Descarca Revista
   

"Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni."

Iulie 2014

Sfântul Slăvit Prooroc Ilie Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Erezia hirotonisirii femeii. Biserica Anglicană va avea episcopi femei
Românii din Valea Timocului cer ajutorul nostru: Vom fi anihilați!
Opinie tendențioasă privind autenticitatea moaștelor Sf. Nicolae din București
Știri interne - iulie 2014 (RO)
Știri externe - iulie 2014 (EXT)
Calea iertarii păcatelor în cuvântul Sfintei Scripturi
Diortosirea cărţilor de cult. Încheierea gramaticală a ecteniei cererilor
Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic
Pelerinajul ca mijloc de pastorație. Cum ne purtăm și de ce mergem în pelerinaj
Cum să luăm parte la Sfânta Liturghie și ce trebuie să facem în biserică
Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui! - Convorbire cu Pr. Savatie Baștovoi
Taina Cununiei - chestiune de cord, nu de card
Părinții și dilema educației: fii părintele de care ai avut tu nevoie vs. bătaia e ruptă din rai
Suflețel (piesă de teatru pentru elevi)
Liviu Rebreanu - promotor al existenţei şi culturii tradiţional creştine româneşti
Să oprim manelizarea MȚR!



Tema lunii
Erezia hirotonisirii femeii. Biserica Anglicană va avea episcopi femei

Biserica Anglicană a votat în favoarea hirotonisirii femeilor ca episcopi

Sinodul General al Bisericii Anglicane a votat  pe 14 iulie 2014 în favoarea hirotonisirii femeilor ca episcopi, o reformă istorică în cadrul unei Biserici profund divizate de decenii în legătură cu acest subiect, relatează AFP şi Reuters. După aproape cinci ore de dezbateri, delegaţii reuniţi la York, în nordul Angliei, în cadrul Sinodului General, organismul de conducere al Bisericii Anglicane, au aprobat propunerea de a le permite femeilor să devină episcopi. Reforma a fost promovată de arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, şi ar putea duce la hirotonisirea primei femei ca episcop la începutul anului viitor. (Sursa: Agerpres)

Înainte de a fi Arhiepiscop de Canterbury, Justin Welby a lucrat timp de 11 ani în industria petrolieră, la Paris şi Londra. Fostul petrolist are 56 de ani, este căsătorit şi tată a cinci copii. Nominalizarea lui Welby a fost aprobată de premierul britanic David Cameron şi a primit şi girul Reginei, în calitatea sa de „Guvernator Suprem al Bisericii Anglicane". La alegerea ca arhiepisop el a afirmat: "Ştiu că ne confruntăm cu probleme grele. În următoarele zece zile, Sinodul general va vota hirotonisirea femeilor ca episcopi. Voi vota "pentru" şi mă voi alătura astfel vocilor numeroase care cer Sinodului să consfinţească această schimbare. (...) Avem, de asemenea, o dispută pe tema sexualităţii. Este foarte just ca statul să definească drepturile şi statutul oamenilor care coabitează în diverse forme de relaţii, inclusiv parteneriate civile. Nu trebuie să avem nimic de-a face cu nicio formă de homofobie în cadrul Bisericii noastre."

Scandalul femeilor episcop, în Anglia: 250 de credincioşi şi preoţi trec la catolicism

În săptămâna de dinaintea Paștelui aproximativ 250 de credincioși și preoți anglicani au decis să treacă la catolicism, nemulțumiți de decizia Bisericii Anglicane de a le permite femeilor să devina episcopi. Unul dintre argumentele lor este că în Biblie nu scrie nimic despre eventualitatea numirii unei femei într-o astfel de demnitate. În plus, ei mai spun ca Iisus Hristos a fost bărbat și ca nu a avut apostoli decât bărbați. Prin urmare, o femeie nu ar avea autoritatea de a conduce o parohie. De partea cealaltă, susținătorii femeilor episcop invocă tot Biblia, în care nu ar exista nici măcar un paragraf care să se opună acestei ipostaze. În Marea Britanie sunt peste 4.000 de femei preot care oficiază slujbe în biserici și care cer drepturi egale cu cele ale bărbaților… Exodul către Biserica Catolică a început încă din 2013, când alte peste 200 de persoane s-au alăturat congregației catolice.  (Sursa: Rador)

Nota redacției: Hirotonia femeilor este o erezie a timpurilor noastre, o invenție a mișcării ecumenice, a celei feministe și a egalității în drepturi între bărbați și femei, extinse în mod forțat și în sfera religioasă. Cu atât mai mult, hirotonia femeilor ca episcop întrece erezia cea dintâi, din cauza menirii speciale a episcopilor, aceea de a putea hirotoni la rândul lor diaconi, preoți și alți episcopi. Din păcate, singura reacție clară și fermă cu privire la decizia Bisericii Anglicane aparține Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) și o redăm mai jos. BORu subliniază prăpastia creată în dialogul dintre cele două Biserici și imposibilitatea recunoașterii succesiunii apostolice la anglicani. Biserica Catolică mărșăluiește în continuare pe calea ecumenismului și compromisurilor, arătând că s-a creat o piedică în calea dialogului catolico-anglina, dar că se vor face eforturi pentru continuarea cooperării între cele două Biserici. Este potrivit să ne însușim și să medităm la învățătura Pr. Mitropolit Ieremia, al Gortinei și Megalopolisului – Grecia:

De ce femeia nu poate deveni preot al Bisericii noastre ortodoxe

 „Vorbim, iubiţi fraţi, despre egalitatea dintre cele două sexe, că, adică, bărbatul şi femeia sunt egali şi nu este unul mai presus de celălalt. Dar dacă femeia este egală cu bărbatul, atunci de ce Apostolul Pavel spune «femeia să se teamă de bărbat»? La această întrebare am răspuns în predica noastră anterioară. Dar se iveşte şi o a doua întrebare legată de aceasta: De ce femeia nu poate deveni preot precum bărbatul, de vreme ce ea este egală cu el? Acestei întrebări îi voi dedica predica de azi, fraţilor, şi vă rog mult să fiţi atenţi. De la început vă spun că tema aceasta este profundă, e nevoie de mult studiu şi vă mărturisesc că eu nu am întreprins acest studiu. Doar două-trei lucruri voi spune despre acest subiect, lucruri pe care le socotesc eu importante.

1. Primul argument legat de întrebarea «de ce femeia nu poate deveni preot?» îl preiau din Tradiţia Bisericii noastre. Nicăieri, nici în Sfânta Scriptură, nici în cărţile Sfinţilor Părinţi sau în sfintele Sinaxare, nicăieri, spun, nu o vedem pe femeie slujind ca preot. Doar în lumea idolatră apare femeia ca preot.

2. Al doilea argument: Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în pântecele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Arhiereul Hristos, a luat firea bărbătească, de aceea a şi fost tăiat împrejur. Să nu spună însă cineva că s-au mântuit doar bărbaţii, nu şi femeile, pentru faptul că Hristos a luat fire bărbătească. Nu, pentru că firea bărbătească exprimă întreaga fire omenească. Amintiţi-vă ce vă spuneam altădată că cele două genuri, bărbătesc şi femeiesc, au fost create unite, însă în fire bărbătească, adică în Adam. Şi când, aşadar, bărbatul ca preot Îi slujeşte lui Dumnezeu, Îi slujeşte întreaga fire omenească, nu doar bărbatul…

3. Al treilea argument. Preotul este mai presus de toţi, este conducătorul, pentru că preoţia este cu adevărat mai presus de toate. Preotul conduce în Biserica lui Hristos, ca unul ce este părtaş la vrednicia arhierească, prorocească şi împărătească a lui Hristos. Acest lucru însă nu este valabil şi pentru femeie ca preot, pentru că femeia se află sub canonul de a fi stăpânită de bărbat şi nu de a avea ea autoritate asupra lui (vezi Facere 3, 16; I Timotei 2, 12). Şi (…) femeia nu trebuie să uite de canonul ei, că «atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni», pentru că, în fapt, ne aflăm încă în starea de cădere. De aceea şi Apostolul spune «iar femeia să se teamă de bărbat», folosind conjuncţia adversativă «iar». Adică: «Da, e adevărat că femeia este egală cu bărbatul, da, e adevărat, relaţia ei cu bărbatul în căsătorie este apropiată şi sfântă, precum relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa, dar femeia nu trebuie să uite de supunerea ei faţă de bărbat». Femeia, aşadar, prin canonul pe care l-a primit prin cădere, nu poate să devină preot, pentru că nu poate să conducă în Biserica lui Hristos.

4. Al patrulea argument. În sfârşit, spunem că femeia nu poate să devină preot, pentru că, după firea ei, exprimă mai mult starea de cădere a omului. Astfel, citim în Pidalion că Părinţii au oprit femeia să intre în Sfântul Altar şi să slujească la Tainele Bisericii din pricina “indispoziţiei ei lunare”. În trecut, femeia era hirotonită diaconiţă, dar slujirea ei nu era precum aceea a diaconului bărbat, în Sfântul Altar, ci în afara acestuia. Diaconiţa ajuta la botezarea femeilor sau la alte slujiri, în care era nepotrivit să slujească bărbatul, însă totdeauna în afara Sfântului Altar.

5.Al cincilea argument. Aşadar, femeia să nu ceară să devină preot, lucru care nu s-a făcut niciodată în Biserica noastră. Să nu uite femeia că, mamă fiind, poate să îşi facă fiul preot şi ea însăşi, dacă doreşti, poate purta cinstita rasă şi să devină monahie. De o asemenea fecioară afierosită lui Hristos se minunează Sfântul Ioan Gură de Aur şi spune: „O, [iat-o pe] cea sfinţită!”.

Cu multe urări de bine,

€+ Mitropolitul Gortinei şi Megalopolisului, Ieremia

(Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com - Traducere Mihail Ilie)

Reacția Bisericii Ortodoxe Ruse la decizia Bisericii Anglicane de a hirotoni femei-episcop

Serviciul de comunicare al Departamentului Patriarhiei Moscovei pentru Relații Externe a formulat un comunicat de presă: "Decizia de a hirotoni femei, pe care Biserica Angliei a luat-o în 1992, a deteriorat relațiile dintre Bisericile noastre, iar acceptarea episcopilor-femei a eliminat orice posibilitate teoretică pentru ortodocși de a recunoaște existența succesiunii apostolice în ierarhia anglicană. O astfel de practică contrazice Tradiția Bisericii, veche de secole, până înapoi la comunitatea creștină timpurie. În tradiția creștină, episcopii au fost întotdeauna considerați succesori spirituali direcți ai apostolilor, de la care au primit harul special pentru a ghida poporul lui Dumnezeu și responsabilitatea specială de a proteja puritatea credinței, de a fi simboluri și garanți ai unității Bisericii. Hirotonia femeilor ca episcopi contravine modului de viață al Mântuitorului Însuși și al sfinților apostoli, precum și practicilor Bisericii primare. 

În opinia noastră, nu a fost o necesitate teologică sau o problema de practica a Bisericii, cea care a determinat decizia Sinodului General al Bisericii Angliei, ci un efort de a se conforma cu ideea seculară a egalității sexuale în toate sferele vieții și a rolului tot mai mare al femeilor în societatea britanică. Secularizarea Creștinismului îi va înstrăina pe mulți credincioși care, trăind în lumea modernă instabilă, încearcă să găsească un sprijin spiritual în Evanghelia de nezdruncinat și în tradițiile apostolice stabilite de Dumnezeu Cel Veșnic și Neschimbător. Biserica Ortodoxă Rusă regreta să constate că decizia de a permite ridicarea femeilor la demnitatea episcopală împiedică considerabil dialogul dintre ortodocși și anglicani, care s-a dezvoltat timp de multe decenii, și contribuie la aprofundarea în continuare a diviziunii din lumea creștină ca întreg". (Sursa: lonews.ro)

Reacție a Bisericii Catolice

Biserica Catolică rămâne pe deplin angajată în dialogul cu lumea anglicană, în ciuda deciziei Bisericii Angliei de a hirotoni femei episcopi. Episcopii catolici din Anglia și Țara Galilor au declarat că obiectivul dialogului ecumenic continuă, spre o comuniune eclezială vizibilă, completă. Acest obiectiv, se spune într-o declarație, include comuniunea deplină în misiunea episcopală și, prin urmare, noua decizie, "din păcate, pare a fi un obstacol în continuarea pe calea acestei unități dintre noi".

Cu toate acestea, Episcopii spun: "ne-am angajat să continuam dialogul ecumenic, căutând o înțelegere reciprocă mai profundă și cooperarea practică ori de câte ori este posibil", se arată într-un raport al radioului Vaticanului.

Reacții în Marea Britanie. Spicuind și dintre reacțiile din presa britanică, observăm ceea ce puțini comentatori ai acestei decizii subliniază: presiunea mare exercitata de surse guvernamentale asupra Bisericii Anglicane. Imediat după decizia ca și femile să poată deveni episcopi, Prim Ministrul David Cameron vorbea despre o “zi măreață pentru Biserică și egalitatea în drepturi.” Viceprim-ministrul Nick Clegg descrie decizia ca pe un “moment crucial”, iar liderul Opoziției Ed Miliband, vorbește despre “vești minunate, extraordinare”. Însuși Arhiepiscopul de Cadburry, liderul Bisericii Anglicane spunea că măsura adoptată “deschide calea către un drum aventuros și presărat pe alocuri cu puncte de vedere divergente. Provocarea constă în asumarea de către Biserică a divergențelor pozitive prin acceptarea celor care continuă să se împotrivească deciziei pe baze teologice.”

Drumul aventuros, spune o parte din presa britanică, va determina pe evanghelicii conservatori să se izoleze de Biserica Anglicană, în ciuda discursului împăciuitor al arhiepiscopului. Acestora le este clar că de acum femeile vor putea la rându-le să hirotonească alte femei episcop, sub ascultarea cărora evanghelicii conservatori nu doresc să intre. Cu toate acestea, Sinodul a decis ca în viitorul apropiat să desemneze un nou episcop bărbat, ceea ce i-a determinat pe critici să constate că nici cei care au promovat femeile-episcop nu au încă de unde să le aleagă. Mai mult, comentatorul Ruth Gledhill de la The Guardian, pune punctul pe i și readuce în discuție problema financiară. Conservatorilor nu li se va permite așa ușor să părăsească Biserica pentru că ei sunt cei mai fideli și generoși plătitori de taxe și donații. Acestui aspect i se adaugă altul, în viziunea ziaristei britanice, evidențiat cu vădit caracter ironic, și anume dacă Biserica proclamă insistent intrarea în secolul al XXI-lea, aceasta ar impune și o schimbare cu privire la mariajul gay în sensul permisivității. Sunt deja în Biserica Anglicană preoți și episcopi care trăiesc și propovăduiesc în discordanță cu învățăturile Bisericii cu privire la sexualitate. Jurnalista arată și că Biserica Anglicană ia ca reper succesiunea apostolică din epoca primară, dar prin recenta ei decizie dă cu piciorul unei tradiții vechi de 2000 de ani, lăsându-se pradă unei tendințe moderne și controversate a ultimilor 20 de ani.

 

Mai mult, ziarista de la The Guardian reamintește presiunile publice ale secular-umaniștilor din guvern care încă din 2012 vorbeau despre imperativul ca Biserica să se adapteze la cerințele societății moderne, ori altfel ar putea suporta consecințele. În răspuns, fostul Arhiepiscop de Cadburry a spus umil că într-adevăr, s-ar părea că Biserica continuă să fie oarbă la schimbările din societate. Nicio referire la Sfânta Scriptură nu a fost făcută pentru apărarea Sfintei Tradiții, subliniază ziarista. Parlamentul chiar a amenințat Biserica cu excluderea din Camera Reprezentanților a episcopilor anglicani conservatori. Se pune problema gravă a Statului-Biserică, sau a Bisericii de Stat într-o societate hiper-secularizată, a definirii rolului episcopatului feminin, a rolului femeii în Biserică, a importanței Sfintei Tradiții și a autorității Sfintei Scripturi, a integrității morale a Creștinismului. Comentariul se încheie cu citarea parohului Catedralei Sf. Paul din Londra, care spunea la început de secol XX că “cine se unește cu duhul acestei lumi, va fi văduvit în veacul următor.”

 

a consemnat Cristina Roman




ACTUALITATEA religioasă
Românii din Valea Timocului cer ajutorul nostru: Vom fi anihilați!

Prigoana românilor din Valea Timocului continuă. După ce 80 de biserici și 14 mănăstiri românești au fost distruse după anul 1830, când Timocul a intrat în componența statului sârb, autorităţile de la Belgrad vor să închidă incă biserica românească la Gorneana. În timp ce România sprijină Serbia în parcursul său european, autorităţile de la Belgrad continuă să încalce sistematic drepturile românilor/vlahilor din Valea Timocului. Reamintim și faptul că Sinodul Bisericii Sârbe, profitând de fostele neînțeleri dintre BOR și Patriarhia Ierusalimului, a amenințat în repetate rânduri că va rupe legătura canonică cu Biserica Ortodoxă Română din cauza existenței bisericilor românești în Timoc. Românii din Timoc cer sprijinul României: Dacă nu ne ajută Ţara mamă... 

Autorităţile locale de la Bor (Serbia) au somat comunitatea românească să închidă biserica de la Gorneana, sfinţită la începutul lunii aprilie, potrivit Romanian Global News. În caz contrar, lăcaşul de cult va fi demolat, ameninţă Inspectoratul pentru Construcţii din Bor. Autorităţile au trimis o adresă etnicului român care a donat terenul pentru construirea bisericii, Zorica Lapadatović, prin care interzice „folosirea clădirii pentru oficierea slujbelor religioase”. “În această situaţie, tragem un semnal de alarmă şi ne adresăm repetat autorităţilor statului sârb, ai cărui cetăţeni loiali am fost şi suntem, să oprească prigoana Bisericii Ortodoxe Române din Serbia de răsărit şi credincioşii ei”, se arată în comunicatul Protopopiatului Daciei Ripensis, ca parte canonică a Episcopiei Daciei Felix. Boian Aleksandrovici, protopop al Daciei Ripensis şi Vicar al Timocului, spune că abuzul autorităţilor este flagrant. „Bisericile si comunităţile religioase oficiază sfintele slujbe în biserici, alte clădiri şi spaţii care sunt în proprietatea lor sau sunt închiriate. În opinia noastră, nerespectarea acestui articol al Legii cultelor de către un funcţionar sau o autoritate a statului sârb constituie un abuz evident şi o infracţiune flagrantă, care ar trebui pedepsite conform legislaţiei în vigoare. Este clar că autorităţile statului sârb sunt deranjate de oficierea slujbelor religioase în limba română, care este limba maternă a credincioşilor noştri”, a declarat prelatul. Decizia abuzivă a autorităţilor de la Bor sfidează Rezoluţia 1632/2008 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii române din Serbia. Consiliul Europei a cerut Belgradul ”să suprime diferenţele regionale existente în ceea ce priveşte garantarea efectivă a drepturilor minorităţilor (în special privind folosirea limbilor minoritare în administraţie, învăţământul în limbile minoritare, libertatea religiei etc.) punând integral în aplicare, şi pe întreg teritoriul, legislaţia în vigoare în acest domeniu” şi ”să facă efectivă libertatea religiei în partea de răsărit a ţării, aşa cum este deja în cazul Voievodinei”.

(Sursa: adev.ro/n859dz. FOTO Romania Global News) 

Părintele Boian din Valea Timocului cere ajutorul “Țării mame, România”: VOM FI ANIHILAŢI 

Părintele Boian Alexandrovici, vicar al Timocului şi protopop al Daciei Ripensis, a declarat în cadrul unei conferințe de presă desfăşurata ieri, la Palatul Parlamentului de la București, că românii pe care îi reprezintă au nevoie de sprijin din partea “Țării mame, România”, transmite Agerpres. Invitat în cadrul conferinței de presă a Vicepreședintelui Comisiei pentru românii de pretutindeni a Camerei Deputaților, deputatul Bogdan Diaconu, Părintele Boian a declarat că “Dacă nu vom avea sprijin din România, din partea autorităţilor Țării mame, nu vom mai putea să rezistăm mult şi să existăm ca români. Vom fi anihilaţi, e o mare criză de identitate”, a afirmat Părintele Boian Alexandrovici. (Sursa: http://activenews.ro/parintele-boian-din-valea-timocului-cere-ajutorul-tarii-mame-romania-vom-fi-anihilati_1847508.html.)

Etnicii români din Timoc cer dublă cetăţenie şi învăţământ în limba română

Preşedintele Asociaţiei pentru Tradiţie şi Cultură a Românilor „Dunărea“ din Kladova (Serbia), Tihan Matasarevici, s-a arătat optimist în ceea ce priveşte introducerea limbii române în anul şcolar 2014-2015 în şcolile primare şi gimnaziale din Serbia de Nord-Est.

Potrivit sursei citate, această garanţie a fost dată recent minorităţii naţionale române din regiunile istorice Timoc, Morava şi sudul Dunării de premierul sârb Aleksandar Vucici în prezenţa omologului său român, Victor Ponta, Belgradul fiind interesat de „implementarea la nivel european a drepturilor etnicilor“. În opinia sa, asigurarea dată joi de premierul român, aceea că şi peste 100 de ani în Valea Timocului se va vorbi limba română, le oferă românilor din cele 154 de localităţi cu populaţie majoritar românească speranţa că a venit timpul să se pună capăt conflictelor dintre reprezentanţii autorităţilor şi liderii entităţilor culturale din dreapta Dunării, promotori ai conservării românismului în această parte a Serbiei.

„Noi, românii din Timoc, Morava şi sudul Dunării, avem convingerea că odată cu acordarea dublei cetăţenii va dispărea şi confuzia român/vlah şi nu vor mai exista două minorităţi ale unui singur neam“, a concluzionat Tihan Mataserevici. La dialogul cu cei doi demnitari au luat parte reprezentanţi ai unor organizaţii neguveramentale din întreaga Serbie. Printre aceştia s-a numărat şi părintele Boian Aleksandrovici, vicarul Protopopiatului Dacia Ripensis. (Sursa: Ziarul Lumina )



Opinie tendențioasă privind autenticitatea moaștelor Sf. Nicolae din București - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Referitor la articolul intitulat „Moaștele de la București ale Sfântului Nicolae sunt FALSE”. Câte dintre celelalte 10.000 de relicve din România sunt autentice apărut în cotidianul România Liberă din ziua de 15 iulie 2014, sub semnătura domnilor Petru Răchită şi Răzvan Chiruţă, precizăm:

Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse de cruciaţi în oraşul italian Bari în secolul al XI-lea şi aşezate de arhiepiscopul Nicolae al Veneției în două biserici construite la  Bari (1036) şi la Veneția (1039). Părticele din  moaştele Sfântului Ierarh Nicolae au fost aduse la București în 1600, când, potrivit documentelor istorice, voievodul Mihai Viteazul le-a primit în dar de la arhiepiscopul de Bari prin intermediul unui negustor bogat în semn de preţuire pentru lupta de apărare a creştinătăţii împotriva ofensivei otomane din acea vreme şi le-a oferit bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti unde se păstrează până astăzi. 

Pe racla istorică se găseşte încrustat următorul text în limba slavonă “Dăruite de către Io Mihail Voievod și Doamna Stanca şi fiul lor Io Necula Voievod în anul 7108 (1600 după calendarul actual), ispravnic fiind mitropolitul Eftimie”.  Menționată de bizantinologul român Alexandru Elian, în lucrarea sa “Inscripții Medievale ale României” din 1965, inscripția poate fi văzută de toţi cei care vin să venereze sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae în această biserică din centrul Bucureştilor, ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Ca atare, concluzia autorilor articolului că părticelele din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae de la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti nu sunt autentice se bazează pe opinii personale recente şi ipoteze tendențioase despre ce era posibil sau nu în secolul al XVI-lea în Occident, când de fapt pericolul otoman era o preocupare majoră pentru creștinătatea apuseană.

În ceea ce priveşte Ghidul Sfintelor Moaşte din bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română, acesta are ca scop prezentarea într-o lucrare unitară a informaţiilor despre Relicvele Sfinte existente în locaşurile de cult din România, inclusiv a numărului exact al acestora. În prezent, în eparhiile Patriarhiei Române se desfăşoară o activitate laborioasă de strângere a informaţiilor despre Sfintele Moaşte din bisericile şi mănăstirile ortodoxe din România potrivit recomandărilor Sfântului Sinod (provenienţă, documentul de autenticitate, descriere succintă, scurtă prezentare a vieţii sfântului etc.). După centralizarea tuturor informaţiilor, acestea vor fi analizate şi evaluate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înainte de a fi publicate în Ghidul Sfintelor Moaşte din bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română, lucrare binevenită pentru pelerinii români şi străini care doresc să viziteze locurile sfinte din ţara noastră.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române / iulie 2014

Pr. Dr. Emil Nedelea Cărămizaru, parohul de la Sfântul Gheorghe Nou a declarat:

“În privinţa afirmaţiilor preotului italian Gerardo Cioffari de la Biserica San Nicola din Bari, răspunsul nostru este următorul:

- acesta omite faptul că Moaştele Sfântului Nicolae de la Biserica Sf. Gheorghe Nou sunt autentificate istoric în modul cel mai concludent;

- din afirmaţiile sale, rezultă că numai jumătate din trupul Sfântului Nicolae se află la Bari. Acesta este în concordanţă şi cu expertiza Antropologică efectuată la mormântul din Bari în anul 1957, care arată limpede şi că braţele Sfântului lipsesc în proporţie de 70-80 la sută. Ne punem întrebarea firească: pe ce temei contestă Gerardo Cioffari autenticitatea celeilalte jumătăţi a trupului Sfântului Nicolae aflată în alte părţi ale lumii printre care Bucureşti, Sfântul Munte Athos, Veneţia etc

- într-un studiu intitulat: ”Ce s-a întâmplat cu mâna Sfântului Nicolae expusă credincioşilor în anul 1089?” semnat chiar de contestatarul Gerardo în Bolettino Di San Nicola nr. 3/2012, aceasta arată că în anul 1087 când au fost înhumate moaştele la Bari, o mână a Sfântului Nicolae a fost lăsată afară pentru a fi cinstită de pelerini. În studiu evocat, acelaşi autor confirmă faptul că un călugăr numit Roberto Monaho, atestă documentar, că la anul 1140, mâna Sfântului se afla încă la Biserica San Nicola din Bari. Avem aşadar certitudinea că mâna Sfântului Nicolae s-a aflat în mod sigur o perioadă la Bari. În aceeaşi lucrare Gerardo Cioffari atestă şi faptul că mâna Sfântului, citez: "A dispărut în perioada evului mediu în condiţii misterioase". "Misterul Dispariţiei" mâinii Sfântului Nicolae de la Bari, coincide cu momentul aducerii moaştelor de la Bari la Bucureşti şi desluşeşte aşa-zisul mister. Izvoarele istorice autentice, arată fără drept de tăgadă adevărul istoric privitor la aducerea mâinii aşa cum este certifact prin inscripţia de pe racla din Biserica Sfântul Gheorghe Nou de la Kilometrul Zero al României.

În concluzie ne întrebăm de ce oare preotul italian Ferardo Cioffari a omis propriile afirmaţii susţinute cu documente numai cu doi ani în urmă? De asemenea, cui servesc aceste atitudini care intră în contradicţie cu adevărul istoric şi cu dialogul irenic specific comunităţilor creştine luminate de Duhul Sfânt? Acest dialog cu nuanţe polemice, a adus cu sine totuşi o mai bună înţelegere a adevărului despre Moaştele Sfântului Nicolae adăpostite în Biserica Rectitorită mai târziu de marele nostru Voievod şi Sfânt Martit Constantin Brâncoveanu. Aşadar, Moaştele Sfântului Nicolae din Biserica Sfântul Gheorghe Nou fac parte din patrimoniul naţional şi spiritual românesc. Cred că e timpul să învăţăm mai bine cum să apărăm ceea ce ţine până la urmă de demnitatea noastră de creştini şi de români şi să ne ferim de a ne autoflagela şi deforma până la urmă propria noastră istorie!". (Sursa: Ziarul Liberatea)

 Redăm parțial articolul din România Liberă, cu precizarea că textul integral poate fi citit la sursă. “O controversă referitoare la veridicitatea moaştelor Sfântului Nicolae, aflate la o biserică din Bucureşti, ridică o problemă mult mai amplă: cât de autentice sunt, în general, relicvele din lăcaşurile de cult din România, la care se închină anual sute de mii de credincioşi? Despre moaştele Sfântului Nicolae, care se află la Biserica “Sfântul Gheorghe cel Nou” din București, s-a afirmat, nu de puţine ori, că nu ar fi autentice. Am solicitat un punct de vedere reprezentanților Bisericii San Nicola din Bari, unde se află mormântul acestui sfânt. Aceştia ne-au confirmat că dubiile privind relicva din România sunt întemeiate…  reprezentanții Bisericii San Nicola din Bari, acolo unde rămășițele Sfântului Nicolae au fost atestate științific în 1957, susțin că povestea sosirii moaștelor la București nu este reală. “Legenda spune că Mihai Voievod, pentru meritele sale în războiul împotriva musulmanilor, a primit ca donație din partea Arhiepiscopului de Bari, la sfârșitul secolului al XVI-lea, o relicvă a Sfântului. Nu știm dacă relicva era autentică, dar este cert că această explicație nu are o bază reală deoarece arhiepiscopul de Bari nu avea  autoritatea de a lua moaște din biserica San Nicola (Catedrala era, la acea vreme, în conflict cu Biserica San Nicola) și în plus (cu excepția papei Urban al II-lea în 1089) nici un papă sau arhiepiscop de-a lungul istoriei nu au mai deschis mormântul Sfântului Nicolae din Bari”, a declarat, în exclusivitate pentru România liberă, fratele Gerardo, din partea lăcașului de cult italian. 

Poziția Bisericii din Bari este categoric: “toate relicvele Sfântului Nicolae din Roma sau de oriunde sunt false”, scrie în răspunsul pe care l-am primit. Dar preoții italieni nu vor să acuze pe nimeni direct, așa încât lasă o urmă de mister asupra provenienței osemintelor de la București. “Totuși, trebuie ținut cont de faptul că marinarii au adus relicva la Bari din Mira (unde era îngropată inițial – n.r.) în 1087, într-un moment în care prin Europa circulau deja numeroase părți ale corpului Sfântului. Mai mult, o bucățică a fost cel mai probabil furată din Bari și dusă în Franța. De asemenea, trebuie amintit că în 1099, în timpul primei Cruciade, venețienii au ajuns la aceeași biserică a Sfântului Nicolae din Mira și au adus în Veneția mai multe oase (dintre care unele ar fi putut fi ale sfântului, deoarece marinarii din Bari au acționat anterior în grabă, de teama turcilor). Prin urmare, la Bari există în prezent circa jumătate din corpul său. Ce s-a întâmplat cu restul e dificil de spus. Unele pot fi în lume, altele e posibil să se fi dizolvat pur și simplu în mana (apa care se formează lângă relicve și care e în contact cu oasele)”, a menționat, pentru România liberă, fratele Gerardo.

În fine, acesta a precizat că Biserica din Bari ar putea foarte ușor să dovedească lipsa de autenticitate a moaștelor aflate în lume, “deoarece circumstanțele achiziției lor nu se susțin”. Nu o face decât “în câteva cazuri în care au loc exagerări comerciale”, deoarece consideră că venerarea sfântului de către oameni e mai importantă decât originalitatea unor relicve. … Preotul Emil Cărămizaru, parohul Bisericii Sfântul Gheorghe cel Nou din București, unde se află o raclă cu mâna dreapta a Sfântului Nicolae, afirmă, în replică, că nu are nici o îndoială cu privire la autenticitatea acestor rămășițe… Mai mult, a explicat acesta, mâna dreaptă a primit recunoașterea internațională. “În 1707, când Constantin Brâncoveanu a sfințit biserica, Patriarhul Hrisant Notara de Ierusalim a mers cu moaștele Sfântului Nicolae deasupra capului, în procesiune în fața poporului. Deci ele erau recunoscute ca atare și atunci”, a argumentat preotul Emil Cărămizaru. Dar cea mai mare dovadă, precizează părintele, este că mâna dreaptă de la București atribuită Sfântului Nicolae face minuni. “Sunt consemnate zeci de minuni, a fost vindecată o femeie bolnavă de cancer în metastază. S-a vindecat aici, în 2009. Dacă 400 și ceva de ani, moaștele astea au făcut minuni, de ce să ne punem noi cu Sfântul Nicolae?”.

 

 

 



Știri interne - iulie 2014 (RO)

Radiografia familiei românești: studii medii, îmbătrânire, lipsă copii

Familia românească este compusă, cel mai adesea, dintr-o femeie și un bărbat, fără copii. Capul familiei e, în trei sferturi din gospodăriile românești, un bărbat cu studii medii. În rândul familiilor cu copii, predomină cele cu un copil. Oamenii din mediul rural au mai mulți copii decât cei din mediul urban. De asemenea, pensionarii reprezintă 23% din persoanele dintr-o gospodărie, în timp ce salariații reprezintă numai 28%. Acestea sunt câteva dintre datele prezentate de Institutul Național de Statistică, într-o cercetare la nivel național, pe anul 2013. Cei mai mulți capi de familie (în gospodăriile de salariați, antreprenori, agricultori și șomeri) au până în 50 de ani, media de vârstă situându-se între 35 și 49 de ani. În ceea ce privește pensionarii, 66,7% dintre familii sunt conduse de o persoană de peste 65 de ani. Cele mai multe familii sunt conduse de o persoană cu studii medii (75,1%), față de numărul celor conduse de o persoană care a absolvit învățământul superior (12,2%), respectiv fără școală sau cu studii primare (12,7%). [...] Familiile formate din una-trei persoane au reprezentat mai mult de doua treimi din numărul total al familiilor (69,3%), din care cele formate din doua persoane au reprezentat 27,0%. Cele mai multe familii nu au copii (72,3%). În ceea ce privește cuplurile cu copii, cele mai numeroase sunt cele cu un copil (15,1%) și cele cu doi copii (9,7%). Numai 1% din familii au patru și peste patru copii. Familiile cu peste patru copii sunt mai numeroase în mediul rural (1,8% față de 0,4%, în urban), în timp ce familiile cu un copil sunt mai numeroase în mediul urban (17,4% față de 12%). (Sursa: romanialibera.ro)

Eforturi noi pentru prevenirea abandonului şcolar prin actul educaţional catehetic

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia lansării Proiectului Alege Şcoala în regiunile de dezvoltare Vest, Sud-Vest Oltenia şi Nord-Vest! (aprilie 2014-octombrie 2015) - spicuiri: “Anul acesta, 2014, Patriarhia Română, prin Sectorul teologic-educaţional, în parteneriat cu Fundaţia World Vision România va continua Proiectul Alege Şcoala!. Proiectul a fost aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi se derulează împreună cu Programul naţional de cateheză Hristos împărtăşit copiilor… Din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, este foarte important ca procesul educaţional să nu urmărească doar latura cognitiv-intelectuală, prin acumularea de cunoştinţe teoretice, ci şi promovarea vieţii spirituale, de însuşire a valorilor credinţei şi moralei creştine şi a tradiţiilor culturale perene ale poporului nostru, fără de care tânărul nu poate să-şi păstreze deplin identitatea etnică într-un context pluralist secularizant şi  globalizant.

