Descarca Revista

Sf. Ap.si Evanghelist Ioan
 

 

Mai 2015

     
Sumar:
Papa Francisc a acceptat invitația de a vizita România. BOR și-a dat acordul
Avem obligația să apărăm familia, constituită prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie
Cultele religioase sunt comunităţi parohiale sau monahale, nu societăţi comerciale
Creștinismul, cea mai persecutată religie
Știri interne - mai 2015 (RO)
Știri externe - mai 2015 (EXT)
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a IV-a) - Vie împărăția Ta
Trupul Mântuitorului după Înviere
Un amestec religios intre ortodoxia romaneasca si paganismul dacilor
Preoţi şi mireni de-ai voştri vin la noi!
Sfintele mironosițe și femeile creștine de astăzi
Sfânta Taină a Spovedaniei – terapia sufletului
Rostul suferinţelor
Apostolatul laicilor
Rugăciuni pentru izbăvirea de patima alcoolului
POEZII
The Spiritual Warfare with the World, Flesh and Devil - Father Arsenie Boca (CARTE)
Zile albe, zile negre. Memorii - Nichifor Crainic (CARTE)
Necunoscutii din Heidelberg - Virgil Gheorghiu (CARTE)
Copii in catusele Siberiei - Spiridon Vangheli (CARTE)
DVD - 7 cuvinte - povestea unui biruitor - Gheorghe Calciu ( A.N. Zagorodnai) (CARTE))



Tema lunii
Papa Francisc a acceptat invitația de a vizita România. BOR și-a dat acordul - Cristina Roman

 

Președintele României a fost primit în audienţă la 15 mai 2015 de către Sanctitatea Sa Papa Francisc, în ziua aniversării a 25 de ani de la restabilirea relaţiilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun. Cu această ocazie, în cadrul discuțiilor purtate, Președintele României i-a adresat Sanctității Sale invitația de a vizita România. Conform unui comunicat de presă al președinției, invitația a fost acceptată cu plăcere, data exactă a vizitei urmând a fi convenită ulterior pe canale diplomatice.

După cum a ținut să precizeze însuși președintele Iohannis la plecarea către Vatican, invitația către Papa Francisc a fost adresată după consultarea prealabilă dintre Președinte și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care și-a exprimat acordul deplin cu inițiativa președinției. “Voi adresa o invitație Papei Francisc de a vizita România. Am discutat aseară cu Preafericitul Daniel, despre această chestiune și Biserica Ortodoxă susține sută la sută acest demers”, a spus Iohannis, într-o declaratie de presă susținută pe Aeroportul Otopeni. Șeful statului a ținut să precizeze că “dorința noastră este, dacă s-ar putea realiza o astfel de vizită, în anul 2018, care este un an deosebit de important pentru noi, pentru că este anul în care sărbătorim 100 de ani de existență a României moderne”.

Potrivit președintelui Klaus Iohannis, Romania are, prin istoria și cultura sa, vocația unei relații speciale cu Sfântul Scaun, și dorința este de a aprofunda în continuare această colaborare excelentă, care s-a dezvoltat în ultimii 25 de ani: “Prin aceasta vizita, doresc să subliniez interesul României de a aprofunda cooperarea cu Sfântul Scaun, pentru promovcarea libertății religioase, a dialogului ecumenic și interreligios, și ca instrument de edificare a păcii și pentru apărarea demnității umane. Voi transmite gratitudinea statului român pentru gesturile de ospitalitate prin care Biserica Catolică a venit in întampinarea nevoilor religioase ale diasporei românești, prin găzduirea a numeroase parohii ortodoxe și catolice, în Europa Occidentală”, a declarat președintele Iohannis. (sursa: hotnews.ro)

Vizita papei Francisc în România va fi a doua vizită pontificală în Romania după aceea a papei Ioan Paul al II-lea, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu. Aceasta ar avea loc în contextul în care Papa Francisc a afirmat și reafirmat că dorește unirea Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă. Reamintim și faptul că pe când călătorea spre Rio de Janeiro, la Întâlnirea Mondială a tinerilor catolici, Papa a spus: „Bisericile ortodoxe au păstrat o Liturghie care este foarte frumoasă. Noi ne-am pierdut puțin simțul adorării. Acestea Îl cinstesc pe Dumnezeu și Îi cântă cântece de preamărire fără să țină seama de timp. Într-o zi, vorbind despre Biserica occidentală, mi s-a spus „ex oriente lux, ex Occidente luxus”, adică din orient provine lumina iar din occident societatea consumului și a bunăstării care a făcut atâta rău. În schimb, ortodocșii au păstrat frumusețea lui Dumnezeu în centru. Când citim opera lui Dostoievski luăm contact cu spiritul Rusiei și al lumii răsăritene. Avem atâta nevoie de aerul proaspăt al orientului și de această lumină pe care o emană!”

Având în vedere că Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe va avea loc în anul 2016, înaintea preconizatei vizite a papei în România, iar unul dintre subiectele majore va fi cel al sobornicității Bisericii, se pune întrebarea dacă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ar fi trebui să se consulte cu ceilalți întâistătători ortodocși cu privire la oportunitatea vizitei.

Trebuie totuși remarcat faptul că invitația a fost adresată la nivel de șef de stat, componenta vizitei fiind probabil preponderent politică, nu religioasă. Cu siguranță, acest argument nu va preîntâmpina reacția vehementă a antiecumeniștilor din țara noastră și nu numai, știut fiind că ierarhi și monahi cu autoritate din Sfântul Munte Athos nu ezită să condamne astfel de întâlniri între reprezentanții "bisericilor surori".

Întâlnirea de la București a celor doi lideri religioși va pune probleme de armonizare a punctelor de vedere privind chestiuni arzătoare cu care se confruntă Biserica în societatea contemporană secularizată, precum: homosexualitatea, hirotonia femeilor, dialogul interreligios, prigoana creștinilor etc.

Este îmbucurător faptul că Biserica Catolică din România a emis recent un comunicat de presă în care își exprimă poziția concordantă cu aceea a Bisericii Ortodoxe Române în privința parteneriatului civil, și anume se opune legalizării acestuia punând accentul pe nevoia de catehizare și pocăință a homosexualilor, ale căror așa-zise drepturi nu trebuie să mutileze familia creștină formată din bărbat și femeie.

 

 

 

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Avem obligația să apărăm familia, constituită prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În contextul reluării pentru a treia oară în ultimii ani a unei propuneri legislative privind reglementarea parteneriatului civil, până acum respinsă cu largă majoritate parlamentară de fiecare dată, Patriarhia Română reiterează poziția ei constantă în această chestiune:

Răspunsul societății și al autorităților publice la încercările actuale de-a submina familia tradiţională trebuie să țină cont de continuitatea acesteia în istorie ca dar al lui Dumnezeu-Creatorul pentru umanitate şi ca binefacere pentru viaţa unui popor. De aceea, Patriarhia Română atrage atenţia că parteneriatele civile încearcă să slăbească familia tradiţională sau să i se substituie și reprezintă un atentat la identitatea acesteia. Subminarea valorilor familiei tradiționale prin crearea unor alternative la aceasta periclitează familia naturală ca temelie a societății umane. De aceea, familia tradițională are dreptul și datoria de a-și proteja propria identitate, demnitate și continuitate.

Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moștenit și a cultivat un respect deosebit față de familie, numită Biserica de acasă, având credința că aceasta este instituită și binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect față de familie s-a concretizat în grija pentru o viață în armonie şi fidelitate, ajutorarea reciprocă a soților, nașterea de copii şi creșterea lor cu responsabilitate. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsături fundamentale ale societății românești. De aceea, Biserica binecuvintează numai familia tradiţională.

Patriarhia Română subliniază faptul că, atât Constituția României (art. 48), cât şi Codul Civil (art. 258) reflectă realitatea că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe drepturile și îndatoririle părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor şi consideră că aceste acte normative trebuie respectate şi aplicate, iar nu diminuată importanța lor prin instituții noi, fără nicio tradiție, dar care pretind drepturile ce decurg din căsătorie. Nici un angajament internaţional al României nu obligă statul român să legifereze relațiile în afara familiei constituite prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Experiența altor state arată că aceste parteneriate civile sunt doar o anticameră a acceptării căsătoriilor între persoanele de același sex. Familia nu este doar un set de drepturi recunoscute soților de către stat, ci și o valoare socială, care susţine viaţa şi continuitatea unui popor. De aceea, subminarea familiei tradiționale nu poate fi decât în defavoarea binelui comun al societății.

Deoarece în textul inițiativei se face mențiune la „creșterea și educarea copiilor aflați în întreținerea” persoanelor care au încheiat un contract de parteneriat civil, considerăm că, în contextul celor prezentate mai sus, adoptarea inițiativei privind parteneriatele civile ar avea efecte negative și în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Copiii riscă să fie privați, împotriva voinței lor, de afecțiunea maternă sau paternă, fapt care ar duce la efecte negative pe termen lung, prin substituirea acestora cu alte tipuri de afecțiune (două mame, doi tați etc.).

Pentru toate aceste motive, Patriarhia Română solicită Camerei Deputaților, cameră decizională, să respingă și de această dată propunerea legislativă privind reglementarea parteneriatului civil, întrucât constituie un atentat la valoarea permanentă a familiei și la identitatea acesteia.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

 



Cultele religioase sunt comunităţi parohiale sau monahale, nu societăţi comerciale - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Ca răspuns la unele referiri inexacte despre statutul juridic şi fiscal al Cultelor religioase apărute, probabil din ignoranţă sau rea voinţă, în media ultimelor zile, Patriarhia Română reaminteşte:

Cultele religioase sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică care se organizează şi funcţionează potrivit Legii Cultelor (nr. 489/2006), în baza prevederior Constituţiei României (art. 29 şi 30). Acestea sunt autonome şi organizate potrivit propriilor statute sau coduri canonice.

Având în vedere rolul important al Cultelor religioase în viaţa socială a unui popor, pe lângă sprijinul financiar acordat de la bugetul public, Statul sprijină unităţile de cult şi prin acordarea de facilităţi fiscale în condiţiile legii. De asemenea, autorităţile promovează sprijinul acordat de credincioşi Cultelor religioase prin deduceri pe impozitul pe venit şi încurajează sponsorizarea acestora.  

Astfel, Codul fiscal al României precizează la art. 15 alin.1 lit. f că veniturile realizate de unităţile bisericeşti din donaţiile credincioşilor şi din activităţi economice (producerea şi vânzarea de lumânări, calendare, carte religioasă, vin cultic şi alte obiecte bisericeşti etc.) sunt scutite de impozit dacă sunt folosite în scopuri bine definite, şi anume întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult (plata facturilor la curent electric, apă, gaze etc.), pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a locaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi non-profit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

De altfel, Statutul juridic şi fiscal al Cultelor religioase din România este în general similar cu cel al Cultelor din celelalte state membre ale Uniunii Europene, tocmai pentru că autorităţile de Stat din ţările respective constată şi recunosc importanţa activităţii acestora în societate. Aceasta este motivaţia principală pentru care, în toate statele europene occidentale, cultele beneficiază de facilităţi fiscale (chiar şi în Franţa laicistă, locaşurile de cult istorice sunt întreţinute de Stat).

Contribuţiile benevole (donaţiile) ale credincioşilor sunt înregistrate în evidenţa contabilă a fiecărei parohii. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod, după fiecare slujbă membri ai Consiliului parohial consemnează într-un proces verbal suma colectată, care este imediat înregistrată în evidenţa contabilă a fiecărei parohii. Aceeaşi procedură este urmată şi în cazul cutiei milelor, iar pentru contribuţiile benevole de la serviciile religioase (botezuri şi cununii) se eliberează chitanţă. Această disciplină financiar-contabilă a fiecărei unităţi bisericeşti este verificată periodic de către serviciul audit al fiecărei eparhii.

Veniturile înregistrate sunt folosite pentru plata salariilor personalului deservent, a impozitelor şi contribuţiilor sociale, a utilităţilor (curent electric, gaze, apă etc.), pentru întreţinerea şi reparaţia locaşurilor de cult şi a altor clădiri bisericeşti, conform prevederilor menţionate din Codul Fiscal. În plus, fiecare parohie desfăşoară activităţi liturgice, sociale, educaţionale, misionare şi culturale în favoarea comunităţii de credincioşi, activităţi susţinute financiar din venituri proprii.

Credincioşii susţin financiar parohiile cărora aparţin deoarece sunt beneficiarii activităţii acestora şi au posibilitatea de a constata din desfăşurarea acestor activităţi cum sunt utilizate donaţiile lor, cu aprobarea Consiliilor parohiale în care ei sunt reprezentaţi prin consilierii mireni.

Unităţile bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe Române (eparhii, parohii şi mănăstiri) au de întreţinut permanent un patrimoniu important format din locaşuri de cult şi alte clădiri bisericeşti (reprezentând cea mai mare parte a patrimoniului cultural naţional) şi o semnificativă operă social-filantropică şi educaţională în societatea românească, în care sunt încă mulţi oameni săraci. În prezent, în Biserica Ortodoxă Română funcţionează 785 de instituţii şi servicii sociale şi sunt derulate 576 de programe sociale.

În concluzie, Cultele religioase nu sunt organizate ca societăţi comerciale (ca barurile, cafenelele, restaurantele etc.) şi, ca atare nu urmăresc profitul, ci ele constituie comunităţi parohiale sau monahale, iar veniturile realizate sunt folosite pentru susţinerea activităţii cultice (spirituale), culturale, educaţionale şi social-filantropice în folosul societăţii.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

 



Creștinismul, cea mai persecutată religie - Pr. lect. univ. dr. Vasile Crețu

 

O treime din ţările lumii (33%) s-au confruntat cu un grad ridicat de ostilităţi religioase în 2012, în creştere faţă de ultimii ani: 2011 (29%) şi 2007 (20%). Situaţia este în creştere în toate regiunile lumii, cu excepţia Americilor. Cea mai mare creştere este prezentă în Orientul Mijlociu şi nordul Africii, unde se resimt încă efectele schimbărilor politice din 2010-2011, cunoscute sub numele „Primăvara arabă“.

Institutul american de cercetări Pew Research Center a studiat evoluţia conflictelor religioase în 198 de ţări între anii 2007 şi 2012, luând în considerare două aspecte: ostilităţile sociale cu privire la religie (conflicte armate sau terorism, violenţe sectare, hărţuială pentru purtarea unor haine sau a altor simboluri religioase) şi restricţiile guvernamentale cu privire la religie (măsuri de interzicere a anumitor confesiuni, a convertirilor, tratament preferenţial pentru anumite grupuri religioase). Cele 198 de ţări luate în considerare de studiul Pew Research Center reprezintă 99,5% din populaţia lumii. Studiul nu cuprinde, însă, şi Coreea de Nord, al cărei guvern este „cel mai restrictiv din lume în ceea ce priveşte religia“, subliniază Centrul de cercetări Pew în raportul său publicat la 14 ianuarie 2014. Cercetarea nu acoperă anii 2013 şi 2014, când violenţele îndreptate împotriva creştinilor au crescut în mod îngrijorător. Pe de altă parte, o asociaţie creştină americană, Open Doors, a întocmit un raport bazat doar pe cazurile relatate de presă, din care reiese că cele mai periculoase ţări pentru creştini sunt Coreea de Nord, Somalia, Siria, Irak şi Afganistan.

Creştinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India. Din acest motiv, în ultimii ani, organizaţii internaţionale şi lideri religioşi au atras atenţia asupra fenomenului numit creştinofobie. Foarte virulente sunt persecuţiile din Africa şi din Orientul Mijlociu. După căderea lui Gaddafi şi ajungerea la putere a Consiliului Naţional de Tranziţie, creştinii au fost expulzaţi din Liban. Conform Organizaţiei pentru Drepturile Omului Open Doors, 75% au părăsit deja ţara. Înainte de revoluţie, în Tunisia, toleranţa era mare. Acum creştinii şi bisericile lor sunt obiectivul multor atacuri, iar bisericile sunt transformate în moschei.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva, dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi, în consecinţă, marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi a lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole. Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia. Două milenii de istorie, patrimoniu, creaţie teologică, vetre monahale şi spiritualitate profundă acoperă viaţa creştinilor orientali. Ei au dat patristicii răsăritene nume de referinţă, au generat frumuseţi liturgice, iconografice şi poetice de prim ordin. Ortodoxia ar fi fost săracă fără aceşti creştini. Ioan Damaschin, Efrem şi Isaac Sirul, Chiril al Ierusalimului, Roman Melodul sunt personalităţi fără de care credinţa noastră ar fi arătat altfel. Creştinii de astăzi din această parte a globului au ceva din tăria de caracter a sfinţilor. Din neam în neam au fost în cuptorul necazurilor. Au rezistat sub Imperiul Babilonian şi sub cel Persan. Au văzut naşterea Islamului şi Cruciadele. Au reuşit să supravieţuiască chiar şi năvălirii hoardelor lui Ginghis Han sau dictaturii lui Saddam Hussein. De exemplu, ar fi suficient să trecem în revistă şicanele la care guvernul turc supune Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici scandaloasă, ci nu mai puţin limitarea cu instrumente juridice a misiunii Arhiepiscopului vechii cetăţi a lui Constantin cel Mare. Închiderea şcolii teologice superioare de pe insula Halki, în urmă cu peste patru decenii, rămâne un gest pilduitor al strategiei de intimidare a minorităţii creştine. În fapt, însăşi continuitatea tradiţiei bizantine pe malurile Bosforului rămâne profund problematică.

Cine sunt creştinii din Orientul Apropiat?

Prinşi în focarul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor 11 Biserici creştine: copţi, maroniţi, ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, armeni ortodocşi, armeni catolici, caldeeni, asirieni, siriaci, protestanţi, comunităţi istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului. Acum sunt 11 milioane de creştini care trăiesc în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de René Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, „Ces Chrétiens quâon assasine“. O panoramă ce este nu doar interesantă, ci deschide şi o poartă spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţin şi constituie, pe timpul oricărei crize, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici. Mare parte din datele statistice prezentate mai jos provin din această carte.

În Egipt, creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8-10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau a restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Saddam Hussein (viceprim-ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400.000 de catolici caldeeni şi siriaci. După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan. În timpul ofensivei din nordul Irakului care a avut loc în 2014, Statul Islamic, care a declarat un califat în mai multe părţi din Irak şi Siria, a obligat zeci de mii de creştini şi de membri yazidi să fugă din regiune pentru a rămâne în viaţă (membrii acestei comunităţi sunt adepţii unei religii vechi derivate din zoroastrism, fiind răspândiţi în nordul Irakului, şi sunt parte a minoritătii kurde a ţării). Astăzi, aceştia trec prin ceva ce nu a avut precedent, deşi 1.400 de ani au trăit în linişte cu musulmanii. Sunt în groapa cu lei, precum demult Daniel! Pentru ce? Pentru că se roagă lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi strămoşii lor! În august 2014, la câteva zile după ce Califatul Islamic a preluat controlul asupra oraşului Mosul, s-a desenat câte un „N“ pe fiecare casă de creştin. „N“, de la „nassarah“, cuvântul arab pentru „creştin“. Urlând în portavoci, reprezentanţii miliţiei islamice le-au dat de ştire creştinilor că au la dispoziţie câteva ore ca să aleagă: să se convertească la islam sau să plece. Casele le-au fost confiscate, iar unii au umplut Sinaxarul, ca martiri! În câteva zile, Mosul, Ninive, Kirkuk şi alte localităţi creştine au devenit un muzeu al creştinismului în care se va spune că aici au locuit odinioară creştini…

Unii specialişti consideră că Statul Islamic este un grup terorist şi nimic mai mult. Istoria acestei organizaţii începe în anul 1999, atunci când în Liban se constituia „Grupul pentru Monoteismul Islamic“. Această grupare sunnită s-a angajat încă din anul 2005 în atacuri antiguvernamentale, antiamericane, declarând în acelaşi timp război şiiţilor. În 2014, atrocităţile acestei organizaţii teroriste, care controlează teritorii întinse, sunt cu adevărat înfiorătoare. Cifrele vehiculate vorbesc despre aproape 2.000 de crucificări, 670 de şiiţi asasinaţi în închisoare la Mossul, 1.700 de prizonieri şiiţi asasinaţi în luna iunie, sau masacrarea a circa 500 de yazidiţi în luna august 2014, femeile fiind transformate în sclave. Numărul total al atentatelor atribuite acestei organizaţii în perioada 2004-2014 este de 1.452.

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini, dintre care 20.000 de catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană, dar nu au nici un fel de influenţă politică. Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului din cauza intensificării prezenţei evreieşti.

În Iordania, creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini, dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, greco-melekiţi, caldeeni şi catolici. Din 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini, şi chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite.

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase, dintre care 13 creştine (melkiţi, ortodocşi, greco-catolici etc.), cu un important rol politic. În mod tradiţional, preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile, cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melkiţi. În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani. Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a scăzut extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul.

În Siria, creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni: siriaci, melkiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. Situaţia lor era garantată de natura laică a regimului sirian. Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină, deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit, explică René Guitton. Patriarhia Antiohiei semnala, în primăvara anului 2014, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi.

În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de 20% din populaţie în 1900. Cauza o reprezintă, după René Guitton, crimele împotriva armenilor din 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria secolului XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua.

Drepturile omului, noua religie dominantă a Occidentului

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Despre acest martiraj ne-a avertizat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Matei 16, 2). Cum altfel se pot explica violenţele, crimele şi atrocităţile ce se întâmplă chiar în zilele noastre cu creştinii din diverse părţi ale lumii? Miezul problemei îl ştim deja: extremismul interpretării preceptului războiului sfânt în diverse religii sau ideologii, la care adăugăm tăcerea diplomatico-mercantilă a Occidentului, considerat bastion al democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Este acelaşi Occident care se mişcă greu, încorsetat şi condiţionat nu de barierele spiritualităţii creştine, ci ale noii religii dominante, cea a drepturilor omului. Marele argument civilizaţional început odată cu epoca Luminilor este acum şi scutul de care profită islamismul fanatic pentru a se implanta din ce în ce mai serios şi mai durabil în ţări majoritar creştine.

