Descarca Revista
   

"Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu,
Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" - In.14, 26

Iunie 2014

Pogorârea Sfântului Duh Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Protocol Biserică-Stat pentru predarea Religiei în școli
Papa Francisc: Noi nu ne rugăm împreună, ne întâlnim ca să ne rugăm
Asistență umanitară a Bisericii pentru sinistrații din Serbia
Știri interne - iunie 2014 (RO)
Știri externe - iunie 2014 (EXT)
Ședință a Comisiei pentru Statut și regulamente a Sfântului Sinod
Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul
Putem avea duhovnic și în parohie și la mănăstire?
Ne putem mântui dacă ne rugăm pe fugă?
Ce păcat că nu ne spovedim mai des!
Părintele Justin Pârvu a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii
Principiile dreptului - o abordare creştină şi filosofică
A început distribuția cardurilor de sănătate. Acordul prezumat pentru donarea de organe, eliminat.
IHTYS (povestire)
ÎPS Ierotheos Vlachos: știu un om în Hristos
Din intunericul tulburarilor psihice catre Lumina Vindecarii - Izabelle Grigoriu (CARTE)
Dictionarul vietii vesnice - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)



ACTUALITATEA religioasă
Protocol Biserică-Stat pentru predarea Religiei în școli

Redăm în continuare două comunicate de presă ale Patriarhiei Române cu privire la nou semnatul Protocol pentru predarea religiei în școlile publice. Întrucât Protocolul a stârnit pe de o parte susținerea unei părți importante a societății civile, iar pe de altă parte împotrivirea secular-umaniștilor, redăm mai jos și punctele lor de vedere. În opinia redacției Revistei Porunca Iubirii, Protocolul reprezintă un pas decisiv pentru securizarea Religiei ca materie de predare în școli, pe fondul încrâncenării accentuate a ateismului de a ataca Biserica și de a elimina Religia dintre disciplinele de curs. Protocolul nu favorizează cultul ortodox, ci se adresează în egală măsură tuturor confesiunilor religioase. Cine este mai în măsură să avizeze conținutul manualelor de religie dacă nu Patriarhia Română? Condiția binecuvântării ierarhului locului de către profesorii de religie nu este o noutate și o invenție, ci un demers  obiectiv și necesar pentru depistarea “lupilor în piele de oaie” care ar putea periclita imaginea Bisericii. Totodată, participarea la orele de religie a preotului paroh, în calitate de invitat este deja o practică obișnuită în multe școli.

Protocol de colaborare cu scopul creşterii calităţii învăţământului religios public şi învăţământului teologic preuniversitar şi universitar

Joi, 29 mai 2014, Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte au încheiat Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învăţământul preuniversitar şi la organizarea învăţământului teologic ortodox preuniversitar şi universitar. Documentul a fost semnat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, domnul Remus Pricopie, Ministrul Educaţiei Naţionale, domnul Mihnea Cosmin Costoiu, Ministrul delegat pentru Învățământul Superior, Cercetare Ştiințifică și Dezvoltare Tehnologică şi domnul Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Culte.

Protocolul are la bază principiul autonomiei cultelor religioase prevăzut prin Constituţia României (art. 29), Legea privind libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă (489/2006) şi Statutul pentru funcţionarea şi Organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi principiul autonomiei universitare stipulat prin Legea Educaţiei Naţionale (1/2011). Cele trei instituţii constată necesitatea completării şi actualizării protocoalelor similare în vigoare prin includerea experienţei dobândite şi a noilor prevederi legale pentru creşterea calităţii procesului educaţional de formare a personalului necesar Bisericii Ortodoxe Române în diferite domenii de activitate (pastoral-liturgic, educaţie, asistenţă socială etc.)

Protocolul stabileşte cadrul cooperării dintre Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte în ceea ce priveşte învăţământul religios public (cultul ortodox), învăţământul teologic preuniversitar şi universitar cu scopul îmbunătăţirii calităţii procesului educaţional prin asumarea coresponsabilităţii şi competenţelor specifice fiecărei instituţii semnatare.

Patriarhia Română apreciază eforturile Ministerului Educaţiei Naţionale în ceea ce priveşte creşterea calităţii învăţământului românesc, promovarea competiţiei şi a competitivităţii pe plan naţional şi internaţional. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Autonomie şi coresponsabilitate în educaţie

Întrucât Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învăţământul preuniversitar şi la organizarea învăţământului teologic ortodox preuniversitar şi universitar, încheiat de Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte în ziua de 29 mai 2014, a fost interpretat tendenţios de către o asociaţie umanistă antireligioasă, care militează pentru scoaterea predării religiei din învăţământul public, precizăm:

În conformitate cu prevederile Constituției României (art. 32 alin 7) și ale legii educației naționale nr. 1/2011 (art. 18, alin 3) religia, ca disciplină școlară, este parte a trunchiului comun și are caracter confesional, fiind predată potrivit cerințelor specifice fiecărui cult de profesori abilitați în baza protocoalelor încheiate de Ministerul Educaţiei şi cultele religioase recunoscute de stat. Acest statut al orei de religie din România se regăseşte în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.

Prin urmare, încheierea Protocolului între cele trei instituţii semnatare, care să reglementeze modul de colaborare între stat și fiecare cult în parte pentru asigurarea învățământului religios în România, este o cerință legală (art. 18, alin. 3 din legea educației naționale) și reflectă realitatea garantată constituțional că ora de religie a fiecărui cult este predată de persoane acreditate de respectivul cult.

Protocolul încheiat de Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte are scopul creşterii calităţii învăţământului religios public, precum şi a învăţământului teologic preuniversitar şi universitar. Acesta urmează Protocolului încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte  pentru introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de Stat (septembrie 1990) şi celor ulterioare încheiate de Patriarhia Română cu Ministerul Educaţiei Naţionale pentru reintegrarea învăţământului teologic seminarial (liceal) şi universitar în învăţământul public românesc.

Prevederile acestor protocoale anterioare sunt reluate şi precizate mai clar în Protocolul din 29 mai 2014, ţinându-se cont de prevederile constituționale și noile reglementări legale, experienţa dobândită și practica administrativă constantă din ultimii 25 de ani referitoare la responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Române în formarea și selectarea personalului său necesar în diferite domenii de activitate (preoţi, profesori de religie, asistenţi sociali etc.). Protocolul afirmă coresponsabilitățile şi competenţele specifice Statului şi Bisericii în domeniul învățământului religios public şi a învăţământului teologic ortodox preuniversitar și universitar.

În acelaşi timp, Protocolul reafirmă cooperarea profesorilor de religie şi a cadrelor didactice din învățământul teologic preuniversitar şi universitar cu propria lor Biserică a cărei învățătură de credinţă o predau în şcoli, deoarece statul respectă autonomia cultelor şi, deci, nu realizează singur, ci împreună cu ele, învățământul religios confesional. În plus, întrucât absolvenții instituțiilor de învățământ teologic ortodox sunt angajați, în cea mai mare parte, de către Biserica Ortodoxă Română, aceștia trebuie să îndeplinească pe lângă exigențele de formare academică și pe cele morale şi spirituale specifice acesteia.

Pentru binele societăţii româneşti de azi este mare nevoie de-a intensifica legătura între libertate şi responsabilitate, între autonomie şi cooperare. Autonomia universitară şi autonomia cultelor, ambele garantate de lege, nu trebuie confundate cu indiferenţa sau lipsa de responsabilitate privind viaţa societăţii sau binele comun. În acest context, coresponsabilitatea şi cooperarea între Stat şi Biserică în spirit de respect reciproc este o datorie morală şi o necesitate practică pentru creşterea calităţii actului educaţional.

În concluzie, încercarea agresivă a unei asociaţii umaniste antireligioase de-a contesta permanent fără argumente solide opţiunea pentru ora de religie a majorității covârşitoare a părinților și elevilor din această țară este injustă şi inutilă.-Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Comunicat de presă: Societatea civilă creştină salută protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Patriarhia Română

Bucureşti, 4 iunie 2014- Coaliţia pentru Familie şi Constituţie (www.coalitiapentrufamilie.ro), for al societăţii civile, constituit din peste 30 de asociaţii şi fundaţii, sprijină protocolul încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale, Patriarhia Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte privind educaţia religioasă în şcoli. Ju­ris­pru­denţa CEDO în materia auto­nomiei cultelor, cu aplicare la statutul personalului de cult în şcoli, este astfel pusă în aplicare, în sfârşit, şi în Romania.

În calitate de părinţi preocu­paţi de viitorul copiilor noştri, salutăm acest demers care are temei legal şi democratic în prevederile Constituţiei Ro­mâniei, ale Codului Civil şi ale Legii Educaţiei Naţionale, conform cărora libertatea credin­ţelor religioase şi dreptul la învăţământul religios sunt ga­rantate, iar părinţii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor lor, ca principali beneficiari ai procesului de învăţământ.

Creşterea calităţii actului de învăţământ, inclusiv a predării orei de religie, este o preocupare permanentă pentru noi ca părinţi şi considerăm că o strânsă colaborare între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Biserică este singura cale prin care acest deziderat îşi poate găsi împlinirea. Dorim ca profesorii de religie ortodoxă să reprezinte pe deplin învăţătura Bisericii Ortodoxe Române şi să păstreze permanent legătura cu aceasta, pentru a le asigura copiilor transmiterea învăţăturii de credinţă pe care noi, formaţi în timpul regimului comunist, nu am dobândit-o în cadrul şcolii. Suntem favorabili ca şi celelalte culte şi denominaţiuni să semneze cu instituţiile abilitate protocoale asemănătoare, care vor duce la un învăţământ religios de calitate. 

Ne dorim ca profesorii de religie să aibă pregătirea teologică necesară predării acestei discipline importante, care contribuie major la formarea intelectuală, morală, emoţională şi socială a copiilor noştri, tocmai pentru a fi eliminate erorile din procesul de predare.

Considerăm că numai cooperarea între Stat şi Biserică poate asigura menţinerea tradiţiei, a păcii sociale şi a identităţii noastre în ţara europeană cu unul dintre cele mai ridicate procente de oameni credincioşi din Europa, conform statisticilor. Membrii şi susţinătorii Coaliţiei pentru Familie şi Constituţie doresc să asigure Ministerul Educaţiei Naţionale că protestele izolate provenite din societatea civilă, legate de încheierea acestui protocol cu Patriarhia Română, indiferent cât ar fi de vocale, reprezintă doar opinia unei minorităţi antireligioase, angajată într-o luptă declarată, nedemocratică, pentru marginalizarea a tot ce ţine de spiritualitate în spaţiul public, şi care doreşte în special minimalizarea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în structurarea societăţii româneşti. Întrucât, potrivit chiar declaraţiilor ministrului educaţiei, astfel de acorduri există sau urmează a fi semnate cu toate cultele din România, considerăm reprobabilă instigarea de către cei menţionaţi la discriminarea largii majorităţi a românilor, care şi-au declarat apartenenţa la credinţa creştin-ortodoxă.

