Descarca Revista

Sf. Arhangheli
Mihail si Gavriil

Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus

Noiembrie 2014
     
Sumar:
Politicul nu tace, dar face: în timp ce Biserica este folosită în campania electorală, CCR modifică modul de participare a elevilor la ora de religie
Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient vizitează Patriarhia Română
O decizie discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie
Știri externe - noiembrie 2014 (EXT)
Știri interne - noiembrie 2014 (RO)
Cele mai de căpetenie porunci ale Domnului din Noul Testament, adunate de Sfântul Nicodim Aghioritul
Consideraţii necreştine, eretice şi oculte despre Hristos
Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu
Învățături corecte și învățături greșite despre Taina Sfintei Împărtăşanii
Pastorala Sfântului Sinod în Postul Crăciunului 2014
Sfântul Nectarie de Eghina - minuni și învățături duhovnicești
Portretul unui mare duhovnic - Părintele Teofil Părăian
Acatist către Sfântul Efrem cel Nou pentru NAȘTEREA DE PRUNCI - în limba engleză
Rugăciuni și Acatist către Sfântul Efrem cel Nou pentru NAȘTEREA DE PRUNCI
Caută la smerenie... - Poveste-
Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate
Bazele creştine şi filozofice ale principiului proporţionalităţii
Votați pentru menținerea religiei în școli
Memoriu către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (împotriva cardului de sănătate)



Tema lunii
Politicul nu tace, dar face: în timp ce Biserica este folosită în campania electorală, CCR modifică modul de participare a elevilor la ora de religie - Cristina Roman

 

În plină campanie electorală pentru alegerile prezidențiale, partide și politicieni s-au folosit de apartenența la un cult religios sau altul în scopul de a atrage noi voturi, însă de departe Biserica Ortodoxă a făcut cel mai des subiect de dezbatere. În ciuda transmiterii în mod constant către presă a unui comunicat în care se arată că poziția oficială a BOR este neutralitatea politică coroborată cu îndemnul adresat electoratului ortodox de a se prezenta la vot, nu puține au fost cazurile când a fost depășită orice măsură de decență în apropierea politicului de Biserică. Chipuri de sfinți părinți tipărite pe fluturași electorali, apartenența la cultul creștin-ortodox invocată ca o calitate decisivă și definitorie prin ea însăși, prezența aproape ostentativă a oamenilor politici la slujbele religioase, au mâhnit pe românul simplu, pe ortodoxul care caută la biserică întâlnirea cu Hristos Dumnezeu, nu un ghidaj electoral. Din păcate, Biserica are "uscăturile" ei și nu se poate disculpa în totalitate de faptul că a intrat în hora alegerilor. Clerici filmați îndemnând electoratul să voteze un anume candidat au dat apă la moară secular-umaniștilor care și așa începuseră de mult o vehementă campanie împotriva Bisericii. Lovitura de grație a venit în 12 noiembrie, când la inițiativa unui profesor ateu din Buzău, Curtea Constituțională a decis nici mai mult, nici mai puțin, decât că pentru a putea participa la orele de Religie, elevii trebuie să aducă cerere scrisă de la părinți.

Este primul pas important către eliminarea disciplinei Religie din materia școlară și reducerea semnificativă a numărului de profesori de religie. Este un demers premeditat și în detaliu pregătit, după cum vom vedea mai jos. Aceasta este răsplata către Biserică a celor care se dau cu binișorul pe lângă ierarhi și preoți spre a le câștiga susținerea. Nu mai vorbim despre faptul că în subiecte cheie legate de trăirea corectă a Tradiției ortodoxe, niciunul dintre candidați nu s-a pronunțat în sensul sprijinirii ei. Dimpotrivă, unul dintre candidați a spus că "românii nu sunt pregătiți încă să accepte căsătoria homosexuală" (ca și cum aceasta este doar o fază, dar cu trecerea timpului și prin presiuni ale respectivei minorități, mentalitatea se va schimba), altul a sprijinit legalizarea homosexualității prin vot în Parlamentul European ș.a.m.d..

Dragi români ortodocși, dragi părinți ortodocși, a venit vremea mărturisirii de credință! Să nu ne lăsăm incomodați de birocrație, de legi anapoda și de promisiuni electorale deșarte, ci să facem tot ce este necesar pentru a asigura participarea elevilor la orele de religie. Acolo unde în sânul familiei este dragoste de Dumnezeu, iar aceasta a fost insuflată copilului mult înainte de a ajunge pe băncile școlii, a participa la ora de religie este doar continuarea firească a unei normalități. Acolo unde, deși cu credință în suflet, părinții nu au reușit din motive diverse să îi familiarizeze pe copii cu participarea la slujbele bisericești, ora de religie le poate deschide ochii și inima către Dumnezeu, Cel care ne-a chemat la viață și ne-a promis că urmându-L, vom câștiga veșnicia fericită împreună cu El.

Sunt unii care nu vor sta pe gânduri în a face gestul de curaj creștinesc în a-și înscrie copilul la ora de religie, dar sunt și unii care poate ezită. Lor ne adresăm în rândurile de mai jos, punându-le la suflet câteva considerente de ordin istoric, moral, religios și chiar practic, care sperăm că îi vor convinge să devină susținători fermi ai predării Religiei în școli. Mai mult, aici puteți semna Petiția online pentru menținerea ca și până acum a Religiei în școli.

Ce a decis Curtea Constituțională

Începem prin a reda știrea de presă privitoare la decizia Curții Constituționale privind disciplina Religie: "Curtea Constitutionala a decis la 12 noiembrie că este neconstitutional articolul din Legea Educației care spune că “La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Judecătorii Curții au apreciat că cei care trebuie să facă o solicitare sunt părinții care doresc ca aceste cursuri de Religie în școală să fie urmate de copiii lor, transmite Agerpres. Decizia este definitiva si general obligatorie. Începând de anul trecut, ora de Religie era disciplina obligatorie încă din clasa pregatitoare și până în clasa a XII-a; în consecință, elevii fac această disciplină în toate cele 13 clase ale învățământului preuniversitar. Pânăa la această decizie a CCR, elevii erau înscriși “din oficiu” la Religie, dar puteau fi retrași de părinți, caz în care situația școlară se încheie fără această disciplină.

Argumentația Curții pornește de la ideea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Ca urmare a deciziei Curții, profesorii de religie nu mai pot fi angajați permanent în școli, ci doar prin contracte temporare, pe an școlar. “În urma deliberarilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.9 alin.(2) teza întâi din Legea învățământului nr.84/1995 și dispozițiile art.18 alin.(2) teza întâi din Legea educației naționale nr.1/2011 sunt neconstituționale“, anunță CCR.

Curtea Constituțională a fost sesizată în acest caz de Judecătoria Buzău-Secția civilă, excepția fiind ridicată de profesorul Emil Moise, care a dat în judecată Liceul de Artă “Margareta Sterian” din Buzău, potrivit Mediafax. Argumentațiile reținute în motivarea soluției pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ce spun articolele de lege declarate neconstituționale de CCR: Legea învățământului nr. 84/1995, art.9 alin.(2) teza întâi: “La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.” Legea educației naționale nr. 1/2011, art. 18 alin. 2 teza întâi: “La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să" nu frecventeze orele de religie.”

Ce spune Constituția referitor la Religia în școli: Articolul 32 – (7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege. (Sursa: hotnews.ro)

Cum a reacționat Patriarhia Română

Patriarhia Română a dat un comunicat de presă în care se arată printre altele că decizia Curții este "discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie" și că "referitor la atitudinea de conştiinţă, se deduce că decizia Curţii Constituţionale din 12 noiembrie 2014 transferă toată responsabilitatea de decizie asupra părinţilor, doar în cazul orei de religie, nu şi al altor discipline şcolare. Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie. Într-o societate marcată de fenomenul secularizării şi al indiferentismului religios, formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorilor credinţei şi ale familiei tradiţionale devin realităţi tot mai incomode. "

Totodată, "Biserica Ortodoxă Română cheamă pe toţi credincioşii ei să apere şi să promoveze valorile credinţei creştine şi ale spiritualităţii româneşti, în relaţie cu instituţiile publice şi cu societatea românească în general." (Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române)

UPDATE: Ulterior datei publicării prezentului articol, Patriarhia Română a trimis o solicitare către Parlament, în care arată că actualul statut al orei de religie este conform cu legislația românească și europeană, și solicită respingerea proiectului de lege propus de Remus Cernea. Comunicatul integral este disponibil la rubrica Actualitatea religioasă.

Și Sinodul Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului a emis un comunicat de presă catalogând decizia Curții Constituționale de a solicita acordul scris al părinților pentru participarea elevilor la orele de religie, drept “un regres” fata de Legea educatiei si “o mare nedreptate facuta educatiei copiilor si tinerilor”. “Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului își exprimă îngrijorarea față de campaniile tot mai agresive la care sunt supuși copiii și tinerii care învață în școlile din țara noastră, prin faptul că, în numele unei așa zise libertăți de gândire și de conștiință și a unei promovări a toleranței și a drepturilor ființei umane, reprezentanți ai societății civile cer tot mai insistent eliminarea obligativității predării religiei în școlile publice. Recenta hotărâre a CC, de a solicita acordul scris al părinților ca elevii să participe la orele de religie, reprezintă un regres față de actuala Lege a învățământului. Acest act este o mare nedreptate făcută tocmai copiilor și tinerilor care sunt beneficiarii orei de religie, prin faptul că aruncă în derizoriu și relativ preocuparea față de educația lor morală. O asemenea decizie împietează libertatea câștigată prin jertfa tinerilor din Revoluția din decembrie 1989 și al cărei semn vizibil în spațiul public este ora de religie”. “Se știe că școlile noastre sunt agresate tot mai mult de tentația tutunului, a alcoolului, a drogurilor, a sexualității premature, a vulgarității de limbaj și a devierilor de comportament și că singurele autorități capabile să le stăvilească sunt familia, școala și Biserica. În acest context, religiei îi revine rolul principal de a-i învăța pe copii și pe tineri binele, să fie toleranți și să aibă discernământ, oferindu-le repere fără de care aceștia riscă să se sufoce în fața acestor asalturi ale răului”, se mai arată în documentul citat.

”Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sătmarului face un apel către toate instituțiile abilitate ale statului, către părinți, către elevi și către toți factorii activi implicați în educația copiilor și tinerilor, să apere statutul orei de religie ca disciplină obligatorie de studiu, care nu este o achiziție a istoriei sau un bun al Bisericii, ci un dat constitutiv al condiției umane și temeiul oricărei morale adevărate.”

Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei împărtăşeşte indignarea clerului şi credincioşilor din România, privitoare la decizia Curţii Constituţionale, din data de 12 noiembrie 2014, de a mina şi declara neconstituţional statutul disciplinei Religie din trunchiul comun, în învăţământul românesc... Hotărârea de mai sus se dovedeşte a fi o lovitură imorală ce ţinteşte stabilitatea jurisprudenţei existente în România, o represiune a drepturilor majorităţii, după anti-modele democratice, şi un atac ingrat asupra impactului pe care educaţia religioasă l-a avut asupra formării intelectuale şi morale a poporului român, atât înainte, cât şi după perioada ateo-comunistă. Dimensiune fundamentală a misiunii preoţeşti, încredinţată de Mântuitorul Iisus Hristos prin filieră apostolică – „Mergând, învăţaţi toate neamurile...“ (Matei 28, 19-20) – activitatea educaţională a Bisericii a constituit întotdeauna o preocupare majoră a slujitorilor sfintelor altare, un mijloc de dezvoltare a diverselor comunităţi sociale şi culturale, suport pentru maturizarea învăţământului public – deopotrivă adresat maselor şi elitelor, în contexte istorice din cele mai diverse, iar în ceea ce priveşte neamul românesc, un garant peren al conservării şi promovării valorilor morale şi naţionale.

La baza acestui crez educaţional a stat întotdeauna esenţa comunitară a Bisericii, icoană a unui modus vivendi personalist, premisă a sobornicităţii, ce reclamă necesitatea descoperirii Adevărului, a dezvoltării de competenţe şi a formării de atitudini numai prin relaţia morală cu celălalt, maestru sau discipol, într-o aventură de maturitate ce-şi validează finalitatea în eshaton.

Din această perspectivă, rolul Bisericii în apariţia şi dezvoltarea învăţământului din ţara noastră – şi nu numai – este incontestabil, aceasta angrenându-şi toate resursele şi priorităţile operative în luminarea şi formarea intelectuală şi spirituală a întregii naţiuni, în îmbogăţirea şi rafinarea limbii literare româneşti, în promovarea ştiinţelor ca factor de progres şi a spiritului intercultural şi în multe alte procese evolutive, ce au dat identitate învăţământului românesc modern performant. Astăzi, mii de profesori, cu studii superioare de Teologie Pastorală şi Didactică, absolvenţi de module psiho-pedagogice în departamentele pentru pregătirea personalului didactic ale universităţilor din România, ocupă prin concurs, în condiţiile legii, catedre de Religie în învăţământul preuniversitar, oferind elevilor de diferite confesiuni o educaţie religioasă similară majorităţii sistemelor educaţionale europene. Ei se alătură astfel pleiadei de profesori care, procedând strategic şi metodic, facilitează atât accesul învăţăceilor la conţinuturi prevăzute de o programă, cât şi formarea unor comportamente integratoare în viaţa comunităţii, prin disciplinele obligatorii din trunchiul comun, care fac parte din aria curriculară „Om şi societate“: cultură civică, filosofie, logică, argumentare şi comunicare, sociologie, psihologie, pedagogie, istorie, geografie ş.a. Oare cei ce nu apreciază rolul formativ al filosofiei în dezvoltarea morală şi socială a elevilor vor da în judecată şcolile pentru a o transforma din disciplină obligatorie într-una facultativă, studiată la cerere?!

(...) Iată de ce nesocotirea originii funciare a ethosului românesc şi a culturii în cult, coroborată cu decizii subiective legate de nerespectarea structurii ontologice a educaţiei naţionale, aruncă în aer identitatea învăţământului românesc contemporan, idealul educaţional – formarea integrală şi creativă a personalităţii –, precum şi premisele viitorului unui popor ancorat într-un sistem de valori morale şi mântuitoare.

De aceea, adresăm spre trezire conştiinţelor adormite şi sfidătorilor drepturilor oricărui român cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos împotriva nedreptăţilor şi intepretării eronate a legii: „Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat.“ (Luca 11, 52) (Comunicatul integral poate fi citit la Sectorul Învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei)

Dovada că demersul ateilor a fost premeditat

Iată aici dovada că demersul legislativ a fost premeditat de secular-umaniști. Două asociații de  elevi și tineri au transmis deja Parlamentului o propunere de punere în acord a Legii Educației cu decizia Curții Constitutionale, și anume ca elevii care vor vrea de aici înainte să urmeze Religia în școală să fie evaluați cu “Admis” sau “Respins”, iar Religia să fie predata confesional doar pentru elevii de peste 14 ani. Semn că era deja pregătită dinainte, propunerea Asociației Elevilor din Constanța și a Asociației Tinerii Europeni pentru România a venit la numai o zi după ce CCR a hotărât ca părinții care vor să își înscrie copiii la materia Religie în școală sunt cei care trebuie să depuna o cerere.

“Această modificare este absolut necesară pentru a respecta libertatea de conștiință a copiilor care se află în procesul de dezvoltare“, argumentează Asociația Elevilor din Constanța și Asociația Tinerii Europeni pentru România. “Codul Civil ne arată ca părinții pot decide confesiunea minorului până la vârsta de 14 ani. După această vârstă, copiii își pot alege singuri religia. Pentru ca această alegere să nu fie una influențată de către terți, este absolut necesar ca elevii să aibă o cultură generală despre toate religiile și modul în care acestea au evoluat. Această măsură în mod evident va crește și toleranța religioasă, în spiritul valorilor europene“, spun tinerii.

Asociațiile avertizează că prevederile Legii educației trebuie corectate în termen de 45 de zile, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată. Marius Ghincea, președinte ATER, susține că “valorile europene privind separarea Bisericii de Stat și necesitatea unei societăți seculare, pentru a evita conflictele religioase, sunt fundamentale pentru democrația românească și modernizarea României”. (Nota noastră: Cum se face, oare, că tocmai apropierea dintre Biserică și Stat este îndelung aclamată și dată ca exemplu pozitiv în toate campaniile electorale? Când votul ortodocșilor este necesar, Statul se mândrește cu buna cooperare cu Biserica, dar când este amenințat de minorități, fie ele etnice, religioase ori sexuale, același Stat se leapădă de Biserică, temându-se de sancțiuni europene privind așa-zisa nerespectare a drepturilor omului. )

Contactat de HotNews.ro, Mircea Miclea – fost ministru al Educației, fost președinte al comisiei prezidențiale pentru educație care a elaborat Legea educației nr. 1/2011, psiholog și profesor la Departamentul de Psihologie din Universitatea Babes-Bolyai, a declarat că “articolul din Legea nr. 1/2011 a fost rezultatul apărut în urma presiunii politicienilor și a Bisericii, și nu are susținere pe dovezi științifice“. Mai mult, “interpretarea Curții Constituționale mi se pare binevenită. Oamenii au nevoie de religiozitate, dar nu este necesară materia numită Religie pentru a dezvolta această religiozitate. Sunt o mulțime de oameni care nu au studiat religia în comunism, dar sunt foarte religioși. Școala este laică și această interpretare consfințește acest statut“, a declarat Mircea Miclea. (Nota noastră: Suntem de acord că educația religioasă ar trebui să înceapă în familie înainte de vârsta școlară, dar în niciun caz nu putem face o legătură pozitivă între interzicerea religiei în comunism și religiozitatea de astăzi a respectivelor generații. Dimpotrivă, ateismul și comunismul au lăsat urme adânci în formarea spirituală a românilor, urme și sechele care există și astăzi. Preoții pot da nenumărate mărturii despre cei care venind din comunismul ateist la vârstă adultă, rămân împietriți și pe patul de moarte, având încă apucături precum cele ale torționarilor și informatorilor Securității).

Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), a declarat pentru HotNews.ro în urmă cu un an că înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie încalcă dreptul la libertatea conștiinței. “Dacă s-ar recunoaște faptul că Religia poate fi doar facultativă, atunci profesorii de religie nu ar putea fi angajțti permanent în școli, ci doar prin contracte temporare, pe an școlar.“

Cine este Emil Moise, cel de la care a pornit decizia CCR privind ora de religie

Cine este Emil Moise, inițiatorul modificării legislative? Conform siteului cuvântul-ortodox.ro,  Emil Moise este președintele Asociației Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință. Asociația a fost înființată în 2004 de Mihai Agapie, Gabriel Andreescu și Remus Cernea, cu sediul la Buzău. Remus Cernea știm cu toții cine e. Din consiliul director inițial a făcut parte și Smarada Enache, o altă militantă împotriva Bisericii. Gabriel Andreescu s-a perindat prin Centrul Parteneriat pentru Egalitate (prezent în scrisorile și memoriile anti-BOR și pro-homosexualitate), fundație înființată de către Fundația SOROS și Renate Gavrilaș Weber, iar în 2005 a fost copreședinte, alături de aceeași Renate Weber, al APADOR-CH. Preocupările APADOR-CH le cunoașteți. Chestiunea era pe agenda lor și doar a pregătit publicul pentru decizia pe care niîcercau să o obțină.

Iată cum vedea încă din anul 2007 Horia Roman Patapievici chestiunea asociației “Solidaritatea pentru libertate de conștiință”, despre care scria că anticreștinii își maschează anticreștinismul printr-o retorică de tip drepturile omului:

“La noi, toată strădania unor asociații precum “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” este să prezinte intoleranța față de simbolurile creștin-ortodoxe ca fiind neutralitate. Or, cum poți să faci niște oameni normali să priceapă intoleranța ca fiind neutralitate? Într-un singur fel: redefinind poziția centrală. Adică deplasând sistemul de referință în așa fel încât atitudinea de excludere a creștinismului să ajungă centrală în raport cu valorile spațiului public, iar intoleranța față de creștinism să poată apărea ca fiind o veritabilă neutralitate. Consecința imediată a aceste “deplasări de sistem de referință” va fi ca simpla prezență a simbolurilor creștine în spațiul public să apară ca fiind un abuz. În acest mod, apărătorii păstrării în spațiul public a simbolurilor care în mod normal, potrivit tradiției, se află deja acolo vor putea fi prezenați ca extremiști, fanatici, adversari ai egalității de tratament și dușmani au drepturilor omului. Adică o mistificare de proporții.

Metoda de acțiune publică este deja verificată. Asociațiile de tipul “Solidarității pentru libertate de conștiință” vor șantaja instituțiile noastre oportuniste și corupte cu “drepturile omului” și cu “legislatia europeană”, folosind sofismul care deja a funcționat în Occident, în practica minorităților leniniste: dacă acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; dacă nu îl acceptați, vă denunțăm Europei, cu argumentul că încălcați drepturile omului. Vor încerca, altfel spus, să redefinească neutralitatea ca decurgînd din ateism, iar extremismul din credință. Așa se face legitimarea publică a anticreștinismului: cu ajutorul acestui mecanism de punere a opiniei publice, prin manipularea insituțiilor, în fața faptului împlinit; și cu evitarea totală a dezbaterii publice, pe care, în bătălia substituirii creștinismului cu anticreștinismul, asociațiile anticreștine ar pierde-o cu siguranță. Ideea este să ne prefacem că suntem democrați pentru a ocoli cel mai bine democrația.“ (Sursa: Articol publicat în numărul 9 (36), din septembrie 2007, al revistei Idei în Dialog)

Cuvânt de suflet privind oportunitatea predării orei de religie ca și până acum

Într-un document publicat de Patriarhia Română în urmă cu câțiva ani, document care poate fi consultat integral în format pdf, se precizează:

"Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă. Nu putem înlocui niciodată valorile constante ale religiei cu modele efemere ale umanismului autosuficient şi antireligios. Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la formarea şi la dezvoltarea tezaurului cultural naţional nu poate fi contestată sau considerată un „fals istoric”, ci a fost clar recunoscută prin Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Primele şcoli şi tipărituri din ţara noastră au fost lucrarea Bisericii, iar operele artistice reprezentative şi momentele istorice cruciale pun în evidenţă rolul Bisericii în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor de ordin spiritual, moral şi cultural. Biserica propune, nu impune valori.

Întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea nu este indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, mai ales în această perioadă de secularizare a societăţii româneşti, întrucât ele reprezintă pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline. Valorile cultivate şi virtuţile încurajate în cadrul orelor de religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a comunităţii.

Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.

Predarea religiei în şcoală are valenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei formativ în viaţa tinerilor, reducând efectele negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, propunând modele viabile de bunătate şi sfinţenie şi oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în societate. Educaţia religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt şi statornic de inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea spirituală şi demnitatea persoanei care trăieşte azi într‑o lume din ce în ce mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de vedere spiritual şi social. Religia evidenţiază valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în timpul limitat al vieţii terestre, şi promovează comuniunea între generaţii prin valorile perene ale credinţei cultivate şi transmise. Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor impus în şcolile de stat, contrar voinţei unui popor religios, ne‑au învăţat să nu mai dorim cultură fără credinţă, ştiinţă fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaştere fără comuniune, filosofie fără speranţă şi, îndeosebi, şcoală fără suflet, adică educaţie fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor.

(...) Neobarbaria europeană constă în reducerea profunzimii la suprafaţă şi aducerea verticalităţii la orizontală, invenţia mediocrităţii ca ideal social pe placul tuturor, demolarea sistematică a sacrului, colonizarea întregii lumicu lipsa de profunzime şi eliminarea sufletului. Produsele de substituţie pe care le „fabrică” Europa astăzi sunt bunuri culturale pe gustul tuturor, care mimează originalul, îl simplifică în mod spectaculos, care sunt capabile să satisfacă pe oricine acceptă să se priveze de dimensiunea profundă a originalelor. Astfel a apărut în „noua civilizaţie” cartea fără suflet şi informaţia fără duh. Esenţele sunt imitate pentru a se produce aparenţe care se declară mai bune decât esenţele în chiar actul imitării.

Uitarea tradiţiei creştine şi a istoriei şi relativismul determină învăţământul european să excludă limbile clasice din liceu şi să‑şi plieze programele pe modele impuse de mass‑media. În acest context universităţile se transformă în pieţe de desfacere a programelor, profesorii sunt obligaţi să se transforme în antreprenori, iar studenţii sunt încurajaţi să fie cumpărători. Învăţământul superior este îndreptat numai spre ştiinţe şi tehnologie. Asistăm la o amnezie controlată a tradiţiei academice europene.

Iar a fi european înseamnă a reface mereu în suflet drumul de la o periferie barbară la un centru cultivat. Sufletul european are două coordonate: una moştenită de la părinţi, pe care o au oamenii tuturor culturilor, şi o alta construită în prezent. A fi european înseamnă a asuma în chip constitutiv persoana umană, a beneficia de puterea care zace în slăbiciune, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10).

Sfântul Nicolae Velimirovici exprimă starea de spirit a Europei astfel: „Dacă Europa ar fi rămas creştină, s‑ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile popoare ale Asiei şi Africii – chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie – ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi popoarele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvârşit în lume. Numai popoarele Europei nu se laudă nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică, cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa «cultură» este ura tuturor popoarelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urând bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urât şi pe Dumnezeul european”.

Pentru a depăşi criza sa de identitate, noua Europă, a celor 27 de state, are nevoie mai mult ca oricând de o fundamentare spirituală şi culturală, de un „suflet”, prin recunoaşterea, asumarea şi cultivarea dimensiunii ei creştine.

(Sursa foto: biziday.ro)




ACTUALITATEA religioasă
Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient vizitează Patriarhia Română - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În zilele de 28 noiembrie - 2 decembrie 2014, Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, efectuează o vizită frăţească în Patriarhia Română, la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României.

Programul vizitei cuprinde:

Preafericitul Părinte Patriarh Ioan al X-lea şi delegaţia Patriarhiei Antiohiei şi a Întregului Orient vor pleca din România în ziua de 2 decembrie 2014. (Biroul de presă al Patriarhiei Române)

Te Deum la Catedrala Patriarhală

La Catedrala Patriarhală a avut loc vineri, 28 noiembrie 2014, ceremonia întâmpinării oficiale a delegaţiei Patriarhiei Antiohiei şi a Întregului Orient. Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient a fost primit vineri de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul vizitei frăţeşti pe care o efectuează în Patriarhia Română. La primirea oficială a delegaţiei Patriarhiei Antiohiei şi a Întregului Orient a fost oficiată o slujbă de Te Deum de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Cu acest prilej, Patriarhul României a adresat un cuvânt de bun venit:

            „Suntem deosebit de onoraţi şi, în acelaşi timp, bucuroşi pentru că Preafericirea Voastră aţi găsit timpul să ne faceţi o vizită frăţească şi să ne rugăm împreună în această Catedrală şi să săvârşim împreună Sfânta Liturghie într-o zi mare pentru poporul român şi anume pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Vă dorim bun venit şi în aceste zile, pe lângă vizitele pe care le veţi desfăşura vom avea şi prilejul să fim informaţi direct despre situaţia creştinilor care suferă în Orientul Mijlociu şi mai ales din Siria”, a spus Preafericirea Sa.

La rândul său, Preafericitul Părinte Ioan al X-lea a mulțumit pentru ajutorul constant pe care Biserica Ortodoxă Română îl acordă Bisericii Antohiei, la fel ca în trecut. De asemenea, a exprimat durerea pe care creștinii din Patriarhiei Antiohiei o trăiesc, în contextul războiului din Siria:

            „Siria plăteşte cu sângele fiilor ei preţul demnităţii şi al suveranităţii ei. Iar noi am afirmat şi mai afirmăm că soluţia în Siria vine numai prin dialogul politic şi paşnic. Ne-am săturat de sloganurile îndulcite. Singurul deziderat trebuie să fie recuperarea păcii în toată Siria şi ştim că acest lucru nu este imposibil pentru că ne amintim foarte bine cum era ţara aceasta o patrie a păcii înainte de anul 2011. Nu dorim să vedem ţara noastră ca pe un pământ al terorismului transfrontalier”.

Interviu acordat de Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient pentru Ziarul Lumina cu ocazia vizitei frățești efectuate în Patriarhia Română

Reporter: Preafericirea Voastră, în contextul vizitei irenice pe care o săvârşiţi în Patriarhia Română, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, Vă rugăm să le transmiteţi cititorilor noştri un cuvânt de binecuvântare!

Preafericitul Ioan: La iniţiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, am avut onoarea de a fi invitat să vizitez România, ţară ortodoxă soră. Pentru mine este prima vizită irenică în această ţară, în calitate de Patriarh al Antiohiei. Aştept desigur, alături de ceilalţi membri ai delegaţiei, cu inima plină de dragoste şi emoţie ziua sosirii la Bucureşti pentru a putea fi împreună cu fratele nostru cel iubit în Hristos, Preafericitul Daniel, alături de ierarhii Sfântului Sinod şi de poporul binecredincios din România. Vom da curs invitaţiei în perioada sărbătoririi Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, căruia îi vom cere mijlocirea în rugăciune atât pentru Siria şi România, cât şi pentru întreaga lume. De asemenea, ne adresăm tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române cu doriri de bine şi binecuvântări. Ne rugăm ca ei să fie păziţi de Dumnezeu şi să ne întărească pe noi în aceste clipe istorice grele din cauza proceselor politice ce au loc în Siria. Facem acest apel amintindu-ne de credinţa puternică şi plină de evlavie a poporului creştin ortodox român, care a suferit în timpul regimului comunist şi care a rezistat, păstrându-şi credinţa vie. Acest fel de credinţă ne mângâie pe noi în Antiohia şi ne dă puterea să rezistăm şi să ne păstrăm credinţa şi nădejdea că şi noi, de asemenea, vom supravieţui prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu.

Reporter: Vizitaţi România pentru prima oară în calitate de Patriarh al Antiohiei. Ce aşteptări aveţi de la vizita pe care o efectuaţi acum?

Preafericitul Ioan: Legătura între cele două Biserici-surori a fost şi este o legătură a iubirii şi a fraternităţii între două popoare. Scopul vizitei noastre este întărirea acestei legături spre binele celor două Biserici şi popoare, traducând aceste eforturi în mod practic, stabilind o cooperare eficientă între cele două Patriarhii, lucru care poate da rezultate bune pentru întreaga Biserică Ortodoxă, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Reporter: Patriarhia Antiohiei este una dintre cele mai vechi Patriarhii, dar se confruntă astăzi cu dificultăţi cauzate de războiul civil şi de persecuţiile împotriva creştinilor. Cum reuşiţi să păstraţi vie credinţa şi nădejdea păstoriţilor?

Preafericitul Ioan: Într-adevăr, Patriarhia Antiohiei trece prin vremuri grele, pline de suferinţă, vremuri de mucenicie. Biserica însă, ca o mamă, îi întăreşte şi îi încurajează pe fiii ei să nu cedeze, să rămână statornici în pământul moştenit de la strămoşi şi să nu-şi piardă nădejdea, păstrându-şi credinţa şi toate valorile naţionale cu care au fost crescuţi în Siria, Liban şi în tot Orientul, în general. Procesul de susţinere a poporului de către Biserică  poate fi rezumat în două aspecte principale.

În primul rând, oferim o susţinere morală, sufletească tuturor credincioşilor noştri. Patriarhia Antiohiei a realizat aceasta de-a lungul timpului, având un rol important în susţinerea creştinilor şi afirmând întotdeauna principiul coexistenţei paşnice în ţările noastre. Ea a susţinut argumentul istoric al prezenţei creştinismului pe aceste locuri încă de la formarea lui. De aici a plecat creştinismul în lumea întreagă. Noi am fost aici înaintea islamului şi vom rămâne în continuare. Biserica refuză folosirea religiei ca pretext pentru separarea dintre popoare. Religia nu desparte, ci uneşte. Biserica refuză logica takfirului, a terorismului şi a uciderii din orice motiv.

Al doilea aspect se referă la ajutorul practic sau material, prin care oferim credincioşilor noştri ajutorul necesar pentru ca ei să învingă greutăţile cu care se confruntă din cauza crizei. Din istorie se poate vedea uşor importanţa rolului cultural, civilizaţional şi intelectual pe care l-a avut Patriarhia Antiohiei în propăşirea şi dezvoltarea societăţii orientale, mai ales în perioade de criză precum cea de acum.

Reporter: Credincioşii ortodocşi români au răspuns prompt apelului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind ajutorarea fraţilor din Siria aflaţi în suferinţă. Cum receptează credincioşii sirieni sprijinul confraţilor lor din celelalte Biserici Ortodoxe surori?

Preafericitul Ioan: Cu siguranţă că solicitudinea şi răspunsul prompt şi direct al credincioşilor români faţă de fraţii lor din Siria sunt un semn al credinţei adevărate semănate în inima acestui popor, un semn al fraternităţii cultivate de-a lungul veacurilor şi care ne aminteşte de dragostea şi unirea care se regăseau în viaţa Bisericii primare. Acest gest este o transpunere în practică a cuvintelor Sfintei Scripturi: „Mai fericit este a da decât a lua“ (Faptele Apostolilor 20:35). Cu siguranţă poporul român binecredincios nu este străin de această fericire, de care caută să se împărtăşească pururi. Am văzut acest lucru de-a lungul istoriei, prin ajutoarele acordate celorlalte Biserici Ortodoxe, în vremurile grele pentru acestea, şi în mod deosebit Patriarhiei Antiohiei, încă din timpul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, precum şi în timpul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, dar şi al altor nenumăraţi domnitori, care au dat dovadă de mare dragoste pentru creştinii aflaţi în greutăţi. Toate acestea sunt dovezi că bunătatea şi credinţa românilor nu sunt un lucru întâmplător, ci virtuţi sădite adânc în inimile lor. Prin aceasta, Biserica Ortodoxă Română a fost întotdeauna lângă sora ei din Antiohia, la fel cum a fost şi Biserica Ortodoxă Antiohiană lângă sora ei din România şi aşa cum rămâne şi de acum încolo.

Acest răspuns prompt al fraţilor noştri din România ne-a atins inimile şi a fost o mare mângâiere pentru credincioşii din Antiohia, care au simţit că nu sunt singuri şi că au fraţi adevăraţi care-i susţin atât material, cât şi prin rugăciunile lor.

Reporter: Patriarhia Antiohiei are în cuprinsul său străvechi monumente arhitecturale şi culturale creştine. Care sunt dificultăţile actuale în păstrarea şi promovarea acestora?

Preafericitul Ioan: Din păcate, războiul a afectat în mod direct şi major Biserica. Multe monumente, biserici, mănăstiri, spitale şi şcoli creştine au fost distruse, arse şi jefuite la Damasc, Alep, Homs, Hama, zona de Est şi litoralul mării. De aceea, noi, ca Patriarhie, avem o mare responsabilitate de a restaura aceste monumente deosebit de importante. Putem face acest lucru treptat, fiindcă situaţia încă nu este stabilă, existând încă probleme de securitate. Trebuie să menţionăm că distrugerea aceasta înseamnă o distrugere a întregii civilizaţii culturale şi spirituale din aceste locuri, nu doar a Bisericii.  Artefactele unei civilizaţii vechi de 10.000 de ani sunt expuse actelor teroriste. Multe monumente istorice care fac parte din patrimoniul mondial au fost distruse şi jefuite, printre care moschei, muzee şi situri arheologice. Însă provocarea cea mai mare pentru noi este zidirea din nou a sufletelor celor care au suferit atrocităţi din partea grupărilor armate.

Reporter: Având în vedere problemele actuale cu care se confruntă Patriarhia Antiohiei, ce fac ierarhii şi preoţii din Siria pentru a susţine creştinii rămaşi în faţa pericolelor existente?

Preafericitul Ioan: Fără îndoială, clericii au un rol semnificativ pentru întărirea poporului credincios şi pentru încurajarea lui de a rămâne în aceste ţinuturi. Ei susţin credincioşii mai întâi sufleteşte, apoi material. De aceea, suntem împreună cu ei în această suferinţă, pentru că Biserica este mama tuturor, iar mama se jertfeşte pentru copiii ei. Un alt rol al ierarhilor noştri este acela de a transmite în străinătate o imagine adevărată despre ceea ce se întâmplă în Siria, o imagine diferită faţă de ce ne arată mass-media manipulată. Clericii au avut şi ei parte de durerile războiului, împlinind cuvintele Domnului: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său“ (Ioan 13, 16). De exemplu, avem clerici care au murit ca mucenici slujind în parohiile lor, iar unii sunt răpiţi până în momentul de faţă. Cel mai grăitor exemplu este cel al episcopilor Ioan şi Pavel din Alep, care au fost răpiţi de peste un an şi jumătate, în timp ce îşi  îndeplineau misiunea şi slujirea lor pentru credincioşii păstoriţi. Din păcate, comunitatea internaţională tace şi nu spune nimic în legătură cu această crimă.

Reporter: Ştim că Patriarhia Antiohiei are o diasporă numeroasă, mai ales în Europa şi America, cu eparhii care au o bogată activitate pastorală, misionară şi culturală. Cum menţine Patriarhia Antiohiei legătura cu fiii săi duhovniceşti din diasporă?

Preafericitul Ioan: Antiohia este o Patriarhie activă în diasporă. Avem eparhii în Statele Unite ale Americii şi Canada, în America de Sud (Mexic, Brazilia, Argentina şi Chile). De asemenea, avem eparhii în Europa: în Franţa, Germania, Marea Britanie, dar şi în Australia. Prin această activitate, Patriarhia afirmă necesitatea de a păstori credincioşii din diasporă, atât prin hirotoniile ierarhilor aleşi de Sfântul Sinod, cât şi prin hirotoniile preoţilor care să aibă grijă directă de ei. Aceste parohii şi Biserici au o legătură strânsă cu Biserica-mamă, al cărei centru este la Damasc. Aceste eforturi de păstorire au fost concretizate prin Conferinţa Generală a Bisericii Ortodoxe Antiohiene, care a avut loc la Balamand în 29 iunie 2014. La această întrunire au participat clerici şi laici din toate eparhiile noastre, fără excepţie, afirmând unitatea Bisericii Ortodoxe Antiohiene. De asemenea, în cadrul Facultăţii de Teologie din Balamand, unde studiază credincioşi din toate eparhiile noastre, inclusiv din diasporă, se studiază mai întâi un an de limbă arabă, fiindcă aceasta este limba maternă a Bisericii noastre.

Date biografice

Preafericitul Părinte Ioan s-a născut în anul 1955, în oraşul Latakia, Siria. A crescut într-o familie de credincioşi ortodocşi, tatăl său, Manah Yazigi, de origine sirian, era învăţător şi poet, iar mama, Roza Moussihis, era de origine libaneză. Familia Yazigi a crescut patru copii, doi dintre aceştia ajungând arhierei, iar o fiică monahie. A absolvit şcoala gimnazială şi liceul în Latakia, apoi a studiat la Facultatea de Inginerie Civilă a Universităţii Techrin din Latakia. A studiat, în acelaşi timp, muzică bisericească, înfiinţând şi dirijând coruri care interpretau muzică bisericească tradiţională.

A studiat la Institutul de Teologie „Sfântul Ioan Damaschinul“ din Balamand, pe care l-a absolvit în anul 1978. A urmat apoi studiile de teologie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, unde a obţinut titlul de doctor în teologie, în anul 1983, cu disertaţia intitulată „Sfânta Taină a Botezului: studiu istoric, teologic şi liturgic“. Pe lângă aceasta, a studiat muzică bisericească şi a obţinut, în acest sens, diploma Institutului de Muzică Bizantină din Tesalonic.

A fost hirotonit diacon în 1979, iar preot în 1983, în Eparhia Latakia, de către Mitropolitul Ioan Mansour. Din 1981 a predat liturgică la Institutul de Teologie din Balamand, fiind numit, în perioadele 1988-1991 şi 2001-2005, decan al acestei instituţii teologice de învăţământ superior. Pe lângă atribuţiile sale de cadru didactic, în perioada 2001-2005 a fost stareţ al mănăstirii stavropighiale a Născătoarei de Dumnezeu din Balamand şi stareţ al Mănăstirii „Sfântul Gheorghe“ din Wadi Al-Nadarah, Siria (1993-2005), unde a înfiinţat o şcoală de studii bisericeşti. A mai pus bazele Mănăstirii „Maica Domnului de la Blummana“ în Tartous, Siria.

În anul 1995 a fost ales Episcop de Al-Husun şi Wadi Al-Nadarah în Arhiepiscopia de Akkar, unde a păstorit până în 2008, când Sfântul Sinod l-a ales Mitropolit al Europei Centrale şi Occidentale.

A publicat 16 volume de studii, mai ales cu conţinut liturgic. Sfântul Sinod al Patriarhiei Antiohiei l-a ales Patriarh în data de 17 decembrie 2012, slujba de întronizare desfăşurându-se în data de 10 februarie 2013, la Damasc.

Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 28 noiembrie 2014.

 

 



O decizie discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Patriarhia Română ia act cu mâhnire de decizia Curţii Constituţionale a României, discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie. Nu comentăm acum contextul sau împrejurările în care a fost luată această decizie, ci aşteptăm publicarea motivaţiei acestei decizii.

Decizia Curţii Constituţionale din 12 noiembrie 2014, prin care este admisă excepţia de neconstituţionalitate şi se constată că dispoziţiile art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt neconstituţionale, presupune deopotrivă aspecte de ordin juridic şi implicaţii care vizează atitudini de conştiinţă, la nivel personal şi comunitar.

Textul declarat neconstituţional, în vigoare de aproape 20 de ani, este următorul: „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”.

O majoritate a Curţii Constituţionale, neprecizată încă, a cărei motivaţie urmează să o cunoaştem oficial doar după publicarea deciziei în Monitorul oficial, partea I, a schimbat jurisprudenţa existentă într-un mod surprinzător şi contrar tradiţiei constituţionale şi legislative a României de până la acest moment. Astfel, decizia Curţii Constituţionale induce ideea solicitării în scris de către părinţi a studierii Religiei de către copiii lor în şcolile de stat.

Ne exprimăm surprinderea că, în cazul unei alte speţe cu acelaşi reclamant şi având acelaşi obiect, Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 306/2012, a respins aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate fără nicio opinie separată.

Considerăm că, în lipsa oricărei modificări legislative sau constituţionale în domeniu de la ultima hotărâre având acelaşi obiect, schimbarea radicală a jurisprudenţei Curţii Constituţionale constituie o substituire a acesteia în activitatea legiuitorului, renunţând la modelul deja consacrat în România.

În acest sens reamintim că, în contextul legislativ european, în mai multe ţări ale Uniunii Europene este asumată o perspectivă similară cu cea precizată în legislaţia românească (disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu participa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor): Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Malta.

Referitor la atitudinea de conştiinţă, se deduce că decizia Curţii Constituţionale din 12 noiembrie 2014 transferă toată responsabilitatea de decizie asupra părinţilor, doar în cazul orei de religie, nu şi al altor discipline şcolare. Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie.

Într-o societate marcată de fenomenul secularizării şi al indiferentismului religios, formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorilor credinţei şi ale familiei tradiţionale devin realităţi tot mai incomode.

Desigur, Biserica nu poate contesta juridic în România această decizie, dar ea nu se lasă intimidată şi descurajată, ci va intensifica atenţia şi acţiunea ei pe diferite planuri pentru apărarea şi promovarea valorilor credinţei creştine în societatea românească de azi, agresată sistematic de secularismul antireligios, sub pretextul apărării libertăţii de conştiinţă. De aceea, asigurăm pe părinţii credincioşi care doresc o educaţie creştină a copiilor că vor avea în Biserică un aliat fidel în apărarea şi promovarea valorilor eterne ale credinţei creştine ortodoxe, proprii poporului român, profund religios, preţuind dorinţa lor de-a nu reduce educaţia copiilor la orizonturi limitate şi efemere.

Decizia Curţii Constituţionale privitoare la ora de religie marchează o nouă provocare pentru misiunea Bisericii în societatea românească. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română cheamă pe toţi credincioşii ei să apere şi să promoveze valorile credinţei creştine şi ale spiritualităţii româneşti, în relaţie cu instituţiile publice şi cu societatea românească în general.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Nota redactiei: Curtea Constitutionala a fost sesizata in acest caz de Judecatoria Buzau-Sectia civila, exceptia fiind ridicata de profesorul Emil Moise, care a dat in judecata Liceul de Arta "Margareta Sterian" din Buzau. Judecatorii Curtii au apreciat ca cei care trebuie sa faca o solicitare in scris sunt parintii care doresc ca aceste cursuri de Religie sa fie urmate de copiii lor, argumentând că cel care vrea sa faca ceva trebuie sa ceara acel lucru, si nu cel care nu vrea.