În aceşti ultimi ani, de la primăvara arabă la recentele evenimente din Irak şi Siria, politica europeană a fost mai curând timidă. Dincolo de câteva intervenţii punctuale, datorate întrebărilor corespondenţilor de presă, problematica represiunilor la care sunt supuşi creştinii, indiferent de confesiune, nu a prezentat interes. Mai mult, se pare că nu se face nici un efort pentru menţinerea unei minime reciprocităţi: libertatea de care se bucură musulmanii în Europa să fie garantată şi creştinilor dincolo de continent. În timp ce în marile oraşe de aici se construiesc moschei, bisericile sunt dincolo incendiate. Vălul islamic este aici pe străzi, iar dincolo crucea este profanată. Iată un exemplu de „toleranţă“ care ar trebui să ne interogheze cât mai curând.

Se poate vorbi de un eşec aproape total al politicilor europene de asimilare culturală şi mai ales religioasă a comunităţilor musulmane în ţările de adopţie. Uniunea Europeană propune în continuare folosirea modelului multicultural şi ultradeschis în raport cu o comunitate care promovează fără ezitare un sistem de cultură închisă, non-permisivă şi non-evolutivă în domeniul tradiţiei religioase.

Revenim la lumea noastră de azi. Este puţin probabil ca vremurile de indiferentism religios pe care le trăim acum şi în România să ceară martiri, cel puţin în momentul de faţă. Ele cer însă mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei lui Hristos. Dacă ameninţarea cu moartea trupului poate lipsi din viaţa creştină, ameninţarea cu pierderea mântuirii prin moartea sufletească nu lipseşte din viaţa nici unui creştin. Ea este adeseori cauzată de libertăţile greşit folosite şi este mult mai gravă decât moartea trupului, după cum ne atrage atenţia Hristos: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi!“ (Luca 12, 4-5).

De aceea, pentru mulţi dintre creştinii de azi, cel mai important lucru este lupta cu ei înşişi, biruirea căderilor proprii şi a sistemului de valori umane pervertite, care ne pot ucide sufleteşte, definitiv şi irevocabil. O automucenicie a propriilor slăbiciuni, prin care încercăm să ne salvăm sufleteşte. Aşadar, martiriul este o stare firească a creştinului, deoarece căutarea desăvârşirii presupune o stare de luptă interioară şi, uneori, exterioară, cu viciile, nedreptăţile şi corupţia. Chiar dacă în condiţiile unui consumism bazat din ce în ce mai mult pe pofte, plăceri, confort şi putere, martirajul pare o nebunie, o absurditate sau o inutilitate, nu trebuie să ne fie ruşine să vorbim despre transparenţa pe care ne-o oferă credinţa autentică şi sănătoasă. Din fericire, există oameni de o ţinută morală desăvârşită, ancoraţi în credinţa fermă, în nesfârşită înţelegere, răbdare, dragoste şi bunătate, exemple pentru fiecare din noi.

 

Sursa: Ziarul Lumina



Știri interne - mai 2015 (RO)

Înscrierea la ora de Relgie se face pentru toată perioada școlarizării

Parlamentul a adoptat modificările aduse articolului 18 (alin. 2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 privind modalitatea de înscriere la ora de religie. Astfel, „înscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor“, iar „schimbarea acestei opţiuni se face tot prin cerere scrisă“. Cererile deja depuse rămân valabile pe toată perioada şcolarizării sau până la eventuala retragere. Senatul, camera decizională, a votat luni, 18 mai 2015, proiectul de lege privind înscrierea la ora de religie cu 119 voturi „pentru“ şi 2 „împotrivă“, punând în acord Legea educaţiei naţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014. Potrivit părintelui vicar administrativ patriarhal Ionuţ Corduneanu, reprezentantul Patriarhiei Române la dezbaterile pe această temă de la comisiile Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, „proiectul de act normativ adoptat de către Parlament porneşte de la propunerea Consiliului Consultativ al Cultelor din România, din data de 28 februarie 2015, şi ţine cont de argumentele care au stat la baza acesteia: participarea elevului la ora de religie se face în urma exprimării dorinţei persoanei îndreptăţite legal, conform libertăţii de conştiinţă; se ţine cont de caracterul de disciplină aflată în trunchiul comun al orei de religie; pentru părinţi, se evită obstacolele birocratice şi umilitoare, precum reînscrierea anuală sau pe cicluri de învăţământ; în plan administrativ, şcolile nu mai trebuie să gestioneze, anual sau pe cicluri de învăţământ, aproape 2 milioane de cereri de înscriere“.

Într-un comunicat de presă, Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie (APOR) salută adoptarea de către Parlament a modificărilor aduse Legii educaţiei, cu privire la modalitatea de înscriere la ora de religie: „Aceste modificări pun legea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 669/2014 şi respectă drepturile majorităţii covârşitoare a credincioşilor români, care şi-au exprimat în proporţie de peste 91% opţiunea pentru ora de religie confesională. Apreciem că, întrucât cererile deja depuse pentru înscrierea la ora de religie în timpul campaniei din februarie-martie 2015 îndeplinesc cerinţele legale şi constituţionale, nu există nici un motiv pentru ca ministerul sau instituţiile de învăţământ să solicite reînscrierea sau confirmarea înscrierilor deja făcute, acestea rămânând valabile până la încheierea şcolarizării sau până la retragerea tot prin cerere scrisă“. În acelaşi comunicat, APOR condamnă încercările repetate, pe parcursul procesului de legiferare, ale unor parlamentari şi reprezentanţi ai unor structuri non-guvernamentale de a îngreuna pe cât posibil procedura de înscriere: „Atitudinea acestor persoane, de notorietate pentru aversiunea lor faţă de religie şi culte, este nedemocratică, cei în cauză urmărind să şicaneze părinţii într-un adevărat „război al nervilor“, dar şi în contradicţie cu tendinţele de debirocratizare a procesului educaţional“.  (Articol publicat în "Ziarul Lumina")

Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor, sărbătoare națională

Joi, 21 mai 2015, la sărbătoarea Înălțării Domnului şi Ziua Eroilor, după Sfânta Liturghie, s-au oficiat slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, troiţele şi monumentele acestora din ţară şi străinătate. La ora 12.00, clopotele tuturor locaşurilor de cult ortodoxe au fost trase în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

Reamintim că pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920. Această decizie a fost consfinţită prin alte două hotărâri sinodale recente din anii 1999 şi 2001 prin care această zi a fost proclamată ca sărbătoare națională bisericească. Legea 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos - Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Totodată, precizăm că la fiecare Sfântă Liturghie sunt pomeniţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român(Biroul de presă al Patriarhiei Române)

Cel mai mare Centru de servicii sociale din Transilvania inaugurat la Parohia Românaşi din Episcopia Sălajului

Sâmbătă, 23 mai 2015, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului şi a Preasfinţitului Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, a fost inaugurat la Parohia Românaşi din Episcopia Sălajului cel mai mare centru de servicii sociale din Transilvania. La eveniment au participat oficialităţi din judeţele Cluj şi Sălaj, precum şi câteva sute de invitaţi, după cum ne-a precizat Arhid. Adrian Onica. Lucrările la Centrul Social „Sfântul Gheorghe” din Românaşi au început în urmă cu 15 ani, în anul 2000, la iniţiativa Preacucernicului Părinte paroh Gheorghe Gherman. Suprafaţa totală a Centrului este de 3.470 mp şi include un Centru destinat vârstnicilor, cu o capacitate medie de 50 de locuri, un Centru de zi destinat copiilor din familii defavorizate, cu o capacitate medie de 30 de locuri şi un Centru de tip rezidenţial destinat copiilor aflaţi în sistemul de protecţie al DGASPC Sălaj, cu o capacitate medie 30 de locuri.

În cadrul Centrului de zi pentru copii, elevii din clasele primare de la Şcoala Gimnazială din Românaşi vor fi aduşi cu microbusul şi vor servi masa de prânz, se vor odihni, după care vor avea program de învăţat. Efectuarea temelor va fi urmată de diferite activităţi recreative. Seara vor lua cina, după care vor fi duşi acasă, a precizat părintele Gabriel Gârdan, preşedintele Asociaţiei „Filantropia Largiana”, asociaţie care va coordona activitatea Centrului „Sfântul Gheorghe” de la Românaşi. Centrul rezidenţial pentru persoane vârstnice, are o capacitate de 50 de locuri, iar beneficiarii vor avea numeroase facilităţi. Camerele sunt dotate cu unul sau două paturi, au fost amenajate camere pentru acordarea de asistenţă medicală, o sală de gimnastică sportivă recuperatorie, o bibliotecă, diferite ateliere ocupaţionale, precum şi o capelă pentru efectuarea serviciilor religioase. (Basilica.ro)

Lumina cărților, un nou supliment al Ziarului Lumina

Cititorii Cotidianului Patriarhiei Române au primit un nou supliment Împreună cu Ziarul Lumina. Format din 4 pagini, suplimentul, intitulat „Lumina cărţilor”, va avea apariţie trimestrială.   Editorul coordonator al suplimentului este domnul Ion Dragoş Vlădescu, directorul Editurii TRINITAS a Patriarhiei Române. 

 

 

 

 

 

Valeriu Gafencu rămâne cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Presiunile institutului “Elie Wiesel”, anulate în instanță

Curtea de Apel Bacău a respins apelul formulat de Consiliul Local Târgu Ocna împotriva sentinței Tribunalului Bacău din noiembrie 2014, prin care era anulată hotărârea de retragere a titlului de cetățean de onoare acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu, cel supranumit “Sfântul Închisorilor“. Sentința este definitivă.

În 2009, Consiliul Local Târgu Ocna i-a acordat titlul de cetățean de onoare lui Valeriu Gafencu, dar ca urmare a presiunilor făcute de Federaţia Comunităţilor Evreieşti (FCER) reprezentată de deputatul Aurel Vainer dar şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituţie aflată în subordinea Guvernului României, condusă de Alexandru Florian, aleşii locali din Tîrgu Ocna au decis în vara anului 2013 să-i retragă titlul onorific. Atât “Elie Wiesel” cât și FCER au reproșat Consiliului Local Târgu Ocna că nu a ținut cont de apartenența lui Gafencu la Frățiile de Cruce (organizația de tineret a Mișcării Legionare) și de condamnarea politică primită în timpul regimului Antonescu. Cu toate acestea, mai multe asociații ale societății civile au arătat că Gafencu nu a comis niciun act care ar putea fi asemuit fascismului, totalitarismului sau antisemitismului. Aceștia au precizat că titlul de cetățean de onoare s-a acordat în baza comportamentului său din detenție, care a atins sfințenia. (ActiveNews)

 

 



Știri externe - mai 2015 (EXT)

VATICAN: NU legalizării parteneriatelor civile

În urma materialelor apărute în presă despre o aşa-zisă poziţie a Bisericii Catolice faţă de persoanele homosexuale, în contextul dezbaterii lansate în spaţiul public pe marginea propunerii legislative privind reglementarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti face următoarele precizări: Învăţătura Bisericii Catolice (Catehismul Bisericii Catolice) îndeamnă la respect, compasiune şi delicateţe faţă de persoanele homosexuale... Biserica Catolică nu este împotriva garantării drepturilor civile ale cetăţenilor homosexuali, însă consideră că aceste drepturi pot fi garantate şi fără legalizarea parteneriatului civil, prin care se doreşte de fapt echivalarea acestuia cu căsătoria şi implicit cu familia naturală, întemeiată pe uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Opunându-se legalizării parteneriatelor civile, Biserica Catolică nu vrea să impună o gândire proprie, ci să salvgardeze o realitate naturală care nu este impusă de vreo religie, ci de natura însăşi. Poziţia Bisericii Catolice în această privinţă nu diferă de cea a Bisericii Ortodoxe Române. 

IRLANDA: A fost legalizat mariajul gay

Irlanda a devenit prima țară din lume care a recunoscut căsătoria între persoane de același sex printr-un vot popular. Irlanda este o națiune cunoscută pentru numărul catolicilor si al legilor create sub influenta catolică. Irlanda scosese în afara legii căsătoria gay, prin decret constituțional. Actele homosexuale erau incriminate, cu doar două decenii în urmă. Cu toate acestea, într-un referendum național, Irlanda a răsturnat această interdicție, devenind prima națiune din lume care legalizeaza căsătoriile între homosexuali printr-un vot popular. Mai mult de 62% din persoane au votat în favoarea acordarii permisiunii, homosexualilor irlandezi si lesbienelor, să se căsătorească. (Sursa: lonews.ro)

REPUBLICA MOLDOVA: Mii de oameni au participat la Chişinău la marşul pentru unirea cu România

Manifestaţia, organizată de asociaţii unioniste, a pornit din centrul oraşului şi a vizat, pe traseul său, ambasadele Rusiei, Germaniei, Statelor Unite şi României. Marşul, care a decurs fără incidente, a avut loc la 203 ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist. Mulţimea de manifestanţi s-a strâns în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Manifestanţii, majoritatea tineri, au desfăşurat un uriaş drapel tricolor şi au afişat pancarte cu mesaje unioniste. "Am venit în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru asta, pentru unire, am venit pentru un trai mai bun pentru cetăţenii din Republica Moldova", a spus Constantin Codreanu, organizator al marşului. "Dacă ne dorim un viitor mai bun, unirea este unica şansă! Şi vedem asta zi de zi, pentru că am încercat mai multe soluţii şi niciuna nu a dus la acei sorţi de izbândă pe care-i vrea orice cetăţean, un trai mai bun!", a spus o tânără prezentă la marş.

După o serie de discursuri ale liderilor asociaţiilor unioniste, manifestanţii au pornit în marş, pe străzile Chişinăului. Prima destinaţie a fost ambasada Rusiei. Manifestanţii şi-au continuat marşul către ambasadele germană, americană şi cea a României. Protestatarii au condamnat decizia autorităţilor Republicii Moldova de a-l expulza, zilele trecute, pe George Simion, cetăţean român şi liderul unei asociaţii unioniste, care, totodată, era şi unul dintre organizatorii manifestaţiei. Potrivit organizatorilor, 25 de mii de oameni au participat la marş, în timp ce poliţia din Chişinău estimează că au fost 5 mii de manifestanţi. (Sursa: antena3.ro)

CHINA: China va permite hirotonirea preoților ortodocși pe teritoriul său

Mitropolitul Ilarion Alfeyev, "ministru de externe" al Patriarhiei Moscovei, a făcut acest anunț după o vizită în China, unde a întâlnit liderii Administrației de Stat pentru probleme religioase. Primul preot ar trebui sluji în Harbin. Sunt așteptate două hirotoniri. Pentru a compensa izolarea din Vest peste criza ucraineană, Moscova și-a refacut alianța strategică cu Beijingul, prin intermediul Bisericii. Într-adevăr, pentru prima dată în 60 de ani, Republica Populară Chineză a autorizat hirotonirea de preoți ortodocși in China.

Ortodoxia în China. Biserica Ortodoxă Rusă a sosit în China, în secolul al 17-lea. Primele comunități s-au format de imigranți ruși, în special în nordul țării. Chiar și astăzi, cea mai mare parte, anume 13.000 de creștini ortodocși din China sunt de origine rusă, concentrati mai ales în Parish Harbin Mijlocitoarea (Heilongjiang); in Labdarin (Mongolia Interioară), precum și Kulj și Urumqi (Xinjiang). Biserica Ortodoxă din China a dobândit autonomia în 1950, a spus secretarul Diacon Kirill Alexander Volkov; cu toate acestea, Revoluția Culturală a lasat țara fără episcopi și preoți. Chiar și astăzi, credincioșii nu au nici preot, slujba de duminica tinandu-se ocazional. Patriarhia Rusa a inceput cooperarea cu Republica Chineza de cativa ani. O incercare similara a avut-o si Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, care a încercat să aibă relații cu creștini ortodocși din Orientul Îndepărtat. "Cooperarea religioasă" a fost închisa în mod oficial în 2013, când președintele Xi s-a intalnit pentru prima dată cu Patriarhul Kirill la Sala Mare a Poporului din Beijing. (Sursa: asianews.it)

AUSTRIA: Conferință OSCE pentru combaterea discrimiării creștinilor

La Viena a avut loc o conferință privind prevenirea și combaterea intoleranței și a discriminării împotriva creștinilor, cu accent pe infracțiunile motivate de ură, excluziune socială, marginalizare și negare a drepturilor. La conferință, au participat reprezentanți ai statelor-membre ale OSCE (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa), ai comunităților religioase și ai altor organizații neguvernamentale. Printre vorbitorii la reuniune, s-a aflat si președintele Departamentului Patriarhiei Moscovei pentru Biserica și Societate, protopopul Vsevolod Chaplin. In discursul său, acesta a atins un număr de probleme experimentate de comunitățile creștine din regiunea OSCE. In cadrul discursului, au fost tratate:

- intoleranța în numele toleranței,
- profanarea lucrurilor venerate de către creștini și a simbolurilor lor,
- discursul urii împotriva creștinilor,
- provocarile agresive din partea secularismului militant.

Conform vorbitorului, aceste probleme au apărut în primul rând pentru că mulți oameni nu doresc restaurarea și consolidarea influenței crestine în procesele sociale. In cadrul intalnirii, s-a mai atras atentia asupra drepturilor credincioșilor din Ucraina si s-a subliniat situația creștinilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, solicitandu-se OSCE să asigure protecția drepturilor creștinilor, ca pe o prioritate a activităților sale, și să tina seama de situația creștinilor în relațiile cu țările din regiune. (Sursa: lonews.ro) 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a IV-a) - Vie împărăția Ta - Cristina Roman

 

Sfântul Ioan Gură de Aur: Și aceste cuvinte sunt iarăși cuvintele unui copil recunoscător, care nu-și lipește sufletul de cele ce se văd, nici nu socotește mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grăbește către Tatăl și dorește cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o conștiință curată și dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ. Dorința aceasta o avea și Pavel în fiecare zi; de aceea și spunea: "Și noi, care avem pârga duhului, suspinăm, așteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru" (Rom. 8, 23). Cel ce are această dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieții sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri și supărări, ci, ca și cum ar trăi chiar în cer, este slobod și de una și de alta din aceste anomalii.

Sfântul Maxim Marturisitorul: Iar după lepădarea iuțimii și a poftei, cu drept cuvânt vine, cum zice rugăciunea, stăpânirea împărăției lui Dumnezeu și Tatăl, în cei ce se învrednicesc să spună după desfacerea de acelea: "vie împărația Ta", adică Duhul Sfânt. "Peste cine, zice, mă voi odihni, dacă nu peste cel bun și smerit, care tremură de cuvintele Mele?". De aici este vădit ca împărăția lui Dumnezeu și Tatăl este a celor smeriți și blânzi. (...) "Ci toate și întru toate este Hristos", care zugrăvește în duh forma  împărăției fără de început prin cele mai presus de fire și de lege. Această formă, precum s-a arătat mai înainte, e caracterizată prin smerenia și blândețea inimii, a căror unire desăvârșește pe omul zidit după Hristos. Căci oricine e smerit este desigur și blând, și oricine e blând este desigur și smerit; smerit, ca unul ce se știe pe sine avându-și existența ca dar; blând ca unul ce înțelege întrebuințarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească rațiunii spre nașterea virtuții și refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziția simțirii.

De aceea el este cu mintea într-o neîntreruptă mișcare spre Dumnezeu, iar cu simțirea rămâne nemișcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul și nelăsând să se întipărească în suflet nicio umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziția pricinuitoare de bucurie din el. Căci nu socoteste ca o lipsă de plăcere durerea cea după simțiri. Fiindcă el cunoaște o singură plăcere: unirea sufletului cu Cuvântul, a cărei lipsă este un chin fără de sfârșit, care se întinde în chip firesc peste toate veacurile. De aceea, lăsând trupul și toate ale trupului, se duce întins spre conviețuirea cu Dumnezeu, gândindu-se la singura pagubă pe care ar putea-o avea, chiar dacă ar stăpâni toate bunurile pământului: nedobândirea așteptatei îndumnezeiri după har. Să ne curățim deci pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului, ca să sfințim numele dumnezeiesc. Iar aceasta o facem stingând pofta, devenită în chip necuviincios desfrânată din pricina patimilor, și legând iuțimea, infuriată în chip dezordonat de plăceri, cu rațiunea, ca să primim împărăția lui Dumnezeu și Tatăl, care vine la noi prin blândețe.

Origen: După cuvântul Domnului și Mântuitorului nostru: "Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau dincolo. Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru". (Luca 17, 20-21)

Prin urmare, este evident că cel care se roagă să vină împărăția lui Dumnezeu se roagă de fapt ca împărăția lui Dumnezeu să prindă rădăcini într-însul, să dea roade și să se desăvârșească. Domnul locuiește ca într-o cetate bine orânduită în toți sfinții care Îl au pe Dumnezeu drept rege și care ascultă de poruncile Lui. În sufletul desăvârșit este prezent tatăl, iar Fiul vine să se sălășluiască acolo împreun cu Tatăl: "vom veni și vom face lăcaș la el". (Ioan 14, 23)

Ce înseamnă împărăția lui Dumnezeu

După părerea mea, împărăția lui Dumnezeu înseamnă starea fericită a unui suflet condus de rațiune și călăuzit de sfaturi pline de înțelepciune; împărăția lui Dumnezeu înseamnă cuvintele de mântuire adresate ascultătorilor ca și desăvârșitele fapte ale dreptății și ale celorlate virtuți: căci fiul lui Dumnezeu este cuvânt și dreptate. Dimpotrivă, stăpânitorul acestei lumi îi muncește pe păcătoși din moment ce toți păcătoșii sunt robii veacului cel rău.