Coaliţia pentru Familie şi Constituţie îşi afirmă convingerea că, în orice domeniu al societăţii, buna colaborare dintre culte şi instituţiile statului român reprezintă un gest firesc şi care îşi găseşte ecou în convingerile majorităţii românilor. Ne dorim ca astfel de înţelegeri între instituţiile majore din societatea noastră să continue, ele fiind garanţia armonizării corpului social şi a întăririi spirituale a poporului nostru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnează:

  1. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului (Bucureşti)
    2. Asociaţia Dascălilor din România (Bucureşti)
    3. Asociaţia Părinţilor pentru o Educaţie Sănătoasă (Bucureşti)
    4. Asociaţia PRO VITA – filiala Bucureşti
    5. Asociaţia Familia Tradiţională (Iaşi)
    6. Asociaţia Ortodoxia Tinerilor (Galaţi)
    7. Liga de Utilitate Publică – LUP (Bucureşti)
    8. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni (Constanţa)
    9. Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca (Bucureşti)
    10. Asociaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni (Suceava)
    11. Asociaţia „Cercul Studenţesc Floarea de Foc“ (Bucureşti)
    12. Asociaţia „Doamna Stanca“ (Bucureşti)
    13. Asociaţia „Sfântul Grigorie Palama“
    14. Asociaţia Civic Media (Bucureşti)
    15. Asociaţia Ortodoxia Tinerilor (Bucureşti)
    16. Asociaţia Familia Ortodoxă (Bucureşti)
    17. Asociaţia Tradiţia Românească (Bucureşti)
    18. Asociaţia „Gaspar, Baltasar & Melchior“ - Şcoala Agathonia (Bucureşti)
    19. Asociaţia pentru Revigorarea Tradiţiei - ART (Bucureşti)
    20. Asociaţia Basarabii (Bucureşti)
    21. Asociaţia Hrisdoria
    22. Asociaţia Tinerii Creştini Ortodocşi
    23. Asociaţia Civică a Tinerilor Creştin Ortodocşi Români – ACTOR (Bucureşti)
    24. Asociaţia Christiana (Bucureşti)
    25. Fundaţia Sfânta Irina (Bucureşti)
    26. Asociaţia ROST (Bucureşti)
    27. Asociaţia Predania (Bucureşti)
    28. Asociaţia AMMA  (Silvestru, Bucureşti)
    29. Alianţa pentru Demnitate Naţională
    30. Liga pentru Identitate Naţional

Punct de vedere ale Asociației Secular Umaniste-ASUR:

Astăzi am obținut o victorie importantă pentru societatea civilă! În urma acțiunii laice “Școala nu este Biserică!” la care au participat ieri, 1 iunie, sute de persoane din țară, Ministerul Educației Naționale a făcut public protocolul încheiat inițial în secret cu Biserica Ortodoxă Română. Textul actului se găsește pe website-ul edu.ro și poate fi descărcat integral (1).

Patriarhia Română Ministerul Educației Naționale și Secretariatul de Stat pentru Culte au încheiat joi, 29 mai, un protocol cu privire la predarea disciplinei religie-cultul ortodox în învățământul preuniversitar. Protocolul nu a fost făcut public de nici una dintre cele trei părți până astăzi, când a fost publicat la secțiunea de noutăți pe site-ul ministerului.

Protocolul prevede, printre altele că “încadrarea profesorilor de religie se va face cu avizul scris al ierarhului locului, iar retragerea motivată a acestui aviz duce la încetarea de drept a contractului individual de muncă”.

“În repetate rânduri Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) a lansat semnale de alarmă privind maniera necorespunzătoare de predare a religiei în sistemul școlar. Orele de religie sunt practic ore de cateheză, elevilor oferindu-li-se o singură viziune asupra fenomenului religios. Care este rostul unui astfel de protocol, care este rostul garantării unui acces nestingherit al reprezentanților BOR în unitățile de învățământ? De ce în școlile publice autoritatea statului este subordonată autorității bisericești? Imixtiunea Bisericii Ortodoxe în școlile publice trebuie să înceteze! Nu a fost suficientă numirea de preoți ortodocsi, direct subordonați BOR, drept inspectori școlari de religie, acum în școli vor avea acces nestingerit preoții centrelor eparhiale, deși aceștia nu au nici o legătură cu structura Ministerului Educației!”, a declarat Toma Pătrașcu, președinte ASUR.

(1) – http://www.edu.ro/index.php/articles/21404

Declarație a Ministrului Educației, Remus Pricopie pentru Mediafax:  „Lucrul ăsta se întâmplă pentru toate cultele, într-o formă sau alta. Practic, acum s-a adus în actualitate acest lucru şi s-a pus în acord cu legislaţia. Nu-i vorba de un amestec al Bisericii în actul de învăţământ, dar aşa cum învăţământul medical se face în parteneriat cu spitalele şi cu Ministerul Sănătăţii, învăţământul militar se face în parteneriat cu Ministerul Apărării sau cu Ministerul de Interne, după caz, este absolut normal ca şi alte tipuri de învăţământ specific, de exemplu, Facultăţile de Teologie, în momentul în care reglementezi un anumit lucru să ţii cont de specificul acestei specializări“, a afirmat ministrul, citat de Mediafax. Pricopie a explicat că este vorba de actualizarea unor documente de la începutul anilor 1990, ca urmare a apariţiei unor noi legi ale educaţiei, aflate pe agendă înainte de numirea sa. Oficialul nu a menţionat nimic despre publicarea acestui document, aşa cum a solicitat societatea civilă, ci a declarat că va fi trimis pentru punere în practică tuturor inspectoratelor şcolare şi instituţiilor de învăţământ.



 



Papa Francisc: Noi nu ne rugăm împreună, ne întâlnim ca să ne rugăm

Cu ocazia vizitei sale istorice în Țara Sfântă, Papa Francisc i-a invitat la un moment de rugăciune la Vatican pe preşedintele israelian, Shimon Peres şi pe liderul palestinian, Mahmoud Abbas. De asemenea, invitația a fost extinsă și către Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol Bartolomeu.

"Invitaţia Sfântului Părinte a fost curajoasă. Cu această rugăciune, noi trimitem un mesaj tuturor credincioşilor din cele trei mari religii, precum şi celorlalte: visul de pace nu trebuie să moară", a declarat liderul palestinian, Mahmoud Abbas, în faţa jurnaliştilor, înainte de începerea ceremoniei. "Acest apel spiritual pentru pace este foarte important. Sper că el va contribui la promovarea păcii între cele două părţi - israeliană şi palestiniană - şi în toată lumea", a spus preşedintele Israelului, Shimon Peres. Papa Francisc este realist în ceea ce priveşte tensiunile dintre israelieni şi palestinieni: el a spus că întâlnirea nu este echivalentă cu o mediere, ci doar o invocare pentru pace. „Noi nu ne rugăm împreună, ne întâlnim ca să ne rugăm”, a precizat Vaticanul, tocmai ca să evite asimilarea întâlnirii cu o 'rugăciune interreligioasă', noţiune care ar fi pus mari probleme pentru toate cele 3 religii.

Papa Francisc i-a găzduit pe cei doi oficiali împreună cu zeci de prelaţi din cele trei religii pe peluza din faţa casei de oaspeţi în care stă la Vatican. În timpul evenimentului a avut loc "invocația pentru pace", un concert şi s-au citit rugăciuni - una dintre ele scrisă de fostul papă Ioan Paul al Doilea. În timpul rugăciunii, Papa Francisc a stat între cei doi președinți: Peres, la dreapta și Abbas, la stânga. Patriarhul Bartolomeu a ocupat un scaun distinct, dar aproape de cei trei. Momentul a început printr-un fragment muzical și cu o scurtă prezentare în engleză, prin care se explică desfășurarea evenimentului, după care rugăciunile au respectat  ordinea cronologică a apariției celor trei religii: ebraismul, creștinismul și islamul. Rugăciunea ebraică a avut numai texte în ebraică, în vreme ce momentul creștin de rugăciune a conținut texte în engleză, italiană și arabă, iar momentul islamic de rugăciune a folosit texte în limba arabă.

"Doua popoare, cel israelian și cel palestinian, încă suferă pentru pace. Lacrimile mamelor pentru copiii lor sunt încă gravate în sufletele noastre. Trebuie să punem capăt crizei, violenței. (...) Fără pace, nu suntem compleți", a declarat Shimon Peres. La rândul său, Mahmoud Abbas a afirmat că se dorește pace "pentru noi și pentru vecinii noștri": "Iți cerem, Doamne, pace în Țara Sfântă, Palestina și Ierusalim". Întâlnirea de duminică a fost una fără precedent, deoarece niciodată Vaticanul nu a mai găzduit o rugăciune comună a doi lideri ale căror popoare se afla în conflict. "Sper ca această întâlnire să fie o călătorie către ce ne unește, pentru a depăși ceea ce ne separă", a afirmat și Papa Francisc. Deşi papa Francisc neagă faptul că şi-ar fi asumat rolul de mediator pentru detensionarea conflictului dintre Israel şi Palestina, suveranul pontif a îndemnat toţi participanţii la întâlnire să se roage pentru pace în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume. "Pacea necesită mai mult curaj decât războiul. Este nevoie de curaj pentru a spune da negocierii şi nu ostilităţii, da respectării acordurilor şi nu provocărilor, da sincerităţii şi nu duplicităţii", a declarat Papa Francisc.

Într-un comunicat de presă al Patriarhiei de Constantinopol se arată că Patriarhul Bartolomeu și-a exprimat convingerea că, dincolo de eforturile politice și diplomatice, singura cale pentru depășirea actualei situații de fapt din cadrul procesului de pace, este rugăciunea și solidaritatea. Rugăciunea de la Vatican are o semnificație care transcende dincolo de rezultatul vizibil, imediat. Mai degrabă ea este menită să sublinieze menirea deosebită a Creștinismului de a fi o voce a păcii în lume, în conformitate cu poruncile divine. Cei patru lideri au săpat apoi pentru a planta un măslin, moment simbolic pentru cei doi președinți, pentru Suveranul Pontif și pentru capul Bisericii Ortodoxe din Constantinopol.

 



Asistență umanitară a Bisericii pentru sinistrații din Serbia - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Asistenţa umanitară mare pe care Biserica Ortodoxă Română a acordat-o la scurt timp după apelul Sfântului Sinod al arhiereilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, a dat primele rezultate. În ziua de marţi, 10 iunie 2014, ajutorul material numeros din partea Mitropoliei Banatului a Bisericii Ortodoxe Române, sub formă de haine şi alimente cumpărate pentru Serbia, au plecat de îndată spre zona Mali Zvornik. A doua zi, 11 iunie 2014, în primele ore ale dimineții, la punctul de trecere a frontierei din Vatin a sosit un nou convoi cu ajutor umanitar din România. Un reprezentant al  unei asociaţii bisericeşti şi un reprezentant al asociaţiei umanitare “Sârbii pentru sârbi”, care ne-au pus la dispoziţie fotografiile, au notat vizita delegaţiei, purtând discuţii cu reprezentanţii Bisericii Române, ai eparhiei sârbe de Timişoara, dar şi cu ziarişti de la televiziunea “TRINITAS” şi radio Reşiţa.

După încheierea procedurilor de trecere a frontierei, convoiul, format din două camioane, două vehicule pentru transport marfă, un vehicul cu remorcă și un autoturism care transporta pasageri, însoţite de poliţia rutieră, sub comanda maiorului sârb Branislav Simonovic, a ajuns la Patriarhia Sârbă. La Patriarhie delegaţii fost întâmpinaţi de diaconul Alexandru Seculici, secretarul cabinetului Sanctităţii Sale Patriarhul Irineu al Serbiei, care le-a urat bun venit, transmiţându-le binecuvântarea Sanctităţii Sale şi arătându-le paraclisul patriarhal. Delegația a fost primită mai apoi de către domnul Milet Radojevic, directorul Departamentului pentru cooperarea cu bisericile și comunitățile religioase de pe lângă Ministerul Justiției din Serbia, care a stat la prânz cu delegaţie, în Palatul Serbiei. După ce au vizitat Catedrala Sfântul Sava, oaspeţii din România au fost însoţiţi de poliţia rutieră spre Paracin, localitatea în care urma să ajungă ajutorul umanitar. 

Subliniem, cu recunoștință, faptul că ajutorul umanitar pe care Biserica Ortodoxă Soră Română l-a trimis nouă a fost cel mai mare ajutor material trimis de către o Biserică soră națiunii sârbe greu încercate. Convoiul a adus 100 de saltele, 80 de paturi, o cantitate mare de alimente, apă și substanțe chimice, totalizând 51 de tone de ajutor prețios.

***

În data de 11 iunie 2014, la Paracin a ajuns delegația Bisericii Ortodoxe Române, formată din preoți, însoțiţi de cameramani, reporteri români de radio și de la televiziunea Patriarhiei Române. Frații din Biserica Ortodoxă Română au aflat despre suferinţa fraţilor lor sârbi din Morava, exprimându-şi dorința ca ajutorul lor care s-a adunat să ajungă anume în această zonă.