 



Știri externe - noiembrie 2014 (EXT)

ȚARA SFÂNTĂ: A fost descoperit mormântul Sfântului Arhidiacon Ștefan

În timpul săpăturilor efectuate în apropierea orașului palestinian Ramallah, arheologii au descoperit una dintre cele mai mari relicve creștine – locul de înmormântare a Sfântului Arhidiacon Ștefan, primul martir al lui Hristos, conform unui raport al publicației Linga. Ca parte a unui proiect al Universității din Ierusalim, destinat descoperirii și restaurarii de antichități, un grup de arheologi, condus de Dr. Salah Al Hudeliyya, a descoperit ruinele unui întreg complex bisericesc, care include un lăcaș al epocii bizantine și o mănăstire bizantină. "În interiorul acestor biserici, am dat peste o inscripție care indică faptul că biserica descoperită a fost construită în cinstea Sfântului și întâiului mucenic Arhidiacon Ștefan, îngropat aici, în anul Domnului nostru 35", a raportat istoricul. "Cercetarile vor mai dura încă cinci ani, și când vor fi gata, această biserică va deveni cu siguranță un loc de pelerinaj pentru credincioșii din întreaga lume. Turiștii se vor bucura de ocazie, întrucat acest sit este un exemplu viu de continuitate culturală în Orientul Mijlociu: aici, pe sit, putem vedea moștenirea începutului și sfârșitului Evului Mediu, culturile elenistice, bizantine și islamice", a spus arheologul in încheiere. Un sfert din satul ruinat Taiar aparține Bisericii din Ierusalim, a precizat expertul, și va face din acest loc unul potrivit pentru pelerini. (Sursa: lonews.ro)

RUSIA. S-a deschis Congresul Internațional al Tineretului Ortodox – 2014

Peste 10.000 de tineri din toate raioanele federale ale Rusiei, CSI și din străinătate (Ucraina, Belarus, Kazahstan, Moldova, Țările Baltice și Asia Centrală, Germania, Austria, Franța, Marea Britanie, Canada, Statele Unite ale Americii), participă la Congresul Internațional al Tineretului Ortodox, care are loc în perioada 18-19 noiembrie 2014, la Moscova. Vor fi organizate programe culturale și educaționale extinse, pentru tineret și se vor discuta principalele tendințe în dezvoltarea activității tineretului în Biserica Ortodoxă Rusă, tratand subiecte precum: misiunea apologetica a tineretului; suportul informațional în lucrul cu tinerii; tineretul ortodox și combaterea terorismului; organizarea de cluburi de tineret; Biserica și lucrarea seculară în educația spirituală și morală a tineretului; liderul tineretului în Biserică, cine este el? Vor fi prezentate, de asemenea, proiecte pentru tineret și vor avea loc discuții cu experți invitați. (Sursa: lonews.ro) 

ISRAEL-PALESTINA: Pelerinaj pentru pace la Biserica Sfânta Ecaterina din Bethleem și pe Drumul Crucii din Ierusalim

O rugăciune speciala a fost programată la 24 noiembrie în Biserica Sfânta Ecaterina din Bethleem, iar un pelerinaj a fost organizat pe Drumul Crucii, pe străzile din Orașul Vechi al Ierusalimului. Ambele actiuni au ca scop lansarea unui apel la pace în regiune. Pelerinii, care doresc o manifestare pașnică vor purta ramuri de măslin, mărșăluind printre musulmani, creștini și evrei. (Sursa: lonews.ro) 

 

 

 

CONSTANTINOPOL:Patriarhul Bartolomeu - reunificarea Bisericilor este o datorie a timpurilor noastre

"În Turcia au existat evoluții recente legate de libertățile religioase, însă mai sunt multe de făcut", a spus într-un interviu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. În același interviu, întrebat fiind de schisma de la 1054, acesta a afirmat că restaurarea și reunificarea Bisericii sunt "o datorie majoră a timpurilor noastre". [...] Patriarhul s-a referit la primii pași făcuți în această direcție acum 50 de ani de Papa Paul și de Patriarhul Atenagoras, când dialogul teologic oficial dintre cele doua Biserici a dus la eliminarea neînțelegerilor și diferentelor de opinie. Patriarhul Ecumenic s-a referit, de asemenea, și la întalnirea din mai, din Ierusalim, cu Papa Francisc, precum și la vizitele frățești anuale între delegațiile celor două Biserici la Roma cu ocazia sărbătorii Sf. Ap. Petru și Pavel și, respectiv, cu ocazia sărbătorii Sf. Ap. Andrei la Constantinopol, unde, în acest an, pe 20 noiembrie, va fi invitat Papa Francisc. (Sursa: cuvântul-ortodox.ro)

 

VATICAN: Un nou stadiu în relația dintre Biserica Catolică și Bisericile Evanghelice

În cadrul unei întâlniri cu o delegație a Alianței Mondiale Evanghelice, Papa Francisc și-a exprimat încrederea că Duhul Sfânt "va deschide o nouă etapă în relațiile dintre catolici și evanghelici – o etapă care sa permita realizarea mai deplina a voinței Domnului, de a duce Evanghelia chiar si la cele mai îndepărtate margini ale pământului". Papa Francisc a vorbit despre Taina Botezului, ca despre "un dar divin inestimabil", pe care îl au comun toți creștinii. Papa a recunoscut prezența diviziunilor între creștini, "de la începuturi", și a precizat că "rivalitățile și conflictele" continuă între comunitățile creștine.  "Astfel de situații", a spus el, "slăbesc capacitatea noastră de a îndeplini porunca Domnului, de a predica Evanghelia, tuturor neamurilor". Creștinii ar putea să proclame Evanghelia mai bine, dacă ar putea depăși diferendele lor, astfel încât, împreună, sa poata răspândi Cuvântul lui Dumnezeu și mărturisi caritatea creștină. Papa Francisc s-a aratat încântat de eforturile semnalate în diferite țări, de construire a unor relatii mai bune intre catolici și evanghelici. El a subliniat, în special, lucrările Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor și ale Comisiei Teologice a Alianței Evanghelice Mondiale.  Conform Radio Vatican, Papa și-a exprimat, de asemenea, speranța că un document comun, "Marturisire creștină într-o lume multi-religioasă: Recomandări pentru conduită", ar putea să devină motiv de inspirație pentru vestirea Evangheliei în contexte multi-religioase. (Sursa: lonews.ro)

GRECIA: Biserica Ortodoxă a Greciei intensifică activitatea socială

Preafericitul Părinte Ieronim al II-lea, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Grecii, a participat la 7 noiembrie, la lucrările Primului Simpozion Postuniversitar pentru Asistenţă Socială, organizat de către Departamentul de asistenţă socială al Institutului Tehnologic Educaţional din Atena şi Federaţia Europeană de Asistenţă Socială şi a Lucrătorilor Sociali, filiala Grecia, anunţă Romfea.gr, citat de “Ziarul Lumina”. Simpozionul este intitulat „Asistenţa socială pe timp de criză. Provocări şi perspective pentru asistenţa socială“. Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Grecii a subliniat implicarea Bisericii în activitatea socială şi a făcut un apel la cooperarea între instituţiile sociale de stat şi private, pe de o parte, şi Biserică, spunând că „astfel se poate face mai mult pentru oamenii aflaţi în suferinţă … Biserica îşi continuă, ca şi odinioară, această lucrare pentru că doreşte să fie alături de oameniˮ. Ulterior, Arhiepiscopul Ieronim a dat exemple de lucrare socială efectivă a Bisericii, prin aziluri, cantine pentru săraci, cabinete medicale, care au nevoie de susţinere pentru a-şi putea continua activitatea. (Sursa: basilica.ro)

 

 



Știri interne - noiembrie 2014 (RO)

Trei candidaţi pentru scaunul de Mitropolit al Banatului

Primii doi candidaţi pentru scaunul mitropolitan al Banatului, P.S. Părinte Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, şi P.S. Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradei,  au fost desemnaţi joi, 6 noiembrie curent, în cadrul şedinţei de lucru a Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Banatului. Întrunirea, care a avut loc la reşedinţa mitropolitană din Timişoara, a fost prezidată de Prea Fericitul Părinte Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de Locţiitor de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului. La şedinţă au participat Înalt Prea Sfinţitul Părinte Timotei Seviciu, Arhiepiscopul Aradului, Prea Sfinţitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului, şi Prea Sfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. La 7 noiembrie, în conformitate cu prevederile statutare, lista celor doi candidaţi stabiliţi de către Sinodul mitropolitan a fost prezentată în şedinţa specială de consultare a acestuia cu Adunarea eparhială extinsă a Arhiepiscopiei Timişoarei. Această întrunire a fost precedată de slujba de Te Deum, oficiată de un sobor de preoţi de la Catedrala mitropolitană din Timişoara la biserica monument istoric cu hramul „Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului“ din incinta Centrului eparhial. Şedinţa a avut loc în sala de festivităţi a Centrului eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi a fost prezidată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel. În urma consultării deschise privind menţinerea sau completarea motivată a listei candidaţilor eligibili pentru slujirea de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, lista a fost completată prin vot secret cu încă un candidat, şi anume Înalt Prea Sfinţitul Părinte Arhiepiscop onorific Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, care a primit voturile a 25 de membri din  totalul celor 37 prezenţi. Întrunirea Sfântului Sinod pentru alegerea viitorului Mitropolit al Banatului va avea loc în luna decembrie. În acea şedinţă de lucru, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române mai poate desemna încă un candidat. (Sursa: Revista VIAŢA CULTELOR, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XXIII, nr. 1057 - 1058, 15 Noiembrie 2014)

Curtea Constituţională a României a hotărât ca Religia să fie o disciplină opţională în învăţământul românesc

La 12 noiembrie 2014 Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt neconstituţionale. Textul declarat neconstituţional, în vigoare de aproape 20 de ani, este următorul: „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. O majoritate a Curţii Constituţionale, neprecizată încă, a cărei motivaţie va fi cunoscută oficial doar după publicarea deciziei în Monitorul oficial, partea I, a schimbat jurisprudenţa existentă, contrar tradiţiei constituţionale şi legislative a României de până la acest moment. Astfel, decizia Curţii Constituţionale induce ideea solicitării în scris de către părinţi a studierii Religiei de către copiii lor în şcolile de stat. (Sursa: Revista VIAŢA CULTELOR, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XXIII, nr. 1057 - 1058, 15 Noiembrie 2014)

Predică aparent politică a Patriarhului B.O.R.

"În istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi libertatea şi unitatea naţională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru. De pildă, România Mare s-a realizat mai ales şi prin conducători ai României ca regele Ferdinand şi regina Maria, care nu aveau deloc sânge românesc în venele lor. Când Dumnezeu voieşte ca să se ridice şi să ajute un popor, lucrează prin cine voieşte El, când voieşte şi cum voieşte, ca noi să învăţăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, adesea, chiar şi oameni străini de neamul nostru, dar care îl iubesc şi vor să îl ajute", a spus Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea în cuvântul de învăţătură rostit în timpul Sfintei Liturghii pe care a slujit-o în paraclisul reşedinţei patriarhale Duminică, 16 noiembrie curent. Aceasta a fost ziua celui de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale care îl opunea pe lutheranul sas Klaus Johannis, primarul oraşului Sibiu (centrul României) şi preşedintele noului PNL, ortodoxului român Victor Ponta, preşedintele PSD, partid de guvernământ. Dacă în urmă cu câteva zile B.O.R. era acuzată că se poziţionează de partea lui Victor Ponta numai pentru că era ortodox, fără să privească la politica pe care o duce partidul său şi la câţi condamnaţi penal a înregistrat acesta în ultima vreme pentru fapte de corupţie, acum exista riscul ca predica Patriarhului să fie interpretată ca o pledoarie în favoarea lui Klaus Iohannis, care a şi câştigat de altfel confruntarea electorală. În plus, se mai putea crede că P.F. Părinte Daniel îl socoteşte pe Klaus Iohannis “străin de neamul” românesc, în condiţiile în care saşii trăiesc pe actualul teritoriu al României din secolul al XII-lea, data colonizării lor pe aceste locuri de către regii unguri de atunci.

Un comunicat transmis marţi, 18 noiembrie, de biroul de presă al Patriarhiei Române, face precizarea că Întâistătătorul B.O.R. a reluat în predica sa principalele învăţături pe care le-a rostit şi cu alte ocazii la Evanghelia zilei, Luca 10, 25-37 (pilda  Samarineanului milostiv), aşa cum  reiese din ediţia on-line a săptămânalului Lumina de duminică din 11 noiembrie 2010, publicată în ediţia tipărită a aceluiaşi săptămânal de duminică, 14 noiembrie 2010, şi apoi din ediţia on-line din 10 noiembrie 2011 şi din ediţia tipărită de duminică 13 noiembrie 2011 a săptămânalului menţionat. Comunicatul biroului de presă al Patriarhiei Române clarifică astfel că predica din 16 noiembrie nu a avut scop electoral. Pe de altă parte, există declaraţia purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Părintele Constantin Stoica, din 11 noiembrie curent, despre "Cazurile izolate de încălcare a hotărârii Sfântului Sinod fundamentate pe canoanele Bisericii Ortodoxe Universale, potrivit cărora clerului ortodox îi este interzis să facă politică partizană şi să se implice în campanii electorale, (care) vor fi cercetate de instanţele de judecată bisericească demnuri pentru sporirea vieţii duhovniceşti." (Sursa: Revista VIAŢA CULTELOR, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XXIII, nr. 1057 - 1058, 15 Noiembrie 2014)

Un arhimandrit ortodox dezaprobă implicarea unor preoţi în campania electorală

Înregistrările apărute în spaţiul public în ultima săptămână dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din România (16 noiembrie 2014), care arată implicarea unor preoţi ortodocşi în campania electorală cu recomandare explicită ca votul să fie acordat unuia dintre cei doi candidaţi numai pentru că este ortodox, l-au determinat pe Părintele Arhimandrit Siluan Vişan să afirme, într-o scrisoare făcută publică de www.ziare.com, “că îi este ruşine de atitudinea preoţilor şi ierarhilor în acest joc murdar al politicii”.

            “Când s-a pomenit ca bisericile să fie birouri electorale, scrie Părintele Arhimandrit Siluan, când este îngăduit în loc de predică, de explicarea cuvântului lui Dumnezeu, să se facă propagandă? Dacă eu sunt smintit, simt că sunteţi şi voi. Dacă eu sunt dezamăgit, cu atât mai mult voi. Hristos a spus: 'daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu...', nu a spus să nu ne supunem conducătorilor ca cetăţeni ai acestei lumi, ci din contra, şi-a plătit şi El dările către autorităţile vremii. Nici Sf. Ap. Pavel nu ne învaţă să fim răzvrătiţi în faţa conducătorilor, ci să ne supunem cu ascultare. Dar nu mai mult decât atât, nu trebuie să propovăduiesc minciuna lor în loc să propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu! Oare aceşti prelaţi au impresia că vor primi şi ei diplome la judecata viitoare? Puterea şi harul pe care-l au este al lui Hristos, nu al lor. Cel ce priveşte slujirea lui Dumnezeu ca putere în faţa poporului a înţeles greşit lucrurile, mai rău decât asta este să foloseşti această putere în slujba unor conducători ce se prefac că sunt credincioşi pentru a înşela alegătorii. Cel ce cumpără de la un hoţ şi el este hoţ. Şi îi mai dau şi o diplomă de onoare. Săracii de ei! Noi, ca păstori, suntem responsabili de turma lui Hristos, de felul în care îi ajutăm la mântuirea sufletului, nu la cum să-i îndemnăm ce să voteze. Dar 'peştele de la cap se împute'. Dacă noi suntem corupţi şi vânduţi slavei lumeşti, tot aşa şi credincioşii vor fi; dacă noi spunem adevărul fără frică şi lăsăm masca ipocriziei, tot aşa vor face şi credincioşii. Vă rog din suflet, fraţi creştini, păstraţi-vă credinţa în Dumnezeu ce ne-a fost propovăduită în cuvânt şi faptă de către Fiul Său, căci nu credinţa noastră este 'strâmbă', ci reprezentanţii ei care o folosesc în folosul personal al lor. Într-un spital poate lucra şi un medic ce nu-şi practică cunoştinţele corect, fiind interesat de şpagă şi cum să ajungă director, dar asta nu înseamnă că toţi medicii sunt la fel sau că medicina este nefolositoare. Haideţi să nu-L învinuim pe Dumnezeu pentru faptele oamenilor, ci să nu uităm jertfa şi dragostea Lui. Cred şi mărturisesc că există şi alţi clerici ce-mi împărtăşesc părerile, dar nu pot vorbi de frica superiorilor. Eu cred şi vreau să trăiesc îndemnul lui Hristos: 'Nu vă temeţi!...', nu vreau să trăiesc în minciuna acestei lumi, ci urmez îndemnurilor ce izvorăsc din credinţa şi dragostea ce m-a îndemnat să-I urmez Lui. Mai mult ca oricând trebuie mărturisit adevărul, adevărul Lui... Sau aşteptăm să vorbească pietrele?" (Sursa: Revista VIAŢA CULTELOR, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XXIII, nr. 1057 - 1058, 15 Noiembrie 2014)

Conferințe ale Arhimandritului Zharia Zaharou în București

Cu binecuvântarea şi la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, arhimandritul Zaharia Zaharou, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, Anglia, a susţinut, în zilele de 2 şi 3 noiembrie, două conferinţe duhovniceşti în Bucureşti, informează Ziarul Lumina. Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre ucenicii direcţi ai părintelui Sofronie Saharov şi unul dintre marii duhovnici ai mănăstirii amintite. Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a subliniat necesitatea şi importanţa pocăinţei, care are menirea de a reînnoi în om dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de a dori neîncetat cele dumnezeieşti. „Viaţa trăită în pocăinţă este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârşim şi pe urmă o neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroşit, spun Părinţii, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile dumnezeieşti, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale şi caldă se poate întipări o imagine, tot aşa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos“, a spus arhim. Zaharia Zaharou. Pocăinţa, a mai afirmat părintele duhovnic al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, presupune osândirea sinelui, şi nu judecarea aproapelui, întrucât „gândurile de judecată sunt semnul îndepărtării noastre de Dumnezeu, iar dacă ne judecăm aproapele, nu vom dobândi nici măcar o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu“. Astfel, zdrobirea inimii şi lacrimile sunt hrana duhovnicească a sufletului, iar prin ele „mintea se luminează şi ne înalţă la starea de îndumnezeire şi atunci inima noastră nutreşte această dorinţă, bunăvoire, ca şi Dumnezeu, ca toţi să se mântuiască. Din acest moment începe lucrarea omului adevărat. (…) Dacă ne vom osândi pe noi înşine, nu vom mai putea să ne răzvrătim atunci când cineva ne osândeşte. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine“, a mai explicat părintele Zaharia Zaharou. La finalul cuvântului duhovnicesc, potrivit tradiţiei, invitatul conferinţei a răspuns la întrebările celor prezenţi. Conferinţa de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a fost organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, filiala Bucureşti. (Sursa: basilica.ro)

Simpozion Internaţional la Mânăstirea Neamţ dedicat Părintelui Paisie Aghioritul

În perioada 13-15 noiembrie 2014, Centrul social-cultural „Sfântul Paisie“ al mânăstirii Neamţ a găzduit Simpozionul internaţional „Întâlnire cu Părintele duhovnicesc: cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994)“, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea în veşnicie a celui omagiat. Alături de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, au participant numeroşi teologi, precum şi profesori şi monahi din ţară şi din străinătate, care l-au cunoscut pe marele Părinte athonit sau care s-au aplecat asupra învăţăturii acestuia. În timpul celor două zile, pe lângă referatele amintite, au fost oferite publicului şi alte materiale: înregistrări audio cu vocea cuviosului Paisie (cuvinte de folos şi psalmodii), texte abordând diferite subiecte duhovniceşti, precum şi o prezentare Power Point, care s-a dorit a fi o explicare a fenomenului religios numit evlavia populară, ca prim stadiu în procesul de canonizare a unui sfânt. Zilele în care s-a desfăşurat simpozionul au fost şi ale unor mari momente liturgice din viaţa Bisericii Ortodoxe în general şi a B.O.R. în special (13 noiembrie - sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur, 14 noiembrie - sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama şi 15 noiembrie - sărbătoarea Sfântului Paisie Velicicovschi, ale cărui sfinte moaşte au fost relativ recent expuse spre închinare în biserica mânăstirii Neamţ). (Sursa: Revista VIAŢA CULTELOR, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XXIII, nr. 1057 - 1058, 15 Noiembrie 2014)

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Cele mai de căpetenie porunci ale Domnului din Noul Testament, adunate de Sfântul Nicodim Aghioritul

- prima parte -

Cuvânt al Sfântului Nicodim Aghioritul către iubitul cititor

Cu adevărat sunt trebuincioase toate poruncile Domnului, pentru că sunt viață și viață adevărată și veșnică, precum a zis Domnul tânărului aceluia: "De vrei să intri în viață, păzește poruncile" (Matei 19,17). Și iarăși Domnul glăsuiește: "Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc. Și știu că porunca Lui este viața veșnică" (Ioan 12, 49-50).

Deci precum este trebuincioasă omului viața veșnică, așa-i este trebuincioasă lui și păzirea poruncilor lui Hristos, prin care câștigă viața veșnică. Pentru aceasta a zis Solomon: "Cel ce ia seama la poruncă își păstrează sufletul său, iar cel ce disprețuiește cuvântul (Domnului), va muri" (Pilde 19,16).

Rugăciune înainte de citirea din Sfintele Cărți. Alcătuită de Sfântul Ioan Gură de Aur

Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii, ca să văd minunile din Legea Ta. Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc. Ca nu spre osândă să citesc viețile și cuvintele Sfinților, ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mântuirea sufletului și moștenirea vieții veșnice. Că Tu ești luminarea celor ce zac în întuneric și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul tău cel desăvârșit. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

NOUL TESTAMENT

Iubirea de Dumnezeu

  1. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei 22, 37).
  2. De Mă iubiți, păziți poruncile Mele (Ioan 14,15).
  3. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).
  4. Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele (Ioan 14, 24).
  5. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți (1 Petru 1,8).
  6. Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, și oricine iubește pe Cel Care a născut, iubește pe Cel ce S-a născut din El (1 Ioan 5,1).

Iubirea de aproapele

  1. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 30).
  2. Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii către alții (Ioan 13, 34-35).
  3. Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele, a împlinit legea. Pentru că poruncile: Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești... și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii (Romani 13, 8-10).
  4. Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruința (1 Petru 1, 22).
  5. Dați tuturor cinste, iubiți frăția (1 Petru 2,17).
  6. Cine nu iubește pe fratele său rămâne întru moarte (1 Ioan 3,14).
  7. În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați (1 Ioan 3,16).
  8. Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (1, Ioan 3,18),
  9. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul (1 Ioan 4, 11).
  10. Și această poruncă avem de la Hristos: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele lui (1 Ioan 4, 21).

Viețuirea în pace cu aproapele

Suntem datori a nu ne certa nici a avea pomenire de rău sau urâciune față de aproapele, iar de ne vom tulbura, iarăși degrabă să fim pașnici.

  1. Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de gheena focului. Deci dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și împaca-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă până ce ești cu el pe cale (Matei 5, 22-25).
  2. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4,26).
  3. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor (2 Timotei 2, 24).
  4. Iar cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (1 Ioan 2, 11).
  5. Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în El (1 Ioan 3, 15).

Înfrânarea minții și a poftei

  1. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).
  2. Nu iubiți lumea nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este pentru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (1 Ioan 2, 15-17).

Lepădarea de minciună

  1. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim fiindcă este cetate marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 34-37).
  2. Iar înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ceea ce este da, da și ceea ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată (Iacov 5,12).

Lepădarea răzbunării

  1. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 39).
  2. Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două (Matei 5, 41).
  3. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei 5, 44).
  4. Nu răsplătiți nimănui răul cu rău (Romani 12, 17).
  5. Nu vă răzbunați singuri, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu (Romani 12, 19).
  6. Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele (Romani 1, 20-21).
  7. Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci înspre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea (1 Petru 3, 9).
  8. Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu (3 Ioan 1,11).

Nejudecarea aproapelui

  1. Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? (Matei 7, 1-3).
  2. Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu care judeci (Romani 2,1).
  3. De aceea, nu judecați înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, care va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile inimilor. Și atunci fiecare va avea de la Dumnezeu laudă (1 Corinteni 4, 5).
  4. Nu vă grăiți de rău unul pe altul, fraților. Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii și judecătorul: Cel ce poate să mântuiască și să piardă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele? (Iacov 4, 11-12).

Iertarea greșelilor aproapelui

  1. Tatăl nostru, Care ești în ceruri... ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 9, 12).
  2. Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15).
  3. Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre (Matei 18, 32-35).
  4. Când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din Ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre (Marcu 11, 25).
  5. Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și de se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l (Luca 17, 3).

Milostenia și rugăciunea

Se cuvine să facem milostenie, să ne rugăm și să postim dar nu din fățărnicie și pentru lauda oamenilor, ci numai pentru slava lui Dumnezeu.

  1. Luați aminte la faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din Ceruri. Deci când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 1-4).
  2. Iar când vă rugați, nu spuneți multe ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevăr grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui Tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 5-6).
  3. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele lor ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. (Matei 6, 16-18).

a consemnat Cristina Roman

Sursa: Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Ed. Sophia, București



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Consideraţii necreştine, eretice şi oculte despre Hristos - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În perioada 3-5 noiembrie 2014 are loc în localitatea Lamia din Grecia cea de-a XXVI-a Consfătuire Panortodoxă a Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe şi ai Sfintelor Eparhii privind ereziile şi para-religiile, cu tema Consideraţii necreştine, eretice şi oculte despre Hristos. Reprezentatul Bisericii Ortodoxe Române la această consfătuire este Conf. Dr. Ciprian Streza de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Cu această ocazie, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat participanţilor următorul mesaj:

"Adresăm salutul nostru fratern Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolit de Ftiotida, gazda acestei întâlniri, şi binecuvântăm cu părintească dragoste pe toţi participanţii la cea de-a XXVI-a Consfătuire Panortodoxă, cu tema Consideraţii necreştine, eretice şi oculte despre Hristos.

De asemenea, adresăm felicitări organizatorilor acestei intruniri interortodoxe având ca scop studierea şi abordarea problemelor pastorale faţă de fenomenele eretice şi oculte care au fost şi sunt foarte dăunătoare pentru societatea în care trăim.

Recunoaşterea existenţei istorice a Domnului nostru Iisus Hristos, ca fiind unul dintre profeţii lumii şi o mare personalitate religioasă, dar negând mesianitatea şi dumnezeirea Lui, reprezintă raportări false la persoana lui Iisus Hristos. Se pare azi că în doctrinele unor confesiuni, culte, secte şi mişcări religioase occidentale contemporane au reînviat, sub diverse forme, vechi erezii hristologice. După ce a fost înşelat de promisiunile iluminismului raţionalist materialist, ateu şi totalitar, confruntat cu multe crize materiale şi spirituale, omul postmodern este tentat acum de sincretismul religios şi de superstiţii, fiind totodată dezorientat din cauza schimbărilor rapide produse de fenomenul globalizării. Astfel, el a devenit neputincios să descopere sensul profund al vieţii şi să trăiască bucuria speranţei. De aceea, omul postmodern devine o pradă uşoară pentru doctrinele esoterice şi practicile magice ale ocultismului modern. Este vorba de un ocultism în care Sfintele Scripturi sunt interpretate teosofic şi cabalistic, în care Hristos este văzut ca o „entitate cosmică” însoțind „epocile evoluţiei” speciei umane, cognoscibilă în „trup eteric” prin practici esoterice şi în care se apelează chiar la simbolul Crucii, la sfinţi, ierurgii sau chiar Sfinte Taine. Este vorba de o religie difuză şi confuză, fascinantă şi derutantă în acelaşi timp.

Este evident că toate aceste credinţe false, concepţii confuze şi practici bizare cer un răspuns urgent din partea Bisericilor noastre. A discerne între credința falsă și credinţa adevărată este o lucrare de importanţă capitală pentru viaţa şi mântuirea omului. „Învăţătura greşită” duce la „pământul pustiu şi fără de apă” ne avertizează Clement Alexandrinul (Stromata, 1, 19). În acest context, trebuie să luptăm pentru a păstra credinţa dăruită sfinţilor „odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), deoarece adevărata credinţă este baza comuniunii de iubire şi viaţa veşnică a oamenilor cu Dumnezeul Treimic, Care a făcut cerul şi pământul şi Care dăruiește lumii viaţă şi fericire eternă, pentru că El Însuşi este comuniune de viaţă şi iubire eternă.

De aceea, suntem datori să urmăm atât îndemnului Sfântului Apostol Petru de a fi gata întotdeauna să dăm răspuns, cu sufletul curat, oricărui ne cere socoteală despre nădejdea noastră (cf. 1 Petru, 3, 15), cât şi chemării Sfântului Apostol Pavel de a umbla cu înţelepciune faţă de cei din afara Bisericii, „ca să ştim cum trebuie să răspundem fiecăruia” (cf. Col. 4, 6). Toţi Sfinţii Părinți ai Bisericii au apărat credința ortodoxă ca fiind baza mântuirii şi îndumnezeirii omului prin harul Preasfintei Treimi adus lumii de Iisus Hristos. Responsabilitatea noastră astăzi, în desfăşurarea activităţii pastoral misionare apologetice, este cu atât mai mare cu cât se constată relativizarea credinţei şi a moralei creştine, într-o societate în rapidă schimbare şi fără un ideal spiritual profund.

Ne rugăm sfinţilor apărători ai dreptei credinţe să lumineze pe toţi participanţii la lucrările acestei consfătuiri panortodoxe de la Lamia, ca să ajungă la concluzii folositoare Bisericii în activitatea sa pastorală şi misionară de astăzi."

Cu binecuvântare şi dragoste în Hristos, Domnul nostru,

† DANIEL

Patriarhul României

Într-un interviu pentru Radio Trinitas, reprezentatul Bisericii Ortodoxe Române la conferință, Conf. Dr. Ciprian Streza a declarat:

  „În fiecare an Biserica Ortodoxă a Greciei organizează o conferinţă Panortodoxă care are ca temă combaterea ereziilor contemporane. Anul acesta această conferinţă a ajuns la cea de–a XXVI ediţie a ei şi a luat în dezbatere tema raportării greşite, necreştine, oculte şi eretice la persoana Mântuitorului Iisus Hristos. La această conferinţă au fost invitaţi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe din Rusia, România, Serbia, Bulgaria şi Polonia, precum şi câte doi reprezentanţi din fiecare Mitropolie a Greciei. Au fost prezentate referate privind această temă şi apoi au avut loc bogate discuţii în care au fost propuse soluţii pentru combaterea acestei raportări greşite privind persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Concluzia la care s-a ajuns este că toate aceste raportări false la persoana Mântuitorului Iisus Hristos din doctrinele unor confesiuni, culte, secte, mişcări religioase occidentale contemporane nu sunt decât o reînviere sub diverse forme a unor vechi erezii hristologice, iar pentru a le combate este nevoie în primul rând de întărirea vieţii sacramentale şi a vieţii de parohie a fiecărei comunităţi ortodoxe, precum şi informarea credincioşilor privind aceste erezii şi învăţătura lor. Toţi cei care au participat au convenit că aceste conferinţe panortodoxe trebuie să continue ca toţi credincioşii să afle şi să fie informaţi despre activitatea unor culte neoprotestante şi necreştine care atentează la integritatea şi dumnezeirea persoanei Mântuitorului Iisus Hristos”.

(Sursa: basilica.ro)

 



Sfinţenia mărturisită de Dumnezeu - Pr. Gheorghe D. Metallinos

 

Recentele proclamări de noi sfinţi[i], în masă, de către Biserica Ortodoxă, prin acţiunea Patriarhiei Ecumenice, dar şi de către Biserica Rusiei, mi-au stimulat cugetările care urmează în privinţa unui aspect esenţial al procedurii „recunoaşterii” Sfinţilor în Tradiţia Ortodoxă.

            1. Tradiţia patristică ortodoxă atribuie caracterizarea de Sfânt[ii] acelor persoane care au ajuns la îndumnezeire şi constituie mărturisitorii acesteia [ai îndumnezeirii] în cadrul istoriei. Conform Sfântului Ioan Damaschin, cinstim pe Sfinţi ca pe unii care sunt „uniţi cu Dumnezeu după alegerea voinței și Îl primesc pe Acesta să locuiască în ei și, prin părtășia cu El, ei se fac prin har ceea ce este El prin fire”. Sfinţii sunt „bisericile însufleţite ale lui Dumnezeu, corturile Lui însufleţite”, pentru că „prin intermediul minții, Dumnezeu S-a sălășluit în trupurile lor”.[iii].

Unul dintre cele mai îngrijorătoare simptome ale vremii noastre – rod al înstrăinării adânci a criteriilor noastre teologice – este abordarea mântuirii, şi în consecinţă, şi a sfinţeniei, prin prisma eticii, în cadrele strădaniei morale şi ale îmbunătăţirii omului. Datorită instalării treptate a predominării criteriilor umaniste şi moraliste, îndumnezeirea a ajuns să fie considerată un fapt moral, iar nu unul ontologic, o schimbare „după har” a firii şi a întregii existenţe a omului. Conform tradiţiei ortodoxe, „îndumnezeirea cea de negrăit” îi consideră pe cei care participă la ea „nezidiţi, fără început şi de necuprins [...], deși în ceea ce privește firea proprie au fost creați din nimic”[iv]. Prin îndumnezeire, adică prin unirea cu Dumnezeu în har, conform Sfântului Grigorie Palama, „Dumnezeu se cuprinde (în mod perihoretic) întreg în toți cei vrednici, iar toți sfinții sunt cuprinși în întregime de Dumnezeu, primind în ei înșiși pe Dumnezeu întreg”[v]. Însă, coruperea şi epuizarea criteriilor isihaste a dus la înlocuirea spiritualităţii cu moralismul şi a sfinţeniei cu merituozitatea umanistă[vi].

            2. A fost deja dovedit că, în tradiţia ortodoxă, „recunoaşterea persoanelor slăvite de Dumnezeu, a celor plăcuţi Lui şi aşezarea acestora în rândurile Sfinţilor s-a făcut, se face şi trebuie să se facă cu concursul conştiinţei bisericeşti generale a păstorilor şi păstoriţilor, fără vreo altă iniţiativă sau intervenţie oficială a conducerii bisericeşti”[vii]. De asemenea, recunoaşterea spontană şi unanimă a sfinţeniei nu a fost niciodată arbitrară, nici nu s-a bazat pe bunul renume sau pe moralitate, ci pe mărturii palpabile şi sensibile, şi pe dovezile provenite de sus ale realităţii îndumnezeirii. Marele teolog al vremurilor moderne, EvghéniosVoúlgaris (1716-1806) spune privitor la recunoaşterea Sfinţilor: „Binecuvântat Dumnezeu, care nu lasă nemărturisit pe pământ adevărul Său”[viii] (vezi Fapte 14,17). Atât Voúlgaris, dar şi alţi teologi ai Bisericii noastre de dinaintea lui, în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, fac apel la cuvântul Apostolului Pavel: „Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă” (2 Cor. 10,18). Conform practicii bisericeşti vechi de secole, Sfinţii nu sunt recunoscuţi pe motive moraliste, sociale ori lumeşti, ci în urma vădirii sfinţeniei lor de către Însuşi Dumnezeu, prin semne neîndoielnice, în afara oricărei critici şi a vreunei umbre de îndoială. Profesorul Amílkas Alivizátos, într-un studiu al său[ix], a adunat toate condiţiile prealabile ale practicii Bisericii Ortodoxe în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, iar acestea sunt:

            a. apartenenţa la Biserică („prinintermediul Sfântului Botez”);

            b. mărturisirea credinţei ortodoxe;

            c. viaţa sfântă;

            d. servicii deosebite aduse religieicreştine şi Bisericii (Sf. Constantin cel Mare, de exemplu);

            e. „mărturia minunilor săvârşite de Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului, în viaţă sau după moarte”[x].

Aceste criterii au fost avute în vedere în toate proclamările de noi Sfinţi care au avut loc în ultimii zeci de ani. Deja EvghéniosVoúlgaris îşi pusese problema dacă criteriile din vremurile mai vechi mai pot fi puse în aplicare fără vreo schimbare în timpurile mai noi. Dar asupra acestei probleme vom reveni. Aici trebuie făcută observaţia că, în afara cazului muceniciei reale[xi] «pentru Hristos», care constituie o dovadă în sine a îndumnezeirii, „viaţa sfântă întru toate”, ca element al sfinţeniei, poate fi dovedită doar prin mărturia acelora care se găsesc în situaţie de luminare de la Duhul Sfânt, pentru că „cel duhovnicesc toate le judecă, pe el însă, nu-l judecă nimeni” (1Cor. 2,15). „Cei duhovniceşti”, adică cei care au luminarea Duhului Sfânt, au capacitatea de a discerne pe ceilalţi purtători de duh şi, în consecinţă, de a mărturisi sfinţenia inimii[xii], pentru care estimarea exterioară sau verdictul popular nu sunt suficiente. Criteriul „serviciilor deosebite” aduse Bisericii este cu neputinţă de evaluat şi, în acelaşi timp, periculos pentru evaluarea sfinţeniei pentru că,dacă e interpretat întrun mod interesat, el poate fi utilizat în sprijinul oricărei oportunităţi. Insistenţa Bisericii Greciei şi celei a Ciprului de a face clară diferenţa dintre martiri ai credinţei şi martiri ai neamului[xiii]confirmă exagerările şi abuzurile la care poate duce implementarea acestui criteriu cu preponderenţă şi în dauna celorlalte criterii.

            3. Conştiinţa patristică, continuă şi neschimbată, este aceea că sfinţenia se recunoaşte pe baza vădirii ei de către Însuşi Dumnezeu prin intermediul minunilor (autentice). Acest criteriu este cel mai sigur, din punct de vedere bisericesc, şi este predominant în domeniul aghiologhiei ortodoxe. Patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1660-1669)[xiv]prezintă pe scurt experienţa Bisericii. Astfel, el scrie: „Trei sunt cele care mărturisesc sfinţenia omului: mai întâi, ortodoxia ireproşabilă, apoi dobândirea tuturor virtuţilor, care rezultă din împotrivirea până la sânge faţă de păcat şi, în sfârşit, arătarea de la Dumnezeu a minunilor şi semnelor peste fire. Cea dintâi este necesară pentru mântuire. A doua este caracteristică a sfinţeniei. Iar a treia este cea mai necesară pentru dovedire”[xv]. Acest text, scris în urma provocării occidentale şi străbătut de dorinţa explicită de a diferenţia practica ortodoxă de semnificativă datorită deplinătăţii teologice şi limpezimii lui. El diferenţiază, pe de o parte, adevărul de sfinţenia închipuită („meşteşugită”, vezi II Petru 1,16) şi, pe de alta, lasă dovedirea sfinţeniei lui Dumnezeu şi nu oamenilor. Bazându-se pe cele afirmate de Patriarhul Nectarie, Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) reia această temă, dând, după cunoştinţa noastră, o sentinţă finală privind practica bisericească în lucrarea sa Noul Martirologhion: „Este cunoscut, scrie el, învăţătorilor Bisericii noastre, faptul că moaştele Cuvioşilor nu primesc închinare ca fiind sfinte dacă Dumnezeu nu dovedeşte prin ele minuni, sau cel puţin, nu le cinsteşte prin bună-mireasmă, astfel încât să fie arătate oamenilor credința lor și dragostea lor pentru Dumnezeu”. În această consideraţie, Sfântul Nicodim se bazează pe criteriul „vieţii celei sfinte întru toate”. Şi continuă: „Moaştele Mucenicilor, însă, primesc închinare ca fiind sfinte, fără minuni şi bună-mireasmă[xvi],ca să se vădească tuturor, prin însăşi dovada în fapt a martiriului, desăvârșita lor dragoste pentru Dumnezeu; dragoste care și mai înainte în chip vădit se găsea în mucenici; prin urmare, minunile pot fi socotite aproape inutile ca dovezi”[xvii]. Adică, minunile nu încetează să aibă legătură directă cu sfinţenia, atât doar că, în cazul cinstirii Mucenicilor, ele nu mai au o semnificaţie doveditoare esenţială („aproape inutile”), din moment ce martiriul în sine constituie dovada faptului îndumnezeirii[xviii]. De altfel, moaştele adevărate ale Sfinţilor constituie o minune în sine, prin depăşirea stricăciunii fireşti şi prin întreruperea dizolvării fizice a sistemului celular[xix].

            4. Preferarea „slăvirii de către Dumnezeu” drept criteriu al sfinţeniei constituie tradiţia continuă a Bisericii noastre, exprimată de-a lungul vremii în scrierile teologice. Ne vom limita strict la cele mai caracteristice exemple:

            a. Istoricul Socrate (sec. al V-lea d.H.), referindu-se la sfinţenia lui Spiridon al Trimitundei, face următoarele observaţii: „…pentru a arătă virtutea acestuia, este de ajuns să amintesc faima lui care încă se păstrează, dobândită fiind, pe de-o parte, prin voia lui Dumnezeu, şi pe de alta, ca unul locuind pe pământ, [din faptul că] cele mai multe fapte ale lui au fost văzute de localnici”. Dar şi cu privire la Sfântul Donátos din Evroía Epirului, el scrie: „…încă și alte multe minuni mărturisesc localnicii”[xx].

            b. Această practică care avea să se încetăţenească şi mai mult în vremea iconomahiei[xxi]va continua şi în epoca modernă. Astfel, în cazul Sfântului Grigorie Palama, recunoaşterea lui întru sfinţi nu a fost datorată prinosului său teologic uimitor sau vieţii sale ascetice, ci îndeosebi minunilor sale. Elevul şi biograful său, Filothei Kókkinos (patriarh ecumenic între 1354-1355 şi 1364-1370), notează următoarele: „… și iubesc și cinstesc pe acesta ca sfânt datorită minunilor lui pe care le-a lucrat după trecerea de aici la Dumnezeu, arătându-şi mormântul ca pe un izvor de minuni”[xxii].

            c. După căderea Constantinopolului, situaţia continuă fără schimbare. Ba chiar se observă intensificarea importanţei acordate criteriului minunilor. Astfel, în cazul Sfintei Filothéea din Atena, în documentul patriarhal de recunoaştere a cinstirii bisericeşti sunt notate următoarele: „…deoarece s-a adeverit în mod sigur smereniei noastre în chip sinodal că preadumnezeiescul trup al preacuvioasei Filothea [...] este plin de bună mireasmă și revarsă neîncetat mir și dăruiește vindecare bolnavilor care se apropie de dânsa și au trebuință de tămăduire, am socotit de cuviință…”[xxiii]. În privinţa Sfântului Gherasim din Kefallonía, documentul patriarhal de canonizare face următoarele observaţii: „Și în vremurile noastre a binevoit Dumnezeu ca pe dumnezeiescul Gherasim, cel ce a vieţuit în chip cuvios și plăcut lui Dumnezeu, să-l facă chip al viețuirii după Hristos și al dumnezeiștii virtuți, ale cărui virtuți și izbânzi din timpul vieții nu doar pe oameni i-au făcut a se minuna, fiind vestite pretutindeni de către cei ce le-au văzut, ci chiar de Dumnezeu îndeosebi au fost adeverite și pecetluite în fiecare zi prin minunile câte spre folosul celor ce au trebuință și vin la dumnezeiescul lui lăcaș le lucrează Harul cel mult dăruitor al începătorului de bunătăți Duh”[xxiv]. Acelaşi lucru este susţinut şi în cazul Sfântului Dionisie din Zákynthos[xxv].

            d. Ajungând în epoca noastră, în documentul patriarhal de proclamare a sfinţeniei lui Nectarie al Eghinei, printre altele, se declară: „…atât în viață, cât și după moarte, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lucrării minunilor…”, precum și „…având în vedere viața cea sfântă și sfântul sfârșit al acestui bărbat cuvios, precum și minunile care au fost săvârșite printr-însul până acum și încă se săvârșesc…”[xxvi]. În privinţa Cuviosului Evghénios Etolianul, (canonizat în 1982), documentul patriarhal de canonizare motivează hotărârea în următorul fel: „… multe semne privind cuvioşenia a arătat…” şi „…privind la viața lui cuvioasă și plăcută lui Dumnezeu și la serviciile deosebite aduse Bisericii Mame și Ortodoxiei…”[xxvii]. Este unul dintre rarele cazuri în care motivaţia nu este dată de minuni, ci de serviciile aduse Bisericii. Desigur, conţinutul acestor servicii trebuie să aibă legătură cu observaţia următoare: „… având o contribuție importantă la vădirea multora dintre noii mucenici…”[xxviii]. Cu mult mai mult decât dovezile „ştiinţifice” pe care le invocă documentul de canonizare grecesc[xxix] este mai importantă mărturia monahului şi a ucenicului Cuviosului, Anastásios Górdios: „iar eu m-am încredințat că acesta era părtaș și harismei înainte-vederii”[xxx], care, însă, paradoxal, lipseşte din textul patriarhal. Aceeaşi importanţă este acordată minunilor şi în cazul Sfântului Panaghís (Basiás)[xxxi], al Sfântului Eustathie al Tesalonicului[xxxii], dar şi în cazul Sfântului Maxim Grecul, despre care, în propunerea de canonizare înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei de către Fericitul Mitropolit al Artei, Ignatie, se scrie că „s-a remarcat ca mărturisitor şi a fost slăvit prin minuni”[xxxiii].

            5. Criteriul atribuirii de „servicii deosebite” faţă de Biserică nu este unul izolat în practica bisericească. El este dovada vocii de neoprit a conştiinţei bisericeşti, adică a Cultului ortodox. Din contră, chiar şi în cazul acesta, conştiinţa bisericească nu încetează să caute dovedirea de sus a sfinţeniei respectivei persoane. Cel mai caracteristic caz este acela al Marelui Constantin. Conform imnografiei praznicului său, ceea ce a înclinat cu adevărat balanţa în favoarea aşezării lui între sfinţi a fost experienţa viziunii sale (vederea Crucii), care arată alegerea sa de către Dumnezeu: „chipul Crucii pe cer văzându-l şi ca Pavel chemare nu de la oameni luând”, „…de unde ai primit cunoașterea Duhului”. În paralel sunt scoase în evidenţă şi dovezile palpabile ale sfinţeniei lui: „a cărui raclă izvorăște tămăduiri…”[xxxiv]. Dovezi similare sunt aduse şi pentru Sfânta Teodora, soţia împăratului Theófilos, ale cărei sfinte moaşte nestricate sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană din Kerkyra. Introducerea ei în rândul sfinţilor nu se bazează doar pe acţiunea ei filo-ortodoxă semnificativă din 843, nici pe sfârşitul ei cuvios, ci pe locuirea Harului în sfintele ei moaşte, dovadă a prezenţei Acestuia fiind nestricăciunea şi minunile săvârşite: „de-Dumnezeuîncununată [Teodora], racla sfintelor tale moaște, plină fiind de har, îi arde pe demoni”[xxxv], se menţionează în imnurile slujbei ei. Vrednic de atenţie este faptul că vădirea sfinţeniei prin intermediul minunilor a luat o turnură viguroasă pe tărâmul religiozităţii populare care, după cum este cunoscut, a păstrat în memoria ei istorică, dar şi în practicile ei, multe elemente isihaste. Astfel, este foarte răspândită în poporul ortodox credinţa că „sfântul, dacă nu face minuni, nu se cinsteşte”. Este un proverb care, în diverse variaţiuni – atât în sensul strict al cuvântului, cât şi în cel metaforic –, se găseşte nu doar la poporul grec, ci şi la celelalte popoare ortodoxe, ba chiar şi în Occident, lucru care dovedeşte vechimea acestei convingeri şi rădăcinile ei adânci[xxxvi].

            6. În concluzie, observăm că denaturarea simţită a criteriilor bisericeşti în ultimele secole, datorită influenţelor puternice şi continue din afară, îndreptăţeşte atitudinea Patriarhului Nectarie al Ierusalimului în privinţa subiectului recunoaşterii sfinţeniei. Consideraţia lui teologică este susţinută la modul absolut şi de marele Evghénios Voúlgaris. Săvârşirea de minuni este condiţia prealabilă necesară pentru acceptarea sfinţeniei pe care amândoi o au în vedere, căci „dovedirea prin semne” este motivată de cuvântul: „Deși, în vechime, celor ce viețuiau după Dumnezeu cu sinceritate nu li se cerceta cu atenție acest lucru [facerea de semne şi minuni], în vremea noastră, a vicleniei, a făţărnicirii facerii de minuni şi a falsificării ipocrite a virtuţilor, foarte mult îl căutăm, îl cerem și îl chemăm la judecată”[xxxvii] Bazându-se pe această condiţie prealabilă, atât Patriarhul Nectarie, dar şi EvghéniosVoúlgaris resping moaştele apusene, negând totodată existenţa sfinţeniei adevărate în Occident, după schismă. Aşadar, ce altceva înseamnă acest lucru, dacă nu negarea posibilităţii existenţei sfinţeniei acolo unde se pierd criteriile ei cele drepte, luminarea Duhului Sfânt şi îndumnezeirea?

Prof. Univ. Dr. Gheorghe METALLINOS, Grecia

(Sursa: Revista Epifania, nov.2014)

 

Note

[i] În ultimii 30 de ani au fost recunoscuţi ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică următorii: Panaghís (Basiás) (4.2.1986), Arsenie Cappadocianul (11.2.1986), Maxim Grecul (31.5.1988), Eustathie şi Symeon, Arhiepiscopi ai Tessalonicului (10.6.1988), şi sunt avute în vedere anumite propuneri spre noi proclamări (precum, de exemplu, cea a Cuviosului Savva din Kálymnos). Biserica Rusă a adăugat nouă sfinţi în Sinaxar în 1988, cu ocazia prăznuirii a 1000 de ani de ortodoxie. Vezi Information ausderOrthodoxenKirche, nr 11/1988, pp. 124-129 (“Brieflives of theSaintscanonizedbythe Local Council of theRussianOrthodox Church of 1988”). Noii Sfinţi şi motivaţiile canonizării lor sunt: a) Marele Prinţ Dimitrie Donski (1350-1389) («slăvit drept Sfânt naţional ca recunoaştere a serviciilor aduse Bisericii şi Naţiunii»), b) Andrei Rubliov (1360-1400) («recunoaşterea vieţii lui sfinte, mărturisită de contemporanii lui şi de meşteşugul pictării icoanelor prin care proclamă oamenilor zilei adevărul»), c) Maxim Grecul (1470-1556) («recunoaşterea vieţii lui sfinte şi a minunilor săvârşite de el»), d) Mitropolitul Macarie (1482-1563) («recunoaşterea vieţii lui sfinte mărturisite de mulţi contemporani, a darului vederii profetice şi a marilor servicii aduse Bisericii Ruse»), e) Arhimandritul PaisieVelicikovski (1722-1794) («pentru viaţa lui sfântă, ascetică, fiind un mare om de rugăciune şi învăţător al rugăciunii lui Iisus care a reînnoit în monahismul modern aspectul mântuitor al îndrumării duhovniceşti, dar şi un scriitor religios care a descris în lucrările sale calea renaşterii spirituale pentru toţi cei ce caută mântuirea»), f) Xenia Grigorieva (1732-începutul sec. al XVIII-lea) («lumina dragostei creştineşti, hărăzită cu o binecuvântată viaţă ascetică pe parcursul vieţii ei pământeşti, ne străluceşte şi mai puternic după adormire»), g) Ignatie Briancianinov (1807-1867) («pentru sfinţenia vieţii revelate în lucrările sale scrise în duhul adevăratei tradiţii patristice ortodoxe»), h) Stareţul Ambrozie (1812-1891) («pentru sfinţenia vieţii manifestată în dragostea faţă de aproapele, pentru smerenia, adâncimea cugetului şi facerea de minuni, precum şi pentru profunda lui venerare de către poporul ortodox»), i) Theofan Zăvorâtul (1815-1894) («un ascet plin de credinţă şi de evlavie care a lucrat îndelung şi a expus în scrierile sale calea creştină către viaţa veşnică»). Procedura proclamării noilor sfinţi ai Bisericii Ruse este studiată indirect de către profesorul EvánghelosTheordórou în revista „Ekklisía” nr. 14/1.10.1988, p. 515, nota 51. Vezi şi revista «Epískepsis» nr. 398/10.5.1988, p. 8. Obiecţii privind nu doar procedura urmată, ci vizând şi sfinţenia unora dintre cei noi proclamaţi, au fost publicate în periodicele religioase greceşti, precum „Orthódoxos Týpos” nr.794/17.6.1988. Teologul Athanássios Sakaréllos vorbeşte într-un articol despre „tentativa de impresionare a omului de rând”, de „criterii inconsistente teologic”, despre „oportunism” şi „denaturarea Sinaxarului Bisericii Ortodoxe”.

