiinţă, adică mai înainte de a se manifesta prin generalitatea lor să se regăsească ca valoare în individualitatea la care se referă. Folosim această precizare pentru a sublinia că adevărata cultură, inclusiv cea juridică, nu poate exista decât în relaţia dialectică individual – general. Teoriile juridice rămân la nivelul unei generalităţi a abstractului, prin faptul că au pretenţia de a descoperi şi impune forme individualului şi prin aceasta „se abstrag” tocmai de la realităţile individuale pe care încearcă să le explice. Este nevoie în drept de o cultură juridică care să nu se exprime numai prin abstractul formelor teoretice, ci să existe ca valoare ontologică în primul rând la nivelul individualului, iar forma teoretică să se regăsească ca realitate individuală şi nu exterioară acesteia. În lipsa unei atare realităţi, juridicul rămâne la nivelul statisticii şi nu al unei culturi care să se poată manifesta şi în acelaşi timp să devină o realitate pentru conduita individuală.

O întrebare legitimă este aceea dacă este posibilă o creaţie (în sens cultural) în sfera juridicului. Cu regretul că spaţiul nu ne permite o analiză mai amplă asupra acestei interesante probleme, precizăm de la început că elaborarea statală a unei norme juridice nu este o creaţie culturală, atâta timp cât nu are clar exprimată şi valenţa spirituală şi, de ce nu, sensibilă. De aceea, tot mai mult se vorbeşte în prezent de „norme tehnice”, lipsite de pretenţia oricărei valori morale, însă cu destinaţia de a defini ordinea specifică stării juridice a omului.

Există totuşi creaţie juridică şi implicit cultură juridică? Răspundem afirmativ la o astfel de întrebare şi, fără a mai dezvolta subiectul, identificăm următoarele modalităţi de exprimare a juridicului, care prin esenţa lor pot fi şi chiar cuprind uneori fapte de cultură şi spiritualitate juridică: filosofia dreptului, teoria generală a dreptului, jurisprudenţa şi retorica juridică.

Păstrând ca argumente aceste idei, dorim în cele ce urmează să ne referim la două personalităţi culturale care prin opera lor (în universul culturii opera este mai importantă decât persoana) au creat şi au imprimat gândirea liberală în spaţiul juridic şi politic românesc. Ne referim la Istrate Micescu şi Ion I.C. Brătianu. Opera acestora rămâne încă puţin cunoscută şi valorificată în prezent.

 

Un om de drept

Istrate Micescu este incontestabil o personalitate a culturii juridice, fapt demonstrat – poate mai bine decât orice analiză teoretică – în apelativul cu care era caracterizat şi recunoscut de contemporani, adică „om de drept”. De altfel, însuşi maestrul barei, care interioriza pe deplin universul ideatic în care se manifesta, obişnuia să spună nu avocat, nu om politic şi nici profesor universitar, ci, lapidar, „om de drept”.

În persoana lui Istrate Micescu se verifică exactitatea cugetării filosofilor limbajului, după care „toată forţa inteligenţei rezidă în artificiul limbajului”. De aceea, este bine să amintim ca un prim domeniu de manifestare a faptelor de creaţie juridică ale maestrului, retorica: Micescu a avut geniu verbal. Ascultat la bară, în marile procese, la catedră, la cursurile în care îşi demonstra originalitatea teoriilor de drept, era literalmente fascinant. Micescu nu folosea metodele şi tehnicile oratorice pentru a impune cu orice preţ o idee, ci de multe ori făcea apel la sensibilitatea ideii şi nu la rigoarea unei demonstraţii formale a acesteia. Oratoria lui fascina, fermeca, seducea, tulbura şi captiva prin uluitoarea putere a demonstraţiei bazate pe îmbinarea dintre sensibilitatea gândului şi ideea transpusă într-un fapt sensibil. Oratoria lui era expresia forţei propulsive a gândirii sale, niciodată a vorbelor potrivite în căutare de efecte. Exista în arta maestrului o corespondenţă deplină între gând şi cuvânt. Totul era gândit, dar se resimţea în oralitate ceea ce în scris nu se putea cuprinde, adică bogăţia de nuanţe şi inflexiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită de multe ori intuitiv şi să convingă în acelaşi timp asupra unei idei, care într-o formă elaborată scrisă nu ar fi avut nimic din căldura unei argumentaţii specifice limbii române.

Unul dintre aspectele acestui talent oratoric stătea în capacitatea de a nu fi niciodată limitat numai la o demonstraţie în termeni strict juridici. Era un bun cunoscător al dreptului roman, dar, spre deosebire de profesorii specializaţi în această materie, care discutau despre instituţiile dreptului roman numai ca fapte istorice, Micescu reuşea să dea prin oratoria sa multă culoare textelor, în aşa fel încât le insufla viaţă: rostirea sa devenea creaţie juridică şi implicit provoca interesul auditoriului pentru texte juridice altfel aride şi fără coloratură. Elabora cu uşurinţă, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru a înţelege cel mai complicat proces îi era îndeajuns timpul unei ore, dar până la pledoarie problemele litigiului îl pasionau fără contenire. Procesele dificile la studia cu multă atenţie şi migală, iar după pledoarie depunea concluzii scrise, adevărate monografii şi chiar opere juridice nu numai prin dimensiunile lor, dar şi prin conţinut. Faptele le reducea la elemente schematice, când nu cuprindeau în ele însele esenţa litigiului. În schimb, analiza juridică lua totdeauna amploare. Când procesul era axat în special pe fapte, ca în litigiile penale, arta lui de a le disemina, de a le da culoare şi relief de multe ori lua aspecte de antologie, aşa cum a fost cazul în afacerea Lăzărescu – Păltineanu, pledată în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie. Arta oratorică a maestrului a reprezentat şi reprezintă un incontestabil fapt de cultură şi creaţie juridică. Istrate Micescu era avocatul care pleda în drept prin excelenţă cu un eşafodaj de argumente pe cât de luxuriante, pe atât de stringente în logica lor. Experienţa şi erudiţia îi permiteau să descopere pe loc cheia procesului şi să îşi elaboreze discursul, care nu era o simplă pledoarie a unui avocat, ci o veritabilă operă culturală juridică în care se îmbinau în mod armonios interpretările conferite faptului, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile, după care tot eşafodajul argumentativ se întorcea astfel îmbogăţit la destinatarul său, respectiv instanţa care trebuia să decidă, dar şi omul ca beneficiar al actului de justiţie.