Delegația a fost întâmpinată oficial în fața Bisericii Sfânta Treime din Paracin, după care şi-a plecat împreună cu noi inimile la rugăciunea de seară. După Vecernie, oaspeţii au luat cina, în curtea bisericii, alături de comunitatea sârbă. La cină, părintele paroh Bratislav Đorđević, le-a mulţumit oaspeţilor pentru ajutorul acordat. După cină, însoţită de poliţia locală, căreia îi mulţumim pe această cale, delegaţia Bisericii Române a mers prin zonele cele mai afectate ale orașului, convingându-se de consecinţele dezastruoase ale revărsării râului Ţrniţa. După aceasta, membrii delegaţiei române s-au deplasat către depozitul parohiei, pus la dispoziţie de către primărie, unde au fost descărcate două camioane și trei dubiţe de ajutor umanitar, trimise de către poporul român la Paracin. Din interviul acordat de membrii delegației, am aflat că ajutorul material trimis a fost adunat de către Mitropolia Banatului românesc cu sediul în Timișoara, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei cu sediul în Iași, Episcopia Tulcii, Episcopia Severinului, Episcopia Caransebeşului cu și Episcopia sârbă de Timișoara cu sediul în Timișoara. După finalizarea descărcării ajutorului, delegația a părăsit orașul, escortată de poliție. Dorim să mulţumim Patriarhiei Române și poporului român pentru ajutorul acordat. De asemenea, mulțumiri domnului Branislav Jocic, care a însoţit la Paracin această delegație și a fost mijlocitorul transportului acestor ajutoare.

Diaconul bisericii din Paraćin

Dejan Sokolov

Sursa: Pagina de internet a Patriarhiei Sârbe (www.spc.rs)

Traducere: Diac. Eugeniu Rogoti, 17 iunie 2014

 



Știri interne - iunie 2014 (RO)

Senzațional produs de ignoranță liturgică

În legătură cu materialele din presă scrise de unii jurnaliști fără cunoștințe liturgice, în ziua de 17 iunie 2014, referitoare la sfințirea cu „trafaletul îmbibat în apă sfințită” (sic) a noilor studiouri ale posturilor de radio şi televiziune TRINITAS ale Patriarhiei Române, precizăm: În Biserica Ortodoxă Română, la slujbele de sfințire a caselor sau a unor edificii se folosește busuiocul pentru stropirea cu agheasmă (apă sfințită) şi miruitorul pentru ungerea cu untdelemn sfințit a pereților casei. Din raţiuni practice, pentru sfințirea pereților edificiilor mai înalte, miruitorul este unul extensibil, fiind confecţionat dintr-o tijă telescopică de aproximativ 2,5-3 metri lungime, având la partea superioară un burete care se îmbibă în untdelemnul sfințit, pentru a face semnul Sfintei Cruci pe zidul sau peretele clădirii.

Prin urmare, după ce este stropit cu agheasmă, folosind un buchet din ramuri de busuioc, numit sfeștoc, peretele este însemnat cu untdelemn sfinţit. La sfințirea unei biserici înalte se folosește tot miruitorul extensibil, dar îmbibat cu Sfântul şi Marele Mir. Începând cu anul 2010, când a fost sfințit Marele Mir, toți ierarhii ortodocși români folosesc miruitorul extensibil pentru sfințirea bisericilor sau a unor edificii bisericeşti, acesta fiind practic şi ușor de transportat. (Biroul de Presă al Patriarhiei Române)

Patriarhul României la aniversarea a 150 de ani de la înființarea Senatului României

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a participat la 17 iunie 2014, la Palatul Parlamentului la aniversarea a 150 de ani de la înființarea Senatului. Senatul României a fost înfiinţat în anul 1864, primul Preşedinte fiind Mitropolitul Primat Nifon Rusăilă. Între Preşedinţii Senatului României se numără şi Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, iar mai mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost senatori în Camera Superioară a Parlamentului României până la venirea regimului comunist. Mitropoliţi Primaţi, Preşedinţi ai Senatului României. Senatul României a avut la conducerea sa încă de la înfiinţare zeci de preşedinţi. Printre aceştia s-au aflat şi doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au aflat la conducerea Camerei Senatului încă de la începuturile istoriei instituţiei şi anume, Mitropolitul Primat Nifon (care a fost primul Preşedinte al Senatului) şi Mitropolitul Primat Calinic Miclescu. Până la venirea comunismului ierarhi din Sinodul Bisericii Ortodoxe Române erau senatori de drept. (basilica.ro)

Mihai Eminescu pomenit la 125 de ani de la trecerea la Domnul

La 15 iunie s-au împlinit 125 de ani de la moartea poetului naţional Mihai Eminescu (1850-1889). La Catedrala patriarhală şi la mormântul poetului de la cimitirul Bellu au fost săvârşite slujbe de pomenire, informează „Ziarul Lumina”. La fel ca în fiecare an, personalitatea poetului a fost evidenţiată de preoţi, profesori, poeţi, oameni de cultură, care şi-au exprimat dorinţa ca opera acestuia să nu fie uitată, ci să continue să inspire sentimentul de mândrie naţională şi dragoste faţă de România.

Personalitatea lui Mihai Eminescu a îmbrăţişat multiple aspecte ale fiinţei naţionale. Cunoscut îndeosebi ca „poetul nepereche“ sau „Luceafărul poeziei româneşti“, Mihai Eminescu şi-a exprimat în lucrările lui atât latura mistică şi devoţiunea faţă de Biserica Ortodoxă Română, cât şi idealurile sale naţionale, de ridicare a poporului român şi de constituire a României Mari. (Ziarul Lumina)

Dependența de telefoane inteligente și internet, un rău în creștere în rândul tinerilor

Medicii psihiatri trag un semnal de alarmă în legătura cu dependența tinerilor de telefoanele inteligente și internet, militând ca aceasta să fie recunoscută drept o boală psihologică, relatează France Presse. Dependența de internet ar trebui clasificată ca tulburare mintală, apreciază Adrien Wang, psihiatru la centrul medical Gleneagles. Medicul evocă cazul unui tânăr de 18 ani ale cărui simptome erau extreme. Era neras, slab, cu părul lung, nu făcuse duș de mai multe zile. Avea înfățișarea unui om fără adăpost. Adolescentul a venit împreună cu tatăl său la medic pentru că acesta a vrut să-i confiște calculatorul. Și când i-a tăiat accesul la internet acasă, băiatul a rătăcit prin cartier pentru a reuși să se conecteze la rețelele wireless ale vecinilor. În final, a trebuit să fie spitalizat, i s-au administrat antidepresive și face psihoterapie. Simptomele dependenței sunt incapacitatea celor afectați de a se opri din navigare, anxietate atunci când nu au smartphone-ul la ei, pierderea eficienței la locul de muncă sau la școală, nevoia de a verifica tot timpul dacă are telefonul asupra lor. Părinții trebuie să se abțină total de a le da copiilor un smartphone sau o tabletă pentru a-i ține ocupați sau pentru a-i face să tacă, previn specialiștii. (Sursa Agerpres.ro)

Preasfințitul Varsanufie Prahoveanul a fost întronizat Arhiepiscop al Râmnicului

La Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, în Duminica Rusaliilor, in ziua de 8 iunie 2014, Sărbătoarea a debutat cu Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala Arhiepiscopală începând cu orele 09.00 de către un ales sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi sub pronia Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolit al Olteniei. După săvârşirea Sfintei Liturghii a avut loc ceremonia de întronizare a noului Arhiepiscop al Râmnicului în persoana Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie care a fost ales în această demnitate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 22 mai 2014. (Sursa: arhiram.ro)

Parteneriatul civil între persoanele de acelaşi sex, RESPINS

Camera Deputaţilor a respins proiectul de lege iniţiat de Remus Cernea care prevedea posibilitatea încheierii parteneriatului civil între persoanele de acelaşi sex, Cernea îndemnându-i pe parlamentari să recunoască drepturile cetăţenilor şi “să nu le arunce la coş”. Au fost înregistrate 298 voturi pentru respingerea proiectului, 4 împotrivă şi 3 abţineri. Cernea a făcut apel, la începutul dezbaterii, ca un lider de grup parlamentar să ceară amânarea discutării acestui proiect, pe motiv că el a depus o sesizare privind nereguli la întocmirea raportului de către Comisia juridică, însă niciun lider nu a răspuns solicitării lui Cernea. Comisia juridică a respins, cu unanimitate, în 5 martie, proiectul de lege, argumentele fiind religioase şi sociale. Proiectul de lege propus de Cernea definea parteneriatul civil ca fiind “un contract încheiat fără niciun fel de discriminare între două persoane care decid să convieţuiască în baza afecţiunii, respectului şi sprijinului reciproc şi a egalităţii în drepturi”. (sursa: mediafax.ro)

Lansarea volumului “Ştiu un om întru Hristos: Părintele Sofronie, isihastul şi teologul”

La 1 iunie, la Librăria Sophia din București a avut loc lansarea volumului “Ştiu un om întru Hristos: Părintele Sofronie, isihastul şi teologul”, de ÎPS Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului în prezența ierarhului grec. Spicuim din prefață: “Cartea de față este expresia celei mai adânci recunoștințe pe care o aduc lui Dumnezeu și starețului Sofronie. Am scris-o cu un dor nespus, cu o dragoste fără de margini și cu cea mai adâncă străpungere. Titlul cărții, Știu un om întru Hristos, este preluat de la Apostolul Pavel, care, referindu-se la propria-i experiență vorbește despre sine la persoana a III-a. Am ales acest titlu deoarece starețul Sofronie a avut o experiență asemănătoare cu a Sfântului Apostol Pavel și ar fi putut rosti el însuși cuvintele apostolice… A trăit extazul, a fost răpit la al treilea cer și în Rai, trăind multe experiențe ale lumii nezidite. Atunci când mă apropiam de el simțeam că mă aflu înaintea unui mare chip, asemenea Apostolului Pavel, Sfântului Simeon noul Teolog sau Sfântului Grigore Palama.” (sursa: pemptousia.ro)

Avorturi refuzate de medici din Iaşi, din considerente religioase

Maternitatea „Cuza Vodă” din Iaşi şi-a închis porţile pentru avorturi. Secţia rămâne închisă pentru reamenajare până la toamnă, dar există medici în secţie care au anunţat că nu vor să mai facă chiuretaje nici după finalizarea lucrărilor, motivând că ei trebuie „să aducă viaţă, nu să o ia”. Este vorba despre convingerile religioase ale respectivilor medici, opţiuni care îi împiedică să intervină prin astfel de proceduri. „Sunt medici care, la o anumită vârstă, refuză să mai facă avorturi la cerere. (…) Fiecare îşi reconsideră starea în funcţie de opţiunile religioase şi sunt o serie de medici care nu vor mai face astfel de proceduri. Și nici nu ai cum să îi obligi, fiindcă obstetricianul trebuie să aducă viaţă, nu să o ia, ori un avort înseamnă a ucide”, a spus dr. neunatolog Maria Stamatin. (sursa: Digi24.ro)

Marşul pentru Familie: Tatăl, mama şi copiii. E natural

Familia pur şi simplu este. Natural, firesc. Însă, la fel de reale sunt şi atacurile tot mai dese împotriva familiei. Minorităţile, fără a intra în polemici discriminatorii, nu trebuie să stabilească reguli pentru majoritate. În România, familia încă mai beneficiază de respectul şi integritatea fără de care s-ar destrăma, dar, atât timp cât există persoane ce consideră necesară o „modernizare“ a definirii instituţiei familiei, pericolul denaturării este foarte mare. În fiecare an, pe 1 iunie, se sărbătoreşte Ziua Copilului. În acest an, pe 1 iunie, a fost şi Marşul pentru Familie, o manifestaţie ce susţine şi promovează valorile tradiţionale ale familiei, în care copilul are un loc special - acela de moştenitor şi păzitor.