Cum să cerem ceea ce există deja

În legătură cu aceste două cereri "sfințească-se numele Tău" și "vie împărăția Ta", dacă cineva se va ruga cu vrednicie și va fi ascultat, atunci desigur că pentru unul ca acesta va veni împărăția lui Dumnezeu. Cum se va mai ruga acesta cu rugăciunea noastră continuând să ceară bunuri pe care deja le-a primit? Cel ce se roagă pentru a primi cunoștința și înțelepciunea este întotdeuna îndreptățit să le ceară pentru că va obține comori și mai bogate în cunoștință și înțelepciune, care îi vor permite să cunoască "numai în parte" ceea ce poate pătrunde și care îi vor fi descoperite mai apoi, când ceea ce este desăvârșit va lua locul a ceea ce este în parte, iar când mintea va fi pusă față în față cu lucurile duhovnicești le va înțelege fără a fi ajutată de simțuri. În mod asemănător, numele lui Dumnezeu nu va fi cu totul sfințit și împărăția Sa nu va veni cu adevărat pentru fiecare dintre noi decât în momentul în care vom fi desăvârșiți în cunoștință și în înțelepciune ca și în celelalte virtuți. Împărăția lui Dumnezeu spre care înaintăm necontenit va atinge desăvârșirea sa la Împlinirea cuvântului Apostolului: "când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți". (I Cor. 15, 28)

În ceea ce privește împărăția lui Dumnezeu trebuie să mai adăugăm că este cu neputință să se însoțească dreptatea cu nedreptatea, lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar; în același fel, nici lumea păcatului nu poate face parte din împărăția lui Dumnezeu. Dacă vrem să Îl avem stăpân pe Hristos trebuie să nu intrăm niciodată în robia păcatului. Să nu urmăm niciodată chemării păcatului care ne împinge spre faptele cărnii și spre lucrări ce sunt potrivnice lui Dumnezeu. Să omorâm mădularele cărnii pentru a face să rodească fructele duhului; Domnul se va plimba în noi ca într-un rai duhovnicesc împreună cu Hristosul Său, Care se va sălășlui în noi de-a dreapta Acelei puteri spirituale pe care cerem să o dobândim până când vrăjmașii din noi devin așternutul picioarelor Sale și când s-a îndepărtat de noi orice stăpânire, domnie și putere. Trebuie deci ca ceea ce este stricăcios în noi, să descopere sfințenia și nestricăciunea prin înfrânare și curăție; iar ceea ce este muritor, prin dezbrăcarea morții, să arate nemurirea Tatălui. În acest fel, Dumnezeu va fi Stăpânul nostru și vom intra deja în posesia bunurilor înfierii și învierii.

Sfântul Teofilact al Bulgariei: Vie împărăția Ta, adică cea de a doua Venire, căci acela care are conștiiința nemustrată, cu îndrăzneală se roagă să vie Învierea și Judecata. Păcătosul se roagă să nu vie împărăția lui Dumnezeu, pentru că el nu voiește să vie aceasta, din pricina judecăților ce se vor săvârși acolo; însă, dimpotrivă, dreptul se roagă ca mai degrabă să vie această împărăție, ca izbăvindu-se de ispitirile cele de aici, să dobândeacă odihnă.

Sfântul Nicolae Velimirovici: Vie împărăția Ta, Mare Împărate! Ne-am săturat de împărății care numai la arătare sunt mai mari decât ceilalți oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotrivă cu cerșetorii și cu robii. Ne-am săturat de împărații care mai ieri și-au trâmbițat puterea asupra țărilor și popoarelor, iar astăzi se plâng că îi dor dinții! Ne-am săturat de ei ca de niște nori care aduc prepelițe în loc de ploaie. Iată, acesta este om înțelept. Dă-i lui coroana!, strigă mulțimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap stă. Însă Tu, Doamne, cunoști înțelepciunea înțelepților și domnia muritorilor. Acum am învățat prin pătimire că nu este alt împărat afară de Tine. Sufletul nostru însetează de împărăția Ta și de domnia Ta. Rătăcind de colo-colo, oare n-am fost destul de defăimați și de răniți, noi, urmașii vii de pe mormintele micilor împărați și împărății? Noi ne rugăm Ție acum să vii în ajutorul nostru.Vie împărăția Ta la arătare - Împărăția înțelepciunii, a Părinției și a Puterii Tale! Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă casa în care Tu să fii gazda, iar noi - oaspeții Tai. Vino, împărate, tronul gol Te așteaptă! Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia - frumusețea. Ne-am săturat de alte împărății; de aceea Te și așteptăm acum, Mare Împărate, pe Tine și Împărăția Ta!

Natalia Dinu Manoilescu: "Vie Împărăția Ta"; și această cerere poate surprinde. Mântuitorul Însuși va spune ucenicilor Săi: "Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția" (Luca 12, 32). Împărăția este dar dumnezeiesc și totuși suntem îndemnați a ne ruga pentru sosirea acesteia. Pare că Dumnezeu așteaptă ca noi să-L rugăm să grăbească venirea noului eon. Cu cât vor fi mai mulți aceia care vor implora cucernic ca Împărăția să le fie dăruită, aspirând la depășirea actualei etape și la trecerea definitivă în perioada eshatologică, cu atât mai repede va sosi Împărăția Tatălui.

Olivier Clement: După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iată-L și pe Duhul Sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "Vie Împărăția Ta" prin "vie Duhul Tãu cel Sfânt". Să vină Duhul tău cel Sfânt si să ne împărtășească de Împărăția Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tău, lumina Ta, viața Ta, puterea Ta, bucuria Ta... toate acestea înseamnă un singur lucru. Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Hristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea morții. Lumea în Hristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenușă, învelișul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărăția ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepărtând zgura și cenușa. Căci Împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează Parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din Parusie. Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciți. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșnește într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" și "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează ș când, notează Franz Rosenzweig, "individul renunțând la cele din urmă rămășițe ale individualității sale și întorcându-se la origini, Sinele se trezește la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."

În toate aceste momente, și se cunosc și multe altele, Împărăția ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de ușor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai paști, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorința dispare; mai sunt numai chipuri, și chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pământul e sfânt, e o taină, și stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngerești. Să fim bine înțeleși. Există o apropiere narcisistă, grotesc sau tragic avidă de plăcere, de pofta de a fi. Aici se combină cele două patimi de căpătâi, lăcomia trupului și mândria cugetului... omul riscă atunci să se descompună, cum spunea Kirkegaard, în "mici eternități de plăcere". Din ființe și lucruri, el nu vede - și aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidența simțurilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plăcerea, bucuria de a fi, resimțite cu o anumită distanțare interioară, cu recunoștință, în respectul pentru ființe și lucruri și în sfințirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepătimașă, în sensul ascetic al cuvântului "patimă", adică neidolatră. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției... Ritmul respirației - "să respiri, o, nevăzut poem!", spune Rilke -, mireasma pământului dupã furtună, nesfârșită, isihasta răsucire și dezrăsucire a valurilor și a nebuloaselor, "cântarea cântărilor" unei mari și nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției.

Actul creator care generează frumusețea și iradiază viață și iubire, surâsul unui copil foarte mic, care își descoperă existența în mirosul, privirea și vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos - care se rezumă în iubirea de Dumnezeu și în iubirea pentru aproapele și pentru tine însuți: e atât de greu să te accepți - și totuși: "iubește-ți aproapele ca pe tine însuți" -, poruncile lui Hristos ne apar ca niște căi ale responsabilității și comuniunii.

Revelatia Împărăției constă cu adevărat în aceea că nimic nu este mai presus de persoanã și de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevăr, frumusețe, încetează de a mai fi niște legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare. Și dacă nu reușești să "păzești poruncile", nu te considera niciodată pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rușinea și decăderea ta, se află Hristos. Întoarce-te către El, lasă-L să te iubească, să-ți dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjești la suprafață, inima e cea care trebuie să se transforme.

Nici măcar nu trebuie să începi prin a încerca să-L iubești pe Dumnezeu, ci numai să înțelegi că El te iubește. Și dacă iubirii i se răspunde cu iubire, dacă inima profundă se trezește, atunci însăși viața lui Hristos, adică suflarea Duhului va crește în tine. Va trebui numai, și chiar o vei dori de acum încolo, să îndepărtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupă izvorul din străfundul sufletului tău. Va trebui, la un moment dat, să respiri mai profund decât aerul acestei lumi, "să respiri Duhul", cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sãă întâlnească, să elibereze, să exprime geamătul creației, așteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune că e în lăuzie, în facere: cosmogeneză și, de la Întrupare încoace, hristogeneză (de ce n-am relua, în afara unei sistematizări contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet...

 

Surse bibliografice

  1. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
  2. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
  3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Colecția PSB 23, Ed. IBMBOR, Buc. 1994;
  4. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
  5. Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Ed. Deisis, Sibiu 2001;
  6. Pr. Alexander Schmemann, Our Father, Ed. Seminarului Sf. Vladimir, New york, 2002;
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2
  8. Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed Predania
  9. Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
  10. Olivier Clement, Trei rugăciuni - Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia


Sfânta Tradiţie şi ereziile
Trupul Mântuitorului după Înviere

 

 

Într-una din aparițiile Sale în fața Ucenicilor, văzând că în inima acestora se aflau îndoieli în ceea ce Îl privea, Hristos a spus: Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am (Luca 24,39). De aici ne dăm seama că Hristos avea trup, deci nu era doar în imaginația Ucenicilor, dar Trupul Său nu era ca mai înainte.

Se cunoaște faptul că, prin întruparea Sa, Hristos a luat fire omenească și S-a făcut om desăvârșit, luând, desigur, asupra Sa și așa-numitele patimi nepăcătoase, între care, posibilitatea ca trupul să sufere vătămări, moarte84, foame, sete, oboseală, somn etc. După Înviere, însă, Hristos a lepădat toate aceste patimi firești, adică „vătămarea trupului, foamea, setea, somnul, oboseala și toate cele asemenea lor”. Deși a lepădat așa-zisele patimi nepăcătoase, El a rămas cu trup și cu suflet. Atunci S-a înălțat la Cer, Hristos a luat cu Sine trupul și sufletul, rațiunea și gândul, voirea și fapta. Așadar, El șade de-a dreapta Tatălui cu întreaga fire omenească îndumnezeită. În acest fel, Hristos lucrează și ca Dumnezeu, prin pronie, dar și ca om, amintindu-Și de lucrarea Sa pe pământ și cunoscând că I se închină întreaga făptură rațională (Sfântul Ioan Damaschin).

Trupul înviat al lui Hristos nu mai era supus patimii și morții, ci era înpodobit în slava sfântă, dar „la înfățișare era ca mai înainte” (Macarie Hrisochefalul).

Astfel, chiar dacă a lepădat toate patimile nepăcătoase, a păstrat trăsăturile naturale, „adică înfățișarea exterioară, cum era, cât era, așezarea părului și liniile trupului”. Dacă S-ar fi lepădat și de acestea, nu ar mai fi avut trup adevărat, ci numai o extindere a acestuia sau o ieșire din canoanele firii omenești (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Prin întrupare, Hristos nu a ieșit din canoanele firii omenești. În același fel, dupa Învierea Sa, trupul omenesc îndumnezeit nu a trecut peste cele ce sunt firești naturii umane, adică nu a eliminat trăsăturile omenești. Acest lucru a avut loc deoarece, după „unirea celor doua firi total diferite, trăsăturile acestora au rămas neschimbate” (Sfântul Ioan Damaschin). De altfel, acesta este și motivul pentru care, deși Se află în Ceruri, Hristos este înfățișat de Biserică cu trup. În Ceruri, Hristos nu are nici carne, așa cum o știm noi, dar nu este nici fără trup sau fără materie, ci este pe undeva pe la mijloc (Sfântul Grigorie Teologul). El are trup duhovnicesc, nesupus stricăciunii, care totuși, este trup. Hristos va rămâne în veac Dumnezeu-Om, pentru că, de când s-au unit, cele două firi ale Sale sunt nedespărțite.

În plus, și sufletul lui Hristos știe fără vreo îndoială că este unit în ipostas cu Dumnezeu Cuvântul și că este închinat și slăvit alături de Dumnezeu, nicidecum ca un simplu suflet (Sfântul Ioan Damaschin).

Așadar, lepădându-se de moarte și de patimile nepăcătoase, trupul înviat al lui Hristos a rămas trup duhovnicesc, asemenea lui Dumnezeu, însă descriptibil și având toate trăsăturile caracteristice pe care le avusese înainte. El străbătea distanțe uriașe în interval de secunde, intra și ieșea prin ușile închise și a ieșit prin „mormântul închis”, fiind însă trup adevărat, nu o fantomă. De multe ori, Hristos nu era înțeles de Ucenicii Săi, care Îl considerau un om obișnuit, deorece El nu voia să Se descopere. Hristos Se descoperea numai atunci când voia, iar ucenicii recunoșteau că El este Domnul.

—————————————————

84 Nu însă și stricăciunea, adică descompunerea trupului după moarte, deoarece Trupul lui Hristos era unit cu Dumnezeirea.

Sursa: Marturie Atonita



Un amestec religios intre ortodoxia romaneasca si paganismul dacilor - Răzvan Dragoş

Un proiect monstruos care arata un fals nationalism a fost realizat de catre artistul plastic valcean - sculptorul Ivan Jinaru. Proiectul  pare a fi un kitsch de nuanta New-Age-ista care promoveaza amestecul religios dintre ortodoxie si zalmoxianismul pagan al zeilor dacici.

 

Autorul l-a intitulat: "Deceneu si dacii". Acest proiect imita columna lui Traian si se vrea asezat in Bucuresti, tocmai in fata cladirii Parlamentului Romaniei. In centru are o columnă înaltă de 33 de metri, deasupra căreia se află Deceneu și statuile laterale ale lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ferdinand I, Burebista, Constantin Brâncuși, Mihai Eminescu și George Enescu. In acelasi proiect sunt introdusi duhovnicii ortodocsi Iustin Parvu si Arsenie Boca. Printre sustinatori il gasim si pe ezoteristul Dorel Vișan alaturi de alti cantareti de muzica populara.
Proiectul este mult mediatizat in mediile ezoterice si pentru promovarea lui s-a folosit un cuvant al istoricului si teologului Dan Zamfirescu. Din pacate nu se relateaza sursa pentru a se putea verifica daca citatul exista in realitate si daca este pus in contextul real din care a fost preluat. 

 Ideea de a se ridica un monument marelui preot dac Deceneu a fost discutată cu un mare ierarh atunci când a binecuvântat monumentul părintelui Arsenie Boca de la Vaideeni. Inspirația, susținerea și muza acestui monument îi aparține frumoasei mele soții, marea interpretă a folclorului românesc, Mariana Anghel Jinaru. Acest proiect s-a construit, aș putea spune, în Postul Mare al anului 2014, când am însoțit-o la concertele de pricesne, pe care le-a ținut în țară cu ocazia Învierii Mântuitorului, a declarat pentru AGERPRES domnul Ivan Jinaru. Din aceasta declaratie se observa ca autorul proiectului se foloseste de imaginea Bisericii Ortodoxe. Spune ca ideea a fost discutata cu un arhiereu ortodox, dar evita sa dea numele si raspunsul inaltei fete bisericesti. Deoarece nu ii da numele, nu putem verifica daca informatia este reala.

A-l asocia pe Deceneu si zeii dacilor cu sfintii si duhovnicii Bisericii Ortodoxe este dovada unui sincretism religios. Proiectul arata inselarea spirituala in care se afla autorul precum si modul in care acesta incearca sa promoveze amestecul conceptiilor religioase ce sta la baza curentului neopagan din Romania. Acest curent este tot mai des promovat in mediile ezoterice sub simbolul "stramosilor nostri dacii". Astfel, o mare parte a ezoteristilor din Romania promoveaza ideea intoarcerii la credinta in Zalmoxe, sub pretextul ca "asa au crezut stramosii nostri dacii".
sursa: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/


Preoţi şi mireni de-ai voştri vin la noi! - Iosif Badiu (Huedin)

Acestea sunt cuvintele de „biruinţă” ale neoprotestanţilor, grăite către creştinii ortodocşi, arătându-şi astfel bucuria pentru păruta lor „bogăţie” numerică. Biserica neoprotestantă vede un bun câştig în venirea la adunarea ei a celor ce au fost, cu puţin timp în urmă, slujitori şi mireni rugători în Biserica Ortodoxă. Aceştia merg acolo (şi) cu unele informaţii, e drept, „neclasificate”, întâi justificatoare şi apoi acuzatoare, privind „rânduielile obositoare şi restrictive” impuse lor.

Preotul, călugărul şi mireanul, aflaţi în căutarea vieţii veşnice, îşi îmbracă motivarea plecării de la ortodoxie în istorioare „credibile” (convingerea este a lor), mai ales că hotărârea aut luat-o (şi) cu inspiraţie „din văzduh”, nu numai „ajuaţi” de viitorii lor „fraţi”. Printre alte „motive” e şi acesta: nu li se mai potrivesc nici gândurile şi nici „cărările” spre împărăţia cerurilor, cu ale celor ce nu demult le-au fost „fraţi buni”, şi de Tată şi de mamă, duhovniceşte vorbind. Se alipesc de cei care le vor fi doar fraţi de Tată, căci ei nu o acceptă ca mamă pe Maica Domnului. Din înfierea divină şi tainică, făcută pe Cruce de Fiul lui Dumnezeu (In.19,26-27), nu pricep nimic. Că nu vor sau nu pot, aceasta doar Bunul şi Milostivul Dumnezeu ştie.

„Vestea” din titlu se cuvine a fi atent analizată şi bine cântărită, şi a cunoaşte câte ceva din trecutul de păstori şi păstoriţi al celor mult iubitori de „pelerinaje” confesionale, şi a vedea scopul real al călătoriei lor spre „zările luminoase”. Poate, interesul material are întâietate, poate că nu.

Răspunsul potrivit al creştinului ortodox, întâmpinat cu ştirea de mai sus, ar fi (şi) acesta: Dacă mă întristez că au venit la voi, mă şi bucur că au plecat de la noi aceia cărora li se potrivesc, ca o mănuşă, cuvintele scripturistice: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi, căci de-ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi” (1In.2,19a). Da, alegerea e a lor, părerea de rău, poate, tot a lor. Posibila rătăcire a multor cititori în Sfânta Scriptură stă ascunsă în aceste versuri: Mulţi citim aceeaşi Carte, / Dar pricepem diferit, / De-aceea, drumul se împarte / În cărări fără sfârşit, / Ce ne duc spre asfinţit.

Părăsirea Bisericii de către preot şi unii mireni poate fi socotită un „accident pastoral”, dar denigrarea acesteia, după ce au plecat din ea, seamănă cu vestirea „morţii”, ca o urmare dureroasă a accidentului, moarte căutată „cu lumânarea”, dar neluminată şi necunoscută de cei mai mulţi. Ba chiar e dovada unei regretabile neînţelegeri a misiunii preoţeşti, ce i-a fost încredinţată păstorului de suflete. A lua în derâdere Biserica Ortodoxă, Maica noastră spirituală, este un mare păcat pentru orice fiu al ei. Dacă cineva crede că a găsit o scuză, acela să ştie că poartă pe umeri povara unei grele acuze. E drept, misiunea (nu profesia) de preot şi duhovnic cere multe sacrificii şi are grele răspunderi. Le ştie doar acela care trăieşte deplin şi răspunzător bucuria Sfintei Taine a preoţiei, primite prin punerea mâinilor arhiereşti. Cred că aceia care nu-şi asumă aşa ceva, caută o viaţă comodă şi lipsită de prea multe griji. Oare, o vor găsi? Biserica pe care au părăsit-o îi va mustra tainic, dar cu milă, ca o mamă bună ce le-a fost. Numai de-ar avea curajul recunoaşterii şi putera unei reevaluări duhovniceşti. Căci „cine nu are ca Maică Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată, spun Sfinţii Părinţi. „Fără Dumnezeu toate sunt îngăduite”, spunea cineva.

Preoţii, călugării şi mirenii care nu vor să mai fie ortodocşi, devin imediat mari povestitori şi vestitori, bucurându-se de laude şi atenţii sporite, poate nu şi meritate, la amvonul bisericii care i-a adoptat ca fii ai ei. Lauda şi prezenţa la amvon ţine până când un alt „fiu nemulţumit” îşi anunţă sosirea. De aceea, amvonul nu-i va „odihni” prea mult timp trupul, nici auzul nu îi va fi desfătat cu multe vorbe măgulitoare. Altul va veni să-şi spună „povestea” vieţii sale, bogată în curiozităţi molipsitoare. Nu putem şti dacă e bogată şi în adevăr. Oricum, aflarea lui nu este la îndemâna oricui. Nici nu se vrea.

Membrii Bisericii neoprotestante nu-şi obosesc mîna făcând semnul Sfintei Cruci şi nu-şi răcesc buzele sărutând Evanghelia şi icoana şi crucea de pe tetrapod; nu-şi chinuie memoria cu sărbătorile ortodocşilor şi nu-şi obosesc picioarele mergând spre locuri cu Sfinte Moaşte, uitând că oasele lui Elisei au înviat un mort, aruncat în mare grabă peste ele (IVRg.13,21). Ei afirmă că această minune este o întâmplare. Ba, se pare că în sărbători lucrează cu mai multă poftă. Nu că ar fi rău să lucreze omul, dar a aduce laudă şi rugăciuni unui sfânt, în acea zi de sărbătoare, cunoscând cum şi-a încheiat el viaţa, cred că e spre folosul oricărui rugător creştin. Cei care lucrează în sărbători afirmă că este mai de folos pentru sufletul omului să muncească, decât să-şi cheltuie timpul în tovărăşia celor iubitori de palavre, „încălziţi” la focul alcoolului, domolit, din când în când, cu puţină apă plată. Da, ei au dreptate, dar cei care nu sunt ocupaţi cu munca, oare, trebuie să se odihnească la cârciumă şi să plece de acolo „obosiţi” de tăria din pahar?. Dacă aceştia n-au timp pentru Dumnezeu, se cuvine să ne rugăm noi pentru ei, parafrazând cuvintele poetului Ion Minulescu, din poezia „Rugă pentru ultima rugă”: Dă-le, Doamne, darul să schimbe vinu-n apă vie. Ortodocşii simt sărbătorile ca pe un timp potrivit pentru odihna trupului şi bucuria sufletului, odihnă şi bucurie date de lucrarea rugăciunii şi de gândul la Bunul Dumnezeu. E drept, pădurea are şi uscături. Uscăturile se aruncă în foc, iar pentru lemnul verde se cuvine să ne rugăm şi să ne îngrijim, spre creştere şi rodire, precum s-a rugat vierul pentru smochinul neroditor (Lc.13,6-9).