Creaţia juridică a lui Istrate Micescu este relevantă nu numai în planul jurisprudenţei şi al retoricii ca ştiinţă juridică, dar şi în domeniul teoriei dreptului. Micescu a fost unicul doctrinal, în cea mai autentică accepţiune a cuvântului, dintre profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti, din perioada interbelică, cu o viziune generală a dreptului şi cu o teorie proprie asupra ştiinţei dreptului civil. De aceea, incontestabil, maestrul barei a fost un creator de drept, pentru că mai înainte de orice a fost un gânditor al ştiinţei şi artei dreptului. Această realitate rezidă în prelegerile sale universitare, dar şi în puţinele scrieri care au rămas. Cursul său a avut inegalabila virtute de tratare umanistă a ştiinţei dreptului, graţie culturii adâncite de care Istrate Micescu beneficia. În prelegerile sale de drept civil, Istrate Micescu nu s-a mulţumit niciodată să transmită studenţilor, aşa cum se obişnuieşte, doar cunoştinţele cerute de programa analitică. Adesea el a evocat probleme fundamentale ale dreptului, propunând soluţii proprii originale.

În cele ce urmează dorim să facem succinte referiri la una dintre cele mai importate contribuţii pe care Istrate Micescu a avut-o la dezvoltarea teoriei dreptului, cu menţiunea că realizările marelui savant piteştean au nu numai o valoare istorică, dar implicit o imensă valoare ştiinţifică pentru zilele noastre, care ar trebuie să fie mai bine valorificată.

Străduindu-se, după mulţi alţi autori, să dea o definiţie a dreptului ca disciplină ştiinţifică, ajunge la concluzia că ea este ştiinţa dreptului şi tehnica obligaţiilor. În concepţia sa primordiale sunt drepturile, iar legile nu sunt decât mijloace tehnice pentru realizarea drepturilor. În disputa dintre partizanii dreptului natural, care postulează existenţa unui „drept etern” bazat pe prescripţii imuabile şi impus de raţiunea umană, drept care conferă persoanelor fizice prerogative inerente naturii umane, iar pe de altă parte, teoreticienii pozitivismului politic, pentru care drepturile izvorăsc exclusiv din lege, din normele dreptului obiectiv, Istrate Micescu se declară încredinţat că drepturile fundamentale ale omului preexistă legilor, care nu le creează, ci doar le recunosc. Această idee este clar exprimată şi demonstrată în „Cursul de Drept Civil”, predat studenţilor în anul universitar 1931-1932. Micescu, atunci când dă definiţia dreptului civil, este încredinţat ca şi Leibniz, iar mai aproape de zilele noastre Heidegger şi Constantin Noica, că în cuvinte sunt depozitate adevăruri umane esenţiale. Prin urmare, el caută originea dreptului, explorând etimologia cuvântului latin jus.

Este mai bine decât orice altă argumentare să dăm cuvântul maestrului pentru a explica raportul dintre drept şi lege: „A porunci înseamnă a avea dreptul să porunceşti. Ceea ce este anterior şi superior în noţiunea de poruncă este dreptul de a o lansa, este virtutea de a o impune (...). Drepturile reprezintă în ordine ierarhică elementul superior, anterior legilor (...). Dacă noţiunea drepturilor a apărut cea dintâi şi noţiunea legilor a apărut după ea, este firesc ca noţiunea legilor să fie subordonată noţiunii dreptului (...). Legile, ca norme de conduită, nu pot să aibă altă justificare (...) decât de a porunci respectul drepturilor.”

Această idee fundamentată de Istrate Micescu despre anterioritatea drepturilor în raport cu legile este actuală şi deosebit de importantă pentru a găsi un criteriu de delimitare între puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Istoria şi realităţile contemporane demonstrează că pozitivismul juridic bazat pe principiul supremaţiei legii fundamentale nu este suficient pentru a împiedica faptul ca guvernanţii să îşi utilizeze prerogative încuviinţate prin lege în alte scopuri decât acelea pentru care însăşi legea le-a creat. Prin urmare, este necesar a considera că nu drepturile sunt în serviciul legii, ci invers, în sensul că legea nu face altceva decât să concretizeze şi să exprime drepturile, aşa cum cuvintele exprimă gândurile a căror existenţă este anterioară. O astfel de abordare afirmă în primul rând supremaţia drepturilor, din care decurge firesc supremaţia constituţiei şi a legii.

Corolarul unei astfel de concepţii despre drept este semnificaţia pe care Istrate Micescu o atribuie ştiinţei dreptului: „A construi o ştiinţă a dreptului înseamnă a construi o ştiinţă a drepturilor în serviciul cărora apar legile. A studia în această ştiinţă înseamnă mijloacele graţie cărora scopul final al respectului legilor poate fi atins.”

 

Cultură, politică şi patriotism

 

Ion I.C. Brătianu. Identificarea unui spaţiu geografic, cum este o localitate, se poate realiza în mai multe feluri: prin coordonate spaţiale, caracteristici demografice, economice, culturale etc. Spre deosebire, individualitatea în timpul şi spaţiul istoric al unui popor, pe care o poartă cu sine, un sat, un oraş sau o regiune este determinată de personalităţi care s-au născut, au trăit sau au creat în strânsă legătură cu acel loc, care astfel devine din simplă locaţie geografică un spaţiu de permanenţă al culturii şi civilizaţiei. Incontestabil, municipiul Piteşti este un astfel de spaţiu cultural, generator de civilizaţie, ce poate fi individualizat prin marile personalităţi care în decursul timpului şi-au pus amprenta asupra acestor locuri.