Acest eveniment, organizat de Asociaţia Familia Tradiţională, are ca scop susţinerea ideii de familie sănătoasă, definită prin valorile ei tradiţionale. Societatea românească are nevoie de principii bine stabilite şi fondate pe experienţa înaintaşilor noştri, drept garanţie pentru echilibru şi sănătate socială. „Pentru că ne pasă de familie, cel mai important grup social care influenţează în mod egal dezvoltarea indivizilor şi a societăţii pe care o formează. Şi pentru că familia nu poate avea la bază altceva decât căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Fiecare părinte îşi iubeşte copiii şi încearcă să le ofere «tot». Dar dincolo de mărunțișurile materiale, ce rămâne moştenire şi contează cu adevărat sunt valorile spirituale, principiile. De aceea este nevoie de o reacţie în masă, care să susţină familia tradiţională“, ne-a explicat Elena Crăciun, director executiv al Asociaţiei Familia Tradiţională. (Sursa. www.marsulpentrufamilie.ro)

Patriarhul României a participat la sfinţirea noii Catedrale Ortodoxe din Tirana

În perioada 31 mai – 2 iunie 2014, la invitaţia Preafericitului Părinte Anastasios, Arhiepiscopul Tiranei şi al Întregii Albanii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, însoţit de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, a efectuat o vizită frăţească la Tirana cu prilejul sfinţirii noii Catedrale arhiepiscopale Învierea Domnului. Duminică, 1 iunie 2014, Patriarhul României, împreună cu alţi Întâistătători de Biserici Ortodoxe Surori, a oficiat slujba de sfinţire a noii Catedrale şi Sfânta Liturghie. Ansamblul noii Catedrale Învierea lui Hristos din Tirana este format din catedrală, paraclis, clopotniţă, sediul Sfântului Sinod şi un centru cultural. Construcţia a început în anul 2004 şi a fost finalizată în anul 2011. Luni, 2 iunie 2014, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel s-a întâlnit cu preşedintele Republicii Albania, preşedintele Parlamentului Albaniei, prim-ministrul guvernului albanez şi primarul capitalei Tirana. (Biroul de Presă al Patriarhiei Române)



Știri externe - iunie 2014 (EXT)

GRECIA: Grecii, recunoscuți ca cei mai religioși cetățeni ai UE

Un sondaj paneuropean, realizat de Departamentul de Cercetare Socială din nouăsprezece țări ale Uniunii Europene, i-a recunoscut pe greci ca fiind cei mai religioși din UE. Rezultatele studiului au fost publicate Într-un ghid al Muntelui Athos, cu referire la ziarul "ΕλεύθεροςΤύπος». 75% dintre greci se numesc religioși, iar 46,2% au spus că se roagă în mod regulat. Cifrele corespunzătoare pentru catolici și mai ales pentru țările protestante sunt mult mai mici. În țările catolice, 25,4% se roagă în mod regulat, în timp ce în țările cu cetățeni protestanți, 17,9% din populație se roagă în mod regulat. În Grecia, 26% merg la biserică cel puțin o dată pe săptămână; în țările catolice, 25,6%; și în țările dominate de protestanți, 7,7%.

Cel mai mare procentaj de persoane care participă la slujbele Bisericii, se afla în Irlanda (53,8%) și Polonia (56,7%). Doar 1,7% din greci spun că sunt "nereligioși" și doar 4,1% admit ca nu se roagă si nu merg la biserică. (sursa: lonews.ro)

VATICAN: Papa Francisc incriminează mafia italiană

Papa Francisc și-a încheiat o călătorie de o zi în regiunea sudică italiană Calabria, cu cuvinte puternice împotriva mafiei calabreze, numind-o "adoratoare a diavolului și disprețuitoare a binelui comun". "Cei care, în viața lor, au ales aceasta cale a răului, cum ar fi mafioții, nu se află în comuniune cu Dumnezeu, ci sunt “excomunicați”, a spus el, în aplauzele celor prezenți. Papa a făcut aceste declarații în timpul Messei din orașul mic Sibari.
La Messa (Liturghie catolica) au participat 200.000 de credincioși. În predica sa, Papa a vorbit despre relele care pot apărea, atunci când adorarea lui Dumnezeu este înlocuită de adorarea banilor. (sursa: ziare.com)

CHINA: Biserica Ortodoxă Rusă a deschis un centru de studii la Shanghai

Biserica Ortodoxa Rusă a deschis un centru pentru studierea culturii ortodoxe, în Shanghai. Universitatea de Limbi Străine din Shanghai și Consiliul Patriarhal pentru Cultură au semnat un acord pentru înființarea unui centru pentru studierea culturii ortodoxe în cadrul Universității din Shanghai. Centrul va ajuta la familiarizarea cu cultura tradițională rusă, organizând lucrări științifice, publicând cărți, în special un vocabular biblic chinez-rus și un vocabular cu termeni ortodocși, efectuând programe de schimb între studenți, seminarii și conferințe, prelegeri. (sursa:doxologia.ro)

SERBIA: Exhumarea moaștelor Sf. Iustin Popovici

Mii de credincioși din Serbia și din alte republici ale fostei Iugoslavii, din Grecia, Rusia, Germania, Elveția, Statele Unite ale Americii, Australia și din alte țări, au venit la 14 iunie 2014, la Mănăstirea Celije, situată la o sută de kilometri de Belgrad, pentru a se închina la moaștele Sfântului Iustin (1894-1979), canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2010. Exhumarea moaștelor a avut loc joi, 12 iunie, în timp ce Liturghia solemnă a fost oficiată pe 14 iunie, la sărbătoarea sfântului. Patriarhul sârb Irineu a prezidat Sfânta Liturghie, slujind alături de Episcopul locului, Milutin, de Mitropolitul Atanasie de Limassol (Biserica Ortodoxă a Ciprului), Mitropolitul Nicolae de Mesogea și Lavretic (Biserica Ortodoxă a Ciprului), Arhiepiscopul Marc de Berlin și Germania (Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor) și de alți 15 episcopi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe. Au fost prezenți preoți ortodocși, în număr mare, sosiți din diferite țări și de pe Muntele Athos. La sfârșitul slujbei, sfintele moaște au fost însoțite de la locul de slujire, până in noua biserica cu hramul Sfântul Sava, și apoi din nou în biserica veche, unde se odihnesc în prezent. (sursa:doxologia.ro)

DANEMARCA: Cultele, obligate prin lege să oficieze „căsătorii” homosexuale

Danemarca a adoptat, recent, legislație care obligă toate bisericile să ofere servicii de „cununie religioasă” cuplurilor de același sex. Sub incidența legii cad nu doar cultul Luteran, care este biserică de stat în Danemarca, ci toate bisericile. Știrea mai conține un detaliu interesant: ministrul de resort din guvernul danez, cel care a supervizat proiectul de lege și l-a susținut împotriva opoziției creștinilor este ateu. Danemarca este prima țară din lume care a legiferat o formă de „parteneriat civil” între persoane de același sex, în 1989. Astăzi, ea continuă să fie în avangarda ideologiei homofile, expunând celor care au ochi de văzut și minte de înțeles întregul plan: distrugerea celor doi stâlpi ai civilizației, Familia și Biserica. Naivii care mai cred că această luptă este despre „drepturile homosexualilor” mai au, oare, nevoie și de alte argumente? (Sursa: culturavietii.ro)

MUNTELE ATHOS: Părintele Gheorghe Kapsanis a trecut la Domnul

Cunoscut drept una dintre cele mai însemnate personalități ale monahismului athonit contemporan, Gheronda Gheorghe a slujit obștea mănăstirii Grigoriu vreme de peste 40 de ani. În dimineaţa zile 8 iunie 2014, în Duminica Rusaliilor, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, fost stareţ al Mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos, a trecut la Domnul. Duminică după-amiază, de la ora 17, Mitropolitul Varnavas de Neapolis a săvârşită slujba de înmormântare la Metocul Mănăstirii Grigoriu din Stravoupolis – Tesalonic. Înainte de a intra în monahism, părintele Gheorghe a fost cadru didactic la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena. Ca monah, Gheronda Gheorghe a început cu o comunitate monastică prin împrejurimile Atenei. Văzând dificultăţile vieţii monastice în lume şi s-a decis să încerce să vină la Muntele Athos, instalându-se la Mănăstirea Grigoriu. Ca stareţ al mănăstirii Grigoriu a binecuvântat trimiterea de monahi misionari în toată lumea, în ţări precum Taiwan, Ruanda și Burundi. A scris cărţi de spiritualitate şi teologie.

Dumnezeu să-l odihnească!

MUNTELE ATHOS: americanii returnează un manuscris vechi bizantin

J. Paul Getty Museum din Los Angeles a anunțat că va returna un manuscris vechi din secolul al 12-lea al Noului Testament, cu miniaturi de neprețuit reprezentând scene din povestirile evanghelice, Mănăstirii Dionisiu din Muntele Athos, conform Romfea. Muzeul a achiziționat acest manuscris – o capodoperă a artei bizantine – în anul 1983, ca parte dintr-o colecție mai mare. Cu toate acestea, după cum a informat muzeul, studii recente efectuate de Ministerul Grec al Culturii și Sportului, împreună cu Muzeul Getty, au indicat faptul că manuscrisul ar fi fost sustras din mănăstire în mod ilegal. Această presupunere a fost confirmată de o descoperire recentă din evidențele mănăstirii, din 1960, care spune că manuscrisul "dispăruse", într-adevăr, din mănăstire. Nici atunci, în 1960, nici mai târziu, nu s-au mai primit informații despre dispariția acestuia. Nimeni nu a informat autoritățile de această pierdere, iar manuscrisul nu este listat în nicio bază de date cu opere de artă furate.

ONU: avortul continuă să fie promovat ca “drept”

De curând a fost lansată cea mai nouă versiune a documentului de lucru pentru Obiectivele Dezvoltării Durabile. Aceasta include termenul controversat de "drepturi de reproducere", care legalizează avortul. Statele membre și agențiile non-guvernamentale au cerut ca termenul să fie omis. Din păcate, statele membre pro-viață și pro-familie au capitulat, recent, pe tema "drepturilor de reproducere" și a avortului, în favoarea interzicerii problemelor "LGBT" la nivelul Organizației Națiunilor Unite. Negocierile ONU vizează obiectivele viitoare ale dezvoltării internaționale, care vor fi în vigoare in perioada 2015-2030. Conform unui raport al publicației catolice Zenit, grupurile pro-life nu ar fi singurele înscrise în lupta pentru eliminarea termenilor legați de avort din documentele ONU. (sursa:lonews.ro)

MUNTELE ATHOS: Părintele Ieromonah Moise Aghioritul a trecut la Domnul

La 5 iunie 2014, s-a mutat la Domnul o figura importanta a monahismului athonit contemporan, Ieromonahul Moise, care a onorat monahismul ortodox, conform agenției grecești Amen. Trupul neînsuflețit al călugărului a fost  depus la Capela Episcopiei de Kastoria. Călugărul Moise s-a născut în Atena, în anul 1952. El a viețuit pe Muntele Athos, de aproximativ 35 de ani. A fost hagiograf, poet si a publicat 52 de cărți, scriind mai mult de 1000 de articole. Lucrările sale au fost traduse și în alte limbi. A ținut mai multe prelegeri în diferite eparhii, universități și ONG-uri din Grecia și din străinătate. A participat, ca vorbitor, la 80 de conferințe. El a slujit ca prim-secretar al Comunității Sfântului Munte Athos. (sursa:razbointrucuvant.ro)

RUSIA: Flash-mob pentru familia tradițională

Credincioșii ortodocși din Rusia au întreprins o acțiune pe scară largă, în Moscova, cu ocazia Zilei Internaționale de protejare a copiilor. Reprezentanții asociației ortodoxe de tineret "Georgiyevtsy!" au organizat un flashmob-dansat, îndreptat împotriva propagandei homosexuale.  Ideea principală a flashmob-ului a fost aceea de a lansa o chemare la relațiile frumoase și sănătoase dintre bărbat și femeie și la familia tradițională. (sursa: ortodoxia.md)

COREEA DE SUD: Comisie de colaborare între Bisericile creștine

Biserica Catolică și alte 10 confesiuni creștine din Coreea de Sud au creat o nouă organizație care adună laolaltă "rădăcinile comune" ale credinței creștine, contribuind la evanghelizarea socială a națiunii, pentru a face față, împreună, provocărilor misiunii. Conferința Episcopilor Catolici din Coreea a explicat că scopul acestei noi Comisii, este acela de a menține legături, în vederea studierii, lucrării și rugăciunii. Episcopii au declarat că dialogul reciproc "va juca un rol principal în relație, ajutându-i pe creștini să împărtășească rădăcinile comune ale credinței lor și să facă față sarcinilor impuse de misiunea creștină", amintește un raport AsiaNews.