Ortodocşii care vor să devină membrii Bisericii neoprotestante, după o aentă evaluare a vredniciei lor, sunt „rebotezaţi”, după rânduiala de acolo. Ba chiar participă la ore de cateheză, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele biblice. Astfel, catehumenii de circumstanţă află despre Domnul Iisus că a mai avut fraţi şi surori, că Maica Lui nu a rămas fecioară, de vreme ce a născut alţi copii. Fraţii „rezidenţi” sunt ajutaţi să opereze în textele biblice cu bisturiul unei „logici” ce nu dă greş. În temeiul acestei logici tari ca piatra, ca să nu zic împietrită sau învârtoşată, cred în ceea ce nu află scris în Sfânta Carte, căci nimeni dintre neoprotestanţi n-a putut să-mi arate unde este scris - în Sfânta Scriptură, nu în logica lor păgubitoare - că Maica Domnului a mai născut pe altcineva, în afară de Sfîntul Prunc Iisus. Şi nu cred nici că Maica Domnului e mijlocitoare între om şi Fiul său. Oare, la nunta din Cana Galileii n-a mijlocit ea între slujitorii nunţii şi Domnul Iisus? Şi poetul Dan Verona, în poezia „Învierea la porţile Răsăritului”, este de partea acestui crez ortodox, prin versurile: Rugămu-ne ţie Maică Fecioară / Pune cuvânt la Mieluşelul iubit / Să nu rămânem la uşa împărătească, afară / Că ai lui sunt şi degeraţii din Răsărit. Nu mijlocitoare se arată a fi ea, când zice: „Faceţi orice vă va spune” (In,2,5b)? Slujitorii nunţii o ascultă pe Maica Domnului, şi Fiul îşi ascultă Maica. Virtutea ascultării îşi arată rodul chiar în săvârşirea primei minuni hristice, aceea de a schimba apa în vin, deşi „încă nu venise ceasul Său”.

Preotul care îşi îndemna enoriaşii să aducă cinstire Maicii Domnului, va putea trăi în uitarea şi tăcerea deplină, privind-o pe Fecioara care „a aflat har la Dumnezeu” (Lc.1,30), fără a avea nici cea mai mică mustrare de conştiinţă? Întrebarea are răspuns, iar cititorul Sfintei Scripturi îl poate intui.

Multe alte argumente s-ar putea aduce în favoarea celor cu privire la puterea crucii, la fecioria Maicii Domnului, la săvârşirea unor minuni prin rugăciuni în faţa icoanelor şi prin atingerea Sfintelor Moaşte de către cei ce-şi pleacă genunchii inimii, cu credinţă. Dar Îl rog pe Bunul Dumnezeu să oprească lucrarea „condeiului” meu, în ogorul scrisului, acum şi aici, pentru a nu sminti pe unii fraţi, iertători sau nu. Căci, dacă Arhanghelul Mihail n-a rostit cuvinte de ocară şi de judecată asupra diavolului, când se certa cu el pentru trupul lui Moise (Iuda,9), cu atât mai puţin este îndreptăţit omul să-l judece pe semenul său. Judecata este a lui Dumnezeu şi răsplătirea tot a Lui.

Ajută-ne, Doamne, să rămânem în credinţa ortodoxă, în care ne-am născut, şi să lăsăm timpului în care trăim o portiţă deschisă spre veşnicia vieţii, păzind poruncile Tale.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sfintele mironosițe și femeile creștine de astăzi - Arhim. Sofian Boghiu

 

Dupa cum știți, Duminica a treia după Înviere este Duminica femeilor Mironosițe, a credincioaselor, a gospodinelor, celor care întrețineți viața în familie și în lume. Trebuie să fiți fericite că aveți din partea lui Dumnezeu o atenție deosebită. Și iată, prin Maica Domnului și prin sfintele femei purtătoare de mir, și dumneavoastră aveți cinstea aceasta de a avea o Duminică în an, în care sunteți cinstite în chip deosebit. Dumnezeu să vă înmulțească harul și darul Sfântului Duh și darul dragostei creștine să fie cu adevărat cu dumneavoastră, ca să fiți ce trebuie să fiți, să întrețineți căldura creștină în familie și buna înțelegere. Pentru că în familie cunoașteți ce dezastru este astăzi. Nu le mai amintim pentru că știți dumneavoastră mai bine decât mine.

De aceea, cei care veniți la biserică, care vă rugați lui Dumnezeu și aici la biserică și acasă la dumneavoastră, dacă vă rugați cu luare aminte, cu dragoste, cu smerenie și cu stăruință, veți avea ajutor permanent din partea lui Dumnezeu și veți fi mângâiate în necazurile dumneavoastră. S-a vorbit și vorbim și astăzi despre Duminica aceasta a sfintelor femei purtătoare de mir. Nu uitați că dumneavoastră, toate femeile creștine ortodoxe și fiicele dumneavoastră sunteți mironosițele Bisericii Ortodoxe de astăzi și din toate timpurile.

Copilele și tinerele fiice aduc Mir lui Hristos viața lor curată, fecioria, rugăciunea și ascultarea de părinți. Studentele și tot tineretul feminin care vin regulat la biserică, aduc și ele Mântuitorului Hristos, ca un Mir cu bună mireasmă, râvna lor pentru toată fapta bună, milostenia către cei din suferință și ascultarea de părintele lor duhovnicesc. Mamele creștine aduc Stăpânului Hristos cel mai prețios Mir creștin, adică nașterea, creșterea și educarea copiilor lor în frica de Dumnezeu. Iar mamele în vârstă, bunicile și văduvele care sunt nelipsite din sfintele biserici, aduc lui Dumnezeu mirul lacrimilor, al rugăciunilor și păstrează cu sfințenie evlavia ortodoxă pe care o moștenim din moși strămoși.

Iată deci că și dunmeavoastră, fiicele Bisericii Ortodoxe de astăzi, sunteți urmașele mironosițelor din vremea lui Hristos și purtați în inimă buna mireasmă a credinței, a rugăciunii și a iubirii creștine. Numai de veți alerga cu evlavie la biserică împreună cu copiii dumneavoastră, precum alergau odinioară sfintele mironosițe la Mormântul lui Hristos. Despre sfintele femei vă mai pot spune că au fost momente în viața Mântuitorului Hristos, când ele erau mai curajoase decât Apostolii. De pildă, în momentul prinderii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, Apostolii toți L-au părăsit, afară de Sfântul Evanghelist Ioan, iar Petru Îl și trădează și se jură de trei ori că nu-L cunoaște pe Iisus Hristos. Însă femeile, îl urmau de departe, atât la sinedriu cât și pe drumul Golgotei. Îl însoțesc când Mântuitorul cade sub povara Crucii, iar mironosița Veronica Îl șterge cu mahrama, care devine prima icoană cu chipul lui Hristos. Toate mironosițele privesc cum Îl bat în cuie și-L răstignesc între cei doi tâlhari; aud ultimele cuvinte ale Mântuitorului și plâng cu lacrimi amare când Hristos își dă duhul, zicând: Săvârșitu-s-a!

După răstignire, când Apostolii erau ascunși de frica iudeilor, femeile, cu noaptea în cap, se apropie de Sfântul Mormânt ca să ungă trupul Domnului, cum era obiceiul la evrei. Și tocmai atunci când ajung acolo și căutau trupul Domnului, găsesc mormântul Lui deschis și gol, iar un înger le spune că Hristos a înviat, și le arată giulgiul înfășurat alături.

Maria Magdalena, această mironosiță bărbătoasă căreia Iisus îi scoate șapte duhuri din ființa ei și o face cea mai aprigă apărătoare a creștinismului și mărturisitoare a lui Hristos, plângea la mormânt când celelalte femei plecaseră. Ea căuta trupul Domnului, însă mormântul era gol. Apoi întâlnește pe cineva la mormânt și credea că este grădinarul. De accea îl întreabă: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica (Ioan 20, 15). Atunci acel grădinar, Care era Iisus Hristos, îi spune pe nume: Maria! Tonul pe care l-a folosit Iisus Hristos, accentul cu care a spus, au făcut ca Maria să-L recunoască. Deși era același Iisus Hristos în carne și oase, cum Se arată El mai târziu către Apostoli, însă avea ceva schimbat. Fără îndoială era înfățișarea Sa dumnezeiască, chipul Său transfigurat. De aceea nu era recunoscut decât de cei care aveau cu adevărat inima curată și ochi inimii luminați.

Atunci Maria L-a recunoscut și a căutat să se apropie de El. Și Iisus i-a spus: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru! Nu după mult timp, Mântuitorul se arată ucenicilor Săi în Galileea, pe muntele Eleonului. Acolo avea să-i găsească Iisus pe Apostoli adunați după înviere.

Iată deci, că aceste sfinte femei au fost în preajma lui Iisus cel înviat, care Se arată din când în când, ca să-i obișnuiască pe toți cu trupul Său înviat, pentru că era o mare minune, căci până atunci nimeni nu văzuse un trup înviat. Este vorba despre Hristos, Care a fost mort cu trupul și dovedit ca mort, pentru că a fost răstignit pe Cruce. Apoi s-a făcut această verificare, împungând ostașii cu sulița în coasta Lui, din care a ieșit sânge și apă, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 19, 34). Semnele mortului te lăsa convins că era mort. De aceea au predat trupul lui Hristos, în mâinile lui Iosif și Nicodim ca să-L îngroape.

Ei Îl pun în mormânt pe Iisus Hristos, pecetluiesc mormântul cu o lespede foarte grea, ca să nu poată niciun apostol să-L caute și să-I fure de acolo. Dar, cu toate aceste măsuri, Iisus răzbește pietrele groase și grele și, prin înviere, iese afară cu dumnezeiasca Sa putere, încât îi încredințează, în timp de patruzeci de zile, pe Apostoli și pe femeile mironosițe și pe alte sute de persoane, că Iisus Hristos a înviat din morți. Astfel Hristos, prin înviere, este o garanție a învierii noastre. Pentru că așa cum Iisus Hristos a înviat din morți, cum spune Sfântul Apostol Pavel, așa și noi vom învia din morți.

Deși mergem cu trupul în mormânt și ne acoperă cu țărână și ne mănâncă viermii, încât trupul se transformă în praf și pulbere, această pulbere va învia și se va reface trupul nostru și vom fi ca și acum, aceleași persoane; și ne vom uni cu sufletul viu și vom forma același om, același bărbat, aceeași femeie care am fost și pe pământ și, după faptele noastre bune sau rele, vom trece dincolo, la judecata lui Dumnezeu, și vom petrece veșnicia întreagă așa cum ne-am dus viața în aceasta lume.

 

Părintele Sofian Boghiu

sursa foto: theologhia.wordpress.com




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfânta Taină a Spovedaniei – terapia sufletului - Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean

 

În Biserica Ortodoxă, care este trupul real al lui Hristos, există bogăția harului și a lucrării lui Dumnezeu, prin care avem posibilitatea să vedem traumele sufletului, să le vindecăm prin Sfintele Taine și prin asceză și să fim ridicați la cea mai mare înălțime a umanului, să ajungem la unirea cu Dumnezeu. Aceasta se întâmplă dacă prin voința noastră liberă, prin libertatea noastră, ne vom afla pregătiți pentru primirea darului inspirației care purcede din harul dumnezeiesc.

Faptul ca omul poate fi vindecat se află în legătură cu existența Bisericii, care este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Biserica nu este o comuniune nevăzută, ci e comunitatea eclesială în care omul dobândește iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni și respinge iubirea egoistă de sine, care este indisolubil legată cu ura de Dumnezeu și de oameni. Omul, pentru a se vindeca de iubirea de sine egoistă, trebuie să depășească individualismul și să vină în relația comuniunii cu ceilați. Tocmai această comuniune este reușită în interiorul Bisericii, care salvează toate caracteristcile comunității. Din această perspectivă Biserica poate fi numită spital. În interiorul Bisericii, omul dobândește relații corecte cu Dumnezeu, cu oamenii, cu creația. De aceea după tradiția ortodoxă, boala este tulburarea relațiilor dintre acești trei factori, în timp ce sănătatea este relația corectă a omului cu acești trei factori.

În interiorul Bisericii, omul elimină/depășește suferința și moartea, care sunt cauzele născătoare ale tuturor problemelor existențiale. În Biserică, omul ar trebui să se raporteze la prezența celor trei "C": comunicare, comuniune, cuminecare, respingând individualismul personalist care pierde din vedere întâlnirea reală cu aproapele. De aceea pentru Biserică terapia nu poate fi psihologică sau etică, ci ontologică, din moment ce constă în depășirea morții.

Având ca element de bază prezența neîntreruptă a lui Dumnezeu în Hristos în realitatea istorică, creștinismul oferă omului posibilitatea îndumnezeirii, precum știința medicală oferă posibilitatea păstrării sau refacerii sănătății sale, însă în ambele situații se impune o anumită procedură terapeutică și un anume mod de viață. Vindecarea, în Ortodoxie, este strâns legată de traseul omului spre sfințenie.

Trăindu-ne viața în Hristos, noi ne pregătim să întâmpinăm sfârșitul istoriei, experiind astfel viața așteptată după a doua venire a lui Hristos. În creștinism, viitorul e trăit în prezent, iar Împărăția cerurilor începe în viața aceasta. Sfinții Părinți ne spun că Împărăția lui Dumnezeu este Harul Dumnezeului treimic – viziunea lumii necreate.

Părintele Ioannis Romanides, în lucrarea sa "Teologia Patristică", definea Ortodoxia ca disciplina terapeutică ce vindecă personalitatea umană. Ea diferă de celelalte științe prin faptul că cel ce a fost vindecat devine automat el însuși terapeut. Însăși aplicarea disciplinei terapeutice asupra sa devine mijloc de vindecare a celorlați. Părintele mitropolit Hierotheos Vlachos avea să aducă unele precizări la această afirmație a lui Romanides spunând că atunci când cineva găsește un terapeut ortodox și se vindecă, acest lucru se realizează în măsura în care terapeutul ortodox lucrează ca membru al Bisericii, și terapia este indisolubil legată de Sfintele Taine și de viața liturgică a comunității. (...)

Astăzi se vorbește de schimbarea modului de abordare avieții, de schimbarea mentalității, de schimbarea confesiunii și credem că ele sunt sinonime cu pocăința. Atăzi în Ortodoxie pocăința se identifică doar cu acceptarea lui Hristos. Adică Îl acceptăm pe Hristos și, întrucât Îl acceptăm, mergem la Biserică, aprindem câte o lumânare, ne facem băieți de treabă, ne ducem, dacă suntem la vârsta copilăriei, la școli parohiale de catehizare sau, dacă suntem adulți, la vreo manifestare religioasă și s-ar presupune că trăim în metanoia, că ne-am pocăit. Sau dacă am făcut un oarecare rău în viața noastră și am arătat oarecare părere de rău și ne-am cerut iertare, socotim că aceasta este pocăința. De fapt, acest lucru este pur și simplu regret. Regretul este începutul pocăinței. Nu se curăță sufletul omului cu un simplu regret. Curățirii de patimi a sufletului îi premerge frica de Dumnezeu și pocăința, care nu încetează în decursul stadiului de curățire și care se săvârșește odată cu dumnezeiasca luminare, adică cu luminarea minții omului prin Harul Sfântului Duh.

Într-o lume căzută și păcătoasă, un aspect extrem de important al personalității noastre este nevoia de pocăință, de a ierta, de a fi iertați. Procesul de a a duce la lumină ceea ce este ascuns este decisiv, după povățuirea duhovnicească. De fapt, acesta este și principiul în psihoterapia modernă, însă Părinți ipustnici l-au gândit nainte de Freund și Jung.

Există o apoftegmă a părinților pustiei din Pateric: "Dacă te tulbură gânduri necurate, nu le ascunde părintelui tău duhovnicesc și osândește-le. Cu cât cineva tăinuiește mai mult gândurile sale, cu atât ele se înmulțesc și capătă putere. Însă un gând rău, atunci când e descoperit, pe loc e nimicit. Dacă ascunzi diverse lucruri, ele vor avea mare putere asupra ta, însă dacă vei vorbi despre ele înaintea lui Dumnezeu, în prezența altuia, atunci acelea se vor veșteji, pierzându-și puterea."

Ne străduim atât de mult să nu fim aflați niciodată. Ne străduim să nu fim aflați ca păcătoși, unul față de altul, și încercăm să nu fim aflați nici de Dumnezeu, deoarece căutăm mereu căi convenționale de a reglementa lucrurile în ceea ce ne privește. Biserica primelor veacuri era ancorată în sentimentul de unitate, de a aparține celuilalt și lui Hristos, sentimentul că Trupul lui Hristos, care este Biserica, nu trebuie să fie vătămat sau desfigurat de necredința omului. Așa se explică cum a fost cu putință spovedania publică, singura formă de spovedanie folosită universal în primele veacuri de creștinism.

Mitropolitul Antonie de Suroj explică pe larg modul în care a avut loc acets tip de mărturisire și ce implica el. Atunci când omul dorea să se spovedească pubic trebuia să se pregătească. Cu excepția procesului lăuntric care-l aducea la pocăință, el trebuie să se pregătească prin rugăciune și post, prin toate exercițiile spirituale care-i hrăneau luarea-mainte și-l ajutau să-și stăpânească trupul. Însă și comunitatea care urma să primească spovedania trebuia să se pregătească. Oamenilor li se spunea ce urmează să se petreacă și ei, la rândul lor, trebuiau să se pregătească prin post și rugăciune pentru ca, privind propriul suflet, să se poată judeca pe ei înșiși stând înaintea judecății lui Dumnezeu; iar atunci când venea ziua spovedaniei, avea loc o întâlnire, nu o judecată. Era o reintegrare – nu doar a persoanei care păcătuise în cadrul comunității, ci o reintegrare a întregii comunități în sensul redobândirii unei integrități care fusese pierdută prin păcat, prin căderea unuia dintre membrii săi.

Era, prin urmare un act ce nu ținea doar de mântuirea personală, ci Îl privea și pe Dumnezeu și pe toți ceilalți, de a se întoarce și de a fi reintegrat; era un act de credință, un act de devotament și loialitate față de Dumnezeu și de ceilalți, iar nu pur și simplu un act prin care omul care greșise se îndreptățea singur. Trebuie recuperat acest sens de unitate și deplinătate. Pe lângă acesta ar fi necesar să recuperăm sentimentul că păcatul nu este ceva ce afectează doar o singură persoană, ci Trupul întreg al omenirii și să înțelegem că păcatul contează pentru întregul Trup, nu doar în ceea ce privește solidaritatea afectivă de prietenie, ci la un nivel mult mai profund.

Dacă modelul prim, cu penitența publică, este cu precădere juridic, al doilea model, cu povățuirea duhovnicească, este mai terapeutic. Începând cu veacul al IV-lea, odată cu numărul mare de creștini, sistemul pentienței publice a fost folosit din ce în ce mai puțin. Într-o comunitate creștină mai largă, încrederea care exista în primele secole ale Bisericii s-a diluat. Discutarea în public, prezența comunității, a păcatelor membrilor ei a devenit pricină de poticnire și a devenit o întâlnire personală preot penitent.

O întrebare pe care ar fi necesar să ne-o punem când vorbim de Taina Spovedaniei ar fi legată de modul în care ne raportăm la aceasta. Ne gândim la mărturisire în termeni juridici sau terapeutici? Vedem păcatul, în primul rând, ca pe o încălare a legii sau îl vedem ca pe un simptom al bolii lăuntrice? Accentuăm în principal "legarea și dezlegarea" sau vindecarea? Venirea la mărturisire este ca mersul la tribunal, sau ca la spital? Chiar dacă cele două căi par diferite ele se întrepătrund rămânând ca harul lui Dumnezeu să lucreze în duhovnic puterea vindecătoare a discernământului.

Părinții îndumnezeiți, cu discernământ, lucrează mai mult ca medici care-l vindecă pe om decât ca sfătuitori juridici și legislatori. Văd boala oamenilor concreți și înceracă să-i vindece, să-i ajute să dobândească ochi bun și, în continuare, să-i lase să înainteze pe drumul lor. Nu forțează libertatea fiilor duhovnicești, din moment ce nu au intenția de a dobândi fani. Le indică ținta înaltă la care trebuie să ajungă, din moment ce aceasta se leagă intim de ontologia existenței lor, le indică încă și mijloacele terapeutice și îi ajută în momentele de slăbiciune.

Principiul fundamental al terapiei este acela potrivit căruia traumele care sunt mărturiste se vindecă. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniștea va inunda sufletul și trupul. Pocăința este acea cotitură a vieții, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune față în față cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă și de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu, dar că Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși.

Pocăința ca Taină se deosebește de pocăința ca virtute și stare. Ca virtute, pocăința o are fiecare om care are conștiința păcătoșeniei și dorința de îndreptare. De exeplu: a avut-o Adam după căderea lui în păcat; este binecunoscută pocăința regelui David, după îndoitul păcat al uciderii și al adulterului, care până la sfârșitul vieții și-aplâns păcatul spunând: "fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea" (Ps. 50); să nu uităm de admirabilul exemplu de pocăință al sfintei cuviose Maria Egipteanca și, nu în ultimul rând, de toți sfinții Bisericii care, de la o viață supusă păcatelor, s-au întors la Dumnezeu cu pocăință.

 

Sursa: Articol publicat în Telegraful Român, Nr. 41-44, 1 și 15 noiembrie 2014; Foto: parma-imola.cerkov.ru



Rostul suferinţelor - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

„Suferinţa e singura condiţie
de purificare a sufletului”
(Părintele Arsenie Boca)

Oare cine în viaţa asta e lipsit de suferinţe? Nu există suflare de om să nu le aibă, fiindcă suferinţele sunt ca un atribut obligatoriu al vieţuirii pământeşti. Ele sunt sprijinitoarele credinţei şi purificatoarele sufletului, fac să se reverse asupra păcătoşilor mila lui Dumnezeu şi totodată îndepărtează de la ei păcatele din cauza cărora au ajuns să sufere. Căci acei care-s în suferinţă, se căiesc mai tare ca de obicei de păcatele şi greşelile ce le-au săvârşit în viaţă, şi cu umilinţă se roagă la Dumnezeu să fie iertaţi. Deci dau dovadă de pocăinţă, iar ea, pocăinţa, dimpreună cu rugăciunea, face să se reverse asupra oamenilor necăjiţi mila Domnului, şi asta lor le aduce mare uşurinţă de păcate. Mai mult ca atât, în sufletul cu durere apare şi nădejdea în mântuire, ceea ce dovedeşte că persoana respectivă îşi îndreaptă voinţa spre cele duhovniceşti. O asemenea stare le este proprie absolut tuturor acelora care suferă, fie că au de suferit de o boală sau de alta, de o oarecare umilinţă sau nedreptăţire; sau o clevetire, o defăimare le-au provocat dureri; însă nici pe departe nu toţi aceştia, ba chiar foarte puţini dintre ei, îşi dau seama de adevăratul rost al suferinţelor – acela de a purifica sufletul! Şi, neînţelegând omul de ce l-au năvălit suferinţele, devine nemulţumitor şi cârtitor faţă de toţi şi de toate, pomenindu-se de la aceasta cu luminosul dar al mântuirii ce i-l întindea Dumnezeu, dispărut şi, poate chiar pentru totdeauna, cu totul pierdut. Că nemulţumitului i se ia darul!