(…) Provocările actuale cer o acţiune susţinută nu numai din partea statului sau a instituţiilor lui abilitate pentru probleme socio-culturale, ci şi din partea familiei, a Bisericii şi a societăţii civile, printr-o implicare constantă în primirea unei educaţii integratoare de valori ştiinţifice şi spirituale, naţionale şi universale. Proiectul educaţional Alege Şcoala! este un proiect pe termen lung şi are ca principal obiectiv prevenirea discriminărilor culturale şi materiale care determină marginalizarea socială a copiilor proveniţi din familiile sărace. Segmentul-ţintă al activităţilor de început îl reprezintă elevii din sistemul de învăţământ primar şi gimnazial, proveniţi din familii cu stare materială precară şi nivel de educaţie scăzut. Personalul care va implementa proiectul se compune din preoţi duhovnici, profesori şi psihopedagogi. Spaţiile special amenajate vor fi multifuncţionale, astfel încât, după programul de şcoală, acestea să poată fi folosite ca săli de lectură şi de consultaţii pe probleme şcolare, familiale şi sociale de către copii şi tineri. Având în vedere vârsta fragedă şi caracterul încă plastic al acestor copii, eforturile personalului se vor concentra spre o socializare bazată pe valori creştine şi pe valori ale democraţiei moderne: dragoste de Dumnezeu şi de semeni, libertate de acţiune, solidaritate socială şi egalitate de şanse.” (Sursa: Basilica.ro)

Decizie a Mitropoliei Clujului: Pastorația să se facă inclusiv prin internet

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului propune ca bisericile să dezvolte site-uri oficiale, actualizate continuu şi construite astfel încât să fie atractive, deoarece “Biserica dispune în acest moment de un trust media, dar acesta nu poate realiza singur sarcina misionară sau reacţia de răspuns la violenţa limbajului bolovănos şi subtilei manipulări în numele unei aşa-zise modernizări spirituale. Trebuie încurajate şi sprijinite, astfel, toate unităţile bisericeşti să dezvolte site-uri oficiale, actualizate continuu şi construite în aşa fel încât să devină atractive şi interesante, realizând un dialog pe problemele cu care se confruntă astăzi, mai ales tinerii, construindu-se un spaţiu de expresie viu şi adecvat misiunii Bisericii noastre. Nu trebuie să rămânem indiferenţi la aceste dezvoltări ale societăţii şi tehnicii, Biserica trebuie să meargă acolo unde este nevoie de ea, acolo unde merg oamenii, chiar dacă este vorba de spaţiul virtual”, spun reprezentanţii Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

Aceştia susţin că societatea a devenit tot mai vulnerabilă manipulării prin mass-media, mai ales din raţiuni de rating, ”canalele comerciale mediatizând excesiv probleme ale Ortodoxiei care pot da o imaginea deformată Bisericii sau slujitorilor ei”. Totodată, "nu dorim să nedreptăţim alte confesiuni sau etnii minoritare dar, în acelaşi timp, suntem conştienţi că Dumnezeu ne cere să avem grijă de credincioşii ortodocşi. Este clar că, în multe comunităţi, Biserica noastră Ortodoxă este nedreptăţită de deciziile unor lideri comunitari care, personal, au o altă confesiune sau au identitate religioasă incertă, ori aparţin de alte etnii. În aceste condiţii, considerăm că trebuie să luptăm pentru ca enoriaşii noştri, majoritari sau nu, să-şi câştige drepturi egale şi decizii în conformitate cu legile în vigoare", mai spun reprezentanţii Mitropoliei. (Sursa: Vasile Măgrădean, corespondenti@mediafax.ro)

Primăria Cluj-Napoca cere Mitropoliei să fie redus nivelul sonor în timpul slujbelor

Repetatele plângeri ale clujenilor față de zgomotul produs de biserici în timpul slujbelor i-au convins cei din conducerea orașului să depună o cerere la Mitropolie pentru reducerea nivelului de sunet în timpul slujbelor. “Ca urmare a repetatelor reclamații ale cetățenilor privind disconfortul fonic produs de aparatura de sonorizare a bisericilor a fost întocmită o adresă în 08.07.2014 către Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului prin care se solicită luarea de măsuri pentru reducerea nivelului se sunet și izolarea fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrații. În cazul în care Mitropolia nu va dispune măsuri concrete și doriți efectuarea de măsurători sonometrice, vă recomandăm să ne transmiteți datele de contact (nume, adresă și telefon) pentru stabilirea de comun acord a detaliilor și datei la care vor fi efectuate măsuratorile”, spun reprezentanții Primăriei. (Sursa: stiridecluj)

Patriarhul României a îndemnat la rugăciune pentru victimele tragediei din Ucraina

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a îndemnat pe credincioşii prezenţi la Sfânta Liturghie oficiată în 20 iulie 2014, la Mănăstirea Caraiman, să se roage pentru cei trecuţi la Domnul în urma tragediei din Ucraina. „Trebuie să pomenim în rugăciunile noastre pe oameni care, în data de 17 iulie anul acesta, au murit în tragicul accident din Ucraina când un avion de pasageri civili a fost doborât printr-o lansare de rachetă sol aer. O mulțime de copii au murit, nimeni nu a scăpat cu viață. De aceea, ne rugăm lui Dumnezeu, pentru mijlocirile Sfântului Proroc Ilie, să aducă consolare, mângâiere și speranță celor care au avut în familiile lor victime, iar cei care au trecut la Domnul să fie luați în odihna drepților și în iubirea milostivă a Preasfintei Treimi, în locașurile cerești. Este mare nevoie de rugăciune, o mulțime de oameni călătoresc pe uscat, pe apă, și sunt o mulțime de accidente, dar mai ales accidentele aviatice care se soldează cu pierderi de multe vieți omenești. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și să ne încredem în El în primul rând și apoi în înțelepciunea și priceperea omenească", a spus Patriarhul României. (Sursa: Basilica.ro)

Lucrările conferinței despre Marii Duhovnici români ai secolului trecut, la Marburg

Catedra de Istoria Bisericii din cadrul Facultății de Teologie Evanghelică a Universității Philipps din Marburg a organizat timp de trei zile (26-28 iunie) o conferință de lucru, dedicată unui proiect editorial de traducere a unor texte aparținând unui număr de 15 mari părinți duhovnicești români. Proiectul, intitulat „Spiritualitatea Românească în secolul al XX-lea, Tradiția trăită” a fost inițiat de Prof. Dr. Karl Pinggéra, profesor titular la Catedra de Istoria Bisericii și de Părintele Dr. Ovidiu Ioan, paroh al comunității românești din Kassel și asistent în cadrul aceluiași departament. Pentru acest proiect, părintele Dr. Ovidiu Ioan a invitat 15 teologi români cunoscători ai limbii germane, care au pregătit variante de lucru ale biografiilor, operei și specificului teologic-duhovnicesc ale unor părinți începând cu monahii Paisie Olaru și Cleopa Ilie și încheind marele dogmatist Dumitru Stăniloae și părintele Rafail Noica.

Înaltpreasfințitul Mitropolit Serafim a susținut prelegerea introductivă „Spiritualitatea ortodoxă și societatea românească în secolul al XX-lea”. Pe lângă biografiile și profilele teologice din cele mai diverse (mari duhovnici, cărturari, reînnoitori ai vieți creștine, oameni de cultură), fiecare referent a putut propune texte originale, predici, scrieri ale părinților spre a fi traduse în limba germană în volumul proiectat. În cuvântul de încheiere, Preasfințitul Episcop Vicar Sofian Brașoveanul (care participă la proiect cu prezentarea părintelui Teofil Părăian) a mulțumit gazdelor și inițiatorilor proiectului, precum și tuturor participanților pentru contribuția la succesul acestei conferințe și s-a arătat bucuros de potențialul științific al teologilor români din Germania, sperând în noi proiecte similare în domeniul teologic. (Sursa: mitropolia.ro)

Radio TRINITAS promovează comunitățile românești din Franța, Belgia, Germania, Spania și Italia

La sediul radioului a fost lansat la  27 iunie 2014, Proiectul „Români de lângă Români”, care va fi realizat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Până la sfârșitul anului, vor fi prezentate la Radio TRINITAS, în emisiuni și buletine informative, 20 comunități din cele cinci țări. Obiectivul general al proiectului îl constituie promovarea, mediatizarea și consolidarea Diasporei românești prin mass-media, iar obiectivele sale specifice vizează încurajarea apariţiei şi sprijinirea funcţionării presei identitare în mediul virtual, facilitarea accesului la spații de emisie și inițierea unei rubrici dedicate românilor care locuiesc în 20 de comunități românești din Franța, Belgia, Germania, Spania și Italia. „Potrivit estimărilor reprezentanţilor Eparhiilor Patriarhiei Române în Occident sunt între 3,5 şi 4 milioane de români. Sunt aproximativ 500.000 de români în Germania. De asemenea, există comunităţi importante în Franţa, Belgia, Italia (unde potrivit estimărilor sunt peste 1 milion de români), de asemenea în Spania şi Portugalia dar şi în alte state europene. Acum, după cum ne dăm seama este vorba de un proiect mediatic, cel pe care Radio TRINITAS îl va derula până la sfârşitul acestui an, având în vedere că mijloacele de comunicare în masă au un impact deosebit în societatea contemporană, iar pe de altă parte, aşa cum se constată în ultimii ani, Radio TRINITAS are ascultători fideli în special prin internet în Europa, dar şi în alte regiuni ale lumii. Se remarcă faptul că românii stabiliţi în străinătate au această nevoie de a păstra permanent legătura cu  ţara, cu Biserica mamă, iar din acest punct de vedere cred că va fi de bun augur”, a declarat pentru TRINITAS TV Pr. Cons. Constantin Stoica, Biroul de Presă al Patriarhiei Române.

Încă un pas spre control și pecetluire: plata prin brățara electronică

Divizia Barclaycard a lansat un card wireless de plată în 2007, iar această brățară de plată este doar evoluția firească a lucrurilor. Până la inventarea acestei brățări, oamenii ar fi putut plăti pentru un produs de până la 20 de lire sterline prin atingerea sau scanarea Barclaycard-ului lor la bornele corespunzătoare. Dar de acum ei vor fi în măsură să facă acest lucru și cu ajutorul unei brățări în locurile în care comercianții afișează simbolul de astfel de plată. Brățara bPay va fi pusă la dispoziția majorității deținătorilor de carduri din Marea Britanie, nu doar a clienților firmei de servicii financiare. Barclaycard își imaginează omul din viitor ca fiind total dependent de această brățară. Ieși din casă, te urci în metrou, te duci la muncă, te duci la sală, te duci la o cafea și ai toți banii și toate informațiile personale de care ai nevoie la încheietură. (sursa: Romania Libera)

 



Știri externe - iulie 2014 (EXT)

CEDO: Curtea Europeană reafirmă definiția tradițională a căsătoriei

Curtea Europeana a hotărât că mariajul între persoane de același sex nu poate fi impus Statelor Membre. Decizia arată că, altfel, ar însemna o încălcare a Convenției Europene pentru Drepturile Omului. În plus, acesta a constatat că nici măcar nu există un consens în favoarea "căsătoriei" între persoane de același sex în Europa, întrucât doar 10 dintre cele 47 de semnatare ale Convenției au legalizat-o. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Hämäläinen c. Finlanda, nr. 37359/09, a reafirmat, în decizia emisă pe 16 iulie, că statele nu au obligația de a oferi acces la căsătorie cuplurilor de același sex și că definiția căsătoriei și a familiei, sub Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este cea tradițională. De asemenea, modalitatea în care statele adresează acestui subiect este problema internă a fiecărui stat. Articolul 12 al Convenției, Dreptul la căsătorie, are următorul conținut: „Dreptul la căsătorie – Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”Decizia în această cauză este consistentă cu jurisprudența Curții. (Sursa: culturavietii.ro)

ISRAEL - IRAK: Apel al Patriarhului Teofil al Ierusalimului

"Patriarhia Ierusalimului este alarmată, la auzul oribilei declarații emise de grupul Statul Islamic, care îi cerea comunității creștine din orașul irakian Mosul să se convertească la Islam, să plătească un impozit jiziya, sau să renunțe la toate posesiunile ei și să părăsească orașul, altfel confruntându-se cu execuția iminentă. Declarația inumană este contrară simbiozei pașnice a creștinilor și musulmanilor în Irak și în întreg Orientul Mijlociu de-a lungul secolelor și complet opusa principiilor și valorilor acestor religii monoteiste. "Biserica Mamă" din Ierusalim condamnă ferm și fără echivoc situația îngrozitoare a grupului Statul Islamic și apelează cu cea mai mare urgență la comunitatea internațională, să intervină imediat, pentru a evita astfel de acțiuni și pentru a proteja populația creștină din Irak, care a trăit de multe secole în pace cu compatrioții musulmani. Preafericitul Părinte Teofil III, Patriarhul Ierusalimului (Sursa: lonews.ro)

VATICAN: Estimare tulburătoare cu privire la pedofilia clericilor

Conform Huffington Post, care citează La Reppublica, Papa Francisc a declarat că există informații credibile care sugerează că „aproximativ 2%” dintre preoții Bisericii Catolice sunt pedofili. Gravitatea provine chiar din realitatea statistică: la 50 de preoți activi, unul este pedofil. Iar la scară generală, plecând de la date concrete, conform cărora sunt în jur de 400.000 de membri ai clerului catolic, se poate concluziona că aproximativ 8.000 de preoţi fac parte din categoria nominalizată de către papă. Este pentru prima oară când Vaticanul oferă un detaliu de ordin statistic cu privire la nivelul la care este practicată pedofilia de către unii preoți catolici. Până acum, Vaticanul a refuzat să cuantifice abuzurile sexuale ale clericilor la nivelul global al Bisericii Catolice. Sau, cel puțin, nu le-a făcut publice. Unii au pus fenomenul abuzului sexual în Biserica Catolică pe seama celibatului practicat de preoți. Însă nu de aceeași părere sunt oficialii catolici. Scandalurile de pedofilie sunt legate de homosexualitate, și nu de celibatul sacerdotal, crede secretarul de stat al Vaticanului, cardinalul Tarcisio Bertone, citat de Le Monde. De aceea, papa Benedict al XVI-lea a exclus orice inițiativă legată de modificarea practicii celibatului, afirmând că virginitatea reprezintă un dar al lui Dumnezeu care nu trebuie abandonat la presiunea „modelor culturale trecătoare”. (Sursa: semneletimpului.ro)

Parlamentul R. Moldova elimină cuvintele de tată și mamă din Legea sănătății

La 21 iulie 2014, Parlamentul Republicii Moldova a votat modificări la Legea privind ocrotirea sănătății. Astfel, cuvintele „mamă” și „tată” au fost înlocuite cu sintagma „unul din părinți”. Potrivit Ministerului Protecției Sociale și Familiei, aceste modificări sunt în contextul uniformizării legislației în vederea asigurării nediscriminării și egalității de sex. La 24 iulie, mai mulți părinți îngrijorați au venit la Centrul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni cu rugămintea de a interveni de urgență către conducerea țării pentru a fi  stopat acest fenomen distrugător. Familia este cel mai des atacată în  societatea contemporană . „Justiția juvenilă”, sodomia, modificări în domeniul învățământului, libertinajul, propaganda suicidului și alte păcate sunt impuse azi prin legi anticreștine. Nici măcar directivele Uniunii Europene nu cer ministerelor de resort  să fie anulate noțiunile de mamă sau tată. De ce atunci Republica Moldova vine cu astfel de inițiative? Aceasta a fost întrebarea de bază a creștinilor. În urma discuțiilor ce au durat mai multe ore PS PETRU a hotărât: a se adresa cu o declarație către Parlamentul Republicii Moldova și Dna Valentina Buliga, Ministru al Protecției Sociale și Familiei; a cere audiență ministrului Protecției Sociale și Familiei din partea Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni, împreună cu comitetele părinteşti raionale din cuprinsul Episcopiei; Binecuvântarea Preasfințitului Episcop PETRU   la rugăciune pentru păstrarea familiei tradiționale. (Sursa)

UCRAINA: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a luat decizia de a-și alege noul lider pe 13 august 

"Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene s-a întâlnit în data de 7 iulie, sub președinția Locțiitorului Mitropoliei, Mitropolitul Onufrie de Cernăuți și Bucovina, și a luat decizia unei întruniri a Adunării Episcopilor la Kiev, pentru data de 13 august 2014", arată un comunicat al Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice de sub Patriarhia Moscovei.  Liderul ucrainean al Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Vladimir (Sabodan) al Kievului și al Întregii Ucraine a trecut la cele veșnice la data de 5 iulie. Cu această ocazie, Preafercitul Patriar Daniel a transmis un mesaj de condoleanțe. Mitropolitul Vladimir a condus Biserica Ortodoxă din Ucraina, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, între anii 1992-2014. La 24 februarie 2014, Mitropolitul Onufrie (Berezovski) de Cernăuți și Bucovina a fost ales Locțiitor al Mitropoliei Kievului (Sursa: ortodox.md)

SUDAN: Creștina încarcerată pentru mărturisirea lui Hristos a fost eliberată

Momente de bucurie și slavă adusă lui Dumnezeu au fost trăite în sânul comunității creștine din Sudanul de Sud. După aproximativ două luni de detenție, pedepse corporale și o naștere în condiții inumane, Mariah Ibrahim a fost eliberată. În luna aprilie 2014, ea a fost acuzată de apostazie de la credința islamică, pentru că s-a căsătorit cu un bărbat creștin. Meriam era creștină etiopiană, născută din tată sudanez musulman și mamă etiopiană creștină. În momentul căsătoriei, ea a fost considerată de către autoritățile sudaneze ca fiind de confesiune islamică. După oficierea nunții a fost arestată și flagelată – deși era însărcinată – și, apoi, a fost condamnată la moarte pentru apostazie. La insistențele și presiunile internaționale, Meriam și fetița ei născută în detenție au fost eliberate în ziua de 24 iunie 2014. Potrivit BBC Midle East, familia Ibrahim a fost adăpostită la sediul unei agenții de securitate internaționale, până la eliberarea actelor necesare părăsirii Sudanului de Sud. (Sursa: doxologia.ro)

 

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Calea iertarii păcatelor în cuvântul Sfintei Scripturi - Pr. dr. Adrian Roman

 

Mântuitorul Iisus Hristos a învăţat zicînd: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”! Pocăinţa, aşadar, apare ca o condiţie pentru primirea Împărăţiei pe care noi credincioşii o dorim aşteptând „viaţa veacului ce va să fie”, aşa cum rostim în finalul Crezului mărturisit în Liturghie. Tot la Sfânta Liturghie mai rostim sau cântăm rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de ucenici de la Mântuitorul Hristos, zicând într-una din cereri: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri (Matei 6, 12), iar ca o concluzie a acestei rugăciuni Iisus le spune Apostolilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată o altă conditie a primirii Împărăţiei: iertarea celorlalţi. Aşadar, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, dar să le iertăm şi pe ale celor care au greşit faţă de noi.

Slăbănogului, Iisus îi iartă păcatele, vindecându-l pentru credinţa prietenilor săi, zicând: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”! (Marcu 2, 5; Mt, 9, 2; Luca 5, 20). Înţelegând acest cuvânt drept hulă, cărturarii prezenţi la înfăptuirea minunii exclamă: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21), iar Domnul, răspuzându-le, adaugă: „Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta” (Luca 5, 24).

Iertrea păcatelor se dă de către Dumnezeu. Acesta are o „putere” de iertare a păcatelor. Pentru că iertarea pe care Dumnezeu o dă este lucrătoare în omul absolvit de păcate,  acesta primeşte un har al pocăinţei. Harul Său susţine îndreptarea vieţii, hotărârea de a nu mai greşi şi a evita răul, curăţia gândului, postul, faptele de pocăinţă, rugăciunea şi progresul în virtuţi. Această putere o dă apoi şi ucenicilor Săi, după Înviere, când „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan, 20, 22-23) căci le făgăduise cu mult înainte: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18), şi chiar personal, Sfântului Apostol Petru, când îi spusese că pe o credinţă precum a lui va fundamenta Biserica: „Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt- 16, 19). Această putere a fost şi este dată de la Sfinţii Apostoli, episcopilor şi preoţilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în lucrarea sa Despre preoţie, (III, 5) că „Preoţii locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. Singurul care dă dezlegarea de păcate prin puterea primită, aşa cum se întâmpla şi în Biserica primelor secole, este episcopul şi apoi preotul. Ei sunt singurii care au acest drept de a lega şi dezlega păcatele (cf. Origen, Omilia II-a la Psalmul 37).

Mărturisirea păcatelor în primele patru secole se făcea ca şi în epoca apostolică: în secret şi în public, ultima fiind interzisă din raţiuni practice de către patriarhul Nectarie al Constantinopolului. Şi în contemporaneitate se mai practică mărturisirea publică, dar izolat, cea în secret fiind acum generalizată, fără ca cea publică să fie contestată întru totul, modul mărturisirii neţinând de natura acestei Taine a Bisericii. Unele confesiuni creştine practică doar mărturisirea publică, dar acest lucru se datorează lipsei caracterului de taină al acesteia şi al lipsei duhovnicului, prin înlăturarea preoţiei din cult. Pentru a fi dezlegaţi de păcate avem nevoie aşadar de preot, dar nu acesta este cel care iartă păcatele, ci Dumnezeu, care i-a dăruit prin harul preoţiei această putere, de a dezlega sau lega pe om.

În biserică sau în alte locuri (în spital, pe front, la patul de suferinţă, în pustie sau chilie, ş.a.m.d.) omul mărturiseşte păcatele sale şi părerea de rău pentru ele în faţa preotului sau episcopului. Omul vine cu pocăinţă, deci cu dorinţă de îndreptare şi primeşte imediat dezlegare de păcate împreună cu sfatul duhovnicului şi un canon sau o epitimie, adică o lucrare personală pe care să o facă şi care să-i ajute la îndreptarea sa.

Dumnezeu în mila Sa mântuieşte pe om din starea lui de păcat după primul gest de pocăinţă, după primele momente ale întoarcerii Sale. Astfel în cazul întoarcerii lui Zaheu, Mântuitorul va spune: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia... căci Fiul Omului a venit să-l caute şi să-L mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 9-10) sau tâlharului răstignit lângă Mântuitorul, cel care îşi mărturisea păcatul său, Domnul îi va spune: „...astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Singurul care are puterea iertării păcatelor (Luca 5, 21) este şi singurul mântuitor (Fapte 4, 12).

Sfântul Apostol Iacov îndemna pe creştini, spunându-le: „Mărturisiţi-vă păcatele unul altuia şi vă rugaţi unul pentru altul” (Iacov 5, 16), iar psalmistul zice: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmi 31, 6). Aşadar, mărturisirea este împreunată cu rugăciunea, aşa cum şi azi, duhovnicul rosteşte rugăciuni de dezlegare (molitfa) în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii. Sfântul Apostol Ioan îndruma şi el, zicând: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Sfântul Evanghelist Luca, în Faptele Apostolilor ne spune că „mulţi dintre cei care crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor(Fapte 19, 18). Viaţa creştină însemna deci şi pocăinţă sau o viaţă trăită în pocăinţă, iertarea păcatelor aducându-le acestora curăţia, un dar al iertării, al restabilirii omului în starea lui harică de om pe calea neprihrănirii, a desăvârşirii. Curăţia vine de la Dumnezeu, iar „sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat(I Ioan 1, 7). Curăţia aşadar este lipsa păcatului, rod al iertării, al pocăinţei şi al harului lucrător după mărturisire şi dezlegare în omul care ţine poruncile lui Dumnezeu, har ce lucrează în creştin încă de la Botez. Sângele lui Hristos este dat spre iertarea păcatelor şi în Sfânta Liturghie. Astfel preotul rosteşte în momentul în care dăruieşte Împărtaşania – Trupul şi Sângele Domnului Hristos: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [N] cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin”  Astfel omul are puterea de a face „roade vrednice de pocăinţă” (Matei, 3, 8) căci spune Sfântul Apostol Ioan: „Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele” (I Ioan, 5, 8).

Iertarea este mântuirea a sufletului. Mântuitorul este identificat cu Jertfea iertării păcatelor: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29) căci „avem răscumpărare prin sângele lui, adică iertarea păcatelor prin harul Lui (Coloseni 1, 14; Efes 1, 7). În altă parte Sfântul Apostol Pavel subliniază şi mai mult acest lucru. El le aminteşte evreilor că „după Lege aproape toate se curăţesc cu sânge şi fără de sânge nu se dă iertare”, iar Hristos s-a adus pe Sine Jertfă „spre ştergerea păcatelor” sau „să ridice păcatele multora” (Evrei 9, 22, 25-26, 28). Chiar El ne spune, precum auzim în fiecare Liturghie: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28) pentru că „Dumnezeu a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-și arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute” (Romani 3, 25).

Cuvintele Sfintei Scripturi ne învaţă deci că mărturisirea este primordială în actul pocăinţei noastre sau în cererea iertării pentru păcatele noastre. Înaintemergătorul Domnului Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul a practicat chiar un Botez al pocăinţei. Ucenicii Mântuitorului, unii dintre ei foşti ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, botezau şi ei, ne spune Sfânta Scriptură: „...a cunoscut Domnul că fariseii au auzit că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan, deşi nu boteza El, ci ucenicii Lui” (Ioan 4, 1-2). În capitolul anterior Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că după convorbirea lui Iisus cu Nocodim, căruia i-a vorbit şi despre a se „naşte de sus” sau „a doua oară” şi despre naşterea „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 3-5), „a venit Iisus şi ucenicii Lui în pământul Iudeii şi stătea cu ei acolo şi boteza(Ioan 3, 22) şi continuă vorbind de Sfântul Ioan Botezătorul care nu fusese încă aruncat în închisoare: „Şi boteza şi Ioan în Enon, aproape de Ierusalim, că erau acolo ape multe şi veneau şi se botezau” (Ioan 3, 23). Sfântul Ioan este avertizat de ucenicii săi şi de iudei cu privire la Botezul Mântuitorului căci „El botează şi toţi se duc la El” (Ioan, 3, 26), iscându-se o neîţelegere între ucenii lui Ioan şi un iudeu asupra curăţirii (Ioan 3, 25-26). Sfântul Ioan mărturisise mulţimilor că el botează cu apă (Ioan 1, 33), dar Mântuitorul, Cel pe care L-a botezat în faţa mulţimilor, arătându-L ca pe Mesia, „Acesta este cel care botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33;  Marcu, 1, 8). Iată cum regăsim mărturia Sfântului Ioan în Evanghelia Sfântul Apostol Matei: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11; Luca 3, 16).

Căci după îndemnul la pocăinţă al Sfântului Ioan Botezătorul ce striga în pustie zicând:Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), mulţise botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Matei, 3, 6). Începând cu ucenicii Domnului Hristos, botezul nostru este unul cu Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Fapte, 1, 5; Luca 24, 47), Omul mort şi înviat cu Hristos în Botez îşi continuă mortificarea prin renunţarea la păcat cu ajutorul Duhului Sfânt. Printre primii ucenici creştini, unii primiseră doar botezul lui Ioan neştiind nimic despre Duhul Sfânt. Acestora, Sfântul Apostol Pavel le va spune că „Ioan a botezul cu botezul pocăinţei”, apoi i-a botezat în numele Domnului şi punându-şi mâinile peste ei, Duhul Sfânt s-a pogorât peste aceştia (cf. Fapte 19, 2-6 ). Sfântul Apostol Petru îndemna la botez pe cei care se pocăiau „spre iertarea păcatelor” şi primirea darului Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) aşa cum va spune şi Anania către Sfântul Apostol Pavel: „Şi acum ce mai zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22, 16). În botez se nimiceşte „trupul păcatului”, omul păşeşte „întru înoirea vieţii” şi este „liberat de păcat” (Romani, 6, 4 şi 7), este înviat din morţi pentru păcatul înseamnă moarte şi iertarea în urma mărturisirii şi pocăinţei înseamnă înviere. Acest lucru îl învăţăm când citim pilda Mântuitorul Hristos despre fiului risipitor, fiu care cere iertare tatălui său care după ce îl iartă, primindu-l în braţele sale spune: „...acest fiu al meu mort era şi a înviat...” (Luca 15, 24 şi 32). Aşadar, omul primeşte ca rod al pocăinţei starea harică de mântuit, înviat, ridicat, de înfiat, dar o altă consecinţă a mărturisirii este şi hotărârea de a nu mai greşi care este cerută şi de Hristos: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Iertarea de păcat se dă mai întâi în Botez, chiar şi pentru prunci. Acestora li se şterge păcatul strămoşesc căci în Adam toţi oamenii au păcătuit (Romani 5, 12), iar fără Botez nimeni nu poate să se mântuiască, căci „dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5), căci „nimeni nu e curat de întinăciune, chiar de va fi viaţa lui o singură zi” (Iov 14, 4) aşa cum mărturiseşte şi pslamistul David: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Psalmi 50, 6).  De aceea Biserica a botezat încă de la început şi copiii împreună cu cei care erau adulţi şi puteau să-şi mărturisească păcatele. Tăierea-împrejur din Vechiul Testament preînchipuie Botezul, o „tăiere împrejur nefăcută de mână omenească” pentru toate vârstele în care cu adevărat Dumnezeu „iartă toate greşelile” (Coloseni 2, 11-13; Ieremia 33, 8) prin rugăciune (Fapte 8, 22) dacă este pocăinţă şi credinţă. „Căci hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veac” (Marcu 3, 29), refuzul Adevărului sau lupta împotriva Lui şi împietrirea în păcat aduc aşadar osândă, păcatul nefiind iertat nici la moarte (Isaia 22, 14), precum neiertate sunt şi slujirile idoleşti (I Petru 4, 3; Deuteronom 29, 20) ori minciuna sau uciderile nemărturisite (Ieşire 23, 7).

Sfântul Irineu (sec. II–c. 202) scria: „Iisus venit-a să mântuiască prin Sine pe toţi, adică pe cei care renasc prin El pentru Dumnezeu: copii, tineri şi bătrâni”, iar Origen (158-254) învăţa că „Biserica a primit de la apostoli tradiţia de a împărtăşi Botezul şi pruncilor”.  Când omul primea învăţătura evanghelică, întreaga lui casă primea botezul, întreaga familie era mântuită şi primea întreaga casă Duhul Sfânt (Fapte 11, 14-15; 16, 31-33) căci „dacă rădăcina este sfântă şi ramurile sunt” (Romani 11, 16). Mai mult decât atât, îndemnul Sfântului Apostol petru de după Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cinzecimii peste ucenicii Domnului, vorbeşte despre a se boteza fiecare lămurind pe cei care au crezut astfel: „Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri” (Fapte 2, 39). Era şi firesc ca părinţii să-şi dorească botezul şi pentru copiii lor şi aceştia având nevoie, aşa cum am arătat mai sus de ştergerea păcatului strămoşesc şi de a trăi, alături de părinţi viaţa cea nouă în Hristos cel Înviat şi de a primi darurile Duhului Sfânt aşa cum profeţea proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii...” (Fapte 2, 17, Ioil, 3, 1)

 Mai târziu, un canon al Sinodului de la Cartagina din 419, la care au participat 217 părinţi: episcopi, preoţi, diacon ş.a.m.d., şi anume canonul 47 vorbeşte deja despre practica botezului copiilor. Canonul 72 menţionează şi el necesitatea botezului pentru copii, cât şi al celor despre care nu se ştie sigur dacă au fost botezaţi, iar canonul 110 întăreşte şi apără învăţătura Bisericii cu privire la botezul celor „abia născuţi” şi necesitatea ca ei să fie „spălaţi” prin Botez de păcatul care a intrat în toţi oamenii prin Adam, deci având validitate în iertarea păcatelor copiilor nou-născuţi. Sinodul anatematizează pe cei care declară că botezul copiilor nu este necesar.

În Taina Botezului omul este cufundat de trei ori în apă sfinţită şi unul din efecte este şi cel al iertării păcatelor. Prin Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei, omul mărturiseşte păcatele sale, iar duhovnicul îi dă iertarea păcatelor prin punerea mâinilor pe cap. Într-o altă taină a Bisericii, cea a Maslului, creştinul primeşte pe lângă vindecare şi iertarea păcatelor prin ungere cu untedelem sfinţit. Ne spune Sfântul Apostol Marcu că apostolii, „propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untedelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (Marcu 6, 12-13). Am văzut din vindecarea slăbănogului (Luca 5, 24), despre care am amintit la începutul articolului nostru, că iertarea păcatelor este cauză a vindecării de boli. Nu este singurul loc din Sfânta Scriptură care ne lămureşte despre acest adevăr. În Biserică, după tradiţia apostolică, taina Sfântului Maslu continuă practica ucenicilor Mântuitorului Hristos care legat de îndemnul la pocăinţă şi de mărturisirea păcatelor, îi ungeau pe creştini cu untedelemn. Harul iertării păcatelor este lucrător prin această ungere cu ulei făcută omului bolnav trupeşte şi sufleteşte, har ce se dădea omului de către sfinţii apostoli şi prin punerea mâinilor (Marcu 16, 18) sau uneori era suficient ca umbra Sfântului Apostol Petru să treacă pe deasupra celor bolnavi. (Fapte 5, 15) şi „peste cei care erau bolnavi se puneau ştegare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Fapte, 19, 12). Aceaşi încercare de atigere de hainele preoţeşti o încearcă creştinii de azi, sau ungerea hainelor celor bolnavi cu uleiul sfinţit de la Maslu, sau atingerea lor de icoane sau sfinte moaşte ale Sfinţilor care lucrează minuni în oameni prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre această taină şi asociază vindecarea de iertarea păcatelor, aşa cum învaţă şi Cronicele (II Paralipomena 7, 14) când îndeamnă zicând: „Dacă este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14-15), rugăciunea preotului, ungerea cu ulei, dar şi mărturisirea păcatelor aducând nu doar vindecare, ci şi iertarea păcatelor şi deci mântuirea prin credinţă în comuniunea rugăciunii: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi rugaţi unul pentru altul, ca să vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov, 5, 16; Iov 33, 26). Mântuirea începe cu „spălarea” şi continuă apoi cu îndreptarea, sfinţirea şi luminarea (Fapte 26, 18) căci acesta este scopul mântuitor al iertării păcatelor în vederea moştenirii Împărăţiei cerurilor (cf. I Corinteni 6, 10-11) şi purtării „chipului ceresc” prin dezbrăcarea de stricăciune (I Corinteni 15, 50), căci „în cetate nu va intra nimeni pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna...” (Apocalipsă 21, 27).

Iertarea dobândită este în interiorul omului o reînnoire a firii începută la Botez (Ioan 3, 5-7; Romani 6, 3-5) şi o înviere aşa cum am arărat mai sus, harul plin de iubire îndemnând şi sprijinind pe om pe calea pocăinţei. Credinţa lucrătoare prin iubire în om duce la virtuţi care se împlinesc sau sunt adunate într-una: cea a iubirii. Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa sunt roade ale iubirii, ale dorinţei de împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii. Astfel se adresează Mântuitorul în legătura cu femeia care i-a spălat şi uns picioarele în casa lui Simon, îngenuncheată fiind şi lăcrimând: „De aceea îţi zic: Iertate sunt păcate ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi i-a zis ei: iertate îţi sunt păcatele. ...Credinţa ta te-a mântuit(Luca 7, 47-48, 50), căci iertarea urmează credinţei, încredinţării milei şi iubirii altuia, aşa cum învăţăm din cuvântului Domnului atunci când acel slăbănog vindecat şi iertat este coborât de cei patru apropiaţi ai săi prin acoperiş: „Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5)! Mântuirea din păcat este înlăturare a răului şi vieţuire în bine, iar binele ce urmează mărturisirii şi pocăinţei este slujitor al comuniunii, al iubirii. Căinţa, îndreptarea, iertarea şi facerea de bine sunt trepte ale iubirii, ale dorinţei de îndepărtare de egoismul patimilor, iar pe de altă parte trăire spre folosul celuilalt, pentru Dumnezeu, lucrarea a virtuţilor, bunătate deschisă spre aproapele, iertarea permamentă a celui care îţi greşeşte.

Dacă învierea este dar al iubirii lui Dumnezeu, iertarea care vine de la Dumnezeu este lucrare a iubirii lui Dumnezeu care înnoieşte şi îndreaptă pe om dăruindu-i credinţa în mântuirea care vine de la El, mântuire din patimi şi din stricăciune, cea nădăjduită de poporul care aştepta pe Mesia. La sfinţirea templului de la Ierusalim s-au jertfit animale „pentru iertarea păcatelor a tot Israelul” (Ezdra 6, 17) pentru ca Dumnezeu să-L trimită apoi pe Fiul Său , înălţându-l ca „Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Fapte 5, 31; Manase 1, 8), prin el vestindu-se lui Israel iertarea păcatelor (Fapte 13, 38), despre El mărturisind tot proorocii „că tot cel ce va crede în El va primi iertarea păcatelor prin numele Lui” (Fapte 10, 43; II Ioan 2, 12), poporul lui Dumnezeu având cunoştinţa mântuirii sale întru iertarea păcatelor lui (Luca 1, 77).