Vila Florica situată la câţiva km de Piteşti, este un reper în spaţiul geografic al municipiului Piteşti încărcat de emblema personalităţii covârşitoare în planul vieţii politice, sociale şi culturale a familiei Brătienilor. Ion I.C. Brătianu este fără îndoială personalitatea cea mai pregnantă din această prestigioasă familie piteşteană, considerat a fi „conducătorul din umbră” al României interbelice şi care prin activitatea sa prestigioasă a contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea statului român modern a cărei existenţă să fie marcată definitiv de constituţionalismul democratic.

Orice evocare a personalităţii marelui om politic nu este îndeajuns de pertinentă pentru a sublinia imensa sa contribuţie în planul vieţii politice, sociale şi culturale. Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal: „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „trei mari”: Wilson, Lioyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu, şi al Olteniţei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864 la vila Florica, judeţul Argeş. Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă şi un fenomen complex. Afirmaţia sa este valabilă şi astăzi: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.

Fiind conştient de faptul că avea datoria de a continua opera politică a familiei sale, în anul 1895 debutează în viaţa politică a ţării, fiind ales parlamentar de Gorj. Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne. Concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupurilor tinerilor liberali, pentru ca, la 11 ianuarie 1909, Congresul partidului să-l desemneze Preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor. În total, Partidul Naţional Liberal a guvernat ţara timp de 6 decenii. Perioada de guvernare a fost marcată de reformele îndrăzneţe iniţiate şi susţinute de Ion I.C. Brătianu: reforma agrară, legea electorală, modernizarea economiei şi iniţierea doctrinei liberale „prin noi înşine”, dezvoltarea politicii externe prin alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul Primului Război Mondial şi, nu în ultimul rând, elaborarea proiectului unei noi Constituţii, care de altfel a şi devenit Legea fundamentală a ţării.

Ilustrul om politic s-a confruntat însă şi cu puternice crize politice, cu deosebire criza dinastică generată de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al coroanei. Cu toate vicisitudinile epocii, Ion I.C. Brătianu a reuşit să depăşească momentele de criză şi să menţină stabilitatea politică a ţării, fapt bine evidenţiat de Nicolae Iorga, care referindu-se la acele momente istorice afirma: „Acum nu mai erau doi stăpâni ai României, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I.C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări care avea nesfârşită răbdare.”

Ionel Brătianu, după moartea tatălui său, survenită la 4 mai 1891, se simte îndatorat să continue opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament şi este ales deputat de Gorj. Pe 31 martie 1897, Brătianu este numit ministru al Lucrărilor Publice. În această calitate a acordat o atenţie specială construcţiei de căi ferate încurajând proiectele ilustrului inginer Anghel Saligny. Amintim faptul că în noiembrie 1897, ministrul participă la inaugurarea căii ferate Piteşti – Curtea de Argeş. Tot în calitatea pe care o are se ocupă de buna desfăşurare a lucrărilor de amenajare a Portului Constanţa.

La data de 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ion I.C. Brătianu primeşte portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902, primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Activitatea diplomatică pe care o depune în această perioadă este remarcabilă. Ionel Brătianu s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic. Ministrul de Externe intervenea adesea la Viena şi Budapesta pentru a ameliora situaţia românilor. În anul 1905, Ionel şi fratele său, Vintilă Brătianu, au participat la inaugurarea Palatului ASTRA din Sibiu. Mai târziu, a efectuat vizite în oraşele din Transilvania, întâlnindu-se cu unii dintre foştii colaboratori ai lui Avram Iancu.

În toată activitatea sa politică Ion I.C. Brătianu a fost un promotor al reformelor politice şi sociale. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante în Partidului Naţional Liberal, iar opinia sa era ascultată şi luată în considerare chiar dacă nu riposta faţă de opiniile bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor. Brătianu sublinia în discursurile sale din această perioadă însemnătatea decisivă a reformei agrare pentru România, a dezvoltării economice şi milita pentru introducerea votului universal.

Personalitatea politică a acestuia se impune din ce în ce mai mult, aşa încât la 1 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate : „libertatea de discuţie” şi „disciplina în acţiune”.

O altă etapă importantă a activităţii politice a ilustrului liberal începe la sfârşitul celui de al doilea război balcanic (28 iulie 1913). Climatul politic devenea propice aplicării reformelor. Într-o scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor pe care le gândise şi în care credea. Regele se arată reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I.C. Brătianu este chemat pentru a doua oară, la 4 ianuarie 1914, să formeze Consiliul de Miniştri. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune, la 21 februarie 1914, problema revizuirii Constituţiei.

Declanşarea Primului Război Mondial a impus amânarea promovării reformelor economice şi sociale scontate. Trebuie amintit contextul în care ţara noastră a trebuit să se poziţioneze în acest conflict. România avea la acel moment un tratat militar cu Tripla Alianţă, încheiat încă din 1883 de tatăl actualului Prim-ministru. Tratatul fusese ţinut secret, deoarece un pact cu Austro-Ungaria era extrem de nepopular în rândul opiniei publice. Pe 27 septembrie 1914, Regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. În noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat” al ţării. În perioada neutralităţii (1914-1916), întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie şi tratatul încheiat cu Rusia la data de 18 septembrie 1914. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre. Tot în această perioadă guvernul încheie şi un acord cu Italia, prin care cele două ţări au convenit să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor.