Ce îl face, totuşi, pe om să fie neîngăduitor faţă de suferinţele sale, cu nemaipomenită îndrăzneală să fugă de ele? Asta e firea lui, care mereu tânjeşte după plăceri şi viaţă uşoară, care neglijează înfrânările, uitând de orice măsură a poftelor şi desfătărilor trupeşti şi răsfăţându-se în mulţimea dorinţele egoiste. De vreme ce eu-lui i se slujeşte cu nespusă ardoare, cu bună seamă că se creează condiţii întru totul favorabile pentru sălăşluirea diferitelor vicii în fiinţa omenească. De, şi-o face omul cu mâna sa!

Sfinţii Părinţi, neobosit săvârşind fapte de milostenie sufletească faţă de aproapele, ne explică clar rostul suferinţelor în viaţa omului creştin. Rostite din inimă curată, toate sfaturile lor fac parte din milostenia sufletească. Ele întotdeauna parcă ar fi leac tămăduitor pe rănile sângerânde ale sufletului. Afară de asta, mai servesc şi ca ajutor duhovnicesc în întărirea puterii de voinţă, a răbdării şi smereniei, a întregii noastre credinţe. Fac să pătrundă în suflet liniştea care ne împrăştie tulburările şi ne sloboade de îngrijorările inutile. Astfel, vorba duhovnicească săvârşeşte mare rânduială în gândirea aceluia ce suferă. Un asemenea om, fiindu-i sufletul adus în rânduiala cuvenită, poate să devină creştin în înţelesul deplin al cuvântului, poate să fie om drept înaintea lui Dumnezeu. Despre aşa creştini Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire.1 Aici să avem în vedere că suntem sfătuiţi de Sfântul nu pur şi simplu să ne împăcăm cu povara grea a suferinţelor, cum ştim că o fac toţi drepţii, ci şi să mulţumim Bunului Dumnezeu că şi nouă ne-a trimis suferinţe. Fiindcă de la dânsele vom avea un câştig enorm – lumină în calea spre mântuire!

Sfaturile Sfântului Serafim de Sarov vădesc clar că el a fost un bun alinător de suferinţe. Acelaşi lucru îl putem spune şi referitor la sfaturile altor Părinţi duhovniceşti. De exemplu, când pătrundem cu luare-aminte în sensul predicilor Preacuviosului Părinte Arsenie Boca, pe dată simţim că de la ele se revărsă o putere iluminatoare deosebită. Spunea Părintele Arsenie, pornind de la credinţă, că ea „[…] ne dă linişte sufletească în orice împrejurare ne-am găsi”, adăugând mai departe: „[…] liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă… Suferinţa, mai ales cea inevitabilă, poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.2 Deci cine e tare în credinţă, acela e tare şi în suferinţă! E tare şi răbdător o acceptă. Răbdarea aici face un lucru extraordinar, fiind ea „[…] leacul cel mai puternic care ne ajută să trecem prin încercările grele şi îndelungate3. Unul din efectele ei excepţionale e redat prin bine cunoscutul proverb românesc - „Cu răbdarea treci şi marea”. Din semnificaţia lui desprindem că prin efort continuu şi ferm dispuşi să ajungem la punctul dorit, înfruntând orice obstacol fără a ne lăsa câtuşi de puţin dezamăgiţi, noi, cu propriile puteri, putem cuprinde ceva enorm, de necuprins. Ademenitor lucru? Bineînţeles că da! Cum atunci să nu ne încurajeze sfaturile mângâietoare ale Sfinţilor Părinţi, care cu dragoste părintească ne alină suferinţele şi ne îndeamnă pe toţi să le suportăm cu răbdare atât în viaţa noastră de toate zilele, cât şi în cazuri aparte, când atacurile celui rău par a fi peste puterile noastre!? Aşadar, aceste sfaturi ne îndreaptă spre minunatul necuprins al desăvârşirii duhovniceşti! Însă cel mai bine ne vorbeşte despre suferinţă, din acest punct de vedere, din nou Părintele Arsenie Boca, când o determină ca „simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire4.

Deseori persoanele aflate în suferinţă se tânguiesc că anume peste dânsele au dat necazurile, pe când alţii nici că ar şti de ele. Dacă gândim aşa, cum rămâne atunci cu rânduiala lucrurilor ce vine de la Dumnezeu? E bine ştiut doar că El toate le rânduieşte numai şi numai spre binele omului şi niciodată nu greşeşte. Poate pilda Sfinţilor ne va ajuta aici să ne lămurim definitiv? Să privim la vieţile lor, care sunt modele de dreaptă vieţuire pentru fiecare creştin: câte suferinţe au mai avut de tras ei pe parcursul traiului pământesc! Unii au suferit din cauza persecuţiilor, alţi din cauza clevetirilor nejustificate, a bolilor grele. Da câte aveau de îndurat ei, acei care mai târziu au devenit Sfinţi, din cauza ispitelor diavoleşti! Însă cu smerenie primind totul, şi-au păstrat sufletul curat şi s-au învrednicit de daruri alese de la Dumnezeu, pe care cu dragoste le-au pus în slujba semenilor.

Suferinţele de boală ale unor Părinţi duhovniceşti sunt cu adevărat incredibile. Să luăm, de exemplu, suportarea timp de trei ani a durerilor de hidropizie de către Sfântul Serafim de Sarov5. Toţi fraţii de mănăstire îl compătimeau şi căutau să-l ajute cumva, îl sfătuiau să se adreseze la medici, însă el nimic nu accepta, ci suferea totul în tăcere. Le spunea Sfântul: "Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici." Răsplata i-a venit într-adevăr de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i s-a arătat în timp ce călugării, cu binecuvântare de la dânsul, înălţau rugăciuni pentru însănătoşirea lui: s-a atins Fecioara Maria cu un toiag de burta Sfântului Serafim şi lichidul ce i se adunase în corp imediat a ieşit afară prin incizia făcută. Drept dovadă a acestui miracol de tămăduire, pentru totdeauna i-a rămas doar o cicatrice în locul inciziei. Vedem aici cum îndelunga suferinţă i-a adus Sfântului nu doar tămăduire trupească, ci şi lumină dumnezeiască în suflet pentru toată viaţa.

E de neconceput în imaginaţia unui simplu creştin îmbinarea vieţii pline de virtuţi a Sfântului Paisie Aghioritul cu suferinţele bolii de cancer ce l-a afectat la bătrâneţe6. Însă Sfântul nu a deznădăjduit în mila lui Dumnezeu, cu nimic absolut nu s-a arătat nemulţumit pentru o aşa rânduială a lucrurilor, de care el a avut parte. Şi precum avea darul de a cunoaşte dinainte gândurile omului şi adesea ştia din timp despre ce vor să-l întrebe creştinii, dându-le răspuns anticipat, tot aşa el vine să ne limpezească şi nedumerirea noastră privind boala de cancer de care suferea, căci citim într-o lucrare de a sa următoarele: „Vedeţi, Dumnezeu îngăduie ca Sfinţii să se chinuiască pentru greşeli mici, ca să avem noi pildă, şi astfel să înfruntăm ispitele cu răbdare, cu rugăciune, dar şi cu bucurie.7 Deci noi, puţin credincioşii de azi, de la Sfinţi trebuie să învăţăm şi suferinţele a răbda. Totodată, încă un lucru se cere a fi înţeles aici: dacă lor, Sfinţilor cu viaţa îmbunătăţită, Domnul le trimite atâtea suferinţe, atunci de câtă suferinţă ar avea nevoie nişte păcătoşi de-alde rătăciţii de azi, pentru a-şi purifica de-a binelea sufletul? De aceea, se prea poate, şi carul unora dintre noi e mai plin, în comparaţie cu alţi semeni. Totuşi, oricât de încărcat şi de greu ar fi el, la măsura suferinţelor Mântuitorului Iisus Hristos nu se ajunge niciodată. Fiul lui Dumnezeu pe nedrept a suferit de la oameni lovituri, scuipări, înjosiri, piroane în mâni şi în picioare, cununa de spini, a fost răstignit ca să-şi piardă viaţa, a fost îngropat, dar toate acestea au culminat cu Învierea Lui din morţi. Răbdând suferinţele, Hristos a luat asupra Sa păcatele oamenilor, căci pe ale Sale nu le avea, şi ne-a arătat că prin suferinţă se câştigă viaţa cea veşnică. Ne-a arătat cum se învinge răul. Iată ce ne spune despre o asemenea victorie Părintele Arsenie Boca: „Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, […] a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ; căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa.”8 Însuşi Iisus Hristos ne-a lăsat învăţătură despre răbdarea suferinţelor. Ne-o spune Matei în Evanghelia sa: „Atunci vă vor da la chinuri şi vă vor ucide, şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina numelui Meu […]. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”9

Primii creştini, urmând lui Iisus Hristos, cu neînfricare înfruntau umilinţele, batjocura şi chinurile îngrozitoare din partea puternicilor lumii de atunci. Ei au crezut fără şovăire că răbdarea răului e calea cea aleasă pentru învingerea vrăjmaşului. Credinţa lor era mare şi de neclintit, până la jertfire de sine. Ei au primit mucenicia din partea răufăcătorilor ca pe o adevărată izbăvitoare de păcate. Toate acestea i-au învrednicit de coroana sfinţiei.

Destul de mult rău există şi în timpurile noastre. Suntem de el atacaţi cu înverşunare şi zi şi noapte, dar nu întotdeauna reuşim să-l înfruntăm. Din lipsă de răbdare, bineînţeles.

Doamne, ajută-ne să răbdăm suferinţele, ca să ajungem la mântuire!

02.02.2015, Brescia (It.)                            Dr. conf. univ. Ana Sofroni

1 http://angelinspir.ro/sfantul-serafim-de-sarov-237.html

2 Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cadelniţă de aur // Ieromonah Arsenie Boca. – Ediţia a II-a. - Sinaia: Editura Charisma, 2009. – (Din caietul Maicii Timoteia de la Prislop).

3 Paisie Aghioritul, Cuviosul. Cuvinte duhovniceşti. Vol. V: Patimi şi virtuţi / Cuviosul Paisie Aghioritul; Traducere din limba greacă de Ieroschim Ştefan Nuţescu; Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos. – Bucureşti: Editura Evanghelismos, 2007, p. 290.

4 Arsenie Boca, protosinghel. „Cuvinte vii” / Părintele Arsenie Boca; Tipărită cu binecuvântarea Pre Sfinţitului Dr. DANIIL STOENESCU, Episcop-locţiitor de Vârşeţ. – Ed. a 2-1, rev. – Deva: Charisma, 2006, p. 65.

5 A vedea sursa citată din Internet.

6 http://www.pemptousia.ro/2013/02/un-martor-ocular-descrie-ultima-zi-a-parintelui-paisie-aghioritul-la-spital/

7 Paisie Aghioritul. Op. citată, p. 291.

8 Arsenie Boca. Opera citată, p. 70.

9 Matei 21, 18-44.



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Apostolatul laicilor - Arhim. Visarion Joantă

Din multele aspecte religios–morale pe care le putem desprinde din Evanghelia Duminicii a V-a după Sf. Paști, numită a Samarinencii, dorim să vorbim despre rolul pe care credincioşii laici (mirenii) îl au în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, a învăţăturii creştine în mijlocul credincioşilor, lucrare pe care o putem numi apostolatul laicilor, adică a credincioşilor mireni. Cu alte cuvinte, putem spune că şi credincioşii de rând (mirenii) sunt chemaţi de Dumnezeu şi Biserică pentru a desfăşura în mijlocul oamenilor, cu care vieţuiesc şi muncesc, o lucrare de răspândire a tot ceea ce este bine, frumos şi adevărat, a ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Un exemplu în această privinţă ni-l oferă femeia samarineancă care, deşi a avut o viaţă imorală până la întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, a devenit un apostol, un trimis, un misionar al lui Dumnezeu, pentru a spune şi altora ceea ce a văzut şi auzit.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre noi înşine, căci cine poate spune că este fără de păcat, că nu a greşit niciodată, dar conştienţi fiind de lucrul acesta, dorind să ne îndreptăm viaţa noastră, având ca ghid sau îndrumător pe marea acestei vieţi principiile religios–morale creştine, putem contribui la reînnoirea vieţii noastre şi a semenilor, fiind prin urmare nişte misionari, nişte trimişi, nişte ucenici ai Domnului Iisus Hristos.

Astfel de oameni credincioşi, convinşi de binefacerile pe care învăţătura creştină le poate avea asupra oamenilor, sânt necesari şi în vremurile noastre, vremuri ameninţate de numeroase plăgi care afectează societatea omenească: imoralitatea, indiferenţa religioasă, exploatarea şi nesocotinţa demnităţii omului etc. Şi astăzi este nevoie de înnoire spirituală în duhul Evangheliei lui Hristos care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6).

Un mare conducător de stat Woodrow Wilson, preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a declarat la vremea sa: „Civilizaţia noastră, cu tot progresul material, nu va putea supravieţui dacă nu va renaşte şi din punct de vedere spiritual”. Iată un adevăr valabil pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele.

Ne punem întrebarea: Cine este chemat să facă această lucrare de reînnoire spirituală sau duhovnicească? Mulţi vor zice: Biserica prin slujitorii săi (clerul), că ei au darul şi pregătirea necesară de propovăduire a principiilor religios–morale ale Evangheliei. Este adevărată o astfel de afirmaţie. Dar nu este completă, pentru că un preot nu poate fi prezent în toată vremea şi în tot locul în mijlocul păstoriţilor săi. Iată de ce este nevoie şi de lucrarea fiecărui credincios în parte la această lucrare de apostolat, începând cu viaţa de familie şi până la locul de muncă, unde fiecare îşi desfăşoară activitatea pentru existenţa de toate zilele. Nimeni dintre noi, cei credincioşi, nu avem voie să ne sustragem de la această lucrare de slujire făcută în numele lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Prin taina Sf. Botez şi prin ungerea cu Sf. Mir fiecare om botezat devine membru al Bisericii lui Hristos şi primeşte puterea (darul) de a vieţui după poruncile lui Dumnezeu. Într-una din rugăciunile pe care preotul le citeşte pentru cel care urmează a fi botezat se spune: „Fă-l pe acesta mădular cinstit al Bisericii Tale…, ca după voia Ta să vieţuiască şi să dobândească fericirea sfinţilor în împărăţia Ta” (Rugăciunea a 5-a de la lepădări), iar în rugăciunea pe care tot preotul o citeşte după botezarea pruncului, se spune: „Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvirea de păcate prin Sf. Botez şi i-ai dat lui înnoirea vieţii…, binevoieşte să strălucească pururi lumina feţei Tale în inima lui” ( Rugăciunea de la spălarea pruncului). Care este lumina feţei lui Hristos? Nu este vorba numai despre lumina care s-a văzut la Schimbarea la faţă a Domnului, ci este vorba şi despre lumina învăţăturii Sale, este „apa cea vie” a învăţăturii Sale, căci zice Mântuitorul: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” ( In. 8,12).

Prin taina Sf. Botez devenim membri ai Trupului tainic al lui Hristos care este Biserica. Împreună cu ceilalţi credincioşi botezaţi formăm marea familie creştină, având pe Dumnezeu ca Tată, iar noi suntem fraţi întreolaltă, având datoria de a ne ajuta unii pe alţii.

Vorbind despre Biserica creştină, Sf. Ap. Pavel spune că aceasta este asemenea unui trup omenesc, în care capul este Hristos şi fiecare dintre noi cei botezaţi suntem mădulare ale acestui trup. Fiecare mădular îşi are rostul lui pentru buna funcţionare a tuturor mădularelor, asigurând astfel sănătatea, bunăstare şi ”fericirea” organismului. „Ochiul nu poate zice minţii: n-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: nu am trebuinţă de voi. Ba mai mult, chiar cele mai slabe mădulare sunt de neapărată trebuinţă” (I Cor. 12, 15-22).

La fel stau lucrurile şi în Biserică. Fiecare credincios este mădular al acestui organism spiritual. Fiecare are o chemare, o misiune, o responsabilitate pe care trebuie să şi-o îndeplinească cu conştiinciozitate pentru a-şi aduce contribuţia personală la progresul, bunăstarea şi fericirea tuturor credincioşilor şi astfel să se preamărească Dumnezeu prin noi. Iată, de ce, cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici suntem chemaţi la această lucrare de apostolat, de slujire unii altora prin cuvânt şi prin faptă, pentru binele nostru şi pentru binele semenilor noştri, să ne zidim unii pe alţi casă duhovnicească, aducând pentru aceasta jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Cf. I. P. 2,9).

Lucrarea aceasta de apostolat prin cuvânt şi prin faptă are un teren foarte larg.

Mai întâi este viaţa de familie. Fiecare tată şi fiecare mamă, bunic sau bunică, trebuie să fie în viaţa de familie un trimis al lui Dumnezeu, un mărturisitor al lui Dumnezeu în faţa propriilor copii şi nepoţi, de a căror educaţie şi îndrumare în viaţă sunt răspunzători. Pentru ca părinţii şi bunicii să poată face acest lucru trebuie, mai întâi, să fie înşişi pătrunşi şi transformaţi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum am văzut că s-a petrecut cu femeia samarineancă. Cum se vor ruga copiii lui Dumnezeu, dacă nu văd pe părinţi şi pe bunici făcând lucrul acesta? Cum îşi vor face semnul Sfintei Cruci la masă, la lucru, când pleacă la drum, dacă nu văd pe părinţi şi pe bunici făcând lucrul acesta? Cum să meargă la biserică, dacă ei nu văd pe părinţi lor făcând lucrul acesta? Făcând părinţii şi bunicii lucrul acesta, ei devin prin faptele lor lumină înaintea copiilor lor, sau dimpotrivă, nefăcând lucrul acesta devin întuneric spiritual pentru copiii lor.

Iată un prilej de meditaţie în ceea ce priveşte îndrumarea în cele religioase a copiilor.

Dumneavoastră, ca părinţi şi bunici sunteţi aproape tot timpul în mijlocul copiilor și lucrul acesta vă dă posibilitatea să observaţi mai uşor şi mai repede diferite deprinderi rele şi patimi care pun stăpânire pe ei. Atrageţi-le atenţia de la primele manifestări negative pe care le observaţi, dacă vreţi ca să fie oameni de cinste, de omenie, folositori Bisericii şi societăţii. Atenţionaţi-i că nu e bine să înjure pe Dumnezeu şi pe oameni; că nu e bine să se deprindă cu fumatul, cu băutul şi cu întinarea trupului, explicându-le că toate acestea au consecinţe asupra sănătăţii trupului şi sufletului, asupra formării caracterului religios–moral.

Daţi-le copiilor dumneavoastră acel minim ghid de orientare în viaţă, dar foarte important, şi anume cele 10 porunci dumnezeieşti. Cât de important este lucrul acesta, se poate vedea şi din rânduiala Sf. Spovedanii, unde se cere duhovnicului ca mai întâi să-l întrebe pe credincios dacă ştie, pe de rost, cele 10 porunci şi să-l pună să le zică. Dacă nu le ştie, să-l înveţe una câte una, pentru a le pricepe şi să-l înveţe ca pe viitor să le înveţe pe de rost. Oare de ce se cere lucrul acesta? Pentru că aceste 10 porunci dumnezeieşti cuprind întreaga lege morală pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Ştiindu-le pe de rost, ne dăm mai uşor seama când împlinim şi când călcăm voia lui Dumnezeu.

Să ştiţi că prea puţini credincioşi am întâlnit care să cunoască, pe de rost, cele 10 porunci dumnezeieşti. Nu le cunosc părinţii, nu le ştiu copiii; trăiesc şi unii şi alţii în tot felul de fapte ale fărădelegii şi se trezesc la un moment dat că toate aceste fărădelegi se răzbună asupra lor, îi mustră conştiinţa, nu-şi mai găsesc liniştea şi niciun echilibru în viaţă.

Să ştiţi un singur lucru: Cum îi pregătim pe copii, aşa îi avem. Au fost învăţaţi să fie cinstitori de Dumnezeu şi de oameni, vor fi o bucurie pentru părinţi. Nu au fost învăţaţi, vor fi o necinste pentru ei, pentru părinţi, pentru societate şi pentru biserică, şi de aici atâtea şi atâtea nenorociri şi necazuri.

Un alt teren de slujire, de desfăşurare a acestui apostolat al laicilor este parohia, satul sau oraşul în care locuiţi. Sunt atâţia oameni care nu vin la biserică, sunt atâtea şi atâtea situaţii în familii, în care în loc să sălăşluiască o atmosferă de pace, bucurie, fericire şi înţelegere, e mai degrabă ceartă, hărţuieli, chiar bătăi, încât viaţa de familie a devenit un coşmar şi un iad greu de suportat. La astfel de situaţii le putem fi folositori cu cuvântul şi cu fapta noastră: Să le arătăm că nu sunt pe calea cea bună; să le arătăm soţilor că în viaţa de familie, chiar dacă se întâmplă să întâmpine şi greutăţi, toate acestea pot fi biruite acolo unde este, aşa cum zicem la sfintele slujbe: „credinţă neînfruntată, nădejde tare şi dragoste nefăţarnică” (Slujba Cununiei).