[ii] Despre semnificaţia termenului „Sfânt” în Biserica Primară, vezi H. Delehaye, Sanctus, Bruxelles 1927, M. R. Asting, Die Heiligkeit im Urchristentum, Gottingen 1930, p. 202, AndréasFytrákis, Leípsanakaitáfoi Martýron katátoustreís prótousaiónas, Atena 1955, p. 6, precum şi bibliografia lui. Pentru problemele mai extinse privind canonizarea, vezi AndréasFytrákis, Ai antidráseiskatá tis timís ton Agíon en ti archaíaEkklisíakai ta aitíaautón, Atena 1956.

[iii] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4 (15) 88, P.G. 94, 1164B-1168C.

[iv] Sf. Maxim Mărturisitorul, Períaporeías, P.G. 91, 1144ΑΒ. Vezi Sf. Grigorie Palama,Ypér ton ierósisychazónton, 3, 1, 31. [v] Sf. Grigorie Palama, Ypér ton ierósisychazónton, 3, 1,27.

[vi] Vezi IoánnisRomanídis, Romaíoi í RomioíPatéres tis Ekklisías, vol. 1, Tessalonic 1984, p. 25.

[vii] AmílkasAlivizátos, „I anagnórisis ton agíon en ti OrthodóxoEkklisía”, în periodiculTheología nr. 19 (1941-48), p. 44. Vezi şi p. 36: «Biserica în unanimitate, cler şi popor, la unison şi fără activităţi organizatorice sau ceremoniale, recunoaşte sfinţenia celor cinstiţi, iar această recunoaştere cu valoare universală constituie şi practica validării şi consacrării recunoaşterii martirilor şi sfinţilor în Biserică”. Pe aceeaşi temă, vezi Hris. Papadópoulos, „Perí tis anakirýxeosAgíon en ti Orthodóxo Ekklisía”, în periodicul Ekklisía nr. 12 (1934), pp. 331-335, precum şi Mitropolitul de Dérkon, Konstantínos (Harisiádos), „I anagnórisisagíon en ti Orthodóxo Ekklisíakatátintáxintou Oikoumenikoú Patriarcheíou” în Epistimonikíparousía Estías Theológon Chálkis , vol. I, Atena 1987, pp. 225-241. În afara bibliografiei mai vechi pe care o dă Alivizátos, vezi şi Mitropoitul de Sérres, Konstantínos, „Períanagnoríseos ton agíon en ti OrthodóxoEkklisía, în periodicul Theología nr. 27 (1956), pp. 609-615.

[viii]Vezi Epistola lui Evghénie Voúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metátoschísma Agíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisíaskai ton ginoménon en autíThaumáton, Atena 1844, p. 4.

[ix] Vezi nota VII.

[x] AmílkasAlivizátos, „I anagnórisis ton agíon en ti OrthodóxoEkklisía”, Theología nr. 19 (1941-48), pp. 45-46.

[xi] În privinţa neacceptării de către Biserică a martiriului ereticilor şi a considerării acestuia drept un martiriu mincinos, vezi AndréasFytrákis, Ai antidráseiskatá tis timís ton Agíon en ti archaía Ekklisíakai ta aitíaautón, Atena 1956, p. 22.

[xii] Vezi Macarie al Egiptului, Omilíaipnevmatikaí, Tessalonic 1985 (ed. Nik. Tsomesídis), Omilia 9, c. 8, p. 166: „Ce cuvânt este vrednic să spună slava de la Dumnezeu [pe care o au] sfinţii din racle şi rămăşiţele de oase, slavă care creşte în toată vremea, sfânta şi buna mireasmă pe care acestea o răspândesc, izvorârile de mir, harismele vindecărilor, lucrarea puterilor şi descoperirile cele felurite şi mântuitoare care ne vin prin acestea ?”.

[xiii] Pe această temă, vezi şi StylianósPapadópoulos, Oi Neomártyres kaitodoúlon Génos, Atena 1974, p. 24. În privinţa noilor mucenici, mai pe larg, vezi «Praktiká Theologikoú Synedríou », (17-19 noiembrie 1986) Tesalonic 1988.

[xiv] Despre personalitatea Patriarhului Nectarie, vezi articolul lui N.E. Tzirákis în Th.I.E, vol. I (1966), pp. 396-397.

[xv] Despre poziţiile prezentate de fraţii de la Ierusalim cu privire la Petru, verhovnicul Apostolilor vezi Despre începutul contestării Papei, Iaşi 1682, pp. 201 şi 209. Epistola lui EvghénieVoúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metátoschísma Agíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisíaskai ton ginoménon en autí Thaumáton, Atena 1844, pp. 20, 112.

[xvi] Vezi articolul lui Athanásios Pários, PeríNeomartýron: ótieínaiághioikaiprépei na timóntai os toioúoi, prín íekdotheíepi kyrotikíapófansis tis Dioikoúsis Ekklisías. [xvii] Nicodim Aghioritul, Néon Martyrológion, Atena 1963, p. 24.

[xviii] Vezi AndréasFytrákis, Leípsanakaitáfoi Martýron katátous treísprótous aiónas, Atena 1955, p. 9.

[xix] Vezi Grigorie Palama, Omilía 25, în Duminica Tuturor Sfinţilor, par. 6: „Ce cuvânt este vrednic să spună slava de la Dumnezeu [pe care o au] sfinţii din racle şi rămăşiţele de oase, slavă care creşte în toată vremea, sfânta şi buna mireasmă pe care acestea o răspândesc, izvorârile de mir, harismele vindecărilor, lucrarea puterilor şi descoperirile cele felurite şi mântuitoare care ne vin prin acestea ?”, Apánta ta érga, ed. ÉllinesPatéres tis Ekklisías, vol. 10, Tesalonic 1985, p. 134. Sfântul Grigorie Palama dă o interpretare teologică facerii de minuni săvârşite de sfintele moaşte în modul următor: „Aşa după cum dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu este comună şi trupului şi sufletului, căci prin intermediul duhului s-a îndumnezeit trupul, lucrările lui Dumnezeu înfăptuindu-se prin acesta [prin trup], tot astfel oamenilor duhovniceşti li se dă harul Duhului Sfânt, Care se manifestă prin intermediul sufletului în trup, căci şi el pătimeşte cele dumnezeieşti şi este fericit împreună-pătimitor cu sufletul al acelora pe care acela le pătimeşte… Intrând, deci, în această cinstită desăvârşire, şi trupul lucrează cele sfinte […] iar dovezile vădite [ale acestui fapt] sunt mulţimile de sfinţi făcători de minuni”, Ypér ton ierósisychazónton, 2, 2, 12.

[xx] EkklisiastikíIstoría, 11, P.G. 67, 885 şi 7, P.G. 67, 1497.

[xxi] Vezi Praktiká de J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 12 şi 13, Graz 1960.

[xxii] «Tomul Sinodal» de proclamare a sfinţeniei lui Grigorie Palama, P.G. 151, 711. Vezi şi Filótheos, Lógosenkomiastikóseis ton en Agíois Patéraimón Grigórion, Arhiepískopon Thessaloníkis ton Palamán, P.G. 151, 648-649.

[xxiii] Vezi DimítriosTyérpos, I Agía Filothéi i Athinaía. Paraklitikós Kanón, Víoskaiérgon, Atena 1982, p. 10.

[xxiv] Protopresbiter Konstantínos Nghélis, O Ághios Gherásimos Kefallinías, Atena 1972, pp. 110, 113-114.

[xxv] Moaştele lui „izvorăsc mireasmă suprafirească şi mir, în mod minunat şi vindecător”. În documentul patriarhal de canonizare se menţionează că „[era un] bărbat care pe mulţi de dinaintea lui i-a depăşit în virtute şi [care] avea din belşug sfintele daruri ale Harului, pe care [Har] îl avea cu deasupra de măsură, ba chiar şi cu harisma străvederii era foarte îmbogăţit”. Este caracterizat ca „făcător de minuni multe şi de necrezut”, încă fiind în viaţă. Vezi PanteleímonosBezenítis, Mitropolit de Zákynthos, O ÁghiosDionýsios, Zákynthos 1987, pp. 69-71.

[xxvi] Gherásimos Mikraghiannanítul, Akoluthíaikai Víostou en Agíois Patrósimón Nektaríou, episkópou Pentapóleostou Thavmatourgoú, Atena 1976, p. 9.

[xxvii] Ósios Evghénios o Aitolós. Víoskaiérgon. I eisághionanakíryxisaftoú. Asmatikíakolouthía, Atena 1983, pp. 105-106.

[xxviii] Idem, p. 105.

[xxix] Idem, p. 98.

[xxx] Idem, p. 88.

[xxxi] Protopresbiter Konstantínos Nghélis, O ÁghiosPanaghísBasiás (1801-1888), Atena 1979, p. 30. În documentul patriarhal de canonizare (nr. 91/4.2.1986) se menţionează: „Prin semne şi minuni poporului fiindu-i binefăcător, prin acestea a fost mărturisit de Dumnezeu”. [xxxii] Vezi scrisoarea adresată de Mitropolitul Pantelimon al Tesalonicului către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei (nr. 567/16.12.1987): „făcător de minuni cu mărturii vechi…” (Εud. Τsolákis, Bzyantinoí ΙstorikoíkaiHronográfoi, Tesalonic 1978, pp. 72-73). Conform aceleiaşi scrisori, „mărturia despre învăţatul şi cel întru sfinţi Părintele nostru Mihail al Atenelor (vezi Sp. Lámbros, «NéosEllinomnímon», nr. 13/1916, p. 361) va fi îndeajuns pentru a dovedi că Dumnezeu l-a aşezat pe Eustathie între sfinţii Săi, iar poporul purtător de nume creştin a fost încredinţat despre sfinţenia acestuia prin multe minuni”.

[xxxiii] Vezi şi scrisoarea Mitropolitului Ignatie al Artei (nr. 793/10 iulie 1986) adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei în vederea proclamării sfinţeniei Sfântului Maxim.

[xxxiv] Vezi slujba lui din Minei (21 mai).

[xxxv] Vezi Metódios Kontostános, Mitropolit de Kérkyra şi Páxos, Asmatikí Akolouthíakai Víos tis aghíastheostéptou Basilídos Theodóras tis Aougoústis, tis stereosásistin Orthodoxían, Kérkyra 1966, p. 17, 23.

[xxxvi] NikólaosPolítos, Paroimíai, vol. I, Atena 1965, p.216.

[xxxvii] Vezi Epistola lui Evghénie Voúlgaris către Petru Clericul, Perí ton metátoschísmaAgíon tis Orthodóxou Anatolikís Ekklisíaskai ton ginoménon en autí Thaumáton, Atena 1844, p. 113. 60



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Învățături corecte și învățături greșite despre Taina Sfintei Împărtăşanii - Cristina Roman

 

Câte zile trebuie să ținem post înainte de Sfânta Împărtășanie?

Nu există o regulă general valabilă. Duhovnicul oferă îndrumare și dezlegare în funcție de fiecare caz în parte, de neputințele trupești și sufletești ale fiecăruia. În timpul celor patru posturi de peste an, Biserica recomandă postirea completă, atât înainte cât și după Sfânta Împărtășanie. În afara posturilor, mai ales bolnavilor și creștinilor practicanți, care țin de obicei post miercurea, vinerea și în posturile de peste an, li se poate da dezlegare să se apropie de Sfintele Taine fără a mai posti suplimentar. Dacă nu ar fi așa, în zilele de mare sărbătoare precum a doua și a treia zi de Sfintele Paști, nu s-ar mai împărtăși nimeni, pe motiv că a mâncat de dulce.

Părintele Arsenie Papacioc: Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…).

După Sfânta Împărtășanie, în ziua aceea putem săruta icoanele sau persoanele apropiate?

Cel mai important și practic motiv pentru a nu mai săruta icoanele după Sfânta Împărtășanie este acela că ar fi putut să rămână pe buze o părticică din Trupul și Sângele Domnului, care să nu fi fost înghițită. De aceea este bine să se consume anafora și un pic de vin, cu care să se curețe buzele și limba înghițind toată împărtășania. De asemenea, după împărtășirea cu Hristos Dumnezeu, pe care trebuie să îl iubim din tot cugetul, din toată inima și din toată dorirea noastră, orice altă apropiere pălește în intensitate și importanță. De aceea, și în mod simbolic se spune să nu mai sărutăm icoanele sau persoanele dragi în acea zi. Totuși, Dumnezeu ne-a făcut din iubire și pentru iubire, iar împărtășirea cu ceilalți, în forma sărutului, a iubirii și a bucuriei, nu ne va știrbi cu nimic folosul Sfintei Împărtășanii. Mai ales icoanele nu sunt lucruri care să întineze sau să anuleze efectul Sfintei Împărtășanii, ci sunt obiecte sfinte, care mereu aduc binecuvântare și sfințire.

Dacă dupa orele 24 am mâncat, am băut apă și apoi am dormit, dimineața ne putem împărtăși?

Dacă am mâncat și băut din nepăsare și lăcomie, nu ne putem împărtăși. Doar cu o nouă mărturisire la părintele duhovnic și după primirea dezlegării, ne putem împărtăși. Dacă în schimb, am mâncat și am băut din motive de ordin medical, dacă am avut de luat vreun tratament, iar după aceea am dormit, dimineața, pe stomacul gol, putem primi Sfânta Împărtășanie.

Părintele Dionisie de la Colciu: Să nu zicem: „Eh, nu-i nimic, am mâncat, am băut, am dormit, am mai făcut și altele, mă duc și mă împărtășesc”, așa cum aud că fac papistasii (catolicii), că la ei liturghia se face târziu. Catolicii așa zic: „Noi am avut nevoie și mâncăm mai de dimineață. Am mâncat,  am fumat și câte o țigară… Ei, până la urmă hai să luăm și cate o cafea ca să ne mai înviorăm. Măi, dar la biserică nu s-a terminat liturghia! Mer­gem să ne împărtășim.” Și se duc se se împărtășesc. Păi, aceea este pregatire?

La Sfânta Împărtășanie trebuie citit canonul și rugăciunile de mulțumire?

Da, canonul de rugăciune înainte de împărtășanie trebuie făcut, dar în consonanță cu canonul dat de preot la scaunul de spovedanie. După împărtășanie, rugăciunile trebuie făcute cu evlavie, cu mulțumire către Dumnezeu că te-ai învrednicit și ai luat darul acela atât de mare. (Pr. Dionisie de la Colciu)

Este păcat să mâncăm de dulce după ce ne-am împărtășit în acea zi?

Dacă mai este încă post, desigur că nu-i bine. Dacă postul s-a terminat, putem mânca de dulce.

Ce se ia după Sfânta Împărtășanie: anafora, agheasma mare, ageasma mică sau vin?

După Sfânta Împărtășanie se ia anafora. După aceea, fie la biserică (acolo unde acest lucru se practică), fie acasă, se poate bea puțin vin pentru a se înghiți mai bine toată Sfânta Împărtășanie.

Ce se ia înainte de Sfânta Împărtășanie?

În ziua în care ne împărtășim, dimineața înainte de Sfânta Liturghie, trebuie să nu bem și să nu mâncăm nimic.

Ne putem spăla pe dinți înainte de Sfânta Împărtășanie?

Da, ne putem spăla pe dinți, dar trebuie să avem grijă sa nu înghițim apă.

Femeile se pot împărtăși în perioada ciclului menstrual?

Tradiția este ca femeile să nu se apropie de Sfintele Taine în perioada scurgerii lunare, dar acesta nu este un canon general acceptat în Biserica Ortodoxă. Se recomandă ca femeile aflate în această situație să se adreseze părintelui duhovnic, de la care vor primi răspunsul potrivit cu fiecare caz în parte. Să nu ascultăm de gura lumii, ci de cuvântul decisiv al duhovnicului.

Când preotul te dezleagă pentru Sfânta Împărtășanie, iar unele canoane te-ar opri, cum procedezi ?

Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer." (Matei 18,18) Canoanele bisericești sunt orientative, iar duhovnicii au deplină libertate, dar și responsabilitate ca la Taina Sfintei Spovedanii să lege sau să dezlege pe penitent, fiind inspirat de lucrarea Duhului Sfânt. Așadar, chiar dacă după mărturisirea completă și cu adâncă pocăință la duhovnic și primirea dezlegării pentru împărtășanie ne simțim nevrednici de Sfintele Taine, să nu ezităm a ne apropia de Sfântul Potir. Sfânta Împărtășanie nu este un premiu care se dă numai celor vrednici (și cine dintre noi poate spune că este vrednic cu adevărat?), ci se dă și spre iertarea păcatelor.

Părintele Arsenie Papacioc: După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega. Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

Când resturi din Sfânta Împărtășanie cad din gură, cum procedăm?

Este foarte important ca în momentul împărtășirii să deschidem gura larg și să cuprindem întregul conținut al linguriței, pentru a evita eventuale prelingeri. Dacă s-a întâmplat ca o părticică să se prelingă pe buze sau pe haine, trebuie să îl întrebăm imediat pe părinte cum să procedăm. Să nu luăm nicio decizie înainte de a îl consulta pe părintele care ne-a împărtășit, căci putem greși într-un mod cutremurător. În principiu, orice părticică rămasă trebuie mâncată, iar haina respectivă trebuie arsă. Se întâmplă mai des în cazul bolnavilor și al bebelușilor.

După Sfânta Împărtășanie, în ziua aceea se poate sta în genunchi, se pot face metanii?

Sfânta Împărtășanie este un motiv de mare bucurie și de a da slavă lui Dumnezeu. Îngenuncherile și metaniile sunt potrivite cu o altă stare sufletească, cu cea de tristețe și pocăință. Dar nu este o greșeală sau un păcat a îngenunchia și a face metanii în acea zi, dacă există evlavie și dragoste de Dumnezeu.

Dacă înaintea Sfintei Împărtășanii, creștinul a avut un vis tulburător sau gânduri necurate, se mai poate împărtăși ?

Important este ca în toată vremea, dar mai ales în perioada dinaintea Sfintei Împărtășanii, creștinul să se ferească de acest păcat în orice fel, inclusiv prin evitarea emisiunilor TV nepotrivite. Astfel, după spovedanie și citirea canonului Sfintei Împărtășanii, ispitele vor fi ținute departe de noi. Pentru cele ce se întâmplă în vis nu suntem răspunzători decât în măsura în care în vremea lucidității noastre, am consimțit la gândurile păcătoase, pe care cel rău le îmbracă în forme și persoane în subconștient și în vis. Dacă sufletul ne este profund tulburat de acel vis, putem cere duhovnicului în respectiva dimineață o dezlegare. Altfel, dacă știm că a fost o ispită a celui rău pentru ca noi să amânăm împărtășania, cu adâncă pocăință, să ne apropiem totuși de Sfântul Potir.

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Cel ce se apropie cu părere de rău pentru păcatele sale de Sfântul Trup și Sânge se mântuiește, iar cel ce se apropie cu nepăsare sau dis­preț se osândește. Ceea ce vi se întâmplă în timpul postului dinaintea împărtășaniei… frica, neliniștea… trebuie să spunem că vin de la vrăjmașul. El, probabil, se agită în jurul vostru. Spovedania, însă, și împărtășania îl ard și îl gonesc. De aceea el, prevăzând acest lucru, stârnește neliniștea. Osteniți-vă să nu vă abateți de la pomenirea lui Dumnezeu, nici de la pomenirea morții… Faptul că simțiți atacuri, mai ales când vă hotărâți să postiți, este cursa vrăjmașului. El se silește fie să vă abată de la post, fie să vi-l strice. Însă, dacă vă împotriviți lui și nu cedați, acesta este semnul biruinței, nu al rănirii și nu numai că nu vă împiedică apropierea de Taine, dar, dimpotrivă, este cea mai frumoasă podoabă a acestui lucru al lui Dumnezeu, adică a împărtășaniei.

Cum să ne prezentăm din punct de vedere vestimentar la Sfânta Liturghie în care ne vom împărtăși ?

Ar trebui ca la fiecare Sfântă Liturghie, chiar dacă nu ne împărtășim, să fim îmbrăcați decent și cuviincios, după câteva reguli de bun simț: femeile să nu se machieze, fustele să nu fie scurte, bluzele să nu fie strâmte, bijuteriile să nu fie ostentative, parfumul să nu deranjeze; bărbații să fie curați și îngrijiți, cu capul descoperit, pantalonii să fie lungi, să poarte cămăși clasice, nu tricouri și înscrisuri.

Se poate administra Sfânta Împărtăşanie la persoanele inconştiente?

Primirea Sfintei Împărtășanii este strâns legată de Spovedanie chiar și pe patul morții. Cel care este inconștient nu mai poate face aceasta. De asemenea, împărtășania este legată și de voința persoanei respective. Împărtășania pe patul de moarte nu se refuză niciodată, cu condiția ca muribundul să o ceară. Chiar dacă a cerut Împărtășania înainte de a fi inconștient, nu poate fi împărtășit un muribund, deoarece devenind inconștient nu poate mărturisi păcatele. Chiar dacă muribundul a fost unul din bunii credincioși, dar este inconștient, nu se cade să-i administrăm Sfânta Împărtășanie. Membrii familiei trebuie să fie răspunzători și să țină seama că împărtășirea nu trebuie lăsată în ultima clipă a vieții.

Se poate cunoaşte evoluţia stării muribundului după felul cum "cade" Sfânta Împărtăşanie în linguriţă?

Aceste interpretari nu au niciun temei canonic, sunt rodul imaginației și pot fi amăgitoare. Dumnezeu este „Stăpânul vieții și al morții" și doar El știe clipa și ceasul morții fiecăruia. Deci nu se cuvine a face ghicitorie cu Sfânta Împărtășanie.

Este corect să ne împărtăşim noi pentru cei care au murit neîmpărtăşiţi, ţinând în mână lumânări pentru el?

Din punct de vedere liturgic, această practică este o inovație, căci nu este menționată în nicio carte de cult. Din punct de vedere dogmatic, respectam principiul conform căruia Sfintele Taine se administrează doar persoanelor vii. Simpla rostire a numelui celor decedați nu înseamnă și împărtășirea lor, sufletele lor imateriale neputându-se împărtăși cu ceva material, așa cum este Sfânta Euharistie. Ceea ce putem face pentru cei răposați este doar rugăciunea și milostenia, concretizate în slujbele pentru morți și "datul de pomană". Dacă în momentul în care ne apropiem să primim Sf. Împărtășanie, o altă persoană vine la noi și ne dă una sau mai multe lumânări, să refuzam a le primi deoarece ei o fac cu credința că ne putem împărtăși noi pentru cei morți neîmpărtășiți dintre rudeniile și cunoștintele lor, lucru imposibil după cum am văzut mai sus.

Există teama că dacă o persoană grav bolnavă se va împărtăși, va muri.

Dimpotrivă! Cu atât mai mult trebuie împărtăşit cel bolnav, pentru a nu pleca nepregătit spre scaunul de judecată. Iisus spunea: "Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (loan 6;54). Cel neîmpărtăşit, chiar dacă trăieşte este deja mort pentru Dumnezeu: "Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3;1). Există cazuri de minuni când după primirea împărtășaniei cei bolnavi s-au însănătoșit complet spre mirarea doctorilor.

Părintele Arsenie Papacioc: Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

Oricine se împărtăşeşte în Joia Mare din Săptămâna Patimilor rămâne împărtăşit tot anul?

Porunca a patra bisericească spune să ne spovedim şi sa ne împărtăşim cel puţin în cele patru posturi mari ale anului şi ori de câte ori ne simţim conştiinţa încărcată. Nu ziua în care te-ai împărtăşit contează, ci modul cum ai luat Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului: "Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (1 Corinteni 11;27-29). Aceasta afirmaţie o folosesc greşit spre justificare creştinii care vin la Sfânta Biserică DIN PAŞTI ÎN PAŞTI. Să nu mai spunem că există credincioşi care vin, iau Sfintele Paşti (Pasca) şi consideră că au luat Împărtăşanie. Este mare diferenţă între Sfintele Paşti (pâine şi vin sfinţite prin rugăciunea preotului) şi Sfânta Împărtăşanie care este Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

Părintele Arsenie Papacioc: Nu ne împărtășim pentru că au venit Paștile sau Crăciunul. Ne împărtășim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtășire cu Sfintele Taine, ci și o împărtășire duhovnicească, adică această continuă prezență a inimii noastre la Dumnezeu. Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai împărtășit cândva, dar de atunci “cândva” ai trăit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dăruiește: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai era ca să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârșirea ta.

La Sfânta Împărtășanie trebuie să ținem copilul în mâna dreaptă?

Nu există niciun canon etc. care să ne oblige să ținem copilul în mâna dreaptă sau cu capul pe mâna dreaptă. Copilul se ține cu amblele mâini și cu capul orientat spre Sfântul Potir, spre a îl ajuta pe preot să-i dea Sfânta Împărtășanie.

 

(surse web: www.ortodox.md; www.cuvantul-ortodox.ro)



Pastorala Sfântului Sinod în Postul Crăciunului 2014 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

privind însemnătatea

Anului omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni*

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler

și preaiubiţilor credincioşi

din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

 Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 Anul 2014 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), pentru a sublinia însemnătatea Sfintei Spovedanii, ca Taină a iertării, reconcilierii şi vindecării spirituale, a Sfintei Euharistii, ca Taină a sfinţirii şi înnoirii vieţii, prin împărtăşirea cu Hristos, dar şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveniîn Patriarhia Română, întrucât se împlinesc 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache.

Aprofundarea de către preoţi şi credincioşi a sensurilor duhovniceşti şi a scopurilor mântuitoare ale Tainei Sfintei Spovedanii şi Tainei Sfintei Euharistii subliniază însemnătatea şi necesitatea acestora pentru timpul prezent, întrucât sunt lumini de înviere duhovnicească şi înnoire spirituală. Prin Sfânta Taină a Spovedaniei ne mărturisim păcatele şi primim iertarea lor, iar prin hrănirea cu Sfânta Taină a Euharistiei primim „Pâinea vieţii (care) schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte”, după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila[1].

 Îndemnul biblic şi liturgic ,,Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8) este o chemare la cunoaşterea sensului vieţii ca relaţie de comuniune a omului cu Dumnezeu, la înnoirea vieţii prin Taina Sfintei Spovedanii şi la comuniunea de iubire eternă cu Hristos Cel răstignit şi înviat, prin Taina Sfintei Euharistii. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune ucenicilor Săi: ,,Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl (...). Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 27; 51). 

Mântuirea este experienţa vie a relaţiei personale, conştiente şi libere a omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice. Pocăinţa sau mărturisirea păcatelor şi primirea iertării în Taina Sfintei Spovedanii este viaţă şi ridicare. De aceea, mântuirea pe care Dumnezeu o propune oamenilor înseamnă, de fapt, eliberare şi vindecare de păcat şi de moarte. Acest adevăr este rezumat în cuvintele: Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11) sau Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Pocăinţa şi restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii şi desăvârşirea comuniunii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos în Euharistie deschid fiecărui creştin uşa Împărăţiei cerurilor.

 Pe temeiul Sfintei Scripturi, pocăinţa sau mărturisirea păcatelor este o lucrare de înnoire a vieţii spirituale, exemple binecunoscute de pocăinţă din Vechiul Testament fiind pocăinţa regelui David şi a regelui Manase, iar în Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, Luminătorul şi Vindecătorul sufletelor, primeşte cu milostivire pocăinţa sinceră a tuturor celor care îşi recunosc cu regret păcatele, zicând: Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (cf. Luca 15, 7). Exemple de pocăinţă şi de primire a iertării păcatelor sunt mai ales femeia desfrânată, care I-a uns picioarele cu mir şi le-a şters cu părul capului ei (cf. Luca 7, 36-50), sau tâlharul de pe cruce (cf. Luca 23, 42). De altfel, la începutul misiunii Sale de propovăduire a Evangheliei mântuirii, Domnul Iisus Hristos cheamă oamenii la pocăinţă, zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Iar după învierea Sa din morţi Hristos Domnul a dăruit ucenicilor Săi, şi prin ei slujitorilor Bisericii, harul şi darul iertării zicând: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Numai urmaşii apostolilor, arhiereii şi preoţii Bisericii, au primit harul legării şi dezlegării sau iertării păcatelor prin chemarea harului curăţitor, vindecător şi mântuitor al Duhului Sfânt asupra credincioşilor care se pocăiesc.

 Pocăinţa pe care o învaţă şi o practică Biserica în Taina Sfintei Spovedanii nu este o pocăinţă a disperării, ci este o pocăinţă a speranţei şi a bucuriei, a recuperării şi ridicării păcătosului din robia păcatelor sau a patimilor. Când ne spovedim şi primim iertare, atunci pregătim bucuria învierii sufletului nostru din moartea păcatului. În acest sens, perioadele de pocăinţă şi post devin perioade de curăţire şi de pregătire pentru bucurie, iar adevărata bucurie este comuniunea noastră cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice, care se desăvârşeşte prin primirea Sfintei Împărtăşanii.

 Din nefericire, în societatea de azi, în care domină izolarea individualistă şi autosuficienţa omului secularizat, au slăbit mult conştiinţa păcatului şi practica pocăinţei, iar unde nu mai este pocăinţă nu mai este nici dor de sfinţenie, nici dor de mântuire sau viaţă veşnică. Pocăinţa ca Sfântă Taină a Mărturisirii păcatelor înseamnă mai multă exigenţă cu noi înşine şi mai multă îngăduinţă cu alţii, aşa cum atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur zicând: „Aceasta este pricina tuturor relelor, că iscodim cu multă luare-aminte păcatele altora, iar pe cele ale noastre le trecem cu multă nepăsare”[2].

 Potrivit tradiţiei şi practicii Bisericii noastre, trebuie să ne spovedim înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie. Dacă omul nu se pocăieşte şi nu cere iertarea păcatelor nu poate intra în Împărăţia cerurilor: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?” (1 Corinteni 6, 9). Haina curată a fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu se dobândeşte o singură dată prin botez, dar se curăţă de mai multe ori prin pocăinţă, numită şi „botezul lacrimilor”.

 Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din sec. I) spune despre pocăinţă: „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi nu te duce la rugăciune cu conştiinţa rea. Aceasta este calea Vieţii” (cap. IV, 14), iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, Didahia precizează: „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este să se pocăiască!” (cap. X, 5) ori: „Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată. Tot cel care este certat cu aproapele său să nu vină împreună cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră” (cap. XIV, 1-2)[3].

 Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

 Prin Sfânta Liturghie euharistică se realizează cea mai vie legătură duhovnicească, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune între Hristos – Capul Bisericii şi Biserica Sa, trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, popor al lui Dumnezeu–Tatăl, după cum spune Domnul Iisus Hristos ucenicilor Săi, vorbind despre Taina împărtăşirii cu El: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54).

 Prin urmare, Sfânta Euharistie ne dăruieşte arvuna vieţii veşnice. De aceea, când primim Trupul şi Sângele Domnului, ni se spune de către arhiereu sau preot că ne împărtăşim „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”[4], iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi!”[5]. Unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii cu Hristos are ca scop iertarea, curăţirea şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică. În acest sens Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Cei făcuţi de Dumnezeu nu pot avea viaţa şi nu pot spori în ea decât din El, ca sursă a vieţii. De aceea, Dumnezeu îi naşte din nou (prin Botez n.n.). Dar Dumnezeu nu-i poate lăsa pe cei născuţi din El fără să-i hrănească cu viaţa din Sine. (…) Dumnezeu, după ce a constatat că oamenii nu pot dura etern fără viaţa din El, îi hrăneşte El însuşi cu viaţa Sa, pentru ca să sporească în viaţă şi să rămână etern în ea”[6].

 În timp ce lumea secularizată de azi nu se mai roagă lui Dumnezeu şi este dominată de un spirit de nemulţumire, Euharistia Bisericii, ca Taină a recunoştinţei faţă de Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii, ne oferă pace sfântă şi bucurie profundă, izvorâte din rugăciune smerită şi stăruitoare. Din păcate, omul secularizat a pierdut pacea şi bucuria sufletului tocmai pentru că a pierdut practica rugăciunii ca respiraţie a sufletului în prezenţa harică a iubirii milostive a lui Dumnezeu.

 Este semnificativ faptul că venirea lui Hristos pe pământ ca om-copil născut în Betleem începe cu vestirea bucuriei de către îngeri: ,,Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2, 10), iar înălţarea Sa întru slavă se încheie cu bucuria binecuvântării lui Hristos dăruită ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii Sale întregi: ,,Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Această bucurie se primeşte şi azi în comuniunea de viaţă a Bisericii cu Hristos cel Înviat, prezent haric în comunitatea eclezială aflată în rugăciune (cf. Matei 28, 20).

De aceea, trebuie să redescoperim dimensiunea eclezială a Tainei Sfintei Spovedanii şi a Tainei Sfintei Euharistii ca izvoare de bucurie, de sfinţire şi de creştere spirituală a comunităţii bisericeşti în comuniune.

 Prin Sfânta Împărtăşanie primită în Biserică ne apropiem de Hristos şi învăţăm să trăim şi să creştem duhovniceşte întru El, deoarece, aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila: „Legătura cu Hristos e adevărata noastră viaţă, căci ajungem să fim «mădulare» şi «fii» ai Lui, împărtăşindu-ne din Trupul, din Sângele şi Duhul Său. Ea ne leagă viaţa de Dumnezeu mai strâns decât ar reuşi doar strădaniile noastre, ba chiar mai strâns decât ceea ce avem din însăşi firea noastră, fiindcă Hristos e mai înrudit cu noi decât sunt chiar părinţii noştri trupeşti”[7].

 Taina Sfintei Împărtăşanii este izvor de sfinţire a vieţii creştine şi de afirmare a unităţii Bisericii. Cu cât ne împărtăşim mai des după o pregătire adecvată, prin pocăinţă şi Spovedanie, cu atât avem mai multă bucurie în suflet şi avem mai multă pace. Prin împărtăşirea euharistică Hristos nu mai este prezent doar în mijlocul nostru sau între noi, ci în sufletul nostru. În acest sens, Sf. Nicolae Cabasila zice: „Domnul ni Se dă El însuşi; pentru că împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său, noi primim pe Însuşi Dumnezeu în sufletele noastre”[8]; iar El devine Viaţa vieţii noastre (cf. Ioan 6, 56-57). Sfânta Taină a Împărtăşaniei înseamnă viaţa lui Hristos dăruită nouă oamenilor, pentru ca noi, oameni pământeni, să pregustăm încă din lumea aceasta fericirea vieţii veşnice: ”Pâinea vieţii este însăşi Viaţa, Care face vii pe cei ce gustă din ea”[9]. Prin urmare, când primim, cu pocăinţă şi smerenie, Sfânta Împărtăşanie, viaţa sfântă a lui Hristos Cel răstignit şi înviat sfinţeşte viaţa noastră, dăruindu-i arvuna învierii şi îndreptând-o spre viaţa cerească şi fericirea veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, care este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

 Din acest motiv, toate rugăciunile ortodoxe dinainte de împărtăşire sunt, de fapt, rugăciuni de pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru binefacerile pe care le aduce Sfânta Euharistie pentru mântuirea sufletului şi viaţa Bisericii.

 Anul omagial Euharistica prilejuit în eparhiile din ţară şi străinătate, în parohii şi mănăstiri, în centrele culturale şi şcolile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, o intensă implicare a ierarhilor, preoţilor şi monahilor, a duhovnicilor, a profesorilor de teologie, care au evidenţiat cu bucurie sensurile duhovniceşti şi scopurile mântuitoare ale Sfintei Spovedanii şi ale Sfintei Împărtăşanii, însemnătatea şi necesitatea acestora pentru viaţa şi ajutorul credincioşilor, pelerini pe calea mântuirii în lumea tot mai secularizată de azi.

 Un loc important în cadrul acestor activităţi l-a avut concursul naţional de proiecte „Sfânta Euharistie - lumina vieţii creştine”, organizat de Patriarhia Română, care s-a adresat copiilor şi tinerilor din grupele de cateheză implicate în programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, şi a avut ca scop educarea copiilor şi tinerilor şi familiarizarea acestora cu Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Euharistii, maturizarea lor spirituală în Biserică.

 Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

 Deloc întâmplător, în anul acesta în care omagiem Sfânta Euharistie comemorăm şi 300 de ani de la martiriul sau mucenicia Sfinţilor Brâncoveni (1714), deoarece există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire ale acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte celor ce cred în El mântuire şi viaţă veşnică.

 Istoria l-a înscris pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu în rândul marilor domnitori ai neamului nostru, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor martiri, apărători ai credinţei creştine şi ctitori de locaşuri sfinte, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de sfetnicul Ianache (Văcărescu), aceştia fiind canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 20 iunie 1992, cu data de pomenire în 16 august.

 Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simţit şi a lucrat pentru unitatea neamului românesc în pofida împărţirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat şi un promotor al educaţiei şi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică şi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcţii, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării Româneşti un mare susţinător al culturii în întreg spaţiul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga).

 Iubitor de Hristos şi de Biserică, Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Ţara Românească şi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creştinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum şi multor mănăstiri şi locaşuri sfinte din Muntele Athos. În toată această purtare de grijă el a arătat multă dărnicie, evlavie şi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creştini şi pentru susţinătorii culturii creştine. Există unele mărturii istorice care arată că Patriarhii de la Constantinopol şi, mai ales, Patriarhii Ierusalimului şi ai Antiohiei au fost găzduiţi de multe ori la curtea Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta, pe lângă alte ajutoare, le tipărea şi cărţi bisericeşti în limbile lor, între care şi prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creştin evlavios şi darnic.

 Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a avut 11 copii (4 fii şi 7 fiice) şi a fost cunoscut ca un părinte harnic, înţelept şi generos care, împreună cu soţia sa, Doamna Maria Brâncoveanu, femeie curajoasă, evlavioasă şi iubitoare de Biserică şi Neam, reprezintă un model demn de urmat pentru familia creştină, pentru educaţia creştină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinţe şi promovarea valorilor culturii creştine.

Cinstirea memoriei Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu este o datorie de conştiinţă a întregului popor român. În acest context, mai multe evenimente majore au marcat, anul acesta, caracterul liturgic-misionar al cinstirii memoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu: deshumarea moaştelor Sfântului Constantin Brâncoveanu, în ziua de 13 mai 2014, şi cinstirea lor prin aşezarea într-o raclă de argint aurit; organizarea, în ziua de 21 mai 2014, a procesiunii-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu, de la Catedrala Patriarhală la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”; sfinţirea noii picturi şi binecuvântarea amplelor lucrări de la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din Bucureşti, ctitoria sa, precum şi coliturghisirea ierarhilor Sfântului nostru Sinod şi a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe surori prezenţi la Bucureşti, în ziua de 16 august 2014, în însăşi ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni; organizarea unor procesiuni-pelerinaj cu moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu la cele mai importante biserici ctitorite de el în Ţara Românească şi în Transilvania: la biserica din Mogoşoaia, jud. Ilfov, la biserica din Potlogi, jud. Dâmboviţa, la biserica din Făgăraş şi la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, jud. Braşov, la Mănăstirea Hurezi, jud. Vâlcea. Pentru sporirea bucuriei duhovniceşti a zecilor de mii de credincioşi închinători la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, moaştele Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu au poposit şi în capitala Moldovei, în zilele de 12-16 octombrie 2014.

 Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost un statornic mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, până la jertfa sa martirică, şi un susţinător al culturii şi al artei româneşti. Profunzimea sintezei brâncoveneşti dintre credinţă şi cultură, dintre valorile artistice din Răsărit şi cele din Apus, s-a dezvoltat creativ într-un stil artistic distinct în istoria civilizaţiei româneşti şi europene, cunoscut sub numele de stilul brâncovenesc.

 Întreaga lucrare pământească a voievodului Constantin Brâncoveanu a fost încununată de moartea sa martirică, iar exemplul vieţii lui închinată lui Hristos Domnul până la moarte martirică şi rugăciunile înălţate înaintea Tronului Preasfintei Treimi, de către Sfinţii Martiri Brâncoveni, constituie un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi.

 Dreptmăritori creştini,

 Spre sfârşitul unui an de cinstire liturgică şi comemorare deosebită a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, dragoste faţă de Biserică şi popor, dar mai ales să învăţăm, din pilda Sfinţilor Martiri Brâncoveni, să iubim pe Hristos şi să fim ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, să cultivăm întrajutorarea frăţească faţă de creştinii ortodocşi şi să fim milostivi, să apărăm credinţa creştină, având în suflet iubire jertfelnică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

 În zilele noastre, jertfa pe care noi suntem chemaţi să o aducem nu este o jertfă sângeroasă, precum cea a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, ci o dăruire sau o jertfă spirituală din timpul şi confortul propriu, pentru a ne ruga mai mult şi pentru a săvârşi mai multe fapte ale iubirii milostive şi darnice, spre a mărturisi mai puternic iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat şi a ajuta Biserica în lucrarea ei pastorală şi misionară în societatea de azi.

 Sfătuim părinţii să acorde mai mult timp copiilor şi tinerilor, învăţându-i să cunoască tainele dreptei-credinţe, să cultive speranţa şi dragostea, libertatea de a face binele şi nu răul, spre a aduce bucurie celor din jurul lor, şi să cinstească sfinţii, eroii şi înţelepţii neamului, dascăli ai eroismului creştin, ai ajutorării semenilor şi ai apărării Bisericii lui Hristos.

Îi îndemnăm pe toţi credincioşii, dar mai ales pe cei tineri, să descopere lumina Sfintei Spovedanii, ca izvor de libertate şi pace a sufletului, să-şi mărturisească la duhovnic toate păcatele şi să ierte tuturor celor ce le-au greşit, aşa cum şi Hristos-Domnul a iertat zicând pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Numai în acest fel, creştinii dobândesc curajul şi puterea de-a lupta împotriva păcatelor şi relelor de tot felul, şi de a birui ispitele şi încercările timpurilor noastre.

 Îndrumăm pe fiii şi fiicele noastre duhovniceşti să se spovedească mai des ca să se poată împărtăşi mai des din „izvorul cel fără de moarte” al Sfintei Euharistii, aceasta fiind izvor de pace şi bucurie.

 Când Sfânta Euharistie este primită cu pregătire, mai precis cu pocăinţă, post şi rugăciune, ea devine izvor de lumină şi credinţă, ajutându-ne să arătăm iubire curată şi sfinţenie în familie şi în societate, să avem curaj şi speranţă, pentru a lupta împotriva nedreptăţilor şi să fim milostivi cu cei aflaţi în suferinţă şi în durere.

 Ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Fiecare perioadă de post este o perioadă de pocăinţă şi de pregătire, dar Postul acesta al Crăciunului este mai ales o şcoală a milosteniei în care învăţăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bunătăţii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin întruparea Fiului Său, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crezul Ortodox.

 Pentru a păstra vie evlavia noastră, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, toate învăţăturile morale, precum şi virtuţile practice şi duhovniceşti dobândite pe durata acestui An omagial Euharistic şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, avem îndatorirea creştinească de a întâmpina şi a face simţită bucuria Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi a prezenţei Sale iubitoare în inima creştinilor printr-o faptă de milostenie, printr-un cuvânt bun sau un gest de încurajare care alină suferinţa sau singurătatea orfanilor, bolnavilor, săracilor, bătrânilor, văduvelor, marginalizaţilor, a tuturor acelora pe care societatea nu-i ajută, dar pe care Dumnezeu Cel milostiv îi iubeşte şi ne cere nouă, creştinilor, să-i ajutăm spiritual şi material.

 De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm părinteşte să organizaţi în parohii şi mănăstiri, la protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine, medicamente şi bani, pentru a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă sau în dificultate, fiecare contribuind cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7).

 Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Crăciunului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

 Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

 

† D A N I E L Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei,

Locţiitor de Arhiepiscop al Timişoarei şi de Mitropolit al Banatului şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

†Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor, locțiitor de Arhiepiscop al Romanului și Bacăului

și Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

†Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

†Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

†Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

†Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei

şi Exarh al Plaiurilor

†Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

†Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei

şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

†Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

†Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

†Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

†Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

†Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

 

†Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

†Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

†Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

†Timotei, Arhiepiscopul Aradului

†Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

†Ioan, Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei

†Corneliu, Episcopul Huşilor

†Lucian, Episcopul Caransebeşului

†Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

†Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

†Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

†Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

†Ambrozie, Episcopul Giurgiului

†Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

†Visarion, Episcopul Tulcii

†Petroniu, Episcopul Sălajului

†Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

†Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

†Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

†Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

†Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

†Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

†Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

†Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

†Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

†Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

†Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

†Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

†Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

†Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

†Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

†Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

†Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

†Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

†Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

†Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

†Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

†Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

(Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române)

*Se va citi în prima duminică din Postul Naşterii Domnului (16 noiembrie 2014).

[1] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, trad. pr. prof. Teodor Bodogae, EIBMO, Bucureşti, 2014, p. 129.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Să nu dăm în vileag păcatele fraţilor noştri şi să nu-i blestemăm pe duşmani, 12, în vol. Despre desfătarea celor viitoare, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 2008, p. 44.

[3] Didahia (Învăţătură a celor doisprezece apostoli), în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 27, 30, 31.

[4] Rugăciunea a douăsprezecea, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, în Liturghier, EIBMO, Bucureşti, 2012, p. 365.

[5] Cântările Sfintei Liturghii, colinde şi alte cântări bisericeşti, EIBMO, Bucureşti, 2013, p. 68.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, EIBMO, București, 2010, p. 97.

[7] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, p. 145.

[8] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cartea a IV-a, p. 124.

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfântul Nectarie de Eghina - minuni și învățături duhovnicești

Căutați pacea cu toată lumea și sfințenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Iartă tuturor totul, iar ție nimic. Spune lui Dumnezeu: Doamne, pe nimeni nu am osândit, nici Tu nu mă osândi.

Dăruiește-i lui Dumnezeu inima și El îți va dărui cerul. Muncește ca și cum nu ai muri niciodată, dar îngrijește-te de suflet ca și cum ai muri mâine.

Ascultă de Dumnezeu și împlinește-i poruncile ca și Dumnezeu să îți asculte rugăciunile și să-ți împlinească cererile. Omule, viața ta este în Cer, începe să o trăiești de aici de pe pământ. Mergând pe calea Bisericii, mergem fericiți pe calea lui Dumnezeu, spre Ceruri.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, numit și Sfântul Nectarie Taumaturgul, făcătorul de minuni și vindecătorul de boli, este un dar al lui Dumnezeu oferit lumii nefericite și sărmane a veacului al XX-lea. Este un mare Părinte al Bisericii, în a cărui persoană sunt unite sfințenia vieții, harul facerii de minuni și învățătura ortodoxă. Viața sa a fost o călătorie sfântă de șaptezeci și patru de ani, plină de roadele Sfantului Duh. A postit, a privegheat, s-a rugat. Și-a supus voia sa voii Domnului și a devenit om al lui Dumnezeu, "pătimind și învățând cele dumnezeiești". A liturghisit ca un Înger, s-a rugat neîncetat până s-a ridicat de pe pământ la Cer. L-a iubit cu înflăcărare pe Dumnezeu Cel în Treime și pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu. A fost un teolog insuflat de Dumnezeu și un scriitor neobosit. A predicat, a spovedit, a povățuit, s-a jertfit pentru aproapele. Milosteniile și minunile sale sunt nenumărate. Prezența sa aduce liniște și pace în inimile tuturor. Este cu adevărat mare, pentru că a căștigat cu smerenia cele înalte. A fost arhiereu al Celui Preaînalt, însă nu s-a dat înapoi nici de la a lucra în grădină, a face curățenie, a repara încălțăminte și a ajuta la lucrările de construcție până la bătrânețe. A fost clevetit mult, dar a răbdat fără să cârtească, s-a rugat, a iertat și a mulțumit lui Dumnezeu pentru toate. A fost un următor credincios al blândului și smeritului Iisus, pentru care Biserica l-a canonizat în anul 1961. (Sursa:www.sfantulnectarie.ro)

Redăm în continuare, câteva fragmente din învățăturile și studiile Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul despre rugăciune, despre post și despre viața monahală, pe care vi le punem la suflet spre îmbogățirea vieții duhovnicești la început de Post al Crăciunului. Acestea sunt urmate de istorisirea minunii descoperirii sfintelor sale moaște, întregi, bine mirositoare, izvorâtoare de mir și făcătoare de minuni.