Opinia publică sprijinea noua orientare politică a ţării, astfel că Ion I.C. Brătianu va trece la dotarea armatei. Primul ministru a dat dovadă de multă fermitate şi abilitate diplomatică, stăruind pentru încheierea unor convenţii politico-militare, care să stipuleze limpede condiţiile în care România va intra în război şi obiectivele urmărite de el. Astfel, după lungi tratative, pe data de 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei.

Semnificativ pentru a puncta activitatea politică a preşedintelui liberal este şi bătălia diplomatică coordonată de acesta la Conferinţa de Pace de la Paris. Principala preocupare pe plan extern a Prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu România. În ziua de 18 ianuarie 1919 lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale de război, i-au creat o mare deziluzie lui Ionel Brătianu. Prin decizia marilor puteri învingătoare, România a fost trecută în rândul statelor cu interese limitate, putând să participe la dezbateri numai când era invitată, deşi potrivit Convenţiei din 4 august 1916 se bucura de aceleaşi drepturi egale. Astfel, marile puteri au pregătit Tratatul de Pace cu Germania fără a permite delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi ţara noastră a avut foarte mult de suferit din pricina luptelor cu germanii.

Un fapt similar s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte Tratatul de Pace cu Austria. În aceste condiţii, în mai 1919 Ionel Brătianu a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceau, prin care cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza. Cu toate acestea, Guvernului român i s-a înaintat numai un rezumat al tratatelor preconizate a fi încheiate. Într-un discurs rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I.C. Brătianu afirma că România este hotărâtă să asigure drepturile minorităţilor, dar ea nu poate să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate statele suverane. La 10 septembrie 1919, România a fost pusă în faţa faptului împlinit, căci marile puteri au semnat la Saint-Germain Tratatul de Pace cu Austria. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat de a semna fără obiecţii tratatul, Ion Brătianu şi-a dat demisia, la 12 septembrie 1919, din fruntea Consiliului de Miniştri, deoarece nu a dorit să semneze acest tratat.

În noile condiţii create după terminarea Primului Război Mondial, adoptarea unei noi Constituţii a devenit una din problemele fundamentale ale statului român. Dar organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Soluţionarea problemei constituţionale a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat, şi a fost promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care corespundeau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi după Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri, fiind considerată o operă liberală.

Nu dorim să ne referim la conţinutul acestei Constituţii, însă trebuie să subliniem în contextul acestui studiu contribuţia decisivă pe care Ion I.C. Brătianu a avut-o la fundamentarea principiilor şi reglementărilor ce se regăseau în legea fundamentală a statului.

Programul Partidului Naţional Liberal, al cărui principal autor a fost Ionel Brătianu şi care a stat la baza elaborării Constituţiei din 1923, sublinia cu pregnanţă faptul că procesul de consolidare internă a ţării va fi întemeiat pe „ideea naţională”, pe democratizarea tot mai desăvârşită a ţării, pe ordine, pe progres şi pe înfrăţire socială. Programul înscria la loc de frunte principiul potrivit căruia „naţionalităţile trebuie să se bucure în statul român de cele mai întinse drepturi, fără deosebire de rasă sau religie, pentru ca astfel să se poată dezvolta în cadrul organizării noastre sociale în deplină linişte, egalitate şi mulţumire”.

Partea din program consacrată democratizării ţării includea reformele care reclamau o cât mai grabnică înfăptuire, printre care: necesitatea organizării sindicatelor profesionale, reglementarea dreptului la grevă, contractul colectiv şi protecţia muncii minorilor şi a femeilor. Politica economică a Partidului Liberal prevedea dezvoltarea ţării prin „muncă, iniţiativă şi capitaluri româneşti”. Această concepţie nu excludea colaborarea şi participarea capitalurilor străine, ci urmărea împiedicarea subordonării economiei române faţă de economia unui alt stat. În domeniul cultural programul includea „încurajarea progreselor culturale”, iar în cel administrativ, o „unificare grabnică”, fără însă a fi confundată această acţiune cu centralizarea.

Insistând asupra necesităţii ca în alcătuirea Constituţiei să se ţină seama de conţinutul tuturor acestor principii, manifestul Partidului Naţional Liberal adresat alegătorilor din România Mare şi publicat cu prilejul alegerilor din 1920 făcea apel la crezul partidului de a asigura propăşirea statului român sub regim constituţional, monarhic şi democratic şi având un caracter unitar naţional atât în viaţa sa politică, cât şi în cea culturală şi economică.

În conformitate cu acest program politic liberal elaborat sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, Constituţia din 1923 este o expresie a raportului real de forţe politice din perioada respectivă şi a reprezentat aşezământul juridic şi politic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic, parlamentar-constituţional.

Sub imperiul acestei legi fundamentale principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor, ca şi cele privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în Constituţia din 1866. Se poate afirma fără îndoială că Legea fundamentală din 1923 a constituit, în perioada când a fost în vigoare, un factor de progres în democratizarea societăţii româneşti.

În timpul marii guvernări liberale interbelice reformele democratice nu s-au limitat numai la Constituţia din 1923. Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării la noile realităţi postbelice. După adoptarea Constituţiei, la iniţiativa lui Ion I.C. Brătianu, sunt adoptate şi promulgate mai multe acte normative de importanţă vitală pentru ţară, dintre care amintim: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru învăţământul primar (26 iunie 1924), legea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1925, prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române (25 februarie 1925) şi nu în ultimul rând legea pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor adoptată la 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative.

Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Se crea cadrul electoral propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. O altă măsură importantă a fost „legea Mărzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român. În perioada de referinţă au fost adoptate şi acte normative importante privind munca şi protecţia socială a muncii: legea repaosului duminical (1925), legea pentru protecţia muncii (1939) şi legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936). Se cuvine a menţiona şi câteva importante acte normative care au contribuit la modernizarea sistemului judiciar în România: legea din 1925 privind organizarea şi funcţionarea contenciosului administrativ şi actul normativ din 1933 pentru organizarea jurisdicţiei muncii.