Învierea s-a înfăptuit prin jertfă, iar în Vechiul Testament jertfa Mântuitorul pe Cruce, adusă din iubire, pentru păcatele noastre, a fost preînchipuită de jertfele aduse de poporul ales (Levitic 1, 4; 4, 20, 26, 31, 35; 5, 6, 10, 13, 16, 18; 19, 22; Numeri 6, 12; II Ezdra, 10, 33), dar şi de alte popoare prin „firimiturile” credinţelor lor, pentru iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Împărtăşanie ni se dă şi spre viaţă veşnică, dar şi spre iertarea păcatelor, aşa cum am arătat mai sus, căci ea este Jertfă din iubire spre iertarea păcatelor tuturor, iar iertarea şi „spălarea” noastră primă ni s-a dat prin Botez, rod al Morţii jertfelnice şi al Învierii Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră.

Singurul care are puterea de a ierta păcatele dăruind harul Duhului Sfânt spre îndreptare şi înfăptuirea virtuţilor este Dumnezeu Cel care „este iubire” (I Ioan 4, 8). Din această iubire izvorăşte în om smerenia şi curăţia precum cea a pruncilor (Matei 18, 4) şi gândul pocăinţei, dorinţa mărturisirii şi părerea de rău pentru o comuniune distrusă de păcat, mila pentru aproapele şi iertarea celui care i-a greşit în tot timpul, asemenea lui Dumnezeu care primeşte mereu pe cel care se întoarce dăruindu-i iertarea. Despre acest lucru a şi întrebat Sfântul Apostol Petru pe Iisus: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22), după care spunându-le pilda datornicului nemilos şi viclean căruia i-a fost iertată datoria sa, la rugămintea sa, şi care a fost dat pe mâna chinuitorilor (Matei 18, 23-34) afirmă: „Tot aşa şi tată Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35), iar în altă parte spune: „Iar când staţi să vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl votru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre, Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru cel din Ceruri nu vă va ierta vouă” (Marcu 11, 25-26). Rugăciunea curată urmează iertării. Nu putem să ne apropiem de altar, de comuniune, stând la rugăciune în faţa lui Dumnezeu precum sluga cea vicleană din parabolă dacă nu am iertat mai întâi celui care ne-a greşit sau dacă nu am cerut şi noi iertare: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău de grabă, cât încă mai eşti pe cale...” (Matei, 5, 23-25).

Am văzut deci, că iertarea se dă aşadar „din inimă” (Matei 18, 35). Încă din perioada vechi testamentară, iertarea avea înţelesul de ridicare a unei vine, de absolvire a unei greşeli, de acoperire a păcatelor, adică de a fi date uitării, însă şi atunci era legată tot de iubire aşa cum va învăţa Mântuitorul. Mila şi iubirea, milostivirea sau milostenia pot aduce curăţia de păcate: „Daţi milostenia celei dinăuntru şi, iată, toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41), deci din nou: iertarea ca urmare a iubirii, tămăduitoare a sufletului despre care vorbeau profeţii (Isaia 58, 7-8), milostenia ca un post şi ca o jertfă pentru altul, aducătoare de iertare, de lumină, de dreptate (Isaia 58, 3-10). Astfel se spune şi în altă parte: „Răscumpără  păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci...” (Daniel 4, 24) sau „Iartă nedrepatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele” căci „omul care ţine mânie asupra omului, cum poate să ceară de la Dumnezeu vindecare? De omul cel asemenea lui nu-i este milă şi pentru păcatele sale se roagă. El fiind trup, ţine mânie; şi cine va curăţi păcatele lui?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 28, 2-5). Făcând milostenie, adică având iubire, Dumnezeu se milostiveşte şi El spre omul milostiv şi nu îl lasă în întuneric (Tobit 4, 7-11). Mai mult, o astfel de iertare este poruncită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 1), iertarea ca o cinste adusă Acestuia: „Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a rostit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeul tău” (Deuteronom 15, 2).

Dincolo de aceste virtuţi ce sunt şi fapte ale omului şi roade şi daruri ale iertării, şi adevărul este o cale a iertării: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să se ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20).

Ceea ce trebuie să facem noi sau chipul iertării noastre, aşa cum am arătat întru început din unele texte scripturistice, este cel pe care Dumnezeu ni l-a arătat prin Fiul Său întrupat aşa cum spune apostolul: „Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Coloseni 3, 13), iar iertarea este şi personală, dar şi comunitară: „Iar cui îi iertaţi ceva, îi iert şi eu; pentru că şi eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos...” (II Corinteni 2, 10). Sfântul Apostol Pavel reprimeşte la Corint, în comuniunea Bisericii, în urma pocăinţei sale sincere, pe acel incestuol pe care-l excomunicase cu ceva timp înainte (II Corinteni 2, 7-10 şi I Corinteni 5, 1-5), dupa exemplul Mântuitorului care iertase pe femeia prinsă în adulter (Ioan 8, 11) si a reintegrat în comuniune de har a apostolilor prin iubirea Sa Petru (Ioan 21,15-19).

Dumnezeu obişnuieşte să ierte pentru rugăciunea unuia un întreg popor (Numeri 14, 19; II Paralipomena 30, 20) de aceea să ne rugăm pentru iertarea tuturor şi să iertăm toate oricui căci Dumnezeu acoperă toate păcatele poporului Său (Psalmul 84, 2) pentru rugăciunea unuia singur (Numeri 14, 19-20) ca din gura unui preot pentru unul sau întreaga obşte (Numeri 15, 25, 28) şi astfel iubirea noastră ne va acoperi mulţime de păcate (I Petru 4, 8).

Să ne bucurăm de iertare căci Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31, 1; Romani 4, 7) şi să fim buni între noi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu ne-a iertat nouă, în Hristos (Efeseni 4, 32, Luca 6, 37) şi va zice pentru fiecăruia: „Dezbrăcaţi-l de veşmintele cele murdare!" şi iarăşi: "Iată ţi-am iertat fărădelegile şi te-am îmbrăcat cu veşmânt de prăznuire!” (Zaharia 3, 4)   



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Diortosirea cărţilor de cult. Încheierea gramaticală a ecteniei cererilor - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

Atunci când vorbim de cult, se înţelege că există un profund dihotomism între cult şi cultură, căci „cultul înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu Creatorul, iar cultura  înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu”[1].

Corolarul cultului creştin îl reprezintă Sfânta Liturghie, care, ca izvor de viaţă sfântă, de lumină veşnică şi de sfinţire a poporului dreptcredincios, reprezintă ceasul liturgic plin de taină, întru care „se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos – Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, casă şi popor al lui Dumnezeu – Tatăl, prin care se dăruieşte Bisericii Sale, viaţă veşnică”[2].

Mergând pe firul trăirii liturgice, de-a lungul slujirii de protopsalt şi a absorbirii teologiei până la treapta academică de doctor în teologie, am sesizat rolul deosebit de important, pe care-l au cărţile de cult în slujirea liturgică, un rol aparte avându-l şi „Liturghierul”, lucru confirmat inclusiv de faptul că a fost prima carte apărută, în 1508, pe pământ românesc, ultima ediţie din anul 2012, prin evitarea atât a aramaismelor greu de înţeles azi, cât şi a neologismelor greu de asimilat în cult, dorindu-se a fi „una mai precisă şi mai bogată în nuanţarea sensurilor teologice ale textului liturgic, ţinând seama de practica liturgică de la catedralele chiriarhale, mănăstiri, parohii şi şcoli teologice, dar şi de noile ediţii greceşti ale Patriarhiei Ecumenice şi ale Bisericii Greciei”[3].

Însă, fără a avea intenţia de a impieta lucrarea de diortosire, făcută de colectivul redacţional, fiind convins, de asemenea, şi de rolul cuvintelor textului liturgic, în opinia mea, ca „o necesitate misionară”[4], se reţine parcă o nepotrivită lămurire liturgică a pre-citatei ediţii a Liturghierului, cu privire la încheierea gramaticală a ecteniei cererilor, colectivul redacţional considerând că „la ectenia cererilor din cadrul Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii, încheierea corectă gramaticală este: de la Domnul să cerem, şi nu la Domnul să cerem. Menţionăm că forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[5].

Şi consider nepotrivită încheierea gramaticală a ecteniei cererilor a ediţiei Liturghierului din 2012, şi anume: încheierea gramaticală: de la Domnul să cerem, în loc de la Domnul să cerem, aşa cum se regăsea în anterioarele ediţii, tocmai datorită faptului că prepoziţia compusă „de la” afectează plinătatea sensului teologic pe care-l exprimă prepoziţia simplă „la”, în interiorul actului liturgic al ecteniei cererilor.

Mai precis, urmărind cu atenţie textul liturgic grecesc, se observă că se foloseşte prepoziţia grecească „παρά” în încheierea gramaticală a ecteniei cererilor: „παρά του Κυρίου αιτησώμεθα”, prepoziţie ce, probabil, a făcut colectivul redacţional să considere ca şi corectă încheierea gramaticală: de la Domnul să cerem, în loc de la Domnul să cerem, folosindu-se chiar şi de faptul că „forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[6].

Fără a pune în discuţie sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva), în opinia mea, când se diortosesc cărţile de cult sau sacre, imperios trebuie să se ţină cont nu numai de sensul logic, ci de întreg ansamblul semantic al formulării liturgice sau cultice, atât sub aspect filologic, cât mai ales sub aspect teologic, în spiritul formulării scriitorilor biblici sau patristici, ştiut fiind că toate cuvintele rostite de slujitorii bisericeşti în cadrul cultului nu sunt simple bolboroseli, ci sunt cuvintele lui Hristos, nu doar inspirate de Duhul, ci pline de Hristos, pe Care-L şi comunică ascultătorilor, care le acceptă prin credinţă[7].

De aceea, rostirea cuvintelor lui Dumnezeu, care aparţineau deja profeţilor trimişi de Dumnezeu, în gura slujitorilor bisericeşti, ca trimişi eshatologici ai lui Dumnezeu, este legată de cuvintele lui Hristos, insistenţa asupra cuvintelor lui Iisus Hristos fiind un aspect al concentraţiei hristologice al subiectului despre Duhul şi al discursului sacramental euharistic[8].

Prepoziţia grecească „παρά”, din încheierea gramaticală a ecteniei cererilor, la o primă citire, dimpreună cu genitivul s-ar traduce mot à mot cu „de la, din partea”, numai că, după cum spuneam, în spiritul scrierilor biblice şi patristice, precum şi a regulilor gramaticale (filologice) greceşti, traducerea trebuie făcută în sensul unei cereri ce are loc în imediata vecinătate a Domnului, adică în sânul Său, de aceea consider că încheierea gramaticală corectă ar trebui să fie: la Domnul să cerem, căci, potrivit regulilor gramaticale româneşti, prepoziţia „la” introduce fie atribute care arată locul, fie complemente circumstanţiale de loc care arată distanţa, limita în spaţiu sau poziţia unde are loc o acţiune, o stare, fie complemente circumstanţiale de timp care arată periodicitatea sau perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor, fie complemente circumstanţiale de scop care arată  finalitatea unei acţiuni, fie complemente circumstanţiale de cauză, de mod, de relaţie, instrumental, fie complemente indirecte[9].

Adevărat că şi prepoziţia compusă „de la” introduce complemente circumstanţiale de loc, de timp, de mod, complemente indirecte sau atribute[10], numai că, în situaţia încheierii gramaticale a ecteniei cererilor, traducerea cu „de la” este nepotrivită sensului teologic.

Conform regulilor gramaticale greceşti, verbul „αιτησώμεθα”[11] este un verb intranzitiv, căci el comportă o acţiune de cerere, dar nu statică, ci înaintată, orientată, inclusiv temporal şi spaţial, către cineva, ceea ce face ca încheierea gramaticală grecească să se facă cu prepoziţia „παρά”, urmată de un genitiv, prepoziţie care, în semantica grecească, comportă ideea unei cereri ce se realizează „alături de, aproape de sau strâns unit cu sau de cineva”, limba greacă impunând folosirea unei cu totul alte prepoziţii, când vrea să se exprime poziţionare diferenţiată, spaţial sau temporal, în cadrul unei acţiuni, şi anume prepoziţia grecească „ἀπ', ἀπo”, care este urmată de genitiv şi care s-ar traduce prin „plecând de la, începând de la”[12].

Într-acest sens o găsim formulată în scrierile ioaneice, când Ioan vorbeşte despre timpul istoric al întrupării Logosului, „Cuvântul vieţii” (I In. 1, 1) „Ce era de la început”: Ὃ ἦν ἀπ' ἀρχῆς (I In 1,1) „la Tatăl”: πρὸς τὸν πατέρα (I In 1,2), adică de la acel început când prin actul creator eternitatea lui Dumnezeu se întâlneşte şi se contopeşte pentru prima oară cu timpul, cât şi de la acel început al pogorârii lui Dumnezeu la timp, pentru ca timpul, prin forţa creatoare a lui Dumnezeu, să ofere creaturii, pornită în drumul ei prin timp, prima clipă a dialogului cu Dumnezeu după chipul dialogului Fiului cu Tatăl, întru Care fiinţează acelaşi chip, care oglindeşte imuabilitatea Dumnezeirii, Tatăl existând în Fiul şi Fiul preexistând de-a pururi „în sânul Tatălui”: εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρός (In. 1,18), pentru că Acesta, fără a fi altul ca El, este la fel ca şi Acela, iar Acela ca şi Acesta, şi, într-acest mod, Cei doi sunt „una”: ἕν (In. 10,30), întrucât, privite după specificul persoanelor, Cele două persoane sunt una şi una, adică două feţe ale aceluiaşi Dumnezeu, dar, după identitatea firii, sunt una: Dumnezeirea, din Care Se naşte de-a pururi Fiul, Care participă la creaţie, căci „toate prin El s-au făcut”: πάντα δι' αὐτοῦ ἐγένετο (In. 1,3), plinind voia Tatălui, şi, întrupat în persoana lui Hristos, grăieşte oamenilor în Sfintele Scripturi, „prin Duhul Sfânt” (I Cor 12,8)[13].

Toate acestea mă fac să consider că încheierea gramaticală corectă a ecteniei cererilor ar trebui să fie: la Domnul să cerem, căci, prin introducerea prepoziţiei compuse „de la”, în interiorul actului liturgic al ecteniei cererilor, al rugăciunii, nu se mai simte acea intimitate profundă dintre rugător şi Rugat, intimitate ce este ontologică Dumnezeirii, căci „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8), iar iubirea nu comportă în sine distanţă, indiferenţă, răceală sau comunicări ce se realizează protocolar, ci comportă o intimitate de negrăit, în care subiecţii se topesc, rămânând neamestecaţi, neschimbaţi, neîmpărţiţi, nedespărţiţi.

De altfel, încheierea gramaticală corectă a ecteniei cererilor ar trebui să fie: la Domnul să cerem, şi datorită faptul că, potrivit limbii greceşti, complementul nedrept în cazul genitiv se întâlneşte după verbe, dintre care cele mai des întrebuinţate arată participarea, amintirea sau uitarea, o operaţie a simţurilor, superioritatea sau inferioritate, depărtarea, abundenţa sau lipsa, reuşita, a manca sau a bea[14], iar verbul „αἰτέω”[15], folosit la subjonctiv aorist „αιτησώμεθα”, este la diateza sau forma medie, care arată că subiectul face lucrarea pentru el însuşi, în interesul său (reflexiv indirect)[16].

Se reţine, într-acest context, sublima expunere a Părintelui Profesor Sofron Vlad, care, în Prologul Evangheliei a 4-a,, vorbeşte despre valoarea prepoziţiei simple „la”, prepoziţie dinamică ce exprimă atât imediata vecinătate şi intimitate a Cuvântului cu Tatăl, cât şi mişcarea continuă de comuniune a Fiului către Tatăl[17], sens ce se regăseşte şi în cazul încheierii gramaticale a ecteniei cererilor la Domnul să cerem, căci, prin folosirea prepoziţiei simple „la”, se exprimă atât imediata vecinătate şi intimitate a celui ce cere cu Domnul, cât şi mişcarea continuă de comuniune a celui ce cere către Domnul, şi, prin El, către Tatăl.

Prin urmare, necesitatea misionară şi valoarea ediţiei din 2012 a Liturghierului este evidentă, fiind mult mai precisă şi mai bogată în nuanţarea sensurilor teologice ale textului liturgic decât ediţiile anterioare, numai că, în cazul încheierii gramaticale a ecteniei cererilor, în opinia mea, colectivul redacţional a procedat nepotrivit sensului teologic al prepoziţiei „la”.

Afirmaţia că „forma corectă (de la…) apărea în traducerea Sfântului Ierarh Dosoftei (1679). Aceasta este traducerea potrivită pentru cuvântul grec παρά, şi surprinde sensul logic al prepoziţiei româneşti cerută de verbul a cere (ceva de la cineva)”[18] nu poate satisface cerinţele şi rigorile exegetice teologice şi nici chiar filologice, mai ales dacă ţinem cont şi de evoluţia semantică a limbii române de la Sfântul Ierarh Dosoftei până azi.

 


[1]              Prea Fericitului Părinte Dr. Daniel Ciobotea, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la Liturghier cuprinzând Vecernia, Utrenia, Dumnezeiştile Liturghii ale Sfinţilor: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul (a Darurilor mai înainte sfinţite), rânduiala Sfintei Împărtăşiri şi alte rugăciuni de trebuinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxe, Bucureşti, 2012, p. 9;

[2]              Ibidem, p. 7;

[3]              Ibidem, p. 11-12;

[4]              Ibidem, p. 5;

[5]              Liturghier cuprinzând Vecernia,…, p. 597;

[6]              Ibidem, p. 597;

[7]              Veronika Gašpar, Cristologia pneumatologica in alcuni autori postconciliari (1965-1995): status quaestionis e prospettive, Editrice Pontificia Università Gregoriana, Roma, 2000, p. 52-53; Dr. Eduard Traian Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile Sfântului Ioan Teologul, Ediţie revizuită şi adăugită, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013, p. 188;

[8]              Gašpar, Cristologia…, p. 52-54; Giuseppe Ferraro, Lo Spirito e Christo: nel commento al quarto Vangelo e nel Trattato trinitario di Sant'Agostino, Libreria editrice vaticana, Roma, 1997, p. 120; R. Schnackenburg, Il vangello di Giovanni, Paideia, Brescia, 1981, p. 552; Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, …, p. 188;

[9]              http://dexonline.ro/definitie/la;

[10]             http://dexonline.ro/definitie/la;

[11]             Diateza activă: prezent: αἰτέω, infinitiv: αἰτεῖν, viitor: αἰτήσω; 1 aorist: ᾔτησα; perfect ή᾿τηκα; diateza medie, present αἰτοῦμαι; imperfect ἠτούμην viitor αἰτήσομαι; 1 aorist ᾐτησάμην;

[12]             Vezi într-acest sens, Ὃ ἦν ἀπ' ἀρχῆς; Ce era de la început (I In 1,1);

[13]             „Prepoziţia „en” se foloseşte îndeosebi când se exprimă relaţia dintre Duh şi noi, iar prepoziţia sun, când se exprimă comuniunea Duhului cu Dumnezeu. De aceea, ne folosim de ambele expresii: de una, pentru a sublinia valoarea Duhului, de alta, pentru a afirma că harul Său (lucrează) în noi”, Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (epistole), Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, PSB 12, Scrieri, partea a treia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 81; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Tipărită cu Binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 4-8; Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, …, p. 68-70;

[14]             Manual de limbi clasice pentru seminariile teologice, anul IV, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxe, Bucureşti, 1984, p. 50-51;

[15]             Verbul „αἰτέω” se traduce cu „a cere pentru sine”;

[16]             Manual de limbi clasice …, p. 17;

[17]             Pr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a 4-a, Studiul critic-exegetic, Cluj, 1937, p. 24 şi 45; Pr. Dr. Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Introducere, traducere şi comentariu, Teză de doctorat, Editura „Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic, Grecia, 1997, p. 94-95; Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 28; Prof. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, Dumnezeirea Cuvântului ioanic. Cuvântul este Dumnezeu (II),  MO, serie nouă, Anul L (1998), nr. 1-6, p. 95; Pr. Conf. Univ. Dr. Dionisie Stamatoiu, Cele patru Sfinte Evanghelii, Noţiuni introductive şi comentariu, ediţie revizuită, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 322; Popescu, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, …, p. 66;

[18]             Liturghier cuprinzând Vecernia, …, p. 597.



Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic
din partea comunităților grec-ortodoxe din America

Preafericite,

            Suntem mădulare neînsemnate și smerite ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, iar Preafericirea Voastră sunteți Patriarhul ecumenic. Sunteți Părintele nostru duhovnicesc, iar noi suntem fiii duhovnicești ai Preafericirii Voastre. Așa cum nu este cu putință ca fiii firești ai unui părinte să fie indiferenți, văzând pe tată lor că întreține legături extraconjugale, ilegale, cu femei străine, înșelând pe mama lor și că în fiecare noapte se întoarce acasă beat, tot astfel și noi, este cu neputință să rămânem indiferenți, văzându-Vă pe Preafericirea Voastră stând în locul cel dintâi și întreținând legături ilegale și interzise de Biserică cu tot felul de reuniuni eretice, că vă rugați împreună cu reprezentații lor nepocăiți – chiar și cu preotese și episcopese ale ramurilor protestante extreme, care binecuvintează căsătorii între homosexuali și susțin public mișcarea mondială homosexuală -, că disprețuiți dumnezeieștile și Sfintele Canoane Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, că prevestiți abrogarea panortodoxă a tuturor Canoanele pe care le considerați piedică pentru menținerea acestor legături ilegale și, în general, că vă purtați ca unul amețit de dulcele și amețitorul vin al înaltei vrednicii și al stăpânirii arhierești, răsturnând Sfinte Canoane și tradiții, mutând și modificând „hotare veșnice pe care le-au pus” insuflații de Dumnezeu Apostoli și purtătorii de Dumnezeu Părinți, smintind peste măsură plinătatea evlavioasă a Bisericii și pricinuind vătămare nemăsurată Trupului ei divino-uman.

            Nădăjduim ca tonul mustrător al prezentei să nu fie răstălmăcit. Mustrarea este absolut necesară în societatea umană și mai ales în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îngăduie mustrarea, dar o și impune (Lev. 19, 17; Pilde 9, 8; 10, 10; Efeseni 5, 11; I Tim. 5, 20; II Tim. 4, 2 și altele), numai să se facă cu dragoste, din criterii curate și sincere, fără răutate și patimă, întotdeauna cu intenția îndreptării nedreptăților și cu scopul mântuirii sufletelor. Dumnezeu, așa cum cunoașteți, a dat glas omenesc unui măgar, ca să-l mustre pe proorocul Valaam pentru purtarea sa potrivnică voii dumnezeiești, iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus fariseilor că, dacă oamenii vor tăcea și vor ascunde adevărul, „pietrele vor striga”. Noi, Preafericite, ca mădulare credincioase ale Bisericii, avem conștiința că suntem mai presus și decât măgarul lui Valaam și decât pietrele neînsuflețite și avem dreptul să pronunțăm cuvânt mustrător, chiar dacă el se adresează Patriarhului ecumenic.

Nu ne vom referi la rugăciunile Voastre în comun cu eterodocșii din Olanda și Germania, care au constituit, așa cum se vede, „probă generală” în vederea „maicii tuturor rugăciunilor în comun”, care a urmat cu papa la Ierusalim. De altfel, așa cum dovedesc lucrurile, aceste rugăciuni în comun v-au devenit o patimă nevindecată și numai o intervenție a lui Dumnezeu poate să vă slobozească de ea. „Neîncetat rugați-vă” al Apostolului Preafericirea Voastră l-ați schimbat în „Neîncetat rugați-vă în comun cu ereticii și cu cei de alte religii”. Iar aceasta o faceți continuu și fără opreliști. Nu putem trece cu vederea rugăciunea în comun a Preafericirii Voastre cu papa la Ierusalim, deoarece aceasta întrece în îndrăzneală și provocare orice altă rugăciune în comun și a provocat un mare cutremur în conștiințele credincioșilor ortodocși de pe întreg pământul, cu neasemănare mai puternic decât cutremurul (de avertizare?) care a zguduit locul Vostru de naștere cu o zi înainte de întâlnirea Preafericirii Voastre cu papa.

Pentru a vă arăta mărimea faptei necuviincioase în care ați căzut, Vă vom chema să comparați lucrarea Preafericirii Voastre cu lucrarea unui predecesor sfânt al Preafericirii Voastre, care a strălucit prin prezența sa tronul patriarhal al Constantinopolului cu 1679 ani mai înainte. Este vorba despre Sfântul Alexandru, care ne-a lăsat o pildă veșnică de evitare a legăturilor bisericești cu ereticii nepocăiți, pildă care, din nefericire, este disprețuită de arhiereii noștri de astăzi ecumeniști și globalizatori. Dar să ne aducem aminte ce s-a întâmplat în anul 335, în Constantinopol.

Ereziarhul Arie, înșelându-l pe împărat și jurând strâmb că are același Crez cu cel al Bisericii, era gata, cu înșelăciune și obrăznicie, să intre în biserica ortodoxă și să liturghisească împreună cu ortodocșii. Presiunile și amenințările pe care Sfântul Alexandru le primea, ca să-l accepte pe ereziarh în comuniunea bisericească, erau sufocante și de nesuportat. Însă el nu ceda.

Sâmbătă seara, în ajunul zilei în care Arie voia să intre în biserica ortodoxă, patriarhul Alexandru a îngenuncheat plin de mâhnire înaintea Sfintei Mese și L-a rugat cu lacrimi pe Dumnezeu: „Dacă Arie se unește mâine (cu Biserica), slobozește-mă pe mine, robul Tău, și nu pune pe cel evlavios cu cei necredincioși; dacă cruți Biserica Ta (și știu că o cruți), caută la cuvintele celor din jurul lui Evsevie și nu da spre rușine și risipire moștenirea Ta; și ridică-l pe Arie, ca să nu intre în Biserică cu slavă și erezia să intre odată cu el, și astfel reaua credință să fie socotită dreaptă credință” (Theodorit al Cirului, Istoria Bisericească).

Rezultatul este cunoscut. Rugăciunea fierbinte și plină de îngrijorare a Patriarhului a fost auzită de Dumnezeu și Arie, a doua zi, fiind într-o stare de euforie, a fost cuprins de o nevoie trupească grabnică, pentru care a fost nevoit să intre într-un closet, din care nu a mai ieșit viu, din pricina nestăvilitei hemoragii a intestinelor. Astfel s-a lipsit nu numai de comuniunea bisericească cu ortodocșii, ci și de însăși viața sa. În Cetatea Voastră, Preafericite, s-au petrecut aceste evenimente minunate și străine, într-un loc aproape de patriarhia Voastră. Și deși, ca un cunoscător al Istoriei bisericești, le cunoașteți, totuși nu învățați din ele. Aceasta presupune o comparație între cele de atunci cu cele de astăzi.

Atunci era ereziarhul Arie, astăzi este ereziarhul Papa al Romei. Și oare Papa nu este ereziarh? Oare a încetat Roma să mai fie eretică, pentru că Preafericirea Voastră și cei care cugetă asemenea vouă o numiți „biserică soră”? Oare „Tainele” ei au dobândit validitate într-un mod magic, deoarece Teologia Baptismală protestantă, pe care o acceptați, recunoaște ca valid „botezul” ei? Oare ne puteți arăta cel puțin una din cele mai mult de douăzeci de înșelări și erezii ale papismului, pe care el le-a retractat, pe perioada dialogurilor noastre cu el? Nu puteți, deoarece Apusul, rămâne înțepenit în chip satanic în ereziile lui; nu le reneagă și nu se pocăiește. Continuăm comparația. Atunci împăratul și arienii îl constrângeau pe patriarh să-l primească pe Arie în comuniunea bisericească; astăzi, Preafericirea Voastră, de bună voie (!) ați luat parte la întronizarea ereziarhului papă, îl cinstiți, și-l chemați la istorica întâlnire cu Preafericirea Voastră la Ierusalim, mergând pe urmele înaintașilor voștri, Atenagora și Paul VI-lea, fapt care s-a săvârșit cu mult fast și „lovituri în timpane”.

Atunci patriarhul a îngenuncheat și-L ruga pe Dumnezeu ca mai bine să-l ia din această viață, decât să intre în comuniune cu Arie. Astăzi urmașul lui, foarte fericit, se roagă împreună cu ereziarhul în Biserica Învierii, numind amarul dulce, întunericul lumină și încălcarea legilor bisericești și fărdelegea „izvor de bucurie duhovnicească”, „dumnezeiască binecuvântare” și un strălucit „rod al unei evoluții plină de Har”. Atunci Sfântul Patriarh Îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să nu-i îngăduie lui Arie să intre în Biserica Ortodoxă, deoarece împreună cu ereziarhul, ar fi intrat și erezia. La 25 Mai 2014, în urma invitației Voastre, Papa a intrat nu într-o oarecare biserică ortodoxă, nu în Biserica Sfântului Gheorghie de la Fanar, ci în Sfânta Biserică a Învierii, în Sfântul Mormânt, și împreună cu el a intrat, cu cinstiri din partea ortodocșilor, panerezia (potrivit Sfântului Iustin Popovici) Papismului, însoțită de dezgustătoarele ei surori și fiice, filioque, primatul, infailibilitatea papală, imaculata concepție a Născătoarei de Dumnezeu, azima, meritele Sfinților, purgatoriul și alte rătăciri și erezii. Și numai atât! „Aleasa” Voastră suită cuprindea reprezentanți și ai altor erezii, cum ar fi ai monofizitismului și ai altor doctrine.

Custodia, pe care a trimis-o Pilat, a păzit Trupul îngropat al lui Hristos afară de mormânt. Custodia paneretică a Preafericirii Voastre, care, cu înfricoșătoarele erezii, a sfâșiat cu totul Trupul divino-uman, a intrat, în urma invitației Voastre, înlăuntrul Sfântului Mormânt, de față fiind, din păcate, și Părinții de la Sfântul Mormânt, care, desigur, se gândeau câtă vreme, după această prăbușire, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu le va mai îngădui să păzească cu îndrăzneală Sfintele Locuri.

În urma tuturor acestora, Preafericite, împrumutăm cuvântul tâlharului recunoscător de pe cruce și vă întrebăm: Nu vă temeți de Dumnezeu? Nu învățați din istorie? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea năprasnică și rea a patriarhului Iosif în 1439 și înmormântarea lui departe de turma sa, în pământul străin și neospitalier al Florenței, în biserica ereticilor dominicani? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință, de asemenea, moartea năprasnică și rea a mitropolitului filopapistaș Nicodim al Leningradului, în vârstă de numai 49 de ani, care și-a dat sufletul la 5 Septembrie 1978 la picioarele noului ales papă Ioan Paul I, cunoscut și ca „Papa celor 33 de zile”? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea mitropolitului Kerkirei, Timotei, întâmplată la 15 Martie 2002, după câteva zile de la întoarcerea sa de la Vatican? În sfârșit, nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea tragică a arhiepiscopului Atenei, Hristodul, care, după (prima în istorie) vizita Papei în Grecia, după organizarea (pentru prima oară) a întrunirii CMB-ului pe tărâm grecesc și după (prima pentru un arhiepiscop al Atenei) deplasare la Vatican, fără aprobarea Sfântului Sinod, a fost chemat să părăsească prematur și el această lume deșartă și astfel Biserica Greciei să se lipsească de conducătorul ei harismatic în celelalte? V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva aceste morți năprasnice, de care am amintit mai sus, au fost semne dumnezeiești, prin care Dumnezeu a dezaprobat abaterile arhierești, potrivnice voii Lui, „pildă pentru cei care vor săvârși fapte necuvioase”? Nu vă temeți că Dumnezeu vă va adresa și Preafericirii Voastre o întrebare asemănătoare cu aceea pe care a adresat-o fariseilor: „Distrugerea mediului natural știi s-o distingi, însă distrugerea mediului duhovnicesc de către ecumenism, pe care-l slujești și-l promovezi, nu-l poți cunoaște”? Record de vizitare a doborât o înregistrare video, pusă de câteva zile pe internet, ce prezintă un levit cu părul alb și foarte bătrân din Atena, care a albit în slujirea la Sfântul Jertfelnic, cum plânge ca un copil mic, cugetând la nenorocirile care ne vor ajunge din pricina trădărilor Credinței și apostaziei clerului și poporului.

Preafericite, pecetluim prezenta scrisoare cu o fiască și smerită rugăminte: Părăsiți calea înșelătoare a ecumenismului și întoarceți-vă la calea neînșelătoare a Ortodoxiei! Un Înger, asemenea cu cel care a închis calea lui Valaam și care avea „sabia ridicată în mână”, va închide și calea Voastră. Nu-l vedeți? Ce așteptați, ca să vă schimbați calea? Să vă vorbească marmurele Sfintei Sofia cu glas omenesc și să vă mustre? „Nu este cu putință să slujiți la doi stăpâni; nu este cu putință să slujiți și Ortodoxia, și panerezia ecumenismului”. Prima slujește lui Hristos, iar a doua lui antihrist și diavolului. Încetați să-L mai întărâtați pe Dumnezeu și să smintiți poporul Lui. Și să nu vă treacă prin gând să schimbați sau să anulați Sfintele Canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor ecumenice, deoarece astfel de samavolnicii strigătoare la Cer, chiar dacă vor avea acoperire „sinodală” și „panortodoxă”, nu vor putea fi primite și respectate de conștiința plinătății bisericești ortodoxe. Iar această conștiință, care aprobă sau leapădă hotărâri, chiar și ale Sinoadelor ecumenice, oricât ați disprețui-o și oricât de mult s-ar părea că este adormită și slăbită, să știți că ea veghează și este întotdeauna gata să se împotrivească la orice „fapte împlinite”, pe care le va hotărî viitorul Sinod ce se va aduna în 2016, dacă acestea sunt contrare Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiții și voii lui Dumnezeu. Nădăjduim să nu disprețuiți acest strigăt de agonie, pe care îl înălțăm din îndepărtata Canadă.

Cu respect,

Frăția misionară grec-ortodoxă „Sfântul Atanasie cel Mare”, Toronto,

Frăția misionară ortodoxă greco-canadiană „Apostolul Pavel”, Toronto,

Frăția misionară greco-canadiană „Glasul Ortodox”, Montreal.

Sursa: http://www.marturieathonita.ro/scrisoare-deschisa-catre-patriarhul-ecumenic/

NOTĂ: Grupuri intregi de greci, laici si clerici, merg la mitropolitii de care apartin cerand oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, respectiv discutarea in Sinod a aplicarii canoanelor pentru Patriarhul Ecumenic, care a facut impreuna-rugaciune cu papa Francisc la Ierusalim.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Pelerinajul ca mijloc de pastorație. Cum ne purtăm și de ce mergem în pelerinaj - Cristina Roman

 

Pelerinajul este un mijloc de pastorație eficient și bine-primit în rândul credincioșilor ortodocși. Într-o parohie, preotul este păstorul care are datoria de a conduce credincioşii pe calea mântuirii, după îndemnul Sfântului Apostol Petru, care zice: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste" (I Petru 5, 2). Pe lângă metodele bisericeşti de pastoraţie: slujbe, predici, cateheze, vizitarea credincioşilor, preotul mai are la îndemână în activitatea sa pastorală şi pelerinajul, care este o activitate colectivă în care preotul însoţit de credincioşi vizitează anumite obiective cu importanţă religioasă şi istorică. - diac. Marius Mircia – interviu pentru Ziarul Lumina. Derivat din latinescul peregrinus, cuvântul “pelerin” indică un călător, o persoană care face un pelerinaj, care întreprinde o călătorie sau merge în locuri străine. Pelerinajul reprezintă călătoria pelerinilor într-un loc considerat sfânt pentru a da mărturie de credință în Dumnezeu, a cere sprijin și ajutor, dar și ca formă de mulțumire și penitență. Pelerinajul nu este același cu turismul religios deoarece presupune mai mult decât a vizita locuri sfinte, presupune a avea credință și a o manifesta pe tot parcursul călătoriei prin ținută vestimentară, comportament, atitudine.