Despre rugăciune

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune este neabătută și netulburată de fantezie, săvârșindu-se cu stăruință, cu un suflet îndurerat, cu un cuget încordat; rugăciunea nu se limitează la simple cuvinte, ci mai degrabă este îndreptată spre lucruri bune. Întotdeauna smerenia este vehiculul rugăciunii, așa cum rugăciunea este semn al smereniei. Căci, cunoscându-ne neputința proprie, chemăm în ajutor puterea lui Dumnezeu. Fecioarelor, înaintea ochilor voștri să-L aveți numai pe Hristos și pe Tatăl Lui, fiind luminate întru rugăciuni de către Duhul! Dacă, atunci când te rogi, nu vorbești cu Dumnezeu, cum vei fi auzit de El? Rugăciunea ne unește și ne face apropiați lui Dumnezeu, fiindcă este o convorbire îndumnezeită și o unire cuvântătoare cu Cel care este cel mi frumos și cel mai de preț dintre toate.

Rugăciunea este ajutorul vieții noastre, vorbire cu Dumnezeu, uitare a celor pământești, înălțare la cer; prin rugăciune ne mutăm la Dumnezeu. Dacă vom ține seama că ne aflăm în fața lui Dumnezeu, ne vom ruga, rămânând în nemișcare.

Rugăciunea este soarele ochilor cugetători ai sufletului; așa cum soarele este lumină pentru trup, la fel este rugăciunea pentru suflet: rugăciunea cu râvnă este lumină nestinsă și nepieritoare pentru suflet și cuget. Dumnezeiasca rugăciune este o armură cu adevărat cerească și numai ea singură e în stare să-i apere în chip sigur pe cei care s-au predat în mâinile Domnului. Rugăciunea este leacul obișnuit, care ne păzește de patimi. Rugăciunea este dătătoare de viață, floare purtătoare de nădeje și de sănătate neîndoielnică. Rugăciunea este o armă strașnică, o chezășie de preț, un tezaur preascump, liman sigur, loc neprimejdios. Rugăciunea este un medicament mântuitor, care înlătură păcatul și vindecă de greșeli. Rugăciunea este o armă puternică, o comoară desăvârșită, bogăție necheltuită, liman neînvălurat, temelie a liniștii, rădăcină a nesfârșite bunătăți și mamă mai puternică chiar decât o împărăție.

Rugăciunea nu este numai hrană pentru cei păcătoși și, cu atât mai mult, nu este ceva nepotrivit pentru cei drepți; ci fiecăruia în parte îi revarsă cele folositoare; celor drepți le dă încredințarea dreptății, iar celor păcătoși lepădarea de păcate, făcându-i drepți împotriva păcatului. Este strigătul către Dumnezeu al celor drepți, care își arată tăria glasului în "ascunzișul inimii", putând să ajungă chiar până la urechile lui Dumnezeu; căci cel ce cere lucruri mari și se roagă pentru cele cerești, strigă cu putere și face auzită rugăciunea sa către Domnul. Dumnezeu cunoaște în chip desăvârșit cugetele tuturor; și ceea ce se află în noi și vocea îi dă glas, aceea și mintea noastră grăiește lui Dumnezeu, ajungând la cunoștința sa înainte ca mintea să dea naștere gândului; este așadar, cu putință a înălța rugăciunea către Dumnezeu și fără glas, numai prin reunirea într-un glas lăuntric a tot ce e duhovnicesc în noi, fără să ne lăsăm tulburați de nimic din afară.

Aceasta este, desigur, rugăciunea, atunci când strigătele unui suflet îndurerat se înalță înăuntru, arătându-se nu prin durerea din glas, ci prin râvna de a se ruga a cugetului; așa se ruga și Moise; de aceea, fără a rosti el însuși ceva, Dumnezeu îi spune: "Ce strigi către Mine?" Căci oamenii nu aud decât ceea ce se rostește, însă Dumnezeu aude, înainte de aceasta, glasul dinlăuntrul lor. Așadar, este cu putință a te face auzit chiar și atunci când nu strigi; și să te rogi curat și cu multă râvnă, chiar și atunci când ieși în oraș, și atunci când ești în compania prietenilor, și, orice ai face, să-L chemi cu glas mare pe Dumnezeu – mă refer la glasul cel interior -, și să nu arăți aceasta nimănui dintre cei care se află de față. Să ne facem rugăciunile nu prin poziția pe care o ia trupul, nici prin sunetul care poate fi emis de voce, ci prin râvna cugetului: nu cu zgomot și strigăt și spre a fi vazuți de oameni, astfel încât să-i respingem și pe cei apropiați nouă, ci cu toată blândețea și înfrângerea cugetului și cu ajutorul lacrimilor celor dinlăuntru.

Despre post

Sfinții părinți ai Bisericii afirmă că postul este întru totul duhovnicesc. Abstinența de la mâncărurile de toate felurile și grase nu are decât un singur scop: întărirea sufletului pentru a rezista în războiul dus de trup (împotriva poftelor și a patimilor), spre a se arăta biruitor și a primi de la Dumnezeu, Dătătorul Legii, cununa neveștejită a biruinței.

Sfântul Vasile cel Mare definește postul ca înstrăinare de rele, spunând: "Binele postului nu izvorăște de pe urma înfrânării de la mâncăruri numai; pentru că adevăratul post înseamnă alungarea și înfierarea relelor; dezleagă orice legătură ai cu nedreptatea; renunță la a-ți întrista aproapele; iartă-i datoriile (pe care le are față de tine); nu posti numai în împrejurări grele și când te afli în dușmănie cu aproapele; nu mănânci carne, dar îți mănânci de viu fratele; te abții de la vin, dar nu și de la injurii; te aștepți să te împărtășești, dar îți petreci timpul prin tribunale"; și iarăși: "Postul înseamnă înfrânarea limbii, stăpânirea mâniei, îndepărtarea de pofte, calomnie, minciună, jurăminte strâmbe, întru acestea, așadar, este postirea cea bună."

Isidor Pelusiotul remarcă: "Postul de la mâncăruri nu aduce niciun folos celor care nu postesc cu toate simțurile: pentru că nevoitorul se înfrânează de la toate."

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei constată: "Adevăratul mod de a posti înseamnă putința de a săvârși lucruri cu adevărat mari, care nu se află în faptul de a nu-ți hrăni mintea cu plăceri desfrânate... " Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre post: "Postul este o harismă dumnezeiască, este hrana îngerilor, prietenul fecioarelor, sporul în cele ale casei; postul este apărătorul celor ce se pocăiesc, însoțitorul rugăciunii, începutul bogăției, mângâierea celor săraci, ajutorul celor în necazuri; postul alungă somnul și aduce cântarea de imnuri, postul este apa care ne răcorește, pregătindu-ne să bem din izvorul nemuririi."

Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă despre post acestea: "Postul este pacea de obște atât a sufletului cât și a trupului, viața lipsită de tulburare, vițuirea în statornicie, viața bine-plăcută lui Dumnezeu și care întristează vrăjmașul."

Și Sfântul Vasile cel Mare mărturisește: "Postul păzește pruncii, aduce cumpătare tânărului, îl face vrednic de respect pe cel aflat la vârsta senectuții. Pentru că bătrânețile împodobite de post sunt mult mai vrednice de cinste. Pentru femei este cea mai potrivită podoabă, pentru cei în floarea vârstei este frâu, este pavăza celor nuntiți și păzitoarea fecioriei." Și iarăși: "Postul este asemănarea cu îngerii, el este cel care ne sălășluiește în același cort cu drepții și cumpătarea de care viața are trebuință."

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Postul este urmarea viețuirii îngerești, izvor al cumpătării, începutul înfrânării, nimicirea iubirii de plăceri."

Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre post următoarele: "Postul, dacă n-o are alături pe sora lui, milostenia, nu urcă la cer; pentru că nu alcătuiește împreună cu ea doar o pereche, ci un întreg atelaj."

Severian remarcă: "Postul are două aripi, rugăciunea și milostenia, fără de care nu este cu putință să se pună în mișcare."

Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre puterea postului: "Postul naște profeți, îi întărește mai mult pe cei puternici, îi înțepețește pe legiuitori, este pavăza cea bună a sufletului, însoțitorul cel sigur al lui, armă a celor ce vor să fie desăvârșiți, exersare a atleților; postirea învinge ispitele, pregătește calea evlaviei, pășind alături de trezvie, obârșie a cumpătării; în războaie săvârșește fapte de bărbăție, iar în vremurile de pace aduce liniștire. Postul trimite rugăciunea la ceruri, fiind asemenea unei aripi pe calea spe înălțimi; postul este maica sănătății, dascăl al tinerilor, podoabă a vârstnicilor, bunul însoțitor al celor aflați în călătorii, tovarășul sigur al celor ce locuiesc împreună."

Simeon Matrafastul spune: "Postul este un mare bun: nimicește (vindecând) rănile păcătoșilor; înmoaie și domolește aprinderile patimilor trupești; este țarina cea bună care dă rodul veseliei și prietenul plin de îndrăzneală împotriva vrăjmașilor."

Sfântul Ioan Gură de Aur, povățuind despre post, spune: "Să iubim postul, pentru că este maica cumpătării și izvorul a toată iubirea de înțelepciune." În cel de-al doilea cuvânt despre post, Sfântul Ioan Gurpă de Aur afirmă: "Iubite, să nu respingi postul -  maica virtuților, rădăcina celor bune, izvorul cumpătării, paznicul evlaviei, însoțitorul sfinților, împreună-locuitorul îngerilor, dușmanul diavolului, prietenul Duhului; prin mijlocirea postirii, plăcerile fug de noi, demonii se retrag, mânia slăbește, pofta este mortificată, virtuțile prind viață și strălucesc în noi; prin post patimile se domolesc și tulburarea plăcerillor se astâmpără, iar mintea plutește întru seninătate, străbătând cu bine furtunile iernii răutății și conducându-și corabia la limanul virtuții cu ajutorul ei. Ce este postul, dacă nu încununarea nevoințelor, înfăptuitorul răsplăților și cale de mântuire? Postul ne mută de la sclavie la libertate, ne întoarce din robie în patrie; postul vindecă rănile sufletului; înnoiește sufletul stricat de păcate, dă sufletului vigoare, îmbărbătează cugetul, zămislește frica de Dumnezeu, supune patimile, aduce cugetelor liniștire. În zilele de post plăcerile se sting și virtuțile înfloresc, frumusețea cumpătării se arată preacurată și trupul urmează sufletul, ajungând duhovnicesc și mai presus de fire. Bucura-te de post și nu te înstrista, așa cum fățarnicii își smolesc fețele spre a fi văzuți de oameni, pierzându-și răsplata pentru postire. Pentru că acesta este cuvântul Mântuitorului: "Atunci când postești, unge-ți capul tău, spală-ți fața întru faceri de bine, stălucește în virtuți, ca să-Mi arăți numai Mie, Cel care văd cele ascunse, că postești". Și iarăși: Postul pune demonii pe fugă și nimicește tirania diavolului, mai ales că are însoțitoare rugăciunea; postul și rugăciunea l-au înălțat la cer pe Ilie, iar pe niniviteni i-a izbăvit de moarte; postul l-a păzit nevătămat pe Daniel de fața leilor; postul l-a învrednicit pe Moise de slava cea mai presus de vedere, iar pe Elisei l-a arătat ca mai mare între profeți."

Despre viețuirea monahală

Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască, sărăcie de bunăvoie, înfrânare, îndurarea răului și nevoință, alături de rugăciune nîncetată, spre împlinirea a toată virtutea, și îndelungă răbdare, în vederea desăvârșirii. Dumnezeiescul Ioan Scărarul definește monahul în felul următor: "Monahul esre strădania neîncetată a firii și păzirea neîntreruptă a tuturor simțurilor; este trup cast, gură curată și minte luminată." Sfântul Isaac zice: "Monahul este cel aflat în afara lumii, pururea rugânduse lui Dumnezeu să aibă parte de bunurile viitoare; avuția monahului este rugăciunea săvârșită cu străpungerea inimii și bucuria născută din credință, care strălucește în cămările cugetului." Iar Sfântul Efrem observă: "Pentru a fi mpnah nu e suficient a intra în cinul monahal și a purta veșmintele monahale; ci înseamnă dorință cerească și viețuire dumnezeiască; prin acestea viața se arată a fi cu adevărat înaltă." Și Sfântul Maxim spune: "Monahul este cel care s-a îndepărtat cu mintea de lucrurile materiale, și prin înfrânare, iubire, psalmi și rugăciune se afierosește lui Dumnezeu." (Sursa: Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute/ Sf. Nectarie din Eghina/ ed. Sophia 2012)

Minunea descoperirii sfintelor moaște ale Sfântului Ierarh Nectarie

"La scurtă vreme de la adormirea lui, negrăită bună mireasmă s-a răspândit din cinstitul lui trup neînsuflețit, umplând încăperea unde se afla, spre mirarea tuturor celor ce se găseau în spital, vădindu-se și așa sfințenia Cuviosului Părinte. Din încăperea aceea l-au mutat apoi în biserica spitalului, iar de acolo cu automobilul la Pireu, în biserica Sfintei Treimi, unde mulți au venit să-i dea sărutarea de pe urmă și, cu uimire, au văzut mir binemirositor izvorându-i de pe față, datorită căruia părul și barba îi erau cu totul ude. De acolo l-au dus în aceeași zi în Eghina, unde credincioșii l-au întâmpinat << cu plâns și cu tânguire >> și cu multă evlavie, trăgând clopotele tuturor bisericilor de pe insulă. Și purtându-i-se sicriul pe mâini din port până la mănăstire, și trupul răspândind tot drumul cereasca mireasmă, iar Sfântul părând că doarme, umbrind asupra lui Harul Mângăietorului, au ajuns, în sfârșit, la mănăstirea lui, unde l-au întâmpinat monahiile, plângându-l. Și cântandu-se slujba înmormântării, l-au îngropat în curtea dinafară a mănăstirii, lângă pinul de acolo.

Dupa trecerea a cinci luni, au vrut să facă Sfântului cavou de marmură, astfel că trebuia ca mormântul să fie deschis și trupul să fie mutat pentru puțină vreme. Deschizând deci mormântul, au gasit sfântul lui trup nevătămat și întreg dimpreună cu toate odăjdiile arhierești, răspândind negrăită bună mireasmă; iar dumnezeiescul Părinte părea că doarme, nicio stricăciune neîntâmplându-i-se, ci având toate semnele sfințeniei. Atunci l-au dus și l-au așezat chiar în chilia lui, unde a rămas doua zile întregi, până au sfârșit lucrul la mormântul de marmură, când monahiile, îmbrăcându-i trupul cu veșminte noi, l-au pus iarăși în mormânt.

Trupul Sfântului Nectarie a rămas mai bine de douăzeci de ani nevătămat și nestricat, răspândind mireasma sfințeniei, care se făcea simțită spre marea mirare a credincioșilor.Trupul său a fost văzut în mormânt de o mulțime de creștini, minunându-se foarte, văzându-l pe Sfântul - mort de atăția ani - ca și când ar dormi. Și arhierei, și preoți, și oameni de știință, și oameni simpli au văzut minunea aceasta mai-presus-de-fire a nestricăciunii și slavei sfintelor moaște și s-au minunat și au mărturisit cu tărie sfințenia Cuviosului Părinte și marea lui îndrăznire către Dumnezeu. Dar mai apoi trupul s-a dezlegat și s-a risipit, după judecăți de Dumnezeu știute, așa cum s-au dezlegat mulțime de astfel de trupuri ale sfinților, precum cel al Sfântului Gheorghie, al Sfântului Nicolae, al Sfântului Dimitrie izvorâtorul-de-mir, al Sfântului Apostol Andrei; însă minunile săvârșite de osemintele Sfântului Nectarie sunt fără număr, iar buna lor mireasmă, îmbelșugată și preadulce.

Pe 2 septembrie 1963 s-a făcut mutarea cinstitelor și de-mir-izvorâtoarelor lui moaște, de către mitropolitul Hydrei, Spetsei și Eghinei. De față stând oameni de vază ai Bisericii și ai țării, cu evlavie a fost deschis mormântul din care a iesit negrăită bună mireasmă << mai presus de toate miresmele >>, iar sfintele lui oseminte, de culoarea cerii curate, adunate << de mâini cuvioase >>, au fost puse astfel: sfântul cap într-un chivot aurit, în chipul mitrei arhierești, făcut din ofrandele aduse de credincioși și dintr-alte daruri, iar celelalte sfinte oseminte într-un chivot de argint, așezat în paraclisul Sfantului. Sfintele lui moaște răspândesc neîncetat negrăită mireasmă cerească, mărturisind harul pe care Sfântul l-a luat de la Domnul pentru curăția vieții lui. Așadar, minunatul Părintele nostru Nectarie nu este doar făcător-de-minuni, ci și izvorâtor-de-mir, << ca o bunămireasmă a lui Hristos >>." (Sursa: www.sfantulnectarie.ro)

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Portretul unui mare duhovnic - Părintele Teofil Părăian

 

Nota redacției: Portretul duhovnicului Mănăstirii Brâncoveanu a fost realizat de către ucenicul său de chilie, ieromonahul Serafim, astăzi PS Sofian Brașoveanul, la împlinirea a 43 de ani de viețuire în monahism a Părintelui Teofil Păraian. Între timp, la 29 octombrie 2009, Părintele Teofil a trecut la Domnul, dar descrierea din rândurile de mai jos, rămâne mereu actuală pentru fiii săi duhovnicești și o sursă de inspirație pentru cei care îl descoperă ca îndrumător spiritual post mortem.

În întreaga țară, în rândurile credincioșilor și nu numai ale lor, este cunoscută mânăstirea “Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus. Majoritatea oamenilor o știu sub numele de mânăstirea “Sâmbăta”. Numele de mânăstirea “Brâncoveanu” i-a fost dat de al doilea ctitor al ei, mitropolitul Nicolae Bălan, întru amintirea celui ce a ridicat această mânăstire în jurul anului 1700, voievodul martir Constantin Brâncoveanu, domnitorul de atunci al Țării Românești, “boier vechi și domn creștin” cum îl numește balada și cum a rămas în conștiința populară până astăzi. Mânăstirea e cunoscută ca locaș de rugăciune, loc binecuvântat de Dumnezeu, oază de liniște – “picior de plai și gură de rai”, dar și ca loc de alinare a suferințelor, de tămăduire trupească și sufletească, de întărire a credinței, sporire a nădejdii și izvor de dragoste, și aceasta prin călugării și mai ales prin duhovnicii ei. Și e normal să fie așa deoarece mânăstirile sunt locașuri în care își duc viața călugării, oameni ce în căutarea și apropierea de Dumnezeu încearcă și trebuie să fie mereu cu un pas înaintea celorlalți credincioși.

A rânduit Dumnezeu ca mânăstirea de la Sâmbăta să fie cunoscută și prin părintele Teofil Părăian, cunoscutul ei duhovnic, unul din marii duhovnici ai neamului nostru. Când spui “Mânăstirea Sâmbăta” te gândești la părintele Teofil, iar când spui “părintele Teofil” sigur nu-l poți despărți de mânăstirea de la Sâmbăta. Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinți plugari, fiind cel mai mare dintre patru frați. Și-a început viața conștientă ca nevăzător; între 1935-1940 a urmat o scoală specială la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o scoală specială la Timișoara, după care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul “Diaconovici” din Timișoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu luându-și licența în teologie. La mânăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 și în același an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod excepțional de mitropolitul Nicolae Colan, iar în 1983 a fost hirotonit preot de Înalt Prea Sfințitul Antonie Mitropolitul Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit.(...) Părintele Teofil a trecut la cele veșnice la 29 octombrie 2009 (n.n.)

Duhovnic pentru monahi și mireni

Se știe că marii noștri duhovnici se găsesc în general în mânăstiri, aceste “Case ale lui Dumnezeu” fiind locuri de o mai mare prezență a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cărora și în care mai mult ca în alte părți plutește Duhul lui Dumnezeu. La mânăstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai puțin împovărați de păcate pentru a se despovăra de ele și a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În această lucrare credincioșii sunt conduși, ajutați de duhovnici, mai ales în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicii fiind așa cum le spune și numele, oameni care-l poartă și-l împărtășesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despătimire și îndumnezeire.

Părintele Teofil, deși lipsit de vedere, este luminat, este luminat de Dumnezeu cu lumina cunoștinței pe care el este gata s-o împărtășească tuturor celor ce o caută. Părintele este căutat deci pentru a împărtăși lumina, pentru că este un om al bucuriei, un om gata să-i facă și pe alții să se bucure. Părintele Teofil e căutat și pentru felul în care îl înțelege și îl prezintă pe Dumnezeu. Și acest Dumnezeu e “milostiv și iubitor de oameni”, are “milă și îndurări”, îl așteaptă mereu pe fiecare fiind gata să-l “miluiască și să-l mântuiască”. Dumnezeu, așa cum îl înțelege părintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovăduit de Biserică, cel prezentat de sfintele slujbe, care așteaptă pe fiecare pentru că “dragostea Lui față de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de El”.

Duhovnic pentru călugări

Înainte de a arăta ce înseamnă părintele Teofil pentru majoritatea credincioșilor, trebuie să ne oprim la relația lui de duhovnic cu fiii sufletești din mănăstirea al cărei membru este. Părintele Teofil este duhovnicul obștei mânăstirii. Fiind acum la vârsta unei depline maturități duhovnicești el are deja formată o vastă privire de ansamblu asupra însemnătății monahismului, asupra modului în care trebuie să se comporte cineva care vrea să meargă pe această cale, are o metodă de lucru, niște principii pe care le cere respectate de toți cei ce vor să viețuiască în mănăstire și care în fond nu sunt doar ale lui, ci sunt ale Bisericii. Am afirmat deja că părintele are mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea Lui față de noi, dar părintele insistă pe faptul că Dumnezeu iartă pe cel care se pocăiește, pocăința însemnând părăsirea păcatului, afirmă cu tărie că Dumnezeu e dispus și se bucură să primească pe oricine cu condiția, însă, ca acesta să rupă cu viața de păcat de mai înainte și “să ducă o viață pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu și pe care o binecuvintează de fapt”.

(...) Cei îndrumați de părintele Teofil trebuie să fie nelipsiți de la sfintele slujbe, trebuie să-și împlinească datoriile la locurile unde sunt puși, să nu facă nimic fără binecuvântare, să lucreze oriunde sunt puși ca pentru Dumnezeu, “să facă fiecare lucru ca ultimul din viață și singurul prin care se mântuiesc”. Astfel, toți cei care sunt sinceri în relația lor cu duhovnicul, toți care îi urmează sfaturile nu se poate să nu ajungă la bine.

(...) Încă un lucru ce îi miră pe mulți: Părintelui Teofil nu-i este teamă că nu o să ajungă în rai. Și nu-i este teamă nu pentru că ar face niște lucruri excepționale care l-ar îndreptăți să meargă în rai, nu, ci pentru că duce o viață corectă, se raportează la Dumnezeu ca la Dumnezeu, face ce depinde de el și este conștient că neputințele, lipsurile noastre le completează marea iubire a lui Dumnezeu, care ne iubește mai mult decât putem noi înțelege. E o concepție dătătoare de nădejde pentru noi toți, o concepție izvorând din intimitatea cu Dumnezeu încă din viața aceasta. Părintele Teofil mai este și un om al unui mare echilibru.

(...) Duhovnic pentru mireni

Cum deja am afirmat, când cineva din afară vine la mânăstire pentru folos duhovnicesc, pentru spovedanie, întreabă de obicei de părintele Teofil. El singur primește cu bucurie pe toți cei care vin și se bucură să-i ajute pe toți cei care-l solicită. Dacă părintele are o mare deschidere în vederea monahismului în ce privește viața călugărilor, aceeași deschidere se constată din partea sfinției sale și în ce privește pe laici. Părintele se străduiește să-i înțeleagă pe mireni în situația lor de oameni care trăiesc în familie și societate având răspunderi față de acestea. El știe că mirenii au o altfel de viață decât monahii și trebuie tratați ca atare. Nu li se pot cere laicilor lucrurile pe care le fac călugării, cum de fapt nici invers nu se întâmplă.

Celor ce vor să fie îndrumați de el în cele ale credinței, părintele le pretinde totuși o viață creștină adevărată, o reală relație cu Dumnezeu, le pretinde un program din cinci puncte pe care cineva respectându-l este angajat în relația cu Dumnezeu. Primul punct de program e prezența la biserică, la Sfânta Liturghie în dumineci și sărbători, pentru că acolo ne aflăm în cuprinsul împărăției lui Dumnezeu, ne împărtășim de binecuvântările Lui, date nouă prin mijlocire preoțească, slujim împreună cu slujitorii sfințiți, aducând lui Dumnezeu cântare și închipuindu-i pe heruvimi, fiind de fapt și împreună cu ei, pentru că în biserică fiind împreună cu ceilalți creștini ne putem ruga împreună, întărim comuniunea noastră întreolaltă și cu Dumnezeu constituindu-ne ca Trupul cel viu al lui Hristos, pentru că în biserică, în timpul sfintelor slujbe, suntem în “Cerul cel de pe pământ”, ne pregătim pentru atmosfera din veșnicie, pregustăm bunătățile viitoare. Cineva care nu merge la biserică nici nu e considerat de părintele la “credincioși”, iar dacă cineva vrea să fie credincios, trebuie neapărat ca în “Ziua Domnului” să fie acolo unde vrea Dumnezeu să fie. Se înțelege că cei bolnavi care nu pot împlini această obligație sunt scutiți de ea.

“Să începi ziua cu Dumnezeu și s-o sfârșești cu Dumnezeu” este al doilea punct al programului, care concret înseamnă rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară, aici incluzând și rugăciunile înainte și după mese. Aceasta pentru că în momentele principale ale zilei credinciosul să se pună în fata lui Dumnezeu și sub protecția Lui, să știe că tot ce face este cu ajutorul lui Dumnezeu, că tot ce are vine din darul lui Dumnezeu. Când nu se poate mai mult, cel puțin un minim de cinci minute acordate lui Dumnezeu, oricât de “grăbit” sau “ostenit” ar fi omul, nu-i prea mult. Dacă cineva crede în Dumnezeu nu se poate să nu aibă și un timp anume pentru Dumnezeu.

Al treilea punct este “citirea a două capitole din Noul Testament în fiecare zi”, pentru că nu are cineva putința de a se raporta la Dumnezeu fără a ști ceva despre El, despre modul în care poate intra în legătură cu El.

“Rugăciunea de toată vremea” e al patrulea punct al programului. Aceasta pentru că omul e o ființă gânditoare și toate ale omului pornesc de la gândul omului. Pentru că nu noi ne mântuim ci Hristos ne mântuiește, cerem aceasta printr-o rugăciune scurtă: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, rugăciune pe care o repetăm mereu în minte încercând să o unim cu respirația pentru ritmizare.

Al cincilea punct este “Postul” după rânduiala Bisericii Ortodoxe, care se face în vederea disciplinării noastre interioare, disciplină ce o urmărim și prin rugăciunea de toată vremea. Cu acest program părintele mai conjugă și un îndreptar de viață pe care îl dădea părintele Arsenie Boca și care e format din cinci puncte: 1. “Oxigen” adică viață dusă într-un aer cât mai curat, 2. “Glicogen” – se referă la o hrană rațională. 3. “Somn” – părintele Arsenie, având și cunoștințe medicale, spunea că avem nevoie de cel puțin șase ore de somn continuu în 24 de ore pentru a putea lucra la capacitatea noastră reală. 4. “Să-ți păstrezi hormonii” – adică să duci o viață sexuală corectă nefăcând risipă de energie sexuală și 5. “Să ai concepție de viață creștină” – adică, viața să ți-o pui în slujba lui Dumnezeu după rânduiala Bisericii Ortodoxe.

O dată cu acestea și pe lângă ele părintele Teofil cere credincioșilor să se îmbunătățească prin Sfânta Spovedanie, să ocolească toate pricinile de păcătuire și mai ales să părăsească păcatele în orice chip ar fi ele. În legătură cu spovedania, le cere credincioșilor să se spovedească de cel puțin patru ori pe an, afirmând mereu că “nu are încredere în spovedania făcută doar o dată pe an”, de multe ori poate doar ca obicei religios. Celor râvnitori părintele le recomandă spovedanie și, dacă duc o viață superioară, împărtășanie cât mai deasă. El nu insistă prea mult pentru o împărtășanie deasă ci așteaptă o dorință a oamenilor de a duce o viață superioară, de a se curăți de patimi, el vrea ca oamenii să se spovedească și împărtășească nu dintr-o modă religioasă ci dintr-o dorință fierbinte de a fi mai buni și de a se uni cu Hristos.

Celor ce vin cu păcate grele, cu patimi, părintele nu le dă canoane aspre sau ani mulți de canonisire, ci cere în primul rând părăsirea păcatelor și o viață după voia lui Dumnezeu. După ce omul s-a schimbat în bine, părintele îl dezleagă știind că și Dumnezeu îl iartă și nu cere o pocăință pentru toată viața ci o bucurie din credință, din încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Chiar în ce privește pocăința, părintele este pentru o pocăință cu bucurie, cu încredere în bunătatea lui Dumnezeu care “se bucură de un păcătos care se pocăiește mai mult decât de 99 de drepți care n-au nevoie de pocăință”.

Părintele Teofil și tinerii

Între monahi și mireni părintele acordă o mare importanță tinerilor, iubește tinerii și e iubit de ei. Se spune că prietenii sunt cam la fel de buni sau de răi, asta înseamnă că părintele e cam la fel de tânăr ca tinerii pe care-i iubește și, dacă asta nu se poate în ce privește vasul de lut ce se învechește, se poate și este o realitate în ce privește sufletul. Părintele Teofil se bucură mult de tineri, se bucură pentru că tinerii sunt modelabili. Un bătrân deja a devenit ceea ce este, pe când un tânăr urmează să devină, are un suflet tânăr, are capacitatea de a se depăși și de a se dărui și poate fi modelat. În condițiile create de revoluția din 1989 părintele Teofil e căutat de un număr de tineri mereu în creștere, tineri doritori să viețuiască orientându-se după Evanghelia lui Hristos, doritori să-și pună viața în slujba lui Hristos.

La cererea tinerilor, îndeosebi a studenților, părintele cutreieră asemenea unui apostol toate marile orașe ale țării, ținând conferințe în care le prezintă diferite teme din punct de vedere creștin, le prezintă viața creștină, bucuria, împlinirea dintr-o viață dusă în comuniune cu Dumnezeu, le răspunde la toate întrebările și frământările lor, le dă sfaturi în ce privește viața religioasă pe care ei trebuie să o ducă într-o lume care se orientează după principii necreștine. Părintele nu crede că cei care ascultă conferințele reușesc să rețină și apoi să pună în practică mult din ce li se spune, dar se bucură când vede entuziasmul celor care îl așteaptă, merge peste tot cu bucurie în speranța că și puținul ce va rămâne din ce el seamănă poate va da rod și în aceea a întăririi în credință a ascultătorilor. Mulți din acești ascultători îl caută apoi pe părintele la mânăstire, vin pentru a se spovedi, pentru a-și orienta viața după Hristos.

Duhovnicul către duhovnici

E frumos a vorbi despre anumiți oameni despre care poți spune multe lucruri frumoase. Am văzut multe recomandări ale părintelui Teofil către oameni. Dar oare ce ar avea de spus el către frații lui, chivernisitori de suflete, către duhovnici. Mai întâi le-ar spune că trebuie să fie ceea ce se cheamă, adică duhovnici, asta însemnând oameni purtători și împărtășitori de Duhul Sfânt, nu simpli funcționari bisericești și pentru a fi duhovnici reali să-și pună întreaga viață în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, să se debaraseze de orice L-ar împiedica pe Duhul Sfânt să sufle în și din el.

Le-ar mai spune că pentru a spovedi și îndruma pe alții corect trebuie ca mai întâi să se spovedească ei înșiși, să-și aibă ei înșiși duhovnici de care să asculte. Pentru a reuși să facă o spovedanie care să ducă la împuținarea păcatelor, să urmărească a da credincioșilor încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în faptul că El vrea să-i ridice din cădere, să nu dea canoanele doar ca pedepse, ci pentru a-l ajuta pe penitent să se curețe de rele, să dea canoanele ca și atunci când și le-ar da lor sau celor apropiați lor, să fie buni și să-L prezinte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, dar să nu dezlege acolo unde nu se împlinesc condițiile dezlegării, unde nu se părăsește păcatul, unde Dumnezeu sigur nu dezleagă pentru că atunci nu vor împuțina ci vor înmulți păcatele. Duhovnicii să ducă ei înșiși și să pretindă și credincioșilor lor să ducă o viață creștină, să aibă un comportament orientat după Dumnezeu, să se poarte în toată vremea și în tot locul așa cum s-ar purta Hristos dacă ar fi în situația lor. În cazul în care duhovnicii vor ști cu adevărat și se vor strădui să-i ajute pe credincioși să se despătimească, dacă între părinții duhovnicești și fiii sufletești va exista o comuniune, sigur că vor fi creștinii mai buni.

Concluzii

Părintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucură mult de darurile aduse de credința în Dumnezeu. Totuși, mulțumirea lui, în ce privește roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are conștiința că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reușesc să își schimbe viața, să trăiască creștinește, dar aceștia sunt, totuși, puțini. Cei mai mulți ajung la mânăstire împinși de necazurile de care ar dori să scape, dar nu vor să se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina pricinile greutăților ce de multe ori se găsesc în viața lor supusă păcatelor. Concluzia părintelui Teofil este că nu poți ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poți schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă și omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forța, cu atât mai puțin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumați, ajutați, să dorească să se “depășească și să se dăruiască”, să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu duhovnicii lor. Tuturor, părintele Teofil, le spune că din relația cu Dumnezeu izvorăște fericirea, că din credința adevărată izvorăște bucurie, că Dumnezeu stă și ne așteaptă pe fiecare să intrăm și să ne veselim la ospățul credinței.

Ieromonah Serafim Gheorghe Pătrunjel

 

(sursa foto: crestinortodox.ro)



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatist către Sfântul Efrem cel Nou pentru NAȘTEREA DE PRUNCI - în limba engleză

AKHATIST TO SAINT EPHRAIM THE NEW, GIVER AND

PROTECTOR OF CHILDREN

KONTAKION 1

Human nature is renewed with every child born into the world as each one of us is conceived through a Word of God and brought from nothingness into beingness to fully partake at the Life of the Holy Trinity. Through the power of the Holy Spirit, the Saints have come to know the mystery of our ancestry and their encompassing love is working miracles for us. Therefore, you, who know the power of our Maker, great Martyr Saint Ephraim, to you we say: Rejoice, most-marvelous giver and protector of infants!

IKOS 1

Our entire earthly life we strive incessantly to understand the mystic Word through which our Maker brought us to life and the deep sigh of our hearts dwells forth into the prayer, but the burden of our transgressions crushes our good will. Therefore, we run to you, Saint Ephraim, and in good hope we say to you:

            Rejoice, smile that submerges and wipes our transgressions away, giving us peace;

            Rejoice, high soar and overseeing eye that guards our souls;

            Rejoice, fragrant zephyr, risen through the work of the Holy Spirit;

            Rejoice, divine mirth that fills our hearts with glee and life;

            Rejoice, ladder of faith made up of countless miracles;

            Rejoice, might that weaves and kneads for us a divine bodily cover;

            Rejoice, you who give many infants towards the renewal of creation;

            Rejoice, stone of faith that founds the return of God’s prodigal sons;

            Rejoice, radiant chime that chases the clouds of sorrow and hopelessness away;

            Rejoice, soft chirp that heralds and uplifts us towards the Heavens;

            Rejoice, whisper of the holy waters that cleanse and replenish our souls;

            Rejoice, that you strengthen and protect each step of our children;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 2

Your help is undeniable great Martyr Ephraim, aiding and cradling the birth of infants into the bosom of the families who cannot bear children. Therefore, all those blessed with your swift help, herald with great joy your wonders and sing to God: Alleluia!

IKOS 2

None of those who asked for your help was overlooked, Holy Father Ephraim, and having earned blessed children through your mighty working before the Holy Trinity they sing with mirth such things as these:

            Rejoice, as you herald to the world that children are God’s blessing;

            Rejoice, undefeatable might that stands against the transgression of abortion;

            Rejoice, thunder that shakes callousness and the darkness of our lives;

            Rejoice, spring humming the Resurrection of Christ-God;

            Rejoice, flood of goodness that overwhelms us with divine smile;

            Rejoice, sunshine that quenches the fire of our passions;

            Rejoice, absolute healing of our spiritual and physical ailments;

            Rejoice, swift cure of all those who put their trust in you;

            Rejoice, pall that was woven for us with mercy;

            Rejoice, harvest of the eternal victory of the Son of God;

            Rejoice, humility that descends even lower that our offences;

            Rejoice, swift counsellor and protector of all those who love you;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 3

The richness and fragrance of all the flowers in this world cannot encompass the beauty and grace bestowed upon us through your prayer, Holy Father Ephraim, and may your love and caring protect both the children who are born and those who are in their mother’s womb, both the orphans and those in need and suffering, both young and old as well as all those who are enduring physical or spiritual pains. May we gratefully praise the Lord for having blessed us with your help, now, unto the end of ages, and sing with joy: Alleluia!     

IKOS 3

Many are the pains and sufferings of mankind in this worldly life whereby sin’s yoke has led our lives into sheer hollowness as we have chased away the Holy Spirit’s Grace from our souls. May you pray for us Saint Ephraim, so that the flowers of repentance should stem from our hearts and thus gratefully say: Rejoice!

            Rejoice, that holding our hand, you teach us the first steps towards the Kingdom of Heavens;

            Rejoice, wide open gate through which holiness is bestowed upon us;

            Rejoice, radiant dwelling that abides the Holy Spirit;

            Rejoice, depth of sacred restfulness that replenishes our hearts with vigilance;

            Rejoice, beacon of light that vanquishes the darkness of death;

            Rejoice, clear well that refreshes our thirst with the living water of humbleness;

            Rejoice, fresh spring gilded of a multitude of tears;

            Rejoice, holy embrace that encompasses the entire creation;

            Rejoice, blissful message annunciated to us through the love of God;

            Rejoice, for your love of Christ the Saviour is inexhaustible;

            Rejoice, smile embodied serenely in our children’s lives;

           Rejoice, ever watchful guard towards the well upbringing of our sons and daughters;

           Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 4

The children who were born into this world due to your grace, all-pious Saint Ephraim, are the testimony of the might God gave to you as where the doctors and the science demanded the abortion of children, you extolled yourself evincing their ignorance and lack of faith and working miracles beyond the human comprehension. Therefore, the parents who undeniably experienced your divine might, thank you for the children born into their families, and worshiping the Holy Trinity in Spirit and in Truth, they sing: Alleluia!

IKOS 4

The new face of children sheds light into the world and their communion with the Holy Gifts weakens the power of death and hades. Extoll yourself great Martyr Ephraim through the children who were born to this world as a result of your working and all together may we endeavour to say to you such things as these:

            Rejoice, life without death that stands against the sin of abortion;

            Rejoice, gardener that grows the flowers of joy in our children’s hearts;

            Rejoice, scion and harvest that herald our communion with the divine nature;

            Rejoice, that there are no limits to your mercy;

            Rejoice, peace and union living endlessly in untainted love;

            Rejoice, that the embrace of your love strips hades bare;

            Rejoice, book written with the thoughts of Christ the Son of God;

            Rejoice, humbleness that vanquishes all our vanities and haughtiness;

            Rejoice, depth that can only be attained by the divine mind;

            Rejoice, that your prayer accompanied Christ our Savior in the Garden of Gethsemane;

            Rejoice, sigh in which the sunrise of everlasting glory abides;

            Rejoice, sun of goodness perceived by the pure minds of children;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 5

You endured the terrifying tortures of martyrdom and conquered the mires of death and abomination embracing deeply in your heart God’s sigh for the entire human nature. Your face is a radiant token of Grace and a testimony of the Holy Spirit which makes of you the proof of the Resurrection of the Son of God. Therefore, we bow to you in humbleness great Martyr and Healer Ephraim, and to God we speak in awe: Alleluia!

IKOS 5

Our sorrow and suffering turn to comfort and peace as we are reminded of the miracles you are working ceaselessly, all-pious Father Ephraim, and therefore we beg you to take us into your care, make us thrive in all that is useful to us and as such we may become witnesses to your wonders and gratefully sing to you:

            Rejoice, treasury of abundance that replenishes the needfulness of families;

            Rejoice, swift healer of the illnesses and pains of children;

            Rejoice, hallow voice that makes itself heard through deeds beyond our human nature;

            Rejoice, that through the tortures of martyrdom, your crucifixion nailed death itself;

            Rejoice, that enduring the abominations of your executioners, you glorified the face of God;

            Rejoice, martyrical blood that heals all of our wounds;

            Rejoice, blue sky vested with the pure clouds of humble tears;

            Rejoice, sacred path that guides us to our inner Kingdom;

            Rejoice, vanquishing repentance accomplished by the human nature;

            Rejoice, banner of the bravery of the soldiers of Christ-God;

            Rejoice, comfort of those hardened by the hardships of this world;

            Rejoice, lightning that flashes deep down into the corners of our hearts;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 6

Joy, comfort and undefeatable trust are your wonderful workings, all-pious Martyr Ephraim, and their foundation is grounded in the blooding and passions of martyrdom. We stand in awe at the mere thought of what you endured and it is for this reason that we know you are bearing with us all of our misfortunes, illnesses and sorrow. We are altogether unworthy to come forward and praise you and as such we beg you to help us speak truthfully to God: Alleluia!    

IKOS 6

We cannot thank you enough for your countless help and gifts, and whereas our voice is hardly worthy and utterly helpless our heart is full of gratitude. May you protect us, Saint Ephraim, for as long as we shall live and may you give us good thoughts and council for the fulfillment of God’s commandments whereby we may come to know Him and thus gratefully sing to you:

            Rejoice, that you render childhood and families blissful;

            Rejoice, unwavering tower watching over us in the Name of God;

            Rejoice, tree of repentance with its bending branches in the river of tears;

            Rejoice, spear that prevents our enemies coming down upon us;

            Rejoice, sward that rifts and rips off the workings of the passions of mires;

            Rejoice, arrow that aims from far at the plotting of sin;

            Rejoice, mighty shield of the justice of Providence;

            Rejoice, impervious armour that puts down the fire of desire;

            Rejoice, stout fortress whose walls encompass the Church of Christ;

            Rejoice, peaceful apparition vested in the mystery of humility;

            Rejoice, harvest of grace in the barrenness of this earthly life;

            Rejoice, spiritual father offering the balm of your wonders to us all;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 7

The immaterial light that surrounds and emanates from you reveals yourself as the reposal of God, great Martyr Ephraim, and your pure smile is overwhelming our minds and hearts as we cannot understand the power through which your smile is everlasting unto the ages of ages. Come down and see to our sheer helplessness, most-caring Father Ephraim, and teach us how to earnestly confess to God our Lord to Whom forever we shall sing: Alleluia!

IKOS 7

Divine and profound knowledge abides in your advice and revelations, great Martyr Ephraim, through which the Holy Trinity reveals to us God’s will and work. Guide us, most-righteous, so that we may endeavour to labour and pray and thus earn the granting of our requests and gratefully say to you: Alleluia!

            Rejoice, treasure buried through martyrdom and discovered in this day and age;

            Rejoice, purifying rain that washes away the many human taints;

            Rejoice, tenderness that soothes the souls of the young and of the old;

            Rejoice, gem polished by the many pains and sorrow;

            Rejoice, treasure of the working faith through the human humbleness;

            Rejoice, gold crafted in the furnace of the fire of martyrdom;

            Rejoice, silver that through virtue earns for us the grace of God;

            Rejoice, jewel that adorns the beauty of the Church of Christ;

            Rejoice, diamond that conveys to us the sunshine of Divinity;

            Rejoice, gentleness without end that makes light descend in our hearts;

            Rejoice, warmth that shines in abundance melting the frost in our hearts;

            Rejoice, that infants love you for your kindness knows no limits;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 8

You opened your arms to embrace the entire human creation, great Martyr and Healer Ephraim, and we know that you will not forsake anybody as you are the follower of our Saviour Jesus Christ Whose arms were wide open on the Cross for the absolution of the transgressions of the entire creation. Light up our hearts all-pious Father, embracing them into your divine sigh so that us too we may tearfully thank God: Alleluia!

IKOS 8

We are eager to resemble your pains with those of Christ our Saviour as through your martyrdom, Saint Ephraim, the prophecy of Christ was fulfilled: “Truly, truly, I say to you, whoever believes in Me will also do the works that I do; and greater works than these will he do, because I am going to the Father.” Therefore, we bow to you in humbleness, all-pious Father, and in tears we say:

            Rejoice, divine song composed through the power of sigh;

            Rejoice, grail that sheds the blessing of the Holy Spirit unto the entire world;

            Rejoice, piercing root into the deep nourished with the sap of humility;

            Rejoice, immaculate rosebud that spreads its delicious fragrance in our children’s childhood;

            Rejoice, that many children are given your name at the Holy Baptism;

            Rejoice, unquenchable candlelight that burns with the gift of the burnt offering;

            Rejoice, candle whose light is burning for us before Christ our Lord;

            Rejoice, offering knead out of tears and martyrical blood;

            Rejoice, leaven which tastes wonderfully of the all-mighty wisdom;

            Rejoice, absolute and vanquishing justice that works in the name of love;

            Rejoice, dough that rises holiness in the fire of the Holy Spirit;

            Rejoice, martyrical cross with its arms reaching for the entire world;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 9

When bent by the burden of our sorrow, we feel your soft pace in our hearts and your reaching hand, all-pious Father Ephraim, rises us from the dark mires of the bad habits. Reach deep down into the darkness and hollowness of our hearts with your aura so that in faith and hope we could confess to God’s power, singing: Alleluia!

IKOS 9

Your wonders rustle like the leaves from the Tree of Life, offering healing and the gift of childbearing to all those who faithfully praise your name. Strengthen us into the right confession, pious Ephraim, so that filled with the holy hope, we could say to you in light and truth:

            Rejoice, that through your working the barren parents are given children;

            Rejoice, treasury of mercy that works for the forgiveness of our transgressions;

            Rejoice, heart sealed with the letters of the fire of Christ’s Gospel;  

            Rejoice, abyss of humility that thrusts into the deep our countless sins;

            Rejoice, renewing wine vanquishing the drunkenness of our taints and passions;

            Rejoice, grape of the true Vine sweetened with the sap of godliness;

            Rejoice, silence of the next age annunciated to us through your countless wonders;

            Rejoice, sky that keeps on protecting us against the evil enmity;

            Rejoice, fragrant porch of the divine welcome;

            Rejoice, radiant blaze that quenches the fire of sins;

            Rejoice, that you vanquish so swiftly the darkness of vanity and carelessness;

            Rejoice, heavenly love that fulfills the embrace of parents and children;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 10

Through the confession to your countless miracles we have reached to you as if climbing on a ladder, pious Father Ephraim, and we have come to understand that your gifts have emerged from your martyrical labour. Teach us too how to open the arms of our hearts and encompass in our prayer the entire human nature and thereby we could receive the Eucharist of the divine and encompassing love which abides the eternal: Alleluia!   