Spaţiul nu ne permite să realizăm o analiză amplă a legilor adoptate sub imperiul Constituţiei din 1923, dar în finalul acestor considerente trebuie să subliniem că Legea fundamentală adoptată în acel moment istoric a avut principala menire de a fi Constituţia unificării, a legării şi sudării economice, teritoriale, politice şi spirituale a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă în dezvoltarea ţării pe calea progresului social, a democraţiei, având drept obiectiv desăvârşirea organizării statale şi a vieţii sociale unitare. Pe baza Constituţiei al cărei mentor a fost marele om politic Ion I.C. Brătianu s-a putut realiza, într-un ritm relativ rapid, întreg procesul de unificare legislativă apărut ca o necesitate naţională imperioasă încă din primii ani de după unire. Aşezământul politic şi juridic fundamental din 1923 reprezintă în opinia noastră încununarea operei politice a ilustrului om de stat care a fost şi rămâne Ion I.C. Brătianu.

În încheierea acestor succinte consideraţii redăm aprecierile pe care Ion G. Duca le făcea în memoriile sale şi care, în opinia noastră, evocă geniul politic al lui Ion I.C. Brătianu: „El nu se hotăra niciodată repede… din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contra examina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce contura toate argumentele favorabile şi nefavorabile, iar foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinate decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, odată gestaţiunea terminată, odată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale.”

 

BIBLIOGRAFIE

 

Ioan Scurtu, Ioan I.C. Brătianu, Ed. Museion, Bucureşti, 1992.

Dinu Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

România în anii Primului Război Mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1981.

C. Hamangiu, Codul general al României, anii 1924-1929; 1931-1938.

Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, 1934.

Angela Banciu, Istoria Constituţională a României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Târgul Național de Carte și Revistă Religioasă (ediţia a XV-a - Sibiu, 5-8 noiembrie 2015)

Cititorii sunt aşteptaţi în perioada 5-8 noiembrie, la Biblioteca Judeţeană ASTRA din Sibiu, unde va avea loc cea de a 15-a ediţie a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă. Organizatorul evenimentului este Asociaţia Scrispus. La târg participă edituri de carte religioasă din Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Deva, Bacău, Galaţi, Făgăraș, Ploieşti, care îşi vor lansa cărţi în prezenta autorilor şi editorilor. De asemenea, vor avea loc concerte corale, dezbateri şi mese rotunde, expoziţii şi ateliere de creaţie, tombole cu premii. Majoritatea editurilor au anunţat că vor practica reduceri. Deschiderea oficială va avea loc joi, 5 noiembrie, ora 13.00, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului. Accesul publicului la toate evenimentele din cadrul târgului este gratuit, programul de vizitare fiind între orele 10:00-20:00.



Invitaţie în Casa Bunicilor (23-25 oct.2015)

Fundatia Arhitext design vă invită la  Casa bunicilor în perioada 23 – 25 Octombrie, la Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti”, Bucuresti. Casa bunicilor (gospodării, case, acareturi) supraviețuieste si astazi, iar spiritul acelor vremuri şi locuri pastrează amintiri vii in fiecare dintre noi.Va propunem o reamintire a copilariei adultilor in casa bunicilor si o cunoastere autentica a gospodariei de pe Valea Valsanului de catre tineri.
Pagina de Facebook a evenimentului: https://www.facebook.com/events/1706955836191092/



Scrisoare deschisă împotriva vaccinării obligatorii - Dr. Christa Todea-Gross

Domnule Ministru,
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România trage un semnal de alarmă asupra proiectului de lege privind vaccinarea obligatorie a copiilor, care urmează a intra în dezbatere publică.
Considerăm că decizia care obligă părinţii să îşi vaccineze copiii pune în pericol sănătatea copiilor, este ilegală, neconstituţională şi abuzivă, întemeindu-se pe informaţii false sau tendenţioase.
În luna aprilie a acestui an, când aţi adus în discuţie proiectul de lege privind obligativitatea vaccinurilor, aţi declarat următoarele: „Ne inspirăm după legislaţia existentă în vigoare în Franţa, Germania şi Polonia, întrucât ne apropiem de pragul de vaccinare de 80%, sub care nu putem scădea, potrivit recomandărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii”.
Această afirmaţie este falsă, aşa cum aflăm din Buletinul Epidemiologic Nr. 34 al Institutului german pentru sănătate publică Robert Koch[1], ediţia din 24 august 2015, în care se arată că în Germania vaccinurile nu sunt obligatorii, ci doar recomandate:
„Vaccinurile şi alte profilaxii specifice sunt doar recomandate, conform Instituţiilor de Sănătate care se bazează pe Regulile date de STIKO, conform art. 20 alineatul 3 al Legii de protecţie împotriva bolilor infecţioase.”
De asemenea, în Germania, accesul copiilor în școli și grădinițe nu este condiționat de efectuarea vaccinurilor, iar părinții care nu-și vaccinează copiii nu sunt amendaţi şi nici nu sunt discriminaţi de către părinţii copiilor vaccinaţi.
În ceea ce priveşte Polonia, aceasta a fost singura ţară din lume care a refuzat, în anul 2009, să achiziţioneze vaccinuri împotriva virusului gripal AH1N1, premierul de la Varşovia acuzând companiile farmaceutice că nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru efectele secundare şi solicitând Comisiei Europene o „declaraţie” prin care să îşi asume riscurile vaccinării.[2]
În timp ce premierul Poloniei manifesta vigilenţă, invocând motive legate de siguranţa cetăţenilor şi exprimându-şi neîncrederea faţă de companiile producătoare, românii se îmbulzeau la centrele de vaccinare, înspăimântaţi de afirmaţiile secretarului de stat în Ministerul Sănătăţii, Adrian Streinu-Cercel, care susținuse, în 2006, că gripa aviară va ucide două milioane de români în 5 luni[3]. Acesta soma populaţia din România să se vaccineze, ameninţând atât personalul medical, cât şi persoanele aflate în grupele de risc, care refuzau vaccinarea împotriva virusului AH1N1, că vor suporta costurile tratamentului, în cazul în care se vor îmbolnăvi de gripă porcină.
Amintim că acea vaccinare a avut efecte dezastruoase în lume, vădind imixtiunile oneroase ale concernelor farmaceutice pe lângă factorii de decizie naţionali şi internaţionali, cât şi efectele adverse grave (în special leziuni cerebrale) ale vaccinului Pandemrix. Acesta a afectat peste 800 de copii în Europa, doar în Marea Britanie plătindu-se 60 milioane de lire despăgubiri în urma unui proces câştigat de 60 de victime ale acestui vaccin.[4]
Aşadar, modelul legislativ după care se inspiră ministerul pe care-l conduceţi în ceea ce priveşte vaccinarea forţată rămâne cel al Franţei, singura ţară din UE care menţine politica vaccinării obligatorii împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive. Însă, conform Institutului Naţional Francez pentru Prevenţie şi Educaţie de Sănătate, nivelul de neîncredere al francezilor în vaccinuri a crescut de la 10% în 2005, până la 40% în 2010.[5]
Totodată, după cum scrie EurActiv France, în Germania, Marea Britanie, Olanda şi Spania vaccinarea nu mai este obligatorie, deoarece mii de cazuri de scleroză multiplă şi de autism au fost considerate ca fiind urmare a unor vaccinuri.
În plus, trebuie subliniat faptul că întregul efort internaţional de vaccinare în masă utilizează drept justificare teoria imunităţii de turmă sau comunitare (herd immunity). Această teorie este pusă sub semnul întrebării de însemnaţi membri ai comunităţii ştiinţifice mondiale[6], fiind considerată un mit întreţinut artificial şi interesat, dar infirmat de realitatea concretă[7]. Imunitatea vaccinală limitată în timp, cât şi desele nereuşite ale vaccinurilor în a produce anticorpi, dar mai ales nenumăratele epidemii pornite în sânul comunităţilor integral vaccinate spulberă mitul imunităţii de turmă realizată prin vaccinare[8].