Cum să ne îmbrăcăm și cum să ne comportăm în pelerinaj

Deși este tentant a alege pentru o călătorie la distanță haine considerate practice, pantaloni scurți, bluze subțiri și fără mâneci, un grup gălăgios, purtând haine necorespunzătoare pentru închinarea într-o sfântă biserică, nu este un grup de pelerini, ci de turiști. Pentru a îndrepta ad-hoc lucrurile, prin regulamentul de ordine interioară al mănăstirilor sunt puse la dispoziția turiștilor șorțuri lungi pentru acoperirea părților dezvelite ale trupului și baticuri pentru femei. Mănăstirile românești sunt ospitaliere și au dezvoltat în timp o bună colaborare cu parohiile de mir, însă trebuie să ne amintim că ele sunt un loc de refugiu din calea lumii pentru monahi și monahii. Mergând în vizită la o mănăstire, mai ales dacă suntem găzduiți acolo și peste noapte, trebuie să ne comportăm ca și cum am fi la altcineva acasă, la o persoană căreia îi purtăm un deosebit respect. Să fim noi cei care ne adaptăm la regulile casei, la programul de rugăciune, priveghere, masă și odihnă, fără a deranja.

Un grup de pelerini evlavioși se va remarca prin decența ținutei și conduitei, știind că un pelerinaj este o sursă de har şi un mijloc de a creşte în credinţă. Este o cale de căinţă şi de pregătire interioară pentru o schimbare a inimii. De aceea, bărbații vor purta pantaloni lungi și cămăși, vor avea capul descoperit și vor evita să poarte sandale decupate sau papuci/șlapi. Femeile vor purta fuste sau rochii lungi, vor avea umerii și capul acoperit, vor evita machiajul și parfumarea excesivă. “Voi, femeile, trebuie să aveți mai multă evlavie decât bărbații. Femeii, prin firea ei, i se impune să aibă evlavie. Bărbații, atunci când nu au evlavie, au doar o indiferență, în timp ce femeile, dacă-și pierd evlavia, fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: “Când am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan să intru în el, iar ea stătea și-și spăla picioarele. Bre, ce faci acolo?, am întrebat-o. - Ai venit la râul Iordan să-ți speli picioarele?. M-am enervat și am ocărât-o.” Aceea, se vede, era cu desăvârșire indiferentă, nu pricepea nimic, în timp ce el, sărmanul, avea multă evlavie.”Pr. Paisie Aghioritul

Se poate ca atunci când ne comportăm și ne îmbrăcăm nepotrivit cu spațiul sacru al unei mănăstiri, să ni se atragă atenția spre luare aminte și îndreptare. Din păcate, sunt situații în care observația este primită cu duh de neascultare și mândrie, smintind pe cel mustrat până la a nu mai merge altădată la biserică. Pr. Hrisostom Rădășanu: Ne tulbură asprimea călugărilor uneori, aşa este, am dori ca toţi să ne vorbească blând şi cucernic, dar dacă nu este aşa, este pentru că în primul rând noi, de multe ori, nu dovedim suficient de mult bun-simţ, iar de cele mai multe ori uităm că pentru monahi mănăstirea este un loc de luptă duhovnicească şi că pe front amabilităţile nu prea au ce căuta. La mănăstire mergem pentru a ne confrunta cu neputinţele noastre nu pentru a le amplifica. Şi acest lucru cred că trebuie înţeles şi acceptat de toată lumea. Acolo mergem pentru a învăţa, pentru a ne folosi de lucruri pe care nu le întâlnim în viaţa obişnuită, şi asta pentru că pelerinajul asta doreşte: să ne scoată din obişnuitul prea-lumescului şi să ne ducă în neobişnuitul vieţuirii cu Domnul.

Întrebat cum trebuie să procedeze călugării cu pelerinii îmbrăcați necorespunzător, Pr. Paisie Aghioritul spunea: “Astăzi femeile poartă ori scurt, ori pantaloni, deși se spune clar în Vechiul Testament și cu ce amănunte încă: “Nu se îngăduie bărbatului să poarte veșmânt femeiesc, iar femeia bărbătesc.” Este lege și este lipsit de cuviință. - Părinte, odată au venit treizeci de profesoare în pantaloni și le-am lăsat să intre. - Rău! Nu se potrivește. Trebuia să le fi spus: “Iertați-ne, este o rânduială a mănăstirii să nu îngăduim să intre femeia ce poartă pantaloni”. Acestea vor merge și la alte mănăstiri și vor spune: “La cutare mănăstire ne-a lăsat să mergem în pantaloni“. Ați făcut pogorământ (excepție) ca să nu le jigniți, dar acelea vă jignesc apoi pe voi. Puneți la poarta o tabelă cu locul respectiv din Vechiul Testament. Faceți și 50 de fuste și sa le dați în mod cuviincios celor care vin în pantaloni pentru prima dată și nu știu, sau celor ce poartă scurt. (…) În mănăstire nu va trebui să se îngăduie turiști goi, astfel ca să se adune bani pentru a îmbrăca oameni săraci, pentru că asta e o măiestrie a celui viclean, ca să-l înstrăineze pe monah de binecuvântarea lui Dumnezeu și să-l mirenizeze; în timp ce adevărata înstrăinare a monahului, pentru Hristos, îl face bogat în virtuți.

Pelerinaj este și călătoria pe marea vieții

Sfântul Augustin a descris într-un mod profund, în opera sa Confesiuni, pelerinajul vieţii omului: “Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine, Doamne ... ”. Într-un mod metaforic, viaţa în sine este un pelerinaj, o călătorie, o căutare şi o regăsire, astăzi aici şi mâine dincolo; este o înţelegere individuală a faptului că aici nu avem o cetate stătătoare şi de aceea trebuie să mergem mai departe spre Veșnica Împărăție. Inima noastră este cea care ne împinge spre a porni la drum, spre a peregrina, dintr-un punct al călătoriei noastre spre altul, fiecare punct nefăcând altceva decât să scoată la iveală un nou abis de frământări interioare.

“Omul este un pelerin pe acest pământ. Destinaţia pelerinajului său pământean este împărăţia cerurilor. În această lume fiind, omul descoperă adesea şi pe alocuri oameni şi locuri sfinte, spre care se îndreaptă sufletul său cel însetat după „Cale, Adevăr şi Viaţă“. (In 14, 6) În locuri sfinte care adăpostesc moaşte sfinte, omul poate pregusta ceva din taina împărăţiei cerurilor… De ce acest efort? De ce această jertfă? Inima şi sufletul, mintea şi cugetul fiecărui pelerin mărturisesc despre dorul după adevăr; dorul după adâncime; dorul după frumuseţe; dorul după răbdarea în suferinţă; dorul după iertare; dorul după iubire;dorul după Dumnezeu… Aici, lângă racla cu sfintele moaşte, pelerinul trăieşte, pentru câteva clipe, în ambianţa împărăţiei cerurilor. Cel îndurerat primeşte glas de îmbărbătare; cel singur şi părăsit primeşte îmbrăţişare de frate; cel îndoielnic aude cuvânt de încredinţare; cel deznădăjduit este ridicat de la pământ, cel cu sufletul făcut bucăţi descoperă calea renaşterii sale lăuntrice.”-(ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei- spicuri din Cuvânul către pelerini la Sărbătoarea Sf. Cuv. Pareschiva)

Scopul pelerinajului

Sf. Ambrozie: “În călătorie vorbeşti cu folos pe drum dacă vorbeşti după voia lui Hristos, deoarece Hristos este Calea. Mergând, vorbeşte cu tine însuţi, vorbeşte-i lui Hristos”. Scopul pelerinajului nu este acela de a călători dintr-un loc în altul pentru a ne satisface curiozitatea, ci este acela de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin jertfa acelei călătorii care nu este întotdeauna uşoară, de a ne cunoaşte unii pe alţii, de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a învăţa unii de la alţii jertfelnicia şi iubirea care se văd în mănăstirile şi bisericile ridicate întru slava lui Dumnezeu. Pelerinajul este un mijloc de pastoraţie prin care preotul şi credincioşii săi pleacă în căutarea unui loc sfânt, din dorinţa de a simţi mai îndeaproape prezenţa lui Dumnezeu şi de a-şi îmbogăţi viaţa spirituală.

Sf. Augustin, pe de altă parte, întreabă: “Tu cauţi calea? Ascultă-L pe Domnul care îţi zice mai întâi: Eu sunt Calea. Înainte de a-ţi spune unde trebuie să mergi, a precizat pe unde trebuie să treci: «Eu sunt», a spus El, «Calea»! Calea pentru a ajunge unde? La adevăr şi la viaţă. Mai întâi îţi arată calea pe care trebuie să o apuci, apoi capătul unde trebuie să ajungi. «Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa». Rămânând lângă Tatăl era Adevăr şi Viaţă; asumându-şi trupul omenesc a devenit Calea. Nu ţi s-a spus: trebuie să te osteneşti căutând calea pentru a ajunge la adevăr şi la viaţă; nu ţi s-a spus asta. Leneşule, ridică-te! Calea însăşi a venit la tine şi te-a trezit din somn, dacă chiar te-a trezit. Ridică-te şi mergi! Poate că tu încerci să mergi dar nu poţi pentru că te dor picioarele. Din ce motiv te dor? Pentru că au trebuit să străbată cărările dificile impuse de egoismele tale tirane? Cuvântul lui Dumnezeu i-a vindecat însă chiar şi pe ologi. Tu răspunzi: Da, am picioare sănătoase, dar nu văd drumul. Ei bine, ştii că El i-a luminat chiar şi pe orbi!”.

De ce mergem în pelerinaj

Motivația participării la un pelerinaj este diversă, mergând de la întărirea în credință, la nevoia de însănătoșire trupească și sufletească, la restabilirea armoniei în familie, dar și la dorința de a vedea cât mai multe locuri sfinte şi binecuvântate pe care le are Biserica şi ţara noastră. În funcție de nevoile și motivația credincioșilor, atunci când organizatorul pelerinajului este preotul paroh, el trebuie să țină cont de câteva principii. Este indicat să se aibă în vedere cel puţin o oprire la o mănăstire unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie pentru ca grupul să primească binecuvântare și har de la Dumnezeu în călătorie. De asemenea, traseul trebuie să cuprindă biserici și mănăstiri unde se află sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni, părinți călugări cu o viață îmbunătățită. Sunt binevenite și opririle la obiective de importanță istorică sau culturală precum muzee, expoziții, case memoriale. Este important ca pe drum, la destinaţiile stabilite, să fie rânduiţi spre a vorbi oameni care pot să transmită, în prezenţa pietrelor, zidurilor, ruinelor, un adevărat duh de viaţă dătător. Altminteri, riscăm ca acele ziduri, pietre, icoane să rămână mute, şi folosul unui astfel de pelerinaj să nu depăşească interesul strict muzeistic al unor excursii de sezon.

În opinia Pr. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor,  pelerinajul este prin excelenţă un mijloc de pastoraţie. Una dintre denumirile vechi ale Bisericii o vede pe aceasta ca pelerină prin această lume, către împărăţia lui Dumnezeu. Or, pelerinajul, în înţelesul său actual, ca mijloc de accedere la anumite locuri, spaţii binecuvântate de harul lui Dumnezeu, este o modalitate de a retrăi această experienţă a frugalităţii, a relativităţii vieţii noastre, ca pregătire pentru ceva ce nu trece niciodată. Un cuvânt al Domnului păstrat în Tradiţia orală a Bisericii spune că viaţa aceasta este o punte către ce este dincolo şi nici un om înţelept nu îşi face casă pe acest pod. Pelerinajul, tocmai prin această extragere a omului din contextul care îi creează o falsă siguranţă materială (casă, masă, familie), îl pune pe acesta în legătură cu rosturile sale adevărate şi îl face să guste cu adevărat din ceea ce înseamnă călătoria omului spre Domnul.

Cum să nu cădem în  formalism religios într-un pelerinaj

Pr. Hrisostom atrage însă atenția asupra pericolului împrăștierii minții într-un pelerinaj atunci când credinciosul se află deja într-o rutină a unor astfel de călătorii, sau când scopul călătoriei nu este cel de accedere la mila lui Dumnezeu și lăsare în voia Lui, ci îndârjirea de i se împlini unele dorințe personale. Cităm: Nu rar se întâmplă însă ca în goana după chiar aceste lucruri, locuri, întâlniri sfinte omul să piardă din liniştea sufletească pe care o mai avea. Şi asta se întâmplă pentru că pelerinajul devine scop în sine, devine doar o ieşire din obişnuit, iar această ieşire nu este o întâlnire cu Domnul şi cu lucrarea Sa. De aceea, pelerinajele se rânduiesc de către Biserică în acord cu ştiinţa lăuntrică a călătoriei împreună cu Dumnezeu. A merge în pelerinaj nu presupune doar bifarea cu conştiinciozitate a obiectivelor turistice consemnate în programul oferit de orice agenţie de turism. A merge în pelerinaj este un act de credinţă a Bisericii, care are la temelia ei lăuntrică pelerinajul, cu alte cuvinte călătoria Fiului lui Dumnezeu din sânurile Tatălui către peştera din Betleem, spre a Se naşte şi a ne aduce mântuirea.

Orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă smerit şi creativ în acelaşi timp către pedagogia lui Dumnezeu. Mă duc într-un loc sfânt. Dacă Domnul mă va întreba ceva, îmi va spune ceva, mă va bate pe umăr şi mă va confrunta în legătură cu felul meu de vieţuire, voi fi suficient de deschis încât să accept acest lucru?... E posibil ca într-un pelerinaj să învăţ răbdarea, alteori înfrânarea, adeseori smerenia, de multe ori cumpătarea; problema este la mine, dacă reuşesc să primesc şi să asimilez aceste lecţii de viaţă primite în pelerinaj. Or, capacitatea mea de deschidere faţă de voia lui Dumnezeu depinde de rugăciunea cu care îmi însoţesc viaţa. De aceea, sunt convins că un pelerinaj, oricât de bine organizat ar fi, nu poate fi socotit un pelerinaj care să folosească sufleteşte, fără rugăciune şi fără deschidere sufletească spre lumina pedagogiei dumnezeieşti.

Evlavia, ca precondiție a unui pelerinaj cu folos duhovnicesc

O precondiție a participării cu folos la un pelerinaj este a avea evlavie. Părintele Paisie Aghioritul ne învață că “evlavia este frica de Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească. Evlaviosul se sfiește în toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa... Pretutindeni se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească etc. acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi… Și chiar de va vedea aruncată pe jos o bucățică de ziar pe care să scrie numele lui Hristos sau “Sfânta Biserică a Sfintei Treimi”, se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie și se mâhnește pentru faptul că a fost aruncată pe jos.

Pelerinajul ca fenomen religios în țara noastră

După cum singur mărturisește, plecând de la atacurile din presă la adresa Bisericii cu privire la organizarea de pelerinaje și cozile mari la sfintele moaște, cercetătorul științific Mirel Bănică a publicat recent la editura Polirom, o carte dedicată studiului fenomenului religios al pelerinajelor în țara noastră, cu titlul Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană.

Într-un interviu acordat ziaristului Răzvan Chiruță, din care preluăm și noi parțial câteva răspunsuri, Mirel Bănică afirmă: “Când m-am întors în țară, în presă avea loc un soi de furtună mediatică în care se vorbea doar despre pelerinaj, pelerinaj, pelerinaj, cel de la Iași, de la București, apoi de la mormântul părintelui Arsenie Boca, la Prislop. Eu, venind din niște țări foarte secularizate,  când am văzut că aici se acordă atât de mult spațiu pelerinajelor, m-am gândit că se întâmplă ceva acolo, presa în general are nas bun, are fler. Am fost prima oară la pelerinaj la Sfânta Parascheva, la Iași, și într-adevăr ceea ce am văzut acolo m-a uimit. N-am înțeles prea bine ce se întâmplă la început, dar după aceea mi-am construit un plan de cercetare și, iată, la capătul a cinci ani, a ieșit această carte. (…)

Rândul face pelerinul sau pelerinul face rândul?

Putem spune că, de fapt, pelerinajul ortodox românesc nu are legătură, până la urmă,  cu religia, ci devine mai degrabă o căutare individuală a fiecăruia? 

Eu chiar mi-am pus de multe ori aceasta întrebare: de ce se chinuie pelerinii 20 de ore la rând, când moaștele Sfintei Parascheva, de exemplu, sunt disponibile tot timpul anului? 

De unde vine reticența pelerinilor fata de presa? 

Pelerinajul este un fenomen în continuă dezvoltare. Am citit zilele acestea despre noul pelerinaj care are loc la mormântul duhovnicului Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. Cum apar pelerinajele și cum se dezvoltă? 

În ce măsură pelerinul este și turist? Este o dilema căreia îi căutați un răspuns și în volum. Și cât dintr-un pelerinaj are și importanță economică?

Mărturisiți, în prefața cărții, că experiența pe care ați trăit-o în cei cinci ani de pelerinaj v-a schimbat. Cum? 

La unul dintre pelerinaje l-ați luat si pe copilul dumneavoastră. 

Menționăm că Mirel Bănică nu este la prima carte în domeniul religios, ci a publicat în 2007, la Editura Polirom, volumul “Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30”, iar mai târziu alte două volume, ”Locul celuilalt – Ortodoxia în modernitate”, Editura Paidea, București, 2008 și “Religia în fapt. Studii, schițe si momente”, Editura EIKON, Cluj.

 

 



Cum să luăm parte la Sfânta Liturghie și ce trebuie să facem în biserică - Cristina Roman

Intrând în biserică, nu uita că intri într-un locaș sfințit, în casa lui Dumnezeu. Nu este deci de prisos „Să știi cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu...” (I Tim. 3, 15). În clipa în care pășim peste pragul bisericii, să lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumești, toate simțurile pământești. În biserică se intră «cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu bună evlavie». Pășind în sfântul lăcaș, să fim astfel eliberați de povara grijilor de toate zilele: «Toată grija cea lumească să o lepădăm» și să ne ațintim gândul și inima numai spre cer și spre Dumnezeu: «Sus să avem inimile!», așa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă.

Intrând în biserică, pentru a participa la slujbe sau pentru o scurtă rugăciune, amintește-ți:

INTRAREA ȘI IEȘIREA DIN BISERICĂ

În duminici și sărbători să vii cât mai devreme la biserică, înainte de începerea Sfintei Liturghii; dacă ajungi la biserică după începerea slujbei, intră în liniște și fii atent la ce se întâmplă. Dacă se citește Apostolul sau Sfânta Evanghelie, sau dacă preotul se află în biserică pentru a cădi, ori pentru intrarea Mare sau intrarea Mică, așteaptă până se termină de citit toate acestea ca apoi să găsești un loc în care să te îndrepți sau să te așezi. Daca preotul citește predica, stai în spate până el termină. Să-i scoți pe cei mici din biserică este o altă situație care trebuie luată în considerare. Dacă un copil este gălăgios, trebuie scos discret și în liniște afară din biserică, atât cât e nevoie ca să-l liniștești. Reintrarea în biserică se face după regulile enumerate mai sus.

ÎNCHINAREA ÎN BISERICĂ

Să te închini cu evlavie la sfintele icoane, dar să nu săruți sfinții pe față; să te închini cu bună-cuviință și evlavie înaintea Sfintelor icoane, fără să stai prea mult îngenunchiat, mai ales în fața icoanelor împărătești, pentru a îngădui și altora să-și facă rugăciunile lor și ca să nu împiedici pe preot în săvârșirea slujbei; să aduci un mic dar la Sfântul Altar: prescură, lumânări, tămâie, pomelnic pentru toţi ai casei; dă-le preotului prin ușa dinspre miazănoapte a altarului (în partea stângă); să pășești ușor spre a te închina mai întâi în fața Sfintei Evanghelii și a icoanei de pe tetrapod, care închipuie pe Hristos în mijlocul bisericii, apoi, în fața iconostasului;

Să faci semnul Sfintei Cruci corect, nu în batjocură, fluturând mâna de mai multe ori, fără să ştii nici tu ce voieşti să faci; semnul Sfintei Cruci se face astfel: îndoim înlăuntru și lipim de podul palmei drepte degetul mic și inelarul, apoi împreunăm vârfurile degetelor gros, arătător și mijlociu de la aceeași mână și cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept și pe umărul stâng; orice rugăciune se începe cu rostirea: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, însoțită de semnul Sfintei Cruci, astfel: când zicem: „În numele Tatălui...”  ne însemnăm pe frunte; când zicem: „Și al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: „Și al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi și apoi pe cel stâng; și încheiem zicând: „Amin”.

Metania este o formă de închinare, de regulă în fața sfinților reprezentați în icoane. Se pot face metanii mici și metanii mari. În primul caz, credinciosul se apleacă spre pământ până când îl atinge cu mâna dreaptă, apoi se ridică, făcându-și simultan semnul Crucii. În al doilea caz, el îngenunchează, atinge pământul cu fruntea sprijinindu-se cu brațele, apoi se ridică, făcându-și în același timp semnul Crucii. Metania mare, specifică postului, este un gest de profundă smerenie. În timp ce se săvârșește o metanie, se spun cuvintele: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul”. Căderea în genunchi simbolizează căderea în păcat, iar ridicarea, însoțită de semnul Crucii, simbolizează ridicarea din păcat, posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu;

LOCUL NOSTRU ÎN BISERCĂ

Să te așezi la locul potrivit în funcție de regula bisericii. În general, regula este ca bărbații să stea în dreapta, iar femeile în stânga. Sunt și biserici unde regula este ca bărbații să stea în față, în naos, iar femeile să stea în spate, în pronaos; să ai grijă să lași la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine și pentru sfințiții slujitori, când trebuie să cădească toată biserica; să ai grijă, de asemenea, ca locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poată ieși pe acolo cu Sfânta Evanghelie și cu sfintele Daruri;

Este cuviincios ca stranele să rămână libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputincioși și mai osteniți decât tine, pentru ca aceștia să poată să ia loc în anumite momente ale slujbei; poziția picior peste picior este interzisă la biserică și se consideră lipsă totală de respect. Să nu umbli și să nu te miști fără rost în biserică, ci rămâi în liniște la locul pe care ți l-ai ales dintru început, pentru a păstra liniștea și buna rânduială ce trebuie să domnească în casa Domnului, căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33);

VORBIREA ÎN BISERICĂ SAU ÎN TIMPUL SLUJBEI

Să nu vorbești în timpul slujbei; nu vorbi și nu râde, nu fi necuviincios și nu-ți roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese sau ce face vecinul tău, ci urmărește cu atenție rânduiala slujbei, luând parte la cântările Sfintei Liturghii, bine știind și încredințat fiind că toate cele ce se săvârșesc în timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toți, slujitori și credincioși laolaltă. Nu se cuvine a prelua vreun apel telefonic în biserică timpul slujbei. Telefoanele mobile trebuie închise.

ATINGEREA POALEI VEȘMINTELOR PREOȚEȘTI

Acest lucru este acceptat, pios sau considerat obicei creștinesc dar trebuie să fim precauți, să nu tragem prea tare de vesmânt, să nu ne împiedicăm făcând acest lucru și să nu îi împingem pe ceilalți.

ÎMBRĂCĂMINTEA/VESTIMENTAȚIA DE BISERCĂ

Ar trebui să-i arătam respect lui Dumnezeu prin cea mai decentă îmbrăcăminte de-a noastră și nu prin îmbrăcămintea de zi cu zi. Ar trebui să ne îmbrăcam modest, nu într-un mod care să atragă atenția asupra noastră. Machiajul ar trebui să lipsească în totalitate de la biserică, dar mai ales rujul să fie șters de pe buze înainte de a săruta Sfintele icoane. Îmbrăcămintea noastră ar trebui întotdeauna să fie de bun creștin. Pantalonii scurți nu sunt acceptați la biserică. Fustele purtate de femei ar trebui să fie peste genunchi, nu sunt acceptate tricourile sau bluzele fără mâneci, bluzele care se leagă după gât sau topurile care dezvăluie părți intime ale corpului. Să păstrezi tot timpul, în ținuta și înfățișarea ta trupească, cuviința și evlavia pe care trebuie să le avem în fața Împăratului Tuturor. Nu sta relaxat la strană, ci drept, în picioare: «Să stăm bine, să stăm cu frică și să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!»

Bărbații ar trebui să poarte pantaloni lungi, gen costum, nu îmbrăcăminte sport sau ca de plajă, sau orice alt articol de îmbrăcăminte necorespunzător. Nu sunt potrivite nici tricourile cu imprimeuri, cu logo-uri, motto-uri sau poze imprimate. Bluzele și cămășile ar trebui să fie modest butonate. Cămășile trebuie să aibă gulere și să fie încheiate până la gat. E permis doar un nasture de sus de la guler neînchis, nu mai mulți. Doar copiilor mici, sub 10 ani, le este permis să poarte pantaloni scurți la biserică. Încălțămintea trebuie să fie curată și cu toate baretele închise pe picior. Rochiile trebuie să fie decente și modeste. Nu sunt premise topurile mulate, rochiile cu bretele sau fustele scurte (mini) sau rochiile mulate pe corp. Rochiile are trebui să fie decente, nu cu spatele gol sau decolteurile prea mari.

ATENȚIA LA SLUJBĂ

Ascultă mai ales cu multă luare aminte cele ce se citesc la Apostol și Evanghelie, ca și cum ai asculta pe Domnul Însuși sau pe Sfinții Săi Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbește în numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviința și credința noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfințirii Darurilor. Credincioșii ar trebui să stea în picioare, cu fața spre altar, mâinile pe lângă corp sau una peste alta la nivelul mijlocului/taliei. Nu se țin mâinile în buzunar, la spate sau încrucișate la piept. Când Sfântul Potir este adus din Sfântul Altar pentru Împărtășanie ar trebui să rămânem în picioare.

CUM PRIMIM SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE

Când mergi să te împărtășești, să ții lumânarea aprinsă în mâna stângă și cu mâna dreaptă să ții sub bărbie procovățul dimprejurul Sfântului Potir pentru ca nicio picătură de împărtășanie să nu se scurgă în mod necuviincios; să deschizi gura larg primind Sfânta Împărtășanie pentru a putea sorbi întregul conținut al linguriței pregătite de preot; după Sfânta Împărtășanie să te retragi încet la locul tău prin partea stângă a bisericii, luând mai întâi anaforă; primirea Împărtășaniei este permisă numai pentru acei credincioși care sunt botezați în religia ortodoxă și care s-au pregătit pentru această Sfântă Taină prin postire, rugăciuni, participarea la slujbe și au primit dezelgare de la duhovnic prin spovedanie.

CE AR TREBUI SĂ FACEM CU ANAFORA

După ce primim Împărtășania și după ce se termină slujba este obișnuit în tradiția creștin-ortodoxă să mâncăm o bucată de anaforă care a rămas după ce s-a distribuit credincioșilor pentru Împărtășanie. Anafora este pâine binecuvântată și ar fi bine să fie mâncată cu grijă încât să nu se lase firimituri în urmă. Se poate lua anaforă și pentru o altă persoană, sau pentru acasă, dar cu mare grijă, într-o punguță curată pentru a nu cădea pe jos. În timpul săptămânii anafora se ia dimineața, pe nemâncate.

CUM PROCEDĂM CÂND PUNEM PARASTAS ÎN BISERICĂ

Când faci parastas pentru cei adormiți ai tăi, adu în biserică prinoasele din timp, înainte de începerea slujbei, pentru a nu crea zgomot și deranj; așteaptă încheierea slujbei parastasului pentru a împărți din prinoasele tale, nu este plăcut lui Dumnezeu a foșni pungi și pachete în timp ce preoții continuă Sfânta rugăciune; nu pleca de la slujbă înainte ca aceasta să se fi sfârșit;

PLECAREA DE LA BISERICĂ ÎNAINTEA BINECUVÂNTĂRII FINALE

Plecarea de la biserică înaintea binecuvântării finale pe lângă faptul că e nepoliticos, ne lipsește de binecuvântarea propriu-zisă. Slujba religioasă are un început (Binecuvântata este Împărăția..) și un sfârșit (În pace să ieșim..). Când revii acasă de la Sfânta Liturghie, să faci 3 închinăciuni și să rostești rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat...”.

GUSTĂRILE PENTRU COPII

Este permis a da copiilor cu vârsta de până la 4 ani o gustare ușoară la biserică, dar acest lucru trebuie făcut discret, fără a crea firimituri și foșnet. Se recomandă ca de la vârsta de 4 ani copiii să fie încetul cu încetul obișnuiți de a nu mai mânca în timpul slujbei și a primi împărtășania pe stomacul gol. Este de la sine înțeles că nu se cade a mesteca gumă în timpul slujbei.

 




 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui! - Convorbire cu Pr. Savatie Baștovoi - Dr. Stelian Gomboş

Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una – dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi...

Părintele Savatie Baştovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericeşti şi în cele intelectuale, cărţile sale fiind apreciate cu mai multe distincţii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului naţional de carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” şi „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chişinău, tatăl său Valentin Baştovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secţia regie. Are studii de pictură, filozofie şi teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susţinut foarte multe conferinţe şi seri duhovniceşti, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărţi şi broşuri, mereu actuale, realiste şi ziditoare de suflet creştinesc, autentic.

Vorbind mai puţin oficial, s-ar cuveni să spunem că Părintele Savatie Baştovoi, chiar dacă este sfios din fire, aşa cum îi şede bine unui călugăr, este genul de om căruia, dacă îi intră o idee în cap, nu se lasă până când n-o vede înfăptuită. I-a venit să scoată un ziar şi a ieşit „Ekklezia”, una din primele publicaţii creştine serioase din Republica Moldova. Şi-a pus în gând că ar merita să facă o editură de carte ortodoxă şi, iată, la Bucureşti, a apărut „Cathisma” care, în doar jumătate de an de la înfiinţare, a lansat nouă titluri. Curtat cu insistenţă de multe organizaţii ortodoxe din România care îl tot invită în continuare să vorbească la conferinţe pe teme creştine, părintele mai scapă câte o glumă faţă de fraţii lui de mănăstire de la Noul Neamţ „Ei, poftim, băieţii iştia vor să facă din mine un Michael Jackson...”. Dacă o să auziţi cumva de o expoziţie de icoane sculptate în lemn de Părintele Savatie Baştovoi, să nu vă miraţi. Vorbind pe înţelesul ex-sovieticilor, Părintele Savatie Baştovoi este o „personalitate multilateral dezvoltată”. Să nu credeţi însă că am pomenit întâmplător despre sovietici.   

Ştefan Baştovoi avea vreo doi ani pe când taică-său îl învăţa să călărească. Îl deprindea să privească lumea de la înălţimea unui cavaler al ateismului ştiinţific şi nu scăpa nici o ocazie de a-i da câte o lecţie anticlericală. Când întâlneau în calea lor preoţi sau călugări, tatăl oprea calul în dreptul acestora şi, arătând dispreţuitor la ei cu degetul, îi spunea: „Îl vezi? Ăştia sunt dintre acei bandiţi cu fustă care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno!”. Evident, propaganda continua şi atunci când gospodăreau în doi pe lângă casă. Astfel, în timp ce stivuia lemnele despicate de taică-său, viitorul călugăr afla cât de absurde şi rupte de realitate sunt cele scrise în Sfânta Scriptură: „Cum putea Noe să facă o corabie atât de mare încât să încapă toate fiarele pământului într-însa? Poveşti, asta-i imposibil!” Sau: „Iaca deştepţi, să-mi spună ei mie că Iona a fost înghiţit de o balenă, că a stat în stomacul acesteia trei zile şi încă s-a şi rugat acolo şi că, la urmă, jivina l-a aruncat afară din ea?! Poveşti pentru proşti. Păi, fiziologic aşa ceva nu este posibil! Pentru că balena are o „gâtiţă” subţire şi nu poate înghiţi ceva de dimensiunile unui om, fie el şi prooroc...”

Tatăl său, om citit, absolvent al Şcolii de Filozofie de la Leningrad, cunoştea Biblia sau Sfânta Scriptură mai bine decât mulţi dintre preoţii din acea vreme, pentru că aşa cerea statutul lui de propagandist al ateismului. Mergea pe la brigăzi,  prin colhozuri ca să combată cu argumente darwiniste, ideologice sau lumeşti credinţa în Dumnezeu şi adevărurile creştine. Îl lua uneori şi pe Ştefan, căruia îi inocula convingerile sale ateiste, astfel încât copilul creştea meditând la cât de „mincinoşi”, „perfizi”, „fanatici” şi „criminali” pot fi slujitorii Bisericii şi cât de ignoranţi sunt oamenii din popor care nu l-au citit niciodată pe Marx, Hegel, Kant sau pe Lenin.  Înverşunarea antireligioasă a lui Baştovoi senior ceda doar în faţa morţii cu care, se pare, avea o relaţie aparte. Zic aparte, pentru că, nu se ştie de ce,  ori de câte ori murea cineva din sat, ateul-ideolog se oferea să-i sape mortului groapa. „De ce să nu-i ajut pe oameni? Sunt voinic, am destulă putere”, spunea el şi punea mâna pe hârleţ. Vedea, probabil, un rost ascuns în a le săpa groapa consătenilor plecaţi „dincolo”. Cu toate acestea, aşa materialist cum era, tatăl îi acorda lui Ştefan toată libertatea pentru a se ocupa cu tot ce-i plăcea şi nu o dată s-a întâmplat să sape el grădina în locul fiului sau să trebăluiască doar el în gospodărie dacă îl vedea desenând sau citind ceva cu un aer concentrat. Avea respect pentru arte. „Lasă-l să creeze”, îşi zicea.

Uşile casei Baştovoi erau întotdeauna deschise îndeosebi pentru o categorie mai selectă din care făceau parte prietenii de la Leningrad, ideologi şi conducători de rang raional ai Partidului Comunist, învăţători şi muzicanţi. Baştovoi-tatăl era un mare cântăreţ, unul din cântecele sale preferate fiind „Căsuţa noastră”. Casa lor din Oricova, Călăraşi, era una dintre cele mai „gălăgioase” din sat, din cauza sindrofiilor şi chefurilor care se terminau noaptea târziu, când obosea acordeonistul. Visul ateistului era să-şi vadă feciorul puternic, frumos şi deştept şi el a făcut tot ce se putea omeneşte face pentru a realiza acest vis: l-a învăţat să boxeze, s-a îngrijit să-i lase timp pentru lecturi şi alte preocupări intelectuale sau artistice, l-a obişnuit să trăiască împreună cu prietenii şi binele, şi răul. Mai mult, din dragoste părintească, trecea cu vederea unele năzbâtii, pentru care ar fi trebuit să-l chelfănească, dar care, totuşi, dădeau bine la un CV de „bărbat puternic”. Aşa se întâmpla când Ştefan împreună cu ceata sa fura cai, meşterea arme de foc sau „demonta” cartuşe.

Valentin Baştovoi s-a înţeles perfect cu fiul Ştefan. Dar asta doar până în momentul când între ei a intervenit Dumnezeu. Într-o bună zi, când familia Baştovoi era preocupată până peste cap de nunta întâiului născut, Ştefan a plecat să-şi facă paşaport la Bălţi şi nu s-a mai întors. Mireasa l-a mai aşteptat un an-doi, după care şi-a călcat pe inimă şi s-a măritat cu altul. „Mirele” s-a întors acasă în rasă de călugăr şi cu un alt nume – Savatie. Baştovoi-tatăl n-a suportat să-şi vadă fiul „înrolat” în rândul celor împotriva cărora a luptat conştient toată viaţa. „Erai băiet ca toţi băieţii, beai votcă, fumai, umblai cu femei, dar acum ai tâmpit! Dacă vrei să mai vii la mine, scoate-ţi fusta şi fii cel care ai fost, altfel nu-mi eşti fecior”, i-a spus pe un ton tăios şi i-a întors spatele. Nu putea suferi faptul că băiatul său a ales să asculte de autoritatea Aceluia pe ai căror slujitori el i-a dispreţuit, i-a combătut şi i-a blamat o viaţă. Nu l-a iertat pentru că a ales să asculte de chemarea Mântuitorului care i-a săpat în inimă cuvintele: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze...”  

Şi acum să nu vă închipuiţi că o să vă dumiresc de ce un bărbat tânăr şi destul de atrăgător, cu succese remarcabile în literatură, care nu era deloc ocolit de fete, ca să nu zic mai mult; de ce un astfel de om care a fost „educat” să urască popimea îşi lasă iubita în pragul nunţii şi merge să se călugărească şi să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, căruia taică-său i s-a opus toată viaţa. Nu cred că multă lume poate înţelege acest lucru, pentru că nu orişicui îi este dat să simtă dragostea lui Iisus Hristos arzându-i în inimă. Dar, poate vom putea limpezi anumite lucruri din discuţia cu părintele Savatie. Însă, înainte de a începe dialogul, trebuie să vă spun că părintele Savatie este  unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori ortodocşi din România şi Republica Moldova. Cărţile sale „În căutarea aproapelui pierdut”, „Între Freud şi Hristos”, „A iubi înseamnă a ierta” şi, mai nou, romanul „Nebunul”, „Pentru cine bat clopotele la Tanacu?” se vând în zeci de mii de exemplare în România, unde sunt foarte apreciate pentru maniera nonconformistă, simplă şi captivantă de a le vorbi oamenilor despre Hristos şi despre sfinţii plăcuţi Lui

- Preacuvioase Părinte Savatie, regretaţi ceva?