IKOS 10

You stand quickly in front of those who are faithfully asking for your help and while your presence is not visible to their eyes, great Martyr Ephraim, you respond to the most hidden sighs of their hearts. Therefore, all those who earned the fulfillment of their prayers are rejoicing in spirit and are singing to you out of the overflow of their hearts:

            Rejoice, that you bring so much joy offering the gift of good children;

            Rejoice, support and good upbringing of the children of those who are faithful;

            Rejoice, that you have the gift of clairvoyance through the power of the Holy Spirit;

            Rejoice, sacred wood that mellows the bitter sea of our desperation;

            Rejoice, fatherly figure that reveals to us the mystery of the divine fostering;

            Rejoice, immortal plougher that furrows into harvest our lives;

            Rejoice, high cross abided in the clouds of meekness and holiness;

            Rejoice, seal of the Holy Spirit that conceives in us the new life;

            Rejoice, wonderful view understood solely through the gift of God;

            Rejoice, truth embodied in flesh that dispels the idols of this world;

            Rejoice, sandglass of mercy that extends the time for repentance that was given to us;

            Rejoice, that the Name of the Son of God is endlessly glorified inside your heart;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 11

By praising your name Holy Ephraim, we earn sweet and nourishing sustenance and venerating you cheers up our souls with the immaculate piety of your holiness. Plow the soil of our hearts with the plough of the longing for repentance so that out of it could grow the enduring harvest of humility that is guarded by the unceasing: Alleluia!

IKOS 11

The children, the young, the parents and the grandparents, they are all rejoicing at your gifts, kind Father Ephraim, and their voices are united in the mystery of prayer to thank you for your benevolence. Make us worthy as well of knowing the godly mystery of your martyrical labour and by receiving the holy gift of your humility may we say:

            Rejoice, force, meekness and tenderness that protect the children;

            Rejoice, swift comfort offered at the time of sorrow;

            Rejoice, spring that descends upon us the power of the Resurrection of Christ;

            Rejoice, gift of life that dispels temptations and deafens the roar of death;

            Rejoice, world’s canopy raised through the love for the Cross of Christ;

            Rejoice, bee that knows how to gather the honey from our smallness;

            Rejoice, meadow laid before us for the feast with the wonders of God;

            Rejoice, flower whose petals exhale the fragrance of godliness;

            Rejoice, vine whose scions grow in abundance in the Church of Christ;

            Rejoice, crop with plentiful fruit grown out of the martyrical death;

            Rejoice, that your soft walk accompanies our worldly journey;

            Rejoice, fatherly kindness sanctifying childhood and families;

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 12

The magnificence of your figure cannot be grasped by the narrowness of our minds and senses and your martyrical sacrifice raises as a burnt offering before the Holy Trinity. Make our figures shine and turn into the mystic adornment of the Church of Christ the Son of God and thus we could be like the wise maidens who, with their burning candlelight, are awaiting for their Groom singing: Alleluia!

IKOS 12

Many are the children who came into this world through your sacred working, Holy Ephraim, and it is you who offered fruit where there was only barrenness. Have mercy for all those who trust in you fulfilling the ardent prayers of their hearts so that all together we could sing to you:

            Rejoice, that you are the warm welcome to the infants born into this world;

            Rejoice, shelter in which we find refuge when burdened by our helplessness;

            Rejoice, sacred reposal out of which arises the bravery of pain;

            Rejoice, haystack of joy gathered from the crop of God’s miracles;

            Rejoice, inexhaustible blaze that burns the chaff and the weeds of vanity;

            Rejoice, sacred earthquake that shakes the conceit of darkness out of our hearts;

            Rejoice, pure emerald that abides the sacred treasure of the Evangel;

            Rejoice, bright gem from the adornments of the Church of Christ;

            Rejoice, sapphire that sheds upon us the sunrise of the Kingdom of Heavens;

            Rejoice, bell whose tinkle pulls us off from the recklessness and death of sin;

            Rejoice, that you prevent parents from falling into the dreadful transgression of abortion;  

            Rejoice, purple pall that shines into the pure blaze of the Holy Spirit;     

            Rejoice, Saint Ephraim, most-marvelous giver and protector of infants!

KONTAKION 13

Most-marvelous and mighty helpful Ephraim, come meet us swiftly, cleanse our minds and hearts, and make us worthy of approaching the Holy Mysteries, so that, untainted, we could earn the fulfillment of our prayers and gratefully praise the Lord: Alleluia!

And again we sing ikos 1 and kontakion 1 followed by this prayer to Saint Ephraim

O most-gracious Father Ephraim, we cannot stop marvelling at your life and at the miracles you are working ceaselessly in this day and age. With what words may we welcome you and how may we praise you for the multitude of gifts with which we have been blessed through the power of your working? Pour is our speech and utterly unable to rightfully praise you but the deep sigh of our hearts strives to answer and thank you properly. For we know you, great Martyr Ephraim, and we confess to the entire world that you are the inexhaustible longing, burning out of the godly embrace, the indescribable beauty born from the face of Christ-God, the slope which through swelter and blood descends up to the grounds of the human nature, the unvanquishable might which through meekness ruined the power of death, the protection given by the power and working of the Holy Spirit, the wreath of flowers braided with the serene fragrances of the holy labour, the scion whose branch is the holy grafting with the Tree of Life, the gem found into the deep shining in the darkness of our times, the embrace of the profound mysteries of God’s mercy and the fertile virtue for the seeds of the martyrical confession! Holy Father Ephraim, you are our forbearance nourishing us with the surfeit of life of the Holy Mysteries, the spring of joy heralding trough your actions the biblical commandments, the sunrise of goodness shining into a myriad of rays, the sunset that annunciates the luminous reposal of the sight of God, the pall covering mercifully our helplessness, the dew that quenches our thirst of the clear heavens, and the divine smile in which the holy hope of salvation blooms. Therefore, in good hope we are asking for your holy working and praying that you may help us according to our needs, granting us: the gift of bodily and spiritual health; the gift of childbearing towards the upbringing of children according to the lawful ways so pleasant to God; the salvation from sorrow, danger or despair; the strength and support for our commitment to the biblical commandments. Help us, great Martyr Ephraim, for you know our needs, and thus make us all together – parents, children, the young and the old – worthy to endeavour the working which earns us the blissful eternity into the light of the Holy Trinity, that of the Father, of the Son and of the Holy Spirit, both now and ever, and unto the ages of ages. Amen.

(Sursa foto: cuvantul ortodox)

             

 

   

              

 

  

 

 

 

 

 



Rugăciuni și Acatist către Sfântul Efrem cel Nou pentru NAȘTEREA DE PRUNCI


Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, dăruitor și ocrotitor al copiilor

Preotul dă obişnuita binecuvântare, zicând:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

 

Doamne miluieşte (de trei ori). Slavă... Şi acum...

Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin.

 

Apoi troparele de umilinţă, glasul al 6-lea:

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni
fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

 

Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu:

Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, căci tu eşti mântuirea neamului creștinesc.

Apoi
Simbolul Credinței

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi in Fecioara Maria şi S-a făcut om; Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel Ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Psalmul 50

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

 

Troparul şi condacul Sfântului Efrem

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniţilor şi ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ţi sufletul sub loviturile necredincioşilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Hristos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îţi strigă ţie: slavă Celui Ce ţi-a dăruit putere, slavă Celui Ce ţi-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Care dă tuturor tămăduiri prin tine.

 

Pe Colina Neprihăniţilor te-ai întărit vieţuind întru nevoinţă, Părinte de Dumnezeu înţelepţite, şi de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Care dăruieşte lumii viaţa cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice Efrem, şi te-a dăruit nouă ca în tot locul să te avem ajutător şi să te rugăm cu stăruinţă: miluieşte-i pe cei ce te cinstesc pe tine.

 

Condacele şi Icoasele Acatistului

Condacul 1

Cu orice om care vine în lume se înnoieşte firea omenească, căci fiecare dintre noi suntem zidiţi printr-un cuvânt al Dumnezeirii, fiind aduşi din nefiinţă la fiinţă ca să dobândim părtăşie deplină la viaţa Preasfintei Treimi. Prin puterea Duhului Sfânt, taina obârşiei vieţilor noastre este cunoscută Sfinţilor lui Dumnezeu, iar dragostea lor atotcuprinzătoare lucrează negrăit mijlocind pentru noi. Pentru aceea, ca unuia care cunoşti puterea cea ziditoare a lui Dumnezeu, îţi grăim ţie, Mare Mucenice: Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Icosul 1

În chip tainic întreaga vieţuire pământească ne este o strădanie neîncetată de a cunoaşte cuvântul prin care am fost aduşi la viaţă de către Dumnezeu, iar suspinul cel adânc al inimilor noastre îşi caută făgaş spre rugăciune, însă povara păcatelor striveşte dorirea cea bună. Pentru aceea, alergăm către tine, Sfinte Efrem, şi întru bună nădejde îţi grăim:

Bucură-te, zâmbet ce potopeşti şi ştergi tot păcatul, dăruindu-ne pace

Bucură-te, zbor înalt şi ochi străvăzător ce priveghezi sufletele noastre

Bucură-te, zefir înmiresmat izvorât nouă prin lucrarea Duhului Sfânt

Bucură-te, veselie dumnezeiască ce ne umpli inimile de voioşie şi viaţă

Bucură-te, scară a credinţei alcătuită dintru nenumărate minuni

Bucură-te, putere ce urzeşti şi lucrezi asupră-ne acoperământ dumnezeiesc

Bucură-te, că dăruieşti mulţime de prunci spre înnoirea firii omeneşti

Bucură-te, piatră a credinţei ce temeluieşti întoarcerea multora la Dumnezeu

Bucură-te, clinchet senin ce alungi norii mâhnirii şi ai deznădăjduirii

Bucură-te, ciripit lin ce vesteşti cu voioşie zborul către Patria de Sus

Bucură-te, susur al apelor sfinte ce ne cureţi şi ne adăpi sufletele

Bucură-te, că tu întăreşti şi ocroteşti fiecare pas al copiilor noştri

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 2-lea

Negrăit este ajutorul pe care îl dai, Mare Mucenice Efrem, mijlocind şi ocrotind venirea în lume a copiilor în sânul familiilor care nu puteau dobândi prunci. Pentru aceea toţi cei care s-au învrednicit de grabnicul tău ajutor, vestesc cu mare bucurie minunile tale şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

 

Icosul al 2-lea

Niciunul dintre cei care ţi-au cerut ajutorul nu a fost trecut cu vederea, Sfinte Părinte Efrem, căci a dobândit prunci buni, cunoscându-te pe tine ca pe un mijlocitor preaputernic înaintea Preasfintei Treimi, şi pentru aceea îţi cântă cu bucurie aşa:

Bucură-te, căci tuturor vesteşti că pruncii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu

Bucură-te, putere de nebiruit ce stai împotriva păcatului pruncuciderii

Bucură-te, dangăt ce cutremuri nesimţirea şi întunericul vieţilor noastre

Bucură-te, zumzet al primăverii Învierii lui Hristos-Dumnezeu

Bucură-te, noian de bunătate ce ne potopeşti cu surâs dumnezeiesc

Bucură-te, lumină ce pogori lin, izbăvind de clocotul patimilor

Bucură-te, tămăduire deplină a bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti

Bucură-te, grabnică vindecare a celor ce nădăjduiesc întru tine

Bucură-te, acoperământ ţesut asupra noastră cu milostivire

Bucură-te, pârgă a biruinţei veşnice a Fiului lui Dumnezeu

Bucură-te, smerenie ce te pogori mai prejos de păcatele noastre

Bucură-te, grabnic povăţuitor şi ajutător al celor ce te îndrăgesc

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 3-lea

Bogăţia şi mireasma tuturor florilor pământeşti nu pot cuprinde într-însele frumuseţea şi darul care se revarsă prin rugăciunea ta, dumnezeiescule Părinte Efrem, iar dragostea şi purtarea ta de grijă îi ocroteşte deopotrivă pe pruncii născuţi ori pe cei ce se află în pântecele maicii lor, pe copiii orfani, pe cei aflaţi în lipsuri şi suferinţe, pe tineri şi bătrâni şi deopotrivă pe toţi cei ce au de îndurat suferinţe trupeşti ori sufleteşti. Pentru aceea, cu recunoştinţă Îi mulţumim lui Dumnezeu că te-a descoperit spre folosul nostru acum, la sfârşitul veacurilor, şi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

 

Icosul al 3-lea

Multe sunt durerile şi neputinţele omului în această lume trecătoare şi din pricina jugului păcatului vieţile ne sunt pline de sterpiciune, căci alungăm din suflete harul Preasfântului Duh. Roagă-te pentru noi, Preacuvioase Efrem, ca şi din inimile noastre să odrăslească florile pocăinţei şi aşa, cu mulţumire să-ţi grăim:

Bucură-te, că tu ne iei de mână învăţându-ne primii paşi către împărăţia Cerurilor

Bucură-te, poartă larg deschisă prin care se revarsa sfinţenia

Bucură-te, sălaş străluminat Întru adumbrirea Duhului Sfânt

Bucură-te, adânc al odihnei sfinte ce umpli inimile de trezvie

Bucură-te, fereastră de lumină ce risipeşti întunericul morţii

Bucură-te, vas limpede ce ne adăpi din fântâna cea vie a smereniei

Bucură-te, izvor răcoritor zămislit din mulţime de lacrimi

Bucură-te, îmbrăţişare sfântă ce cuprinzi toată firea omenească

Bucură-te, veste bună dată nouă prin dragostea lui Dumnezeu

Bucură-te, că fără de ţărmurire Îl iubeşti pe Mântuitorul Hristos

Bucură-te, zâmbet adeverit cu limpezime în vieţile copiilor noştri

Bucură-te, strajă neadormită întru buna creştere a fiilor şi fiicelor noastre

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 4-lea

Copiii nou veniţi în lume prin darul tău, Preacuvioase Efrem, adeveresc încă o dată puterea cea mare ce ţi-a dat-o Dumnezeu, căci acolo unde medicii şi ştiinţa hotărau că pruncii trebuiesc avortaţi, tu te-ai proslăvit vădind neştiinţa şi necredinţa acelora şi lucrând minuni mai presus de fire. Pentru aceea, părinţii care au cunoscut nemijlocit puterea ta dumnezeiască, îţi mulţumesc pentru pruncii pe care i-au dobândit şi, închinându-se în Duh şi în Adevăr, cântă Preasfintei Treimi: Aliluia!

 

Icosul al 4-lea

Se înseninează lumea prin chipul cel nou al copiilor, iar prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine se împuţinează puterea morţii şi a iadului. Proslăveşte-te întru pruncii care au venit în lume prin mijlocirile tale, Mare Mucenice Efrem, ca dimpreună cu ei să ne învrednicim a-ţi grăi unele ca acestea:

Bucură-te, viaţă fără de moarte ce stai împotriva păcatului avortului

Bucură-te, grădinar ce creşti florile bucuriei în inimile pruncilor

Bucură-te, vlăstar şi roadă ce vesteşti părtăşia la dumnezeiasca fire

Bucură-te, că hotarul milostivirii tale este fără de sfârşit

Bucură-te, pace şi înfrăţire ce dăinuieşti întru dragoste curată

Bucură-te, că îmbrăţişarea dragostei tale surpă puterea iadului

Bucură-te, carte scrisă cu gândurile lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Bucură-te, smerenie ce topeşti toate trufiile şi semeţiile noastre

Bucură-te, adânc ce nu poţi fi atins decât de mintea îndumnezeită

Bucură-te, că rugăciunea ta a urmat Domnului Hristos în Ghetsimani

Bucură-te, suspin ce odrăsleşti răsăritul slavei pururea fiitoare

Bucură-te, soare al bunătăţii văzut de minţile cele curate ale copiilor

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 5-lea

Ai răbdat înfricoşătoarele chinuri muceniceşti şi ai biruit năpustirile morţii şi ale urâciunii, cuprinzând în inima ta suspinul lui Dumnezeu pentru întreaga fire omenească. Strălucitu-ne-a chipul tău prin mărturia Preasfântului Duh, adeverindu-te ca biruinţă a Învierii Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceea şi noi cădem cu umilinţă la picioarele tale, Mare Mucenice Efrem, iar
Dumnezeului tău şi al nostru Îi grăim cu cutremur: Aliluia!

 

Icosul al 5-lea

Tulburarea şi suferinţele noastre se prefac în liniştire şi odihnă luând aminte la minunile pe care neîncetat le săvârşeşti, Preacuvioase Părinte Efrem, de aceea te rugăm primeşte-ne întru ocrotirea ta, dăruindu-ne bună sporire spre toate cele de folos, ca şi noi să ne facem mărturisitori ai făptuirilor tale dumnezeieşti şi cu mulţumire să-ţi cântăm:

Bucură-te, vistierie a plinirilor ce reverşi toate cele trebuincioase familiilor

Bucură-te, tămăduitor grabnic al bolilor şi suferinţelor pruncilor

Bucură-te, grai care te faci auzit prin fapte mai presus de fire

Bucură-te, că prin ţintuirea mucenicească ai pironit moartea cu moarte

Bucură-te, că răbdând urâciunile ucigaşilor tăi, chipul lui Dumnezeu l-ai proslăvit

Bucură-te, sânge mucenicesc care tămăduieşti toate rănile noastre

Bucură-te, senin înveşmântat cu preacuraţii nori ai lacrimilor de umilinţă

Bucură-te, potecă sfântă care călăuzeşti către Împărăţia dinlăuntrul nostru

Bucură-te, biruinţă a pocăinţei săvârşite de firea omenească

Bucură-te, flamură a vitejiei oştenilor lui Hristos-Dumnezeu

Bucură-te, alinare a celor care s-au asprit dintru greutăţile acestei lumi

Bucură-te, fulger ce străluminezi tainiţele sufletelor noastre

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 6-lea

Bucurie, mângâiere şi încredinţare nebiruită ne sunt lucrările tale minunate, Preacuvioase Mucenice Efrem, iar temelia acestora e plămădită dintru sângiuirile şi pătimirile muceniceşti. Ne cutremurăm şi numai a gândi la cele pe care le-ai răbdat, dar pentru însăşi aceasta ştim că împreună-pătimeşti cu noi întru toate necazurile, bolile şi suferinţele. Cu totul nevrednici suntem a-ţi pune înainte cuvânt de laudă, de aceea te rugăm ajută-ne să grăim întru adevăr lui Dumnezeu: Aliluia!

 

Icosul al 6-lea

Nu ştim cum să-ţi mulţumim pentru noianul binefacerilor şi al darurilor tale, căci graiul ne este neputincios, însă inima ne e plină de recunoştinţă. Fii alături de noi în toată vremea vieţuirii pământeşti, Sfinte Efrem, dăruieşte-ne gânduri bune şi îndemn spre împlinirea poruncilor Evangheliei, ca prin acestea să-L cunoaştem pe Dumnezeu, iar ţie să îţi grăim:

Bucură-te, cel care tainic sporeşti bucuria copilăriei şi a familiei

Bucură-te, turn neclintit ce veghezi întru Numele lui Dumnezeu

Bucură-te, pom al pocăinţei cu ramurile aplecate în râul lacrimilor

Bucură-te, suliţă ce ţintuieşti năpădirea vrăjmaşilor asupra noastră

Bucură-te, sabie ce spinteci şi retezi lucrarea patimilor stricătoare

Bucură-te, săgeată ce nimereşti de la depărtare uneltirile păcatului

Bucură-te, scut prealucrător al dreptăţii Proniei dumnezeieşti

Bucură-te, platoşă de nestrăpuns ce opreşti aprinderea poftelor

Bucură-te, cetate nesurpată al cărei zid înconjură Biserica lui Hristos

Bucură-te, venire lină şi lucrare învăluită în taina smereniei

Bucură-te, poposire a harului în pribegia vieţii pământeşti

Bucură-te, căci tuturor dăruieşti laptele duhovnicesc al minunilor tale

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!


Condacul al 7-lea

Lumina nezidită care te înveşmântează şi se revarsă dintru tine, mărturiseşte că eşti odihnă a lui Dumnezeu, Mare Mucenice Efrem, iar zâmbetul tău preacurat covârşeşte puterea minţilor şi inimilor noastre, căci nu putem pricepe puterea prin care surâsul tău dăinuie în vecii vecilor. Pogoară-te marii noastre neputinţe, preablândule Părinte Efrem, şi ne învaţă să ne mărturisim
curat Domnului Dumnezeu, Celui Căruia I se cuvine veşnicul: Aliluia!

 

Icosul al 7-lea

Limpezime dumnezeiască se arată din graiurile şi descoperirile tale, Mare Mucenice Efrem, dintru care ni se face cunoscută voia şi lucrarea Preasfintei Treimi. Călăuzeşte-ne, Cuvioase, spre a ne face iubitori de osteneală şi de rugăciune, ca astfel să dobândim plinirea cererilor noastre şi să-ţi grăim cu recunoştinţă:

Bucură-te, comoară îngropată prin mucenicie şi descoperită în vremea de acum

Bucură-te, ploaie curăţitoare a mulţimii intinăciunilor omeneşti

Bucură-te, gingăşie care mângâi sufletele celor mici şi celor mari

Bucură-te, giuvaer şlefuit în mulţime de osteneli şi nevoinţe

Bucură-te, tezaur al credinţei lucrătoare prin smerenia făptuirii

Bucură-te, aur lămurit întru cuptorul cel de foc al muceniciei

Bucură-te, argint ce ne agoniseşti prin virtute darul lui Dumnezeu

Bucură-te, nestemată ce împodobeşti frumuseţea Bisericii lui Hristos

Bucură-te, diamant care faci să strălucească tuturor raza Dumnezeirii

Bucură-te, blândeţe fără seamăn ce pogori lumină în inimile noastre

Bucură-te, căldură revărsată cu îmbelşugate, care topeşti gerul inimilor

Bucură-te, căci pruncii te iubesc pentru bunătatea ta cea fără de hotar

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 8-lea

S-au deschis braţele tale pentru întreaga fire omenească şi pentru toată făptura, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Efrem, şi ştim că nu le vei închide nimănui, pentru că urmezi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel Care Şi-a deschis braţele pe Cruce pentru mântuirea tuturor. Luminează inimile noastre, Preacuvioase Părinte, îmbrăţişându-le întru dumnezeiescul tău suspin, ca şi noi să-I mulţumim lui Dumnezeu cu lacrimi întru cuvântul: Aliluia!

 

Icosul al 8-lea

Râvnind a te asemăna întru osteneala făptuirii Mântuitorului Hristos, prin mucenicie s-a plinit întru tine, Sfinte Efrem, cuvântul pe care El mai înainte l-a grăit: "Cel ce crede întru Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl". De aceea, cu umilinţă cădem la picioarele tale, Cuvioase Părinte, şi cu lacrimi îţi grăim:

Bucură-te, cântec dumnezeiesc plămădit dintru puterea suspinului

Bucură-te, potir care verşi peste lume binecuvântarea Duhului Sfânt

Bucură-te, rădăcină străbătătoare întru adânc, care sorbi seva smereniei

Bucură-te, boboc preacurat ce înmiresmezi copilăria pruncilor noştri

Bucură-te, căci mulţime mare de copii primesc la Sfântul Botez numele tău

Bucură-te, candelă nestinsă ce luminezi cu darul arderii-de-tot

Bucură-te, sfeşnic aprins ce arzi pentru noi înaintea Domnului Hristos

Bucură-te, ofrandă plămădită din lacrimi şi sânge mucenicesc

Bucură-te, frământătură cu gustul minunat al întregii-înţelepciuni

Bucură-te, dreptate desăvârşită biruitoare întru dragostea lui Dumnezeu

Bucură-te, aluat ce dospeşti sfinţenie întru dogoarea Duhului Sfânt

Bucură-te, cruce mucenicească cu braţele întinse asupra întregii lumi

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 9-lea

Umbletele tale line se fac auzite sufletelor noastre când suntem povârniţi de greutatea durerilor, iar mâna ta întinsă, Cuvioase Efrem, ne ridică din groapa cea întunecată a relelor obiceiuri. Răzbate cu razele tale întru bezna şi pustiul sufletelor noastre, ca prin credinţă şi nădejde să mărturisim puterea lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

 

Icosul al 9-lea

Precum nişte frunze ale Pomului Vieţii foşnesc minunile tale, dăruind tămăduire şi dar de prunci
tuturor celor care cu credinţă cinstesc pomenirea ta. Întăreşte-ne întru buna mărturisire, Cuvioase Efrem, ca umplându-ne de nădejdea cea sfântă să-ţi grăim întru lumină şi adevăr:

Bucură-te, că prin mijlocirile tale părinţii neroditori dobândesc copii

Bucură-te, vistierie de milostivire ce mijloceşti iertarea păcatelor noastre

Bucură-te, inimă pecetluită cu literele de foc ale Evangheliei lui Hristos

Bucură-te, prăpastie a smereniei ce azvârli întru adânc mulţime de păcate

Bucură-te, vin înnoitor izbăvitor din beţia stricăciunii şi a patimilor

Bucură-te, ciorchine al Viţei adevărate, îndulcit cu seva îndumnezeirii

Bucură-te, tăcere a veacului viitor vestită nouă prin minuni nenumărate

Bucură-te, boltă ce ne ocroteşti neîncetat de vrăjmăşia diavolească

Bucură-te, pridvor înmiresmat al dumnezeieştii întâmpinări

Bucură-te, flacără străluminată ce arzi văpaia cea întunecată a păcatului

Bucură-te, surpător grabnic al beznei îngâmfării şi nesimţirii

Bucură-te, dragoste cerească ce plineşti îmbrăţişarea părinţilor şi a copiilor

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 10-lea

Am urcat spre tine ca pe o scară prin mulţimea de mărturii ale minunilor ce le-ai săvârşit, Cuvioase Părinte Efrem, şi am cunoscut că aceste roade au crescut dintru ostenelile tale muceniceşti. Învaţă-ne şi pe noi a deschide braţele inimii şi a cuprinde în rugăciune întreaga fire
omenească, ca aşa să ne împărtăşim din dragostea cea dumnezeiască şi atotcuprinzătoare întru care e tăinuit veşnicul: Aliluia!

 

Icosul al 10-lea

Degrabă le stai de faţă în chip nevăzut celor care cu credinţă ţi se roagă, Mare Mucenice Efrem, dând răspuns suspinelor celor mai tainice ale inimii. De aceea, toţi cei care au dobândit cele cerute se veselesc duhovniceşte şi îţi cântă dintru revărsarea inimii:

Bucură-te, că aduci mare bucurie dăruind roadă de prunci buni

Bucură-te, reazem şi creştere bună a copiilor celor credincioşi

Bucură-te, vedere străvăzătoare prin harul Preasfântului Duh

Bucură-te, Iemn sfânt ce îndulceşti marea cea amară a deznădejdii noastre

Bucură-te, chip părintesc ce ne arăţi taina dumnezeieştii înfieri

Bucură-te, plugar nemuritor care brăzdezi întru roadă vieţile noastre

Bucură-te, cruce înaltă tăinuită întru norii blândeţii şi ai sfinţeniei

Bucură-te, pecete a Duhului Sfânt ce zămisleşti întru noi viaţa cea nouă

Bucură-te, privelişte minunată înţeleasă doar prin darul lui Dumnezeu

Bucură-te, adevăr întrupat în viaţă ce spulberi idolii acestei lumi

Bucură-te, orologiu al milostivirii ce măreşti vremea dăruită nouă spre pocăinţă

Bucură-te, că numele Fiului lui Dumnezeu se preamăreşte neîncetat în inima ta

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 11-lea

Hrană dulce şi întăritoare dobândim dintru cinstirea numelui tău, Preacuvioase Efrem, iar prăznuirea ta ne veseleşte sufletele cu slava preacurată a sfinţeniei tale. Brăzdează şi ţarina inimilor noastre cu plugul dorului de pocăinţă, ca să răsară dintru ea roada statornică a smereniei ce e străjuită prin neîncetatul: Aliluia!

 

Icosul al 11-lea

Pruncii, tinerii, părinţii şi bunicii se veselesc de darurile tale, preabunule Efrem, iar glasurile lor se unesc în taina rugăciunii spre a-ţi aduce mulţumire pentru binefacerile primite. Învredniceşte-ne şi pe noi a cunoaşte slava cea tainică a ostenelilor tale muceniceşti, ca împărtăşindu-ne din smerenia ta, să îţi grăim:

Bucură-te, putere, blândeţe şi gingăşie ce-i ocroteşti pe prunci

Bucură-te, mângâiere neîntârziată dăruită în clipele de tulburare

Bucură-te, primăvară ce pogori asupra noastră puterea Învierii Domnului

Bucură-te, dar al vieţii ce stârpeşti ademenirile şi răcnetul morţii

Bucură-te, acoperiş al lumii înălţat dintru dragostea Crucii lui Hristos

Bucură-te, albină care ştii să culegi rod dintru puţinătatea noastră

Bucură-te, pajişte aşternută nouă spre ospătare cu minunile lui Dumnezeu

Bucură-te, floare ale cărei petale dăruiesc mireasma îndumnezeirii

Bucură-te, viţă ale cărei mlădiţe rodesc îmbelşugat în Biserica lui Hristos

Bucură-te, spic cu rod însutit crescut dintru moartea cea mucenicească

Bucură-te, căci umbletul tău lin însoţeşte călătoria noastră pământească

Bucură-te, bunătate părintească sfinţitoare a copilăriei şi familiei

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

 

Condacul al 12-lea

Frumuseţea chipului tău nu poate fi cuprinsă de îngustimea minţilor şi simţirilor noastre, iar jertfa ta mucenicească se înalţă ca o ardere-de-tot înaintea Preasfintei Treimi. Luminează chipurile noastre întru podoaba cea tainică a Bisericii lui Hristos-Dumnezeu, ca şi noi să fim asemenea fecioarelor înţelepte care cu candelele aprinse îşi aşteaptă Mirele, cântând: Aliluia!

 

Icosul al 12-lea

Mare este mulţimea pruncilor care au venit pe lume prin sfintele tale mijlociri, dumnezeiescule Efrem, şi tu eşti cel care ai adus roadă acolo unde nu era decât sterpăciune. Miluieşte-i pe toţi cei care năzuiesc spre tine, împlinind cererea cea fierbinte a inimii lor, ca toţi dimpreună să îţi cântăm:

Bucură-te, că eşti bună întâmpinare pruncilor care vin în lume

Bucură-te, casă întru care găsim adăpostire când cădem în neputinţe

Bucură-te, odihnă preacurată dintru care se înalţă vitejia nevoinţei

Bucură-te, snop de bucurii adunat din holda minunilor lui Dumnezeu

Bucură-te, văpaie neostoită care pârjoleşti neghina şi buruienile trufiei

Bucură-te, cutremur sfânt ce prăvăleşti din suflete îngâmfările beznei

Bucură-te, smarald limpede în care e tăinuită comoara cea sfântă a Evangheliei

Bucură-te, giuvaier străluminat dintru podoaba Bisericii lui Hristos

Bucură-te, safir ce reverşi spre noi înseninare a împărăţiei celei de Sus

Bucură-te, clopot al cărui glas ne scoate din nesimţirea şi moartea păcatului

Bucură-te, că îi izbăveşti pe părinţi de fărădelegea cea cumplită a avortului

Bucură-te, purpură ce străluceşti întru văpaia cea preacurată a Duhului Sfânt

Bucură-te, Sfinte Efrem, minunat dăruitor şi ocrotitor al pruncilor!

Condacul al 13-lea

O, preaminunatule şi grabnic ajutătorule Efrem, vino degrabă întru întâmpinarea noastră şi, curăţindu-ne minţile şi inimile, învredniceşte-ne a ne apropia de Sfintele Taine, ca întru nevinovăţie să dobândim plinirea cererilor noastre şi cu recunoştinţă să grăim lui Dumnezeu: Aliluia! (de trei ori)

 

Apoi se zic iarăşi icosul şi condacul întâi şi această

Rugăciune către Sfântul Efrem

O, Sfinte Părinte Efrem, nu încetăm a ne minuna de viaţa ta şi de minunile pe care neîncetat le săvârşeşti în zilele noastre. Cu ce cuvinte să îţi venim înainte şi cum să te lăudăm pentru noianul de daruri care se revarsă spre noi prin puterea mijlocirilor tale? Graiurile ne sunt puţine şi neputincioase spre a te cinsti cum se cuvine, însă suspinul cel adânc al inimilor noastre sârguieşte a-ţi răspunde şi a-ţi mulţumi după cuviinţă. Pe tine, Sfinte Mare Mucenice Efrem, te cunoaştem şi tuturor te mărturisim că eşti dor neostoit care s-a aprins din dumnezeiasca îmbrăţişare, frumuseţe de negrăit răsărită dintru chipul lui Hristos-Dumnezeu, urcuş care prin sudori şi sânge se pogoară până la temelia firii omeneşti, tărie de neînfrânt care prin blândeţe a fărâmat puterea morţii, ocrotire dăruită dintru puterea şi lucrarea Prea Sfântului Duh, cunună împletită din miresmele senine ale sfintei osteneli, mugur a cărui ramură este sfântă altoire întru Pomul Vieţii, nestemată găsită în adâncuri, strălucind în întunericul zilelor noastre, părtăşie la tainele adânci ale milostivirilor lui Dumnezeu şi virtute roditoare întru seminţele mărturisirii muceniceşti!

Tu, Sfinte Părinte Efrem, ne eşti înfrânare ce ne hrăneşte cu prisosul de viaţă al Sfintelor Taine, şipot de bucurie vestind prin faptă evangheliceştile porunci, răsărit al soarelui bunătăţii, revărsat în milioane de raze, apus ce vesteşti odihna cea luminată a vederii lui Dumnezeu, veşmânt ce acoperă cu milostivire mulţimea neputinţele noastre, rouă dintru care ne adăpăm cu limpezimile cele cereşti şi zâmbet dumnezeiesc ce rodeşte năzuinţa cea sfântă a mântuirii!

De aceea, cu nădejde cerem sfintele tale mijlociri şi te rugăm dăruieşte-ne fiecăruia după a sa trebuinţă: darul sănătăţii trupeşti şi sufleteşti, darul naşterii de prunci spre a-i creşte după rânduiala cea bineplăcută lui Dumnezeu, izbăvire din mâhniri, primejdii ori deznădejde, întărire şi ajutor spre împlinirea evangheliceştilor porunci. Ajută-ne, Mare Mucenice Efrem, dăruind nouă cele care ne sunt folositoare, şi aşa ne învredniceşte pe toţi dimpreună, părinţi şi copii, tineri şi bătrâni să ostenim întru lucrarea ce agoniseşte veşnicia cea fericită întru lumina Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Şi se face otpustul:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Efrem cel Nou şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

***

Rugăciune pentru cei care vor să dobândească prunci
Te-ai înveşmântat în sângele mucenicesc, dumnezeiescule Părinte Efrem, Hristos Domnul ţesându-ţi haină nepieritoare, urzită dintru Învierea Sa din morţi. Înnoieşte firea omenească prin revărsarea sfintelor tale rugăciuni, Preacuvioase, iar întru lumina îmbrăţişării tale sfinte învredniceşte-ne şi pe noi a dobândi de la Dumnezeu darul naşterii de prunci. Nu ai încetat până azi să săvârşeşti lucruri peste fire, iar toţi care aud vestirea minunilor tale, îşi întăresc nădejdea întru grabnica ta mijlocire. Urcuş de taină se fac minunile tale, Sfinte Efrem, izvodindu-le pe acestea precum nişte trepte trebuincioase sporirii noastre în credinţă.
Proslăveşte-te, Cuvioase, mijlocindu-ne şi nouă darul naşterii de prunci buni, căci am aflat că toţi cei care au dobândit copii prin mijlocirea ta, au vestit tuturor grabnicul tău ajutor. Credem cu adevărat că înainte de a veni în lume pruncii pe care tu i-ai dăruit părinţilor, prin Duhul Sfânt ai cunoscut că le vei fi ocrotitor acestora în toata vremea vietuirii pamantesti. Intru netarmuita ta bunatate si mila nu ne trece nici pe noi cu vederea şi umple vieţile noastre de bucurie, dăruindu-ne om nou care să vină în această lume în sânul familiei noastre. Plineşte, Cuvioase Efrem, cererea fierbinte ce ţi-o facem şi primeşte lacrimile noastre puţine, iar la vremea rânduită învredniceşte familia noastră să aducă roadă întru care să Se preamărească Dumnezeu, Cel Caruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin.
Rugăciunea celor care nu pot avea copii
O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se roagă ţie, primind puţina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume fii şi fiice.
Am auzit de nevoinţa şi rugăciunea Sfântului Ioachim, care fusese defăimat de arhiereu din pricină că nu avea urmaşi. Am auzit de durerea Sfintei Ana, femeia sa, care se ruga: "Vai mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai pacatoasă între fiicele lui Israel! Eu singură mai defăimată decât toate, între femei. Toate îşi poartă rodul pântecelui pe mâinele lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu sunt străină de acea mângâiere. Vai mie, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cel ce ai dat Sarei la bătrâneţe fiu pe Isaac, Tu, Cel ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil proorocul Tau, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimii mele şi să deschizi jgheaburile pântecelui şi pe cea neroditoare sa o arăţi roditoare".
Ştim că rugăciunile lor au fost ascultate, că Sfânta Ana a zămislit şi mai apoi a născut-o pe Fecioara Maria, Preasfânta Născatoare de Dumnezeu. Sfinte Mare Mucenic Efrem, noi nu avem nici credinţa şi nici răbdarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, dar avem nădejde în ajutorul rugăciunilor tale. Mare este darul naşterii de prunci şi mult se bucură părinţii de copiii lor. Dar, din pricina păcatelor noastre, noi suntem lipsiţi de această bucurie. Ştim că multe femei, care erau apăsate de felurite boli, şi cărora doctorii le spuseseră că pântecele lor vor rămâne sterpe, s-au rugat ţie şi au primit ceea ce ceruseră. Cine poate spune veselia lor, când au văzut pruncii veniţi pe lume după rugăciuni fără număr? Sau cine poate spune veselia bărbaţilor care, deşi aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în sprijinul tău decât în ştiinţa acelora?
Si noi credem ca ne poti ajuta, chiar daca rabdarea noastra s-a imputinat si credinta noastra este putina. "Da-le lor pantece sterp si sani fara lapte", le-a blestemat proorocul Osea pe femeile israelitilor care au parasit legea lui Dumnezeu. Sa nu cada si peste noi pedeapsa dumnezeiasca, ci, stiindu-ne pacatele, sa ne curatim sufletele prin pocainta. Roaga-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca, indreptandu-ne viata, sa primim si bucuria de a avea copii. Si,daca ii vom avea, sa ii crestem in dreapta credinta, fiindu-le pilda de vietuire crestineasca. Iar daca, din pricini nestiute de noi, Dumnezeu ne va lasa lipsiti de acest dar, roaga-te sa mergem pe calea rugaciunii, pe calea cea ingusta care duce in Imparatia Cerurilor.
Intareste-ne, Sfinte, ca in viata sa nu cautam voia nostra, ci voia dumnezeiasca, si in tot locul sa Ii aducem lauda Dumnezeului cel iubitor de oameni, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
(din Sfântul Efrem cel Nou – viaţa, acatistele, paraclisul, rugăciuni la diferite trebuinţe, Ed. Sophia, 2012)

 

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Caută la smerenie... - Poveste- - Gina Agapie

 

Jianu, aşa cum îi spun sătenii lui Pavel, este nepotul meu, băiatul lui bădia Chiriac şi fratele vostru de-acum. Dar i se zice aşa pentru că a plecat la apa Jijiei. Dumnezeu, în mâinile căruia suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că suntem aici cu toţii, să ne deschidem sufletul pentru a înţelege povestea ce urmează:

Tatăl meu, bunicul din deal, avea şi el trei băieţi: Chiriac, Ion şi Petre. Am crescut noi flăcăii şi ne-am dus la casa noastră, fiecare cu gospodăria lui.

A venit războiul şi tinerii au fost luaţi la oaste. Treceau prin sat oamenii primăriei şi adunau bărbaţii buni de luptă chiar dacă a ţine arma în mână nu se potrivea cu lecţia iubirii lui Dumnezeu, era mai degrabă ură faţă de Biserică, de familie şi de propriii tăi copii pe care trebuia să-i părăseşti poate pentru totdeauna. Cei mari hotărâseră, fără prea multe argumente solide, că datoria  oricărui cetăţean era de a merge să-şi apere patria cu preţul vieţii.

Am plecat şi eu la război, au plecat şi fraţii mei. Şi ne-am trezit dintr-odată pe câmpul de luptă, îmbrăcaţi în haine militare, cu mantale groase pe noi, căci era o iarnă grea. La sfârşitul lui decembrie, prin 1943, am plecat pe jos până la Vaslui, apoi ne-am urcat în trenuri de marfă şi am călătorit zile întregi până am fost lăsaţi lângă apa Donului pe care a trebuit să o traversăm înot. Era o furtună mare şi pe deasupra noastră treceau avioanele care bombardau. Săreau în apă schijele şi noi erau acolo cu vestoanele îngheţate. Se făcuse un pod gros de gheaţă pe la jumătatea râului şi doar aşa am scăpat cu viaţă. Când am ajuns la mal ne-am dus la divizie şi am aflat că nu sosiseră proviziile cu mâncare. Atacul a început. Vedeam tancurile care înaintau. Comandanţii stăteau în picioare, cu steagurile ridicate şi strigau: La luptă! Câţi taţi să fi fost la momentul acela şi câţi s-au mai întors acasă, nu ştiu. În sutele de locuri pe unde săpasem tranşee ca să ne ascundem şi să nu fim văzuţi când ne avântam către duşman, cobora Domnul cu picioarele-I sfinte şi închidea ochii celor căzuţi ori abandonaţi din cauza rănilor grave. Când mai găseai pe câte unul din satul tău, îţi luai rămas bun pentru totdeauna, căci nu ştiai ce va fi mai apoi. Cum l-am văzut eu pe frate-meu, Chiriac, dar asta în treacăt, mergând cu compania spre Munţii Tatra. Ne-am întâlnit cu speranţa că ne vom revedea în satul Fereşti, liniştiţi la casele noastre, alături de femeie şi de copii. Un an cât a durat războiul, a trebuit să îndurăm foamea şi frigul, teama că ne vom pierde vieţile, că mulţi dintre noi nu ţinuserăm niciodată puşca în mână. Şi am rezistat. Am luptat pentru ţară, pentru pământul ista care ne dă roade.

- Tătăică-hăi, întrerupe Maricica firul poveştii, când ai venit acasă eu nici nu ştiam cine eşti. Nu-mi aminteam cum arăţi. Mă trezesc eu din somn şi văd în şopron un bărbat înalt şi murdar, plin de păr pe faţă şi m-am speriat. Mămăică, zic, la noi în casă e un străin care stă deasupra copăii! Dar mama: Lasă-mă şi du-te de te culcă, Marie, că a venit tată-tău de la război, mi-a răspuns.  Vrea şi el să lepede hainele şi să se spele, săracul.

- Da, mi-aduc aminte, Maricică. Aveai pe cap un bariz galben din acela de lână fină ţesut în război şi  vopsit cu şofran. Maică-ta cânta, biata de ea, de bucurie că m-am întors:

            Acum ceasul bate unu

            I-auzi cum trage cu tunul.

            Dunărea, Dunărea, vin' cu barca de mă ia

            Du-mă la nevasta mea.

            Acum ceasul bate două

            I-auzi cum cu gloanţe plouă.

            Dunărea, Dunărea, vin' cu barca de mă ia

            Du-mă-n sat la mândruţa.

Îmi era milă de ea, săraca, rămăsese cu o casă mare şi cu toată gospodăria. Tu erai cât un ghem, tată, când m-a luat la oaste. Nu m-ai cunoscut, însă de bine de rău eu am venit. Pe front am fost bolnav şi nu am crezut vreodată că mă vindec. Mi-am adus atunci aminte că Anica îmi trecea mâna peste frunte când mă durea ceva şi-mi zicea nişte cuvinte pe care le-am spus eu atunci:

Îndărăt, voi, Sfintelor

Milostivelor

Line ca apele,

Blânde ca oile,

Frumoase ca florile,

Dulci ca mierea

Bune ca pâinea.

Leacul să-l daţi,

Pe mine, Ion, curat şi luminat

Să mă lăsaţi.

Ochii să nu-i împăienjeniţi,

Oasele să nu mi le-ncordaţi

Leacul să mi-l daţi

Boala să mi-o luaţi,

Căci cu miere o să vă-ndulcesc,

Şi cu mătănii vă miluiesc

În trupul meu să nu vă găsesc

Cu crucea mă rugai frumos

Mai vârtos Iisus Hristos.

Am rămas în viaţă. Într-o zi, m-am întors în Fereşti şi am fost chemat la primărie unde cei care am luptat pe front am primit medalii. Uitaţi-le în caseta cea de sus, de lângă icoana mare. Frate-meu Chiriac n-a mai venit. I-am luat numai tinichelele astea. Cineva îl văzuse pe câmpul de luptă cu picioarele retezate. Striga bietul de el: Fraţilor, nu mă lăsaţi aici! Salvaţi-mă! Dar trupele înaintau şi nu se putea nimeni opri. A rămas soţia lui vădană cu doi copii mici. Dar a murit şi ea în timpul foametei. Ce să facă doi orfani şi de mamă şi de tată?

Ăl mic s-a dus la bunicii din deal, dar Pavel n-a vrut şi a venit la noi. Aveam copii şi eram în timpul foametei. Dar îmi era milă şi de băiat.

- Hai, Anică, să nu lăsăm atâta rău şi amar în sufletul istuia, m-am gândit eu. Să-i dăm şi lui o ţandără de mâncare. L-oi pune colea în fierărie şi l-oi învăţa să lucreze la icoane.

Nu-i era de lucru băiatului şi mai totdeauna lipsea de acasă. Dar Pavel a rămas, ca şi copilul nostru.

Soseşte în sat la noi o trupă de saltimbanci intraţi cu căruţele cu coviltir. Aveau cu ei un urs care dansa, făcea fel de fel de ghiduşii, ca să distreze oamenii. Vindeau şi linguri din alamă, ceaune, spoiau cazanele. Se lăudau că au străbătut întreaga lume cu şaretele. Cum, necum, Pavel a fost încântat. A fugit cu ei şi dus a fost. Nu l-a mai văzut nimeni.

Uite, aşa. Dar după război au venit foametea şi tifosul de păduche. Oamenii se umpleau de bube roşii pe tot corpul şi mureau din cauza bătăilor prea iuţi ale inimii. Moartea nu cruţa pe nimeni. Veneau căruţele în toiul nopţii şi îi scoteau în afara satului pe muribunzi. Se făceau şanţuri mari şi aşa erau îngropaţi, cum şi pe front erau soldaţi, eroii noştri necunoscuţi, care nimereau într-o groapă comună. Mă gândeam la voi, mă întrebam dacă nu cumva şi Pavel o fi fost atins de boală. Şi plângeam amintindu-mi-l pe  fratele meu.

Mă aşezam singur în faţa icoanei şi mă rugam cu lacrimi amare:

         O, Preasfântă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Ceea ce eşti mai mărită decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Pruncă de Dumnezeu aleasă! Caută din înălţimea cerurilor cu ochiul Tău blând spre noi, nevrednicii robii Tăi, care cu umilinţă şi cu lacrimi ne rugăm înaintea Preacinstitului Tău chip, nu ne lipsi pre noi de ocrotirea Ta şi de Acoperământul Tău Împărătesc în călătoria noastră pământească plină de scârbe şi nelinişti. Mântuieşte-ne pre noi cei aflaţi în pierzare şi nevoi, ridică-ne din adâncul păcatelor, luminează mintea noastră întunecată de patimi şi tămăduieşte rănile sufletelor şi ale trupurilor noastre. Amin.

Şi uite aşa, cu ajutorul Mamei cereşti, am scăpat.

Înainte să stăm la masă, văd eu într-una din seri lumina din fierărie aprinsă. Măi, am uitat s-o sting. Ajung acolo, când ce văd? Jianu al nostru! că aşa îi spuneau de acum oamenii din sat, pentru că se auzise că plecase la Petroşani, pe malul râului Jiu, şi aşa i-a rămas numele. Stătea pe o tăblie de lemn, pusese nişte ţoale de lână şi se învelise cu o pătură. Dormea băiatul.

- Ce faci aici, Pavele, unde mi-ai fost? l-am întrebat cu supărare.