Domnule Ministru,
Scăpaţi de sub jugul dictaturii comuniste, românii întrevăd din nou apusul libertăţii. Plătită cu preţul de sânge al eroilor Revoluţiei din decembrie 1989, libertatea românilor este pusă astăzi sub semnul întrebării prin măsuri coercitive, care încalcă în mod flagrant drepturile şi libertăţile garantate prin lege.
Decizia vaccinării obligatorii a copiilor este ilegală deoarece:
⦁    Încalcă principiul inviolabilităţii libertăţii persoanei, reglementat de art. 23 alin. 1 din Constituţia României prin faptul că simplul act al vaccinării constituie o contrângere a voinţei persoanei copilului, cu atât mai mult cu cât proiectul de lege reglementează posibilitatea efectuării vaccinului fără acordul prealabil al părinţilor.
⦁    Încalcă dreptul fundamental la educație, prevăzut în Constituţia României, la art. 32, alin 1:„Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare."
⦁    Încalcă dreptul constituţional la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei, prevăzute de art. 22 alin. 1 din Constituţia României. Actul vaccinării reprezintă un act medical preventiv, facultativ, fără să existe o garanţie suficientă şi rezonabilă împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale acestuia, existând posibilitatea reală pentru persoana căreia i se administrează să i se pună în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea fizică sau psihică. Din toate cazurile dramatice apărute în presă urmare aplicarii unor vaccinuri si chiar din cuprinsul oricărui prospect de vaccin, rezultă că nu există nici o garanţie împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale unui vaccin.
⦁    Încalcă principiului constituţional al dreptului persoanei umane de a dispune de ea însăşi, principiu prevăzut de art. 26 alin. 2 din Constituţia României deoarece actul vaccinării constituie o ingerinţă nelegală în viaţa intimă şi privată a copilului şi în familia acestuia, ÎN MĂSURA ÎN CARE NU EXISTĂ UN ACORD PREALABIL EFECTUĂRII ACESTUIA .
⦁    Încalcă dreptul la libertatea conştiinţei, consacrat de art. 29 din Constituţia României. În conţinutul oricărui proiect legislativ este obligatoriu să se reglementeze dreptul părinţilor de a refuza administrarea vaccinului din motive religioase sau de conştiinţă (dreptul la obiecţiune de conştiinţă).
⦁    Încalcă dreptul la ocrotirea sănătăţii şi a dreptului special de protecţie a copiilor şi tinerilor, drepturi consacrate de art. 34 şi art. 49 din Constituţia României, prin faptul că nu se prezintă o garanţie suficientă şi rezonabilă de statul român că prin administrarea unui anumit tip de vaccin unui subiect uman nu i se pune în pericol acestuia viaţa sau integritatea fizică sau psihică.
⦁    Încalcă convenţiile internaţionale. Obligativitatea unui act medical (vaccin) prevăzut într-o lege este în contradicţie cu reglementările internaţionale privind atât etica şi cercetarea medicală, cât şi profesia de medic în general, reglementări legate de drepturile pacienţilor, consimţământul informat şi obligaţiile autorităţilor medicale. S-ar încălca astfel Declaraţia de la Helsinki (Art. 3-10, 16-18, 25-32 ), Codul Nuremberg (Punctele 1, 2, 4, 5, 6, 7, 9, 10), Raportul Belmont (Cap. 2, 3, 4, 6), Declaraţia de la Geneva.
⦁    Încalcă deontologia medicală. Existenţa efectelor adverse grave ale vaccinurilor (întregi clase noi de patologie certificate de studii publicate în literatura de specialitate sau chiar de producătorii de vaccinuri, în prospectul oficial) împiedică posibilitatea stipulării într-o lege a obligativităţii acestora. Deontologia medicală şi jurisprudenţa internaţională nu admit ca rezonabilă nici măcar recomandarea unor acte medicale ale căror beneficii sunt inferioare riscurilor, cu atât mai puţin obligativitatea unor proceduri dovedite dreptpotenţial periculoase şi controversate în ce priveşte eficienţa. Astfel, în literatura ştiinţifică medicală se menţionează faptul că vaccinurile pot provoca: boli autoimune[9][10] [11], boli neurologice[12], autism[13] , encefalită[14], diabet(tip I)[15], sindromul morţii subite a sugarului[16] şi alte afecţiuni grave[17]. Aceste afecţiuni postvaccinale au fost certificate şi de instanţe judecătoreşti sau medicale, iar producătorii responsabili puşi să plătească despăgubiri victimelor[18], aproximativ un milion de dolari pe caz[19].
⦁    Încalcă Legea drepturilor pacientului 46/2003 care prevede, la cap. 3, art. 13, că „pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa.”