ISRAEL: Sigiliu mănăstiresc din era cruciată, descoperit în Ierusalim

Conform Jerusalem Post, Autoritatea de Antichități Israeliana a anunțat că a descoperit un sigiliu rar, vechi de 800 de ani, din plumb, aparținând Mănăstirii Sfântul Sava din Ierusalim. Sigiliul prezintă bustul unui bărbat cu barbă, cu veșmânt, ținând în mâna dreaptă o cruce și în cea stângă Sfânta Evanghelie. Acesta este înconjurat de o inscripție în limba greacă: "Sfântul Sava". Pe partea din spate a sigiliului se află o inscripție grecească mai mare: "Acesta este sigiliul Lavrei Sfântul Sava". Sfântul Sava, sau conform numelui sau siriac, "Mar Saba", a fost unul dintre cei mai importanți și influenți lideri ai mișcării monahale creștine în curs de dezvoltare în deșertul Iudeii, în timpul perioadei bizantine. Sfântul Sava a înființat mai multe mănăstiri, dar realizarea lui suprema a fost construirea Mănăstirii Sfântul Sava, denumită în continuare "Marea Lavra", în perioada bizantină. Mănăstirea, situata pe o stâncă cu vedere spre Nahal Kidron, a fost casă a câteva sute de călugări. Aceasta este singura mănăstire din deșertul Iudeii, locuită continuu de la înființare, și chiar și astăzi există circa 10 călugări greci care locuiesc în mănăstire, aparținând Bisericii Grec-Ortodoxe", a declarat Autoritatea de Antichități.

SIRIA: Primul Sinod General al Bisericii Ortodoxe Siriace

Pe 30 mai 2014, a avut loc primul Sinod General al Bisericii Siriace Ortodoxe, prezidat de noul Patriarh Ignatie Afraim al II-lea, la Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul din Saidnaya, Siria. Conform serviciului de presă ecumenic al Bisericilor Ortodoxe Orientale CPO, la întrunire a fost prezent și Preafericitul Catolicos Aboon Mor Baselious Thomas I, din Biserica Ortodoxă Siriacă a Antiohiei. (sursa:lonews.ro)

BRAZILIA: Biserica Catolică în favoarea uniunii civile între persoane de acelaşi sex?

Biserica Catolică din Brazilia s-a declarat recent în favoarea uniunii civile între persoane de acelaşi sex, aflate deja în vigoare în această ţară, în contextul în care era împotriva acesteia în urmă cu un an. “Este necesar să se poarte un dialog asupra drepturilor vieţii în comun a persoanelor de acelaşi sex care decid să trăiască împreună. Ele au nevoie de o susţinere legală din partea societăţii”, a declarat secretarul general al Conferinţei Naţionale a Episcopilor din Brazilia Leonardo Steiner, într-un interviu publicat pe site-ul cotidianului O Globo. În urmă cu un an, Biserica s-a opus unei hotărâri a justiţiei din Brazilia, cea mai mare ţară catolică din lume, care obliga toţi ofiţerii stării civile să înregistreze uniunile persoanelor de acelaşi sex, în aşteptarea unei legi în Parlament. Potrivit clericului, Biserica se află într-o schimbare constantă. “Ea nu mai este aceeaşi de-a lungul timpului (…) Biserica caută în continuare să citească semnele timpului, pentru a vedea ce trebuie să schimbe sau nu. Adevărul credinţei nu se schimbă”, a subliniat el. Monseniorul Steiner a declarat că partea Bisericii care se opune acestei măsuri judiciare se bazează pe faptul că legea nu a fost votată încă. Proiectul se află în aşteptare în Parlament. În pofida acestor măsuri de integrare, peste 300 de homosexuali, transsexuali şi travestiţi sunt asasinaţi anual în Brazilia, potrivit ONG-ului Grupo gay da Bahia. (sursa:mediafax.ro)

UCRAINA: Mitropolitul Onufrie de Cernăuţi, împotriva integrării Ucrainei în Europa

Mitropolitul Onufrie, Locţiitor al Tronului Mitropolitan de Kiev, consideră că situaţia morală actuală a Europei de azi nu pregăteşte nimic bun pentru Ucraina. “Europa ne arată deja un exemplu concret de viaţă fără Hristos. Acolo nu se mai acordă atenţie poruncilor Domnului, interdicţiilor Lui. Din contra, se dă tot mai mult o permisivitate în toate lucrurile, după care viaţa este sfinţită nu după legile divine, ci prin dorinţa oamenilor. Este o cale incorectă. Din nefericire, dorinţele oamenilor nu sunt sfinte”, a declarat Mitropolitul într-un interviu acordat Agenţiei Interfax-Religion. Vorbind de Occident, ierarhul a evocat problematica legalizării unirilor homosexuale, eutanasia, atitudinea tolerantă asupra avortului. “Aceste legi pe care le propune lumea nouă, europeană, sunt inacceptabile pentru noi. Noi nu putem să colaborăm cu această lume şi să ne unim cu ea. Noi trebuie să fim în unire cu oamenii care păstrează legea divină. Problema e că, dacă nu mai sunt oameni pe pământ care să trăiască după Dumnezeu, viaţa oamenilor va fi condamnată, umanitatea va merge către autodistrugere.”

 



Ședință a Comisiei pentru Statut și regulamente a Sfântului Sinod - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sub preşedinţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, s-a desfăşurat la 25 iunie 2014, la Reşedinţa Patriarhală, şedinţa de lucru a Comisiei pentru Statut şi regulamente a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În deschiderea şedinţei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a afirmat că instanţele disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române au ca scop îndreptarea celor care greşesc, nu răzbunarea sau pedepsirea: „Acest regulament al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române are o tradiţie foarte veche în Biserica noastră. Prima dată el a fost elaborat în anul 1926. A fost aprobat de către Sfântul Sinod şi apoi confirmat prin decret regal. A fost schimbat în 1948-1949 odată cu venirea la putere a regimului comunist, iar după schimbările din 1989 când s-a redactat un nou statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române s-a constatat că este necesar şi amendarea regulamentului pentru instanţele disciplinare şi de judecată din Biserica Ortodoxă Română. Au fost consultate şi regulamente ale altor Biserici surori şi s-a constatat totuşi că cea mai bogată şi precisă tradiţie în acest sens este cea a Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, noi trebuie să lucrăm cu multă conştiinciozitate, cu multă responsabilitate, deoarece nota călăuzitoare a întregului proces de îmbunătăţire a regulamentului instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române trebuie să fie îndreptarea celor care greşesc, nu răzbunarea sau pedepsirea”.

În continuare, Preafericirea Sa a vorbit despre necesitatea păstrării tradiţiei şi definirea în acelaşi timp a atribuţiilor instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române: „Pe de o parte este nevoie să păstrăm tradiţia noastră specifică, adică canonică bisericească, dar s-a avut în vedere şi terminologia juridică din timpul nostru. Deci, avem de a face cu unele adaptări la contextul de astăzi fără însă a ştirbi ceva din tradiţia bisericească. În mod special aici este vorba despre consistorii. În Biserica Ortodoxă Română consistoriile de judecată sunt la mai multe niveluri decât în alte Biserici Ortodoxe Surori unde nu există de exemplu consistoriul protopopesc. Noi am ţinut cont de evoluţia istorică, de faptul că aceste consistorii sunt o creaţie mai recentă. Ele sunt instanţe auxiliare episcopului şi ajutătoare şi pentru sinodul episcopilor. Deci, avem de a face cu păstrarea tradiţiei şi în acelaşi timp cu o lucrare mai precisă de definire a atribuţiilor acestor instanţe de judecată. Este necesară întărirea disciplinei clerului astăzi şi în acelaşi timp este necesară şi o interpretare a canoanelor ca mijloace de îndreptare, recuperare şi întărire a conştiinţei ecleziale, de întărire a conştiinţei misionare, pastorale şi social-filantropice. Toate acestea mai ales în contextul în care avem o diasporă foarte mare, ţinem cont şi de ceea ce este comun şi de ceea ce este specific fiecărei zone în care Biserica Ortodoxă Română desfăşoară ca activitate pastoral-misionară”. (basilica.ro)

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul

De ce s-a arătat Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc?

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul, în acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Apariția Duhului Sfânt, ca o suflare de vânt

Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor. Iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în acea casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: „Şi din cer. fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapte 2, 2).

Apariţia Duhului Sfânt, ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îiînalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

De ce pogorârea Duhului Sfânt are loc duminica?

Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul. (Sursa: Arhim. Hieroteos Vlachos, Predici la marile sărbători, Ed. Egumenița, Galați, 2004, p. 281)

Limbile de la turnul Babel și limbile de foc

Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Duhul Sfânt de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.

Acum din contra, s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor. Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pământ bun şi roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, deşi este bună şi proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Şi precum adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricina mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte şi privi nici nobleţea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu focul Duhului, şi l-a făcut propriu de a primi sămânţa cea cerească. (sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 56)

Duhul Sfânt șterge frica din firea omenească

Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască. Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia. Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe! (Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 100)

Acestea le face Sfântul Duh – o minune a Sf. Porfirie Kavsokalivitul

Odată am însoțit-o la Sfântul Stareț pe o doctoriță nemțoaică, care, în urma povestirilor mele despre sfințenia Părințelului nostru, dorea foarte tare să îl viziteze.  Nemțoaica nu cunoștea limba greacă. Însă, în câteva minute începe un dialog între ei pe care, inițial, l-am socotit normal. Cu trecerea timpului însă, am observat că se înțelegeau foarte bine unul cu altul fără să aibă nevoie de traducere. Discutau chiar și pe teme medicale.

Doctorița nemțoaică,bucuroasă, a pleca din chilia lui. Atunci eu, mirată, l-am întrebat: “Părinte, știți germană? Haide, fiica mea, mi-a zis zâmbind, de unde să știu eu germană. N-ai auzit, eu îi vorbeam în  grecește, iar ea îmi vorbea în germană. Și amândoi înțelegeam în limba noastră! Nu întreba. Acestea le face Sfântul Duh!”

Am auzit că și în alte situații se întâmplase această minune prin darul tâlcuirii limbilor, cu o franțuzoaică, cu un irlandez, cu un sârb și cu un român. (Sursa: Stareța Ecaterina Monahia – Cuviosul Porfirie, Inima Iubitoare, Ed. Pantelimon 2012)

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Putem avea duhovnic și în parohie și la mănăstire? - Cristina Roman

Ce spune Biserica

Biserica recomandă credincioșilor ortodocși să aibă un singur duhovnic, un părinte care să ajungă să îl cunoască pe penitent pe o perioadă lungă de timp, încât să îi poată urmări evoluția duhovnicească, fără a mai reveni asupra unor păcate deja mărturisite. Schimbarea duhovnicului este îngăduită de Biserică în câteva situații întemeiate, precum: schimbarea domiciliului; mutarea părintelui duhovnic în altă parohie; trecerea la Domnul a părintelui duhovnic; alegerea unui duhovnic comun de către tinerii căsătoriți etc.

Totuși, nu este interzis de către Biserică a avea doi duhovnici. De regulă, creștinii aleg să aibă un duhovnic cu bun renume într-o mănăstire, iar pentru spovedaniile curente, să meargă la părintele din parohie. Cea mai serioasă problemă care poate interveni în acest caz ține de canonul primit la spovedanie. Este îndeobște cunoscut că duhovnicii de mănăstire aplică mai cu sârg canoanele cele mai aspre, oprind adeseori de la Sfânta Împărtășanie o perioadă lungă de timp pentru anumite păcate grele. Părându-li-se că au prea mult de așteptat, unii creștini dornici totuși să se împărtășească, merg mărturisind același lucru și părintelui din parohie, care este posibil să îl dezlege, ori să îl canonisească pe o perioadă mai scurtă de timp dacă nu i se aduce la cunoștință canonul primit la mănăstire. “După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea de la împărtăşire, atâția ani cât va hotărî el. Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblânzeşti mare urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sofia, Bucureşti, 2000 p. 16). Deci, este obligatoriu să aducem la cunoștința duhovnicului, care a fost ultima noastră spovedanie și ce canon am primit, pentru a nu lua în deșert Taina Sfintei Spovedanii și a o relativiza în funcție de interesul nostru.

Preot duhovnic de parohie sau de mănăstire?