- Tătăică, s-a ridicat el repede să mă îmbrăţişeze, iată-mă, am venit acasă. Dar nu mă întreba ce şi cum, pe unde am umblat. Şi dă să deschidă un sac mare.

- Bine, Jiene, când ai plecat ne-ai spus nouă că vrei să mergi cu circul, te-ai sfătuit cu noi, ca nişte părinţi ce suntem pentru tine?

- N-am spus, tată, că m-am gândit că n-o să mă lăsaţi! S-a scuzat flăcăul. Am vrut să merg şi eu prin ţări străine. Uite, am adus asta din Grecia, s-o dai lui mămăica. Şi a scos din desagă un pachet.

- Eu mă lupt singur cu suferinţele Anicăi şi ale copiilor, mai port şi grija unuia care fuge de-acasă? De-acum, dacă vrei să rămâi la noi, trebuie să mă asculţi şi să promiţi că nu mai pleci! Dacă oi spune că eu am ochii albaştri, albaştri sunt, altfel, mergi la bunică-ta, măi tată, că m-au ajuns greutăţile şi spaima! Cred că m-ai înţeles. Ia uită-te la mine, cum sunt ochii mei? Întreb eu.

- Sunt negri, tătăică-hăi! Răspunde Jianu glumind şi, desfăcând hârtia, scoate nişte biscuiţi mari pentru voi, aduşi de prin ţări străine.

- Pavelică, tată, priveşte mai bine, cum sunt ochii mei, măi?

- Tată, sunt verzi! răspunde Pavel cu îndărătnicie arătându-mi o icoană pictată pe lemn. Pentru Anica.

- Lasă icoana şi-mi răspunde, cum sunt ochii mei, băiete? Uită-te bine, că altfel, te fac de urci dealul în miez de noapte. Caută la smerenie, Pavelică şi vezi ce trebuie să vezi. Cum sunt ochii mei?

- Sunt albaştri, tătăică! A cedat el până la urmă.

Şi albaştri au rămas. Nu a mai plecat băiatul de acasă, a fost ascultător.

Ion încheie povestea şi lacrimile îi curgeau brăzdându-i obrajii. Îşi adusese aminte de ziua necazului: războiul nemilos care i-a luat fratele şi de copiii morţi din cauza foametei celei mari. Anica venise şi ea să-i cheme pe toţi la masă.

- Mămăică, ai făcut borş de pui? Se interesă Niculae alergând spre bucătărie.

- Dar tu nu ştii că suntem în Postul ăl Mare? Strigă femeia în urma lui. Am fiert barabule, le-am prăjit în ulei şi v-am făcut salată de castraveţi cu zeamă de gogonele. Asta am făcut! Cu turte, şi gata!

- Mamă-hăi, ţi-aduci aminte că ne-ai spus demult o poveste cu nişte copii care mâncau numai de post? Ne-o mai zici o dată? Se rugă băiatul aşezat la masă, cu lingura plină de cartofi, gata s-o ducă la gură.

- Zi-le Anică orice le-ai zice, să mă duc şi eu la treabă, se ridică moş Ion după ce a mâncat cu poftă. Uite s-a făcut ora două şi eu n-am terminat masa ceea pentru Mocanu. Acum vine omul şi îmi bate obrazul. Ţine-i pe lângă tine să pot şi eu lucra!

- Aţi auzit, Vasile Niculae! Mai lăsaţi pe tată-tu în pace! Ce atâta vorbă?

- Spune-ne tu, mamă, despre cei şase copii care s-au născut la porunca lui Dumnezeu. Te rugăm! Se alintă Vasilică al Măndiţei.

- Da’păi, numai şase s-au născut din porunca Lui? Toţi venim pe lume din dorinţa divină! Are Cel Vechi de Zile un plan cu noi. Câte necazuri nu ne străbat viaţa? Noi suntem toţi în mâinile Domnului şi toate rănile sufleteşti şi trupeşti ni le tămăduieşte. Avem un Mângâietor! Amuţeşti când auzi câte şi mai câte istorisesc oamenii, cum s-a întâmplat cu Ion şi Liliana, despre care v-am spus cândva că aveau şapte copii...

 

Povestea face parte din cartea pentru copii Mama de tablă. Povestea părinţilor adoptivi, autoare Agapie Gina, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului.

Ilustrația aparține Iustinei Matei, 10 ani.
 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate - Preot Conf. Univ. Dr. David Pestroiu

 

Postmodernitatea constituie stadiul societății actuale, de valorizare excesivă a sinelui uman hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg al noilor cuceriri ale științei și tehnologiei, în spirit secularizant și globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă și o cultură postmodernă, adaptată perfect cerințelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către specialiști, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei”[1]. Evident, analiza semantică indică succesiunea firească a postmodernității după modernitate, din care își extrage și sevele. Iar aceasta din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice și sociale care au revoluționat mapamondul, odată cu marile descoperiri științifice, făcute posibile în cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere aristocratică, feudală, în așa-numitele democrații capitaliste.

O eră a modernității, așa cum o gândim astăzi, pornește în plan economic de la mașina cu aburi, de la care a fost deschisă calea tuturor invențiilor tehnicii, prin cercetare științifică asiduă. În plan social, a fost realizată, treptat, sporirea gradului de confort al populației, deși, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr foarte mic de persoane, raportat la populația planetei. Progresează lent și mijloacele de comunicare, punându-se bazele mass-media prin apariția primelor publicații și a radioului. Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care specialiștii vorbesc de transformarea ei, încetățenindu-se deja termenul de posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi.

Notele dominante ale postmodernității sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informației, accesul neîngrădit la date și rolul tot mai accentuat deținut de mass-media în formarea personalității umane. În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de forme de inteligență artificială. Observăm și creșterea de neimaginat a gradului de accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului și civilizației contemporane: un procent tot mai mare din populația planetei are acces la tehnologii de ultimă generație. Un alt factor care încurajează instalarea unei mentalități postmoderne în societate îl constituie progresul economic, generator de bunăstare materială. Acest aspect se constată, mai ales, în țările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Etalonul în această privință este deținut de S.U.A., care, practic, n-au cunoscut desfășurări militare pe teritoriul lor, în ultimii 200 de ani, cu excepția neobișnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mică distanță, se încadrează aici și țările Uniunii Europene, dar și alte state, precum Japonia sau Australia. Peste tot, postmodernitatea s-a instalat pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), în detrimentul culturii spiritului, aflată într-un teribil regres.

Factorii definitorii ai postmodernității

a) Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind amorțită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune în valoare individul și se abandonează persoana. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă)[2]. Dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie națională, am putea spune, în S.U.A și Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalități. Analizând impactul mass-media asupra definirii individualismului, conchidem că este covârșitor. Prin toate mijloacele, se urmărește limitarea oricărei forme de implicare personală în demersul de comunicare; suntem deja obișnuiți să auzim sau să citim în presă, într-o țară cu 86% populație ortodoxă, anunțuri de genul: Astăzi, creștinii ortodocși sărbătoresc Paștele... Manipularea este evidentă: „creștinii”, adică „ei”, „aceia”; nu „noi”, „eu” sau „tu”. Treptat, omul este silit să se disocieze de „ei”, mai ales că este agasat de reclame comerciale sau anunțuri în care este interpelat direct, fiindu-i stimulată puterea egocentrică: „tu decizi...”, „votează!” etc.

b) În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esențiale:

1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază;

2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu;

3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”.

            Să le observăm și noi, pe rând:

            1. Cea mai mare problemă ridicată de secularizare se pune în plan individual. Așa cum am arătat deja, este o certitudine îndepărtarea omului de trăirea faptului religios în sine. Tot mai mulți oameni se declară indiferenți față de orice exprimare a religiozității. În acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluțiile vieții spirituale, la valorile perene ale sfințeniei, dorită a se cultiva încă din viața aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile în acest sens; din păcate, ele nu sunt puse în valoare așa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa de evlavie și rutina unor slujitori nevrednici.

            2. Secularismul postmodern se caracterizează prin negarea violentă a oricăror forme de religie insituționalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătușate de apartenența la vreo confesiune (celebra sintagmă: believing without belonging[3]). Tuturor Bisericilor, confesiunilor și cultelor li se aduc critici vehemente, începând cu tenebre ce țin de acțiunile lor trecute și sfârșind cu contestări ale pretinsei lor rigidități în vremea noastră. De aceea, auzim pe mulți oameni, sub pretexte minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!”. Și chiar pun în practică această ruptură, încercând să se țină cât mai departe de orice contact cu instituția în cauză, fie că e vorba de locașul de cult, fie de o posibilă întâlnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare.

            3. La nivelul conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între secularism și postmodernitate. Există țări în care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am putea spune, dar un procent relativ mare din populație se declară a fi credincioși practicanți (S.U.A. și Japonia). Unele state, deși statutează o anumită confesiune ca fiind religie națională, sunt quasi-seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deși se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia). La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din școlile de stat, punânduse accentul pe definirea separației între cele două instituții. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educației și Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile de învățământ laice. Deși decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casație, printr-o hotărâre definitivă recentă (13 iunie 2008), persistă o neliniște în acest caz, căci mediatizarea lui nu a reușit să solidarizeze, așa cum ar fi fost de așteptat, părerile favorabile, decât într-o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate cu insistență. S-a făcut o prezentare total tendențioasă unor manuale de Religie, care urmărea să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunțării lor ca fiind abuzive, intolerante și chiar violente. Scopul este, evident, același: marginalizarea, cu orice preț, a religiei, precum și a educării tinerilor în spiritul cunoașterii și trăirii acesteia.

Toate aceste acțiuni, vădind semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forțată, au avut, în mod paradoxal, un efect contrar celor așteptat de promotorii lui: Biserica a reacționat ferm, atât prin combaterea erorilor și denigrărilor proferate, cât și prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea și remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaștem secularismului și un rol pozitiv. Dacă postmodernitatea acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o așazisă „totală descătușare”, mergând de la menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă).

Credința tradițională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între transcendența Divinității și imanența lumii.

c) Progresul extraordinar al științei și tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernității, așa cum am arătat deja. Se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei raționalități exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din interior. În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecințele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează și amplifică o criză ecologică de proporții, ale cărei consecințe sunt greu de anticipat pe termen mediu și lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de animale și plante. Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului față de creația lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natura, nu să o distrugă. Cercetările asidue ale științei și tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine potrivnică normelor creștine de etică și bio-etică. Bunăoară, „efortul constant de a realiza roboți cu viață psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecință a golirii de conținut a vieții noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conștiință, fie o expresie a unei tentații demiurgice”[4]. Aceleași pretenții creatoare se întâlnesc și în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro și clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecințe fatale, imprevizibile.

d) Globalizarea economică, politică și culturală. Lumea este o imensă piață de desfacere, tot mai multe granițe dispar, se creează alianțe comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca țintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiștilor, „este important ca ”sincretismul” să nu fie înțeles numai în accepțiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitatestatică, ci una dinamică”[5]. De aici, rezultă și necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, bi- și multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neștirbită a Tradiției și adaptarea discursului la condițiile impuse de modernitate. Se evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identității, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut și definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune. În ceea ce ne privește, este necesar să analizăm statutul României ca membră de dată recentă a Uniunii Europene și a N.A.T.O. Din perspectivă religioasă, integrarea țării noastre în structurile euro-atlantice oferă o nouă șansă de afirmare Ortodoxiei. Desigur, Grecia este o componentă deja tradițională a acestor structuri, dar dorința de a-și marca apartenența la Ortodoxie prin respingerea unor echipamente de înregistrare electronică, precum și embargoul impus Macedoniei, au făcut deja să fie tratată ca o excepție. O frumoasă propagandă a fost făcută Ortodoxiei, în trecut, de emigrația rusă; astăzi, însă, dezbinarea și fundamentalismul au schimbat mult opinia occidentală față de creștinismul răsăritean. Conflictele din fosta Iugoslavie au prilejuit mediatizarea excesivă a ideii că naționalismul sârb este osmotic corelat cu Ortodoxia sârbă.

România are, așa cum spuneam, o șansă deosebită de a schimba mentalitățile occidentalilor. Apropierea dată de latinitatea limbii se combină cu toleranța și ospitalitatea poporului român. Numeroasele exemple de coexistență pașnică a unor etnii și religii diferite, intrate în dialog pe făgașul ecumenismului local, fac ca România să dea un bun exemplu și altor state. Ortodoxia românească nu este, la origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deși există pericolul unor influențe în acest sens, venite fie din direcție grecească, fie rusească, exprimarea religiozității românești nu are nicio șansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens protestatar, ca în situația Rascolului rusesc sau a recentelor manifestații contra cărților de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degrabă, Ortodoxia românească se exprimă viguros și rodnic pe spații mici, în așa numitele „enclave”[6] – comunități parohiale și monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria evanghelică este împlinită. Cunoașterea acestora de către occidentali, fie prin intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranții români, care reușesc adeseori să copieze modelele comunităților din țară în spațiile secătuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre. Vorbind despre Ortodoxie și Europa, Părintele Teofil Tia[7] analizează doi poli de opinie: unul format din entuziaștii, puțin numeroși, dar solid instruiți – cu studii temeinice, în țară și, mai ales, în străinătate, iar altul format din cei sceptici, mai numeroși decât primii, însă mult mai inculți, dezvoltând o exprimare confuză și stereotipă.

Un interes deosebit suscită legislația europeană, solicitată uneori a fi luată drept etalon, chiar dacă nu este cunoscută și înțeleasă în întregime. Bunăoară, ea a fost invocată în disputata chestiune a religiei în școli, deși nu există prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este condamnată doar discriminarea, dar în cazul nostru nu poate fi vorba de așa ceva, atâta vreme cât și cele mai mărunte culte, legal recunoscute, sunt libere să țină cursuri de religie adepților lor. Raportat la cultură, postmodernismul se definește prin două elemente esențiale: promovarea multiculturalismului și valorizarea actelor culturale în raport cu legile economiei de piață. Deși globalizarea este un fapt istoric, ea nu acționează asupra culturii în sens reducționist exclusiv, ci o modelează într-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interacționează între ele prin intermediul mass-mediei și internetului. Șansa lor de supraviețuire este legată, însă, de capacitatea lor de a se mula cerințelor din piață, altminteri, eșecul deși cert, nu lasă urme, deschizând alte oportunități, pe temeiul principiului alterității.

e) Haos doctrinar: învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura ecclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Potrivit pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației iudeocreștine ce culminează în Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între dreaptă credință mântuitoare și erezie, în plan ecclesial”[8]. Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât observăm atât respingerea transcendenței lui Dumnezeu, cât și a contingenței lumii.

Se propune o spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dând Tradiției doar un simplu rol de transmițătoare a unei moșteniri etno-culturale și, abia în planul al doilea, religioase. O ofensivă fără precedent s-a declanșat recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diferitele moduri în care El este perceput l-a făcut pe Mihail Neamțu să afirme că „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune întrebarea lui Hristos – voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8,29)[9]. Din direcția postmodernismului, vin răspunsuri extrem de variate la această întrebare: un întemeietor de religie, un simplu om, un învățător, un profet, un inițiat etc. Toate ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul petrin neechivoc: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Hristos și impecabilitatea Lui. Iată motivul pentru care au înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci Code și documentarul așa-zisului mormânt al lui Hristos, publicat de către Discovery și National Geographic. O societate imorală, care a dinamitat instituția familiei, nu putea să nu aclame varianta unui Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeași societate, neîncrezătoare în înviere și viața veșnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării „mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales că această veste nu a venit prin intermediul unui roman polițist, ci în urma unei cercetări „științifice”, purtând girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate și lipsa de concludență, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabilă sionismului, dezvoltat de Jakobovici).

f) Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului firesc al majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își clamează „drepturi” precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării generalizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios. Interesant este faptul că toate aceste grupuri minoritare se declară, cu nonșalanță, victime ale intoleranței și discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să sensibilizeze opinia publică deja anesteziată, mizând tocmai pe această apatie generalizată a majorității. Relativismul moral care guvernează în postmodernism își impune regulile: totul este permis; plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Așa se ajunge ca minoritățile sexuale să fie încurajate, de pildă, de către numeroase forțe de sprijin din cadrul majorității, fără să conștientizeze pericolul legalizării căsătoriilor și adopțiilor pentru cuplurile homosexuale, precum și al publicității deșănțate făcută acestor practici abominabile. Aceeași nepăsare transformă părinții în monștri de indiferență: nu se apleacă asupra educației copiilor, ba chiar încurajează deviații grave, fără să le pese de consecințe.

S-a constatat faptul că școala este un spațiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între religie și postmodernitate. Religia își revendică de partea ei spiritul tradițional, iar postmodernitatea clamează necesitatea unui învățământ de tip secular. De aici, inevitabilul conflict. Ca disciplină de studiu, Religia cunoaște în România un statut cert, fiind respectată libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestările: se solicită tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante și să se conceapă o materie-hibrid, care să propună un amalgam de noțiuni religioase, prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbește, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare și intoleranță, ca păcate capitale ale unui învățământ religios de tip confesional. Totuși, dacă se analizează cu obiectivitate fenomenul, se observă că elevii, în urma instrucției la orele de Religie în forma actuală, nu sunt nici îndoctrinați, nici intoleranți. Aceasta este o falsă temere. De fapt, autorii ei urmăresc distrugerea personalității religioase, anihilarea oricărei judecăți echilibrate asupra fenomenului religios și considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. Se intenționează crearea unor generații de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc și susțin învățătura credinței lor sunt, de fapt, necredincioși, și, în potență, atei. În privința așa-zisei intoleranțe, am reținut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualității și trăirii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, în speță fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stalpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradicție de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrină și practică religioasă, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări, chiar în forma aceasta a sincretismului oriental.

g) Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clișeu diabolic, de-a dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință „clipa”; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după care să jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s-o ascundă (operații estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viață nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuții, angajarea în muncă și după pensionare, invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare instituții de ocrotire - azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienței, el clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viața aceasta, fără a-și pune problema veșniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viața veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieți” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident grație teosofiei și antroposofiei. Așadar, ceea ce-i rămâne omului postmodern este prezentul; definitoriu pentru aceasta este accesoriul său indispensabil – Internetul, care se scrie, în mod obișnuit, într-un prezent continuu.

h) Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante ale sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-și părăsi tradițiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliți să se adapteze. În ceea ce-i privește pe românii plecați în străinătate, trebuie să arătăm că mediul în care trăiesc aceștia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării apartenenței lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezență discretă, care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină”[10].

Este imperios necesar să se asigure asistența religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă inițiativa Sf. Sinod al B.O.R. de a spori numărul eparhiilor și parohiilor românești peste hotare. În caz contrar, singura modalitate de a păstra legătura migranților cu tradiția și spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui. Din fericire, structurile ecclesiale aparținând Bisericii Ortodoxe Române, situate în afara granițelor țării, se bucură de recunoașterea necesară, precum și de drepturile ce li se cuvin, așa cum se întâmplă, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord a fost recunoscută recent drept corporație publică[11]. Dacă analizăm și fenomenul migrației de la sat la oraș, va trebui să arătăm faptul că mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment.

Măsurile misionare de prevenție se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experiența secularizării occidentale a arătat că există o legătură directă între pierderea identității religioase a unei societăți și ”derularizarea” acesteia”[12]. Ambele forme de migrație conțin în subsidiar o motivație pur materială. Migranții părăsesc spațiul spiritualității tradiționale, activând într-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identității este foarte mare. Capcana întinsă de societățile supertehnologizate îl găsește, uneori, nepregătit pe omul avid după agonisite pământești. De reținut este faptul că Biserica Ortodoxă nu este potrivnică muncii cinstite, generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grija față de aproapele și fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot contribui decât în măsura în care au fost convertite în fapte ale milei trupești și sufletești.

i) Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăiește drama acestei confuzii, în timp ce declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, precum Lord of the Rings și Harry Potter, precum și recrudescența astrologiei, observăm clar că „necredința” invocată este un pretext, pentru a introduce, de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte.

j) Invocarea „norocului” și asumarea riscurilor. S-a creat o adevărată isterie în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducătoare de câștig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba chiar în practicarea unor sporturi și distracții „extreme”. Mentalitatea ce stă în spatele acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit deja (credința că un eventual câștig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment față de numeroșii perdanți), iar pe de altă parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieți (concepția că fără risc, nu există câștig, precum și aceea că viața trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească și pământească).

k) Exacerbarea violenței reprezintă o altă consecință negativă a postmodernismului în planul concret al viețuirii umane. În goana după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar în cei mai apropiați membri ai familiei sau prieteni. Violențele domestice sunt la ordinea zilei: neînțelegerile în plan material sunt cauza principală a divorțurilor (de aceea, asistăm la o recrudescență incredibilă a contractelor prenupțiale), iar exagerările privind ritmul și amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generații, în condițiile în care părinții își dedică tot mai puțin timp creșterii și educației copiilor lor. Asistăm, însă, și la alte tipuri de violență: competiția din mediul de afaceri, dorința de promovare și de câștig, violența de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi13. Profită, în mod inevitabil, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar și de pretențiile împlinirii individualiste:„Individual, ne angajăm pe calea sectară; [13]Sub masca instaurării „democraţiei”, declanşarea conflictelor recente în Iugoslavia sau în Golf au ascuns interese economice evidente: accesul la resurse bogate ale subsolului sau, pur şi simplu, întărirea industriei de armament. colectiv – pe calea totalitară”, arată Fournier și Picard[14].

l) Rutina este o altă mare capcană a postmodernității. Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării, a delicateței, a tandreței. Înconjurat de mașini, omul ajunge, el însuși, o mașină. De aceea, el execută stereotip anumite condiționări existențiale, fără să-și mai dorească progresul spiritual sau depășirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viață a trupului normală (sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum și pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorțeală (dependența de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest echilibru este privit, din start, ca dăunător. De aceea, există tendința de a impune un program dinainte stabilit, de la care să nu se conceapă admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor noștri. Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creștere duhovnicească -de pildă-, trebuie așteptată o opoziție fățișă, chiar un refuz evident. Aceasta vădește precaritatea echilibrului vieții omului postmodern, centrată în cultura trupului și incultura duhului... Mai grav este atunci când victime ale rutinei sunt unii slujitori bisericești: preoți care săvârșesc cele sfinte într-o stare de totală platitudine, citindu-li-se pe chip un oarece dezgust față de misiunea lor, ciuntind mereu

ritualurile și dând impresia, în permanență, că slujba este pe sfârșite... Mai grav, auzim uneori și voci de monahi care, de dragul respectării tipicului, citesc pasaje lungi (în special, catismele și canoanele utreniei), într-un stil inconfundabil, neinteligibil... Câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe declamate fără participare afectivă!

Reacția Bisericii față de provocările postmodernismului

            a) În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se susține în teologia ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, săvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Biserica trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular și laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea rațiunii, această societate s-a închis în imanența istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare”[15] și „antiontologică”[16]. Potrivit pr. prof. dr. Ion Bria, „în timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând  ușa fundamentalismului ortodox”[17]. Acest semnal de alarmă are, desigur, un rol profilactic, însă trebuie să ținem seama de faptul că situația României nu este atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar complet

secularizate, propusă de către Papa Ioan Paul al II-lea, în anii 1980-1990, spre a i se aplica un amplu program de evanghelizare[18]. În privința logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a se conștientiza pericolul exagerării unei formulări abuziv exteriorizate, specifică gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s-a realizat o adevărată țesătură de mijloace de comunicare între specialiști, care sunt tentați să se raporteze la cercetările venite din exterior, în detrimentul propriei munci, care s-ar cuveni a fi originală și introspectivă. Rețeaua internet, circulația rapidă a publicațiilor și cărților, modernizarea bibliotecilor – au sporit zestrea informațională pe care unii autori, cu abilități compilatorii, o folosesc copios pentru a-și redacta producțiile proprii. Așa se explică predilecția unora de a desfășura adevărate exordii în spațiile rezervate notelor de subsol, care întrec, uneori, în consistență, corpusul operelor în sine. Aceste tipuri de exagerări l-au făcut pe Steven Conor să catalogheze producțiile postmoderniste drept „megacărți care înghit alte cărți, megatexte care includ alte texte”[19]. Definind secularizarea, pr. prof. dr. Nicolae Achimescu arată că pericolul

acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra Absolutului”[20]. Lupta misionară se duce, așadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar! (Isaia 5,20).

            b) Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan și statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credință. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem,

cu atât ne despărțim. Ne despărțim lent, ușor. Ne apropiem viețile într-o comunitate economică și ne despărțim sufletele...”[21]. Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înșine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei[22] – arată pr. prof. dr. Nicolae Achimescu. Tendințele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităților sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituționalizate. Biserica poate prelua aceste tendințe, valorificându-le în scopul trezirii celor în cauză din amorțirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica poate ajunge ușor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate să-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare[23].

            c) Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi- și multilaterale, pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura acelor minorități irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului și, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și locale, în vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate.

            d) Sfânta Tradiție rămâne normativă pentru Biserică, deși există destule voci contestatare, care încearcă să acrediteze ideea că între tradiție și modernitate este un  antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar, moral și cultic moștenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-și discursul și strategiile misionare față de acestea. Vorbind despre atributul modernității aplicat teologiei Bisericii noastre, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, îl califică drept „actualizarea sa continuă prin Duhul”[24]. Iar ierom. Savatie Baștovoi, în această privință, conchide: „mesajul creștin nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuși, el are nevoie să fie explicat și transmis”[25]. Potrivit pr. prof. dr. Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creștini numai cu numele”[26]. Din păcate, unele „adaptări” s-au făcut în pripă, suferind de stridența lipsei de autenticitate. Este cazul kitschurilor pătrunse, pe scară largă, în biserici și mânăstiri: icoane necanonice, stiluri de cântare nespecifice, candele și lumânări în suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculețe multicolore, obiecte cu întrebuințări profane, decorate cu simboluri religioase etc.

            e) Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății.  Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă și internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea din fașă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluții viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media comerciale, dar prezentă, încă, și în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat. Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică: „Orice antenă de televiziune prin satelit din satele românești reprezintă în viitor un practicant ortodox... mai puțin”[27] – afirma el, foarte recent. Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulțirea creștinilor cu fapta, și nu cu numele, Patriarhia Română a înființat anul acesta Centrul de presă Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicațiile Lumina, Biroul de Presă și Agenția de Știri. Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulțirea site-urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziții oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „prin violența limbajului anti-ecumenic și respingerea modernității, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziție de către aceasta”[28]. Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, răul se poate face, prin mutilarea conștiințelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste siteuri au o audiență mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, mânăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, străină duhului Evangheliei lui Hristos, se combină, adesea, cu vizionări de materiale video sau vânzări de cărți și obiecte bisericești, pentru atragerea vizitatorilor. O reacție față de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, și să țină seama de următoarele considerente:

            - în primul rând, trebuie încurajate site-urile oficiale, ale unităților bisericești. Acestea să fie în permanență aduse la zi, conținând elemente care să le facă atractive: fotografii, materiale audio-video, știri, forumuri de discuții. Preoții sau responsabilii direcțiilor de tineret din comitetele parohiale pot și trebuie să se angajeze în activitatea de moderatori ai acestor comunicări on-line;

            - este necesară o avertizare a credincioșilor asupra faptului că unele domenii on-line, deși se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei și, mai ales, conducerea superioară bisericească;

            - în același timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituțiile aflate în spatele acestor site-uri „pirat”[29], pentru a li se cere intrarea în rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într-o oarecare măsură, doar în cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum – uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spațiu de expresie prin definiție incontrolabil”[30], întrucât mulți dintre cei afiliați trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase 29 Este cazul unei structuri autointitulată „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă doar virtual, în spatele siteului www.ortodox.net existențiale, de cele mai multe ori ateiste și antiecclesiale. Mai gravă este predilecția acestora de a semăna confuzie în spațiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociinduse reprezentanților unor secte și grupări, direct interesați în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocșilor, ascunși sub aceleași tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse șablonard în spatele unor clișee de tipul „Sfinții Părinți afirmă cutare lucru...” și, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ură confesională, îndreptată de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocși (laolaltă: catolici sau adepți ai satanismului) și totalmente, antiecumenice. Această stare de lucruri i-a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new-age ortodox”[31].

            f) Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanților și învățătura creștină, Biserica a inițiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-știință. Acest dialog trebuie să continue și să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuție, remarcăm: cauzalitatea divină  a cosmogoniei, depășirea tezei eternității universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarității[32] ș.a. Despre teleologia existenței, un mare savant, Samuel W. Hawking[33], afirma că definirea ei corectă și completă ar însemna triumful rațiunii catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existențială valabilă este problema mântuirii, afirmația lui Hawking devine extrem de interesantă, căci recunoaște limitele științei în privința expunerii cauzelor și scopurilor ultime ale existențelor, recunoscând, totodată, rolul credinței, bazată pe rațiunea luminată de Revelație, în definirea corectă și completă a acestora. Ian G. Barbour, la rândul lui, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o bază credibilă pentru înțelegerea existenței lui Dumnezeu”[34]. Iar ierom. Savatie Baștovoi concluzionează: „nu există nicio contradicție între Ortodoxie și dezvoltarea tehnică... în ce ne privește pe noi, știința nu face decât să întărească dogmele ortodoxe”[35].

            g) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conștiințele. Posibile soluții: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică și patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestărilor violente, precum și situațiile concrete ale fenomenului migrației, raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în care se migrează. Potrivit ierom. Savatie Baștovoi, „deosebirea dintre omul religios și omul necredincios stă în aceea că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea, pentru a-și asigura un trecut – gloria deșartă”[36]. Interesant este faptul că ambele situații sunt reproduse pe frontispiciul intrării principale din principalul cimitir bucureștean – Bellu: „fericirea cerească/gloria pământească”. Acolo, în cimitir, se vădește nulitatea râvnitei „glorii” și importanța pregătirii pentru veșnicie: „lecția fundamentală a creștinismului este să te-nvețe cum să mori”[37].

            h) Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea așezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulțite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față de cazurile delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului postmodernist[38]. Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistență socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei. Pe de altă parte, Bisericii i se reproșează inexistența unei doctrine sociale coerente. Nu se înțelege, însă, faptul că teologia, ca știință a științelor, trebuie să fie deasupra, și nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Bisericii este conținută în lecția slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu”[39], afirmă M. Neamțu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activității liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat de Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi și noi, la rândul nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv și contextul rostirii ei – Luca 10, 25-37).

Concluzie

Studiul de față încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernității, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenția de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se dorește a fi un ghid folositor mai bunei înțelegeri a provocărilor contemporane, ca și a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăși chemată să-și deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât și ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existențială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate și sfințenie”[40].

Preot Conf. Univ. Dr. David PESTROIU,

București

(Sursa articolului: Revista Epifania, apărută cu binecuvântarea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei)
 
[1] Citat de M. Bănică, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, Bucureşti, 2007, p. 121
[2] De fapt, postmodernii susţin, în mare măsură,teza nietzche-ană a morţii lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, ne reţine atenţia o afirmaţie a lui Mihail Neamţu, care are sonoritatea unui baros căzut pe nicovală: Timpul morţii lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Este o rescriere în contextul mileniului III a celebrului dicton hristic: Cel ce-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, acela îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12,25). A se vedea Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 40-41.
[3] G. Davie, Religion in Britain since 1945, Blackwell, Oxford, 1994, passim, apud Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iaşi, 2006, p. 413
[4] Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă. Repere pentru dialog, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2007, pp. 427-428
[5] Lector dr. Radu Petre Mureşan, Provocări şi perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 167.
[6] A se vedea cartea pr. prof. Ion Buga, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 1995, passim.
[7] Tia Teofil, Biserica Ortodoxă Română: reflecţii, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, passim.
[8] Preot Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Editura
Performantica, Iaşi, 2006, p. 231
[9] Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 40-41.
[10] Pr. prof. dr. Emanoil Băbuţ, Ortodoxia naţiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 113
[11] Despre aceasta, a se vedea studiul pr. prof. dr. Adrian Gabor, Contribuţii actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 35
[12] M. Bănică, op.cit., p. 31
[13]Sub masca instaurării „democraţiei”, declanşarea conflictelor recente în Iugoslavia sau în Golf au ascuns interese economice evidente: accesul la resurse bogate ale subsolului sau, pur şi simplu, întărirea industriei de armament.
[14] A se vedea: Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democraţie şi mondializare, cu o prefaţă de Raymond Forni, trad. de Radu şi Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 2006, pp. 73-75
[15] Jose Reding, Le resistence a l’evangelisation. Secularisation et mentalites nouvelles, în Revue Theologique de Louvain, 3/2004, p. 352, apud pr. dr. Gh. Petraru, op. cit., p. 236
[16] Preot Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iaşi, 2006, p. 406
[17] Preot prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări şi perspective, Trinitas, Iaşi, 2003, p. 121
[18] Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină. Curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 169
[19] Steven Conor, Postmodernist Culture, Blackwell Publishers, Oxford, 1994, p. 47, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 447
[20] Preot prof. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 386
[21] Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, p. 46, 53
[22] Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 398
[23] Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 186
[24] Protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie şi ştiinţă: o sinergie, Postfaţă la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă. Repere pentru dialog, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., p. 498
[25] Ierom. Savatie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 72
[26] Preot Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2002, p. 53
[27] Mirel Bănică, op. cit., p. 9
[28] Ibidem, p. 14
[29] Este cazul unei structuri autointitulată „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă doar virtual, în spatele siteului www.ortodox.net
[30] Mirel Bănică, op. cit., p. 15 umane33. Coroborată cu teza teologului
[31] Ibidem, p. 19
[32] Formulată pentru prima dată în 1927 de către savantul danez N. Bohr, teoria complementarităţii este utilizată în teologie de către Thierry Magnin, mai cu seamă în ceea ce priveşte dogma trinitară şi cea hristologică. A se vedea Thierry Magnin, Între ştiinţă şi religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefaţă de Basarab Nicolescu şi o postfaţă de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iaşi, 2007, passim
[33] Samuel W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 209
[34] Ian G. Barbour, When Science Meets Religion, Ed. Harper, San Francisco, 2000, p. 83, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 366
[35] Ierom. Savatie Baştovoi, op.cit., p. 273
[36] Ibidem, p. 79
[37] Dan Puric, op. cit., p. 38
[38] M. Neamţu arată că postmodernii sunt primii care evită realismul confruntării(...)cu suferinţa. Op. cit., p. 263
[39]Ibidem, p. 245
[40] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179

 



Bazele creştine şi filozofice ale principiului proporţionalităţii - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti


1 Scurte consideraţii despre proporţionalitate ca principiu al dreptului

Înţelegerea juridică a principiului proporţionalităţii prezintă dificultăţi, deoarece conţinutul său depinde de o anumită concepţie filozofică despre justiţie. Doctrina juridică, începând din antichitate şi până în prezent, evocă proporţionalitatea ca semnificând ideea de ordine, de echilibru, raport raţional, de justă măsură.

Proporţionalitatea nu este exclusiv un principiu al dreptului raţional, ci în acelaşi timp, este un principiu al dreptului pozitiv, un principiu cu valoare normativă. Astfel, proporţionalitatea este un criteriu juridic prin care se apreciază legitimitatea ingerinţei puterii statale în domeniul exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,1 sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice 2. Constituţia României reglementează expres acest principiu în art.53 , dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică.

În literatura de specialitate 3 se afirmă că principiul proporţionalităţii este prezent în dreptul public al majorităţii ţărilor comunitare. Cu toate acestea, trebuiesc realizate câteva distincţii:

  1. ţări în care consacrarea principiului s-a realizat explicit în constituţie şi legislaţie (Potugalia, Elveţia etc), iar pe de altă parte, ţări în care nu este evocat expres în legislaţie sau jurisprudenţă. În această din urmă categorie pot fi incluse: Grecia, Belgia, Luxemburg etc;

  2. ţări în care acest principiu se aplică dreptului public în ansamblul său (ex. Franţa şi Elveţia), iar pe de altă parte ţări în care utilizarea sa este limitată la câmpul de aplicare al dreptului comunitar.

În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.4

Acest principiu este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreţionare, a autorităţilor publice şi reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicţional al actelor administrative discreţionare.5 Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal6 sau în dreptul civil 7.

Principiul proporţionalităţii este regăsit şi în dreptul Uniunii Europene, în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional8. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”9.Prin urmare, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale.

Analiza proporţionalităţii, în doctrină, legislaţie, tratate internaţionale şi jurisprudenţă trebuie să răspundă la câteva probleme esenţiale: 1. dacă proporţionalitatea este un principiu al dreptului şi în caz afirmativ, dacă este un principiu constituţional; 2. semnificaţia raţională, normativă şi jurisprudenţială a principiului; 3. dimensiunea procedurală a principiului; 4. aplicarea sa în activitatea de exercitare a puterii statale; 5. semnificaţia proporţionalităţii pentru protecţia drepturilor omului; 6. consacrarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii în dreptul comunitar; 7. posibilitatea judecătorului, inclusiv a celui constituţional de a exercita controlul privind respectarea principiului proporţionalităţii şi de a sancţiona excesul de putere; 8. elaborarea unei definiţii pentru proporţionalitate ca principiu.

Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea presupune o relaţie considerată justă, între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit. În doctrină s-a afirmat că proporţionalitatea poate fi analizată cel puţin ca rezultat al combinării a trei elemente: decizia luată, finalitatea acesteia şi situaţia de fapt căreia i se aplică10.Proporţionalitatea este corelată cu conceptele de legalitate, oportunitate şi putere discreţionară11. În dreptul public, încălcarea principiului proporţionalităţii este considerată ca fiind depăşirea libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor, şi, în ultimă instanţă, exces de putere12.Există interferenţă între principiul proporţionalităţii şi alte principii generale ale dreptului, respectiv: principiile legalităţii şi egalităţii, precum şi principiul echităţii şi justiţiei. Esenţa acestui principiu constă în relaţia considerată justă între elementele componente. Se poate pune întrebarea, dacă sintagma „relaţie justă” este sinonimă cu aceea de “relaţia adecvată” folosită uneori de doctrină. Credem că există unele deosebiri, deoarece conceptul de “just” poate avea şi o dimensiune morală, pe când “adecvat” nu presupune în mod obligatoriu şi acest sens.

Sintetizând, putem spune că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit sau dedus din reglementări constituţionale, legislative şi ale instrumentelor juridice internaţionale, bazat pe valorile dreptului raţional, ale justiţiei şi echităţii şi care exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat, între acţiuni, situaţii, fenomene precum şi limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statale la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, şi evitat abuzul de drept.

Există instrumente juridice interne sau internaţionale care consacră explicit principiul proporţionalităţii. În alte situaţii acest principiu este dedus prin interpretarea doctrinară sau jurisprudenţială a normelor de drept. Definiţia propusă mai sus exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului. Dimensiunea normativă a proporţionalităţii relevă aspectele sale particulare, care pot fi identificate prin interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a textelor constituţionale.

Este proporţionalitatea un principiu constituţional? În caz afirmativ, care sunt semnificaţiile constituţionale ale acestui principiu? La prima întrebare răspunsul nu poate fi decât afirmativ. S-a susţinut mai înainte că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului. Constituţia face parte din drept, este izvorul principal al dreptului. Prin urmare, proporţionalitatea este şi un principiu constituţional. Ion Deleanu consideră că: ”Principiul proporţionalităţii este indiscutabil un principiu constituţional, dar în lipsa unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia s-a invocat proporţionalitatea”13.

În opinia noastră, proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, dar şi un principiu care poate fi înţeles şi explicat prin dimensiunea sa normativă, inclusiv prin normele constituţionale care îl implică. Demersul ştiinţific de a analiza proporţionalitatea ca principiu constituţional este dificil şi pentru faptul că în doctrina constituţională este puţin invocat şi studiat14

Din analiza doctrinei în materie, rezultă semnificaţia generală a proporţionalităţii, respectiv ideea de ordine, de echilibru, raport raţional sau justă măsură. Aceste determinări caracterizează însăşi noţiunea de constituţie, considerată ca fiind „aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat”15.În conformitate cu doctrina contractului social, constituţia este o formă originală de pact social. Este nu numai o lege fundamentală, ci şi o realitate politică şi statală „ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează”16. De asemenea, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice societăţii umane, organizate statal, consacră o anumită formă de organizare politică a societăţii, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale şi stabileşte limitele puterii statale. Constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii, dar şi principiile esenţiale, care guvernează societatea.17

Trăsăturile principale ale constituţionalismului european, în plan doctrinar şi legislativ, sunt considerate a fi: principiul separaţiei puterilor în stat; proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului; definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept; apariţia şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.18

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei, dar şi a constituţionalismului ca proces istoric şi realitate socială, constă în realizarea unui echilibru, raport raţional între realităţi şi forţe diferite, dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale, şi interesul public. Acest raport echilibrat, care este de esenţa constituţiei şi constituţionalismului, exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului.

Legătura dintre constituţie şi principiul proporţionalităţii poate fi înţeleasă şi altfel. Sunt celebre şi actuale, spusele marelui legiuitor şi învăţat Solon, care, adresându-se atenienilor, le spunea că nu le-a dat cea mai bună constituţie, ci numai pe cea mai potrivită. Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Raportul adecvat între reglementările constituţionale şi realităţile amintite, exprimă principiul proporţionalităţii.

În sensul celor de mai sus, Ioan Muraru, referindu-se la semnificaţiile constituţionalismului, afirmă: ”În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a) pe de o parte, receptarea în constituţii a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa), privind statul de drept şi democratic, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b) pe de altă parte, receptarea în masă largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura o concordanţă între regulile constituţionale şi practica politică”.19

 

2. Ideea de justiţie şi principiul proporţionalităţii

Mulţi autori contemporani consideră că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul şi capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul justiţiei20.În esenţă, principiul echităţii şi justiţiei presupune existenţa unor prescripţii fundamentale, apriorice desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii sociale.

Proporţionalitatea exprimă conţinutul acestui principiu prin ideea de echilibru între situaţii şi fenomene sociale, între stat şi individ, dar şi ca „justă măsură”, atunci când sunt comparate situaţii diferite sau pentru a aprecia asupra legitimităţii deciziilor autorităţilor statale.

Justiţia este sinonimă cu dreptatea şi pune în valoare idealul de echitate, care trebuie să caracterizeze orice raport juridic. Echilibrul pe care îl presupune şi care reprezintă de altfel proporţionalitatea, nu este numai o noţiune abstractă, dar are şi o dimensiune concretă ce se realizează prin echivalentul prestaţiilor, sau altfel spus „de a da fiecăruia, ce i se cuvine”. Justiţia ocroteşte fiecare persoană fizică sau juridică, stabileşte proporţia dintre interese pentru a asigura fiecăruia libertatea sa în contextul realizării libertăţii tuturor. În literatura de specialitate s-a arătat că: „Justiţia este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă de o ierarhie de valori21”.

Este necesar să distingem între valorile de echitate, justiţie şi proporţionalitate, analizate din antichitate şi până în prezent, de teologie, filozofie şi drept, iar pe de altă parte proproţionalitatea ca principiu al dreptului consacrat normativ şi de jurisprudenţă. Mircea Djuvara spunea: “Nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.22 Vrea să spună autorul că pe de o parte există principii şi valori ale dreptului universale, iar pe de altă parte valorificarea lor este variabilă după timp şi loc. Într-adevăr una este existenţa echităţii şi proporţionalităţii, vechi de când există drept şi altceva este formularea lor ca principii în dreptul contemporan.Totuşi este util să înţelegem proporţionalitatea şi în semnificaţia sa morală, filozofică şi mai ales ca valoare juridică, într-un cuvânt ca expresie a justiţiei şi echităţii, având în vedere că semnificaţiile juridice moderne ale principiului proporţionalităţii conţin conotaţiile valorice tradiţionale şi perene ale ideii de justiţie.

Încă din antichitate, ideile de justiţie şi dreptate au fost bine conturate, iar conţinutul lor este format de conceptul proporţionalităţii, ca mod de realizare al echilibrului între prestaţiile participanţilor la raporturile juridice. Scopul justiţiei este de a exclude orice comportament discriminatoriu între oameni.

Platon face din problema naturii, originii şi finalităţii legii, problema centrală a dialogurilor sale politice23. Principiile fundamentale ale filozofiei lui Platon sunt: Unul, Binele, Virtutea şi Adevărul. Legile sunt create de oameni, dar nu oricum, ci ca un reflex al acestor principii. Legea are la bază principiile raţionale, mai sus enumerate, iar scopul acesteia este virtutea şi binele, ca realităţi morale, în statul ideal conceput de Platon. Legea determină ordinea socială, dar, la rândul ei, este întemeiată pe raţiune. Platon spune că „ … într-un cuvânt, oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice.”24 Legile, faţă de care este subordonat statul, în doctrina filozofică a lui Platon, sunt impregnate de ideile de just şi de moralitate. Marele filozof doreşte să aplice principiile morale societăţii în ansamblul ei, dar şi comportamentului fiecărui individ. În acest context, legile trebuie să fie apreciate din punct de vedere al corespondenţei cu principiul justiţiei, adică pe consideraţii superioare ordinii juridice. Legile sunt însoţite de o expunere de motive, care are rolul de a-i face pe cetăţeni să înţeleagă nu doar existenţa normei, dar şi necesitatea ei. Guvernanţii, în statul conceput de Platon, sunt supuşi legilor şi nu pot acţiona arbitrar. Teoria platoniciană exprimă o încredere absolută în drept, singurul capabil să limiteze puterea politică împiedicând, în acest fel, formarea unei autorităţi prea puternice, „care să nu fie temperată”25, drept care trebuie să urmărească în stat „unirea, ştiinţa şi libertatea”26.

Platon susţine necesitatea moderaţiei puterii statale şi de subordonare a legii faţă de principiul dreptăţii. Limitarea puterii guvernanţilor prin lege, echilibrul şi moderaţia în exercitarea autorităţii statale sunt forme de exprimare a proporţionalităţii, ca element de conţinut al principiului justiţiei, aşa cum îl concepea Platon. Supremaţia legii este întemeiată pe conceptul de dreptate. Cu toate acestea, Platon concepe un stat în care individualitatea este considerată în plan secund. În statul ideal al lui Platon, individul se va subordona necondiţionat legii, totul fiind dirijat de lege, începând de la viaţa intimă până la cea mai înaltă relaţie politică. Prin urmare, în concepţia filozofică a lui Platon, care se înscrie în gândirea tradiţională antică privind „statul - cetate”, nu există un raport proporţional între individ şi stat, deoarece omul este integrat întru totul statului, iar egalitatea materială între membrii unui stat reprezintă garanţia armoniei sociale.

Principiul justiţiei şi implicit ideea de proporţionalitate sunt bine reliefate, în antichitate, în opera lui Aristotel, multe din aceste considerente rămânând valabile şi astăzi.

Pentru a ajunge să definească dreptatea şi dreptul, iar apoi să explice natura statului, Aristotel pornea de la conceptul de sociabilitate: „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.27 În acest context, „dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice”.28 Într-o altă operă, Aristotel arată că: „drept este ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive, iar fericirea în cetate este dată de legalitate şi egalitate”29 Pentru stagirit, dreptatea ca şi legea este un termen mediu care asigură echilibrul între extreme, altfel spus dreptatea şi implicit principiul justiţiei au în conţinutul lor şi exprimă ideea de proporţionalitate.

Justiţia nu mai este pentru Aristotel, ca pentru Platon, virtutea în general, ci acea virtute socială care constă în armonizarea intereselor respectând proporţionalitatea, în raporturile sociale. Legiuitorul care vrea să introducă legi juste, trebuie să aibă în vedere binele obştesc. Justiţia este aici egalitatea, iar această egalitate a justiţiei are în vedere, atât interesul general al statului, cât şi interesul individual al cetăţenilor.30 Spre deosebire de Platon, la care statul reprezintă absolutul, iar individul uman un simplu mijloc în realizarea scopurilor sale, la Aristotel se remarcă o atenţie mai mare acordată individului uman, conform unei relaţii de echilibru, de proporţionalitate, între stat şi cetăţeni, relaţie care fundamentează principiul justiţiei.