Sunt apoi oameni bolnavi, oameni în lipsuri materiale, bătrâni care au nevoie de ajutorul şi sprijinul nostru. Să căutăm să le venim în ajutor şi să le ducem măcar un cuvânt de îmbărbătare, de încurajare şi de mângâiere care poate avea, uneori, un efect mai mare decât un bănuţ sau o bucăţică de pâine, pe care o dăm uneori din silă, numai de a scăpa de ei. Se spune despre un cerşetor că cerea mila credincioşilor la uşa unei biserici. Fiecare credincios care intra sau ieşea îi arunca câte un bănuţ şi îşi vedeau de drum. Cineva i-a adus o floare. Din ochii lui au început să curgă două şiroaie de lacrimi, spunând că toţi i-au aruncat câte un bănuţ şi şi-au văzut de drumul lor, dar dumneata mi-ai oferit o inimă plină de iubire !

Iată, ce înseamnă un gest izvorât dintr-o credinţă sinceră şi dragoste nefăţarnică !

Deseori, se spune că noi cei de astăzi am devenit prea închişi în intimitatea eului nostru, că suntem reci şi indiferenţi la ceea ce se petrece în jurul nostru. Cred că aceste spuse reflectă o trăsătură specifică multora dintre noi. Şi nu e bine !

Deschiderea faţă de semenul nostru, faţă de aproapele nostru, izvorâtă din conştiinţa că şi el este fratele nostru, că şi el face parte din marea familie creştină şi umană, trebuie să ne îndemne să fim mai sociabili, mai aplecaţi cu urechile şi cu ochii sufletului şi ai inimii noastre, la tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

În fine, la locul de muncă, fiecare dintre noi trebuie să fie un slujitor şi un mărturisitor al Lui Iisus Hristos. Nu i se cere unui vânzător să vândă cruciuliţe, icoane şi cărţi bisericeşti în prăvălia sa. Lucrul acesta îl face biserica prin unităţile sale. Dar i se cere să fie corect şi nepărtinitor cu clienţii săi, şi astfel munca lui va fi o slujire adusă lui Dumnezeu, prin slujirea oamenilor. Nu se cere unui cadru medical să facă pe propovăduitorul şi predicatorul Evangheliei, dar i se cere să „toarne untdelemn şi vin”peste rănile celui bolnav. În felul acesta slujirea lui va fi o dovadă a iubirii lui Dumnezeu prin slujirea şi iubirea oamenilor. Nu i se cere unui preot să se ocupe cu lucruri străine slujirii bisericeşti, dar i se cere să fie un „luminător de conştiinţe”, să fie „lumina lumii” şi „sarea pământului” în cele ale credinţei, să imite pe Păstorul cel Bun care sufletul şi-L pune pentru oile sale şi să nu fie năimit, care atunci, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile.

Desigur, am putea continua cu exemplele în toate domeniile de activitate, dar ne oprim la aceste trei, pentru a ne da seama mai uşor de felul cum trebuie să ne desfăşurăm această lucrare de slujire, de apostolat creştin la care, aşa, cum spuneam la început, suntem chemaţi în starea şi la locul unde trăim şi muncim.

Reuşita acestei slujiri de apostolat depinde de convingerea noastră în binefacerile pe care credinţa noastră în Dumnezeu şi învăţătura creştină o poate avea asupra semenilor noştri, de sinceritatea şi conştiinciozitatea cu care ne facem fiecare datoria.

Încheiem cuvântul nostru cu două îndemnuri ale Sfintei Scripturi, care spun: „Fraţilor, chiar dacă va cădea un om într-o greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” (Gal.6, 1-2), iar Mântuitorul spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt.18,15 – 17).

Să ne străduim, cu toţii, ca acolo unde trăim şi muncim, să dăm dovadă de creştini autentici, ca prin munca noastră şi felul nostru de vieţuire să contribuim la binele, bunăstarea şi fericirea tuturor.

Arhimandrit Visarion Joantă,

Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus

Jud. Brașov


 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni pentru izbăvirea de patima alcoolului

Acatistul Maicii Domnului - "Potirul Nesecat"- (Izbăvitoare de beţie)

Rugăciune către Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de patima băuturii

Rugăciune către Sf. Mc. Bonifatie pentru cei căzuți în patima beției și în alte patimi trupești

Psalmi pentru izbăvirea de patima beției – recomandarea Părintelui duhovnic Lavrentie de la Mănăstirea Frăsinei

 

Acatistul Maicii Domnului - "Potirul Nesecat" (Izbăvitoare de beţie)

Rugăciunile începătoare:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu – "Potirul Nesecat":
Veniţi, drept măritorilor creştini, la dumnezeiescul şi minunatul chip al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care satură inimile celor credincioşi din Potirul Nesecat al milostivirii Sale şi arată minuni poporului celui binecinstitor. Acestea văzând şi auzind, cu duhul prăznuind, cu căldură să strigăm: Stăpână Prea milostivă, tămăduieşte neputinţele şi patimile noastre, rugând pe Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre!

Condacul 1:

Cinstitul Tău chip, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ne-a fost dăruit ca o izbăvire aleasă şi minunată, căci prin descoperirea Lui ne eliberează de neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi de întâmplările cele mâhnitoare. Pentru aceasta, laudă Îţi aducem Apărătoare Prea milostivă. Tu, dar, Stăpână, numită de noi "Potirul Nesecat", aplecându-te cu bunăvoinţă spre suspinele şi strigătele noastre cele izvorâte din inimă, dăruieşte izbăvire celor ce suferă de boala beţiei, ca să-Ţi cântăm cu credinţă:

Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Icosul 1:

Oştile îngereşti şi cetele drepţilor te slăvesc neîncetat, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, mijlocitoarea multpăcătosului neam creştinesc, pe care văzându-l cufundat în nelegiuiri şi păcate, îi dăruieşti spre mângâiere şi mântuire, milostivire prin osebitele Tale icoane făcătoare de minuni, care precum stelele cerului pot fi văzute în tot pământul. Văzând noi pe aceea dintre ele numită "Potirul Nesecat", din adâncul sufletului Te chemăm astfel:
Bucură-Te, sălaşul Dumnezeirii cel neajuns,

Bucură-Te, mirarea cea neîncetată a oamenilor,
Bucură-Te, Ceea ce prin mâhniri cureţi păcatele noastre,
Bucură-Te, căci prin întristări tămăduieşti neputinţele noastre,
Bucură-Te, că ne trimiţi de sus milostivire prin icoanele Tale făcătoare de minuni,
Bucură-Te, căci prin descoperirea lor înveseleşti inimile noastre cele mâhnite,
Bucură-Te, împăcarea preaminunată a oamenilor cu Dumnezeu,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 2-lea:

Văzând, Prea Sfântă Stăpână, întristarea inimii, chinurile duhovniceşti şi pocăinţa nemincinoasă a celor ce sunt supuşi patimii celei pierzătoare a beţiei, ai binevoit să arăţi oraşului celui plăcut lui Dumnezeu, Serpuhov, milostivirea Ta prin descoperirea icoanei Tale prea minunate, "Potirul Nesecat", pentru ca toţi cei ce cad la ea cu credinţă şi cu inimă smerită, dobândind vindecare de cumplita lor boală să Îi strige din adâncul inimilor lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:
Înţelegând prin întreita arătare în vis a cuviosului Varlaam, porunca de a merge în oraşul cel iubit de Dumnezeu, Serpuhov, un oarecare om supus patimii beţiei a aflat acolo în mănăstire sfânta Ta icoană, numită "Potirul Nesecat". Drept aceea, văzând atâta purtare de grijă pentru noi, păcătoşii, cu evlavie Îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-Te, că prin oamenii cei evlavioşi ne descoperi mărirea minunilor Tale,
Bucură-Te, călăuză clarvăzătoare care le arăţi unora ca aceştia calea mântuirii,
Bucură-Te, îndrumătoarea noastră cea bună, care cu dragoste ne apropii de Tine,
Bucură-Te, căci ne îndemni la recunoştinţă pentru binefacerile Tale,
Bucură-Te, ceea ce preschimbi întristarea noastră în bucurie,
Bucură-Te, că ne înveseleşti cu nădejde neclintită,
Bucură-Te, căci nimiceşti patimile noastre cele pierzătoare,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 3-lea:

Puterea Celui Prea Înalt şi harul Stăpânei l-au întărit pe un oarecare om cuprins de patima beţiei atunci când, având picioarele slăbănogite, mergea în oraşul Serpuhov, împlinind astfel porunca Maicii Domnului vestită lui în vis de către cuviosul Varlaam, stareţul mănăstirii de acolo; ajungând el în acest oraş, a aflat icoana Prea Curatei care l-a vindecat îndată de suferinţa sa duhovnicească şi trupească, plecându-l să îi strige din adâncul sufletului, cu mulţumire, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea:
Având ca izvor pururea curgător Potirul cel Nesecat al râurilor cereşti, nu numai credincioşii din Serpuhov, ci şi dreptslăvitorii creştini din alte oraşe şi locuri, care au venit către minunatul Tău chip, numit "Potirul Nesecat", primind înaintea lui tămăduire, Ţi s-au închinat cu graiuri pline de recunoştinţă ca acestea:
Bucură-Te, scăldătoare în care se află toate necazurile noastre,
Bucură-Te, potirul prin care primim bucuria mântuirii,
Bucură-Te, Ceea ce vindeci neputinţele noastre duhovniceşti şi trupeşti,
Bucură-Te, că ne stingi patimile prin puterea rugăciunilor Tale,
Bucură-Te, că dai cele de folos celor care Îţi cer ajutorul,
Bucură-Te, că dăruieşti tuturor daruri nenumărate,
Bucură-Te, că ne deschizi comoara milostivirii,
Bucură-Te, că ai inima plină de milă faţă de cei căzuţi,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 4-lea:

Vifor de gânduri necredincioase având întru sine, dar cu pocăinţă sinceră venind la nespusa Ta milostivire, cei cuprinşi de patima beţiei capătă tămăduire şi, din adâncul inimii, spun Celui Născut de Tine, Mântuitorul nostru: Aliluia!

Icosul al 4-lea:
Auzind Domnul mâhnirea adâncă, vaiete şi plânsul soţiilor şi mamelor, copiilor şi rudelor celor tulburaţi cu firea de patima beţiei, le-a dăruit, Stăpână, icoana Ta prin care toţi cei care se apropie, capătă mângâiere duhovnicească şi-Ţi grăiesc cu lacrimi unele ca acestea:
Bucură-Te, Mieluşeaua care ai născut Mielul Cel care a ridicat păcatele lumii,
Bucură-Te, potir ce pentru noi te umpli de bucurie din Izvorul cel fără de moarte,
Bucură-Te, că eşti mângâierea mamelor celor cuprinse de mâhnire,
Bucură-Te, nădejdea celor fără de nădejde,
Bucură-Te, apărătoarea plină de har a celor ce vin la Tine,
Bucură-Te, bucuria şi înveselirea celor necăjiţi,
Bucură-Te, Ceea ce potoleşti patimile cele izvorâte din beţie,
Bucură-Te, că întinzi mâna celor ce au nevoie de ajutorul Tău,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 5-lea:

Ca pe o stea de la Dumnezeu purcezătoare ne-ai arătat nouă, o, Împărăteasă a lumii, prea cinstita Ta icoană pe care, văzând-o, ne rugăm din inimă cu credinţă, grăindu-ţi: Născătoare de Dumnezeu, tămăduieşte beţia şi orice altă boală sufletească şi trupească a celor aflaţi în suferinţă, iar pe cei credincioşi învaţă-i să Îi aducă lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:
Văzând, Maică de Dumnezeu Născătoare, minunile preaslăvite şi semnele uimitoare venite nu numai de la icoana Ta cea descoperită în oraşul Serpuhov, ci şi de la cele zugrăvite întocmai cu această icoană, cădem la ele cu smerenie şi zicem:
Bucură-Te, grabnică mijlocitoare, ajutătoarea celor ce aleargă la Tine cu sârguinţă,
Bucură-Te, Ceea ce asculţi cu bunăvoinţă rugăciunile noastre,
Bucură-Te, Ceea ce ai luminat oraşul Serpuhov cu binecuvântarea Ta,
Bucură-Te, că împrejmuirile Moscovei au arătat slava minunilor Tale,
Bucură-Te, Comoară Nesecată de tămăduiri pentru toţi cei aflaţi în nevoi,
Bucură-Te, Ocrotitoare atotputernică a celor ce lucrează pentru dobândirea trezviei,
Bucură-Te, Bună ajutătoare a celor ce luptă împotriva lumii, a trupului, a diavolului şi a beţiei,
Bucură-Te, Apărătoare grabnică a drept credincioşilor celor ce trăiesc în lume,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 6-lea:

Propovăduind, Născătoare de Dumnezeu, minunile săvârşite prin icoana Ta cea numită "Potirul Nesecat", Te rugăm cu lacrimi:
O, Prea Curată, izbăveşte-ne pe noi toţi de patima băutului fără de măsură, de căderea în păcat şi învaţă-ne înfrânarea pe noi, cei ce ne sârguim să Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:
Străluceşti de lumina slavei dumnezeieşti, Fecioară, Pruncă Dumnezeiască, uitându-te cum Copilul, Dumnezeu cel mai înainte de veci, Domnul nostru Isus Hristos stă în cupă că într-un Potir Nesecat, precum te vedem zugrăvită în icoana "Potirul Nesecat" care este sortită ca, în chip tainic, să dăruiască izbăvire de patima beţiei celor ce cu credinţă vin să i se închine. De aceea, cu lacrimi Îţi aducem aceste rostiri neîncetate:
Bucură-Te, cea de care se bucură şi pe care o prăznuieşte neamul omenesc,
Bucură-Te, că slava Ta este mai mare decât ţi-o pot aduce laudele celor pământeşti şi celor cereşti,
Bucură-Te, că prin chipul tainic al Fiului în potir ne descoperi taina Dumnezeieştii Euharistihii,
Bucură-Te, Ceea ce ne arăţi în chip minunat Mielul cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte,
Bucură-Te, Potir al vieţii şi al nemuririi, care ne duci la porţile vieţii veşnice,
Bucură-Te, că adapi sufletele noastre cele însetate din izvorul nestricăciunii şi al bucuriei,
Bucură-Te, căci în bunătatea Ta nemărginită nu lepezi nici pe cei mai dispreţuiţi şi mai prigoniţi,
Bucură-Te, căci din milostivirea Ta îi răpeşti din groapa pieirii pe cei fără de nădejde,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 7-lea:

Vrând un oarecare om să Îţi mulţumească, Stăpână, Maica lui Dumnezeu pentru vindecarea de suferinţa beţiei, a împodobit icoana Ta prea minunată ce se găseşte în oraşul Serpuhov, cântând din toată inima sa: Aliluia!

Icosul al 7-lea:
Minune nouă vedem, Stăpână, prin sfânta Ta icoană, căci un oarecare om, cuprins de suferinţa beţiei, robul lui Dumnezeu Ştefan, venind la mijlocirea Ta cea de Maică, s-a izbăvit de boala lui cea grea, pentru aceasta, cu mulţumire, Ţi-a împodobit icoana cu daruri de mult preţ şi căzând la ea, cu lacrimi grăia unele ca acestea:
Bucură-Te, că eşti izvorul cel dătător de Viaţă al vindecării,
Bucură-Te, Potirul ceresc al darurilor dumnezeieşti,
Bucură-Te, râu de vindecare de-a pururea curgător,
Bucură-Te, că eşti marea care îneci toate patimile noastre,
Bucură-Te, Ceea ce cu mâinile Tale ridici pe cei ce cad zdrobiţi de greutatea păcatului beţiei,
Bucură-Te, că primeşti darurile recunoştinţei,
Bucură-Te, căci înveseleşti inimile celor binecredincioşi,
Bucură-Te, că împlineşti toate cererile noastre cele bune,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 8-lea:

Străin lucru şi cu anevoie de crezut le este tuturor celor necredincioşi să audă că la sfânta Ta icoană "Potirul Nesecat" se săvârşesc minuni şi tămăduiri dumnezeieşti. Noi, însă, bineştiind cuvântul Tău ce l-ai rostit către întâia icoană ce Te înfăţişa, anume că: "Harul Celui Ce s-a născut din Mine şi al Meu vor fi cu această icoană", credem că şi din cea numită "Potirul Nesecat" izvorăşte harul Tău. De aceea, plecându-ne cu evlavie, o sărutăm, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea:
Toată nădejdea lor în Tine şi-o pun, Stăpână, cei ce suferă de patima beţiei. Pogoară-Te spre neputinţele şi patimile noastre, căci cine ne va scoate pe noi, păcătoşii, din groapa pieirii, a sărăciei duhovniceşti şi trupeşti, fără numai Tu, Stăpână. De aceea, plecându-ne genunchii în faţa preacuratului Tău chip, Îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-Te, Ceea ce nu îţi întorci faţa de la rugăciunile păcătoşilor,
Bucură-Te, căci trimiţi ajutorul Tău ceresc celor ce Te cheamă,
Bucură-Te, Ceea ce arăţi adâncimea milostivirii Tale către toţi păcătoşii,
Bucură-Te, Ceea ce îi îmbărbătezi pe cei fără de nădejde şi cu totul deznădăjduiţi,
Bucură-Te, căci întinzi mână de ajutor celor supuşi patimilor pricinuite de beţie,
Bucură-Te, căci prin daruri pline de har îi mângâi pe cei ce suferă cu răbdare,
Bucură-Te, Ceea ce vindeci neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti,
Bucură-Te, că ne-ai învăţat să socotim întru nimic bucuriile cele deşarte ale acestei lumi,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 9-lea:

Toată firea cea îngerească se minunează, Doamne, de lucrarea Ta cea plină de milostivire, căci ai dăruit mult păcătosului neam omenesc, o, Apărătoare şi ajutătoare prea puternică. Ea se pleacă spre neputinţele noastre şi ne slobozeşte de groaznica patimă a beţiei, învăţând pe cei credincioşi să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
Ritorii cei înţelepţi nu ştiu, Stăpână, să laude după cuviinţă slăvita descoperire a icoanei Tale. Cu atât mai mult noi, păcătoşii, cu buzele noastre întinate, nu vom putea să aducem Apărătoarei noastre laude după cuviinţă. Însă, văzând nenumăratele minuni înfăptuite prin icoana Ta, bucurându-ne cu duhul şi cu inima, Îţi zicem:
Bucură-Te, Ceea ce izvorăşti minuni de la sfântul Tău chip,
Bucură-Te, că degrab ne izbăveşti de nenorociri şi de întristări,
Bucură-Te, că îi ruşinezi pe cei ce nu Te primesc pe Tine,
Bucură-Te, că îi păzeşti de orice rău pe cei cad la Tine,
Bucură-Te, Ceea ce cu blânda Ta strălucire izgoneşti întunericul păcatului şi ceaţa patimilor noastre,
Bucură-Te, Ceea ce umpli sufletele noastre de iubire pentru Tine şi pentru Fiul Tău,
Bucură-Te, că ne îndreptezi cu înţelepciune pe calea pocăinţei,
Bucură-Te, că ne eşti mijlocitoare osârdnică pentru răspunsul cel bun înaintea Dreptului Judecător,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 10-lea:

Vrând să mântuieşti, o, Maică a lui Dumnezeu, mulţimea ce suferă de boala beţiei, ne-ai dăruit icoana Ta cea preaminunată pentru ca toţi cei cuprinşi de această patimă să poată veni la chipul Tău făcător de minuni şi primind lecuire, cu umilinţă să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea:
Zid şi pavăză, o, Maică a lui Dumnezeu, celor ce suferă de boala beţiei şi tuturor celor ce vin la Tine cu grăbire şi cinstesc cu evlavie sfânta Ta icoană. Căci ne-a dăruit-o Domnul Dătătorul bunătăţilor spre ajutor şi vindecare de patimile aducătoare de moarte, îndemnându-ne astfel să Îţi cântăm acestea:
Bucură-Te, alinarea mâhnirilor noastre şi nădejdea celor deznădăjduiţi,
Bucură-Te, vindecarea suferinţelor noastre sufleteşti şi trupeşti,
Bucură-Te, Ceea ce prin curăţia Ta cureţi întinăciunea noastră,
Bucură-Te, căci prin harul Tău luminezi nemernicia noastră,
Bucură-Te, că îmbraci în nestricăciune stricăciunea noastră cea trupească,
Bucură-Te, Ceea ce prin mijlocirea Ta ne întăreşti în rugăciune,
Bucură-Te, că întăreşti toată neputinţa noastră,
Bucură-Te, că grabnic risipeşti norul patimilor ce ne înconjoară,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 11-lea:

Cântarea noastră, ce cu smerită dragoste şi cu osârdie o aducem Ţie, n-o trece cu vederea, Prea Curată şi nu-Ţi întoarce faţa de la cei fără nădejde ce pătimesc din pricina beţiei, ci ajută-i pe ei şi pe noi să ne curăţim de toată întinăciunea păcatului şi să putem cânta cu vrednicie şi cu dreptate lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:
Făclie dătătoare de Lumină Te vedem, Prea Sfântă Fecioară, căci sfântul Tău chip goneşte cu razele harului Tău ceaţa păcatelor şi ne îndrumă pe calea luminoasă a virtuţii pe noi, cei ce cu credinţă Îţi grăim acestea:
Bucură-Te, căci prin acoperământul Tău ne izbăveşti de deşertăciunea acestei lumi mult răzvrătite,
Bucură-Te, că ne ajuţi să alungăm neliniştea patimilor trupeşti,
Bucură-Te, Ceea ce pui în inimile noastre gândurile cele bune,
Bucură-Te, că aduci lumină în cugetul cel întinat,
Bucură-Te, că îi izbăveşti pe cei cuprinşi de suferinţa chinuitoare a beţiei,
Bucură-Te, că îi chemi pe aceştia la pocăinţă nefăţarnică,
Bucură-Te, Ceea ce îmbunezi sufletele celor înrăiţi,
Bucură-Te, că mântuieşti pe cei ce Te cheamă în ajutor şi slăvesc numele Tău,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 12-lea:

Harul lui Dumnezeu care este dăruit prin icoana Ta, Potirul Nesecat, îi apropie de ea, Stăpână, pe toţi cei întristaţi şi oropsiţi: văduve, bătrâne şi mai ales pe toţi cei cuprinşi de suferinţa beţiei, care niciodată nu pleacă deşerţi de la Tine, Prea Curată, de la Potirul Nesecat al darurilor tale Dumnezeieşti, o, Prea milostivă, şi vindecare deplină primind de la chipul Tău făcător de minuni, Îi cântăm cu mulţumire Domnului: Aliluia!