- Da, desigur.

- Ce anume regretaţi?

- Îmi pare rău că nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac. Mă refer, bineînţeles, la binele pe care aş fi putut să-l fac. Dar mai mult decât toate regret că nu m-am ridicat la demnitatea cuvenită în faţa celor care mă iubesc şi m-au iubit.

- Nu vă pare rău că v-aţi călugărit?

- Nu, asta nu. Niciodată.

- Credeţi că suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie să fie dezinteresată?

- Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.

- Călugăria v-a adus vreo satisfacţie deosebită?

- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.

- Este greu să fii călugăr?

- Foarte greu, dar merită.

- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?

- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări?

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum.

- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există?

- Nu.

- Dar aţi vrea?

- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.

- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă?

- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti?

- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.

- Vă vedeţi des cu părinţii, fraţii, prietenii?

- Depinde. Cu tata s-a întâmplat să nu mă văd şapte ani. Ne-am întâlnit nu demult, fără mare entuziasm din partea lui. Cu mama şi fraţii m-am văzut mai des. Am o soră, avocat în Iaşi, şi un frate, student în acelaşi oraş. În afară de tata, care nu suportă să mă vadă în negru, am cu toţii o relaţie normală.

- În ce relaţie sunteţi cu mama?

- Într-o relaţie de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost şi este dragostea întruchipată. Când eram mic, tata mă trimitea să aduc buruian la porc sau să fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joacă cu băieţii, la furat cai sau la scăldat şi veneam tocmai noaptea. Mama făcea treaba în locul meu şi zicea că eu am făcut-o. Pentru aceasta şi pentru alte atâtea lucruri o voi iubi toată viaţa.

- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi?

- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt,  prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine  o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.

- Aţi practicat sportul?

- Da, am făcut tenis de masă. Era singura distracţie în sătucul în care am copilărit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, şi m-a învăţat să joc. Am fost chiar campion raional vreme de câţiva ani la competiţiile între elevi.

- Când eraţi în clasa întâi, tata v-a dat bani ca să vă cumpăraţi două perechi de mănuşi de box. V-a plăcut boxul?

- Da, mi-a plăcut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am rămas la pumnelile pe care  le făceam în scârţa cu fân.

- Care sunt filmele dumneavoastră preferate?

- „Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicolson şi „Andrei Rubliov” al lui Tarkovski.

- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?

- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.

- Vă  gândiţi des la moarte?

- Da.

- De ce? Vă este frică?

- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.

- În altă ordine de idei, aş dori să continuăm dialogul nostru de suflet cu o întrebare care cred eu că frământă pe mulţi dintre tineri, şi nu doar pe tineri, şi anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viaţa Lui, prin cuvintele Lui ne sminteşte pe noi?

- Iisus Hristos de multe ori şi-a atenţionat ucenicii, şi prin ei pe noi, că El este sminteală. Spune Iisus Hristos: „Fericiţi cei care nu se vor sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem şi în Evanghelia lui Ioan, după ce le vorbeşte despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, când le spune ucenicilor că ei de acum nu vor mai mânca mana pe care au mâncat-o părinţii lor, cea care s-a coborât din cer, ci vor mânca Însuşi Trupul şi Sângele Lui. Atunci, ne spune Ioan că mulţi dintre iudeii care erau de faţă s-au smintit şi chiar dintre ucenicii Lui s-au întors şi au plecat (Ioan 6, 66). Astfel încât Iisus Hristos Îl întreabă pe Petru: „Petre, ce faci? Nu pleci şi tu?”. Şi spune (Petru): „Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Şi atunci Iisus Hristos le spune: „Fericiţi cei care vor crede cuvintele acestea şi vor face. Fericiţi cei ce nu se vor sminti întru Mine”. Aşa că, dintru bun început Iisus Hristos este sminteală lumii. Pentru că ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastră, din ceea ce am fost obişnuiţi. Ne scoate pe noi din noi înşine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastră, pe care de bună voie o îmbrăţişăm în Botez, să ne îmbrăcăm în Învierea Lui. Şi aceasta este o mare sminteală, pentru că este cu totul străină nouă şi „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului celui vechi nu s-au suit” toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se sminteşte.

- Aţi spus că Iisus Hristos ne este străin. Totuşi cei mai mulţi dintre noi suntem botezaţi, suntem oameni care mărturisim pe Iisus Hristos sau spunem că noi suntem credincioşi, suntem creştini. Cum adică Iisus Hristos ne este străin? Ce înseamnă că ne este străin?

- Ne spune Iisus Hristos că după roadele lor îi veţi cunoaşte. Să ne uităm la faptele noastre, la reacţiile noastre şi vom înţelege că Cel pe care zicem că-L mărturisim, de fapt ne este străin nouă, pentru că ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primiseră încă harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovniceşti „spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri”, aşa cum ne rugăm înainte de Evanghelie în Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne sminteşte şi pe noi. Ne sminteşte viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră bisericească, care începe din altar, care începe din potir, pentru că uitaţi-vă câtă vâlvă şi zâzanie se face în Biserică pe marginea împărtăşaniei, de parcă aceasta ar fi un subiect de discuţii în biserică, de parcă în Liturghie nu ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă” să slăvim pe Dumnezeu, ca toţi să fim un cuget. De unde s-au luat discuţii pe astfel de teme? Înseamnă că noi suntem în afara Duhului lui Dumnezeu şi ceea ce mărturisim în Liturghie nu trăim în fapt pentru că, cu multă seninătate mergem în Liturghia în care ne rugăm „ca toţi cu o gură şi cu o inimă să mărturisim” şi ieşim afară şi ne certăm şi facem cu totul altceva şi prin asta dovedim că noi nu mărturisim ceea ce este în Liturghie. Dar asta nu înseamnă că nouă ne este Liturghia străină? Dar dacă ne este Liturghia străină, nu ne este străin şi Cel care este Marele Liturghisitor şi jertfă, Iisus Hristos? Atunci semnele şi faptele noastre ne arată că Iisus Hristos este marele străin care încă nu a fost primit cum se cuvine de către noi, de către cei din Biserică care spunem că-L mărturisim pe El. Nu mă refer la cei care încă nu au aflat despre venirea Lui.

- Ce înseamnă ca toţi să fim una?

- Ca toţi să fim una înseamnă să nu mai avem nevoie de cuvinte străine, înseamnă ca cele pe care le cântăm în psalmi şi în toate slujbele noastre să spună totul pentru noi şi despre noi, ca aceste cuvinte să ne reprezinte pe noi pentru că socotesc că sunt cuvintele, unicele care ar trebui să le rostim, după cum şi Apostolul Pavel ne spune că: „Cei cu inimă bună să cânte în psalmi(Iacov 5, 13),Vorbiţi între voi în psalmi şi în cântări”, în aşa fel încât ele ne vor unifica, după cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte şi după chipul acestui Dumnezeu. Dacă vom ajunge ca aceste cuvinte să ne reprezinte pre noi, aşa cum pre El îl reprezintă, una vom fi. Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una.

- Este tare greu să fi una în cugetul tău. Noi suntem tare împrăştiaţi şi mă gândesc acum la cuvântul pe care-l aflăm tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, când îi spune Martei că una trebuieşte, un singur lucru trebuieşte. Care este acel lucru de căpetenie pe care noi trebuie să-l căutăm fiecare în parte?

- Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.

Asta zic eu că este primul lucru care trebuieşte, acel „unu care trebuieşte”, acel unu care devine toate mai târziu, pentru că neasumându-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit şi ne-a smintit tocmai prin faptul că ne-a propus să ne asumăm pe noi înşine, să fim noi înşine, căci până la aceasta a fost legea care te învăţa ce trebuie să faci, care-ţi dicta, care-ţi poruncea ce trebuie să faci. Şi această lege te făcea pe tine şi tu te făceai asemenea acestei legi şi erai scutit de truda de a te descoperi şi lucra pe tine însuţi. De aceea oamenii în această căldicime, omul vechi, omul trupesc întotdeauna cere reguli care să-l scutească pe el de responsabilitate. Şi astăzi vine: „Părinte da cum să mă rog? Da cât să citesc?” Vrea o prăviluţă exactă, fixă, care să-l elibereze pe el de răspundere, de responsabilitate, care să-l scoată pe el din coşmarul asumării de sine, pentru că acesta este un iad pe care fiecare trebuie să ni-l asumăm la început. Iisus Hristos face această sminteală şi vine şi spune iudeilor că în două porunci stă de fapt toată legea şi proorocii, şi acestea două până la urmă sunt una: „Iubiţi-vă unii pre alţii!”. Aşa că una singură trebuieşte, uitându-ne la păcătoşenia noastră să ne-o asumăm. Şi aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfântului Siluan: „Ţine mintea în iad” - adică cunoaşte că eşti iad, dar „nu deznădăjdui!”. A ţine mintea în iad înseamnă a te întoarce în tine însuţi şi a cunoaşte cine eşti, că tu de fapt, că tot omul este iad. Dar nu deznădăjdui pentru că Dumnezeu până la iad s-a pogorât. Şi unde nu este El?... şi ne poate ridica şi de acolo! Aceasta una singură trebuieşte.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus că pentru a cunoaşte pe Dumnezeu trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine. Eu cred că tocmai aici este problema cea mai delicată. Cum putem noi să ne cunoaştem pe noi înşine? Cum putem noi să ne vedem păcătoşenia noastră, să ne vedem urâţenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Că ochii noştri de cele mai multe ori sunt astupaţi, cum se spune, cu o foiţă de aur, la unii poate de plumb.

- Cu ochii noştri care în Botez s-au deschis, sunt acoperiţi, deşi sunt acoperiţi, dar tocmai uitându-ne la noi înşine, va cădea această placă. Va cădea. Dar cum o vom deschide şi mai bine? Ceea ce descoperim în noi înşine să spovedim Domnului, să spovedim preotului, duhovnicului şi cerând puterea lui Dumnezeu de a vedea altele şi de a lupta cu ele. Pentru că omul păcătos, prin păcatele sale, îşi ştirbeşte încet-încet şi limpezimea dăruită lui şi ascuţimea dăruită lui de Botez, astfel încât pecetea pe care o primim noi se acoperă încet, ca orice altă pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curăţită. Poate fi curăţită. Şi socotesc că spovedind nu ceea ce scrie în cărţi că ar fi un mare păcat, ci ceea ce-l mustră pe el, atunci în ceasul în care se află el, cu păcatele lui, cu necunoştinţa şi orbirea lui, fie că astăzi nu înţelege că curvia este un păcat sau orice altceva, dar a înţeles şi a simţit că n-a făcut bine când a greşit faţă de mama lui, sau faţă de orice altceva, sau a furat.

Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit. În acest fel îmi aduc aminte de o întâmplare a unui tânăr de la noi de acolo, un „novy russki”. A vrut să se spovedească şi intră la părintele. Spovedania asta a făcut-o altcuiva pe urmă. Şi spune: „Părinte vreau să mă spovedesc”. Zice: „Bine, dar te-ai mai spovedit vreodată?” Zice: „Nu”. „Du-te şi ia o foaie de acolo cu păcate”. La noi la pangar sunt foi cu listă cu păcate. Şi tânărul s-a întors şi a plecat. Şi spune apoi asta altcuiva: „Măi, eu aveam ceva să-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi dă mie foaia aia?”. Şi el a înţeles mai bine ce este spovedania decât preotul. Pentru că el avea „ceva anume” să-i spună Domnului. Acest „ceva anume”, care poate să fie o ciudăţenie de spovedanie, nu după carte, dar care îl frământa pe el îi va descoperi inima lui, o va limpezi şi Domnul îi va da vederea altora, dar să-şi urmeze glasul lăuntric şi aşa să crească întru acest glas, care este glasul Duhului Sfânt din Botez, care strigă în multe inimi dintre tinerii noştri botezaţi, care fac păcatele şi trăiesc în lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Şi mulţi care vin după asta la Iisus Hristos spun: „Eee, de câte ori întorcându-mă de la discotecă să mă culc simţeam că parcă nu-i chiar bine ce fac eu”. Acest care-ţi pare ţie „nu chiar bine”, du-te şi spune-l.

La un părinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: „părinte noi am făcut legământ ca să nu mâncăm de frupt (dulce) atunci şi atunci. Uite am încălcat. Vino şi dezleagă-ne!”. „Dar voi ce mai faceţi?” Ei trăiau în curvie liniştiţi, fără să bage de seamă. Dar acest legământ l-au încălcat şi au simţit că au greşit. Şi părintele zice: ”Am văzut curăţenia lor”. Ei nu şi-au dat seama, dar au socotit şi au simţit ce este păcat. Domnul, socotesc şi cred, că pentru aceasta, pentru blagoslovenia şi pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat şi altceva şi socotesc că-i va îndrepta pe calea cea bună. Aşa să facem şi noi. Să ne apropiem. Să ne apropiem de Iisus Hristos, ascultând de glasul care suflă în noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.

- Cum trebuie, pentru că aţi amintit de spovedanie, este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?

- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”.

Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.

Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.

- Da. Ce-i de făcut însă cu împietrirea inimii? Pentru că mulţi dintre noi ne simţim în această stare de împietrire. Ne simţim că nu ne putem deschide nouă, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide faţă de Iisus Hristos în rugăciunea noastră. Ne simţim aşa cumva opaci faţă de toţi şi faţă de toate. De ce se ajunge la împietrirea inimii?

- Pentru părăsirea vieţii bisericeşti, pentru călcarea cu bună ştiinţă a poruncilor lui Iisus Hristos. Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este. Să nu facem lucrul ăsta, pentru părăsirea poruncilor Domnului, pentru despărţirea de viaţa bisericească, lăsăm rugăciunea. Nu mai citim rugăciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugăm deloc, nu ne cercetăm duhovnicul, amânăm spovedania şi întâlnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am şi spus: „Ei, am văzut că duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am găsit un moment prielnic să-i spun tot”. Dar spune-n drum! L-ai prins de mânecă? Zii! Nu lăsa! Spune-i: părinte şi-aşa,,... Şi te-ai uşurat. Aşa că, pentru asta vine împietrirea. Şi încet-încet tot printr-o spovedanie sinceră a toată împietrirea asta: „Uite ce-am făcut. M-am ruşinat; părinte; atunci sau n-am ajuns, după aia am făcut aşa”- cu inimă simplă. Să nu ne provocăm lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Să spunem aşa cum este. Iată, părinte, asta şi asta şi asta am făcut. Şi atunci părintele dezlegându-te: „Ia şi începe din nou şi nu mai fă alea!”. Apucă-te şi puneţi un progrămel de rugăciune sau fii în rugăciune. Să nu lăsăm rugăciunea din viaţa noastră duhovnicească din care ne hrănim, ca să nu cădem în împietrire. Că după ce-am căzut în împietrire greu ieşim, greu. Dar aşa încet-încet, punându-ne program, puţină muncă şi cercetarea duhovnicului. Cine-şi părăseşte duhovnicul - de acolo vine toată suferinţa. Cine ajunge să se ruşineze de duhovnic sau să fugă cu vicleşug de el – „of ce bine că părintele nu are timp, că de fapt nu eram pregătit” - să n-avem gânduri de astea! Este un gând viclean de la vrăjmaşul şi în aşa fel va lucra încât tu mai des o să vezi că părintele n-are timp şi spui: „dar, părinte, sunteţi obosit, poate vin data viitoare”. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Aşa că, pentru asta ne vine împietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugăciune, mai aproape de Dumnezeu!

- Da. O altă meteahnă, aş putea spune a multora dintre noi, este şi cea a lenii duhovniceşti. Când nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic şi de nimeni, n-ai chef de rugăciune, de Dumnezeu, n-ai chef să mergi la Biserică. Ce înseamnă asta?

- Asta înseamnă că am fost luaţi în braţe cu totul de cel care este împotriva lui Dumnezeu. Iarăşi pricinile sunt cam aceleaşi. Toate au un început şi începutul ăsta, da este lenea, este uitarea, este nepăsarea. Noi întâi uităm cine suntem şi la ce suntem chemaţi şi ne legăm cu lumea aceasta şi cădem în faptele ei. Dar după ce am căzut în faptele ei ne cuprinde o lene, aşa încât cu anevoie ne mai întoarcem la celelalte. Şi dacă zăbovim mai mult în această lene ne cuprinde deznădejdea de a ne mai întoarce la celelalte şi atunci glasul ne şopteşte că mai bine am continua astea ale lumii, măcar o bucurie să avem. Aşa că omul, iarăşi din uitare, din nepăsare şi din lene cade, dar lenea îi vine pentru că nu este profund, nu se apleacă asupra sa ca să-şi aducă aminte de moarte, ca să-şi aducă aminte de ceea ce este el şi atunci s-ar nevoi ceva mai mult şi atunci ar lăsa lenea, uitarea, uitarea de sine şi ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Să nu ne prea amestecăm in cele ale lumii pentru că este un duh de mare trândăvie care se propovăduieşte le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trândăvie şi curvie şi deşertăciune, dar în primul rând trândăvia asta deşartă: „Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte”. Dar din care bani mergi tu la mare şi la munte? Asta nu gândeşti tu atunci. Dar începe a visa deşertăciunile acestea şi stă în patul lui şi trândăveşte pentru că îl arată pe ăla la televizor care trândăveşte la fel ca el şi cade în duhul lumii, în duh de trândăvie ucigaşă, care să nu-l îmbrăţişăm. Toată comoditatea asta a lumii occidentale care se înfăţişează în reclame nu este nimic altceva decât o hrănire şi o întreţinere a trândăvirii care este în noi, în om, în omul leneş şi în graşi, cum este în psaltire: „Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ” (Psalmul 36, 27). Gras nu numai în sens biologic, dar aşa ne îngrăşăm noi şi ne săturăm noi de toată spurcăciunea lumii asteia. Şi să ne mai ferim de ele, dacă tot suntem ai lui Hristos şi ne-am osebit în ceata lui. Să ne mai ferim de televizoarele astea, de porcăriile care ne stau în cale, de pretutindeni care ne asaltează şi atunci socotesc că vom mai scăpa şi de lenea asta, ca să ştim, să nu uităm ai cărui duh fii suntem, cum spune Mântuitorul: „Suntem fiii Duhului lui Hristos” care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Şi aşa încet-încet scăpăm: „Depărtează-te de rău şi fă binele!” (Psalmul 36, 27). Înainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, să ne depărtăm măcar de răul lumii acesteia, osebiţi-vă şi atunci să înaintăm. Dar până nu vom ieşi din răul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, dacă suntem acolo, în mijlocul lor. Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut” (Psalmul 1,). Fericiţi toţi cei care iau în serios acest cuvânt şi îl fac.

- Cuvântul este foarte important, important să avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iată, părinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parcă contrariul, şi anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o întâlneşti la tot pasul şi la oamenii din biserică şi la oamenii care nu sunt în biserică. Ironia asta nu perverteşte puterea cuvântului şi nu te dispreţuieşte pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?

- Trebuie mare atenţie cu ironia pentru că uneori ne folosim de ea, pentru că mai bine dacă vrem să ironizăm să ne învăţăm de la Iisus Hristos. În unele locuri a făcut-o şi el pentru că oamenilor s-a adresat şi le-a zis: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Adică, voi care vă credeţi drepţi, n-am venit pentru voi, staţi liniştiţi - a ironizat. Dar uitaţi-vă scopul este mântuitor. Dar noi ironizăm pentru a ne pune pe noi în valoare, pentru a ne arăta ascuţimea minţii noastre. Că noi ne-am arătat că, vai, mai ştim şi asta şi asta şi l-am batjocorit pe celălalt de lângă noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru că nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Să fim cu mare băgare de seamă pentru că într-adevăr toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne deşartă cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au şi ajungem în nimic, ajungem noi înşine o ironie, încât nici noi nu mai ştim cine suntem de fapt. Aşa că, să nu ajungem la asemenea cuvinte pentru că ceea ce vorbim socotesc că şi suntem.

- Preacuvioase Părinte Savatie, o altă problemă a vremurilor noastre este împrăştierea minţii. De ce ajunge omul în situaţia aceasta şi ce e de făcut ca să se adune întru sine, să-şi facă rânduială din nou în minte?

- Am mai zis, eu cred că prima treaptă, şi asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este să ne îndepărtăm de la rău. Înainte de a încerca a face binele, acest mare bine care este în neîmprăştierea minţii, când neîmprăştierea minţii vine din regăsirea şi restabilirea integrităţii noastre ca făptură care suntem alcătuiţi din trup şi din duh şi când duhul stăpânitor îşi reia locul lui cel drept în alcătuirea noastră, când nu se mai împrăştie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stăpânitor. Aşa că până a ajunge la acest mare bine trebuie să ne îndepărtăm de răul în care ne aflăm, în mijlocul căruia trăim şi zăcem, răul lumii acesteia din care şi noi facem parte pentru că şi noi suntem în lumea aceasta şi mai ales noi suntem lumea aceasta. Să nu uităm să ne îndepărtăm, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru să întrebăm la ce ne folosesc şi zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Întreabă-te la ce-ţi folosesc şi dacă nu le găseşti vreo utilitate, nu mai fă. Când te duci încolo sau încoace, întreabă-te de ce mergi şi unde mergi şi până la urmă care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fă şi adună-ţi tu timpul tău, fii stăpân pe timpul tău. Tot timpul ăsta umple-l cu ceva, dă hrană bună minţii, pentru că mintea ta cu ce o vei hrăni, aceea va fi, că este ca o moară, dar este şi liberă şi are puterea de la Dumnezeu, ca dovadă a nemuririi şi stăpânirii sufletului nostru, are puterea de a umbla într-o clipită: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capătul lumii, acuma-i la un om sau la celălalt. Are flexibilitatea şi puterea de a umbla unde vrea. Ăsta este sufletul nostru şi socotesc că acolo unde este mintea noastră, acolo este sufletul nostru, şi acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Aşa că să fim cu băgare de seamă. Tocmai din această cauză cu atâta asprime vorbesc Părinţii despre împrăştierea minţii, tocmai din această cauză Iisus Hristos ne spune că cel care a fost cu mintea după o femeie a şi păcătuit cu ea, tocmai pentru că mintea noastră este din sufletul nostru şi unde umblă mintea noastră acolo sufletul nostru şi noi întregi suntem. Din cauza asta ce hrană dăm minţii noastre, mintea noastră are puterea şi însuşirea de a se mula după toate ce le vede şi le trăieşte atunci să scoatem din ea toată spurcăciunea, să nu mai hrănim pentru că noi înşine avem destulă spurcăciune, care va hrăni mult timp mintea noastră în aşa fel încât nu o vom putea stăpâni, chiar de ne vom duce în pustie. Ce să mai zic dacă noi tot timpul hrănim cu cele din jurul nostru. Să scoatem cât putem toată prostia televizoarelor. După asta, cu oamenii deşerţi să nu ne mai întâlnim, să n-avem amestec cu oamenii deşerţi care nu ne vorbesc nouă cele bune, care caută deşertăciunea lumii acesteia, pentru că la fel ca şi ei vom fi. „Cu cel înţelept, înţelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Şi asta o vedem noi. Oamenii răi, prieteşugurile rele strică obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicală încă de la grecii vechi, aşa încât să urmăm acest drum şi aşa să ne regăsim pe noi şi să avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne păzi mintea noastră în cele bune hrănind-o în locul hranei vechi cu cuvinte din Sfânta Scriptură.

Să citim Sfânta Evanghelie zilnic, să citim din Psalmi, să citim din tâlcuirile la Sfânta Evanghelie, pentru că nevoie este minţii păcătoase şi minţii robite de patimi să înţeleagă cuvântul Evangheliei. Să citim tâlcuirea Părinţilor care au făcut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Şi aşa hrănindu-ne mintea, făcând prietenii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti, în primul rând apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des în Biserică, dar şi acasă în Scriptură, dar încet, încet osebindu-ne, însingurându-ne, în aşa fel încât şi mintea noastră urmând voinţei noastre se va unifica şi va ajunge la neîmprăştierea, cea care nu este altceva decât distrugere şi această împrăştiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, aşa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, aşa împrăştierea minţii este descompunerea şi ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Să nu lăsăm viermişorii ăştia să ne ia, ci să-i smulgem şi să-i aruncăm, să-i băgăm la oţet sau la ce ştim, care este postul, nevoinţa, toată asprimea şi în aşa fel ne vom salva duhurile noastre şi cu alifia împărtăşaniei, ele îşi vor reveni şi vor fi vii.

- Da aşa este. Însă ne atrage atenţia Sfântul Serafim şi Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, că şi postul şi nevoinţa şi privegherile nu-s decât mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt.

- Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume - „Cu pace să ieşim” - în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Iisus Hristos în Sfânta Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor. Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că sunt mulţi aşa, da sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: „Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: „Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?”. Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Sfânta Evanghelie şi să nu cădem în ispita de a spune: „Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată”. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viaţa. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac. Aşa că să ne întoarcem, să lepădăm prostiile astea de la noi şi să primim Evanghelia şi sfinţii chiar dacă noi vedem că nu facem ceea ce citim, vedem că ne mustră ceea ce citim, şi chiar dacă nu vrem să începem a face, dar măcar să nu spunem: „Astea-s prostii din patericuri, poveşti, aşa ceva nu se poate face”. Dar să spunem: „Eu nu pot face, dar fericiţi cei care au făcut. Rugaţi-vă pentru mine, sfinţilor Macarie, Arsenie, care puteaţi să staţi în stările astea. Eu nu pot”. Dar cinsteşte pe Sfinţii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, aşa încât ajungi pe la facultate şi sunt profesori care spun că patericurile astea-s invenţii. „Cum nu poate face aşa? Ce-s cu proştii ăia că or stat în Lavra la Pecerska şi s-or închis aşa? Oare Dumnezeu vrea aşa ceva?”. Bine tu nu poţi face asta, dar nu huli. Şi zic, este un bun început că „duhul umilit şi smerit Dumnezeu nu-l va urgisi”. Nu zic acuma ca toţi să ne apucăm să facem, bine ar fi, dar totuşi Dumnezeu nu ne-a cerut să stăm pe stâlpi. Este adevărat că nu ne-a cerut să stăm pe stâlp, e adevărat că nu ne-a cerut să stăm zece ceasuri în picioare. Toate astea sunt adevărate şi nimeni nu ne cere şi nici până astăzi nu le cere. Omul le-a făcut de bună voie, dar să nu-l hulesc pe cel care le-a făcut. Când am văzut că Dumnezeu a binevoit în el, îi văd moaştele, mă închin la ele, să nu hulesc Duhul Sfânt, chiar dacă eu nu voiesc să fac (urmez) asta. Şi este un bun început şi socotesc că Dumnezeu va căuta la inima smerită. Asta-i viaţa. Şi Dumnezeu dă Duhul Sfânt, Cel pe care nu-l caută creştinii noştri, pentru o astfel de atitudine decentă măcar, cuvioasă. Pentru că este moştenirea Bisericii la care tu mergi, moştenire de mii de ani şi dacă tu aşa de uşor o calci în picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Dacă socoteşti că ea 2000 de ani a greşit, de ce mai mergi la ea?

- Aţi pomenit de Sfinţi şi îmi vine în acum în minte un cuvânt de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfânt al zilelor noastre, care spunea că mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre ca să se nevoiască. La ce credeţi că făcea referire Cuviosul Paisie?

- Tocmai la starea pe care am descris-o, că a intrat duhul lumesc în Biserică, că ni se vorbeşte despre împărtăşanie ca despre un pericol pentru viaţa noastră. „Vă împărtăşiţi şi o să vă îndrăciţi” - auzi astfel de expresii de la preoţi. „Să nu se împărtăşească aşa des să nu se îndrăcească”. Şi astfel de nebunie care bântuie în minţile noastre, timpul nostru şi cu adevărat este o mare nevoinţă să faci cele ale Domnului astăzi în Biserică şi să rabzi toată tensiunea celor îndreptaţi cu antenele lor de nici nu ştiu cum să-i numesc, care te văd şi cum ai păşit, cum te-ai întors: „Ăsta-i ăla care se împărtăşeşte, ăsta-i ăla care ce l-o apucat, se roagă noaptea. Sunt nebuni ăştia. Ăsta e aşa...” socotesc că asta este o nevoinţă ca să rabzi toate, să vezi toate astea, să duci durerea asta în inima ta pentru că este Biserica pe care a lăsat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sângele Său. Şi această Biserică ce-am făcut noi dintr-însa şi ce facem? Durerea pe care o duci în vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea în ce trăim este nevoinţa la care cred că se referea Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că, cu adevărat, şi aceasta este mai mare, ne spun părinţii, decât toate nevoinţele şi pustniciile celor vechi, care trăind într-un oarecare confort bisericesc erau păziţi de episcopii care făceau sinoade în care luau nişte hotărâri bune, în care erau atâţia sfinţi adunaţi la o grămadă în toate pustiile, pe care noi îi cinstim acuma. Şi îi cinstim: cei 20.000 de mucenici. Mă gândesc acum să vină o prigoană, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Vă daţi seama ce vremuri. Nu zic că erau mai bune, dar se vede că era altă atmosferă. Nu zic că era o Biserică mai bună, era o atmosferă care noi astăzi n-o mai avem şi vieţuirea astăzi ni se socoate nouă nevoinţă desăvârşită şi suficientă dacă nu vom cârti, dacă nu ne vom sminti şi dacă nu ne vom ridica împotriva Bisericii şi nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunări, că mulţi au ispita de a se osebi văzând păcatele preoţilor şi ale ierarhilor, cad în ispita de a se osebi şi de a face biserică aparte. Şi avem din astea.

Dar cei care înfruntă şi rabdă cu smerenie şi cu rugăciune şi cu dragoste, tot ceea ce noi facem şi cei din jurul nostru, această nevoinţa pe care mulţi sfinţi poate şi-ar fi dorit-o şi de aceea socotesc că trăim un timp care nu este lipsit de sfinţi. Avem mulţi sfinţi pe care nu-i cunoaştem, tocmai pentru că trăim în vremea în care sfinţii nu sunt cinstiţi, pentru că dacă Sfântul Simeon Noul Teologul şi l-a cinstit deodată, încă nu murise bine părintele lui duhovnicesc, Simeon a şi început să-i facă slujba. Noi astăzi avem mulţi sfinţi printre noi şi moaştele de acuma le ştim, şi totuşi nu cinstim şi spunem: „Numai nu sfinţi la noi astăzi, noi suntem cei mai mari sfinţi. Cutare, cutare şi cutare. Noi vă arătăm etalonul sfinţeniei... domn profesor şi aşa mai departe”. Aşa că este un timp în care trebuie mare nevoinţă în care să rabzi cu înţelepciune.

- Cum vedeţi vremurile astea pe care le-aţi descris şi caracterizat atât de bine? Seamănă ele cu vremurile de pe urmă, cu vremea cernerii?

- Fără îndoială că este o vreme a cernerii. Văd toţi şi ne spun şi părinţii noştri care-i mai avem şi bătrânul meu Selafiil (trecut între timp la cele veşnice) şi Părintele Rafail Noica mi-a zis că a fost în Sfântul Munte Athos la Părintele Iosif Vatopedinul (născut şi el între timp, în viaţa cea cerească şi veşnică) şi acelaşi lucru spune, că nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga şi a ne păzi, a aştepta, pentru că fără îndoială este vremea cernerii şi fiecare dintre noi să se simtă în această sită care-l clatină de colo în colo. Iaca-iaca o gaură prin care poate cade şi tot ne ridicăm iarăşi şi iarăşi, pentru că se cerne şi noi vedem pe noi înşine şi pe fraţii noştri câţi cad din Biserică, câţi cad în plasele lumii acesteia. Şi fiecare dintre noi ştie şi cunoaşte astfel de oameni. Aşa că se ne rugăm şi să ne păzim. Este vreme grea, este vremea libertăţii în care fiecare este lăsat să facă ceea ce vrea şi de va voi să facă bine, bine va face, dar va voi să facă rău, rău va face, nu-l opreşte nimic. Înainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridică chiar şi a lumii acesteia pentru că se îngăduie lucruri pentru care mai înainte se făcea puşcărie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea şi pedofilia. În Republica Moldova, de exemplu, vârsta permisă a relaţiilor sexuale liber consimţite a coborât de la 16 la 13 ani, ş.a.), acuma iată nu se mai face şi cred că încet-încet se vor ajunge la libertăţi şi mai mari încât cine va voi să facă rău îl va face şi cine va voi să facă bine, va face, după cum avem şi în Sfânta Scriptură la Apocalipsă: „Cine vrea să se spurce, mai spurcă-se şi cine să se sfinţească, mai sfinţească-se. Aşa că şi pe noi Dumnezeu să ne ajute să vedem în care parte mergem, veghind asupra noastră înşine să lucrăm pentru că liberi suntem şi de la Dumnezeu şi de la oameni să lucrăm ce vrem.

- Aţi spus că este vremea de rugăciune. Ori spuneaţi mai înainte, constatăm şi noi că totuşi omul nu-şi face vreme de rugăciune. Cum poate totuşi omul acesta al veacului XXI care putem să-l caracterizăm ca omul cu agendă plină, are o agendă în fiecare zi, cumva impusă de context sau el şi-o umple şi spune nu mai am timp. Dimineaţa nu am timp că de abia mă pot trezi, seara sunt frânt de obosit. Totuşi cum se poate ruga? Există o şansă, o posibilitate, o alternativă pentru omul prins în atâtea lucruri să se roage. Şi cum să se roage?

- Fără îndoială, de aceea am şi zis, oamenii aceştia cu agenda plină, îi vedem stând la televizor câte două ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fără să bage de seamă şi zic destul îi este să scoată televizorul şi timpul ăla de la televizor. Un ceas, jumătate de ceas pe zi să se roage şi socotesc că, cu timpul vom vedeam că avem mult mai mult timp pentru rugăciune. Sunt o mulţime de lucruri pe care noi le putem scoate din viaţa noastră fără ca viaţa noastră să devină mai săracă. Şi dacă vom umple aceste goluri lăsate de lucrurile deşarte cu o rugăciune, viaţa noastră va fi şi mai plină şi vom avea şi limpezimea de a alege şi de a cunoaşte ce trebuie să facem în toată ziua, aşa fel încât nu vom mai avea nevoie de agendă, vom şti ce trebuie să facem şi nu va mai fi împrăştierea asta. Din cauza împrăştierii omul are nevoie de toate astea. Să cunoască mai bine ce are de făcut. Dar asta şi prin rugăciune, puţină rugăciune. Să nu lase chiar nimic. Dimineaţa dacă s-a sculat, nimeni nu-i spune să facă jumătate de oră de rugăciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut să spui: „Binecuvântat eşti Dumnezeul nostru”. Să facă o închinăciune din toată inima lui, să-i facă o spovedanie: „Doamne lumea aceasta o aleg în loc de Tine, că iată te las şi ies în lume, şi iarăşi nu mă rog. Binecuvintează Tu toate intrările şi ieşirile mele şi cunoaşte cine sunt eu şi neputinţa mea şi ajută-mă să ies odată din toate astea în care mă aflu”. Destul îi este lui jumătate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui şi va ieşi, socotesc că Domnul şi peste zi îi va trezi suspinul ăsta în inimă şi seara când ajunge să spună: „Doamne toată ziua am dat-o lumii acesteia şi în deşert am cheltuit ziua că am putut să stau cu un om la vorbă două ceasuri şi în stradă m-am întâlnit cu unul şi jumătate de oră am vorbit. Nici nu am băgat de seamă cum o trecut, dar Ţie nici trei minute nu ţi le dau, pentru că aşa sunt eu. Caută spre mine, învaţă-mă, ajută-mă să ies odată şi odată şi să nu mor aşa”. Zii aşa şi fă cruce la pat cu toată neputinţa ta, cunoscându-ţi smerenia, nu ascunzându-te de Dumnezeu cu ruşine îngâmfată ca Adam, că „vai iar nu-mi fac pravila”. N-o vrut Dumnezeu pravilă de la tine, dar spune ce-ai mai făcut, zii ce mai simţi şi cere binecuvântare peste tine. Nu te ruşina.