Aristotel distingea între justiţia distributivă şi justiţia corectivă.31 Prima presupunea faptul de a atribui fiecăruia ce i se cuvine, de a realiza nu o egalitate formală, ci una concretă, o echivalenţă a prestaţiilor cu condiţia respectării criteriilor de distribuţie. Justiţia distributivă are la bază proporţia, fiind concepută ca o egalitate de raporturi. “Dreptatea despre care este vorba aici este deci, o proporţie, iar nedreptatea este ceea ce se află în afara proporţiei, presupunând pe de o parte mai mult, pe de alta mai puţin, decât ceea ce se cuvine. Acest lucru survine şi în practică pentru că cel ce comite nedreptatea deţine din bunul distribuit o parte mai mare, iar cel nedreptăţit, o parte mai mică decât i se cuvine.”32 Aristotel consideră că dreptatea constă în reciprocitate şi existenţa unui etalon comun cu care să fie apreciate faptele. Reciprocitatea asigură legăturile dintre oameni, respectiv raporturile juridice, ea fiind bazată pe proporţie, şi nu pe egalitate în sens strict.

Justiţia sau dreptatea corectivă intervenea atunci când între oameni apăreau litigii, iar judecătorul stabilea proporţia, acordând compensaţia necesară. Interesant este faptul că Aristotel concepea dreptatea ca proporţie, dar nu pur cantitativ, ci ca o egalitate ce se realizează între persoanele participante la raporturile juridice, prin contraprestaţii diverse: „Dreptatea este prin urmare un fel de proporţie (căci proporţia nu este o proprietate numai a numărului abstract, ci a numărului în general), proporţia fiind o egalitate de raporturi şi presupunând cel puţin patru termeni”.33

În epoca romană, prin drept se trasează drumul spre libertatea individuală, chiar dacă ea este departe de a fi deplină. Persoana începe să devină mai importantă, spre deosebire de perioada statelor – cetate greceşti, când nu existau persoane, ci cetăţeni care se identificau cu statul. Pentru problematica analizată, remarcăm faptul că se acordă o mare atenţie voinţei, de către jurisconsulţii romani, aceasta stând la baza raportului dintre dreptul scris şi echitate. De asemenea buna credinţă devine un principiu fundamental al dreptului. În acest fel apar noi premise care permit înţelegerea proporţionalităţii ca factor constitutiv al principiului justiţiei şi al dreptăţii.

Astfel, Cicero pornind de la morală, consideră că statul trebuie să fie caracterizat printr-o armonie desăvârşită a cărei bază o constituie principiul justiţiei – „ceea ce muzicanţii numesc armonie în cântec, se numeşte în stat concordie, cea mai sigură şi mai bună chezăşie a stabilităţii politice, iar ea nu poate exista în afara justiţiei”.34 Ideea de armonie, de acord, între clasele sociale inferioare, medii şi superioare, sub controlul justiţiei, reprezintă o formă a proporţionalităţii la viaţa socială, aşa cum o concepea Cicero. Autorul consideră că nu trebuie să se confunde justiţia cu utilul. Dacă se face o asemenea confuzie, conceptul de dreptate nu mai este unitar şi raţional, ci este înţeles în mod diferit, în funcţie de interes. Pentru Cicero, dreptul îşi are originea eternă în natură şi în raţiune. Binele şi răul trebuie apreciate în raport cu raţiunea impusă de natură și nu în funcţie de legile existente la un moment dat. Este necesar, pentru Cicero, ca legile să fie conforme principiului natural al justiţiei. Într-o altă operă,35 autorul abordează problema principiilor dreptului. El porneşte de la conceptul de lege, „care este înţelepciunea supremă a naturii, care ne porunceşte ce să facem şi ne interzice ceea ce îi este împotrivă”. Numele grecesc al legii vine de la ideea „de a atribui fiecăruia ce este al său”, iar în latină, de la ideea „de a alege”. Cicero consideră că legea presupune dreptul. „Omul înţelept nu se iubeşte niciodată mai mult pe sine decât pe alţii. Această iubire dezinteresată naturală dovedeşte faptul că dreptul există în natură, îşi are izvorul în natură”.36În operele sale Cicero nu face referire expresă la proporţionalitate, dar ideile exprimate cum ar fi o distribuţie echitabilă şi armonia socială, ca mod de realizare a justiţiei exprimă ideea de proporţionalitate.

Jurisconsulţii romani şi-au adus şi ei contribuţia la definirea şi înţelegerea principiului justiţiei. Este cunoscut adagiul latin care definea dreptul ca fiind „Jus est boni et aequi”. Ideea de echitate, existentă în această definiţie, reprezintă o dimensiune a proporţionalităţii Principiile dreptului, aşa cum au fost gândite de jurisconsulţii romani, sunt în număr de trei: a da fiecăruia ce este al său; a nu vătăma pe aproapele tău; a trăi onest.37 Principiul „a da fiecăruia ce este al său”, exprimă justiţia distributivă, care la rândul ei impune ideea de proporţie între prestaţiile participanţilor la raporturile justiţiei.

Ideea de proporţionalitate, ca dimensiune a justiţiei şi dreptăţii, apare şi în doctrina juridică din Evul Mediu. În această perioadă gândirea juridică este dominată de interpretarea teologică. Se realizează totuşi o delimitare între dreptul divin şi dreptul uman, acesta din urmă fiind o reflectare a primului. În ceea ce priveşte concepţia despre stat, doctrina juridică din această perioadă consacră absolutismul cel mai desăvârşit, personificat în puterea de origine divină pe care o are monarhul. Nu se mai poate vorbi de un echilibru între stat şi individ, omul fiind întru totul subordonat puterii absolute a regelui. Remarcăm în acest context concepţia despre drept a marelui teolog Toma d’Aquino care, încercând să asigure demnitatea fiinţei umane în spaţiul universului creat, definea dreptul ca fiind „Proporţia unui lucru cu alt lucru. Această proporţie are ca scop stabilirea egalităţii care este obiectul justiţiei”.38Proporţionalitatea este exprimată în concepţia juridică a lui Toma d’Aquino şi în alt sens. Astfel, în căutarea justiţiei, omul se serveşte de „dreapta raţiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existenţiale. Dreapta raţiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudenţă”. În concepţia autorului, prudenţa readuce fiinţa umană la echilibru, este o contrapondere la libertatea absolută, limitează liberul arbitru şi implică conştientizarea limitelor impuse de prezenţa altor oameni care au aceleaşi drepturi. Dreapta raţiune şi prudenţă exprimă proporţionalitatea ca element de conţinut al principiului justiţiei. De remarcat că marele teolog, pentru prima dată în doctrină, admite existenţa limitelor libertăţii determinate de o relaţie echilibrată, spunem noi proporţională, între libertăţile de care se bucură oamenii.

Teoria dreptului natural a adus o contribuţie deosebită la înţelegerea naturii drepturilor fundamentale ale omului pe care le-a contrapus autorităţii discreţionare a statului. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au aşezat în centrul preocupărilor fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au pus bazele teoriei democratice privind originea puterii politice, afirmând că aceasta rezidă în voinţa colectivă a societăţii. Puterea este legitimă în măsura în care este instituită de colectivitate.

Proporţionalitatea, ca şi concept, apare în doctrina dreptului natural, fie prin referire directă, aşa cum se întâmplă în opera lui Jean Jacques Rousseau, sau sub forma unor categorii, cum ar fi „dreapta raţiune”, ce exprimă esenţa dreptului şi semnifică ideea de justiţie şi echitate. Egalitatea este o consecinţă a sociabilităţii care rezultă din legea naturală. Proporţionalitatea apare şi în analiza relaţiilor dintre stat şi cetăţean şi a modului în care este concepută libertatea individului în raport cu autoritatea statului.

Pentru Hugo Grotius „dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională”.39 Proporţionalitatea, deşi nu este formulată expres, este evocată de conceptul „dreptei raţiuni”, care înseamnă echilibru, moderaţie, echitate, trăsături tradiţionale ale principiului justiţiei. În concepţia autorului, regulile constituite de comunitatea umană sunt socotite a fi de drept natural, numai în măsura în care ele apar ca reguli ale bunului simţ şi tocmai de aceea acceptate, pentru că sunt în conformitate cu dreapta raţiune. Hugo Grotius consideră că libertatea umană reprezintă un drept subiectiv. Suveranitatea aparţine persoanei regelui, dar ea continuă să aparţină şi poporului. Puterea regilor are la bază un act de voinţă al oamenilor, prin care au cedat unei persoane dreptul de a cârmui. Suveranitatea poporului trebuie să fie însă limitată, deoarece poporul trebuie să suporte puterea guvernanţilor, atâta timp cât aceasta are în vedere binele celor guvernaţi. Hugo Grotius admite că există situaţii când poporul se poate împotrivi regelui, atunci când acesta nu mai acţionează pentru binele general. Relaţiile complexe descrise mai sus evocă principiul proporţionalităţii prin aceea că poporul şi regele, respectiv societatea şi statul au propriile lor determinări, se presupun şi se intercondiţionează reciproc, iar într-o formă de guvernământ ideală între cele două entităţi trebuie să existe un echilibru bazat pe un interes comun, respectiv realizarea binelui general. Cu toate că se preocupă de libertatea umană, Grotius absolutizează totuşi puterea statului în raport cu drepturile individului, fapt care, la o analiză mai atentă contravine principiului proporţionalităţii, înţeles ca expresie a echităţii şi a justiţiei.

Un alt mare reprezentant al acestei şcoli este Montesquieu care relevă în opera sa unele idei ce implică principiul proporţionalităţii. În concepţia lui Montesquieu totul este supus acţiunii unor legi universale, expresii ale unor raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor: „Există o raţiune primordială, iar legile sunt raporturile dintre ea şi diferite entităţi, precum şi raporturile dintre aceste entităţi”.40 Autorul consideră că legea în general este raţiunea umană, iar legile civile şi politice ale unui stat sunt cazuri particulare ale raţiunii omeneşti. Ideea de „raporturi necesare” şi mai ales identificarea legii cu raţiunea omenească semnifică principiul justiţiei şi implicit proporţionalitatea înţeleasă ca raport echilibrat între diferitele entităţi.

Una dintre cele mai mari contribuţii pe care a adus-o Montesquieu doctrinei juridice o reprezintă teoretizarea principiului separaţiei puterilor în stat. Esenţa acestei teorii, dezvoltată în opera sa „Despre spiritul legilor”, constă în interzicerea cumulului puterilor statului. La o primă analiză se constată că autorul promovează egalitatea între puteri. Cu toate acestea el susţine că puterea judecătorească nu are un rol foarte important în raport cu celelalte puteri. Totodată, în concepţia autorului separarea puterilor este realizată prin raportare la lege, ori în această situaţie, legislativul devine puterea dominantă în stat.41 Între puterile statului se realizează nu atât o egalitate cât mai ales un echilibru, bazat pe diferenţierea rolurilor, care este o formă a principiului proporţionalităţii. Activitatea puterii executive şi a celei judecătoreşti are drept scop suveranitatea legii şi asigurarea libertăţii cetăţeanului.

Legat de ideea de justiţie socială, principiul proporţionalităţii apare explicit formulat, sau prin intermediul altor concepte, în opera lui Jean Jacques Rousseau.42 Pactul social conferă autorităţii statului o putere deplină asupra tuturor membrilor societăţii. Această putere nu este nelimitată, deoarece statul trebuie să respecte drepturile naturale ale cetăţenilor: „Se cade, deci, ca drepturile respective ale cetăţenilor şi ale suveranului, precum şi îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii în calitatea lor de supuşi, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de oameni”.43 Se constată efortul autorului de a armoniza drepturile individului cu puterea suverană. Omul transmite o parte din drepturile sale suveranului, care este animat de voinţa generală exprimată de lege. Pe de altă parte, voinţa generală nu poate anula drepturile naturale ale individului. În acest sens Jean Jacques Rousseau spunea: „Am convenit că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa – prin pactul social – este numai acea parte din a cărei folosire are importanţă pentru comunitate”.44 Această relaţie dintre drepturile suveranului şi drepturile naturale ale cetăţeanului evocă proporţionalitatea şi, implicit, ideea de a limita puterea statală, dar şi de a o armoniza cu drepturile naturale, inalienabile, ale individului. Autorul consideră că trebuie să existe un raport echilibrat între puterea unui stat şi întinderea sa: „Cu cât legătura socială se întinde, cu atât devine mai slabă, altfel că, în general un stat mic este proporţional mai puternic decât unul mare”.45

Principiul proporţionalităţii este aplicat la raportul dintre: suveran, puterea executivă (guvernământul) şi stat. „Prin urmare, ce este guvernământul? Un corp intermediar plasat între supuşi şi suveran, pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile, cât şi politice”.46 În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran şi stat aflate într-un raport matematic, de „proporţie continuă”. Această proporţie nu este arbitrară, ci o consecinţă necesară a naturii corpului politic. Nerespectarea proporţionalităţii între cei trei termeni poate să aibă în concepţia autorului, consecinţe care să tulbure echilibrul şi armonia socială. Dacă puterea guvernământului creşte prea mult în raport cu cea a supuşilor, domeniul legii şi cel al hotărârilor particulare se vor confunda. Acest fapt poate să ducă la despotism. În situaţia în care supuşii ajung prea puternici, atunci învinge anarhia. „Mai mult încă – spune Jean Jacques Rousseau – nu s-ar putea schimba nici unul dintre aceşti termeni fără să dispară de îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legile, sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea în locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus cade în despotism sau anarhie”.47 Proporţionalitatea apare în acest raport, mai mult în sens matematic, cantitativ, dar este în acelaşi timp şi un principiu juridic în baza căruia se organizează puterile statului şi se explică legătura dintre stat şi individ. Autorul relevă natura raporturilor sociale cu referire la relaţia dintre individ, societate şi putere suverană, proporţionalitatea exprimând echilibru şi armonia, necesare stabilităţii statului.

Proporţionalitatea ca modalitate de exprimare a principiului justiţiei şi echităţii este regăsită şi în opera reprezentanţilor şcolii raţionale a dreptului. Această doctrină susţine că prin drept nu trebuie să înţelegem doar accepţiunea pozitivistă, ci trebuie să avem în vedere şi dimensiunea raţională care reprezintă de altfel esenţa dreptului, însemnând înţelegerea acestuia ca „jus-dike”, sau altfel spus, ca „justă măsură”. Aceasta este expresia proporţionalităţii ca principiu raţional al dreptului. Pentru raţionalişti, aplicarea proporţionalităţii la norma juridică înseamnă a conferi acesteia sens şi valoare, realizând totodată echivalenţa între drept, înţeles ca totalitate a normelor juridice, şi justiţie ca principiu.

Immanuel Kant consideră că dreptul provine din raţiune iar omul se poate ridica la universalul pur, inteligibil prin moralitate, al cărui concept fundamental este acela de liberate.48 Pentru Kant “dreptul este deci ansamblul condiţiilor prin intermediul cărora arbitrul unuia poate să se acorde cu arbitrul celuilalt urmând o lege generală de liberate.”49 Condiţiile la care face referire Kant impun limite libertăţii pentru a se putea corela cu libertatea celuilalt. Din definiţie rezultă că libertatea în drept este o libertate de relaţie, limitată şi constrângătoare. În consecinţă, este conformă cu dreptul, şi deci justă orice acţiune care pune în acord libertatea mea cu libertatea tuturor, urmând o regulă generală. Depăşirea acestor limite face din libertate un act injust. Libertatea unei persoane nu trebuie să lezeze libertatea celorlalţi, ci să fie în armonie cu aceasta. Deşi Kant nu se referă în mod explicit la principiul proporţionalităţii, libertatea ca relaţie, care stă la baza dreptului, înseamnă echilibru, echitate, într-un cuvânt o proporţie corespunzătoare între libertăţile individuale.

Spre deosebire de filozofia kantiană, care este prin excelenţă morală şi vizează interioritatea, filozofia hegeliană vizează exterioritatea şi obiectivitatea. De aceea, în opera lui Hegel, un alt reprezentant al curentului raţionalist în drept, pe primul plan se află spiritul obiectiv întruchipat ca realitate a dreptului şi statului. Pentru Hegel, dreptul este absolut, întruchipând raţionalitatea care culminează cu ideea de stat. Individul nu mai este considerat ca o fiinţă care se bucură de certitudinea absolută de sine şi ca fiinţă care îşi caută împlinirea în afara sa. Omul conştientizează limitele sale, iar dreptul este unica posibilitate pentru depăşirea acestor limite. În opera lui Hegel, omul îşi pierde locul central, fiind înlocuit de societate. Individul uman, ca persoană, este înlocuit cu subiectul de drept, a cărei realitate este determinată de norma juridică. Spre deosebire de Kant, la Hegel omul devine un simplu element într-un angrenaj pe care îl consideră ca fiind absolut străin şi dominator.50

În concepţia lui Hegel dreptul este legitim atunci când asigură libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înţelegerea necesităţii statului. Dreptul realizează o abstractizare a existenţei individuale, singura realitate fiind relaţia dintre subiecţii de drept: „Statul – spunea Hegel – ca realitate, reprezintă o voinţă substanţială pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine”.51 Cu toate că se încearcă uneori să se susţină ideea că Hegel concepe o relaţie echilibrată, între drepturile individuale şi interesul general al statului, considerăm alături de alţi autori52, că relaţia pe care o instituie Hegel între individ şi stat este de manieră stat – individ etatic, ceea ce creează un dezechilibru care favorizează statul. Filozofia despre stat şi drept a lui Hegel se îndepărtează de principiul proporţionalităţii, tocmai prin dezechilibrul pe care îl creează între stat şi individ.

În concepţia lui Giorgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismul şi empirismul juridic. Giorgio del Vecchio construieşte o filozofie a dreptului pornind de la un principiu apriori, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este principiul justiţiei. Autorul face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diverse specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial – susţine Georgio del Vecchio – în orice specie de justiţie este elementul de intersubiectivitate, sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în ultimă analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”.53Autorul consideră că într-o semnificaţie foarte generală, justiţia implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită, la care s-a referit şi Leibnitz.54 Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între obiecte (oricare ar fi), ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu, este principiul de coordonare dintre fiinţele subiective”.55 Proporţia este calitatea relaţiilor dintre persoane, care numai în măsura în care răspunde acestei exigenţe semnifică justiţia ca principiu.Autorul subliniază şi alte particularităţi ale principiului justiţiei, unul dintre cele mai importante fiind acela că prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse acestui principiu.56 Astfel, legile pot fi nedrepte dacă nu corespund conceptului de “Justiţie”, înţeleasă ca proporţie echilibrată, armonioasă între conţinutul normei şi realitatea socială. În această situaţie se impune schimbarea legilor şi chiar a ordinii de drept existente pentru a se realiza imperativul Justiţiei.

Legea, ca act normativ, este generală, impersonală, iar egalitatea juridică pe care o presupune este formală, deoarece generalitatea legii este de natură categorială. Spre deosebire, egalitatea înţeleasă ca proporţie justă, aşa cum cere principiul justiţiei, presupune raportarea la situaţii concrete şi aprecieri juridice care să se realizeze după criterii riguros stabilite. Echitatea, înţeleasă ca proporţionalitate juridică, impune a se lua în consideraţie situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, raportul dintre mijloacele juridice folosite şi scopul legitim adecvat, completându-se astfel generalitatea normei juridice. Pentru Giorgio del Vecchio, norma de drept corespunde principiului justiţiei, numai dacă este adecvată diversităţii realităţii sociale, dar şi idealului de dreptate, ca valoare raţională. Acest raport adecvat este expresia proporţionalităţii ca principiu general al dreptului.

Mircea Djuvara analizează principiul justiţiei din perspectiva dreptului raţional inspirat de filozofia kantiană. Pentru reprezentanţii şcolii neokantiene a dreptului justiţia este transcedentală. Ea poate să fie, sau după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul ca sistem de norme juridice nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Profesorul Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicile justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor în esenţă; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei. Proporţionalitatea ar opera în primul rând prin calităţi între care se stabilesc raporturi. În al doilea rând ea ar opera prin ideea de echivalenţă.

Analizând raportul juridic şi prescripţiile aplicabile acestuia, autorul afirmă că idealul de justiţie presupune: „egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în acţiunile lor numai prin drepturi şi datorii”.57 Acesta este temeiul în raport de care există posibilitatea generalizării normative şi consacrarea egalităţii formale a legii fără nici o discriminare. Cu toate acestea, egalitatea ca principiu nu se poate obţine decât prin luarea în considerare a situaţiilor de fapt, a elementelor particulare şi a cazurilor individuale. Autorul subliniază că realizarea justiţiei face necesară ideea de proporţie în orice raport juridic, inclusiv în cel penal: „Ideea de proporţie procedează prin cantităţi între care se stabilesc raporturi”.58

Proporţionalitatea, ca factor de conţinut al principiului justiţiei şi echităţii, a evoluat în drept. Concepţia despre proporţionalitate, aplicabilă relaţiilor juridice, penale şi civile a evoluat şi a fost determinată de aspecte economice, sociale, geografice, de interese politice, dar şi de modul în care oamenii îşi reprezentau proporţionalitatea în relaţiile juridice. Autorul arată că există un progres al ideii de proporţionalitate în relaţiile juridice, constând în a realiza cât mai mult echivalenţa în orice raport juridic. Existenţa unor disproporţii între prestaţiile la care subiectele de drept sunt obligate este contrară principiului justiţiei. Proporţionalitatea presupune echitatea, care înseamnă „aprecierea justă”, din punct de vedere juridic, a fiecărui caz individual.

Este interesant că autorul nu opune proporţionalitatea generalităţii normei juridice, ci dimpotrivă, o consideră ca un element de conţinut, prin care, faptul concret, cazul individual, pot fi ridicate la generalitatea specifică normei juridice. Respectarea principiului proporţionalităţii este o condiţie generală pentru ca o lege să fie „dreaptă”, sau altfel spus să se conformeze, principiului justiţiei şi al echităţii. În acest sens autorul afirmă: „De ce în aplicarea justiţiei aflăm ideea de proporţie? Sancţiunea, totdeauna trebuie să fie proporţională cu vina. Dacă ideea de proporţie, nu ar fi o ideea raţională, această aserţiune nu ar avea nici un sens. Ideea de proporţie procedează prin cantităţi, între care se stabilesc raporturi. Aprecierea raţională tinde, totdeauna, spre cantităţi prin care se stabilesc raporturi. Ştiinţa, de asemenea, are ca obiect de a stabili raporturi cantitative; se ştie că ştiinţa contemporană, în orice ramură, se socoteşte cu atât mai înaintată cu cât eliminând elementele subiective ale cunoştinţelor experimentale, le reduce la simple cantităţi şi ajunge astfel să se maturizeze”.59Este evident că pentru Mircea Djuvara, proporţionalitatea este un principiu al dreptului raţional, care evocă ideea de dreptate şi de justiţie. În dorinţa de a oferi rigoare şi precizie aplicării normei juridice, autorul concepe proporţionalitatea mai mult, matematic, ca raport cantitativ, între două mărimi sau valori.

Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al şcolii neokantiene a dreptului, consideră că spiritul este acela care conduce activitatea omenească. Nevoia de normalitate şi de necontradicţie se realizează în viaţa socială „prin organizarea dreptului, a normei şi a sancţiunii”.60 În opinia autorului, constrângerea şi sociabilitatea sunt cele două elemente, care pot defini dreptul şi ambele aparţin raţionalităţii. Dreptul este „un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate”.61 Normativitatea semnifică faptul că, în toate acţiunile sale, omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi trebuie să respecte riguros anumite limite. Autorul nu se referă la proporţionalitate ca principiu, dar aşa cum am remarcat şi în alte situaţii, proporţionalitatea, chiar dacă nu este formulată explicit este regăsită implicit în ideea raţionalităţii care semnifică o anumită ordonare armonioasă a elementelor constitutive ale societăţii şi respectarea limitelor impuse de norme în scopul realizării ordinii sociale, în final al justiţiei. Juristul francez François Geny arăta că regula de drept este călăuzită de idealul de just şi că aceasta dincolo de includerea perceptelor elementare, de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da fiecăruia ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale în vederea asigurării ordinii esenţiale menţinerii progresului societăţii umane.62

Paul Roubier remarca faptul că regula de drept pozitiv ce aspiră să guverneze societăţile umane este necesar să fie conformă cu un cert ideal de justiţie, altfel ea nu va fi nici respectabilă, nici respectată, dacă respinge acest ideal. Autorul propune printre valorile care ghidează dreptul “justiţia ca valoare esenţială a bunei ordini a raporturilor umane cu calităţile sale proprii de egalitate şi proporţionalitate”63

Pentru Rudolf Stammler dreptul este justificat în măsura în care scopurile urmărite de el sunt juste. “Dreptul just” trebuie să fie întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. “Temeiul justeţei unui sistem juridic trebuie căutat în legea fundamentală a voinţei. Noi deducem posibilitatea ca o voinţă juridică să fie justă exclusiv din conceptul cel mai înalt de voinţă liberă… Justiţia va fi deci armonizarea tuturor voinţelor sociale.”64 Armonia de care vorbeşte Stammler este în opinia noastră expresia proporţionalităţii ca valoare şi principiu al dreptului.

Autorul belgian Chaim Perelman identifică şase moduri de înţelegere a noţiunii de justiţie, care au ca element conceptual comun egalitatea, dar care trebuie să fie adecvată diversităţii sociale. Funcţia esenţială a legii este aceea de a stabili categoriile aplicabile societăţii. Între membrii societăţii trebuie să existe egalitate după criterii diverse: munca, rangul, nevoile etc.65

În literatura juridică română contemporană există caracterizări ale principiilor echităţii şi justiţiei care implică proporţionalitatea. Astfel, pentru Radu Motica şi Gheorghe Mihai “principiul echităţii presupune cumpătarea în prescrierea de drepturi şi obligaţii de către legiuitor, în procesul elaborării normelor juridice… Acest principiu şi echitatea în primul rând au apărut pentru că experienţa a demonstrat că între oameni nu există egalitate perfectă, absolută, acest lucru trebuind să fie astfel acoperit.”66 Proporţionalitatea este receptată de doctrina juridică, ca o formă de exprimare a principiului justiţiei şi al dreptăţii prin ideea de relaţie echivalentă, echilibrată, armonioasă între două sau mai multe valori sau cantităţi.Aceasta este semnificaţia generală a principiului proporţionalităţii, regăsită explicit sau implicit, în operele unor autori sau şcoli juridice.

Se pune problema dacă înţelegerea proporţionalităţii, prin raportarea la principiile generale ale dreptului, în concret, ideea de dreptate, justiţie şi echitate are relevanţă pentru dreptul contemporan şi în special pentru dreptul constituţional. Considerăm că răspunsul este afirmativ, pentru următoarele considerente:

Dreptul nu poate fi redus la o dimensiune pozitivistă sau normativistă, care, trebuie să recunoaştem domină realitatea juridică contemporană. Nu tot dreptul este exprimat de norme. De aceea raportarea la principii, inclusiv la principiul proporţionalităţii, este de natură să confere conţinut valoric reglementărilor normative. Mai mult, aplicarea normelor juridice la diversitatea cazurilor individuale nu poate să ignore ideea de justiţie, de echitate, în sensul că aplicarea normei trebuie să fie adecvată situaţiei concrete, ceea ce înseamnă respectarea principiului proporţionalităţii.

Din perspectiva ideii de justiţie, principiul proporţionalităţii este important şi pentru dreptul constituţional. Constituţia este “aşezământul politic şi juridic al unui stat”.67 “Mai mult – afirma Ioan Muraru – o constituţie este viabilă şi eficientă dacă realizează echilibrul între cetăţeni (societate) şi autorităţile publice (stat) pe de o parte, apoi între autorităţile publice şi desigur chiar între cetăţeni. Important este de asemenea ca reglementările constituţionale să realizeze ca autorităţile publice să fie în serviciul cetăţenilor, asigurîndu-se protecţia individului contra atacurilor arbitrare ale statutului impotriva libertăţii sale.”68 Ea nu se mărgineşte să reglementeze numai modul de exercitare a puterii. În aceeaşi măsură reglementează şi principiile care guvernează societatea. Astfel, art.1 alin.(3) din Constituţia României, consacră dreptatea, ca valoare supremă a statului şi societăţii. Termenul de „dreptate” este echivalent cu principiul justiţiei şi implică proporţionalitatea. Aristotel afirma că: „dreptatea este un termen median”,69 cea ce explică de ce principiul justiţiei are un rol reglator în aplicarea dreptului.

Preluând această idee, în doctrina contemporană s-a afirmat că: „scopul reglementărilor pozitive trebuie să fie justiţia astfel că toate celelalte principii care funcţionează la nivelul societăţii trebuie să fie subordonate acestui ideal de liant al tuturor celorlalte principii şi în acelaşi timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv, pentru că asigură coeziunea socială şi unul negativ, pentru că veghează ca nici unul din celelalte principii să nu devină preponderent”.70

 

3. Principiul proporţionalităţii în doctrina liberală

Sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul secolului al XIX – lea au marcat accentuarea preocupărilor, atât în planul doctrinei juridice, cât şi în elaborarea unor declaraţii politice, sau acte cu valoare normativă, care să consacre şi să garanteze drepturile omului.Această orientare teoretică şi normativă a continuat tradiţiile raţionaliste anterioare şi a însemnat în acelaşi timp o accentuare a analizei privind limitele puterii statale şi drepturile inalienabile ale omului.

Întrebarea fundamentală, care apare în doctrina juridică a acestei perioade este: cum poate fi omul o fiinţă liberă, căreia îi sunt recunoscute drepturile şi libertăţile fundamentale şi în acelaşi timp să trăiască într-o societate organizată? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care este considerat dreptul şi implicit conţinutul principiilor fundamentale ale acestuia. Rezolvarea acestei probleme a însemnat şi înseamnă o evoluţie a doctrinei juridice, orientată tot mai mult spre concilierea dreptului, ca instrument de afirmare a fiinţei umane prin libertăţile care trebuie recunoscute şi garantate de lege.

În doctrina juridică din perioada amintită omul nu este numai un cetăţean, un subiect de drept integrat pasiv raporturilor sociale, dominate de puterea statală, ci este o persoană, care are drepturi şi libertăţi esenţiale pentru existenţa lui, inalienabile, pe care le poate opune puterii statale. Dreptul este înţeles tot mai mult ca fiind „coexistenţa libertăţilor” şi nu numai un sistem de norme pozitive aplicate prin autoritatea discreţionară a statului. În acest context, proporţionalitatea este întâlnită în doctrina juridică atât pentru a caracteriza principiul justiţiei, cât şi pentru a explica raporturile sociale, din ce în ce mai complexe, care impun recunoaşterea libertăţilor individuale în contextul libertăţilor tuturor, dar şi pentru a determina limitele puterii statale în raport cu drepturile fundamentale recunoscute omului. Proporţionalitatea este înţeleasă tot mai mult ca o garanţie a respectării drepturilor fundamentale şi un criteriu de apreciere a legitimităţii restrângerii acestora de către autoritatea statală.

În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se înscrie principiul conform căruia oamenii ”se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Libertatea înseamnă a putea face tot ce nu lezează pe altul”. Documentele cu valoare constituţională din perioada respectivă, evocă ideea potrivit căreia, dacă omul se naşte cu câteva drepturi inalienabile, de care nimeni nu-l poate despărţi, înseamnă că nici puterea de stat nu este nelimitată. Există deci, un raport echitabil, proporţional, pe de o parte, între libertăţile recunoscute, fiecărui individ, iar pe de altă parte între libertăţile individului şi puterea statală.

Doctrina şi constituţiile au consacrat principiul egalităţii. Eliminarea privilegiilor şi a discriminărilor este o condiţie pentru orice stat democratic. Principiul egalităţii are însă o dimensiune formală, abstractă: egalitatea în faţa legii sau egalitatea de şanse. Puţine concepţii juridice au susţinut şi egalitatea materială. Consacrarea principiului egalităţii de către doctrina liberală în drept nu a însemnat ignorarea diferenţelor dintre situaţiile sociale sau dintre participanţii la viaţa socială. Dreptul aplicat relaţiilor sociale trebuie să ţină cont de aceste diferenţe, nu trebuie să fie un simplu factor uniformizant, în baza caracterului abstract şi general al normei juridice. Reglementarea normativă diferită a situaţiilor diferite reprezintă o aplicare a principiului proporţionalităţii.

Cu toate că drepturile fundamentale ale omului sunt inerente fiinţei umane şi esenţiale pentru dezvoltarea sa, doctrina juridică liberală susţine că nu există egalitate între interesul privat şi interesul public, ci numai un just echilibru, adică un raport de proporţionalitate, deoarece cele două realităţi sociale şi juridice au totuşi o natură diferită. Prin urmare, doctrina liberală în domeniul dreptului a condus la afirmarea individualităţii umane, constituită ca o contrapondere la etatism. Doctrina liberală în drept se fundamentează pe afirmarea drepturilor omului, dar nu susţine desfiinţarea oricărei autorităţi, ci o societate în care puterea statului să fie limitată, numai la elaborarea şi aplicarea legii, între stat şi indivizi existând un raport echilibrat, proporţional.

Un reprezentant important al doctrinei liberale, John Stuart Mill, evoca proporţionalitatea ca relaţie între drepturile fundamentale ale indivizilor şi puterea statală sau astfel spus între libertate şi autoritate, două concepte care într-o primă analiză se exclud reciproc71. Autorul consideră că trebuia găsită o limită dincolo de care imixtiunea statului în sfera de independenţă a individului nu mai este legitimă. „A găsi această limită şi a o apăra împotriva oricărei încălcări este o condiţie indispensabilă pentru bunul mers al vieţii oamenilor, indispensabilă pentru protecţia împotriva despotismului politic”72. Ca urmare, trebuie să existe un echilibru între drepturile omului şi dreptul statului de a interveni în viaţa individuală. Acest echilibru înseamnă de fapt, o relaţie de proporţionalitate. Pentru ca intervenţia autorităţilor statale în viaţa individuală să fie justificată trebuie să existe un scop legitim: “unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea, unicul ţel în care puterea se poate exercita în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”73.Echilibrul de care vorbeşte autorul, este o aplicare a principiului proporţionalităţii şi impune existenţa unor limite pentru libertatea individuală, dincolo de care începe autoritatea statului. Prima limită a libertăţii individuale este aceea de a nu aduce atingere drepturilor altora. A doua restricţie constă în suportarea de către fiecare a sarcinilor impuse de existenţa societăţii. Această autolimitare a comportamentelor individuale exprimă proporţionalitatea, în relaţiile dintre membrii societăţii.

Remarcăm şi concepţia lui Alexis de Tocqueville despre democraţie ca formă de guvernământ. Principiul de bază al democraţiei, în concepţia autorului, este egalitatea condiţiilor. Tocqueville consideră că democraţia ideală se concretizează prin reciprocitatea egalităţii juridice şi libertăţii politice, aceasta din urmă semnificând posibilitatea şi dreptul tuturor de a participa la guvernare. Un pericol care apare în societatea democratică, spune autorul este „tirania majorităţii şi tendinţa centralizării puterii”74. Tirania majorităţii este rezultat al egalităţii şi independenţei fiecărui om în societate. Dacă fiecare are dreptate, disproporţia de a crede masa creşte, astfel că opinia majorităţii conduce lumea. Este o evidentă disproporţie între puterea statului şi libertatea indivizilor. Pentru a contracara acest risc trebuie asigurată libertatea politică a omului care are rolul de a limita puterea statului în raportul său cu indivizii şi în acelaşi timp, de a limita excesele individuale. În consecinţă se realizează un echilibru, adică un raport de proporţionalitate, între puterea de stat şi libertăţile individuale, iar de acest echilibru beneficiază în ultimă instanţă omul.

Un alt reprezentant al doctrinei liberale în drept, în a cărei concepţie se regăseşte principiul proporţionalităţii este John Rawls. Principalul său obiectiv este acela de a fundamenta teoretic o democraţie constituţională. Întreaga sa concepţie despre drept are la bază principiul dreptăţii75. Teoria dreptăţii, în care echitatea are un rol major, susţine consacrarea şi respectarea drepturilor omului, a principiului justei egalităţi de şanse şi a principiului diferenţei. În cadrul unei societăţi democratice, pluraliste, ideea de rezonabilitate are un rol major. Rezonabilul, în concepţia lui John Rawls este cel care adună la un loc situaţii diferite, şi care exprimă „toleranţa”, realizarea armoniei şi stabilităţii în cadrul societăţii pluraliste. Principiul „justei egalităţi de şanse, principiul diferenţei, echitatea şi rezonabilitatea”, sunt categorii care exprimă, în opinia noastră, proporţionalitatea în relaţiile sociale. Egalitatea democratică, în concepţia autorului nu exclude „diferenţele”, iar armonia socială se realizează prin relaţii echitabile, proporţionale, între participanţii la viaţa socială.

 

4. Teoria statului de drept şi principiul proporţionalităţii

Jacques Chevallier definea statul de drept ca fiind ,,tipul de regim politic, în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”76.Conceptul şi doctrina statului de drept au fost elaborate la sfârşitul secolului al XIX-lea de către doctrina juridică germană “Rechtstaat” apoi de doctrina franceză ,,Etat de droit”. În dreptul anglo-saxon se foloseşte expresia echivalentă „Rule of Low” care înseamnă „domnia legii”.Termenul “stat de drept” este traducerea literală a cuvântului “Rechtstaat”. El dobândeşte semnificaţia unui concept şi apoi a unei teoriii, pentru a limita absolutismul puterii etatice, mai exact prin subordonarea puterii executive faţă de lege. Aceasta se realizează în special prin asigurarea supremaţiei legii şi a respectului ei prin controlul judecătoresc al actelor autorităţilor administrative şi prin consacrarea şi efectivitatea responsabilităţii statutului. În timpul Republicii de la Weimar, statul de drept este invocat în contextul reclamării separaţiei puterilor, a legalităţii în admnistraţiei şi a independenţei judecătorilor.În concepţia fondatorilor teoriei statutului de drept, acesta este un stat în care puterea este subordonată dreptului, toate manifestările statate trebuind să fie legitimate şi limitate prin drept.

Abia după 1945 se înregistrează deplina recunoaştere a conceptului “stat de drept” postulat ca principiu structural al constituţiei şi al democraţiei şi ca esenţială garanţie a libertăţii şi egalităţii.

Concepţia că statul nu este scop în sine ci un mijloc pus în slujba indivizilor ca titulari ai unor drepturi ce decurg din însăşi demnitatea lor personală şi cărora nu li se poate aduce atingere în mod arbitrar de către autorităţile publice s-a impus şi a găsit materializarea în mai multe instrumente juridice internaţionale. Astfel, în Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, adoptat la 29 iunie 1990, s-a subliniat că statul de drept nu înseamnă doar o legalitate formală menită să asigure regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci şi o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantate de instituţii constituţionale, un cadru legal pentru expresia sa cea mai complexă.77

Referindu-se la teoria statului de drept, Paul Negulescu afirma: „Acesta este triumful legalităţii. În statele bazate pe legalitate raporturile sociale sunt organizate astfel încât să se prevadă conduita pe care individul trebuie să o aibă faţă de ceilalţi indivizi şi aceştia faţă de ei, precum şi aceea pe care ar trebui să o aibă şi el faţă de stat şi statul faţă de el. În asemenea condiţiuni arbitrariul este redus în raporturile sociale, omul capătă siguranţă şi poate munci fiind inevitabil că produsul muncii sale îi va fi respectat, el capătă încrederea necesară în posibilităţile pe care le are”78. George Alexianu sublinia că în teoria statului de drept, acţiunea statului nu mai este arbitrară fiind supusă legii. „Statul poate schimba oricând aceste legi, dar atâta vreme cât ele există trebuie să le respecte şi să se supună legii”.79În ceea ce priveşte fundamentarea teoretică a statului de drept, Gheorghe Boboş arată că, ”aşa cum susţine juristul german Jelinek, ea porneşte de la teoria autolimitării puterii de stat, potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetăţenilor, drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa iar în relaţiile externe, statul trebuie să suporte normele de drept internaţional”80. Tudor Drăganu defineşte statul de drept ca fiind „acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate”81.

Ideile esenţiale ale doctrinei statului de drept sunt: a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al constituţiei; b) moderarea exercitării puterii reclamă organizarea şi adoptarea funcţiilor organelor etatice şi un sistem normativ ierarhizat.Doctrina statului de drept pornind de la aceste teze, dezvoltă următoarele principii: subordonarea guvernanţilor faţă de lege, asociată cu posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie, în cazul manifestărilor arbitrare; stabilirea unui principiu de limitare obiectivă şi subiectivă a acţiunii statului prin drept; semnifică o concepţie cu privire la puteri care să concilieze libertatea şi autoritatea prin instituirea unor garanţii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale; un ansamblu de valori intrinseci dreptului, pe care acesta să se sprijine şi care să-i permită valorizarea lui ca instrument de acţiune faţă de arbitrariul etatic.82

Condiţiile statului de drept sunt: o nouă concepţie cu privire la geneza statului şi rolul acestuia în societatea civilă; valorizarea în condiţii adecvate a raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiei puterilor; instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii; instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului; ordinea juridică coerentă şi ierarhizată83. Pentru buna sa funcţionare şi realizarea principilor mai sus arătate, există mai multe sisteme de reglare ale statului de drept: controlul politic care se realizează de către parlament prin mijloace instituţionale variate de intensitate şi cu rezultate diferite; controlul administrativ înfăptuit în interiorul organelor administrative la iniţiativa acestora sau la iniţiativa cetăţenilor; controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative; controlul constituţionalităţii legilor, procedura de conciliere realizată prin instituţia ombudsman-ului; accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie84.

Statul de drept nu este numai o doctrină filozofică sau constituţională. În “Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga” din 1990, s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, ci trebuie conceput “ca unic sistem de guvernământ al naţiunilor semnatare”. Conform doctrinei şi reglementărilor normative, statul apare nu numai ca un instrument de promovare şi de organizare a securităţii colective, dar şi ca un garant al drepturilor fundamentale ale omului. Accentul este pus pe protecţia individului în faţa puterii, pe evitarea abuzului de putere din partea autorităţilor statale. Această doctrină înseamnă “redescoperirea dreptului ca un mijloc de refacere a liantului social şi ca un mijloc de limitare a supremaţiei etatice.85

Nu ne propunem să analizăm în detaliu doctrina statului de drept, dar din definiţiile şi trăsăturile enumerate, rezultă că elementul comun şi esenţial îl reprezintă concepţia cu privire la putere, bazată pe ideea limitării puterii statale prin drept.

Odată creat statul, el trebuie să intervină în reglarea fenomenelor sociale. Această intervenţie trebuie bine justificată, trebuie să corespundă unui scop legitim, să se facă numai în măsura necesităţii şi prin mijloace adecvate susceptibile de control. Existenţa statului şi manifestarea lui implică un “statut al puterii” care să-i creeze limite, să o împiedice să devină discreţionară. Puterea statală este instituţionalizată prin drept, dar dreptul trebuie să-i legitimeze exerciţiul, în primul rând prin constituţie.86 “Statul de drept – spunea J. Chevallier – este indisociabil legat de reprezentarea unui stat minimal, respectuos faţă de autonomia socialului şi care nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime”.87 Acelaşi autor afirmă că la baza doctrinei statului de drept se află ideea fundamentală de limitare a puterii prin triplu joc: 1) al protecţiei libertăţilor individuale; 2) al supunerii puterii faţă de naţiune; 3) încredinţarea unui domeniu restrâns de competenţă pentru stat. Structurarea ordinii juridice nu este decât un mijloc de a asigura şi de a garanta această limitare prin mecanismele de creare a dreptului. Astfel, statul de drept acoperă: a) o concepţie a libertăţilor publice; b) o concepţie despre democraţie; c) o concepţie despre rolul statului, care constituie fundamentul subiacent de bază al ordinii juridice.88

Aplicarea principiilor statului de drept a pus problema găsirii unui criteriu de apreciere asupra măsurilor dispuse de autoritatea statală, în situaţia în care acestea sunt luate în limitele competenţei stabilite de lege. Astfel, pentru a nu fi arbitrară şi discreţionară, măsura dispusă de o autoritate statală trebuie să fie conformă cu legea, dar şi adecvată pentru scopul legitim propus. Relaţia dintre mijloc şi scop este în doctrina statului de drept, dar şi în jurisprundenţă, unul dintre aspectele particulare ale principiului proporţionalităţii.

Statul de drept se bazează şi pe ideea de armonie, echilibru între elementele sale constitutive. Această relaţie echilibrată “este un alt aspect al principiului proporţionalităţii, de fapt o dimensiune a principiului general al echităţii şi justiţiei. Astfel, analiza drepturilor fundamentale sau perpetuarea şi conservarea vieţii umane, prin prisma modului de gândire a dreptului natural, va scoate la iveală principiul proporţionalităţii. Între individual şi general, între public şi privat, trebuie să existe o justă măsură, un echilibru, deoarece “individualul exacerbat poartă în sine pecetea absolutismului şi totalitarismului”89, după cum şi puterea statului exagerată şi disproporţionată în raport cu drepturile fundamentale ale omului conduce la aceeaşi finalitate: abuzul de putere şi de drept. În concepţia clasică a dreptului natural, preluată de doctrina statului de drept, dreptul nu era decât “justă măsură”, adică proporţionalitate.