Danion Vasile scria în cartea sa, Noi sfinți preoți de mir - Cum să alegem duhovnicul: “Fiecare bolnav are rănile lui. Pentru unele boli, unii doctori sunt mai buni decât alţii. Sunt unii cărora le este mai de folos să se spovedească la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Câtă vreme au de luptat cu căderi foarte mari, spovedania deasă le este de mare folos. În acelaşi timp s-ar putea ca de mai mare folos să le fie întâlnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multă experienţă în arta spovedaniei. Dar spovedania nu ţine numai de artă, cel mai important este ca duhovnicul să fie luminat de Dumnezeu. Una dintre soluţiile pe care le întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre este următoarea: creştinii îşi găsesc un duhovnic de mir cu care se pot întâlni des. În acelaşi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai bătrâni (nu atât la trup, cât mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ar trebui să îi împiedice să ţină seama de poveţele bătrânilor ieromonahi, iar ieromonahii îi vor ajuta să sporească în toate cele bune pe care le recomandă duhovnicii de mir.

Comparaţia clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna şi cei căsătoriţi, care strălucesc precum stelele, a fost înţeleasă în mod greşit ca o afirmare a faptului că preoţii de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă. „Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu...". Această cugetare trădează o concepţie eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispreţuiau nunta şi se scârbeau de unirea trupească dintre soţi. Taina hirotoniei este aceeaşi: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârşi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toţi preoţii, câtă vreme nu primesc învăţături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămaţi de vreo erezie, sunt căzuţi din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.

Dacă există o anumită diferenţiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiţi şi cei mai puţin iscusiţi. Chiar dacă şi unii şi alţii au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au şi priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află. Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios. Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alţii la un preot de mir. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creştini nici măcar nu îşi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunţe la păcate. Ei înţeleg în mod greşit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, şi ajung să considere viaţa creştină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu nişte porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conştiinţă.

În acelaşi timp există alţii care, din snobism sau din dorinţa de a ieşi în evidenţă, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorinţa de a primi o povăţuire mai înţeleaptă. Aceştia vor să iasă în evidenţă cu orice preţ. Sfinţii Părinţi au observat că, în viaţa monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioşeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiţi cei care îi dispreţuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, şi care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinţei lor stă mândria. Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire şi cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoţii de mir şi neavând grijile familiei, le este mai uşor să meargă pe calea arătată de Sfinţii Părinţi. Dar credinţa creştină nu se rezumă la rugăciune. Şi familia este o cale de mântuire, şi crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoţi de mir care, crescându-şi copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinşi de rutina slujbelor şi pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală şi de împietrire a inimii. Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiţi?", ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine. ”

Este posibil să avem doi duhovnici?

Un părinte iubit și citit de tineretul ortodox al zilelor noastre, adeseori prezent și în România la diverse conferințe, Părintele ieromonah Savatie Baștovoi, a fost întrebat recent același lucru: este posibil să avem doi duhovnici? Iată răspunsul său: “ - Da, sigur că da. De ce nu? Biserica nu a oprit niciodată acest lucru. Este o practică normală şi chiar necesară. Pen­tru că doar călugării au întotdeauna la îndemână duhovnicul la mănăstire, dar mirenii este bine să îl aibă în locul de un de sunt. Dar, dacă mireanul s-a con­vertit în timpul unei călătorii la Moscova, să zic, pentru că acolo a venit ha­rul lui Dumnezeu peste el şi s-a spovedit prima oară, iar el este din Zalău, ce va face? Va pleca de fiecare dată la spove­danie la Moscova? Nu. Dar va putea el oare să uite pe cel la care s-a spovedit pentru prima oară şi care i-a descoperit Evanghelia lui Hristos? Niciodată! Va ţine legătura cu el, dar va avea şi aici un părinte la care se va spovedi. Şi, când va avea vreme şi posibilitate, va mai merge la duhovnicul său de acolo. Eu nu cunosc niciun duhovnic care să nu dea această binecuvântare (n.n. de a avea doi duhovnici) dintre bătrâni, dintre bătrânii din România, de aici, pe care îi ştiu. De ce ştiu? Pentru că la mine veneau tineri din România care aveau duhovnici vestiţi de aici şi, pentru că stă­teau câteva zile, voiau să se împărtăşească, trebuiau să se spovedească şi eu le spuneam să îşi ia blagoslovenia duhovnicului. Şi toţi primeau această binecuvân­tare. Din cauza asta spun că este o practică normală, firească, veche, de la începuturi în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. (Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009)

Duhovnicii de altădată

Din păcate, astăzi suntem grăbiți și uităm de rugăciune. Căutăm pe orbecăite și ne mulțumim cu cine ne iese în cale. Alteori ne lăsăm influențați de părerea că nu e bine să căutăm duhovnici la mănăstire fiindcă îi putem tulbura cu păcatele noastre, ori că ei, călugări fiind, nu pot înțelege greutățile din căsnicie și viața din lume. Se recomandă ca cercetarea marilor duhovnici de mănăstiri să se facă întotdeauna cu discernământ, pentru a cere răspuns la situații grele de viață cu care ne confruntăm, și nu neapărat prin Taina Spovedaniei, ci și în cadrul unei discuții duhovnicești. Se impune precizarea însă, că o discuție, oricât de profundă și călăuzitoare ar fi, nu aduce și dezlegarea de păcate. Iertarea și dezlegarea se pot da de către duhovnic numai în cadrul tainei Sfintei Spovedanii.  Astfel de duhovnici au fost și mai sunt încă în țara noastră, de-ar fi să enumerăm numai pe Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, pe Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, Părintele Ioachim de la Frăsinei, Părintele Proclu Nicău din Rarău și alții. În Grecia zilelor noastre au trăit duhovnici care deja intră în calendarul ortodox, mari sfătuitori, rugători și făcători de minuni precum Porfirie Bairaktaris, Paisie Aghioritul, Iacob Tsalikis de la Mrea. Sf. Cuv. David din Evvia, Dimitrie Gagastahis din Platanos.

„Părinte Justin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos indicau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea...

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie.” (De vorba cu părintele Iustin, Revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" Petru Vodă)

Atenție când alegem duhovnicul: aparențele înșeală!

Deși credincioșii apelează la preotul din parohia de care aparțin pentru slujbele de botez, cununie, înmormântare, și alte rugăciuni pe care le poate face acesta, totuși pentru Taina Spovedaniei, ei sunt liberi să-și aleagă duhovnic de la alta parohie, sau de la mănăstire. Problema este însă, atât faptul ca ne lipsește experiența necesară pentru a face o alegere, cât și faptul că aparențele înșeală… Cei care caută în vremurile noastre duhovnici ca în “Viețile Sfinților”, arată prin aceasta că ei înșiși nu au pus în practică ceea ce scrie în “Viețile Sfinților”, și nu au ajuns la o anumită trăire duhovnicească, necesară pentru a-și da seama de diferența și contextul de pe vremea sfinților și ceea ce trăim noi acum… Mulți cad în capcana dorinței de a avea ca duhovnic o persoana importantă, și nu iau aminte la cuvintele înțeleptului: “Mulți oameni mari și slăviți sunt, dar tainele se descoperă celor smeriți” (cf. Înțelepciunea lui Isus Sirah 3, 19). Multe dintre aceste persoane cad în mândria că au un duhovnic renumit, pe când adevărul este că datorita faptului că duhovnicul respectiv, fiind renumit, este foarte ocupat, relația dintre ucenic și duhovnic este una foarte superficială, ajungându-se ca așa zisul ucenic să se povățuiască singur. Acest fapt este un păcat cu atât mai mare, cu cât sunt multe mănăstiri, care au mulți preoți și duhovnici destul de puțin solicitați. Oamenii nu se gândesc cât de mult ajută programul de slujbe, pe care îl are mănăstirea zilnic, și faptul că preotul respectiv slujește acolo este un lucru deosebit, și fiind condiții ca să fie pomeniți cât mai des la rugăciune de preotul respectiv este ceva de un real folos în lucrarea duhovniceasca, pe care o avem de făcut. (Din: Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox in zilele de astăzi, Editura Egumenita, 2012)

Căutarea şi alegerea părintelui duhovnic – sfaturi de la sfinți

La alegerea duhovnicului trebuie să ţineţi seama de măsura iubirii pe care o arată acesta faţă de fiii săi duhovniceşti. Cu cât un părinte duhovnicesc are milă mai mare şi îi iubeşte mai mult pe oameni, cu cât se implică mai mult în problemele şi frământările lor, cu cât se simte mai responsabil şi nu rămâne indiferent faţă de mântuirea fiilor săi şi face tot ce îi stă în putinţă pentru a-i ajuta, cu atât este cel mai bun şi potrivit îndrumător pe care va trebui să ni-l alegem. În îndrumarea duhovnicească, câteodată, părintele duhovnic este nevoit să-şi mustre şi să-şi certe ucenicii, mai ales pe cei începători, şi face aceasta tocmai pentru că îi iubeşte şi nu doreşte să treacă sub tăcere lipsurile şi greşelile lor.

Unul dintre Părinţii Filocaliei, Sfântul Cuvios Ioan Proorocul, fiind întrebat odată până unde trebuie să meargă dragostea unui frate faţă de alt frate, a răspuns: „Alta este dragostea părinţilor faţă de copii şi alta dragostea fraţilor faţă de fraţi. Măsura iubirii părinţilor duhovniceşti faţă de fiii lor nu are ceva vătămător, nici ceva trupesc în ea, căci sunt legaţi prin acelaşi cuget duhovnicesc. Şi, fie în cuvinte, fie în fapte, ei se silesc întotdeauna să folosească pe cei mai tineri în toate. Şi astfel, iubindu-i, nu trec sub tăcere greşelile lor, ci adeseori îi mustră şi îi ceartă pe fiii lor. Căci lor li s-a spus: «Mustră, ceartă, îndeamnă» (II Timotei 4, 2). Aceasta o face cu tine şi avva al tău, şi tu nu te sminteşti în cele ce te mustră, te ceartă şi te îndeamnă. Şi în faptul că din iubire nu trece cu vederea greşelile tale se arată că dragostea lui faţă de tine este duhovnicească".

Părintele Teofil Părăian despre importanța duhovnicului și a avea mai mulți duhovnici

Părinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumător în viaţă?

“E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o conştiinţă străină de conştiinţa noastră şi cu o conştiinţă superioară conştiinţei noastre. Avem nevoie de un  om străvăzător, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, părtinitori fiind, nu le putem sesiza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru  noi înseamnă şi o uşurare sufletească. Avem nevoie de un om care să ştie mai bine  decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viaţa noastră cele rele şi să ne întărim în cele bune.”

Este suficient să te spovedeşti doar la un singur duhovnic? Ce părere aveţi despre faptul de a avea mai mulţi duhovnici, de a căuta un duhovnic care ţi se pare cel mai bun?

“E foarte greu de ştiut! Eu, personal, cred că nu trebuie neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic, după ce te-a pus un duhovnic pe cale bună. Vin atâţia oameni la spovedit, care nu ştiu ce să spună, în sensul că nu-i interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt şi oameni care trăiesc o viaţă superioară şi n-au ce spune, la drept vorbind! Pentru că lucrurile nu-s chiar aşa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul păcătuim!”. Nu-i adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Şi atunci, dacă totuşi faci nişte lucruri negative, să zicem, nu toate – s păcate! Păcate sunt acelea când, de exemplu, ştii că nu trebuie să furi şi furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greşeală, e altceva; de exemplu, dacă nu ştii că-n 29 august este zi de post şi mănânci de dulce. Dacă-ţi atrage cineva atenţia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post”, altă dată eşti atent şi posteşti. Asta-i greşeală, nu păcat, pentru că n-ai urmărit tu să faci un rău.

Mai sunt unele insuficienţe, unele neputinţe, întrelăsări, oamenii n-au ce spune, la drept vorbind, după ce sau pus o dată pe cale bună. Şi atunci, dacă vrea să primească dezlegare şi să se-mpărtăşească, se poate spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să n-ajungă la unul mai aspru decât cel care îi e duhovnicul propriu-zis. Şi, în cazul acesta, nu e neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic. Eu aşa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumaţi de mine şi care sau pus odată pe rânduială bună, le-am spus: „Poţi să te spovedeşti la orice duhovnic; de câte ori doreşti, te spovedeşti. Nu trebuie să vii până la mine la Sâmbăta să te spovedesc eu, după ce te-am pus pe cale bună”. Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare – pentru cei care îl ascultă, poate să fie mic – pentru cei care nu-l ascultă, şi de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare. Să ştiţi că duhovnicii îs ca doctorii. Fiecare are o altă opinie până la urmă. Un duhovnic trebuie să aibă inimă. Dacă n-are inimă, nu-i duhovnic. Şi să-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însuşi, sau cum şi-ar trata proprii lui copii, dacă are copii.

Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate şi inimă de prieten. Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea Părintelui Arsenie şi cu inima Părintelui Serafim. Aţi susţinut ideea că ar mai trebui duhovnici buni în ţara noastră dar şi credincioşi buni… Credinciosul trebuie să se lase modelat, să fie şi el maleabil, să asculte! Pentru că nu numai duhovnicul contează, ci şi cel care-l caută. Vin să-ţi ceară dezlegare de păcate şi pe urmă merg şi fac altele. Când eşti hotărât pentru Dumnezeu, îi dă Dumnezeu duhovnicului cuvânt pe măsura râvnei tale. Dar dacă tu nu eşti cum trebuie poţi să te duci şi la Sfântul Petru, că tot nu ai nici un folos!” (Extras din „Veniţi de luaţi bucurie” – Pr. Teofil Părăian)

Înainte de a căuta duhovnic trebuie să îi înțelegem menirea

Pr Arsenie Boca: „Cine nu înțelege că duhovnicul este cel pe care Iisus Hristos l-a lăsat să ierte păcatele oamenilor, în fața căruia omul să-și ple­ce capul și mândria, acela e un om pierdut, căci Iisus Hristos a zis Apostolilor: «Iată, vă dau vouă putere de a lega și dezlega păcatele oamenilor». Deci Hristos nu a dat aceasta putere la toata lumea ci numai Apostolilor și apoi ei au sfințit episcopi și preoți prin punerea mâinilor pe capul lor. Așa că orice mijlocire de împăcare a omului cu Dumnezeu se face prin preot”. „Adevăr vă grăiesc: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18, 18).

Spunea tot părintele Arsenie că duhovnicul e bine să-l mângâie pe credincios, să-l îmbărbăteze, să-i arate calea cea bună, să nu îngrămădeas­că piedici prin multe canoane, care fac sufletul și mai chinuit: „Nu sunt bune nici multe și repetate spovedanii generale, că acestea înfig în suflet o adevărată pătimire, ca și când cele mărturisite nu sunt iertate. Mă doare sufletul când văd răutate și încăpățânare în om. Când îi văd că vin cu probleme de trup, că au certuri în fa­milie, că au judecăți sau multe de felul acesta și nu vin pentru mântuirea sufletului, pentru îmbunătățire sufletească, pentru credința, pentru dragostea de Dumnezeu, că acestea sunt cele care le dau putere. Toată puterea și mândria lumii nu sunt decât strâmtorare și robie. Credincioșilor dornici de mântuire le zicea: „Eu nu vă dau canoane cu rugăciuni multe, cu metanii multe sau post greu. Eu cer omului să se îndrepte, să nu mai facă păcate. Acesta e canonul: să te lași pentru totdeauna de păcate”.

Păcatul judecării, la baza oscilării între duhovnici

Odată ce ne-am ales povăţuitorul duhovnicesc, se cade să avem încredere neclintită în Dumnezeu că ne va ajuta prin duhovnicul nostru, pe care suntem datori a-l asculta şi a-i urma sfaturile cu toată credinţa şi dragostea. Diavolul nu va înceta niciodată să ne arate multe din lipsurile şi nedesăvârşirile părintelui, să ne facă să-l judecăm de multe ori, să credem că ne iubeşte şi se jertfeşte mai puţin pentru mântuirea noastră decât pentru a altor ucenici pe care îi are, urmărind prin toate aceste gânduri pe care ni le aduce să ne pierdem încrederea în duhovnic, să mergem la el atunci când suntem tulburaţi şi avem ispite ca la un simplu om, şi nu ca la cel care Îl reprezintă pe Hristos. Într-un cuvânt, diavolul va căuta ca, în cele din urmă, să ne despartă de duhovnic şi, totodată, şi de Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov sfătuieşte pe cei care sunt învăluiţi de gânduri de judecată faţă de duhovnicul lor şi spune că, dacă el (ucenicul) a văzut că are folos de la el (de la duhovnic), să se ţină cu toată puterea de dânsul, neascultând sau cedând tulburărilor aduse de draci pentru a-l desparte de părintele său. Fiii duhovniceşti vor putea scăpa din această cursă cumplită numai prin mărturisirea deasă a gândurilor, după cuvântul unui alt părinte: „Du-te la duhovnicul tău; deschide-i bine inima ta, fă-l să-ţi vadă bine toate cutele sufletului tău, primeşte-i toate sfaturile pe care ţi le va da, cu toată simplitatea şi umilinţa, căci Dumnezeu, Care iubeşte infinit de mult ascultarea, face folositoare sfaturile pe care le aşteptăm de la aceia care ne călăuzesc sufletele noastre". (Arhim. Calinic POPA, egumenul Mănăstirii Sihăstria, Neamţ)

Celor care amână spovedania pe motiv că nu găsesc duhovnicul potrivit nici în parohie, nici în mănăstire, fiind nemulțumiți ori smintiți de unii slujitori, Părintele Arsenie Boca le spunea: “Altă pricină care te împiedică la spovedanie este că judeci preoții; ești nemulțumit de preot; iar de care-ai fi mulțumit, ți-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale. Orice duhovnic – indiferent de bogăția, sărăcia, cultura mai puțină, sau chiar sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, și credincioșii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de dumnezeu, nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturisești în fața altarului. Nu de la tine se cer calitățile preotului; de la tine se cere căința din inimă și voința de-a te îndrepta.

Și tot Părintele Arsenie ne îndeamnă să nu alegem duhovnicul cu mintea noastră plină de așa-zisă “știință” și afumată de mândrie: “Cum să poată veni, ei care știu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot și să-și arate toate fărădelegile și necazurile lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bun-voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptății care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.”

Dar oricum ar fi, duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumnezeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Măcar cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te-ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea duhovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i-a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfătuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta-i har dumnezeiesc, har dumnezeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. Că vezi, putea Dumnezeu să pună un înger să ne fie duhovnic, dar nu! A pus oameni ca să avem îndrăzneală, să nu ne ruşinăm, să nu ne fie frică şi să zicem: „Duhovnicul ăsta-i sfânt, cum să-i spun eu păcatele şi fărădelegile mele unui sfânt aşa de mare?”

Dar aşa, dacă duhovnicul e om, de-acuma tu îi spui ca unui om, dar el are harul acela dat de Dumnezeu, ca prin rugăciunea care ţi-o spune deasupra capului să te binecuvânteze şi ţi se iartă tot ce ai spovedit cu smerita cugetare. De aceea trebuie luare aminte, pentru că mulţi, când e vorba să-şi aleagă duhovnicul, se gândesc aşa: „Apoi nu mă duc la acesta, fiindcă numai în cutare loc, la atâtea zeci de kilometri, sute de kilometri distanţă, este un duhovnic bun”. Măi, e bun acela, dar şi celălalt care-i simplu, acelaşi har are! (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp.189-190)

Amândoi soţii să aibă acelaşi duhovnic!

“Ceea ce ajută pe cei căsătoriţi este să nu se îndreptăţească nici unul pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe sine, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu se folosesc. Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj. Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi. În timp ce dacă vor avea acelaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile - slăbiciunile - unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se aplanează greutăţile. Dar astăzi chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în vedere perechi care se potriveau, dar nu aveau acelaşi duhovnic ca să-i ajute, şi s-au despărţit, iar alte perechi, deşi nu se potriveau au trăit in armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinţii. Sau - dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia - îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut al lor să ajute cu discernământ. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 273)

Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune!

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce aveau să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns : «Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».

Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta - şi aceasta este ascultarea - că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un proroc. Poate că este deja proroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu proroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-a-ndăratelea!

Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri. (Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, Editura Anastasia, București, 2002, p.104-105)

Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtăşesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă. Sufletul trebuie supravegheat de duhovnic ca să nu greşească drumul. În nevoinţa duhovnicească poate ajuta, de pildă, şi studiul duhovnicesc, dar dacă cineva nu are povăţuitor duhovnicesc, îşi poate da propriile lui tâlcuiri la cele pe care le citeşte şi astfel să se înşele. Vezi, şi atunci când cineva merge undeva cu maşina, poate consulta harta, dar mai bine opreşte şi întreabă, ca să nu o ia pe un drum greşit. Desigur, se mai poate ca cineva să întrebe, însă să nu o ia pe drumul ce i se spune şi să ajungă în cele din urmă altundeva, sau să nu ia aminte la punctele primejdioase şi să păţească ceva rău. Însă cel ce îi arată drumul şi în acelaşi timp îi spune: "Ia aminte, la punctul cutare este o curbă primejdioasă, dincolo este o prăpastie...", unul ca acesta îşi va lua plata sa.

Vreau să spun că la fel trebuie să se facă şi în viața duhovnicească. Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povățui cu sfaturile lui şi îl va ajuta prin Taina Mărturisirii. Numai aşa poate trăi o viață duhovnicească ortodoxă şi poate fi sigur că se află pe drumul cel bun. Desigur, fiecare îşi va alege povățuitorul duhovnicesc. Nu îşi va încredinţa sufletul său oricui. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel şi pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 269)

 



Ne putem mântui dacă ne rugăm pe fugă?

Vrei să nu-ți fugă mintea la ceasul rugăciunii și al slujbei?

Vrei să nu-ți fugă mintea la ceasul rugăciunii și al slujbei? Luptă-te să-ți amintești de Dumnezeu în orice moment al zilei, fie că ești singur, fie că ești cu ceilalți: în casă, la treabă, pe drum, pretutindeni. Astfel, și la vremea rugăciunii sau a slujbei în biserică, mintea ta a fi concentrată la Acela și va comunica cu El, plină de evlavie.

În fiecare seară, oricât de obosiţi aţi fi, nu pregetaţi să alergaţi la Acela. „Seara, când sunt istovit de truda zilei, nu am poftă de rugăciune. De altfel, pentru ce să mă rog?..." Dar cum este cu putinţă să nu ai nicio dispoziţie să comunici cu Domnul, chiar şi când eşti istovit trupeşte? Nu cumva crezi că doar petrecerile îl revigorează pe om? Nu, acestea îl istovesc mai mult, în vreme ce rugăciunea atrage harul dumnezeiesc, care odihneşte sufletul şi trupul! Deci, nu vă rugaţi pentru că, sau sunteţi mânioşi pe Dumnezeu, sau credeţi că nu aveţi nevoie de El. Pentru ce să mă rog? Vă întrebaţi din nou. Simţiţi suficientă şi satisfacţie de sine. Sunteți sătui și nu vreţi să cereţi... În fiecare seară, oricât de obosiţi aţi fi, nu pregetaţi să alergaţi la Acela. Să vă rugaţi în genunchi sau şezând. Şi, când puteţi, să vă ridicaţi în picioare. Nu are atâta importanţă poziţia, este suficient să faceţi rugăciune. Să vă rugaţi Domnului pentru ziua care a trecut, oricât de grea a fost, să-l rugaţi pentru o noapte bună şi să cereţi iertare, cu pocăinţă adâncă, pentru greşelile voastre!

Când sunteţi obosiţi cu trupul şi nu puteţi să vă faceţi aşa cum se cade canonul vostru, mai ales seara după truda întregii zile, iată cum să vă rugaţi, înainte să începeţi rugăciunea, ieşiţi pentru puţin afară, plimbaţi-vă, „pierdeţi timpul”, luaţi câteva guri de aer adânci... Dacă sunteţi ameţiţi sau simţiţi o greutate în cap, întindeţi-vă şi liniştiţi-vă, scoţându-vă din minte toate problemele şi impresiile zilei, şi după aceasta începeţi să vă rugaţi... Nu îngăduiţi niciodată să faceţi canonul de mântuială! Să vă amintiţi întotdeauna că Domnul, Care le vede pe toate, priveşte la pornirea voastră de a face binele, de a lucra şi de a ţine poruncile Lui. Vă priveşte şi vă binecuvântează.