Nu zi că Domnul nu mă va binecuvânta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere şi Domnul te va binecuvânta şi când vei cunoaşte asta, vei suspina şi vei plânge şi vei binecuvânta pe El şi aşa încet vei ajunge să simţi nevoia să mai stai cu acest Dumnezeu bun şi iubitor de oameni care toate ţi le iartă şi te aşteaptă cu blândeţe adâncă şi înduioşătoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanţă şi vei sta cu El şi atunci aceasta nu va mai fi o problemă şi astfel de întrebări vor dispărea, că Duhul te va învăţa ce este rugăciunea. Asta să facem. Lăsaţi, scoateţi de tot pravile din mintea voastră dacă ele vă împovărează şi vă despart de Dumnezeu şi mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”. Faceţi asta dimineaţa, seara şi de câte ori vă aduceţi aminte de El şi El nu ne va uita.

- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos?

- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale, ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni”…. Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.

Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.

Aşa că în acest duh al slobozeniei trebuie să umblăm. Citiţi. Eu văd, creştinii noştri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne învaţă viaţa duhovnicească şi bisericească. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: „Cine posteşte pentru Domnul posteşte, cine nu posteşte pentru Domnul nu posteşte”, cine face una, dar vezi cugetul tău ce spune. Fă înainte de a face un lucru înţelegere cu Dumnezeu, un legământ: „Doamne Tu ştii că mă duc la omul acesta sau că gust din această mâncare, dar asta ca să nu-l supăr pe el”. Dar vezi cugetul tău. Dacă aşa este în cugetul tău fă-o, dar nu te mai tulbura şi orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legământ cu Dumnezeu, dar cu cărticelele de sfaturi duhovniceşti pe care le citesc şi atunci suferă, pentru că într-un loc scrie aşa, dar în alt loc scrie aşa. Şi de ce părintele cutare zice aşa, dar părintele aşa, pentru că sunt în duhul libertăţii, cel al noului legământ. Unul are dreptate şi celălalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine eşti? Care sfat ţi se potriveşte ţie? Tocmai, iarăşi ne întoarcem, pentru că nu te cunoşti pe tine, suferi, pentru că nu ştii care sfat să alegi, pentru că nu ştii cine eşti tu. Aşa că să ne întoarcem la noi şi vom avea bucurie, mergând cu mai multă îndrăzneală, îndrăzneală pe care am avut-o în lume, până la a veni în Biserică când am lăsat-o la poartă şi am îmbrăcat toată uscăciunea asta, care este străină de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu aşa a fost Biserica. Am moştenit acum câteva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii nouă şi vin şi se bat cu pumnul în piept şi zic: „Uite ăştia aduc modernism şi ne calcă nouă ceea ce ne-or lăsat părinţii noştri. Da părinţii noştri ne-or lăsat, avem de două sute de ani toată moştenirea asta, uscăciunea asta”.

Să ne întoarcem la Sfânta Evanghelie, la Sfinţii Apostoli, la slujbele noastre bisericeşti. Dacă le vom citi, vom fi mai atenţi la Liturghie, chiar şi la Vecernie şi la rugăciunile care le avem. Sunt minunate şi să ne învăţăm din ele. Să mai citim din Sfinţii Părinţi, din Ioan Gură de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toţi care-i avem. Să nu-i lăsăm. Ortodoxia are o mare bogăţie. Nu se termină prin a învăţa să pui lumânare în partea dreaptă sau în stânga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carneţel din ăsta. Aşa fac ăştia cu sectişoarele lor care fac cursuri şi într-o lună eşti propovăduitor, poţi să vesteşti Evanghelia la toată lumea. Dar la noi nu se termină. Noi toată viaţa avem ce învăţa, avem o moştenire, avem Sfânta Scriptură. Să le cercetăm şi socotesc că de acolo multă bucurie vom trage. Vom căpăta libertatea pentru că autorităţile la care vom face referinţă nu vor fi părintele cutare sau cutare, vor fi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile şi mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru că nu ştim Scriptura, nu citim, pentru că nu ştim, atunci ne poticnim în diferite sfaturi şi practici care le vedem în jurul nostru şi ele atunci când nu se potrivesc sufletului nostru suferim şi nu avem cu ce să ne apărăm. Nu avem replică, pentru că noi am fost obişnuiţi şi trăim într-o lume în care întotdeauna trebuie să ai o replică. Gata trebuie să ai un as în mânecă. Aşa că asul în mânecă îl vom avea dacă vom citi şi vom cunoaşte şi vom fi mai odihniţi, dar nedespărţiţi de duhovnic, ca duhovnicul să acopere toate. Şi dacă vrei să ai bucurie, roagă-te Domnului ca să-ţi dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, căci aceasta ne învaţă şi aceasta este duhovnicie. Aşa făceau părinţii, se duceau şi-şi căutau duhovnic şi se lipeau de duhovnic. Nu veneau şi nu erau mâhniţi aşa, nu erau obligaţi să se spovedească la cineva anume. Aşa că să ne întoarcem la ceea ce este Biserica şi să nu mai rămânem în mustrările noastre de cuget că nu ne sunt de folos.

- Preacuvioase Părinte Savatie aţi spus la un moment dat că în zilele noastre Sfinţii nu mai sunt cinstiţi. Însă tot în dialogul nostru aţi spus că există sfinţi printre noi şi credem că există şi pentru aceşti sfinţi, ştim că Dumnezeu ţine lumea şi ne ţine şi pe noi în viaţă. Acum aş vrea să vă întreb, este o întrebare poate personală: De ce sfânt sau sfinţi sunteţi Sfinţia voastră mai apropiat şi ce folos aveţi din această apropiere, această legătură pe care o aveţi cu aceşti Sfinţi?

- Mai întâi cu Apostolul Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, apostolul pentru învăţătura dragostei şi a libertăţii, Pavel care ne-o dă atât de clar şi de limpede şi cu atâta putere, pe înţelesul nostru, dacă vom citi Epistolele vom găsi. Pentru că a fost iubit şi a iubit pe Iisus Hristos. Şi pe Ioan Gură de Aur pentru Liturghie şi pentru că este în acelaşi duh şi de acelaşi legământ şi prietenie cu Pavel, pentru că-i avem şi împreună îi cinstesc pentru Liturghie şi pentru dragoste, şi pentru pogorământul şi înţelepciunea cu care au lucrat cu păcătoşii, care reieşea din dragostea pe care-o aveau şi dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit să ne mântuiască pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserică şi pentru aproapele lor, şi pentru că ceea ce au vorbit au şi făcut şi ne sunt nouă pildă tuturor. Socotesc că strălucesc în Biserică marii noştri luminători şi nu în zadar Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia de la Ioan, în felul în care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfânt şi stâlp al Bisericii dacă Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui să fie adusă aşa cum a rostit-o şi a trăit-o în inima lui Ioan, în multe locuri. În primul rând. După asta mulţi călugări: Antonie cel Mare, Sfinţii Părinţi din Pateric, Antonie, Pahomie sau alţii pe care-i pomenesc cu multă dragoste. Mai am şi câţiva Sfinţi nebuni (pentru Hristos): Sfântul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toţi sfinţii ăştia, Moise Arapul, toţi sfinţii ăştia mari, am o mulţime, mai ales din cei care de multe ori, stau şi mă gândesc, lumea îi lasă la o parte, pentru că pe Sfântul Ioan puţini îl cinstesc, deşi merg la Liturghia lui. Tocmai pentru că ne-am ferit de Liturghie îl pomenim dar nu ştim cine a fost şi ce-a făcut. Sfântul Apostol Pavel, da Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îi prăsnuim vara şi atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citeşte nimeni Epistolele. Sfinţii pustiei şi Antonie, şi toţi sfinţii, puţini le ştiu. Avem alţii câţiva, dar eu i-am iubit şi m-or ajutat în toată viaţa mea şi în tot ceea ce fac şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni i-a lăsat şi pentru învăţătura pe care ne-au lăsat-o ei şi felul de-a înţelege drept Biserica şi Evanghelia, moştenire fără de care eu nu ştiu ce-ar fi fost astăzi dacă n-am fi avut pe Pavel care să ne tâlcuiască viaţa noastră bisericească, şi pe Ioan să o ducă mai departe şi pe toţi care din duhul lor şi duhul lor, pentru că este acelaşi duh al lui Iisus Hristos, trăiesc în lumea asta.

- Dintre Sfinţii şi Părinţii contemporani care vă sunt cei mai apropiaţi de suflet?

- Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, pentru că este acelaşi duh, de fapt e acelaşi şi alţii nu prea ştiu eu mulţi. Dar mai întâi de toate, părintele meu, pentru că eu socotesc că e un părinte mare şi un sfânt al lui Dumnezeu deopotrivă cu sfinţii cei care sunt în ceruri şi ca unul trecut printre ei e bătrânul meu Selafiil, pe care-l iubesc deşi pentru mulţi este sminteală pentru că oamenii au încetat să mai trăiască duhovnicia aşa cum trebuie. Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toată dragostea şi că asta mi-i părintele unul dintre sfinţii care trăiesc astăzi şi pe care eu îl cinstesc şi mulţumesc lui Dumnezeu de binecuvântarea de a mi-l fi dat în cale şi cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este că mi l-a dat pe părintele Selafiil care să mă binecuvinteze şi să mă călăuzească. Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfântul Simeon, cred ca chiar mai mare decât Botezul, căci mulţi s-au botezat, dar neavând călăuzitori s-au pierdut, deşi pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevărat şi naşterea în duh adevărat este de la părintele duhovnicesc, spune Sfântul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decât Botezul, dar reiese din el şi împlineşte şi împreună lucrează pentru că aşa este Biserica şi Iisus Hristos nu ne-a lăsat Botezul fără duhovnic şi duhovnicii fără botez. De aceea asta zic şi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi alţii am văzut, am ştiut, dar lumea se sminteşte să audă de sfinţi printre noi. Dar mai sunt alţii pe care eu îi cinstesc, dar despre care încă, poate nu pot spune.

- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare parte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva dintre cei care ne citesc aceste rânduri, ziditoare de suflet, şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde?

- Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!...

Dialog de suflet, realizat la Chişinău de Stelian Gomboş




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Taina Cununiei - chestiune de cord, nu de card - Cristina Roman

În “plin sezon” al oficierii nunților, în iulie 2014, presa a preluat o pseudo-știre care s-a răspândit rapid pe internet, iscând tot felul de comentarii. Fără a se face referire concretă la vreo sursă oficială, au început a fi răspândite pe larg în mass-media zvonuri precum că Patriarhia Română va interzice oficierea cununiilor religioase în altă zi afară de duminică. Pentru a da cât de cât credibilitate așa-zisei “știri bombă”, un ziar local a cerut părerea unui părinte protopop, al cărui răspuns este folosit pentru a alimenta “panica mireselor”: Iată ce afirmă Pr. Protopop de Bârlad, Vasile Laiu: “Este o orânduială canonică a bisericii prin care se prevede ca slujbele religioase de cununie să se facă numai după oficierea Sfintei Liturghii. Biserica trebuie să-si intre în drepturi. Așa cum o lege trebuie respectată în stat, așa trebuie respectată și legea bisericească, care nu este de un an – doi, ci este de 2000 de ani. Taina cununiei, așa cum o cere Biserica, trebuie făcută din credință. Dacă unii o fac pentru fală și dar, asta este treaba lor. Această obișnuință de a se face Taina Cununiei sâmbăta este o orânduială oarecum impusă de vremurile comuniste, care s-a perpetuat și în zilele noastre.”

Până la publicarea unui eventual punct de vedere oficial al Patriarhiei, să reflectăm asupra unor sfaturi și reguli de la Sfinți Părinți privind buna organizare a cununiei religioase, spre folosul sufletesc al tinerei familii. După cum bine spune Pr. Constantin Necula, Taina Cununiei ar trebui să fie o chestiune de cord, nu de card… Vom începe prin a clarifica sensul corect al folosirii termenilor care definesc unirea dintre bărbat și femeie, și anume: cununie; nuntă; căsătorie.  În practica din ţara noastră se obişnuieşte ca mai întâi să se încheie căsătoria civilă, adică actul juridic prin care cei doi parteneri îşi exprimă liberul consimţământ în faţa oficiului de stare civilă şi prin care ei devin soţ şi soţie. Aceasta este căsătoria civilă. Se obişnuieşte să se spună actului religios săvârşit în Biserică, căsătorie religioasă, ceea ce este incorect, fiindcă acolo avem de-a face cu o Sfântă Taină prin care se binecuvântează şi se sfinţeşte legătura bărbatului cu femeia. Ea nu se mai numeşte căsătorie, ci Taina Cununiei sau Taina Nunţii, prin care se creează asupra celor doi soţi efecte harice sau sfinţitoare. Termenul de nuntă, în limbajul obişnuit, are sensul sau se referă mai ales la petrecerea legată de momentul căsătoriei şi al cununiei, dacă avem în vedere că, în marea majoritate a cazurilor, căsătoria civilă se încheie legată de cea religioasă. (sursa-ortodox.md)

Taina Cununiei în Biserica Ortodoxă poate fi săvârşită numai dacă se împlinesc unele condiții prevăzute de dreptul matrimonial ortodox, care dau siguranța că atât mirii, cât şi preotul (episcopul) săvârşitor, se află pe calea cea bună a mântuirii, în afara pericolelor sacrilegiului, a părtăşiei la păcate străine, a formalismului sau fărădelegii. Respectarea acestor condiții dau încredințarea că cei care se bucură de Taina Cununiei şi săvârşitorii ei, împlinesc un act sfânt, corect din punct de vedere canonic, care coboară harul Sf. Duh spre mântuirea tuturor. Condițiile de care vorbim sunt dogmatice, morale, canonice şi liturgice.

Condiții morale la Taina Cununiei. Prima condiție morală priveşte pregătirea duhovnicească a mirilor (prin spovedanie și împărtășanie). Primirea oricărei taine a Bisericii presupune o pregătire duhovnicească corespunzătoare. Preotul duhovnic are, astfel, datoria sfântă de a-i spovedi pe miri şi - dacă nu există nici un fel de oprire - de a-i împărtăşi, iar, prin acestea, de a netezi calea spre Cununie. O altă condiție la Taina Cununiei priveşte pregătirea duhovnicească a naşilor. Aşa cum mirii trebuie să se pregătească duhovniceşte pentru Cununie, la fel trebuie să se pregătească şi naşii. Este primul pas adevărat pe care-l fac în direcția accepțiunii creştine a instituției năşiei. Nașii trebuie să-şi ia în serios misiunea de părinți duhovniceşti ai mirilor, care se ridică deasupra părinților trupeşti. Astfel, între naşi şi miri se stabileşte rudenia spirituală (rudenia de năşie la Cununie), bazată pe renaşterea duhovnicească la viața veşnică şi care, potrivit canonului 54 Trulan, este superioară rudeniei fizice, bazată pe naşterea fizică la viața pământească. De aceea, odată cu mirii, este bine să aibă loc şi Spovedania naşilor. În strânsă legătură cu condiția anterioară este şi condiția ca naşii să fie căsătoriți civil şi cununați în Biserica Ortodoxă. Aici mai trebuie menționat şi un ultim aspect că, din punct de vedere al tradiției ortodoxe, la Taina Cununiei participă ca naşi doar o singură familie, ideea mai multor familii este o modă care a pătruns târziu, din motive mai puțin creștinești, în societatea noastră.

Tradiția bisericească mai menționează binecuvântarea părinților mirilor ca şi condiție morală la Taina Cununiei.  O altă condiție la Taina Cununiei este vârsta matrimonială a mirilor. Aparent aceasta ar fi numai o condiție fizico-biologică, totuşi, ea are preponderent caracter moral, fiindcă o căsătorie la o vârstă indecentă (prea timpurie sau prea înaintată) este, în primul rând o imoralitate. De aceea vârsta trebuie înțeleasă în primul rând din punct de vedere moral, abia apoi fiziologic. În privința vârstei matrimoniale minime, tradiția canonică a Bisericii nu a fost, cum este şi firesc, uniformă. Ea a depins, şi depinde încă, de condițiile sociale, de gradul de cultură şi civilizație, de procesul obiectiv al maturizării omului. În privința vârstei matrimoniale maxime s-ar crede că nu ar exista nicio îngrădire. Totuşi, din punct de vedere bisericesc, nu este aşa. Biserica a considerat ca imorale căsătoriile încheiate la vârste prea înaintate. Căsătoriile peste vârsta de 60 de ani la femei şi peste 70 de ani la bărbați se fac numai cu dezlegare, prin iconomie, în funcție de necesitate, iar nu ca ceva obişnuit şi firesc. Cel de-al treilea aspect se referă la diferența de vârstă dintre miri. Cu privire la aceasta, Biserica a căutat să înlăture imoralitățile, de aceea, tradiția bisericească a condamnat căsătoriile încheiate între soți a căror diferență de vârstă depăşeşte 10 ani, ca unele care sunt contrare firii şi bunelor moravuri.

O altă condiție morală la Taina Cununiei este fecioria mirilor. Ea este de la sine înțeleasă din punct de vedere creştinesc, întrucât este o premisă a dăruirii totale şi reciproce a mirilor. Dar, din nefericire, nu mai este o condiție de la sine înțeleasă din punctul de vedere al societății noastre denaturate. Fecioria este un dar de la Dumnezeu, ca şi întregul nostru trup, care trebuie păzit şi prețuit, fiindcă prin el începe clădirea unei familii adevărate.

Condiții canonice la Taina Cununiei. Toate condițiile la Taina Cununiei sunt, de fapt, canonice, dar cele care urmează sunt condiții exclusiv canonice, adică au un conținut care nu este legat direct de esența Tainei, ci mai mult de forma prin care se apără şi se dobândeşte conținutul sacramental al Tainei. Prima condiție canonică matrimonială constă în obligația ca Taina Cununiei să se săvârşească numai cu respectarea principiului jurisdicțional al dreptului canonic ortodox. Această condiție este comună întregii Biserici Ortodoxe, întrucât este vorba de un principiu canonic fundamental, iar nu de un aspect local, şi este valabilă atât pentru săvârşitori, cât şi pentru primitori. Prin urmare Taina Cununiei trebuie săvârşită de preot numai în jurisdicția (parohia) sa. În cazul în care un mire provine din altă parohie, preotul săvârşitor trebuie să se încredințeze că acesta îndeplineşte toate condițiile la Taina Cununiei (că este botezat, că nu a mai fost cununat etc.) şi nu se loveşte de nici un impediment.

O doua condiție canonică se referă la obligația ca Taina Cununiei să se săvârşească numai după încheierea căsătoriei civile. O altă condiție canonică la Taina Cununiei sunt aşa-numitele vestiri pe care preotul le face în biserica parohială a mirilor. Rostul acestor vestiri este, pe de-o parte, acela de a înştiința comunitatea parohială de intenția întemeierii unei noi familii, iar, pe de altă parte, de a afla de la credincioşi eventualele impedimente care ar sta în calea săvârşirii Tainei Cununiei, impedimente pe care preotul paroh nu le cunoaşte sau care nu i-au fost aduse la cunoştință. O condiție canonică la Taina Cununiei cu caracter special este cea care prevede obținerea dispenselor canonice acolo unde este necesar şi a divorțului bisericesc pentru cei care se recăsătoresc. În cazul celor care vor să se recăsătorească trebuie obținut anterior divorțul bisericesc de la prima Cununie. Acesta se obține de la Episcopul locului, pe baza unei cereri avizate de preotul paroh.

Condiții liturgice la Taina Cununiei. Condițiile liturgice matrimoniale privesc, mai ales, slujba Tainei Cununiei şi contextul în care ea poate avea loc. Prima condiție este încadrarea în timpul liturgic în care se poate săvârşi Taina Cununiei. Cununia, în mod firesc, este legată de bucurie, de comuniune spirituală, dar şi conjugală. De aceea între Cununie şi post sau între Cununie şi zilele luminate de praznic există o anumită incompatibilitate şi, prin urmare, ea nu se poate săvârşi în aceste perioade. Cea de-a doua condiție liturgică este săvârşirea Tainei Cununiei în spațiul liturgic, adică sfânta biserică. Orice act sfânt, orice act liturgic se raportează numai la sf. altar, locul cel mai sfânt în care se petrece apropierea maximă dintre Dumnezeu şi om. Ultima condiție liturgică este respectarea tipicului liturgic al Tainei Cununiei, adică săvârşirea ei după rânduiala cuprinsă în Molitfelnic. (Extras din Conf. Univ. Dr. Irimia Marga – Manual de drept canonic/Univ. Lucian Blaga - Sibiu).

Enumerăm în continuare câteva dintre regulile canonice ale Tainei Cununiei, așa cum sunt ele prețuite și prezentate de Pr. Arhimandrit Cleopa Ilie. Se cuvine și este posibil cu puțină bunăvoință a fi împlinite și în zilele noastre. “Ca nunta să fie cu adevărat taină mare și sfințită trebuie să știți că nunta are reguli canonice. Nunta este rădăcina firii omenești, cum o numește dumnezeiescul Apostol Pavel. El spune așa: Dacă rădăcina este sfântă, sfinte vor fi și ramurile. Iar dacă rădăcina este sălbatică, sălbatice și rele vor fi ramurile ei

Să nu se ia neamuri în căsătorie. (…) Spița de rudenii și arborele genealogic al unei familii se împarte în cinci: rudenie suitoare și coborâtoare, colaterală, din cuscrie, din dumnezeiescul Botez și din fii adoptivi. Rudeniile suitoare sunt: tata, bunicul, străbunicul, răs-străbunicul. Cele coborâtoare sunt: feciorul, nepotul, strănepotul și răs-strănepotul. Rudeniile colaterale sunt: tata, mama, fratele, sora, vărul întâi, vărul al doilea și vărul al treilea. Tata cu mama sunt de gradul întâi; fratele cu sora sunt gradul al doilea; verii întâi sunt gradul al patrulea; verii ai doilea sunt gradul al șaselea. Toți aceștia n-au voie să se ia în căsătorie unul cu altul. De-abia verii al treilea se pot lua, care sunt gradul al optulea. Rudeniile din cuscrie sunt: un bărbat a fost căsătorit cu o femeie, s-au încuscrit părinții femeii cu părinții lui. Sunt rudenii din două laturi. Dar daca-i moare femeia și bărbatul ia altă femeie, au devenit trei neamuri în cuscrie, că s-a mai încuscrit și cu părinții celei de-a doua femei. Aici se oprește căsătoria până la gradul cinci, la gradul șase dezleagă Sfinții Părinți. Rudeniile din dumnezeiescul Botez sunt oprite să se ia în căsătorie până la gradul șapte inclusiv.

Apoi mare păcat fac preoții și creștinii aceia care pun nași mulți la nuntă, cum am auzit prin Bucovina, că au pus 40 de nași la o nuntă. Nebunie nemaipomenită! Toți se fac rudenii. Copiii lor nu se mai pot lua în veac în căsătorie. Cine v-a învățat să puneți mulți nași la nuntă? Ca să iasă parale multe?...

Să se învoiască tinerii; să se placă mirele și mireasa, băiatul și fata. Mare păcat și mare greșeala fac părinții care dau fata după cine nu-i place, sau obligă pe fecior să ia cutare fată, pentru că are avere multă, sau că-i frumoasă, sau cine știe ce alte condiții.

Trebuie să se învoiască și părinții lor, atât ai băiatului, cât și ai fetei… Atunci este nunta binecuvântată, când se învoiesc și tinerii și părinții, când fac tocmeală de bunăvoie între această cuscrie și între copiii lor.

Tinerii să se căsătoreasca foarte devreme. Iată de ce: Biserica apără întotdeauna neprihănirea și curăția. (Comentariul nostru: Din păcate, tendința zilelor noastre este ca vârsta căsătoriei să fie împinsă către 30 de ani, astfel ca tinerii să-și pună ordine în dezvoltarea profesională și reușita financiară. Este amânată mult căsătoria, uneori până după momentul nașterii unui copil rezultat dintr-un concubinaj. Dar există și o altă situație tot mai des întâlnită: tineri cuminți și cu frică de Dumnezeu, care ar dori să întemeieze o familie de la o vârstă mică, nu pot găsi persoana potrivită și la rândul lor trec de 25-30 de ani până a se căsători. Într-o lume nebună, care transformă anormalul în lege și spune răului bine, tinerii credincioși sunt priviți ca ciudați, ca inadaptați și înapoiați social, fiindu-le greu să găsească perechea potrivită.)

Înainte de-a face nunta, cu cel puțin o săptămână înainte, trebuie să meargă la duhovnic pentru spovedanie părinții mirelui și ai miresei și cu feciorii lor, mirele și mireasa, să fie pregătiți pentru împărtășanie. (Comentariul nostru: tot o tendință actuală este ca doar mirii să se spovedească înainte de Taina Cununiei, și de cele mai multe ori la îndemnul părintelui care va oficia ceremonia, și mai puțin la inițiativa lor. Tinerilor care nu obișnuiau să se spovedească regulat înainte de nuntă li se recomandă spovedania generală, prin mărturisirea tuturor păcatelor din copilărie și până la vârsta prezentă. Astfel, mirele și mireasa se vor împăca cu Dumnezeu și cu ei înșiși și vor păși cu fruntea sus și inima curată în Sfânta Biserică).

Participarea familiei și a mirilor la Sfânta Liturghie. În ziua când are să fie nunta, trebuie să meargă la biserică mirele și cu mireasa, părinții băiatului care se numesc socrii mari, și părinții fetei, adică socrii mici, să asculte cu mare evlavie și cu mare frică de Dumnezeu toată dumnezeiasca slujbă a Bisericii, Utrenia, Sfânta Liturghie, predica și toată rânduiala. (Nota noastră: Aici intervine din nou legătura dintre oficierea cununiei și ziua de duminică, întrucât nu toate parohiile săvârșesc Sfânta Liturghie sâmbăta. Mai mult, liturghiile de sâmbăta sunt legate de slujba parastasului, deci de pomenirea celor adormiți, ceea ce nu este potrivit cu Taina Cununiei. Foarte plăcut lui Dumnezeu este când mirii se căsătoresc duminica, după ce au participat la Sfânta Liturghie și au primit Sfânta Împărtășanie, alegând astfel să dea prioritate lui Dumnezeu, nu pregătirilor cu ținuta vestimentară și petrecere.)

Împărtășania. În ziua când are să-i cunune, dacă preotul, la mărturisire, i-a găsit vrednici pe acești doi tineri să le dea Sfânta Împărtășanie. Ei, în ziua nunții, primesc doua taine, anume Împărtășania și Cununia.

(…) Care din creștini au frica lui Dumnezeu și vor auzi aceste cuvinte și vor păzi cu sfințenie aceste rânduieli canonice lăsate de Biserica lui Hristos, aceia vor avea cei mai fericiți copii pe lume, cei mai sănătoși, cei mai cuminți, cei mai talentați și, totodată, această familie va avea cinste și de la oameni și de la Dumnezeu și va fi pildă de urmat în familie, în societate, în țară și oriunde. Copiii aceștia sunt înzestrați de Dumnezeu cu toate darurile, pentru ca au venit pe lume pe calea pe care a lăsat-o Dumnezeu. Să vă ajute Dumnezeu să țineți cu mare tărie la aceste rânduieli, dacă vreți să fiți creștini buni, cetățeni buni ai țării și oameni de mare folos ai Bisericii lui Hristos. Prin acești oameni, dacă se vor respecta aceste reguli, va trăi și țara, va trăi și Biserica, și Duhul lui Dumnezeu le va fi în ajutor în veacul de acum și în cel viitor. Amin.” – (Sursa: Ne vorbește Părintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului)

Întrebări frecvente legate de Taina Cununiei

Care este ziua cea mai potrivită pentru săvârșirea cununiei religioase ?

Este Sfânta Duminică, potrivit rânduielii creştin-ortodoxe. Până în ziua cununiei, mirii stau fiecare la părinţii lor, iar în dimineaţa duminicii stabilite pentru cununia religioasă, mirii se pregătesc fiecare, ajutaţi de naşii lor. Apoi mirele, însoţit de rude, merge la casa miresei şi de aici vine împreuna cu mireasa, părinţii, naşii şi cu toate rudele în parohia mirelui. Aici sunt aşezaţi în faţă, la loc de cinste, şi ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie. După predică mirii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dacă au dezlegare de la Preot şi dacă nu s-au împărtăşit mai înainte. După terminarea Sfintei Liturghii, preotul va oficia Taina Logodnei şi Taina Sfintei Cununii.

Este bine să se facă slujba cununiei sâmbătă, aşa cum se obişnuieşte astăzi ?

Sâmbăta este zi de rugăciune pentru cei morţi şi de pregătire pentru Sfânta Duminică. Întrucât după cununie mirii, rudele şi tinerii merg la petrecere şi masă, veselindu-se; unii dansează, alţii se îmbată şi se ceartă, iar alţii vorbesc şi fac alte fărădelegi, este păcat să se facă toate acestea, mai ales sâmbătă seara spre Sfânta Duminică, căci supără pe Dumnezeu. Iar Duminica dimineaţa, în loc să se ducă credincioşii la biserică să asculte Sfânta Liturghie şi să slăvească pe Dumnezeu, împreună cu îngerii, ei dorm şi fac păcate trupeşti în ziua cea sfântă a Domnului.

Cum se face cununia religioasă, dacă mireasa este deja însărcinată ?

Într-un astfel de caz cununia religioasă, în mod canonic, se face fără fast, cu îmbrăcăminte simplă, cu slujbă redusă şi fără cununii pe cap. Dar decizia privind tipul de ceremonie religioasă o ia în acest caz preotul slujitor, ca urmare a Tainei Spovedaniei. Sunt și situații când se poate face cununia religioasă normală. Dacă mireasa este aproape de naştere sau dacă a născut înainte de cununie, se recomandă să se cunune religios după trecerea celor 40 de zile de la naştere, sau în aceeaşi zi cu Botezul pruncului.

Este canonic să aibă mirii mai mulţi naşi de cununie ?

Este oprit de Sfintele Canoane să se facă Cununia religioasă cu mai mulţi naşi, ca nu cumva fii naşilor, care devin rude spirituale între ei, să se căsătorească, neştiind că sunt opriţi de Biserică. În mod canonic, cei doi miri trebuie să aibă un singur rând de naşi, ca şi la Botez, care devin părinţi spirituali ai mirilor pentru toată viaţa şi care vor da răspuns înainte lui Hristos pentru finii lor.

Ce rol duhovnicesc are masa obştească, după Cununia religioasă ?

Masa în cinstea mirilor, după slujba cununiei, are acelaşi rol ca şi masa de la nunta din Cana Galileii, la care au luat parte Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli. Acesta este o masă a bucuriei creştine, de  cinstire şi respect pentru noua familie care se întemeiază în ziua cununiei lor.

De ce se dau daruri la masa mirilor, după cununie ?

Darurile se oferă de către rude şi credincioşi la nuntă, în cinstea noii familii. Această tradiţie creştinească trebuie respectată, căci ea uneşte şi înfrăţeşte pe credincioşi, cu condiţia să nu se transforme în lăcomie după avere şi bani, fapt ce duce la certuri în familie, la răzbunare şi chiar la divorţ. (Sursa-Arhimandrit Ioanichie BălanCălăuză ortodoxă în familie şi societate, volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi)

Ce calităţi creştine trebuie să aibă naşii de cununie şi cine nu poate cununa ?

Naşii asistă pe finii lor atât la logodnă, cât şi la cununie şi se implică sau participă activ la săvârşirea acestor două slujbe îndeplinind împreună cu preotul anumite gesturi sau acte liturgice, între care punerea inelelor în degetele mirilor, la logodnă, şi punerea şi luarea cununiilor de pe capetele mirilor, la cununie. De asemenea, ei ţin lumânările de o parte şi de alta a mirilor. Aceste lumânări sunt un simbol al luminii sau căii celei adevărate pe care trebuie să meargă viitorii soţi, naşii angajându-se să le fie garanţi sau chezaşi ai seriozităţii şi trăiniciei vieţii de familie pe care cei doi tineri o încep.

Aşadar, naşii nu au numai un rol estetic sau întregitor al decorului care însoţeşte slujba cununiei religioase. Ei nu sunt simpli asistenţi aşa cum sunt ceilalţi nuntaşi, ci ei sunt sau devin din acel moment părinţii sufleteşti sau spirituali ai finilor. Aşa cum fiecare se naşte din părinţii trupeşti, apoi se renaşte spiritual prin Botez, asistat de părinţii sufleteşti, adică de naşi, la fel şi la cununie, când se naşte şi se formează un nou şi unic trup, care este trupul familiei, avem nevoie de părinţi spirituali care sunt naşii sau nunii.

Având în vedere această calitate deosebită a naşilor şi răspunderea lor pentru buna călăuzire a viitorilor soţi, tradiţia bisericească cere ca naşii să îndeplinească anumite calităţi sau condiţii: să fie ortodocși, să fie mai în vârstă decât finii pentru a avea o mai mare experiență de viață. Cât priveşte persoanele care pot să îndeplinească calitatea de naşi, acestea pot fi şi rude apropiate: fraţi, surori, veri şi cumnaţi. Părinţii nu pot fi naşii propriilor lor copii. De asemenea, ca şi în cazul Botezului, călugării nu pot îndeplini calitatea de naşi, deoarece, trăind departe de lume, nu se pot ocupa de educaţia şi îndrumarea religioasă a finilor.
De asemenea, naşii trebuie să fie cununaţi şi cu viaţă morală exemplară. Nu este recomandat ca naşii să fie tineri necăsătoriţi, pentru că nu se poate angaja şi garanta seriozitatea noului cuplu, neputând fi un exemplu de urmat. De asemenea, nu este de dorit ca naşii să fie mamă şi fiu sau tată şi fiică, ci cuplu căsătorit.

Ce este Logodna?

Logodna este slujba prin care mirii făgăduiesc unul către altul că se vor cununa. De obicei se săvârșește deodată cu Taina Cununiei, dar se poate săvârși și separat. Logodna consfințită prin slujba bisericească are în mod indiscutabil putere de căsătorie. În caz de desfacere a logodnei, căsătoria viitoare a fiecărui logodnic este socotită ca a doua nuntă.

Nu dorim Taina Cununiei, dar pentru a nu mai trăi în păcat (concubinaj), putem face logodna?

Până astăzi Biserica tratează logodna cu aceeaşi severitate, şi asimilând logodna cu căsătoria, nu permite hirotonia acelor candidaţi care la intrarea în cler au fost logodiţi bisericeşte şi apoi au stricat logodna, considerându-i ca şi când ar fi divorţaţi şi neîngăduindu-le să se căsătorească cu o altă persoană, dacă vor să devină clerici, pentru că această căsătorie se socoteşte ca a doua. De la faptul ca Logodna echivalează cu Cununia excepție face împreunarea soților, care nu este permisă decât după slujba Sfintei Taine a Cununiei. Aceasta deoarece cei doi soți devin una de-abia după ce primesc harul care-i unește, ceea ce se petrece numai și numai prin Taina Cununiei. 

Când se fac şi când nu se fac cununii?

Conform poruncii a IX-a a Bisericii, există zile precise în care nu se fac nunţi în timpul unui an bisericesc. Aceste zile sunt legate de perioade importante din anul bisericesc, care se referă fie la zilele de post, fie la marile praznice împărăteşti. Aşa, de pildă, nu se fac nunţi în următoarele zile din timpul anului bisericesc: 1. În cele patru posturi de peste an, adică Postul Paştilor, Postul Crăciunului, Postul Sfinţilor Apostoli, Postul Adormirii Maicii Domnului. 2. În toate zilele de miercuri şi vineri din timpul anului, fiind zile săptămânale de post.
3. În zilele de 14 septembrie, care este ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi în 29 august de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuite totdeauna cu post, indiferent de ziua din săptămână în care ar cădea. 4. În săptămâna brânzei, adică cu şapte zile înainte de postul Paştelui, numită şi săptămâna albă, fiind socotită ca perioadă de pregătire pentru post.
5. În Săptămâna Luminată, adică între Paşti şi Duminica Tomii, în Duminica Rusaliilor, în ajunul şi în ziua tuturor praznicelor împărăteşti şi în perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie). De obicei, aceste zile sunt menţionate clar în calendarul bisericesc din fiecare an.

De ce nu se poate oficia Taina Cununiei în orice zi?