Principiului proporţionalităţii reprezintă în doctrina statului de drept introducerea unui noi concept, şi anume legitimitatea. Dreptul care limitează puterea statului nu este doar “dreptul putere“, în sensul de “putere legislativă”, adică de a crea norme juridice ca exprimare a voinţei corpului legislativ, şi nici “de drepturi subiective”, în sensul de drepturi ale omului, ca puteri ale individului de a pretinde ceva, chiar statului, numai dacă aceste drepturi sunt recunoscute de dreptul obiectiv, ca norme juridice edictate de legiuitor, ci dreptul trebuie înţeles, pe lângă aceste două sensuri, care sunt reale, şi prin criteriului dreptului ca “justă măsură”, în sensul de a se da fiecăruia ce i se cuvine, cum spunea Aristotel. Legitimitatea, concepută ca raport adecvat şi justă măsură este expresia principiului proporţionalităţii.90

Principiul proporţionalităţii, în cele două forme ale sale ca justă măsură sau raport echilibrat între mărimi şi calităţi diferite şi raport adecvat între măsurile autorităţilor statale, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, este evocat explicit sau rezultă implicit în doctrina statului de drept. Heinzz Mohnhaupt consideră principiul proporţionalităţii, alături de alte definiţii de valoare concretă, cum ar fi: demnitatea omului, libertatea şi egalitatea juridică, separarea şi controlul puterilor, supunerea tuturor acţiunilor statului, legii şi dreptului, protecţia tribunalelor, despăgubiri pentru acţiuni ale statului contrare legii, ca fiind aspecte importante ale statului de drept.91 Autorul invocă principiul proporţionalităţii în analiza pe care o face raportului dintre interesul public (principiul securităţii sociale) şi garantarea dreptului de proprietate. Astfel, repartiţia proprietăţii reprezintă antinomii evidente în statul de drept, care nu sunt uşor de armonizat. Problema constă în faptul că principiul securităţii sociale poate fi pus în situaţia de a aduce atingere principiului garantării proprietăţii, conţinut în noţiunea de stat de drept, prin intermediul redistribuirilor de către dreptul fiscal. În acest fel, noţiunea de stat de drept ar putea fi golită de sensul său real. Aici, spune autorul, revine problema esenţială a dreptului natural clasic, al cărui principiu de bază este “principiul justei măsuri” sau în versiune modernă principiul proporţionalităţii.92 La fel se pune problema pentru relaţia dintre securitatea socială şi garantarea libertăţii, conţinută în noţiunea de stat de drept. Frontierele între intervenţia statului şi garanţiile drepturilor fundamentale furnizate de statul de drept vor trebui fixate în fiecare caz în parte, folosind criteriul proporţionalităţii.93

Una dintre problemele importante ale doctrinei statului de drept, în limitele modelului german, se referă la interpretarea Constituţiei de către Curtea Constituţională Federală. S-a pus problema dacă legea fundamentală este o normă care trebuie interpretată şi aplicată conform aceloraşi metode ca şi legea obişnuită sau ar trebui să fie interpretată conform unor tehnici specifice.94 O constatare importantă este aceea că se face distincţie între lege şi drept, chiar în textul Constituţiei. Astfel, potrivit art.20, alin.3 din Legea fundamentală germană, “Puterea legislativă este legată de ordinea constituţională, puterile executivă şi judiciară sunt legate şi obligate prin lege şi drept ”. Curtea Constituţională Federală Germană, printr-o decizie pronunţată la 23 octombrie 1951, a statuat: “Curtea Constituţională Fedarală recunoaşte existenţa unui drept suprapozitiv care se impune chiar constituantului şi este competentă ca atare să aprecieze conformitatea unei reguli sau norme legale cu acest drept”.95 Ulterior, instanţa constituţională a apreciat că prin “drept suprapozitiv” înţelege principiile juridice fundamentale. Analizând jurisprudenţa instanţei constituţionale, Michel Fromont constată că aceasta practică o interpretare foarte constructivă a legii fundamentale. Judecătorul constituţional efectuează mai degrabă o “concretizare” a regulii constituţionale decât o interpretare în sensul obişnuit al termenului. Prin distincţia dintre interpretarea legilor şi concretizarea acestora, instanţa constituţională se apropie de problematica principiilor juridice fundamentale, printre care şi principiul proporţionalităţii.96În raport cu aceste premise, Curtea Constituţională a elaborat marile principii de interpretare a Constituţiei: 1) unitatea Constituţiei; 2) caracterul evolutiv al Legii fundamentale şi 3) legarea regulilor nescrise de un principiu general afirmat de către Legea fundamentală. Astfel, din principiul statului de drept, ce rezultă din art.20 şi 28 din Constituţie, Curtea a decis o serie întreagă de reguli nescrise, printre care şi principiul proporţionalităţii, care impune în acelaşi timp, ca legea să fie adecvată situaţiei de fapt şi scopului pentru care a fost adoptată.97

Concepţia despre democraţie a statului de drept se bazează pe principiul proporţionalităţii. Democraţia nu mai este înţeleasă doar ca o regulă sau principiu al voinţei majortiăţii, ci este văzută mai ales, ca o tehnică sau modalitate de organizare a puterii de aşa manieră încât cel care deţine puterea să nu o poată folosi în interes personal şi de grup. Această nouă viziune a democraţiei are la bază principii fundamentale ale statului de drept : principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a pluralismului politic şi principiul proporţionalităţii. Conform acestui din urmă principiu, competenţele autorităţilor statului trebuiesc astfel repartizate încât să se asigure atât buna funcţionare a lor, iar pe de altă parte să se evite concentrarea de putere la o singură categorie de organe ale statului. Totodată, principiul proporţionalităţii este esenţial pentru democraţia parlamentară. Structurile organizatorice ale parlamentului, dar şi procedurile parlamentare, trebuie să dea posibilitatea opoziţiei să se exprime, iar majorităţii să decidă.98

Rolul statului este un alt domeniu de aplicare a principiului proporţionalităţii. Statul nu le poate face pe toate şi nici nu este bine să le facă. Există limite obiective ale activităţii statale, care rezultă din natura lucrurilor. Criteriul cel mai important pentru a determina aceste limite este principiul proporţionalităţii. În acest sens, J.J. Chevallier, afirmă că activităţile sociale trebuie să scape, în măsura posibilului, de sub influenţa statului care trebuie să-şi reducă intervenţiile sale la strictul necesar, ceea ce înseamnă caracterul adecvat (proporţional) al măsurilor adoptate de stat la scopul urmărit, respectiv menţinerea ordinii publice şi asigurarea respectării legii. Totodată este bine ca piaţa şi iniţiativa să fie difuze, răspândindu-se în întregul corp social, decât să fie concentrate într-un singur organ care dispune de o putere exorbitantă. Echilibrul sistemului social este cu atât mai bine asigurat cu cât rezultă mai mult din jocul liber al legilor naturale de funcţionare şi nu ale unei reglementări statale care riscă să le falsifice şi să le denatureze.99

Aceste idei sunt prezente şi în doctrina constituţională română antebelică şi interbelică, referitoare la rolul statului.Principiul proporţionalităţii, deşi nu este expres invocat, rezultă din formulările doctrinare. Astfel, referirile la  echitate şi justiţie, la raporturile dintre stat şi cetăţeni la limitele puterii în raport cu exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi la limitarea exerciţiului libertăţilor cetăţeneşti, evocă ideea de proporţionalitate. C.G.Dissescu, analizând suveranitatea, o considera ca fiind limitată. Mijloacele de acţiune ale statului nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public. De asemenea, autoritatea statală nu poate desfiinţa drepturile fundamentale, iar dacă o face devine injustă.100 Limitarea puterii statale în raport cu drepturile fundamentale este expresia unei relaţii echilibrate între exercitarea suveranităţii şi scopul acesteia, interesul public. “Suveranitatea e limitată. Suveranitatea nu e scop, ci mijlocul de a procura fericirea, adică conservarea şi progresul societăţii. Ori mijloacele, prin natura şi esenţa lor sunt limitate. Suveranitatea mai este limitată şi pentru motivul că ea nu poate depăşi cadrul intereselor sociale, cadru pe care-l ceruse necesitatea conservării şi progresului social. Dacă suveranitatea îşi depăşeşte limitele, atunci devine injustă şi apăsătoare. Într-un asemenea caz apare dreptul de rezistenţă care poate merge până la revoluţie. Dacă puterea suverană suprimă dreptul de a cugeta liber, de a comunica ideile în scris sau prin grai, dacă impune credinţe religioase celor ce nu le împărtăşesc de bună voie, în asemenea cazuri puterea suverană nu îşi mai are raţiunea de a fi.”101

George Alexianu evocă principiul proporţionalităţii, deşi nu foloseşte în mod explicit acest concept. Referindu-se la rolul statului în societatea contemporană, autorul arată că aceasta trebuie să asigure ordinea socială şi să garanteze libertăţile individuale. Puterea sa trebuie să fie limitată în raport cu exercitarea libertăţilor individuale. Autorităţile statale pot restrânge libertăţile individuiale numai dacă această măsură este absolut necesară pentru conservarea societăţii. Statul este numai un mijloc pentru garantarea libertăţilor individuale. Limitarea puterii statului, faptul că acţiunile statului nu trebuie să depăşească scopul exercitării lor, precum şi existenţa “necesităţii” care să justifice ingerinţa statului în exercitarea libertăţilor fundamentale implică principiul proporţionalităţii.102 “Statul are datoria să asigure ordinea socială fără de care nu este posibilă viaţa societăţii. Asigurând ordinea socială, asigură şi garantează viaţa individuală, căci individul nu poate trăi decât în societate. El trebuie să ceară libertăţii individuale numai acele sacrificii care sunt absolut necesare pentru coexistenţa oamenilor în societate. Statul este deci un mijloc pentru a asigura viaţa individuală… Strictul necesar la care este limitată intervenţia lui e dictat de ştiinţa politică.”103

Este interesantă ideea istoricului român Nicolae Iorga care, analizând libertăţile individuale aşa cum au existat în diferite forme de organizare socială, consideră că esenţa libertăţii înseamnă, “dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni”, astfel încât faţă de starea lor ideală, valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicului şi în sfera gândirii, nici o societate istorică nu se înfăţişează cu “proporţia de aur” a libertăţii, căci într-una avem o oarecare libertate a muncii dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau invers. Iar ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Pornind în căutarea “numărului de aur” în care se îmbină optim libertăţile omului, Nicolae Iorga va descoperi de fiecare dată câte o expresie, “degradată” a acestuia, ca urmare a cadrului istoric care îşi revarsă constrângerile peste proporţia libertăţii obligând-o să capete o configuraţie istorică neconfundabilă şi totodată netranspozabilă de la o societate la alta.104

Implicarea statului în societatea civilă, posibilitatea limitării exerciţiului unor drepturi cetăţeneşti în situaţii excepţionale, a dus la afirmarea în doctrina statului de drept a principiului responsabilităţii autorităţilor statului. Teoria responsabilităţii statului este astăzi unanim admisă. Contenciosul administrativ şi cel constituţional pot fi considerate cele mai semnificiative contribuţii la articularea teoriei responsabilităţii statului şi unele dintre cele mai expresive dimensiuni ale statului de drept.105În acest context, principiul proporţionalităţii este considerat de doctrină şi de jurisprudenţă drept un criteriu important pe care autorităţile administrative trebuie să-l respecte deoarece măsurile dispuse de acestea trebuie să fie nu numai legale, dar şi opotune. Desigur, oportunitatea nu este separată rigid de condiţia legalităţii actelor administrative. De aceea, proporţionalitatea, este nu numai o condiţie de oportunitate dar şi de legalitate, pentru actele administraţiei publice106. “Dacă avem însă în vedere, corelaţia proporţionalitate – legalitate şi oportunitate, se reţine că, punerea în aplicare a proporţionalităţii presupune mai întâi, adaptarea mijloacelor la finalitate, ceea ce reprezintă un aspect esenţial al deciziei, şi deci o chestiune de oportunitate”107. Totodată, proporţionalitatea este unul din criteriile care limitează puterea discreţionară a executivului108.

Principiul proporţionalităţii impune stabilirea unui raport echilibrat între mijloacele folosite de administraţie şi scopul legitim urmărit. Mijloacele statale folosite trebuie să fie necesare şi adecvate cu scopul ce urmează a fi realizat. Este necesar stabilirea unui raport echilibrat între o situaţie concretă, scopul acţiunii şi decizia administrativă. Ansamblului situaţie – decizie – finalitate i se aplică principiul proporţionalităţii ca şi criteriu de apreciere a măsurilor adoptate. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea limitelor libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice, respectiv un exces de putere. În doctrina statului de drept şi nu numai, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal aplicabil organizării statale, raporturilor complexe dintre “public şi privat“, dar şi criteriu de limitare a puterii statale şi de garantare a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

 

5. Concluzii

Un argument pentru care filosofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar şi pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiţiei constă în existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie,cum este şi principiul proporţionalităţii

Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze. În acest sens filosoful român Mircea Djiuvara afirma: „Toată ştiinţa dreptului nu constă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai acele principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta, întreaga legislaţie devine de o mare exactitate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi”.

Principiile dreptului prin natura, generalitatea şi profunzimea lor sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filosofia dreptului. Numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic, deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate, tot în sfera filosofiei dreptului.

Pentru opera de realizare a dreptului principiul proporţionalităţii este principalul criteriu care face distincţia dintre puterea discreţionară admisibilă exercitată în marja de apreciere recunoscută de lege autorităţilor publice, iar pe de altă parte, excesul de putere, ce există în situaţia în care măsurile dispuse de autorităţile statului depăşesc marja de apreciere şi ceea ce este necesar pentru atingerea unui obiectiv legitim. Principiul proporţionalităţii impune adecvarea măsurii dispuse ( care poate fi şi o normă juridică) la situaţia de fapt şi la scopul legitim urmărit. În acest fel, proporţionalitatea exprimă ideea de legitimitate care include sfera conceptului de legalitate (corespondenţa formală la o normă juridică).

Aplicarea principiului proporţionalităţii are ca rezultat concretizarea normei juridice, a cărei legitimitate este dată de justa aplicare la fiecare caz sau situaţie particulară. Totodată, prin acest principiu individualul nu este subsumat generalului,acesta din urmă exprimat de norma juridică, ci are propria sa legitimitate, care impune un alt raport decât cel logico-formal, care conferă existenţă şi necesitate numai generalului. Prin urmare, principiul proporţionalităţii utilizat în accepţiunile sale filosofice impune justa adecvare a normei de drept (a generalului) la individualul care în esenţă este omul în toate determinaţiile sale existenţiale. Astfel, norma juridică este nu numai „legală” dar şi legitimă.

O astfel de abordare şi înţelegere a dreptului este superioară ideii lui Goethe, pentru care „totalitatea oamenilor înseamnă omul”. Dreptul, în accepţiunea sa modernă, prin ideile de: just, proporţionalitate şi legitimitate revelează o altă idee: în fiecare om trebuie să se regăsească totalitatea valorică a omenirii. În acest fel ştiinţa dreptului este una a concretului şi a vieţii, fără ca prin această dimensiune să devină mai puţin necesară şi logică, ci nu una a abstractului ,cum obţinea Descartes prin a sa „ştiinţă a proporţiilor”.

Prin dimensiunea sa concretă ,dar nu empirică ,proporţionalitatea este un concept a cărei sferă nu poate fi stabilită printr-o definiţie logico-formală. Principiul proporţionalităţii, la fel ca şi alte categorii juridice, precum : spirit de toleranţă şi respect reciproc, demnitate, principiile statului de drept, interes general, ordine publică, etc. face parte din categoria conceptelor deschise ce nu pot fi definite, ci numai definibile. Există un proces continuu prin care conotaţia şi denotaţia unor astfel de categorii juridice se întregeşte, prin interconexiunea dintre elaborările şi formulările filosofiei dreptului, iar pe de altă parte interpretările şi soluţiile conferite de jurisprudenţă.

Realitatea juridică a zilelor noastre luminate de normativism, pozitivism şi pragmatism pare să acrediteze celebrele cuvinte ale lui Newton: „Fizică, teme-te de metafizică”, ceea ce, transpus în sfera juridicului, înseamnă indiferenţă şi chiar refuzul tacit sau expres manifestat al ştiinţei pozitive a dreptului dar şi a jurisprudenţei faţă de filosofia dreptului. În acest context este legitimă întrebarea, în ce măsură metafizica dreptului este posibilă şi mai ales necesară. O astfel de problemă este actuală şi trebuie analizată în contextul social politic şi cultural contemporan, cu deosebire prin raportare la diferitele discipline juridice dar şi la actul de judecată prin care instanţele „ spun dreptul”.

În esenţă, dezlegarea acestei probleme trebuie căutată mai întâi în criticismul kantian. Marele filosof de la Konigsberg demonstrează că realitatea metafizicii nu se dezvăluie raţiunii teoretice, ci numai cunoştinţei practice sau credinţei fondate pe morală, datorie, pe libertatea voinţei. Trebuie reţinut că raţiunea umană e facultatea supremă a unei îndoite legiuiri: legiuirea naturală (raţiunea teoretică) şi legiuirea morală (raţiunea practică). Prin cea dintâi raţiunea impune naturii legi; prin cea de-a doua raţiunea îşi prescrie sieşi o lege şi ca atare este autonomă sau liberă. Precum necesitatea este principiul ce unifică fenomenele naturii, tot aşa libertatea este principiul unificator al actelor umane. Prin urmare, valorile fundamentale ale dreptului, multe exprimate explicit în categorii, concepte şi norme juridice, altele deduse pe cale de interpretare, precum : libertatea, dreptatea, adevărul, binele, echitatea şi chiar ideea fundamentală de „justiţie”, nu pot fi explicate, înţelese şi aplicate decât în elaborări specifice unei filosofii a dreptului. Iată de ce pozitivismul şi normativismul juridic îşi au temeiul şi legitimitatea nu în propriile construcţii, ci în conceptele valorice transcedentale realităţii empirice a juridicului şi care formează obiectul de elaborare, analiză şi explicitare pentru metafizica dreptului. Raţiunea practică de care vorbea Kant, înţeleasă din perspectiva pragmatismului contemporan, semnifică transpunerea valorilor fundamentale, transcedentale ale dreptului în norma juridică şi actul de justiţie.

Cuvintele lui Schleiermacher sunt valabile şi astăzi, inclusiv pentru orice actor din sfera dreptului: „Orice om de ştiinţă trebuie să filosofeze pentru a nu rămâne numai un punct de trecere al unei tradiţiuni ce se transmite prin el, un colecţionar de material, căci fie ce reprezentare în care nu se văd nici principii nici legături, nu este decât un material”.

1 Amintim în acest sens, art.29, alin.2 şi 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.4 şi 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; art.5, alin.1, art.12,alin.3, art.18, art.19 alin.3 şi art.12 alin.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art.4 din Convenţia – Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; art.G Partea a-V-a din Carta Socială Europeană- revizuită; art.8, 9,10,11 şi 18 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau art.B13 din Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană.

2 De exemplu, art.20,pct.4; art.31 şi art.55 din Constituţia Spaniei; art.11,13.14,18,19 şi 20 din Constituţia Germaniei sau dispoziţiile art.13,14,15,44 şi 53 din Constituţia Italiei.

3 Dana Apostol Tofan , Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pg.48. A se vedea în acelaşi sens şi J.Ziller, Le principe de proportionnalité, în L’Actualite juridique Droit administratif, din 20 iunie 1996, nr. special, pg.185

4 Pentru dezvoltare a se vedea Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg.87-88 şi Dana Apostol Tofan op.cit., pg.49.

5 A se vedea în acest sens Dana Apostol Tofan, op.cit. pg.46-50; Iulian Teodoroiu, Simona Maya Teodoroiu, Legalitatea oportunităţii şi principiul constituţional al proporţionalităţii în: Dreptul nr.7/1996, pg.39-42.

6 Dispoziţiile art.72 din Codul penal se referă la proporţionalitate ca un criteriu general de individualizare judiciară a pedepselor sau dispoziţiile art.44, alin.3 din Codul penal consideră proporţionalitatea o condiţie a legitimei apărări

7 Desfiinţarea unui contract pentru vădita disproporţie a prestaţiilor (leziunea).

8 Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994, decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999; decizia nr.161/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999

9 Decizia nr.71/1996, publicată în M.Of. nr.13/1996

10 Dana Apostol Tofan, op.cit.pg.47

11 M.Guibal, De la proportionnalité, în L’Actualite juridique Droit administratif, nr.5/1978, pg.477-479.

12 Dana Apostol Tofan, op.cit. pg.50

13 Ion Deleanu, op.cit., vol.II, pg.123

14 Menţionăm câţiva dintre autorii care în perioada contemporană au făcut referiri la acest principiu: Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007; Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008; Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori), Constituţia României, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008; Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008; G. Braibant, Le principe de proportionnalité în Mélancez Waline, L.G.D.J., Paris, 1974; M. Guibal, De la proportionnalité, în L’Actualité juridique, Nr.5, 1978; J. Ziller, Le principe de proportionnalité, în L’Actualité juridique-Droit administratif, număr special, 20 iunie 1996; Heinzz Mohnkoupt, L’État de droit en Allemagne, în L’État de droit, Presses Universitaires de Caen, 1994; X. Phillippe, Le côntrol de proportionnalité dans les jurisprundences constitutionnels et administratives française, P.U.A.M. Economica, 1990; Michael Fromont, La Cour Constitutionnelle Federale et le droit, Revue française de théorie juridique Nr.11/1990 ; Hilaire Bornette, Constitutional and Administrative Law, Cavendish, Publishing Limited, London, 1997; Jeffrey Jowel and Jonathan Cooper, Understanding Human Rights Principles, Oxford and Portland, Oregon 2001; J.J. Chevallier, L’État de droit, Montehrstien, E.J.A. 1992. Dintre autorii români menţionăm: Petru Miculescu, Statul de drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 ; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo–Sat, Arad 1998; Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Bucureşti, Ed. Albatros , 1997; Simina-Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck, 1999, Bucureşti; Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; Ioan Muraru, Simina-Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti 2004; Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în doctrina juridică, în Studii juridice şi administrative, nr.1, 2003, Facultatea de Ştiinţe economice, juridice şi administrative, Piteşti; Marius Andreescu, Principiul egalităţii şi principiul constituţional al proporţionalităţii, în Caietul ştiinţific al I.S.A. „Paul Negulescu”, Sibiu, 2004; Marius Andreescu, Ruxandra Andreescu, Theoretical and practical aspects concerning the limitation of the exercise of a number of rights, în Proceedings, The 26th Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA), Montréal, Québec, Canada, 2001; Marius Andreescu, Ruxandra Andreescu, Tendinţe ale jurisprudenţei a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Principiul proporţionalităţii, în Caietul Ştiinţific al I. S. A. „Paul Negulescu”, Sibiu 2003.

15 Ion Deleanu, op.cit., vol.I, pg. 265

16 Ioan Muraru, Simina-Elena Tănăsescu, op.cit., vol.I, pg.36.

17 Ion Deleanu, op.cit., vol.I, pg.265-266

18 Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Ed. Naţional, Bucureşti, 1990-1998, pg.16-33.

19 Ioan Muraru, Constituţie şi constituţionalism, în: Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pg.96

20 Gheorghe Mihai, Radu Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, op.cit., pg.127; Nicolae Popa, op.cit. , pg. 125 – 130; Mircea Djuvara, op.cit. , pg. 269 – 275; Ion Craiovan, op.cit., pg.210.

21 Nicolae Popa, op.cit., pg.129 .

22 Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, ISD, Bucureşti, 1936, pg.11.

23 A se vedea în acest sens Platon, Legile, Ed. IRI, Bucureşti, 1995; Republica, în Opere, Vol. V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

24 Platon, Legile, op.cit. , pg. 155.

25 Ibidem, op.cit. , pg. 112.

26 Ibidem, op. cit, pg. 112.

27 Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, pg. 29.

28 Ibidem, op. cit, pg. 7.

29Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. IRI,Bucureşti , 1998, Cartea I, pg.28

30 Aristotel, Politica, op.cit., pg. 98.

31 Aristotel, Etica Nicomahică, op.cit., pg. 128.

32 Ibidem, op.cit., pg. 115.

33 Ibidem, op.cit., pg. 114.

34 Cicero, Despre stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, pg. 240.

35 Cicero, Despre legi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983.

36 Ibidem, op.cit., pg. 389.

37 A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente. Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 83.

38 Ibidem, op.cit., pg. 91.

39 Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii (1628), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pg. 108.

40 Montesquieu, Despre spiritul legilor (1748), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1964, vol.1, pg. 11.

41 Ibidem, op.cit., pg., vol.II, 200.

42 Jean Jacques Rousseau, Contractul socia (1962)l, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, pg. 23.

43 Ibidem, op.cit., pg. 23.

44 Ibidem, op.cit., pg. 29

45 Ibidem, op.cit., pg. 53.

46 Ibidem, op.cit., pg. 53.

47 Ibidem, op.cit., pg. 54

48 Immanuel Kant, Metafizica moravurilor (1785), Ed. Antaios, Bucureşti, 1999, pg. 49.

49 Ibidem, op.cit., pg. 50.

50 Hegel, Principiile filozofiei dreptului (1831), Ed. I.R.I, Bucureşti, 1996, pg. 22.

51 Ibidem, op.cit., pg. 315.

52 Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Din Claudiu Dănişor, op.cit., pg. 305.

53 Georgio del Vecchio, Justiţia, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1936, pg. 64.

54 Ibidem, op.cit., pg. 33.

55 Ibidem, op.cit., pg. 33

56 Ibidem, op.cit., pg. 56

57 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, op.cit., pg. 268.

58 Ibidem, op.cit., pg. 271.

59 Ibidem, op.cit., pg. 272.

60 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Ed. Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj,1937, pg. 7.

61 Ibidem, op.cit., pg. 8.

62 François Geny, Science et tehnique en droit positif, Sirey, 1925, tom.I, pg.258.

63 Paul Roubier, op.cit., pg.268.

64 Rudolf Stammler, op.cit., pg.58.

65 Chainm Perelman, Justice et raison, Press, Universitaires de Bruxelles, 1963, pg.5-120.

66 Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului, op.cit., pg.81.

67 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol I, pg. 260.

68 Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pg.17.

69 Aristotel, Etica Nicomahică, op.cit., pg. 112.

70 Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., pg.77-78.

71 J.S. Mill, Despre libertate (1859), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pg.7.

72 Ibidem, , op.cit., p.12.

73 Ibidem, op.cit., p.17.

74 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America (1840), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pg.160

75 John Rawls, Liberalismul politic (1988), Ed. Sedona, Bucureşti, 1999, pg. VIII

76 Jacques Chevallier, L’État de droit, in Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit, L.G.D.J., 1993, pg.240.

77 Pentru dezvoltări a se vedea Ion Deleanu, op.cit., vol. I, pg.109-110; Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului, op.cit., pg.112-113; Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pg.18-19; Petru Miculescu, Statul de drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg.8-20.

78 Paul Negulescu, Drept constituţional, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1934, pg.104

79 George Alexianu, Curs de drept constituţional, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pg.140.

80 Boboş Gheorghe, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică, Bucureşti, 1983, pg.50

81 Tudor Drăganu, op.cit. pg.9-10.

82 Pentru dezvoltare a se vedea: Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, tomul I, Fontembing, Paris, 1927, Jaques Chevallier, L’État de droit, Montchrestien, E.J.A., Paris, 1992; Jean Rivero, Les libertes publiques, P.U.F., 1973; Jean Dabin, Theorie generale du droit, Dalloz, Paris, 1969; Michel Mioille, Le retour de l’ État de droit, în l’ État de droit, Dominique Calas, P.U.F., Paris, 1987; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1990; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Sevo-Sat, Arad, 1998, vol. I; Petru Miculescu, Statul de drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

83 Ion Deleanu, op.cit.,vol. I, pg. 117-123.

84 Pentru dezvoltări a se vedea: Tudor Drăganu, op.cit., vol. I, pg. 288-351 şi Ion Deleanu, op.cit., vol. I, pg. 125-129.

85 Ion. Deleanu, op.cit., vol.I, pg. 129

86 George Burdeau, Traite de science politique, tom IV, L.G.D.J., Paris, 1976; Ion Deleanu, op.cit., vol.I, pg.120.

87 J.J. Chevallier, op.cit., pg.67.

88 Ibidem, op.cit., pg.59

89Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, pg.27-35

90Petru Miculescu, op.cit., pg. 257.

91Heinzz Mohnhaupt L’État de droit en Allemagne: histoire, notion, fonction, în L’État de droit, Presses Universitaires de Caen, 1994, pg.88

92 Ibidem, op.cit., pg.88

93 Ibidem, op.cit. pg.88-89.

94Michel Fromont, La Cour Constitutionnelle Fédérale et le droit, în “Droit” Revue française de théorie juridique, Nr.11/1990, pg. 120

95 Ibidem, op.cit. pg.106

96 Ibidem, op.cit. pg.122

97 Ibidem, op.cit.pg.124

98 În acest sens a se vedea Philippe Raymont, De la tyranie de la majorité a l`a tyranie des minorites, in rev. Le Debat, Nr.69/1992, pg.50

99 J.J. Chevallier, op.cit.,pg.66

100 C.G.Dissescu, Curs de drept public român, Stabilimentul grafic Bucureşti, 1890, pg.286

101 Ibidem, op.cit. pg.286-287

102 George Alexianu, Curs de drept constituţional, op.cit., pg.149.

103 Ibidem, op.cit.pg.149

104 Ilie Bădescu, Conceptul de libertate în gândirea lui Nicolae Iorga în: Nicolae Iorga – Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pg.9-10.

105 Ion Deleanu, op.cit. vol.I, pg.121; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol.I, pg.335-351.

106 Pentru dezvoltări a se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol.I, pg.299-302.

107 Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1994, pg.47.

108 Ibidem, op.cit., pg.45-50.




Evenimente. Apeluri. Petitii
Votați pentru menținerea religiei în școli

Conceptele care stau la baza pedagogiei moderne, formulate de către o serie de teoreticieni precum Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbart, Frobel şi alţii au inclus diferite modele de integrare a educaţiei religioase în cadrul sistemelor de învăţământ, pornind de la convingerea că o educaţie integrală nu poate să excludă dimensiunea spirituală a existenţei umane.

Perspectiva oferită de către marii teoreticieni ai pedagogiei moderne este cu atât mai importantă în perioada contemporană, cu cât aceştia au aparţinut unor culturi şi chiar confesiuni diferite.

Prezenţa disciplinei Religie în sistemele de învăţământ contemporane reprezintă expresia unei contunuităţi la nivel pedagogic şi instituţional, precum şi o recunoaştere şi formă de valorificare a potenţialului formativ-educativ al valorilor creştine propuse de această disciplină de învăţământ în formarea personalităţii umane la nivelurile cognitiv, afectiv, volitiv şi atitudinal. Pedagogia actuală insistă asupra faptului că realizarea unei culturi şi a unei conduite religioase în şcoală este necesară nu doar pentru formarea integrală a personalităţii elevului, ci reprezintă o şansă şi pentru sistemul de învăţământ de a-şi valorifica un sprijin esenţial în atingerea scopurilor sale generale, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea în plan informativ şi formativ-educativ. Condiţia principală este ca aceste laturi ale educaţiei să fie vizate, nu în chip autarhic, diferenţiat, concurenţial, ci ca un demers educaţional global, integrator, realizat cu profesionalism şi responsabilitate de către întreg personalul didactic.

Conform articolului I din Legea educaţiei naţionale, orice om are dreptul la cunoaştere, cu atât mai mult la cunoaşterea propriei confesiuni religioase. Ca prioritate naţională, învăţământul cuprinde implicit şi educaţia religioasă.

Indiscutabil, creştinismul a stat şi stă la baza educaţiei, a contribuit la dezvoltarea cunoaşterii şi culturii umane, aşa cum ne arată istoria Europei şi a poporului nostru. Biserica şi şcoala au contribuit simţitor la educaţia religioasă a poporului. Ele au făcut ca strămoşii noştri să fie credincioşi, corecţi, de o moralitate exemplară. Cu regret, în manualele de istorie sunt cuprinse mai mult doar date istorice, istorii ale războaielor, dar modul de trai şi valorile spirituale sunt foarte puţin reflectate sau chiar deloc.

Secularizarea sau separarea religiei de viaţa publică, aparţine unei viziuni filosofice fără precedent în istoria culturii europene şi mondiale. Reparând această bifurcaţie fatală după Revoluţia din 1989, vocea poporului, ca voce a Statului şi a Bisericii, a readus religia în şcoală, aşa cum a existat secole neîntrerupte.

Plecând de la noile descoperiri ştiinţifice din domeniul fizicii cuantice, cercetătorii sunt conduşi pe cale experimentală la necesitatea restabilirii dialogului dintre ştiinţă şi religie ca o direcţie unitară a cunoaşterii.

Studiile recente din neuropsihologie demonstrează că omul are nevoie de certitudini absolute în dezvoltarea armonioasă a personalităţii, fapt garantat numai de către Revelaţia divină.

Ştiinţele educaţiei printre care şi Psihopedagogia sprijină şi evidenţiază rolul esenţial al religiei în educaţia adolescenţilor.  Religia promovează iubirea, blândețea, bunătatea, respectul pentru aproapele, şi este primul factor de combatere a violenţei de toate tipurile în şcoli.

Articolul 18 din Legea educaţiei naţionale nu încalcă dreptul la libertate al individului, care poate solicita în scris să nu frecventeze orele de religie (art. 18,2). Menţionăm că imperativul poruncilor divine face apel la libertatea omului. Deci nu vedem nici un motiv serios de a scoate religia din trunchiul comun al sistemului de învăţământ.

Precizăm că educaţia religioasă europeană actuală este de trei tipuri:

Scoaterea religiei din trunchiul comun al sistemului de învăţământ din ţara noastră, este echivalent cu scoaterea religiei din şcoli, deoarece statutul de disciplină opţională ar transforma-o  într-o materie periferică şi obscură, aflată la discreţia conducerii unei şcoli.  Astfel se încalcă dreptul la cunoaştere, la libera dezvoltare a personalităţii umane, nesocotind progresele ştiinţei, care bat la uşa spiritului religios uman. Intenţia izolării religiei de educaţie, concretizată prin scoaterea Religiei din trunchiul comun, provoacă o limitare, o marginalizare a spiritului uman, un atentat la  educaţia tinerilor,  potrivit unor interese politice, fapt condamnat chiar de art. III, litera n (principiul independenţei de ideologii, dogme, curente politice.)

Ca prioritate naţională, învăţământul este orientat pe valori, iar valoarea religioasă depăşeşte consensul axiologic social prin fundamentarea divină a moralităţii. Pentru adolescentul actual, scârbit de formalisme tradiţionale şi imperative sociale relativiste, fundamentul divin al Legii este o perspectivă salvatoare într-o societate dezorientată aflată în plină criză morală şi economică.

Aşadar este o datorie morală a Statului român de a păstra educaţia religioasă în şcoală.

Susţinem menţinerea disciplinei „Religie” în trunchiul comun al planului-cadru de învăţământ în şcolile publice, din următoarele motive:

1.     Experienţa religioasă nu se rezumă exclusiv la adeziunea internă la o formă de religiozitate a unor indivizi luaţi separat, ci se concretizează prin adoptarea unei conduite specifice, caracterizată nu doar de cunoaşterea unor elemente de doctrină. Studierea acestei discipline, pentru toate clasele sale, aduce o contribuţie însemnată la dezvoltarea personalităţii şi a cunoştinţelor elevilor pentru următoarele finalităţi educaţionale:

-         civică,

-         socială,

-         culturală,

-         ştiinţifică

-         morală

2.     Religia se adresează în primul rând umanităţii omului, indiferent de doctrină sau cult, atât timp cât promovează pacea şi înţelegerea între semeni şi delimitându-se clar de orice formă de violenţă inter-religioasă sau de prozelitism religios. Cunoaşterea nuanţată a elementelor specifice educaţiei religioase contribuie în mod evident la crearea unei mentalităţi de înţelegere, egalitate şi toleranţă între semeni, în calitatea lor esenţială de exponenţi ai vieţii în cel mai desăvârşit grad posibil.

3.     Ea contribuie la educaţia morală a societăţii încă din momentul în care omul îşi începe anevoiosul drum al dezvoltării personalităţii. În aceste circumstanţe, educaţia religioasă nu mai este doar apanajul Bisericii. Ea trebuie să se desfăşoare, deci, în şcoală, pe tot parcursul studiilor liceale, în acord şi cu stadiile dezvoltării psiho-genetice, care demonstrează că fiecare grupă de vârstă corespunde unui tip de dezvoltare mai profund şi mai complex al personalităţii. Religia ca disciplină de studiu ar deveni, astfel, răspunsul multor întrebări existenţiale care apar la vârstele tinerilor de liceu. În acelaşi timp, profesorul de religie ar deveni, alături de psihologul şcolar, o resursă umană extrem de importantă în realizarea unei dezvoltări armonioase a personalităţii elevului. Religia contribuie la toate finalităţile educative enunţate în articolul 4 din Legea educaţiei naţionale.

4.     Menţinerea şi promovarea predării religiei în şcoală ar demonstra un act de maturitate din partea instituţiilor responsabile, deoarece religia este interconectată cu viaţa individului şi a societăţii în general, determinând, prin mesajul ei pozitiv, un comportament dezirabil social şi moral. Includerea educaţiei religioase între priorităţile învăţământului românesc ar putea servi, deci, la formarea unor generaţii ale căror competenţe profesionale vor reflecta dezideratele Declaraţiei de la Lisabona, dar şi păstrarea vie a valorilor, a conştiinţei şi a identităţii naţionale şi europene, care nu pot fi schimbate sau negate prin omisiune de politici strict socio-economice sau de interese de moment.

Elevii nu refuză predarea religiei în şcoli, ci o prezintă ca pe o necesitate. În perioada adolescenţei (anii de liceu), tinerii trec prin unele crize spirituale şi existenţiale, care pot avea repercusiuni grave atât asupra individului, cât şi a societăţii. Ei trăiesc o dramă şi în acest moment ei au nevoie de răspunsurile religiei care îi încurajează şi îi motivează în viaţă. Nu trebuie lăsaţi în braţele anti-culturii, pornografiei, violenţei, drogurilor, alcoolismului etc. Ei devin pe zi ce trece mai greu de stăpânit, iar unii adolescenţi realizează că nu se mai pot controla. Educaţia are o nevoie imperioasă de credinţă, ca de un element de bază al oricărei acţiuni didactice.

Ȋn consecinţă, este de neadmis ca elevii să facă o cerere prin care să participe la o oră care li se cuvine.

Religia nu trebuie scoasă din trunchiul comun, deoarece face parte din trunchiul existenţei umane.

Și este aberant să revenim la condiţiile comunismului despre care credeam că tocmai am scăpat!

Puteti semna aceasta petitie AICI



Memoriu către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (împotriva cardului de sănătate) - Sfânta Mănăstire Paltin

Prin acest memoriu noi, obştea Sfintei Mănăstiri Paltin – Petru Vodă, respingem cardurile de sănătate în temeiul următoarelor motive:

1. Toate documentele pentru „Dosarul Electronic de Sănătate” (D.E.S.) arată că acceptarea cardului de sănătate se face prin acordul persoanei asigurate. În virtutea dreptului nostru de cetăţeni refuzăm să ne dăm acordul pentru acest card.

2. Toate documentele pentru D.E.S. arată că există posibilitatea legală a autentificării pacientului pe baza codului numeric personal (CNP) sau a codului de asigurat. Drept urmare, cardul de sănătate nu este necesar în mod real pentru funcţionalitatea sistemului D.E.S. Din punctul nostru de vedere cardul de sănătate se prezintă în clipa de faţă ca o formă de fraudare a cetăţenilor români prin una din cele două variante prezentate mai jos ori prin amândouă.

3. Respingerea de către noi a cardului de sănătate este în primul rând un protest al nostru faţă de sistemul de supraveghere electronică generală din România!
Acest sistem încalcă libertatea persoanei şi drepturile cetăţeneşti şi este similar ideologic sistemelor de supraveghere a statelor totalitare. Hitler, Stalin sau Horthy ar fi fost fericiţi să dispună de o asemenea putere asupra cetăţenilor, de asemenea mijloace de supraveghere ce distrug orice intimitate a persoanei şi o transformă în individ controlat de autorităţi. Diferenţa tehnologică între tatuajele şi filtrele organizate de nazişti sau bolşevici şi sistemul actual de supraveghere electronică se suprapune peste aceeaşi patologie a controlului total asupra cetăţenilor.

4. Trebuie arătat că înfiinţarea D.E.S. încalcă legea protecţiei datelor personale şi constituie un abuz extrem de grav faţă de intimitatea cetăţenilor români. În fapt, putem spune, fără a exagera, că se constituie într-un act de trădare naţională. Existenţa unei baze de date online cu toate informaţiile despre starea de sănătate a cetăţenilor României echivalează cu oferirea acestor informaţii oricărui stat străin, oricărei puteri străine. Doar un om total lipsit de discernământ– medical vorbind! – poate crede că o asemenea bază de date poate fi securizată real, câtă vreme nu au putut obţine o asemenea securizare, instituţii mult mai competente decât autorităţile române. Autorităţi care, chiar în această campanie electorală, dar şi în multe alte împrejurări, au fost descrise de către parlamentari, foşti parlamentari şi alţi politicieni de frunte, ca fiind corupte şi incapabile! Cum s-ar putea avea încredere în autorităţile a căror corectitudine şi competenţă este negată chiar de către cei care le conduc? Este de amintit faptul că elevi de liceu din România şi alte ţări au spart firewall-urile unor organizaţii de mare prestigiu ca N.A.S.A. ori N.A.T.O. Este de amintit că ţări ca Marea Britanie sau Japonia au înregistrat pierderi de informaţii din bazele lor de date, uneori la dimensiuni uriaşe. Este de amintit că informaţiile medicale ale unei ţări au o uriaşă importanţă strategică şi dezvăluie nenumărate puncte vulnerabile atât ale unor persoane importante cât şi ale populaţiei, în general. Mai mult, datele medicale ale populaţiei sunt de maxim interes pentru corporaţii farmaceutice şi alte organizaţii medicale, pentru grupările ce se ocupă cu traficul de organe, traficul de droguri, traficul de medicamente etc. În faţa unui asemenea bloc de interese este evident că potenţialul real de securizare al D.E.S este practic nul. Simplul fapt că D.E.S. enumără de la punctul 1.1 (Descrierea generală a sistemului) nu mai puţin de 5 (cinci) categorii de persoane care pot accesa sistemul (medici, pacienţi, C.N.A.S., „instituţii medicale” şi Ministerul Sănătăţii) arată că breşele prin care informaţiile medicale să se scurgă spre terţi, au fost deja create. Lăsând la o parte problemele generale de corupţie şi securitate ale României, observăm uşor că o organizaţie interesată poate oricând folosi ca paravan statutul de „instituţie medicală” spre a ajunge în posesia dosarelor electronice. Este evident că aceste informaţii publice sunt binecunoscute specialiştilor, ceea ce înseamnă că autorităţile au expus conştient ţara unei vulnerabilităţi fără precedent.
Faţă de care protestăm prin respingerea cardurilor de sănătate şi prin memoriul de faţă!

5. Respingerea de către noi a cardului de sănătate este de asemenea un protest faţă de corupţia arogantă şi nemărginită a clasei politice, corupţie care produce înrobirea totală a celorlalte clase sociale şi distrugerea tuturor libertăţilor şi valorilor naţionale şi cetăţeneşti. Din acest punct de vedere este mai mult decât evidentă inutilitatea cardului de sănătate pentru un sistem onest! Datele medicale din acest card nu pot fi accesate în caz de urgenţă, deoarece într-un asemenea caz, posesorul nu mai poate spune parola cardului. Dacă medicii pot trece totuşi de parolă, cardul devine o primejdie directă pentru purtător, putând fi uşor accesat de oricine are puţine cunoştinţe tehnice. Mai mult, câtă vreme există D.E.S. ca sistem centralizat de date medicale ce poate fi accesat de către orice medic pe baza CNP-ului sau codului de asigurat, cardul de sănătate devine perfect inutil, medicul putând oricând obţine prin internet – prin cablu sau wireless – informaţii mult mai bogate şi mult mai complete decât cele câteva care pot fi înscrise pe card. Cardul este astfel un obiect cu totul inutil cetăţeanului! Cardul este de fapt o fraudă, având două scopuri posibile, eventual simultan: (a) obţinerea unor profituri necinstite de la bugetul de stat de către politicienii şi funcţionarii care implementează sistemul şi de firma/firmele producătoare (şi de întreţinere) şi (b) vulnerabilizarea cetăţenilor faţă de sistemul de supraveghere (prin obişnuirea lui cu actele şi controalele electronice).

6. Respingem cardul de sănătate deoarece introducerea lui reprezintă o fariseică batjocorire a libertăţilor cetăţeneşti. În documentele D.E.S. revine de mai multe ori afirmaţia „acord”. Acord pentru activarea cardului, acord pentru organizarea dosarului, acord pentru date suplimentare înscrise pe card… S-ar părea că totul se face cu acordul cetăţeanului, dar apoi se spune că în lipsa cardului de sănătate „nu puteţi primi servicii medicale plătite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale!”.
Această ultimă afirmaţie constituie un şantaj, având ca miză chiar sănătatea şi viaţa asiguratului care, chiar dacă plăteşte asigurările de sănătate nu poate beneficia de ele decât prin acceptarea cardului de sănătate… cu acordul său exprimat în scris! Se merge chiar până la a-l sili pe asigurat să declare că „a fost informat corect, complet şi accesibil ca limbaj privitor la diagnosticele, datele medicale care doresc a fi înscrise pe cipul cardului”. Desigur, fără a avea nicio alternativă la această declaraţie! Asemănarea cu sistemele nazist sau comunist este profundă, izbitoare şi revoltătoare! Şi acolo cetăţeanul trebuia să îşi „declare liber” adeziunea la sistem şi admiraţia faţă de Hitler, Stalin, Pol Pot etc., în caz contrar fiind, de asemenea, supus unor consecinţe directe care îi afectau sănătatea şi viaţa.

7. Este de observat că imensa majoritate a avantajelor D.ES., aşa cum sunt descrise ele în „Dosarul Electronic de Sănătate – informaţii generale”– sunt false, contradictorii şi exprimate într-un limbaj strict publicitar, lipsit de substanţă şi coerenţă. Pretenţia de „limitare a accesului la datele medicale” este strict publicitară, câtă vreme numărul căilor de acces este extrem de mare, după cum se vede chiar din posibilităţile de accesare exprimate în paragraful „…accesul îmbunătăţit la servicii, într-un mod securizat”. Oricine a lucrat într-o instituţie ştie cât de securizat este un calculator sau un program la care trebuie să apeleze frecvent mulţi operatori. În acest caz, foarte mulţi operatori. Inclusiv sub forma de „colaborare şi consultare a datelor clinice în timp real”, adică printr-o conexiune activă la internet cu securitate reală zero (singurele baze de date relativ sigure sunt cele la care nu se poate ajunge online). Alt exemplu de falsitate şi exprimare strict publicitară – spre a nu o numi înşelătorie – este „avantajul” exprimat prin „reducerea numărului de reexaminări, ale unui pacient, care nu sunt necesare”. Este evident că starea unui pacient se poate schimba foarte rapid şi orice medic responsabil va efectua reexaminări la fiecare revedere a pacientului şi chiar în condiţiile în care acesta a fost recent examinat de alt medic. Afirmaţia este goală de sens şi, din punct de vedere medical, îndeamnă la o superficialitate a tratării pacienţilor ce pune în primejdie viaţa acestora. Sunt doar câteva exemple din multele care arată că D.E.S. este un proiect implementat exclusiv din interese incorecte.
Drept pentru care protestăm împotriva lui şi îl respingem.

8. Un punct extrem de grav îl constituie uşurinţa cu care se pot modifica unele date din D.E.S., inclusiv acordul pentru donarea de organe. Deşi se pretinde că asemenea modificări trebuie făcute cu acordul scris al asiguratului, în realitate nu există mijloc de verificare a existenţei acordului scris! Altfel spus, dacă cineva modifică dosarul, orice medic sau instituţie care îl accesează are obligaţia legală să se conformeze dosarului electronic, fără a putea verifica autentificările scrise. Există aici o dilemă a autorităţilor peste care nu se poate trece: ori se dă un nivel ridicat de prioritate documentelor scrise şi atunci dosarul electronic devine inutil, ori se dă prioritate dosarului electronic şi modificările incorecte devin atotputernice! În forma de faţă orice hacker poate bifa opţiunea „Pacientul este de acord cu donarea” şi persoana devine client pentru traficul de organe. Persoana putând fi copilul oricărui cetăţean, fratele, sora, ruda sau prietenul oricăruia dintre noi. Zilnic dispar copii fără urmă, nemaifiind găsiţi vreodată. Zilnic sunt jafuri pentru valori de câţiva dolari. Ori, în funcţie de grupa sanguină şi alte caracteristici valoarea organelor interne ale unui copil sau adult – de la inimă sau rinichi la măduvă sau sânge – poate trece pe piaţa neagră a traficului de organe şi peste suma de 500.000 de dolari. Angajarea unui hacker, găsirea şi, dacă e nevoie, modificarea unui dosar, şi răpirea unei persoane se amortizează rapid cu sume mult mai mici. Prin urmare, în loc să protejeze asiguratul şi să îi dea şanse mai bune de sănătate şi de viaţă, D.E.S. îl expune pe asigurat, transformându-l în ţintă.
Fapt pentru care protestăm faţă de acest sistem şi îl respingem.

9. Precizăm în final că am trecut peste multe alte aspecte negative ale D.E.S., cardului de sănătate şi documentelor însoţitoare, ale felului în care acestea au fost realizate şi impuse cetăţenilor români. Şi încheiem prin a vă reaminti poziţia duhovnicului nostru, de veşnic amintire, Părintele Justin Pârvu:

Părintele Justin Pârvu, erou al rezistenţei împotriva sistemului totalitarist bolşevic, a văzut zorii unui alt sistem totalitarist, manifestat în primul rând prin eforturile uriaşe de îndosariere electronică şi supraveghere electronică a cetăţeanului. Având experienţa unui sistem totalitarist şi înţelegând viclenia „paşilor mărunţi” prin care asemenea sisteme s-au instalat în multe ţări de-a lungul istoriei, părintele Justin Pârvu s-a ridicat la luptă şi împotriva noului sistem. El a izbutit să obţină recunoaşterea oficială de facto a dreptului cetăţenilor la alternative faţă de actele electronice. Noi, ducând mai departe aceeaşi luptă pentru libertatea omului, libertate pentru care Domnul nostru Iisus Hristos şi nenumăraţi ucenici ai Lui s-au jertfit, cerem aici o alternativă la dosarul electronic de sănătate şi aşa-numitul card de sănătate. În cazul în care statul declară că nu poate asigura o astfel de alternativă cerem să se dea cetăţenilor libertatea elementară de a-şi îndrepta taxele medicale către instituţiile particulare care pot asigura alternative convenabile pentru ei.

Obştea Mănăstirii Paltin – Petru Vodă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

sursa: http://paltin-petruvoda.ro



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 30%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 

"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean
----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567