Icosul al 12-lea:
Cântând minunile şi marea Ta milostivire arătată celor cuprinşi de patima beţiei, Te rugăm, Stăpână, mântuieşte şi povăţuieşte-ne pe cărarea cea dreaptă şi nu ne lăsa pe noi, cei care căutăm ocrotirea Ta şi Îţi zicem acestea:
Bucură-Te, Ceea ce chemi pe toţi la înfrânarea de la beţie,
Bucură-Te, că prin roua milostivirii Tale îi slobozeşti pe aceştia de patima băutului fără măsură a vinului,
Bucură-Te, Ceea ce eşti tămăduirea veşnică a celor ce suferă din pricina greului păcat al beţiei,
Bucură-Te, Ajutătoare grabnică a celor ce se chinuiesc din pricina patimilor,
Bucură-Te, îmbărbătarea minunată a celor împuţinaţi cu duhul,
Bucură-Te, că eşti bucuria negrăită a celor buni la suflet,
Bucură-Te, că îi smereşti pe cei trufaşi,
Bucură-Te, Ceea ce ridici pe cei smeriţi şi le doreşti tuturor mântuirea,
Bucură-Te, Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul al 13-lea:

O, Prea milostivă Maică a Prea dulcelui nostru Domn Iisus Hristos! Ascultă această rugăciunea a noastră şi ne izbăveşte de toate nevoile sufleteşti şi trupeşti, dar mai ales slobozeşte-i pe cei cuprinşi de suferinţa beţiei, pe robii Tăi (numele), ca să nu piară aceştia cuprinşi de rău, ci, mântuiţi fiind prin Tine, să Îi aducă lui Dumnezeu cântarea: Aliluia! (de trei ori)

Apoi se citesc Icosul 1 şi Condacul 1.

Rugăciune

O, Prea milostivă Stăpână! Pentru a dobândi apărarea Ta cădem acum la Tine. Caută spre rugăciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pe noi: soţiile, copiii, maicile celor împătimiţi de boala cea grea a beţiei, fraţii şi surorile noastre, care din această pricină sunt căzuţi de la Maica noastră, Biserica lui Hristos, şi deci de la mântuire şi-i tămăduieşte pe aceştia!
O, milostivă Maică a lui Dumnezeu, atinge-te de inimile lor şi scoate-i degrabă din căderile în păcate, adu-i la înfrânarea cea mântuitoare. Roagă-L pe Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul nostru, să ne ierte greşalele, să nu îşi întoarcă milostivirea de la zidirea Sa şi să ne întărească în trezvie şi înţelepciune.

Primeşte, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile maicilor ce revarsă şiroaie de lacrimi pentru copiii lor, ale soţiilor care plâng pentru soţii lor, ale copiilor, orfanilor şi neputincioşilor părinţi şi ale noastre, ale tuturor celor ce cădem la icoana Ta pentru ca să ajungă, prin rugăciunile Tale, acest strigăt al nostru la Tronul Celui Prea Înalt. Acoperă-ne şi ne păzeşte ca să nu fim robiţi de cel viclean şi de toate cursele vrăjmaşilor, ajută-ne în ceasul cumplit al morţii, ca prin rugăciunile Tale să trecem vămile văzduhului. Izbăveşte-ne de osânda cea veşnică şi mijloceşte ca milostivirea lui Dumnezeu să ne acopere în vecii vecilor cei nesfârşiţi. Amin!

Rugăciune către Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de patima băuturii

Mare este puterea pocăinţei! Nemăsurată este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintâi ai fost tâlhar, însă apoi te-ai îngrozit de păcatele tale, ai dobândit frângere de inimă pentru ele şi întru pocăinţă ai intrat în cinul monahicesc, şi astfel, întru mare plângere pentru fărădelegile tale de mai înainte şi întru ostenicioasele nevoinţe ale postirii şi rugăciunii ai petrecut zilele tale până la sfârşit, şi te-ai învrednicit prin harul lui Hristos de iertare şi de darul facerii de minuni. O, Cuvioase, care de la păcate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajută şi robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt traşi la pierzare, prin vătamarea sufletului nemuritor şi a trupului, care este biserică a Duhului Sfânt, de întrebuinţarea fără de măsură a băuturii, dar care se roagă ţie. Pleacă spre dânşii privirea ta cea milostivă şi nu îi trece cu vederea, ci ia aminte la dânşii, care la tine aleargă.

Roagă, Sfinte Moise, pe Stăpânul Hristos, ca El, Cel Milostiv, să nu îi lepede pe dânşii, neputincioşii şi nefericiţii, pe care a pus stăpânire patima băuturii, şi să nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindcă toţi, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost răscumpăraţi prin Preacuratul Sânge al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugăciunea lor şi a noastră. Goneşte de la dânşii pe diavolul, dăruieşte-le putere să-şi biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeşte-i din robia beţiei, izbăveşte-i din pierzarea băutului fără măsură, ca înnoindu-se întru trezvie duhovnicească şi întru minte luminată să îndrăgească toată înfrânarea şi buna credinţă şi veşnic să proslăvească pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mântuieşte zidirea Sa, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune către Sf. Mc. Bonifatie pentru cei căzuți în patima beției și în alte patimi trupești

O, mult pătimitorule și întru tot lăudate Mucenice Bonifatie! La acoperământul tău alergăm acum: rugăciunile noastre, celor ce te lăudam, nu le lepăda, ci cu milostivire auzi-ne. Vezi pe frații și pe surorile noastre care de greaua neputință a beției sunt ținuți și pentru aceasta cad de la Maica lor, Biserica lui Hristos, și de la mântuirea veșnică.

O, sfinte Mucenice Bonifatie! Atinge-te de inima lor cu harul cel dat ție de la Dumnezeu, degrabă scoală-i din căderile păcătoase și la mântuitoarea înfrânare adu-i pe ei. Roagă pe Domnul Dumnezeu, pentru Care ai pătimit, ca iertându-ne nouă greșalele noastre să nu întoarcă mila Sa de la fiii Săi, ci să întărească întru noi trezvia și întreaga înțelepciune, să ajute cu dreapta Sa celor ce au făcut mântuitorul legământ al trezviei ca să-l păzească ziua și noaptea până întru sfârșit, întru El priveghind, și întru El să dea răspuns bun la Judecata cea Înfricoșată.

Primește, bineplăcutule al lui Dumnezeu, rugăciunile mamelor ce varsă lacrimi pentru copiii lor, ale femeilor cinstite care se tânguiesc pentru soții lor, ale copiilor orfani și sărmani părăsiți de către bețivi, ale noastre, tuturor ce la icoana ta cădem, și să ajungă această plângere a noastră la Scaunul Celui Preaînalt ca tuturor cu ale tale rugăciuni să ne dăruiască sănătatea și mântuirea sufletelor și trupurilor, iar mai vârtos Împărăția Cerurilor. Acoperă-ne și ne păzește de vânarea celui viclean și de toate cursele vrăjmașului; în ceasul ieșirii noastre ajută-ne să trecem fără împiedicare prin vămile văzduhului și cu rugăciunile tale ne izbăvește de osânda cea veșnică.

Deci roagă pe Domnul să ne dăruiască dragoste nefățarnică și neclintită de Patria Cerească înaintea vrăjmașilor văzuți și nevăzuți ai Sfintei Sale Biserici, ca să ne acopere mila lui Dumnezeu în nesfârșiții veci ai vecilor. Amin.

Psalmi pentru izbăvirea de patima beției – recomandarea Părintelui duhovnic Lavrentie de la Mănăstirea Frăsinei

Psalmul 37

1.     Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi.

2.     Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine şi ai întărit peste mine mâna Ta.

3.     Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.

4.     Că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine.

6.     Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam.

7.     Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.

8.     Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele.

9.     Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.

10.   Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine.

11.   Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.

12.   Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.

13.   Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.

14.   Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.

15.   Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu,

16.   Că am zis, ca nu cumva să se bucure de mine vrăjmaşii mei; şi când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit.

17.   Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea.

18.   Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu;

19.   Iar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept.

20.   Cei ce îmi răsplătesc rele pentru bune, mă defăimau, că urmam bunătatea.

21.   Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine;

 22.      Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.

Psalmul 50

1.   Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

2.   Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

3.   Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

4.   Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

5.   Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

6.   Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

7.   Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

8.   Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

9.   Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.

15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

 20.      Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Psalmul 67

1.     Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.

2.     Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu,

3.     Iar drepţii să se bucure şi să se veselească înaintea lui Dumnezeu, să se desfăteze în veselie.

4.     Cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi numelui Lui, gătiţi calea Celui ce străbate pustia, Domnul este numele Lui,

5.     Şi vă bucuraţi înaintea Lui. Să se tulbure de faţa Lui, a Părintelui orfanilor şi a Judecătorului văduvelor.

6.     Dumnezeu este în locul cel sfânt al Lui; Dumnezeu aşază pe cei singuratici în casă,

7.     Scoate cu vitejie pe cei legaţi în obezi, la fel pe cei amărâţi, pe cei ce locuiesc în morminte.

8.     Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău, când treceai Tu prin pustiu,

9.     Pământul s-a cutremurat şi cerurile s-au topit şi Sinaiul s-a clătinat de la faţa Dumnezeului lui Israel.

10.   Ploaie de bunăvoie vei osebi, Dumnezeule, moştenirii Tale. Ea a slăbit, dar Tu ai întărit-o.

11.   Vietăţile Tale locuiesc în ea; întru bunătatea Ta, Dumnezeule, purtat-ai grijă de cel sărac.

12.   Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă.

13.   Împăratul puterilor, poporului iubit va împărţi prăzile.

14.   Dacă veţi dormi în mijlocul moştenirilor voastre, aripile voastre argintate vor fi ca ale porumbiţei şi spatele vostru va străluci ca aurul.

15.   Când Împăratul Cel ceresc va împrăştia pe regi în ţara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon.

16.   Munte al lui Dumnezeu este muntele Vasan, munte de piscuri este muntele Vasan.

17.   Pentru ce, munţi cu piscuri, pizmuiţi muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască în el, pentru că va locui în el până la sfârşit?

18.   Carele lui Dumnezeu sunt mii de mii; mii sunt cei ce se bucură de ele. Domnul în mijlocul lor, pe Sinai, în locaşul Său cel sfânt.

19.   Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai mulţime, luat-ai daruri de la oameni, chiar şi cu cei răzvrătiţi îngăduiţi au fost să locuiască.

20.   Domnul Dumnezeu este binecuvântat, binecuvântat este Dumnezeu zi de zi; să sporească între noi, Dumnezeul mântuirii noastre.

21.   Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii şi ale Domnului Dumnezeu sunt ieşirile morţii.

22.   Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul părului celor ce umblă întru greşelile lor.

23.   Zis-a Domnul: "Din Vasan îl voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tăi din adâncurile mării,

24.   Pentru ca să se afunde piciorul tău în sângele lor şi limba câinilor tăi în sângele vrăjmaşilor tăi.

25.   Văzut-am, Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului şi Împăratului meu în locaşul cel sfânt:

26.   Înainte mergeau căpeteniile, după ei cei ce cântau din strune, în mijloc fecioarele bătând din timpane şi zicând:

27.   În adunări binecuvântaţi pe Dumnezeu, pe Domnul din izvoarele lui Israel!

28.   Acolo era Veniamin cel mai tânăr, în uimire; căpeteniile lui Iuda, povăţuitorii lor, căpeteniile Zabulonului, căpeteniile Neftalimului şi ziceau:

29.   "Porunceşte, Dumnezeule, puterii Tale; întăreşte Dumnezeule această lucrare pe care ai făcut-o nouă.

30.   Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri.

31.   Ceartă fiarele din trestii, ceartă taurii adunaţi împotriva junincilor popoarelor, ca să nu fie depărtaţi cei care au fost încercaţi ca argintul.

32.   Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie". Veni-vor soli din Egipt; Etiopia va întinde mai înainte la Dumnezeu mâna ei, zicând:

33.   "Împărăţiile pământului cântaţi lui Dumnezeu, cântaţi Domnului.

34.   Cântaţi Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit; iată va da glasul Său, glas de putere.

35.   Daţi slavă lui Dumnezeu! Peste Israel măreţia Lui şi puterea Lui în nori.

 36.      Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu".

Psalmul 142

1.   Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.

2.   Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.

3.   Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.

4.   Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.

5.   Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.

6.   Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.

7.   Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.

8.   Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.

9.   Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.

10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.

11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.

12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

 




BISERICA si lumea
Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
POEZII - Pr. Costică Moroianu

Ştergarul Veşnicei Iubiri

Cuvântul veşnicului har,
Iubire fără de hotare,
Vine la noi cu un ştergar
Spre-a ne spăla pe fiecare.

Cum pe Apostoli i-a spălat,
Pe toţi de spală rând pe rând,
Cuvântul Vieţii Împărat
Ne spală-n rugi şi-n lacrimi, blând.

Smerenia-i ştergarul sfânt,
Ea şterge rănile spălate
De veşnicul ceresc Cuvânt
Şi Împăratul vieţii-a toate.

Şi sângele-I, în răstignire
Ni-l dă Cuvântul Dumnezeu
Spre-a fi spălaţi în duh, în fire,
De-orice păcat, oricât de greu.

Având smerenia în fire,
Ştergarul veşnicei Iubiri,
Să îi dăm dreaptă folosire
Ştergând atâtea răni din firi.

Prin noi, Hristos în fiecare
Spală şi şterge răni pe rând,
Să primim sfânta Lui spălare
Şi ştergerea de răni de gând.

Să primim sângele Iubirii
Ce e-n vărsare pentru toţi
Şi în adâncul rost al firii
Să înviem cu El din morţi.

Si în lumina Învierii
Să fim eternul Lui sobor,
Şi unşi cu mirul mângâierii
Să Îi fim candele de dor.

27 februarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu


                                    Gânduri la Vinerea Mare

Hristos învie în lume pentru toţi

Catapeteasma gândurilor noastre
S-a rupt în două-n templul de pământ,
De-aceea a venit de sus de astre,
Să o refacă, veşnicul Cuvânt.

Să fie în altar de cuget Cerul
Şi în biserica din noi, Duhul cel Sfânt,
Să fie-n noi în veci de veci
Misterul Iubirii Înviatului Cuvânt.

S-au despicat în noaptea răstignirii
Pietre-ntristate-n tânguiri de vânt,
Mai sângeră în înnoptarea firii,
În răstignire, veşnicul Cuvânt.

E-ncununat cu spini şi în durere,
De ură, de păcate-nsuliţat,
Aşteaptă lumea sfânta Înviere
Spre-a fi-n lumina Celui Înviat.

Toţi suntem fiii Vieţii-atotstăpâne,
Hristos învie-n lume pentru toţi,
În noaptea morţii nimeni nu rămâne,
La toti ne dă-nvierea Lui din morti.

În Sine ia a lumii-ntregi durere
Cuvântul infinitului Mister,
Luminii suntem fii în înviere
Şi pe pământ şi-n lumi presus de cer.

27 februarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Pe Golgota

Pe Golgota vieţii noastre
Duce crucea lumii-ntregi
Plâns de îngeri şi de astre,
Cel ce-i rege peste regi.

Crucea-i grea, dar nu se plânge,
Sub ea cade biciuit
Şi-n iubirea Lui ne strânge
Şi se lasă răstignit.

Spinii, fruntea-I încunună
Şi din sânge răsar flori,
Vrea din jertfa-I împreună
Să-nviem în veşnici zori.

Grabnic I se bat piroane
În picioare şi în mâini,
Şi Cuvântul plin de rane,
Frânt pe cruce-i şi în pâini.

Şi în fiecare-nvie,
Moartea lumii înfrângând,
Spre-a fi vii în veşnicie,
În iubirea-I, luminând.

31 martie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Ghetsimani

În Ghetsimani e noapte-adâncă,
Şi-n rugă-s picături de sânge,
Cuvântul lăcrimează încă
Şi-n mila-I lumea-ntreagă strânge.

Şi pomii freamătă-n durere
Şi crengi plecate-s la pământ,
Mai este până la-nviere,
Legat e veşnicul Cuvânt.

Si de la Ana la Caiafa
Cuvântul Vieţii este dus
Şi se înalţă-n volburi pleava
Şi grâul e zdrobit, distrus...

Se coace-o pâine, o prescură,
Cuvântul Sfânt e judecat,
Asupra Lui e-atâta ură
Ce Îl răneşte ne-ncetat.

O cruce cât întreaga lume
O duce pe grumaz, smerit,
Se lasă răstignit anume
Spre a-nvia în noi, slăvit.

Cuvântul, veşnică Iubire,
Ne dă Iubirea Lui la toţi
Spre a-nvia întreaga fire,
Spre a-nvia pe toţi din morţi.

Sărutaţi rănile Iubirii
Ce sângeră pe cruce-n firi,
În răni, în spini, sunt trandafirii
Pe fruntea veşnicei Iubiri.

Cu mirul lacrimilor sfinte,
Femei mironosiţe vin,
E plâns Cuvântul în cuvinte
Şi uns e trupul Lui divin.

Dar vine clipa Învierii
Presus de lacrimi şi mormânt,
De-nvolburările durerii,
Învie veşnicul Cuvânt.

De-ai mers pe drumul Crucii Sale
Şi ale altora dureri
Pe Golgota ai dus pe cale,
N-ai mers pe drum spre nicăieri.

Ai mers pe drumul Învierii,
Pe al Iubirii drum ai mers,
Al rugăciunii şi-al tăcerii,
Al Învierii-n univers.

Din Ghetsimani spre Înviere,
Golgota este la mijloc,
Ne-nalţă crucea din durere
Spre-al Învierii sfânt soroc.

12 februarie 2015
Preot Costică Moroianu



Bat clopote în Ierusalim

Azi intră în Ierusalim
Stăpânul vieţii-a toate,
Cu flori de gânduri să-L primim,
Cu suflete curate.

Să nu ne-ntoarcem deci din drum,
Nici din buna gândire,
Să-L însoţim smeriţi acum,
În rugi şi cu iubire.

Spre jertfă merge pe pământ
Spre-a noastră înviere,
Slăviţi eternul Sfânt Cuvânt
Pe crucea de durere!

Să nu Îi fim osânditori
Uitând că preamărire
I-am dăruit de sărbători
În duh şi-adânc de fire.

Pe drumul Golgotei, din greu,
În Săptămâna Mare
Să fim cu Bunul Dumnezeu
Pe-a postului cărare.

Durerile-I să le simţim,
Pentru toţi e-n durere,
Ca fiecare-n veci să fim
Cu El în înviere.

Cu pruncii-Osana să-I cântăm
Din lacrima durerii,
Cu El în suflet să cinăm
În slava Învierii.

Lumina-I sfântă s-o primim
Transfigurând pământul,
Lumini la cina Lui să fim
Mărturisind Cuvântul.

Ierusalimul e şi-n noi
Cetate de primire,
Cuvântul vieţii de apoi
Ne dă-nvierea-n fire.

Bat clopote-n Ierusalim
Şi în adânc de fire,
Cuvântul Vieţii să-L primim
Cu rugi şi cu iubire.

Spre patimi merge pe drum greu
Cuvântul, în tăcere,
Să-L însoţim pe Dumnezeu
Spre-a noastră înviere.

3 martie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



                                          Gânduri la Joia Mare


Lacrimi mari şi picături de sânge

Suflă vântul prevestind furtună,
Şi Apostolii-osteniţi, au adormit,
Şi pe cer nu-s stele, nu-i nici lună,
Şi în noapte-i cerul împietrit.

Lacrimi mari şi picături de sânge
Sunt în ruga Domnului Cuvânt,
În iubirea-I lumea-ntreagă strânge,
Cerul ni-L deschide în Duh Sfânt.

Vine-asupra Lui clipa trădării,
Cu viclean sărut este vândut
Veşnicul Cuvânt, noaptea vânzării
E sporită-n gânduri pe pământ.

Şi cu frânghii e legat Cuvântul,
Între suliţi spre osândă-i dus,
De cutremur e cuprins pământul
Când pe cruce-i răstignit Iisus.

Moarte şi durere pentru cine?
Pentru Cel ce ne-nmulţeşte pâini,
Pentru Cel ce ne-a făcut doar bine,
Ce Îi dăm? Piroane lungi în mâini.

Răstignim Cuvântul Sfânt în fire
Ori de câte ori păcătuim,
Sângeră în noi a Lui Iubire,
Nu-L vedem si nu Îl auzim.

Moare-n noi şi-nvie-n fiecare
Ca în Înviere toti să fim
Si ne dă eterna Lui iertare
Ca-n Lumina-I pururi să trăim.

Doamne al Vieţii şi-al Iubirii,
Fii cu noi în inimi pe pământ,
În altarul din adâncul firii
Dă-ne-a Ta-nviere în Duh Sfânt.

27 februarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Ierusalim

Ierusalimul de azi, ieri
Şi cel ce e dintotdeauna
E locul unde-n veci nu pieri,
'Ţi-ntinde-n el Dumnezeu mâna.

Ierusalimul cel ceresc,
De-acolo vine Domnul Sfânt,
Ierusalimul pământesc
Primeşte Veşnicul Cuvânt.

Şi din Ierusalim coboară
În Ierihonul cel de jos,
Cuvântul, vieţii Primăvară,
Pascalul Miel Iisus Hristos.

Coboară-n Ierihon să-I scoată
Pe cel rănit de-orice tâlhar,
Iubirea-I, lumea-ntreagă scapă
De răni şi-al morţii grele-amar.

Şi în Ierusalim revine
Spre răstignire şi dureri,
Ierusalimul cel din mine
'L-aşteaptă-n lacrimi, în tăceri...

Domnul Vieţii şi-al Iubirii,
Spre-a ne-nălţa din rătăciri,
Acceptă răstignirea firii
A lumii-ntregi în pătimiri.

Şi duhul osanale-I cântă,
Păcatele-mi Îl răstignesc,
lubirea-I mă binecuvântă
Şi-n Înviere-L regăsesc.