Cu încrederea că veţi avea în vedere aspectele mai sus argumentate, vă asigurăm, DOMNULE MINISTRU, de întregul nostru interes pentru promovarea transparenţei şi independenţei decizionale în ce priveşte politicile de sănătate publică.


FEDERAŢIA ORGANIZAŢIILOR ORTODOXE PRO-VITA DIN ROMÂNIA,
vicepreşedinte
Dr. Christa Todea-Gross


Note:
[1] http:/www.rki.de/DE/Content/infekt/EpidBull/Archiv/2015/Ausgaben/34_15.pdf
[2] http://www.gandul.info/international/polonia-refuza-sa-achizitioneze-vaccinuri-impotriva-ah1n1-5090390
[3] http://www.libertatea.ro/detalii/articol/aviara-ar-putea-ucide-doua-milioane-de-romani-156192.html
[4] http://www.ibtimes.co.uk/brain-damaged-uk-victims-swine-flu-vaccine-get-60-million-compensation-1438572
[5] http://www.euractiv.com/sections/health-consumers/distrust-vaccinations-rise-across-eu-313296
[6] Tetyana Obukhanych, Ph.D.in Imunologie – Herd Immunity: Myth or Reality? Can Mass Vaccination Achieve It? : http://vaccinechoicecanada.com/about-vaccines/general-issues/herd-immunity/herd-immunity-can-mass-vaccination-achieve-it/
[7] Dr. Russell Blaylock, Ph.D. – The Deadly Impossibility Of Herd Immunity Through Vaccination :http://www.vaccinationcouncil.org/2012/02/18/the-deadly-impossibility-of-herd-immunity-through-vaccination-by-dr-russell-blaylock
[8] Catherine Diodati – Vaccination-Utilitarianism &Herd Immunity, din Immunization: History, Ethics, Law and Health : http://vaccinechoicecanada.com/specific-vaccines/measles-mumps-rubella-vaccine/rubella-vaccination-utilitarianism-herd-immunity/
[9] Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin -„ Autoimmune/inflammatory syndrome induced by adjuvants”, Journal of Autoimmunity, 2010;3:1-5
[10] Agmon-Levin N, Paz Z, Israeli E, Shoenfeld Y. -„Vaccines and autoimmunity”, Nat. Rev. Rheumatol., 2009;5(11):648-52
[11] Adam Austin, Angela Tincani, Shaye Kivity-"Transverse myelitis activation Post-H1N1 immunization: a case of adjuvant induction?”, Israel Medical Association Journal,vol.17,febr.2015
[12] Grose C, Spigland I.-"Guillain-Barré syndrome following administration of live measles vaccine”- American Journal of Medicine, 1976 Mar;60(3):441-3
[13] Young HA, Geier DA, Geier MR. -"Thimerosal exposure in infants and neurodevelopmental disorders” – Journal of Neurological Sciences, jurnalul oficial al World Federation of Neurology, afiliat OMS, 2008
[14] Avinoam Shuper – "Suspected measles-mumps-rubella vaccine-related encephalitis”- Scandinavian Journal of Infectious Diseases, sept.2010
[15] Harris Coulter, Ph.D.- "Childhood Vaccinations and Juvenile-Onset (Type-1) Diabetes” , 2005
[16] Prospectul oficial al vaccinului DTP produs de Tripedia, la pagina 11, la sectiunea Reactii adverse:http://www.fda.gov/downloads/BiologicsBloodVaccines/Vaccines/ApprovedProducts/UCM101580.pdf
[17] e. g. prospectul vaccinului Priorix produs de GSK, sectiunea despre reactii adverse:http://gsk.ro/Produsele-noastre/Vaccinuri/232/Priorix.aspx
[18] Vaccine Court Awards Millions to Two Children With Autism:http://www.huffingtonpost.com/david-kirby/post2468343_b_2468343.html
[19] http://www.financiarul.ro/2013/02/01/copii-care-au-dezvoltat-autism-in-urma-vaccinarilor-de-rutina/

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Am cunoscut un sfant - Arsenie Boca - Lelia Marcu (CARTE)

Ucenicii Părintelui Arsenie se află în toată lumea! Făclia acestui mare sfânt arde peste tot! Privirea Părintelui trece barierele timpului şi ne dă toată nădejdea de care avem nevoie în aceste vremuri tulburi... şi putere... multă, multă putere: puterea ce vine din credinţa în Unul, Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos! Amin.

Lelia Marcu
cu adâncă metanie... celui pe care l-am cunoscut a fi Sfânt: Arsenie Boca!