Biserica interzice săvârşirea cununiilor în perioadele şi zilele de post, pentru că bucuria, petrecerile şi ospeţele care au loc cu această ocazie nu se potrivesc cu atmosfera de pocăinţă, înfrânare şi sobrietate pe care ne-o cere postul. A face nunţi în aceste zile înseamnă a sfida, dacă nu chiar a batjocori rânduielile bisericeşti aşezate în vederea desăvârşirii noastre morale. De aceea se şi spune că nunţile oficiate în timpul posturilor nu durează, ca un fel de pedeapsă a lui Dumnezeu şi plată pentru nesocotirea rânduielilor sfinte. Chiar dacă dobândim dispensă sau dezlegare de la episcop să facem nuntă în asemenea perioade, este bine să nu le oficiem. Neglijarea şi sfidarea lui Dumnezeu şi a rânduielilor sfinte nu rămân niciodată fără răsplată. De asemenea, Biserica a interzis săvârşirea cununiei în zilele de praznice împărăteşti, în ajunul lor sau în perioade legate de ele, pentru ca bucuria duhovnicească a respectivelor sărbători să nu fie umbrită sau micşorată de cea lumească a petrecerii legate de sărbătoarea căsătoriei.

Este întemeiat obiceiul de a nu se săvârşi cununii în luna mai?

Din punct de vedere teologic sau bisericesc, nu este niciun fel de referire la o asemenea practică. Nu întâlnim în canoanele bisericeşti niciun fel de aluzie măcar la aşa ceva. Obiceiul de a nu se săvârşi nunţi în luna mai apare bizar şi de neînţeles. Nu există nici un temei teologic, canonic sau liturgic care să ne oprească de la săvârşirea nunţii în această perioadă. De aceea o putem săvârşi fără nici un fel de teamă de pedeapsă sau nerealizare. Să ne ferim să săvârşim nunta în perioadele stabilite de Biserică, pentru motivele serioase pe care le-am văzut şi nu într-o perioadă care s-a impus mai degrabă ca o superstiţie decât ca o tradiţie sănătoasă. Același lucru este valabil și pentru căsătoriile a doi frați, programate în cursul aceluiași an. Nu există nicio interdicție în acest sens, iar amânarea cununiei din aceste considerente este o simplă superstiție neîntemeiată.

Cate cununii sunt admise?

Prima cununie este adevărată binecuvântare, este Sfântă Taină, a doua și a treia sunt îngăduite. A patra este păcat mare.

Când se săvârşeşte slujba Sfintei Taine a Cununiei şi când se săvârşeşte slujba celei de-a doua Cununii?

Când slujba se săvârşeşte persoanelor care nu au mai fost cununate, se urmează rânduiala logodnei şi a cununiei aşa cum o prescriu cărţile de slujbă. Tot aceeaşi rânduială se săvârşeşte şi în cazurile în care unul dintre miri (indiferent care) a mai fost cununat sau logodit. Dacă însă amândoi mirii au mai fost cununaţi sau dacă unul din miri a fost cununat iar celălalt mire doar logodit, atunci li se oficiază o rânduială deosebită de slujbă, numită nunta a doua. Ea este socotită un pogorământ pentru neputinţa şi slăbiciunea firii omeneşti. Slujba este mai scurtă şi mai puţin solemnă, rugăciunile având un caracter penitenţial. Aceeaşi rânduială se oficiază şi la nunta a treia.

Ce este cununia de argint (aur, platină) şi care este rânduiala după care se săvârşeşte?
Există obiceiul destul de răspândit, dar nu generalizat, ca soţii care s-au cununat religios, după o perioadă de 25 de ani de împreună-vieţuire, să marcheze acest eveniment de familie printr-o ceremonie religioasă cunoscută sub denumirea foarte îndătinată, dar improprie, de „cununia de argint". Aceeaşi ceremonie săvârşită la 50 de ani de căsătorie poartă numele de „cununia de aur", iar la împlinirea vârstei de 75 de ani de căsătorie - situaţie destul de rară - ea se numeşte „cununia de platină". Ceremonia, indiferent că este vorba de cea de argint, aur sau platină, poartă greşit denumirea de „cununie", fiindcă în realitate nu este o slujbă a Tainei Sfintei Cununii, ci o slujbă de mulţumire care nu are nimic comun cu rânduiala Sfintei Cununii. Aşa cum prevăd rânduielile canonice şi tipiconale, Taina Sfintei Cununii nu se mai readministrează aceloraşi soţi, niciodată, în prima ei formă, ci numai dacă aceştia divorţează şi se recăsătoresc cu alte persoane care nu au mai fost cununate religios, deci cărora nu li s-a oficiat slujba Cununiei. Dacă ei se recăsătoresc după divorţ, li se oficiază slujba de la a doua. (Sursa: ortodoxia.md)

Cum putem ști că partenerul e cel pe care ni-l dăruiește Dumnezeu?

Trebuie să simți că celălalt e pentru tine. Există o forță nevăzută în tine, cu care simți că acesta este... cel ce este. Îl vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cumințenia, dorința de a se dărui, dar nu doar numai pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorința acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai țin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-și pună problema despărțirii, pentru că nu-i mai convine, pentru că s-au consumat curiozitățile și au apărut alte împrejurări ispititoare. Să aibă, deci, o identitate creștină, un eroism de a-și menține aceasta identitate. (Sursa: Părintele Arsenie Papacioc - Sfânta Taină a Cununiei)

La rubrica noastră Post. Rugăciuni. Sfinți. Sărbători, se pot găsi rugăciuni pentru căsătorie, rugăciunile tinerilor care doresc să se căsătorească, rugăciunea soților, rugăciunea părinților pentru căsătoria copiilor lor. 



Părinții și dilema educației: fii părintele de care ai avut tu nevoie vs. bătaia e ruptă din rai - Cristina Roman

Cu ce te vei îndreptăți la urma urmei? “Oare nu i-am dat copilului, îți va grăi Dumnezeu, să viețuiască împreună cu tine de la început? Te-am pus peste el ca învățător, povățuitor, purtător de grijă și căpetenie: nu am dat oare în mâinile tale toată stăpânirea asupra lui? Și atunci, cum te vei dezvinovăți dacă te-ai uitat cu nepăsare la nebuniile lui? Ce vei spune? Că este neînfrânat și destrăbălat? Dar trebuia să vezi toate astea de la început, să-l înfrânezi când era tânăr și puteai să-i pui frâu, trebuia să-l înveți cu râvnă, să-l îndreptezi spre cele cuvenite, să îmblânzești pornirile lui sufletești atunci când putea să fie înrâurit; trebuia să smulgi buruienile atunci când vârsta era mai fragedă și puteau fi smulse cu ușurință: atunci, patimile nu ar fi prins putere fiind trecute cu vederea și nu ar fi devenit de neîndreptat.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

De câteva zile circulă în mediul electronic, pe agenții de știri, bloguri și site-uri de socializare, articolul “Copiii lăsați să facă tot ce vor” – NOUA GENERAȚIE… DE MONȘTRI?- care a făcut înconjurul lumii, fiind tradus în mai multe limbi, între care și în limba română. Redăm și noi cu câteva rânduri mai jos conținutul lui parțial, cu precizarea că varianta integrală este disponibilă la sursă.

Este vorba despre reacția de bumerang a strategiei de creștere și educare a copiilor într-un spirit de prea mare libertate și permisivitate, caracteristic statelor secular-umaniste. Aplicat la cazul Suediei, articolul arată că acei copii crescuți fără niciun fel de constrângere și ai căror părinți doresc să le fie în primul rând prieteni, ajung să dea piept cu viața fiind nepregătiți, surprinși, șocați. Astfel, la primul semn de inadaptabilitate și contact cu lumea reală de care au fost feriți în copilărie, acești copii suferă o traumă, dau de eșec, părăsesc căminul părintesc și au tot mai multe tentative de suicid. Articolul se adresează părinților de astăzi, care și la noi în țară încep să se confrunte cu fenomenul emancipării exacerbate și de la vârste fragede a copiilor, deși noile generații de părinți sunt tentate să îl permită. Interesant este faptul că majoritatea părinților de acum au prins vremurile în care sloganuri precum “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama, crește”, au fost aplicate de mai toți actualii bunici. Deloc întâmplător circulă insistent pe internet un slogan manipulativ: “Fii părintele de care ai avut tu nevoie!”. Se apasă astfel pedala suferințelor și frustrărilor acumulate în copilărie pentru a inocula părinților de acum convingerea că ei trebuie să schimbe rețeta comportamentală, să fie deschiși și îngăduitori. De fapt, plecând de la propria experiență de viață și capacitate de înțelegere, părintele trebuie să își ajute copilul să facă față nemulțumirii, furiei, emoțiilor negative puternice. Nu mulțumirea permanentă a copilului îl va face fericit, ci capacitatea de a se cunoaște, accepta și îmbunătăți pe sine ca individ indiferent de provocările vieții.

Un lucru este sigur, nu există rețete exacte pentru o educație bună, după cum nu există o rețetă pentru succes. O vorbă românească spune și că “orice îi poate oferi un părinte copilului său, însă nu și un dram de șansă – de noroc.” Plecând de la premisa că un părinte dorește ce este mai bun pentru copilul lui, atunci când se lovesc de incertitudini cu privire la calea de urmat, părinților le stau la îndemână sfaturile fără greș ale altor părinți: părinții duhovnicești sau Sfinții Părinți. Iată ce ne învață ei (extrase din cartea “Cum sa educam ortodox copilul”):

Părintele Paisie Aghioritul: Acum, când copiii voștri sunt încă mici, trebuie să-i ajutați să înțeleagă ce este binele. Acesta este sensul cel mai profund al vieții. Foarte mulți părinți, care își iubesc mult copiii, îi strică într-un fel, fără să înțeleagă, din păcate, ce mult se vătămă aceștia atunci când mama, de pildă, dintr-o iubire trupească exagerată, îi zice copilului, îmbrățișându-l și sărutându-l: ce copil bun am, cel mai bun copil din lume!” și așa mai departe. De la o vârstă foarte fragedă (când încă nici nu poate să conștientizeze aceasta), copilul dobândește, fără voia sa, o părere înaltă despre sine -  și, bineînțeles, încetează să mai simtă nevoia puterii bune a lui Dumnezeu și nu se pricepe să-I ceară ajutorul. Așa se formează în sufletul lui îngâmfarea, și foarte mulți o iau cu ei în mormânt, fiindcă nu se pot despărți de ea. 

Sfântul Sfințit Mucenic Vladimir al Kievului: Nu puțini sunt părinții care nu se îngrijesc deloc să înăbușe în copiii lor anumite neajunsuri și însușiri rele, care uneori chiar se bucură și se amuză atunci când copilul e capricios, când dă dovadă de orgoliu, de îndărătnicie, când își îngăduie să mintă, să înșele și așa mai departe. Ei cred că toți copiii sunt așa, că de la ei nu avem ce să cerem, întrucât sunt prostuți, și ca de-abia cu anii, când vor crește și inteligența lor se va maturiza, față de ei se va putea manifesta mai multă severitate și exigență. Mare greșeală, rătăcire de neîndreptat! Nu, problemele acestea nu trec niciodată singure. Dimpotrivă, ele cresc odată cu copilul și prind rădăcini tot mai adânc dacă nu sunt combătute de la început, la fel ca buruienile pe câmp atunci când nu sunt plivite de la început. Copilul trebuie educat în așa fel încât el, simțindu-se puternic și viteaz, să învețe să-și iubească părinții și să manifeste, pe cât se poate, atenție și grijă pentru toți cei din jurul sau… copilul sa se deprindă cu ideea că el nu este membrul principal al familiei. Ajungând la vârsta adolescenței, el trebuie să vadă în sine însuși un ajutor al mamei sale, și va îndeplini cu mare satisfacție treburile ce-i sunt încredințate, simțindu-se deja adult. Fie ca este vorba de curățenia din casă, de gătitul mâncării, de spălat, de călcat, în orice ocupație casnică vom găsi pentru odrasla noastră o muncă întru totul accesibilă puterilor și minții sale copilărești…

Mitropolitul Antonie al Surojului: Înainte de a crește până la măsura de creștin, omul trebuie să fie pur și simplu om. Daca veți citi în capitolul 25 al Evangheliei după Matei parabola caprelor și a oilor, acolo problema e pusă limpede: oare am fost omenoși, oare am crescut până la măsura împărtășirii cu Dumnezeu…? De aceea, trebuie să-l învățam pe copil să fie drept, credincios, viteaz, să-i cultivam însușirile care fac din el om adevărat și, bineînțeles, trebuie să-l învățam compasiunea și dragostea. 

Sfântul Luca al Crimeii: Nu putem educa un copil mic fără să-l pe­depsim deloc. Trebuie să vă amintiți că fac o foarte mare greșeala părinții care sunt îndrăgostiți de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceștia, înțeleptul Sirah a zis: răsfață-l pe copil, și te va înfricoșa (Sir. 30, 9). În pedeapsă este nevoie de măsura. Copiii nu trebuie pedepsiți cu iritare, cu răutate, cu ură: trebuie pedepsiți cu liniște și cu dragoste. Atunci, ei vor simți aceasta dragoste, vor simți că merită pedeapsa, și atunci pedeapsa va fi cu folos și-i va îndrepta. Mulți dintre voi nu se gândesc la un asemenea fel de pedeapsă, și lasă ne­pedepsite nu numai greșelile mici, ci și pe cele grave - chiar și hoția, huliganismul, chiar și viața desfrânata a tinerilor. ()

Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa Rusiei: Casa, oricât ar fi ea de modestă, de mică, pentru un membru iubitor al familiei, trebuie să fie locul cel mai drag de pe pământ. Ea trebuie să fie plină de o asemenea dragoste, de o asemenea fericire, ca pe orice meleaguri ar umbla apoi omul, oricâți ani ar trece, inima tot acasă îl va trage. În toate încercările și necazurile, casa este limanul sufletului. Încă un element important al vieții de familie constă în relațiile de dragoste reciprocă, și nu de dragoste oarecare, ci de dragoste cultivată în viața de zi cu zi a familiei, exprimarea dragostei prin vorbe și prin fapte, bunăvoința nu de formă ci sinceră și firească, bucuria și fericirea le sunt necesare copiilor nu mai puțin decât le sunt necesare plantelor aerul și lumina soarelui. Cea  mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și-i va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească. Părinții trebuie să fie așa cum vor să-i vadă pe copiii lor, nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie să-și învețe copiii prin exemplul vieții lor. ()

Redăm în continuare fragmente din articolul privind educația prea permisivă:“Copiii lăsați să facă tot ce vor” – NOUA GENERAȚIE… DE MONȘTRI?

“Părinții permisivi din Suedia au dat naștere unei generații de monștri?”, se întreabă Judith Woods într-un articol cu același titlu publicat în The Telegraph, care pune în discuție efectele modelului scandinav de a-ți creste copilul. Stilul permisiv de a fi părinte creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, care, după o copilărie de răsfăț, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață, susține psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este același lucru cu a bate un copil”.

Judith Woods își începe articolul din The Telegraph povestind reacția fiicei sale de 5 ani atunci când este contrazisă sau nu i se face pe plac. O simplă rugăminte de a închide televizorul și de a se îmbrăca stârnește o adevărată furtună: “Pot sa vad cum pe sprânceana amenințătoare se adună norii negri de furtună, cum i se îngustează ochii, buzele-i strânse într-o nemulțumire shakespeariană, pe măsură ce caută cea mai dureroasă, înțepătoare ingratitudine care-i poate trece prin cap: Nu mai ești prietena mea! ”. În condițiile în care tot mai mulți copii devin de nestăpânit atunci când sunt lăsați să facă tot ceea ce vor, moda veche de creștere a copiilor ar putea reveni în actualitate chiar și în Scandinavia, scrie Judith Woods, care precizează că exact țările care altădată se mândreau cu stilul inovator de creștere a copilului acum se gândesc dacă este înțelept să-ți lași copilul să facă ce vrea, ori de câte ori vrea. Stilul permisiv de a fi părinte creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, care, după o copilărie de răsfăț, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață, susține psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a 6 copii. Potrivit acestuia, “a-i spune ‘nu’ unui copil nu este același lucru cu a bate un copil. Părinții ar trebui să se comporte ca părinți, și nu ca cei mai buni prieteni. Ar trebui să își pregătească copiii pentru viața adultă învățându-i cum să se comporte, nu tratându-i ca pe prinți și prințese. În Suedia, ei cred că orice forma de intervenție împotriva copilului este o formă de molestare”.

“Așa-zișii experți cred că părinții trebuie să negocieze mai degrabă decât să pedepsească. Au înțeles greșit conceptul de a fi părinte. Copiii nu sunt atât de fragili precum cred ei”, susține David Eberhard, autor al cărții “How Children Took Power”, citat de Telegraph. Psihiatrul susține că acest stil de a-ți lăsa copilul să fie șeful a eșuat; ca dovezi, el arată către prăbușirea disciplinei în școli și a calității actului educațional, dar și spre creșterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenților. Suedia a fost prima țară care a interzis pedepsele fizice, în 1979, pentru ca apoi opinia să fie că cei mici trebuie să fie tratați ca adulți. Valorile egalitare ale social-democrației s-au soldat însă cu un dezastru în familie, notează publicația.

În completarea articolului citat anterior vin alte două știri de dată recentă privind fuga copiilor de acasă și creșterea dependenței de gadgeturi. Astfel, un sondaj recent efectuat în țara vecină, Republica Moldova,  arată o tendință îngrijorătoare: în primul semestru din 2014 s-a dublat numărul copiilor care fug de acasă. Datele Inspectoratului General al Poliției arată că tendința de a pleca de acasă persistă, în special, în rândul copiilor cu vârstele cuprinse între 14 și 15 ani. Potrivit specialiştilor, adolescenţii procedează în acest mod din cauza atitudinii părinților față de relaţiile amoroase, din intenția de a câștiga bani sau din cauza conflictelor din familie.

Iar alți specialişti avertizează: copii care petrec mult timp în faţa gadgeturilor devin dependenți. Înainte să facă primii paşi, bebeluşii sunt deja înconjuraţi de gadgeturi, aşa că oamenii de știință trag un semnal de alarmă. Ei îi avertizează pe părinţi de existenţa riscului ca odraslele lor să devină dependente de tehnologie, potrivit stirileprotv.ro. Mama unui bebeluș este foarte fericită când vede cum copilul ei, la doar câteva luni, desluşeşte tainele unui smartphone. Ar trebui să ştie însă şi care sunt riscurile dependenţei de tehnologie dezvoltate la vârste fragede. Dr. Graham Music, consultant în psihoterapie infantilă, Clinica Tavistock: "Unele aptitudini foarte importante sunt dezvoltate în acest fel, altele însă printre care posibil şi capacitatea de a se concentra, una foarte importantă, pot rămâne nedezvoltate petrecând mult timp în faţa acestor lucruri… La un an te-ai aştepta ca personalitatea copilului să fi prins rădăcini. Ar trebui să aibă capacitatea de a îşi da seama de latura emoţionala a lumii şi să îşi creeze propria latura emoţională. Dacă petrec prea mult timp conectaţi la tehnologie, nu se vor dezvolta la fel.

Psihologul Irina Constantinescu, colaborator la Revista Familia Ortodoxă, rubrica Școala Părinților, enumeră trei etape de urmat pentru formarea unor deprinderi bune la copiii noștri. Fie că este vorba de igiena personală, de simțul ordinii, al disciplinei, al punctualității, de bunele maniere etc., trebuie să știm că multe dintre obiceiurile noastre sunt pur și simplu o chestiune de caracter și pot fi cultivate în viața de zi cu zi prin puterea exemplului și prin practică. Pentru a implementa o deprindere avem nevoie de cel puțin șase săptămâni. E bine să alegem un singur obicei pe care vrem să-l formam (de exemplu strânsul patului dimineața) și să lucrăm asupra lui, în timp ce suntem atenți și asupra menținerii celor deja formate. Pentru a forma o deprindere trebuie să parcurgem trei etape:

Ca părinți, trebuie să învățam să avem răbdare și să fim perseverenți, deoarece lucrurile bune cresc în timp, nu există scurtături spre succes. Pe măsură ce copiii cresc putem să discutam mai profund cu ei despre obiceiurile bune - de exemplu, importanța curățeniei. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și al frumuseții  - și tot ce e in jur ne vorbește despre acest lucru. De aceea și noi trebuie să avem grijă de lucrurile care ne aparțin, să ne aranjam camerele astfel încât totul să fie curat și ordonat. Ca să ducem la îndeplinire aceste sarcini trebuie să învățam să cerem ajutor de Sus, prin rugăciune - căci avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să facem ceea ce este bine. Mergând mai departe, putem duce discuția la curățenia sufletului - a ce este păcatul, cum ne murdărește el haina sufletului și cum o putem ține curată prin mărturisire la părintele duhovnic. Deprinzându-i pe copiii noștri cu obiceiurile bune, punem o fundație pentru aceste discuții viitoare, în care îi putem învăța în mod direct și practic despre Dumnezeu, și despre viața duhovnicească.



Suflețel (piesă de teatru pentru elevi) - Gina Agapie

ARGUMENT

            Teatrul, în încercarea lui de a reflecta unele din aspectele timpului, este o meditaţie asupra condiţiei umane. A pune în scenă un text literar presupune a da faptelor posibilitatea da a fi exprimate pozitiv şi în perspectivă. În primul rând, contactul cu textul şi necesitatea memorării lui creează o posibilitate remarcabilă pentru elevi de a surprinde lucruri grave prin jocul de rol. Forţa experienţei practice presupune descoperire spirituală, o mutaţie a lumii exterioare în interiorul fiinţei-a spectatorului şi a personajului-actor totodată.  

            Teatrul în gimnaziu este un punct de sprijin pentru studierea textelor literare şi al exprimării orale, fiind de interes în planul managerial al catedrei de limba şi literatura română şi în viața culturala a şcolii. Din dorinţa de a oferi o alternativă cu posibilitatea de atingere a obiectivelor generale şi specifice ale acestui obiect de studiu, am lucrat cu elevii de liceu şi de gimnaziu, extinzându-mi activitatea didactică şi unind-o cu cea extraşcolară, în scopul de a da învăţării un aspect practic şi participativ. Toate scenetele propuse în această lucrare au fost oferite spectatorilor în sălile bucureştene consacrate, cum ar fi la Teatrul Masca, Teatrul Cassandra, și au participat la festivităţi ale Unităţii Militare din Boboc sau la serbări prezentate în biserică. Activitatea extraşcolară a fost primită bine deopotrivă de către cadrele didactice şi elevii care s-au implicat afectiv în aşa fel încât spectacolele de teatru au devenit o tradiţie a şcolii, aducând şi multe satisfacţii care constau în obţinerea de premii şi menţiuni, parteneriate, accesul pe scenele adevărate ale sălilor de spectacole.

                         I.  OBIECTIVE

Teatrul şcolar permite redescoperirea unor texte literare care să propună valori artistice şi morale totodată. Activitatea de punere în scenă a textelor dramatizate a  presupus contactul cu textul neprelucrat, accesul elevului la biblioteca personală, şcolară sau judeţeană. Aria literaturii a fost extinsă la opere aparţinând literaturii universale, folclorului şi etnografiei sau chiar igienei şcolare. Obiectivul principal a fost acela de a determina subiecţii să guste un text prin joc, sa participe creativ şi deplin, urmărind viziunea regizorală dar având şi posibilitatea de a oferi multiple variante interpretative care să exprime laturi ale personalităţii lor.  Fie că este vorba despre rol individual sau colectiv, montarea obligă la participare în echipă, decoruri, costume, fondul muzical, totul fiind un rezultat al contribuţiei fiecărui participant. lustraţia muzicală, realizarea afişelor, colaborarea cu alţi profesori din şcoală dă posibilitatea realizării unui liant dealtfel greu de atins.

Elevii sunt astfel invitaţi să-şi dezvolte capacitatea de comunicare, să fie receptivi şi responsabili, să-şi dozeze calităţile, teatrul fiind şi un mod în care şcolari care la clasă nu se remarcă prin calităţi deosebite, găsesc un cadru în care se afirmă şi au posibilitatea de a  dezlipi o etichetă, aceea de elev slab la învăţătură. Cum orice spectacol de teatru presupune prezenţa spectatorilor, elevii au învăţat să aibă o conduită civilizată, respect faţă de actul artistic şi un comportament potrivit în sală, primind aplauzele publicului cu modestie. Textul memorat a dat posibilitatea dezvoltării exprimării orale şi a vocabularului, stabilirii contactului cu spaţiul comunitar-părinţi, profesori, alţi spectatori, a complexităţii actului artistic având ca obiective cogniţia, afectivitatea şi caracterul motric.

           II. ETAPELE ORGANIZĂRII

Stabilirea temei spectacolului.

Alegerea textului, a decorului, costumelor, suportului muzical şi a elevilor actori.

Obţinerea acordului directorului, părinţilor, elevilor.

Masă rotundă pentru citirea textului şi împărţirea rolului.

Precizarea condiţiilor de participare.

Întocmirea unui program de repetiţii.

Realizarea unui afiş.

Contactarea sponsorilor: edituri care pot veni cu ofertă de carte, firme de catering, părinţi. În paralel cu această activitate, se pot organiza expoziţii de icoane, de pictură, lecţii de igienă şcolară... Se poate finaliza ca un concurs între şcoli.

            III. JURIZAREA

Membrii juriului acordă puncte pentru calitatea reprezentaţiilor şi au posibilitatea să stabilească numărul de puncte obţinut pentru calitatea spectacolelor, să ofere premii individuale pentru actori şi roluri,  pentru costume, pentru ilustraţii muzicale, regie şi scenariu. 

             IV. VALORIFICAREA REZULTATELOR

Fiecare participant are de câştigat prin contactul cu textul și prin lucrul în echipă. Mulţi elevi se vor putea  înscrie la cluburi extraşcolare de teatru având posibilitatea să lucreze cu profesionişti. Elevii pot susţine spectacole în cadrul comunităţii, pe scenele teatrelor din localitate, la televiziune, au posibilitatea de a deveni protagoniştii unor emisiuni tematice.  Prin aprecierea publicului receptiv şi avizat, elevii-actori fac să crească stima de sine. Teatrul este şi o variantă pentru Şcoala Altfel.

            SUFLEŢEL

SINOPSIS

         Crucea Roşie din oraş organizează un concurs de igienă. Şcolarii doresc să participe şi se organizează în grupe dar nu toţi doresc să îşi asume responsabilităţi. Conduşi de un lider, ei adună informaţii despre diferite aspecte ale curăţeniei şi totul pare să meargă bine când Sufleţel, un personaj  hazliu, are un mic accident chiar înaintea orei de dirigenţie la care urma să vorbească un preot, părintele adoptiv al băiatului. Copiii se mobilizează şi dau prim ajutor necesar fracturilor. Este chemată o ambulanţă şi rănitul este transportat la spital.  De la părinte vor afla câte ceva şi despre igiena sufletului.

PERSONAJE :

SUFLEŢEL: HISTRIONUL CLASEI

DAVIDINA: LIDERA GRUPEI DE IGIENĂ I

MERESCU: LIDERUL GRUPEI  DE IGIENĂ II, ORGANIZATOR

ANGEL: ELEV CERTAT CU IGIENA

ALBIŢA: ELEVĂ LĂUDĂROASĂ

CRINA: ELEVĂ

FELICIA: ELEVĂ

FLORIN: ELEV ECHILIBRAT

LUMINIŢA: ELEVĂ COOPERANTĂ

VIŞINICĂ: ELEV  PRACTIC ŞI RAŢIONAL

PROFESOARA-DIRIGINTĂ

JANDARMUL ŞCOLII

PREOTUL:TUTORELE COPILULUI SUFLEŢEL

COSTUME:

SE RECOMANDĂ UNIFORMA ŞCOLARĂ SAU ŢINUTA PURTATĂ ÎN ŞCOALA RESPECTIVĂ. 

DECOR:

PENTRU FIECARE ACT ŞI SCENĂ AM PRINS LOCUL ACŢIUNII ÎN DIDASCALII.

MUZICĂ: LA ALEGERE.

 ACTUL I

SCENA I

(În curtea şcolii elevii citesc regulamentul concursului pe tema igienei. Se aude muzica oferită ca suport.)

SCENA II

(În sala de clasă. Bănci scaune, un decor obişnuit.)

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL (Smulge o foaie de hârtie dintr-un caiet, o mototoleşte  şi o aruncă pe jos):

            ANGEL:

            SUFLEŢEL:

            (Angel şi Sufleţel râd.)  

            MERESCU:

            DAVIDINA (Ia un creion şi o hârtie şi notează):

            MERESCU:

            CRINA:

            ALBIŢA:

            VIŞINICĂ:

            MERESCU:

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL:

            LUMINIŢA:

            SUFLEŢEL:

            ANGEL: (cântă)

            (Sufleţel şi Angel se ataşează grupului II şi  îngână când pe unul când pe altul.)

      SCENA III

(În parcul din curtea interioară a şcolii elevii stau pe bănci.)

            CRINA:

            FELICIA:

            Neînţelegând expresia şi crezând că trebuie să facem curat, am început să spălăm pe jos. Văzând că tot nu ne-am culcat, mătuşa mea vine iar şi atât s-a distrat când a văzut că noi curăţăm podeaua, explicându-ne că a spăla putina înseamnă a pleca.

            LUMINIŢA:

            FELICIA (Se ridică şi o imită pe Luminiţa târând piciorul după ea. Apoi):

            DAVIDINA:

            (Fetele râd. Apare Sufleţel care prinde ideea discuţiei.)

            SUFLEŢEL:

            (Toţi râd. Sufleţel cântă: Spălaa-mă-vei cu isooop şi voi fiiiiii curaaaaaat, Spaală-mă şi voi fi mai alb decât zăpaadaaaa.)

            FELICIA:

            SUFLEŢEL:

            DAVIDINA:

            FELICIA (Aranjându-şi părul.)

            LUMINIŢA:

            SUFLEŢEL:

            FELICIA:

            SUFLEŢEL:

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL:

ACTUL II

SCENA I

(Elevii din grupa I se întâlnesc în week-end. În încăpere stau la o masă de lucru.)

            ALBIŢA:

            CRINA:

            ALBIŢA:

            MERESCU:

            FLORIN:

            MERESCU:

            FLORIN:

            CRINA:

            VIŞINICĂ:

            MERESCU:

ACTUL II

SCENA II

(În sala de clasă. Angel scoate din ghiozdan săpunuri diverse, periuţă şi pastă de dinţi, burete, spray de curăţat geamuri, detergenţi... )

            DAVIDINA: (Privindu-l surprinsă.)

            ANGEL:

            DAVIDINA:

            (Davidina se plimbă agitată.)

            FELICIA:

            SUFLEŢEL (Face cu ochiul lui Angel):

            LUMINIŢA: (Citeşte de pe foaia de lucru.)

            - Fiţi atenţi:

a. Care trebuie să fie compotamentul  elevului în şcoală?

b. Cum ne purtăm faţă de profesori, colegi, faţă de părinţii?  

c. Care este ţinuta obligatorie a fiecărui elev?

d. Cum înţelegem să utilizăm echipamentul sportiv şi sala de sport?

            DAVIDINA:

            FELICIA:

            - Păi, am lucrat cu Luminiţa şi ne-am orientat după regulamentul de ordine interioară a şcolii. Uite: (Întrucât va fi prezent regulamentul în următorul act, Felicia doar va urmări cu creionul pe o foaie, simulând citirea.)

a. NANANAN

b. NANANAN

c. NANANAN

d. NANANAN

            LUMINIŢA:

            ANGEL:

            SUFLEŢEL:

            ANGEL:

            SUFLEŢEL:

            LUMINIŢA:

            SUFLEŢEL:

            - Alocarea timpului pentru pregătirea ghiozdanului nu-l trecem? Sau alte probleme importante cum ar fi: 

a. Cum ne întreţinem ghiozdanul?

b. Care sunt materialele necesare pentru şcoală?

ce-ce tip de ghiozdan folosim ca să nu ne cocoşăm? (Sufleţel şi Angel râd în hohote.) Sau cum  să nu devenim îngeri?

            ANGEL: (Înţelegând că e o aluzie la el.)

            SUFLEŢEL:

            -A!Dacă e vorba despre curăţenie..Igiena, dragul meu...

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL:

            - Tu te-ai preocupat. Îmi place mai mult cercetarea ta. Mi se pare cea mai concretă. Nimicul, (accentuează) mi-a plăcut întotdeauna. Dar...  Ai zis filozofi? Eeeei, atunci:

d. La ce putem renunţa ca să facem ghizdanul mai uşor?

eeee! Unde punem laptele şi de unde izvorăşte marea albăăăăăăăăă?! Ha! Haaaa!Ha-ha-ha!

            DAVIDINA:

            ANGEL:

            FELICIA:

            DAVIDINA (Gata să explodeze.)

            FELICIA:

            LUMINIŢA:

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL:

            DAVIDINA:

            SUFLEŢEL:

ACTUL III

SCENA I

(În recreaţie. Elevii sunt în curtea scolii supravegheaţi de profesorii de serviciu.)

            LUMINIŢA (Bate la uşa cabinei jandarmului şcolii):

            JANDARMUL (Privind curios.)

            LUMINIŢA:

JANDARMUL:

            - Să vedem...(Citeşte.)

I. Exercitarea calităţii de elev:  

Manifestarea înţelegerii valorilor promovate de către şcoala noastră prin  desfăşurarea activităţii  într-o atmosferă calmă şi liniştită.

Păstrarea  curăţeniei şcolii, începând cu locul din clasă.

Produsele lactate şi de panificaţie oferite prin programul guvernamental vor fi   folosite cu maximă responsabilitate.

Se interzice consumul de alcool şi consumul produselor alimentare din care rezultă resturi greu de îndepărtat (gumă de mestecat, seminţe, pufuleţi, floricele de porumb…) în clădirea, în curtea şcolii şi în sala de sport. 

Elevilor le este interzis să deţină şi să consume, în perimetrul unităţii de învăţământ şi în afara acestuia, droguri, băuturi alcoolice şi ţigări şi să participe la jocuri de noroc. 

După ultima oră, reziduurile din bănci vor fi aruncate în coşul de gunoi. 

Folosirea machiajului nu este acceptată.

            JANDARMUL:

            LUMINIŢA:

                              

ACTUL III

SCENA II

(Elevii se retrag în sălile de clasă. Intră d-na profesoară.)

            PROFESOARA:

            TOŢI:

            PROFESOARA:

            LUMINIŢA:

            PROFESOARA (Constată absenţa unor elevi. Se pregăteşte să consemneze în catalog.)

            ANGEL:

            (Profesoara se îndreaptă către dulapul sanitar. Ia de acolo câteva bandaje compresive pentru orice eventualitate. Trimite un elev de serviciu să cheme asistenta medicală şi să anunţe directoratul.)

            PROFESOARA: (Cu catalogul în mână, iese pe coridor lăsând uşa clasei deschisă şi încercând să stabilească o comunicare cu victima.)

            SUFLEŢEL: (Cu chipul în suferinţă.)

            PROFESOARA:

            (Sufleţel nu poate vorbi din cauza traumei provocate însă arată prin gesturi că are o problemă a gambei.)

            PROFESOARA:

            (Profesoara se retrage în clasă. Asistenta împreună cu elevul de serviciu transportă pe Sufleţel până la cabinetul medical. Aici va fi acordat primul ajutor necesar fracturilor: se acoperă rana şi se opreşte sângerarea. Este chemată o ambulanţă şi rănitul este transportat la spital. Această parte a textului poate fi dezvoltată realizându-se o aplicaţie concretă a primului ajutor. Vom introduce personajul ASISTENTA MEDICALĂ, acţiunea se va desfăşura în cabinetul medical. Putem sugera venirea unei ambulanţe şi putem simula urcarea în salvare a rănitului.)

ACTUL III

SCENA III

(Sala de clasă. Elevii aşteaptă venirea doamnei diriginte care anunţase prezenţa  invitatului surpriză. Angel ia din dulap recipientul cu săpun lichid şi iese. După câteva minute se întoarce ud până la coate şi cu spumă pe mânecile uniformei. Intră părintele şi profesoara. Copii se ridică.)

                        PĂRINTELE MILEA:

            (Părintele şi elevii în picioare se întorc spre icoană. Se roagă.)