Ierusalimul cel din mine
Primeşte Veşnicul Cuvânt
Şi-n Învierea Lui rămâne
Şi sus în cer şi pe pământ.

29 ianuarie 2015,Constanţa
Preot Costică Moroianu


                       Gânduri la Duminica după Botezul Domnului


Noi suntem fiii Luminii

Nu mai adunăm lumină,
Nici în duh, nici în priviri,
Inimile se închină
Nopţii multor amăgiri.

Spune-n noaptea minţii noastre
Cel ce-i veşnicul Cuvânt
Pe pământ şi sus de astre:
Eu Lumină lumii sunt.

E cunoasterii Lumină
În adâncul înnoptat,
Noaptea minţii e-n ruină
Prin Cuvântul înviat.

E Lumina Învierii
Ce ne-nalţă din pământ
Zvântând lacrima durerii,
Înviatul Domn Cuvânt.

E lumina vieţii firii
Pe pământ şi sus de cer,
Domnul Vieţii şi-al Iubirii,
Logosul etern Mister.

Rătăcim orbiţi de patimi
Şi-nnoptăm în rătăciri,
Ni se-arată printre lacrimi
Domnul veşnicei Iubiri.

Rostul, El ni-l luminează
Şi destramă înnoptări,
Drumul vieţii ni-l veghează,
Ne dă binecuvântări

Spre-a-l străbate fără patimi
Şi cu sufletul curat,
Ne-nnoptat şi fără lacrimi,
În Cuvântul înviat.

Noi suntem fiii Luminii,
De-nnoptăm, s-o căutăm
De pe marginea ruinii
Şi în inimi s-o aflăm.

Aurul nu e lumină
Nici în cer, nici pe pământ,
E valoare în ruină,
Rug e veşnicul Cuvânt.

Într-o frângere de pâine,
În altarul din duh, sfânt,
Înviind, zilei de mâine,
Lumini să fim în Cuvânt.

El e Viaţă şi Iubire,
Adevăr, Cale spre cer,
Doamne, dă-ne-nveşnicire
În lumina-Ţi, Sfânt Mister.

10 ianuarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



                                  Gânduri la Duminica a II-a din Post
                                 Vindecarea slăbănogului



Doar Tu ne eşti vindecător

Avem nevoie de iertare,
De-al Tatălui etern Cuvânt,
De Părintească-mbrăţişare,
De înviere în Duh Sfânt.

Slăbănogită ne e firea
În vremi, mai mult sau mai puţin,
Ne vindecă însă Iubirea
Jertfitului Cuvânt divin.

Rătăcitori pe-a vieţii cale,
Slăbiţi suntem, şi în căderi,
Lumina Învierii Sale
Ne dă însă în duh puteri.

Ne-adună-n taina învierii
Cerescul înviat Cuvânt,
Ne ştie rănile durerii,
Le vindecă al Său Duh Sfânt.

Ne-nalţă din slăbănogire
De trup, de duh, Cuvântul Sfânt,
Ne vrea-n eterna Lui Iubire,
Cerescul înviat Cuvânt.

Slăbim în trup şi-n duh în lume
Şi-n înnoptare împietrim,
Dar slăbănogi nu vom rămâne
Cât în Cuvânt nădăjduim.

Cum Domnu-n evanghelii sfinte
Pe slăbănog l-a vindecat,
Cuvântul veşnic, în cuvinte
Ne vindecă neîncetat.

Eşti, Doamne Sfinte-n noi în lume,
Nu Te vedem, nu Te-auzim,
Şi duhu-n pustiiri rămâne,
Şi-n duh şi-n trup slăbănogim.

Nădejdea noastră-i însă-n Tine,
În evanghelii-ai vindecat
Pe slăbănogul în suspine
Şi de păcate l-ai iertat.

De suntem în slăbănogire,
Doar Tu ne eşti vindecător,
Ne dă iertare şi iubire
Şi-al tău sărut pe răni ce dor.

Ne eşti de-a pururi vindecare,
Cuvântule-nviat din morţi,
Ne dă cereasca Ta iertare,
Ne-ntâmpină-n eterne porţi.

Ne dă şi nouă-a Ta iertare,
Ca slăbănogi să nu mai fim,
Ne dă eterna vindecare
Ca-n veci de veci să Te slăvim.

22 februarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Nădejdea sfântă a credinţei

E Învierea darul veşniciei
Cuvântului jertfit şi înviat,
E Primăvară sfântă bucuriei
De-a fi-n lumina Lui neîncetat.

E Învierea darul suferinţei
Cuvântului în jertfă pe pământ,
Este nădejdea sfântă a credinţei
Că vom fi vii în veşnicul Cuvânt.

E Învierea daru-mpărăţiei
Iubirii, nesfârşitei bucurii,
Cuvântul e Izvorul bucuriei
De-a învia cu El în veşnicii.

27 februarie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Vii suntem în Duh Sfânt

Ne-nvăluie tăcerea
Pe drumuri de pământ,
Mergem la Învierea
Cerescului Cuvânt.

E noaptea-n risipire,
Făclii se-aprind în mâini,
Cuvântul, din jertfire,
Învie-n frânte pâini.

Rămâne-ne noi Iubirea
Cerescului Cuvânt,
Înfrântă-i răstignirea,
Vii suntem în Duh Sfânt.

3 martie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Lumina Învierii e în duh

În lumile de dincolo de cer
Călătorim şi ne-nălţăm în duh,
Pe rând ne cheamă veşnicul Mister,
Cuvântul Sfânt presus de-orice văzduh.

Ne amăgim crezând că moştenire
Avem aici în lume pe pământ,
Pe rând ne cheamă veşnica Iubire
În Învierea Domnului Cuvânt.

Adie-n duh Pascala mângâiere,
Sus, inimi, sus, presus de-orice văzduh!
E-n noi Cuvântul Sfânt în înviere,
Lumina Învierii e în duh.

4 martie 2014, Constanţa
Preot Costică Moroianu



Veşnicia am aflat-o în sat

O căsuţă şi un geamantan
Îmi revin în gând, şi-un drum de ţară,
Preoţia mea, în primul an
A-nceput în prag de primăvară.

M-a întâmpinat un bun sătean
În iţari, cu un cojoc pe umeri,
Cu căciulă neagră de-astrahan,
Veşniciei, anii nu îi numeri.

Veşicia am aflat-o-n sat,
În sătenii care m-au primit,
În Cuvântul vieţii înviat
În adânc de suflete, slăvit.

18 martie 2015, Constanţa
Preot Costică Moroianu




CĂRŢI NOI / Produse noi
The Spiritual Warfare with the World, Flesh and Devil - Father Arsenie Boca (CARTE)

A New Spiritual Order
The New Man

Who Is Jesus?

Jesus formulates a new spiritual order in man. Because He has integrated Himself into the human nature, He is always alive. He comes as supreme living being in us, as a supreme being and as infinite possibility of perfection.

“Or do you not realize this about yourselves, that Jesus Christ is in you? – unless indeed you fail to meet the test!” (2 Corinthians 13: 5). “It is no longer I who live, but Christ Who lives in me.” (Galatians 2: 20) “…my little children, for whom I am again in the anguish of childbirth until Christ is formed in you!” (Galatians 4: 19). Clement of Alexandria says: “God has made Himself man so that you may know how man is made God”. This is the new man, the new being, the man born from above, the man empowered by Christ with the reflex of eternity, being an outward projection of the divine image, a man of uttermost simplicity. As Jesus is the Heavenly Man who has woven Himself into mortal shape, He affirms Himself to us all and for all ages, no matter what.

Jesus reclaims therefore the confirmation of His historical existence. Yet history has failed from the very beginning and is still at fault. The fact that God has chosen to live as human being is forcing man to make a clear decision as to what he should do about Jesus. This is why our entire history is permanently troubled and our eternity is threatened by the snakes of doubt and contradiction. And this is why it is for Jesus that people have loved and have hated, have slaughtered and have comforted, they have experienced the extremes of self-sacrifice and consuming passion. All that is science, all that is beauty, all that is random quest on this earth, they are all due to Him. He is that inner force inextinguishable by centuries. His remembrance is alive everywhere, from churches to schools, from the belfry top to the dust of the road, from bedside to tomb. For if you bring down churches, and if you erase icons from our homes, the life of Jesus still can be learned from libraries and museums. And if prayer books be burnt down, His life and word may still be learned from literature. Nay, even those who curse Him unwillingly bear witness of His presence.

Empires that once ruled the world have all perished and are forgotten, which would be then the gain of seeking posthumous fame? For many have been famous throughout centuries, yet it is only Jesus Who is still inflaming spirits as in the first days.

Only someone more alive than the emperors, only someone who is the unlying idol of man can keep the flame alive. For even today, as on the day of His birth, some still love Him and some still hate Him. People still grow passionate for His passions and they still grow passionate for His love. Some live in the destiny of Christ, some others live without a destiny and without meaning. Therefore, if the interrogation “Who is Jesus?” has become more powerful with ages, and it demands from each generation a decisive response, we can only answer in one voice with the Father, in one chant with the angels, in one preaching with the apostles, in one confession with the martyrs and saints and in one single affirmation with the entire Christianity of the latest two millennia:

“This is the Son of God, the Savior of the world”.

This is the only possible answer that each Thomas must give who is born out of both human doubt and divine certitude. Whoever has attained this certitude and is ready to put his life at stake for it, it is in him that Jesus was born and this birth paves the road to eternity for those still living in history. The explanation of man’s existence and the explanation of the entire world reside both in this birth of Jesus.

*

“Who is Jesus?” Herod asked himself who, learning from the Magi Who He was, sentenced Him to death. He thought he might get rid of Jesus by killing 14,000 infants. This is what Herod the Tetrarch asked himself, who, hearing about the wonders worked by Jesus, still did not know what to think about Him.

This is what Pharisees and teachers asked themselves, erring all for the sake of narrow formality. They asked themselves - Who was He Who had the power to forgive our sins?

And even the apostles asked themselves: “Who is He to Whom even the seas and the storms seem to obey?”

The multitudes of mystified and confused, the worldly power, the pride of the mind, the lack of faith - all these have asked themselves Who Jesus was.

All of these turned down, sentenced and killed Jesus and this is permanently taking place in our history. Who is Jesus for us?

We can understand the contemporaries of Jesus, we can understand how hard it was for them to believe in Him. But after evidence was given of His Resurrection, after evidence was given of His godly nature, after He went through locked doors and after He was present unseen among people, showing Himself to Paul and to others after all these happened we can no longer be left without an answer. Theological answers are already known.

For us Jesus is the sense of life, He is our support in distress and temptation. He is the divine likeness we long and thirst for through the desert of our lives. He is our original nature, our very genuineness.

And most of all He is our Friend, the only Friend Who never deserts us. He is our Holy Partaking of perfection and our metaphysical hunger.

Where Do We Find Jesus?

The Gospel on the Rich Man Whose Ground Brought Forth Plentifully

God called fools two sorts of people: those who say there is no God (Ps. 13: 1-2) and the rich who care only of their stomach (Luke 12: 19).

It is for these two sorts of people that God brings correction. It almost always happens that these two sorts of sins, two erroneous ways of thinking be found at the same person, or at the same group of people. Thus, when they all win material gain, they all lose their souls and who will inherit their possessions?

What is it that God values? That would be the true wisdom; the enrichment into God and the wisdom of God is Jesus Christ. Where and how then do we find Jesus Christ? Jesus is in His commandments; Jesus is in the Holy Sacraments; Jesus is in His Holy Church; Jesus is still to be found in any Lazarus of this world and in our very Christian consciousness.

So little do Christians know about Jesus! We have received all the answers and still know nothing!

More reading then is needed of the New Testament! Flawless interpretation though belongs to the Church alone!

The Resurrection [of Jesus]

Jesus had been among men several times before:

-When He appeared to Abraham who walked along with Him, pleading with the very Lord for Sodom. (Genesis 18)

-When He wrestled with Jacob (It was night and Jacob did not know He was God – Genesis 32:24). If you are a man you must fight with God once in your life. Nay, woe to you when you win, for you are left alone on the battlefield and find out it is not you who has the victory, but death.

The following event is significant to illustrate the deep impact the Resurrection has had on men:

Some other Jacob who was assigned to liquidate God’s business on earth held a brilliant speech in front of a numerous assembly, proving, allegedly, that there was no God. Being pleased with his speech and the “evidence” he gave in this respect he wished to bring one more argument. He invited whosoever would feel confident to contradict him in five minutes’ time. A priest came out of the crowd then, who was humble in his appearance yet powerful in his faith and accurate knower of the soul of man.

-Be careful, you have only five minutes!

-That would be more than I need, the priest retorted.

And he delivered the shortest speech ever:

-My brethren, Christ is risen! And the whole assembly responded:

-Indeed He is!

What followed next is of little interest. The fact proves an essential statement: the depths of man contain a basic reaction against negation and death.

“Christ is risen!” means that God truly exists.

“Christ is risen!” means that the heavenly world truly exists, that it is real and without death.

“Christ is risen!” means that all the good and high hopes of mankind are legitimate.

All our essential and difficult problems are solved, the chains of darkness and sadness are broken because “Christ is risen!”

This is what it means to be the disciple of the Ideal incarnate: above all the sadness of this age, it means being a witness - at the cost of one’s own life - for the resurrection of human nature and for its return to its genuine condition!

 Detalii despre carte / COMANDA



Zile albe, zile negre. Memorii - Nichifor Crainic (CARTE)

„Sentimentul care mă stăpânește în această clipă sărbătorească e recunoștința caldă față de Domniile-Voastre care, alegându-mă membru al Academiei Române, mi-ați poleit numele cu suprema distincție la care poate să ajungă în țara noastră un mânuitor de cuvinte... Cazul meu e acesta din urmă. Copil desfăcut nici eu nu știu cum din cea mai anonimă umilință rurală, intrând în altă lume, unde nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori, umbră de gând nu m-a ispitit vreodată că voi ajunge umăr la umăr cu savanții, cu erudiții și cu plăsmuitorii de vrăji olimpice ai României.
Socotindu-mi viața trăită, am certitudinea că mâna nevăzută a Celui de Sus ne poartă de la marginea de jos la marginea cealaltă a existenței, de la umilință la faimă și de la faimă la umilință, ca să se încredințeze în ce măsură îi semănăm sau nu, - fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea”.
(Acad. Nichifor Crainic, în discursul de recepție de la Academia Română, Elogiul lui Octavian Goga, rostit în 22 mai 1940 în ședință solemnă)

„M-am ridicat dintr-o sărăcie lucie, însufleţit de tatăl meu fără carte, care m-a voit «om mare» ca şi învăţătorul genial pe care l-am avut în sat. Ceea ce am luat din casa părintească pentru formaţia ulterioară este emoţia de copil când bunica după tată mă trimitea pe lunca Neajlovului să culeg ghiocei şi Floarea Paştelui, mergând dus de mâna ei, să le depunem pe masa sfântă în Vinerea Mare şi să ne dăm amândoi «pe sub Domnul Hristos». Apoi, în aceeaşi noapte a marii dureri mergeam cu mama la morminte, şi auzeam jelania sfâşietoare evocând sufletele morţilor în cimitirul înstelat de lumânări. Trăiam emoţii covârşitoare. De la tata mi-a rămas prima educaţie literară, când mă lua pe genunchi, spunându-mi baladele haiduceşti ale Munteniei în luptă cu turcii.
Dacă aş fi rămas în sat, sigur aş fi fost poet popular. Încă din şcoala primară versificam.
Cum m-am ridicat apoi? Numai prin puterile mele proprii şi printr-o încredere spontană în ajutorul Celui de Sus, căci altul n-am avut.” (Nichifor Crainic)

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia” ; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori de seamă ai ţării), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 - a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului: „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul... Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au ţinut de foame” (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei)

Manuscrisul acestor memorii – o capodopera a genului memorialistic-, scrise în anii 1945-1946, când Nichifor Crainic a fost sub mască-pribeag în țara sa (se ascundea de autoritățile prosovietice la Mănăstirea Sâmbăta de Sus – protejat de starețul Arsenie Boca - și prin satele ardelene), a fost salvat și păstrat cu grijă de către Părintele Arsenie Boca (1910-1989), într-o perioadă (1947-1962) când puteai fi trimis în temniță sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră dacă dețineai scrieri de-ale lui Nichifor Crainic. De exemplu, ginerele lui Crainic, Alexandru Cojan, a fost trimis în temniță (1951) pentru deţinere de publicaţii interzise, adică pentru manuscrisele și cărțile lui Crainic. Chiar și după 1964, Securitatea le deschidea dosare de urmărire informativă celor care vorbeau pozitiv despre Nichifor Crainic. Așa i s-a întâmplat arhimandritului Paulin Lecca, fost student de-al lui Crainic, căruia i s-a deschis dosar de urmărire de către Securitate, în 1971, doar pentru că într-o discuție l-a elogiat pe fostul său profesor de teologie mistică, Nichifor Crainic.

 Detalii despre carte / COMANDA



Necunoscutii din Heidelberg - Virgil Gheorghiu (CARTE)

Am început să lucrez pentru serviciile secrete comuniste din data de 23 august 1944. Ziua ocupării țării mele de către Armata Roșie. O dată ușor de reținut, ziua ocupației fiind decretată sărbătoare națională a României, ce se celebrează, obligatoriu, pe întreg teritoriul țării. Şefi de state din lumea întreagă trimit la această dată lungi telegrame la București, felicitându-i călduros pe români pentru că au fost ocupați de Armata Roșie. La Paris, la Londra, la Bonn, la New York, în toate capitalele lumii, șefi de guvern și miniștri participă la recepții somptuoase, organizate de ambasadele României. Cu paharul de șampanie în mână, își exprimă profunda lor satis­facție pentru ocuparea României.
Am început, prin urmare, să lucrez efectiv și full-time pentru servici­ile secrete comuniste din data de 23 august 1944... Afacerea a ieșit la ivea­lă din cauza unui tovarăș și prieten, interpret al Po­­liției Germane. Totul a pornit din noaptea de 10 spre 11 mai, de la Heidelberg. În acea noapte, a fost comisă o crimă…

Constantin Virgil Gheorghiu

 Detalii despre carte / COMANDA



Copii in catusele Siberiei - Spiridon Vangheli (CARTE)

Dragă copile, am scris această carte cu sufletul sfâşiat de durere. De ce am scris-o? Ca să arăt cât de crunt a fost regimul totalitar? Nu numai. Am vrut să-i vezi pe compatrioţii noştri în altă lumină. Ei au rămas Oameni în cele mai straşnice împrejurări.
Adu-ţi aminte de fierarul care a ales moartea, dar a desferecat fereastra ca să nu se înăbuşe copiii în vagon.
Adu-ţi aminte de mătuşa Vasilica: ea a cerut să i se dea un termen dublu de închisoare, numai să nu rămână Olguţa fără mamă.
Dar tatăl Olguţei? El a riscat să apere un om în lagăr şi ce moarte groaznică a avut!
Adevăraţi eroi tăcuţi ai neamului...
De la ei, până şi de la copiii lor, avem a învăţa vrednicia şi să nu ne trădăm aproapele, cum nu l-au trădat ei, să nu ne jucăm cu idealul de neam şi să nu-L trădăm pe Dumnezeu!

Spiridon Vangheli

 

Trenule, unde ne duci?
Cum a ieşit dimineaţă din casă, Vasile Bujor a şi văzut printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi – şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama la ce se întâmplă în grădina lui.
— Bu-un, se apropie stăpânul şi băieţii o rup la fugă care încotro; da Vasile, de colo: Ia staţi, bre! Eu ştiu de ce fugiţi: nu vă puteţi căţăra în pom, aşa-i?
Băieţii se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
— Eu pot să mă sui şi fără scară, a zis Iacobaş.
Apoi ceilalţi, unul câte unul, au trecut de partea lui Iacobaş. Numai Luca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă şi pomul era pli-i-in de copii, c-au prins curaj şi fetiţele de pe uliţă. Ba s-a urcat şi Olguţa, fata lui Vasile Bujor... Şi uite aşa, n-a mai rămas o cireaşă în pomul acela, iar copiii s-au întors cu ochii plini de lumină, pe la casele cui îi are.
Tocmai pe-atunci, s-a întors şi gospodina casei de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
— Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaştri. Dacă n-ai băieţii tăi, iaca, îi găseşti pe uliţă când îţi trebuie…
Nici prin cap să le dea însă, unora dintre copiii care au mâncat atunci cireşe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu puşca din casă şi pe omul care le dăruise un pom întreg de cireşe!…
Ştiau despre asta numai câţiva militari, ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de satul basarabean Sofia. Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta… Mai venea pe aici, tupiluş, şi câte o coadă de topor din sat, să-l pârască pe careva…
Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că aşteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada în viaţa oamenilor.
Că zburau de acum pe la graniţa Basarabiei avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii sovietici din Văgăuna Bursucului habar nu aveau. Alta era grija comandanţilor lor! Ei aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireşe şi cu cei care cresc cireşi. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia, la foame şi îngheţ, iar ei să vină la cireşe şi la toate cele de-a gata. Ba, chiar să se facă stăpâni în casele noastre şi pe pământurile noastre!…
Olguţa tocmai visa că un fluture îşi cere voie să se aşeze pe una dintre florile ei din faţa casei, când aude nişte bătăi straşnice în uşă. N-a apucat tata să deschidă, că au şi fărâmat uşa. Au năvălit doi, cu puştile: unul cu cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti. Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles, în ruseşte, să se îmbrace iute şi să iasă afară.
— Mamă!… Tată!… Unde ne duc?
Mama amuţise de tot. Doar ochii îi alergau speriaţi, de colo-colo.
(extras din carte)

 Detalii despre carte / COMANDA



DVD - 7 cuvinte - povestea unui biruitor - Gheorghe Calciu ( A.N. Zagorodnai) (CARTE))

"7 Cuvinte" este povestea unui om care a petrecut 21 de ani de închisoare, trecând prin experienţe limită. Un documentar artistic despre viaţa Parintelui Gheorghe Calciu, un itinerar de la durerea care nimiceşte la dragostea mai mare decât moartea. Un film de Andrei Neoiţă Zagorodnâi. Coproducători: Abis, Legenda Film & Co.

 Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 25%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567