Detalii despre carte / COMANDA



Pollyanna, jocul bucuriei - Eleanor H. Porter (CARTE)

Romanul Pollyanna, jocul bucuriei - primul volum din serie - a avut parte de un succes enorm chiar de la prima sa publicare în America și se numără printre puținele cărți traduse în aproape toate limbile lumii care au fost iubite de cititorii de toate vârstele cu o pasiune ce i-a conferit eroinei prin­cipale statutul de simbol al bucuriei și al speranței. Întrupând în Pollyanna singura bucu­rie lăuntrică autentică, cea de sorginte biblică (Pollyanna a învățat secretul descoperirii aces­teia de la tatăl ei, un misionar creș­tin sărac), ce e capabilă să cultive inocența uma­nă, pre­gătind-o pentru veșnicie, autoarea ne oferă un exemplu mi­nunat, necesar tuturor, pen­tru a redeveni acei copii cărora le e menită Îm­pă­răția cerurilor (Matei 19, 14).

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvinte de aur (vol. VIII). Durerea omeneasca - Sf. Ioan Gură de Aur (CARTE)

"Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta, fara parere de rau" (II Corinteni 7, 10).
Deci, fie ca v-ati indurerat pentru pacatele voastre, fie pentru pacate straine, sunteti vrednici sa primiti nenumarate laude.
Pentru ca, atunci cand cineva se indurereaza pentru pacatele straine, arata inima apostolica si-l urmeaza pe cel sfant care spunea: "Cine este slab, si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?" (II Corinteni 11,29).
Dar cand se indurereaza pentru pacatele sale, a stins pedeapsa pentru indrazneala ca le-a facut si prin tristetea aceasta s-a facut pe sine mai sigur pentru cele viitoare.
De aceea si eu, vazand ca sunt smeriti si suspinati si ca va loviti fetele, m-am bucurat intelegant rodul din tristetea aceasca.

Sa nu ne suparam pentru relele de aici, fiindca daca avem pacate, sunt sterse si mistuite usor prin suferinta.
Iarasi, daca avem virtute, devenim stralucitori si virtuosi prin ea.
Deoarece, daca priveghezi mereu si esti chibzuit, vei fi mai inalt decat orice ranire. Fiindca nu firea ispitelor este cauza caderilor morale, cin nepasarea celor care sunt ispititi. Astfel, daca vrei sa traiesti in tihna si multumire, sa nu te ingrijesti sa gasesti multumire si tihna, ci sa ai un suflet plin de rabdare si sa arati tarie.
Deoarece, daca nu esti asa, nu doar ca te va mustra ispita, ci si tihna te va pierde mai mult.

Detalii despre carte / COMANDA



Libertate si mantuire - Pr.prof.dr. Constantin Necula (CARTE)

Hristos Domnul, când ne cheamă, nu ne cheamă de azi pe mâine. Ne cheamă întotdeauna şi de-acum, până-n vecie, voia Domnului să fie . Iar singura libertate prin care poţi să învii este să asumi libertatea şi voia lui Dumnezeu ca fiind voia ta.
Preţul libertăţii noastre nu-i plătit de noi; preţul libertăţii noastre e plătit de Hristos. De fiecare dată! E cel mai mare Creditor al nostru. Şi e Creditorul nostru pentru că a asumat omenirea noastră cu totul, cu totul şi cu totul. Fără să facă rabat, fără să Se smiorcăie, fără să-Şi găsească motive să iasă din ecuaţia mântuirii noastre. El este prima cunoascută a mântuirii noastre, un Hristos pe Cruce!
Libertatea de a învia e legată de capacitatea noastră de a respecta capacitatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, ca să trecem de la chip la asemănare.
Iar asemănarea cu Dumnezeu înseamnă, în primul rând, libertate.

Pr. Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



Microfonul cu prieteni - Pr.prof.dr. Constantin Necula (CARTE)

În efortul acesta minunat de a vorbi cu prietenii îți faci prieteni. Doi ani de zile, prin îngăduința lui Dumnezeu, în colaborare cu Radio Trinitas – „un radio pentru sufletul Dumneavoastră” –, am invitat la o stare de vorbă o serie de prieteni din diferite domenii, dedicați cunoașterii lui Dumnezeu și propovăduitori ai Lui dinaintea semenilor, buni profesioniști ori tineri studenți și preoți la început de carieră, pentru a-i face cunoscuți credincioșilor din Biserica noastra. Feedback-ul a fost minunat, o altă salbă de prieteni bucurându-mă și bucurându-se de darul cel mai important: bucurarea Bisericii.
Veți citi cuvintele unor oameni minunați. Cu râvnă pentru profesiunile lor, dedicați și încântați de trăirea vieții duhovnicești, dar și de descoperirea Bisericii ca partener al unor proiecte culturale ori de intervenție socială. În creuzetul unor astfel de emisiuni se află răspunsul la multe din întrebările furibunde ale societății civile care crede, necercetând, că Biserica stă izolată, departe de preocupări sociale ori culturale. Desigur că pentru omul care crede și trăiește în ethosul Bisericii astfel de întrebări și-au aflat răspunsul, dar el merită repetat. Pentru fiecare generație de întrebători.
Mulți s-au întrebat dacă aceste interviuri răspund titlului de bază al emisiunii, care este Ortodoxia pe înțelesul tuturor. Inițial s-a crezut că vom realiza numai cateheze, să lămurim interogațiile duhovnicești ale ascultătorilor. Mai întâi s-au coagulat interviuri cu tentă pastorală, cuprinse de noi în volumul Pastorația Bisericii în vreme de criză (Ed. Agnos, 2012, 175 pg.), apoi acestea pe care ne îngăduim să le aşezăm sub titlul „Microfonul cu prieteni – interviuri în cadrul emisiunii Ortodoxia pe înțelesul tuturor”. Ele reflectă multitudinea preocupărilor celor care cred în profesionalism ca formă de împlinire a vocației în Hristos Domnul.
Nu știm dacă volumele noastre vor bucura pe oameni; noi pentru aceasta ne-am străduit. Să ținem vie bucuria mărturisirii și a vocației, ce nu se împlinește decât în Taina Împărăției.

Pr. Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

NOU: Produse naturiste

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567