            DIRIGINTA:

            (Angel ridică două degete. Apa i se scurge până la coate. I se face semn că are cuvântul.)

            ANGEL:

            PĂRINTELE:

            DAVIDINA:

            PĂRINTELE:

            (Davidina priveşte foarte mirată spre Merescu.)

            DAVIDINA:

            PĂRINTELE:

            DAVIDICĂ

            LUMINIŢA:

             -Regulamentul de ordine interioară care se referă la aspecte ale sănătăţii...

            PĂRINTELE:

            ALBIŢA:

            FLORIN:

            FLORIN:

            PĂRINTELE:

            DAVIDINA:

            - Pentru detartrarea dinţilor eu am o pastă specială, trei în unu;  uneori mă duc la stomatolog şi fac o curăţare profundă. Mă clătesc de fiecare dată când mă spăl cu apă de gură. Angel spune că el nu...

            FLORIN:

            - Şi pentru piatra inimii, ce foloseşti? (Îl priveşte complice pe părinte.)

            LUMINIŢA:

             PĂRINTELE:

            DAVIDINA:

            ANGEL:

            PROFESOARA:

            ANGEL:

            ALBIŢA:

            CRINA:

-Eu acopăr nasul şi obrazul  cu un fular şi dau cu o cremă protectoare pe care o procur din comerţ..

             DAVIDINA:

-Mama cumpără o soluţie cu alcool şi sulf şi o aplicăm ca să nu ne transpire nasul.

            MERESCU (Privind  plictisit către Davidina, apoi  complice spre invitat.)

-Acum înţelegeţi, părinte, care a fost partea cea mai grea a proiectului nostru...Aş putea să vă spun şi eu cu ce spray ştergem geamurile, ce folosim pentru lustruirea parchetului, cât Calgon punem în maşina de spălat rufe sau în cea de vase.

            DAVIDINA(Care nu s-a prins că este vorba despre o ironie):

-Maşina mea de spălat vase  este incorporabilă parţial şi are o capacitate de   12 seturi.  Are 7 programe de spălare şi 4 temperaturi. Noi punem o măsură de  Calgon şi atât. Există şi un program de uscare şi asta face ca vasele să poată fi puse la loc fără a fi şterse. Asta îndepărtează mucegaiul şi...

            MERESCU(Dă din cap ):

-N-a înţeles nimic. Davidina, opreşte-te! Câte rotaţii pe minut au cuvintele tale?

            PĂRINTELE (Amuzat):

            - Mă uit la voi şi mă gândesc la inocenţa voastră. E bine că aveţi  spirit de glumă şi că nu ajungeţi la  scene de violenţă. De asemenea, vă recomand să evitaţi glumele cu perdea şi să le înlocuiţi cu buna dispoziţie, cu umorul nevinovat şi sănătos.  Totuşi e bine să nu fim lăudăroşi. Ne alegem cu atenţie prietenii care să ne ajute să ne păstrăm o judecată sănătoasă, păstrăm un timp şi pentru întâlnirea cu Dumnezeu, în rugăciune, mergem la Biserică, ne spălăm sufletele de păcate şi ne hrănim cu Sfânta Euharistie... aşa încât cuvântul Mântuitorului,  Fericiţi cei curaţi cu inima, să ne aducă pe deplin sănătatea.

VIŞINICĂ:

-Părinte, cât aţi vorbit sfinţia voastră, eu am notat câte ceva. Ne permiteţi să folosim cuvintele dumneavoastră în lucrare? Să ne referim şi la curăţenia spirituală?

            PĂRINTELE:

-Desigur, mă bucur că ai fost atent. Şi cum veţi finaliza proiectul?

            VIŞINICĂ:

-Vom pune cap la cap toate materialele realizate şi vom lega eseul. Prindem în el şi fişele noastre medicale, avem liste cu produsele de curăţenie folosite, concluzii în legătură cu felul în care am înţeles rolul igienei în viaţa noastră şi schimbările care s-au produs în timpul acestei acţiuni. Mă refer la colaborare şi la dorinţa lui Angel de a ne susţine. (Angel stoarce mânecile hainei de uniformă ca semn că s-a spălat.)

            (Diriginta priveşte mulţumită. Se uită la ceasul din perete şi constată că s-a încadrat perfect. Părintele Milea se ridică.)

            PROFESOARA:

-Mulţumim părintelui Milea pentru prezenţa la ora noastră de dirigenţie, pentru îndelunga răbdare (Priveşte spre părinte) şi îl rugăm să îi transmită lui... Sufleţel, elevului Mihail  Milea mai exact, că îl aşteptăm la şcoală.

            PĂRINTELE:

-Mulţumesc şi eu că am fost găzduit şi că am fost luat ca partener al proiectului vostru. Las aici eseul scris de colegul vostru bolnav. El s-a referit la activitatea de voluntariat. Sper că v-am fost de folos. Nu vă doresc succes! (Accentuând) Vă spun: Dumnezeu să vă binecuvânteze!

           

 

 

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Liviu Rebreanu - promotor al existenţei şi culturii tradiţional creştine româneşti - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător –Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar –Universitatea din Piteşti

 

  1. Argument

La câţiva kilometri de Piteşti, în vatra satului Valea Mare, aparţinând de comuna Ştefăneşti, se află o casă care, astăzi, din nefericire, nu este bine pusă în valoare, și care semnifică prin ea însăşi personalitatea marelui scriitor Liviu Rebreranu, care a locuit în ea în ultima parte a vieţii sale. Semnificativ este faptul că autorul romanelor „Ion” şi „Răscoala” a ales să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului, tocmai pentru că mediul unui sat din apropierea oraşului corespundea din plin particularităţilor sale intelectuale şi sufleteşti, regăsindu-se astfel nu numai prin idei şi sentimente, dar şi prin existenţa sa în universul inefabil al naturii şi al satului românesc.

Se cuvine, deci, a sublinia în câteva gânduri şi modeste cuvinte personalitatea aceluia care s-a dorit a fi un susţinător al culturii tradiţionale româneşti, pornind de la această realitate faptică a prezenţei marelui scriitor pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului.

Nu avem intenţia de a face o analiză şi nici măcar o prezentare a operei geniale a ilustrului scriitor, fapt de altfel realizat în numeroase monografii care i-au fost dedicate. Încercarea noastră vizează un alt aspect şi anume semnificaţiile filozofice şi teologice care răzbat din creaţia autorului şi în mod deosebit din discursul de recepţie pe care acesta l-a susţinut la Academia Română.

Liviu Rebreanu este unul din puţinii creatori care leagă ontologicul de valoare. Într-o epocă, ce continuă şi în prezent, în care valoarea este considerată ca un element pur ideatic, desprins de existenţă, cu consecinţa formării unui sistem abstract valoric, care încearcă a se impune dimensiunii concrete existenţiale ale omului şi ale societăţii, Rebreanu, exprimând particularităţile omului în realitatea sa românească, argumentează, în întreaga sa operă literară şi în mod special în monumentala sa alocuţie de la Academia Română, pentru o reconsiderare a valorii în special şi a culturii în general, în sensul unei simbioze între etosul popular şi valorile culturale. Această îmbinare dialectică este existenţa în dimensiunea sa concretă şi care conferă autenticitate fiinţei istorice a poporului român. Analiza ilustrului om de cultură duce la identificarea unor categorii existenţiale altele decât cele ale raţiunii, dar nu opuse acestora, a căror esenţă este viaţa şi credinţa creştină. Altfel spus, Liviu Rebreanu susţine ca nimeni altul, legătura indisolubilă dintre etic şi ontologic folosind ca model etosul popular românesc.

Mai înainte, însă, de a insista asupra acestui aspect este util a încerca o privire fugară asupra biografiei marelui scriitor, pornind însă de la ideea că, în persoana sa, viaţa şi opera se interpretând în mod dialectic sau cum spunea Constantin Noica, opera scriitorului nu este numai o simplă expresie a existenţei acestuia, ci este însăşi existenţa sa.

  1. Repere în biografia şi creaţia maestrului

La 27 noiembrie 1885 se năştea Liviu Rebreanu într-un sat din Bistriţa Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi a Ludovicăi, mama sa. În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someşului. Referitor la această perioadă de viaţă, în memoriile sale scriitorul spunea: „în Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când se împlinesc 10 ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”. Este bine să amintim că în scrierile sale de început, multe cu caracter de însemnări personale, Rebreanu evocă cu multă afecţiune oamenii pe care i-a întâlnit în copilăria sa în aceste ferice locuri pe care nu le-a uitat niciodată.

Viitorul scriitor a făcut şcoala elementară la Maieru, iar gimnaziul grăniceresc în oraşul Năsăud, în perioada 1895–1897. A urmat apoi, liceul german la Bistriţa (1897–1900), Şcoala de honvezi în oraşul Şopron din Ungaria (1900-1903) şi Academia Militară la Budapesta în perioada 1903 – 1906.

După finalizarea studiilor, a ajuns ofiţer în armata austro-ungară. În această perioadă se remarcă preocupările sale: lecturi, conspecte şi proiecte dramaturgice.

A demisionat însă curând din funcţia militară pe care o îndeplinea şi a revenit la Prislop pentru a se dedica scrisului. Liviu Rebreanu remarca „Aici (la Prislop n.n.) am luat cunoştinţă cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visele lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea.

Ulterior, a îndeplinit diferite funcţii administrative: ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei şi Nimigea şi funcţionar la Primăria din Văraia. Menţionăm fără a intra în amănunte incidentul din anul 1910, când datorită activităţii sale publicistice ce nu convenea autorităţilor austro-ungare, la solicitarea acestora, Liviu Rebreanu a fost arestat şi deţinut în Închisoarea Văcăreşti pentru a fi extrădat justiţiei ungare. Într-un memoriu adresat autorităţilor române în luna mai din acelaşi an, tânărul scriitor menţiona că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. După o lungă detenţie la Închisoarea Văcăreşti este întemniţat la Ghiula, în Ungaria. La fel ca şi alţi mari oameni de cultură români, care într-un fel sau altul au cunoscut pe nedrept represiunile unui regim politic ostil, Liviu Rebreanu nu a abandonat activitatea sa culturală, detenţia nu l-a împiedicat să-şi continue creaţia preocuparea pentru adevăratele valori existenţiale. În detenţie, Liviu Rebreanu realizează traduceri şi a scris mai multe lucrări care vor fi publicate peste ani,la Bucureşti, în paginile Universului Literar şi Almanahul Adevărul. A întocmit în aceeaşi perioadă de detenţie un proiect sumar al romanului „Zestrea”.

A trecut prin numeroase dificultăţi financiare în perioada anilor 1910 – 1915, fără însă a abandona drumul pe carte se angajase pentru desăvârşire culturală şi artistică. Tot din însemnările maestrului, evocăm următoarele gânduri, în opinia noastră edificatoare de eforturile pe care acesta le depunea şi dorinţa sa de perfecţiune în ale spiritului: „A trebuit sa-mi dau seama că dacă vreau să realizez ceva, trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească absolut pură şi ferită de miazmele de până ieri”.

La data de 27 august 1916, România a declarat Război Austro-Ungariei. Fostul ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie , armatele germane ocupă Bucureştiul. Liviu Rebreanu se afla într-o situaţie dificilă, având în vedere conflictele anterioare cu autorităţile austro-ungare. S-a izolat cât a putut de mult şi închis în casă, a continuat să lucreze la romanul „Ion”. Tot în această perioadă, fratele său, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro - ungară este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte. Acesta este evenimentul care mai târziu avea sa-l determine să scrie romanul „Pădurea Spânzuraţilor”.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de un an. S-a implicat în numeroase proiecte culturale, dar a fost dezamăgit de politicianismul vremurilor şi imposibilitatea de a finaliza ceea ce el îşi dorea atât de mult pentru renaşterea culturală a poporului român. Pe fondul acestor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului.

La începutul anului 1941, a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. În anul 1942, ia parte la un turneu de conferinţe despre cultura românească organizat în mai multe capitale europene. De remarcat că acest efort s-a dorit a fi unul pur cultural şi nu politic. Rebreanu a susţinut în conferinţele europene că :”Nu vrem niciun fel de politică, ci numai literatură”.

După ce a demisionat din funcţiile publice, Liviu Rebreanu a cumpărat în anul 1930, casa de la Ştefăneşti, pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944 când a încetat din viaţă, la vârsta de 59 de ani. La 3 septembrie 1944 este înmormântat în cimitirul bisericii din Valea Mare pentru ca mai apoi să fie mutat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. La Valea Mare, lângă Piteşti, avea să scrie romanele „Răscoala”, „Jar”, „Gorila” şi „Amândoi”.

Încă din timpul vieţii, personalitatea marelui romancier a fost recunoscută şi s-a bucurat de onoruri cuvenite. În anul 1920 i-a apărut romanul „ION”, distins cu premiul „Năsturel - Herăscu” al Academiei Române, urmat, în anul 1922, de „Pădurea Spânzuraţilor” pentru care Societatea Scriitorilor Români i-a decernat „Marele premiu al romanului”. Referitor la creaţia sa, amintim succint că aceasta cuprinde numeroase articole, eseuri, nuvele publicate în reviste precum „Luceafărul” şi „Convorbiri Literare” la care se adaugă romanele: „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940). A lăsat şi numeroase pietre de teatru, unele dintre acestea fiind şi în prezent în repertoriul instituţiilor teatrale. Trebuie să menţionăm că opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi apreciată inclusiv din punct de vedere al mesajului filozofic. Nu trebuie uitat nici faptul că Liviu Rebreanu a fost preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români” şi al „Asociaţiei pentru Educaţia Poporului.”

La 25 mai 1939, Liviu Rebreanu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar la data de 29 mai 1940, în cadrul discursului de recepţie, a susţinut tema intitulată „Laudă ţăranului român”. Răspunsul l-a primit din partea filozofului Ion Petrovici.

În partea finală a modestei noastre evocări să evidenţiem câteva idei şi sentimente care rezultă din acest magistral discurs, multe dintre acestea cu reverberaţii majore până în perioada contemporană a existenţei statului şi poporului român.

 

  1. Valori existenţiale româneşti: simplitatea şi puritatea

„Laudă ţăranului român” nu este un elogiu idilic adus satului românesc sau omului care îl locuieşte. Însuşi autorul mărturiseşte că: ”Lauda aceasta totuşi, nu vrea nici să înalțe, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima acelor mulţi, cari au avut parte tot de ocări şi proboziri şi prea rar de vorbe bune”. Evident însă, dizertaţia marelui scriitor este plină de semnificaţii privind adevărurile existenţiale ce se constituie în tot atâtea particularităţi prin care simplitatea şi puritatea poporului român devin valori ce pot fi susţinute în orice demers filozofic sau mai larg cultural alături de marile valori universale. Este vorba nu de „omul civilizat” adică de orăşeanul care prin pragmatismul modului său de a fi şi construcţiile tehnice trăieşte într-un mediu artificial, neautentic, ci de „omul simplu şi pur” pe care Liviu Rebreanu l-a identificat în complexitatea de fiinţă a omului de la ţară, a ţăranului român, sublinia autorul „În viaţa altor naţiuni ţărănimea a putut a face şi a avut un rol secundar, şters, pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi a rămas poporul. Atât de mult, că, de fapt, ţăranul român nici nu este ţăran ca la alte popoare”.

Ideea filozofică fundamentală este realizarea în particularitatea ţăranului român a universalităţii omului în umanitatea sa, care există şi se manifestă în cotidianul său. Pe bună dreptate, autorul nu insistă asupra unei analize semiotice şi semantice a cuvântului „ţăran” pe care, de altfel, îl folosea numai ca pretext pentru a sublinia universul valoric existenţial al poporului român în dimensiunea naturală a existenţei sale. Există astfel o distincţie bine venită între conceptele şi categoriile specifice civilizaţiei de tip urban, iar pe de altă parte, autenticul valoric al naturalului specific omului pur şi simplu. „Cuvântul însuşi este de origine urbană cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul „spre a indica pe omul de la sat” în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul nu are nume pentru ce nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român. Pentru toată lumea, ţăran este sinonim cu român, pe când orăşean nu, ba, în general,dimpotrivă, mai cu seamă, în ochii ţăranului”.

„Ţăranul” devine astfel un concept ontologic care în particularitatea sa cuprinde un universal valoric, altfel spus, devine un universal concret, în sensul celor pe care le susţinea Hegel şi Constantin Noica. Mai mult decât atât, nu este un universal concret oarecare, adică un particular, care poartă în sune şi cu sine un sistem valoric, ci este omul, nu abstract, ci concret, ce devine din simplă realitate şi element al unui sistem de civilizaţie urban, o fiinţă în dimensiunea sa perenă, într-un spaţiu valoric şi univers al virtuţilor, toate fiind subsumate în conceptul de „omenie”, un caracter specific poporului român de la sate. Liviu Rebreanu se distanţează astfel de concepţiile neokantiene sau chiar şi de ideile lui Goethe potrivit cărora „omul este totalitatea oamenilor”. Pentru marele romancier, omul nu este o sumă abstractă ci individualul care însă poartă cu sine un univers valoric.

Pornind de la această idee, Rebreanu aduce un elogiu spiritualităţii profunde a ţăranului, a hărniciei şi dărniciei sale şi nu în ultimul rând al credinţei şi al spiritului de dăruie de sine chiar şi în împrejurări istorice potrivnice. Referitor la această idee, trebuie subliniat că existenţa ţăranului este legată de cultivarea pământului şi prin urmare acesta este cel mai ataşat de ţară, cel care are cea mai intimă legătură cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul „pavimentum” care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul şi cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat şi sfinţit. De aceea zice românul: „Omul sfinţeşte locul”. Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică locuitorul statornic al Planetei Terra. Pământul este omul compus din humus (humă) şi anima (suflet raţional), adică o sinteză tainică între materie şi spirit, ”între ţărână” şi „suflet viu”. În acest context, existenţa în simplitatea şi puritatea sa devine criteriu ontologic pentru tot universul ideatic pe care se sprijină realitatea poporului român. „Căci, pentru ţăranul nostru, pământul nu este un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest născut ca o plantă fermecată, care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea, pământul, e însuşi rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi îl înţelege. E sfântul pământ inspirator, care ne-a modelat trupul şi sufletul.

În memorabilul său discurs, Liviu Rebreanu analizează categoriile existenţiale, deosebite de categoriile raţionale de tip kantian, specifice omului pământean de la noi, respectiv: rasa, pământul, limba şi credinţa.

Pentru ţăranul român limba nu este un simplu mijloc de comunicare, un instrument sau o structură artificială, ci devine un element de existenţă „o caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi aceasta este opera ţăranului. Limba românească este o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la horitorul ei original, care a fost ţăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datorește ţăranului, singurul care a vorbit-o întotdeauna. Limbile prea cultivate. Ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice, pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează,ajung a fi organisme moarte... Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare”.

Orientarea autorului spre ontologicul natural definit prin concepte existenţiale specific ţăranului român, nu are ca rezultat o viziune idilică de tip semănătorist. Sunt semnificative cuvintele marelui romancier, care remarca legătura intimă dintre limba românească cultivată şi pe de altă parte naturalismul şi farmecul limbii poporului român. Se realizează astfel un corespondent benefic între civilizaţie şi cultură, prima susţinută de valorile culturale, care, în cazul poporului român nu se pierd prin influenţa factorului civilizator. Referirea pe care Liviu Rebreanu o face la Eminescu este edificatoare: Numai genul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii române: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duh, neaoş românesc. Colaborarea dintre românul cel mai modest şi poetul de mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti”.

Credinţa un alt concept existenţial regăsit în particularitatea universului de virtuţi al ţăranului român. Nu este vorba de un sentiment abstract sau de o construcţie teologică tot atât de abstractă, ci la fel, ca şi pentru alte categorii existenţiale, regăsim în credinţa ţăranului român un univers inefabil prin care el îşi manifestă simplitatea şi puritatea sa, împreună cu smerenia şi iubirea de Dumnezeu „Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţă străvechi, transformate şi adaptate, din dogme şi percepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică... Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra controverselor teologice. În ea, se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină. Legea românească este suportul moral al ţăranului”.

Romancierul nu rămâne într-o viziune idilică, pastorală. Nu neglijează conceptele raţionale şi importanţa creaţiei culturale, inclusiv a celei estetice. Etnicul, ca parte a ontologicului social şi individual, este numai temeiul pe care se construieşte adevărata şi autentica creaţie, cu deosebire în plan estetic. Este şi aici o idee filosofică profundă, prin care actul creator în sfera esteticului, nu poate avea o justificare în sine, ci este necesar pentru a rămâne într-o formă valorică şi inclusiv în conștiința colectivităţii, raportarea acestuia la existentul social şi uman în primul rând prin valorile etnice. Iată ce spunea autorul în acest sens: „confundând culturalul sau etnicul cu esteticul se anihilează creaţia de artă. Opera nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizare estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific, care dă anume culoare şi autenticitate operei”.

Totodată, Liviu Rebreanu nu opune cultura înţeleasă în particularitatea şi specificul ei determinată de realităţile existenţiale româneşti, spiritului modernist propriu civilizaţiei, care se manifestă cu deosebire în mediul orăşenesc. Este şi aici un raport recesiv deoarece autenticitatea civilizaţiei, inclusiv în dimensiunile sale moderne, nu are o justificare în ea însăşi, ci numai prin preluarea şi înţelegerea profundă a valorilor şi realităţilor naţionale. Sunt semnificative aprecierile marelui romancier pe care le regăsim tot în memorabilul discurs de recepţie la Academia Română: „căci modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci tocmai înţelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea şi valorificarea originalităţii acestor realităţi. Literatură fără ţară nu există, cum nu există plantă fără pământ… Între sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească, de care, în sfârşit, va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre.”

Esenţa fundamentului creştin care exprimă totodată autenticul existenţei tradiţionale româneşti este reprezentată de două valori: simplitatea şi puritatea, altfel spus smerenia şi nu umilinţa ca dimensiune particulară existenţială a omului în spaţiul creştin românesc. Foarte frumos spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur şi simplu”. Este vorba de smerenia ţăranului faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de toată firea zidită şi în raport cu sine. Pe acest fundament se poate construi o cultură adevărată, creştină, ancorată într-o existenţă autentică

Semnificaţiile actuale ale acestei analize şi valoarea profundă a conceptelor şi categoriilor filosofice sunt de necontestat. De altfel, Liviu Rebreanu nu este singurul care în faţa polului ştiinţific academic suprem a afirmat şi a susţinut autenticul în cultura şi creaţia românească pornind de la valorile simple şi pure regăsite în viaţa cotidiană a ţăranului român. În discursul său de recepţie de la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat „Elogiul satului românesc” poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi muritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”.

Actualitatea discursului filosofic al marelui romancier Liviu Rebreanu se află însă în contradicţie cu realitatea socială contemporană, nu numai în ceea ce priveşte starea actuală a satului românesc, dar şi existenţa în acest timp tumultuos atrag sub semnul unui pragmatism tehnic, ideologic şi politic, a valorilor cu încărcătură ontologică şi tradiţională. Este o situaţie generată de particularităţile societăţii contemporane care, nu numai la noi, dar şi în multe alte locuri, pun pe primul plan civilizaţia cu pragmatismul ei şi consideră actul de cultură ca subordonat existenţei cotidiene imediate şi mai grav utilitarismului. Prin urmare, raportarea la etnic, la cultural ca specific naţional, devine în prezent mai mult o retorică decât o reflectare a unor realităţi contemporane. Desigur, structurile şi particularităţile civilizaţiei informatice şi tehnologice nu pot fi contrapuse culturii în general şi nici negate sub aspectul dimensiunii lor existenţiale, ceea ce trebuie totuşi să ne dea de gândit sub acest imperiu civilizator, este schimbarea raportului dintre materie şi spirit, adică predominarea organicului faţă de actul spiritual şi, mai ales, faţă de actul de creaţie în domeniul spiritului. Se ajunge astfel ca viaţa şi existenţa în general să fie identificată cu utilitarismul specific civilizaţiei fără vreo raportare profundă la valori existenţiale.

Este prilejul să reamintim şi aici că viaţa, chiar şi în formele sale specifice civilizaţiei moderne, înseamnă mai mult decât consum, decât tendinţa nelimitată spre a agonisi bunuri şi a rămâne în această sferă. Este evident că, indiferent cum am înţelege acest raport, dintre cultură şi civilizaţie, trebuie să acceptăm axioma potrivit căreia nu trăim numai biologic, ci şi spiritual. Depinde însă de fiecare dintre noi de a regăsi şi de a da sensurile profunde adevărate ale spiritualului sau să îl transferăm şi pe acesta într-o simplă anexă la o existenţă materială neautentică.

În acest sens cred că trebuie să privim mesajul de peste timp pe care Liviu Rebreanu, în memorabilul său discurs de la Academia Română, ca o invitaţie adresată fiecăruia dintre noi de a redescoperi şi a reconstrui simplitatea şi puritatea omenească pornind de la conceptele existenţiale ale poporului român ce se constituie într-o permanenţă ontologică prin care acesta s-a putut păstra în faţa atâtor alte manifestări raţionaliste ale spiritului. Le reamintim în încheierea acestor modeste consideraţii: „rasa, pământul, limba şi credinţa noastră”.

Viaţa creştină şi credinţa ortodoxă reprezintă incontestabil temelia care dă consistenţă categoriilor existenţiale cu cele ale raţiunii, inclusiv în folosirea sa practică, cum spunea Kant, prin cele trei Idei fundamentale: libertatea, Dumnezeu şi nemurirea sufletului.

Numai în acest fel se pot evita consecinţele concepţiilor existenţialiste, care, în general, exclud adevărurile de credinţă sau le interpretează eronat, contrar dogmei creştine şi care sfârşesc inevitabil în a susţine lipsa de sens a existenţei omului, imposibilitatea libertăţii, angoasa şi chiar inacceptarea revelaţiei divine. Kant sublinia în opera sa fundamentală Critica Raţiunii Practice: „Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă”. Filosofiile existenţialiste rămân însă la dimensiunea finită, profană a existenţei omului şi nu ţin cont de deschiderea infinită a omului prin iubire, în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, în acest fel, este fiu al lui Dumnezeu după har. Sfinţenia omului este umanitatea sa prin virtuţile fundamentale ale iubirii şi smereniei, prin care omul se reconstruieşte, renaşte şi se afirmă în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii în puritatea şi simplitatea sa.

Pe de altă parte simbioza dintre logos şi etos , împiedică exacerbarea nepermisă a categoriilor raţiunii dincolo de limitele pe care experienţa le impune. Trufia raţiunii are ca rezultat omul abstract al civilizaţiei contemporane, lipsit de umanism, dar plin de drepturi, fără a avea însă nici o putere.

Ilustrul profesor Părintele Dumitru Stăniloaie teoretiza asupra semnificaţiilor creştine ale simbiozei dintre ontologic şi etic afirmând că: „Omul bun e tare. Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”.

Cultura română, aşa cum spunea şi filosoful Constantin Noica, dacă ne raportăm la creaţia pur intelectuală, a rămas undeva în margine creaţiei europene. Noi ne-am putut impune, totuşi, în marea cultură şi rămânem în autenticitatea valorilor specifice acesteia, numai prin raportarea permanentă a actului creator la ontologicul valorii adică la etnic, al cărui reprezentant profund şi peren este ţăranul român.

 

BIBLIOGRAFIE:

- Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1998;

- Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, Ed.Aula, Braşov, 2001;

- George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed.Academiei Române, 1998;

- Academia Română – Discursul de recepţie, Vol.6, Ed.Academiei Române, 2005;

- Lucian Blaga, Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Ed.Minerva, 2011;

- Kant , Critica Raţiunii Practice , Editura IRI, Bucureşti, 1999

- Filocalia ,Vol XI , Editura Humanitas Bucureşti ,2009

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Să oprim manelizarea MȚR!

În timp ce în 48 de țări și 100 de orașe de pe toate continentele se sărbătorește la sfârșit de iunie Ziua Universală a iei românești, iar un amplu eveniment dedicat iei a fost organizat de Muzeul Etnografiei de la Chișinău, Muzeul Țăranului Român de la București se pregătește de o expoziție scandaloasă: tablouri în foiță de aur înfățișând pe cei mai renumiți maneliști.! (iar asta la foarte scurt timp după ce MȚR s-a “evidențiat” prin promovarea homosexualității). Nu poate fi negată apetența publicului rural, dar și urban deopotrivă, pentru acest gen muzical, manelele. După cum, nu poate fi negată apetența românilor pentru un stil vestimentar care copiază orice tendință venită din Vest într-un non-stil balcanic și oriental, cu accente de kitsch. Dar rolul și rostul MȚR, nu este acela de a da apă la moară prostului gust, ci ar trebui să fie acela de a păstra cu sfințenie, nepătată, autenticitatea, rădăcinile, profunzimea vieții țărănești de odinioară.

De ce nu o expoziție despre cei care dau viață definiției downshiftingului, adică reîntoarcerii tinerilor de la oraș către vatră, către un trai câștigat prin munca pământului la țară? De ce nu o expoziție despre cum ar trebui conservate valorile arhitecturale pe cale de dispariție în mediul rural, unde prima și cea mai dominantă tendință este aceea de a înlocui orice oblon și toc de geam vechi din lemn cu inconfundabilul termopan, iar subzidirile din piatră, nisip și var sunt înlocuite cu inestetice plăci de faianță? În timp ce UE și UNESCO trimit fonduri pentru restaurarea minunatelor noastre monumente istorice, începând cu dulcea Bucovină și terminând cu unica Deltă a Dunării, în timp ce ministrul cel mai performant al turismului românesc este Prințul Charles al Marii Britanii, este dramatic faptul că MȚR sabotează toate aceste eforturi prin ducerea culturii în derizoriu.

De sărbătoarea Sânzienelor, românii au celebrat Ziua Universală a iei tradiţionale româneşti. Acest eveniment a luat naştere în 2013, când ia românească a fost promovată prima oară la nivel internaţional, din iniţiativa unei comunităţi on-line numită „La Blouse Roumaine”. În prezent, sărbătoarea iei este marcată de românii de pretutindeni, care şi-au propus să aducă în prim-plan frumuseţea şi autenticitatea iei româneşti. „Sărbătoarea iei româneşti a luat amploare pentru că românii au conştientizat că au nişte permanenţe, nişte rădăcini. „Cămeşa”, aşa cum este numită la noi în zonă, este o componentă a costumului popular, care iese în evidenţă prin croi, ornamente şi prin faptul că este purtată de femei. Ia, după părerea mea, va avea o nouă viaţă. Mulţi dintre cei mai mari designeri ai lumii au rămas uimiţi de prezenţa şi de frumuseţea iei româneşti… „La blouse roumaine” a pictorului Henri Matisse, realizată în 1940, ia românească a căpătat renume mondial.”- profesor etnolog Marcel Lapteş, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Hunedoara.

La Chișinău, prima ediție a Zilei Universale a Iei a demarat în incinta Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală cu expoziţii de costume confecţionate de meşterii populari din întreaga țară, cu cea mai mare paradă a costumului popular, prezentată pe ecran, dar și cu workshopuri de măiestrie. „Acum, această zi se sărbătorește în 48 de țări de pe cele șapte continente. Este o zi de o amploare considerabilă, în contextul crizei identitare pe care o traversăm. Ia este piesa de grație și cea mai reprezentativă a costumului popular”, a spus Mihai Ursu, directorul general al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.

Haideți să oprim manelizarea de la Muzeul Țăranului Român!

Muzeul Ţăranului Român va găzdui una dintre cele mai controversate expoziţii din întreaga sa existenţă. Pictorul George Vasilescu, de etnie roma, născut în 1984 la Ploiești, îşi va inaugura expoziţia “Confluenţe – influenţe în artă” în 2 iulie, expoziţie ce va conţine 10 portrete cu interpreţii de manele Florin Salam, Adrian Minune, Vali Vijelie, Carmen Şerban, Cornelia Catangă, Marian Mexicanu’, Liviu Puştiu, Dan Bursuc şi Nicolae Guţă, toate în foiţă de aur de 22 de carate, precum şi 5 tablouri inspirate de Fanfara Ciorcârlia şi Taraful Haiducilor. Întrebat fiind dacă nu se teme că această expoziţie va aduce un prejudiciu de imagine instituţiei pe care o conduce şi va atrage un val de critici din partea celor care nu îi agreează pe interpreţii portretizaţi, Niţulescu a declarat pentru Mediafax: “Această expoziţie are un caracter ironic la adresa celor portretizaţi acolo. Este o expoziție a unui artist care are o privire ironică asupra acestei lumi. Nu este o expoziţie care să-i glorifice, dimpotrivă”. (Sursa: ActiveNews)

O expoziție scandaloasă față de cultura română și față de orice bun gust va avea loc la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR) din Capitală începând cu 2 iulie: tablourile maneliștilor în foiță de aur vor fi prezentate cu titlu de opere de artă într-o instituție care ar trebuie să fie reprezentativă pentru tradiția și arta românească. Cum este cu putință o asemenea batjocură și până unde permitem kitsch-ului să ne invadeze? Culmea este că directorul instituției, Virgil Ştefan Niţulescu, este foarte senin cu privire la implicațiile acestei așa zise expoziții, el declarând presei că aceasta are ”un caracter ironic”. Ironii să facă directorul MNȚR cu manele la el acasă, dacă are plăcerea, nu într-o instituție de cultură românească. Cu ce drept transformă acest individ Muzeul Țăranului Român în Muzeul Manelistului, după ce a încercat să-l transforme în Muzeul Homosexualului?...

A epuizat Muzeul Țăranului Român toată cultura tradițională și acum are nevoie să aprofundeze manelele? Ce legătură există între manele și cultură, între maneliști și artă, între Adi Minune și tradiția românească? Cum să-i așezăm alături de creațiile artei populare românești pe Florin Salam, Adrian Minune, Vali Vijelie, Carmen Şerban, Cornelia Catangă, Marian Mexicanu’, Liviu Puştiu, Dan Bursuc şi Nicolae Guţă? Sunt profund dezgustat de această deturnare a sensului unui muzeu al creației populare și transformarea lui în expoziție de gunoaie, pentru că orice kitsch asta înseamnă, etimologic, gunoi. Iar instituțiile de cultură primesc bani de la bugetul statului ca să promoveze frumosul, educația și ideile înalte, nu ca să ne împroaște cu monstruozități și cu urât. Suntem sătui de acestea, pentru că oricum ne invadează din toate părțile. Măcar cultura trebuia ferită de degradare și murdărire. (…)

Horia Bernea trebuie că se întoarce în mormânt. Lângă Crucile și icoanele sale – vorbind de creștinătatea și răstignirea poporului român, vor trona maneliștii în foițe de aur, ca semn al distrugerii culturii române. Rușine, MNȚR! Rușine, domnule director, deși domn nu e un cuvânt potrivit. Sper să vină vremea când asemenea jigniri aduse bunului simț și respectului față de cultura română să fie pedepsite cum se cuvine! Am putea începe de acum. Dar directorul MNȚR are și realizări deosebite.

De exemplu, pe 24 iunie, de Ziua Iei Românești, MNȚR a ”celebrat” tradiția artei vestimentare a poporului român în spate la Institutul Francez din București, printre mese, bere și distracție, astfel încât horea din gâtlej a interpretei maramureșence venite special pentru eveniment abia se auzea de veselia petrecăreților, iar filmarea de arhivă care urma să fie proiectată pe peretele exterior al sălii de cinema ”Elvire Popesco” a Institutului, iar nu înăuntrul cinematografului, a avut probleme tehnice, motiv pentru care vizitatorii au plecat acasă. Dacă directorul MNȚR înțelege prin sărbătoare românească bâlci, și-a greșit menirea, trebuia să se facă circar sau, de ce nu, impresar de maneliști, că tot are o atracție fatală pentru subiect. Pentru că a transformat sărbătoarea Iei Românești exact într-un spectacol de prost gust după modelul manelistic, fără nicio organizare, într-un haos total, cu un dispreț greu de suportat față de decența și sacralitatea iei românești. Înțeleg din acțiunile sale că acestui director îi este rușine cu tradiția românească și o tratează ca pe o obligație neplăcută, spre deosebire de tablourile maneliștilor care vor figura la loc de cinste în muzeu.- Integral la sursa: www.bogdandiaconu.ro

SEMNEAZĂ PETIȚIA ÎMPOTRIVA PROMOVĂRII PROSTULUI GUST LA MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN!

 



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567