Rugăciunea profundă

Principalul lucru este conştiinţa curată... Rugăciunea profundă, rugăciunea neîncetată şi celelalte manifestări ale darului rugăciunii, toate sunt produse ale harului... A noastră este osteneala, după puteri, însă plină de râvnă şi neîncetată. Rugăciunea căutată ne-o dă harul. Vine momentul şi ne-o dă, trebuie numai să nu o neglijăm, să o căutăm cu toată râvna şi să facem tot posibilul să o dobândim. Însă principalul lucru este conştiinţa curată. Căci harul rugăciunii este harul unirii sincere cu Dumnezeu. Iar în unire cu Dumnezeu nimic necurat nu poate veni. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească,  Ed. Egumenița)

Rugăciunea specială!

Rugăciunea specială este aceea pe care o facem după un program, adică rugăciunile de dimineață, rugăciunile de seară (acestea suntem datori să le facem, pentru că cineva care crede în Dumnezeu nu se poate să-L neglijeze, nerugându-se Lui seara și dimineața). Sunt și situații în care oamenii numiți credincioși pot să fie mai rău decât necredincioșii. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, spune că cel care nu poartă grijă de ai săi și, mai ales, de cei ai casei sale, a căzut de la credință și e mai rău decât un necredincios. Oare cineva care zice că-L cunoaște pe Dumnezeu și că are legătură cu Dumnezeu, dar nu se roagă, nu-și face vreme pentru Dumnezeu, măcar 5-10 minute dimineața, 5-10 minute seara, acela poți să spui că-L are pe Dumnezeu? În niciun caz! Asta-i rugăciunea specială, care este, așa cum am spus mai înainte, obligatorie.

Rugăciunea Doamne Iisuse poate fi înlocuită cu alte rugăciuni scurte, ca, de exemplu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! sau Doamne, ajută necredinței mele?

Da. Poate fi înlocuită cu aceste scurte rugăciuni sau cu Dumnezeule, eu, ca un om, am greșit; Tu, ca un Dumnezeu, iartă-mă!, cum este în Pateric. Dar cea mai la îndemână și cea mai de circulație este aceasta: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Să știți că aceasta este rugăciunea începătorului. După aceea ar trebui să avem izbucniri, asemenea ecfonisului de la Sfânta Liturghie sau rugăciunilor din Apocalipsă, adică niște rugăciuni din acestea, de preamărire: Că sfânt ești, Dumnezeul nostru, și ție mărire înălțăm!, Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și ție mărire înălțăm!, Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac! sau Mărire ție, Doamne, mărire ție! Sunt o mulțime de astfel de laude! Nu trebuie să ținem neapărat la o rugăciune anume, că asta-i singura prin care ne mântuim. Dar, dacă te obișnuiești cu o rugăciune și cu cuprinsul ei, îți este mai ușor să o spui. (Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea - pelerinaj către cer, Ed. Doxologia, Iași, 2013)

Putem avea nădejde de mântuire cu rugăciune puțină? Dar cei bolnavi și care nu pot citi, cum trebuie să se roage?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Când vă rugați, nu spuneți multe ca păgânii, cărora li se pare că în multa lor vorbire vor fi ascultați. Deci, nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință, mai înainte de a cere voi de la El  (Matei 6, 7-8). Deci, i-a învățat să se roage cu rugăciunea Tatăl nostru. Așadar, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învățat pe noi rugăciunea scurtă. Oricine va zice rugăciuni scurte, dar cu smerenie, cu umilință și simțirea inimii, se va mântui. Să ne aducem aminte de acel bătrân care, timp de patruzeci de ani, zicea această scurtă rugăciune:  Doamne eu ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu mă iartă (Pateric, ed. 1930). La fel să facă și bolnavii. Să se roage lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte și să mulțumească pentru boală. (Arhimandrit Ioanichie Bălan - Arhimandrit Cleopa Ilie, Lumina și Faptele credinței, Editura Doxologia)

Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plezneală...

Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minuțele dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară... rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu... Dumnezeu este aproape şi de dumneavoastră, chiar dacă dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte... Dați-I mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme... fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele... Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi... Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi,străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi... Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.  (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2004)

Roagă-te cât mai des cu putinţă!

Încearcă să simţi străpungerea inimii şi să plângi şi vei vedea cât de mult vei fi uşurat de gânduri şi de necaz. Rugăciunea este o conversaţie a omului cu Dumnezeu. Cel ce se roagă cu un duh înfrânt şi smerit se umple de daruri şi binecuvântări divine – adică de bucurie, pace, mângâiere, iluminare şi nădejde – şi el, de asemenea, este binecuvântat. Rugăciunea este sabia cu două tăişuri care ucide deznădejdea, salvează din pericol, linişteşte durerea. Rugăciunea este un medicament preventiv pentru toate bolile sufleteşti şi trupeşti. Prin urmare, imploraţi-o pe Maica Luminii, Prea Curata Născătoare de Dumnezeu să vă ajute, căci ea este cea mai mare mângâiere a noastră după Dumnezeu. Atunci când omul cheamă sfântul ei nume, ea de îndată îşi trimite ajutorul. Ea este o mamă, atunci când s-a aflat pe pământ ca fiinţă umană şi tovarăş de suferinţă, ea a pătimit aceleaşi lucruri ca şi noi şi, din această pricină, ea are o mare înţelegere pentru sufletele îndurerate şi repede vine în ajutorul lor. (Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 283)

Orice înălţare a minţii şi a inimii către Dumnezeu este rugăciune adevărată

Dacă faceţi acest lucru în mijlocul treburilor, înseamnă că vă rugaţi. Vă plângeţi că rugăciunea v-a sărăcit. Dar vă puteţi ruga şi fără să staţi în genunchi la rugăciune. Ţin minte că Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat cum se puteau ruga apostolii neîncetat şi el a răspuns aşa: pe lângă toate treburile lor ei cugetau la Dumnezeu şi trăiau lăsându-se neîncetat în voia lui Dumnezeu. Această stare a duhului era rugăciunea lor neîncetată. Iată ce exemplu aveţi. Eu, mi se pare, v-am scris deja că de la oamenii prinşi în activitate, din rândul cărora faceţi parte, nu se poate cere acelaşi lucru, care se cere de la oamenii lipsiţi de activitate. Principala lor grijă trebuie să fie aceea de a nu îngădui simțăminte greșite în timpul lucrului și de a se strădui prin toate mijloacele să-I închine lui Dumnezeu tot ce este al lor. Această închinare va transforma lucrul lor în rugăciune.

Faptul că slujbele bisericeşti sunt rare este o mare pierdere. Dar să dea Dumnezeu ca rugăciunea de acasă să fie bine orânduită. Deprindeţi-vă să procedaţi aşa încât, îndată ce rămâneţi fără îndeletnicire, să vă apucaţi de rugăciunea lui Iisus şi să începeţi să o săvârşiţi cu atenţie, şi mergând, şi şezând şi, cel mai bine, stând înaintea icoanelor. Puteți rândui anumite momente pentru acest lucru. Va fi mai bine şi deprinderea acestei rugăciuni se va înrădăcina mai tare. Cugetarea la mutarea în veşnicie se potriveşte bine cu împrejurările dumneavoastră. Alipiţi-o de minte şi de inimă şi prin prisma ei priviţi-le pe toate celelalte. (Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Ed. Egumenița, 2008)

“Rugaţi-vă neîncetat”, spune Sfântul Apostoi Pavel (I Tesaloniceni 5, 17)

O casă este binecuvântată când lucrul de zi cu zi este dus la împlinire cu rugăciune. Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum. (Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006)

Despre creşterea copiilor şi despre cum să-ţi faci timp pentru rugăciune

Astăzi trăim o viață foarte stresantă și extenuantă, încât mulți zic: „Nu mai am timp nici măcar de rugăciune. La sfârșitul zilei sunt atât de obosit.” … Spunea Părintele Paisie: Dacă o mamă nu va găsi timp să rostească măcar „Sfinte Dumnezeule…”, cum poate ea să aștepte să fie sfințiți copiii ei? Când face treburile casnice, nu se poate ruga ea oare în același timp? Pe mine mama m-a învățat rostirea rugăciunii lui Iisus. Când eram copii și eram neastâmpărați, și mama era cât pe ce să ne certe, îmi aminteam că spunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătoasa.” Când punea pâinea în cuptor, spunea: „În numele Domnului Iisus Hristos și al Fecioarei Maria.” Și oricând croșeta sau cocea pâine spunea permanent rugăciunea lui Iisus. În acest fel, ea era blagoslovită, la fel și pâinea și mâncarea pe care o făcea, dar și cei care mâncau din ele mai târziu. Devotamentul mamei în cadrul familiei are o semnificație importantă. Dacă mama este smerită și are frică de Dumnezeu, viața familiei este liniștită. Provocarea societății contemporane, cu o puternică înclinație spre materialism, este de a simplifica viața, astfel încât un părinte să se poată dedica complet hrănirii atât din punct de vedere fizic cât și religios a copiilor. Ei sunt orientați să învețe prin observare. Voi sunteți modelele cu care își vor începe viața. Faceți ca aceste modele să fie cât mai apropiate de Dumnezeu cu putință… Dar învăţaţi-vă cea mai puternică rugăciune, după rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, care este rugăciunea inimii, adică să zici mereu în minte şi în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Dacă ai numele lui Iisus Hristos, nu mai ai năluciri prin somn şi supărări şi visuri urâte, pentru că nu se poate apropia satana de locul acela unde se pomeneşte numele Mântuitorului cu toată inima, cu toată dragostea. (Ne vorbeşte părintele Cleopa vol. 7, Editura Mănăstirea Sihăstria)

a consemnat Cristina Roman



Ce păcat că nu ne spovedim mai des! - Cristina Roman

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat declararea anului 2014 ca An omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii). Au loc diverse manifestări, conferințe și concursuri în toate eparhiile din țară pentru mai buna cunoaștere a celor două Sfinte Taine, pentru a ajunge la inima cât mai multor credincioși și a-i apropia de Spovedanie și Împărtășanie. Trăim vremuri foarte diferite de cele de la începutul creștinismului. Atunci creștinii se împărtășeau la fiecare Sfântă Liturghie. Trăim vremuri diferite și față de perioada comunismului când participarea la Sfintele Taine se făcea adesea pe furiș. Astăzi, au prins contur mai multe obiceiuri legate de Spovedanie și Împărtășanie. Sunt duhovnici care îndeamnă la Spovedanie în cele patru posturi bisericești de peste an, sunt duhovnici care dezleagă la o spovedanie și împărtășanie mai deasă, după cum există și obiceiul generalizat între bătrânii evlavioși mai ales la țară, de a se spovedi și împărtăși la fiecare 40 de zile. În eroare se află cei care se spovedesc doar o dată pe an, de regulă în Postul Mare, convinși fiind că spovedania aceasta “îi ține tot anul”.

Despre cât de des ne putem împărtăși vom vedea într-un articol viitor ce ne învață Biserica și Sfinții Părinți. Ne vom concentra acum pe Taina Sfintei Spovedanii punându-ne aceleași întrebări: cât de des să ne spovedim, dacă ne putem spovedi și în afara posturilor, dacă ne putem spovedi înainte de expirarea intervalului de 40 de zile? Trebuie să ținem sau nu post înainte de Taina Spovedaniei etc.?  Un răspuns valabil pentru toate aceste întrebări ține de dorința noastră interioară, sufletească, de a fi cu Mântuitorul Hristos și de a ne pregăti așa cum se cuvine pentru întâlnirea cu Domnul. Cu oricare persoană draga din viața noastră, mamă, soț, copii, am vrea să ne întâlnim cât mai des, să le spunem mereu cât de mult îi iubim, să lăsăm deoparte grijile vieții și să ne înfățișăm cu sufletul și gândurile curate în fața acestor ființe scumpe. Și atunci, pentru întâlnirea cu Domnul Hristos cel răstignit din iubire pentru noi, de ce să ne pregătim mai rar? “Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Domnul (Ioan 15;5). Cum am putea crede că vom avea sănătate, spor și reușite în viețile noastre profesionale sau de familie, dacă nu ne vom împărtăși de harul dumnezeiesc prin participarea la Sfintele Taine? Înțelegând semnificația, menirea și binefacerile Tainei Sfintei Spovedanii, vom ști în adâncul ființei noastre cât de des să alergăm la duhovnic. 

Şi aş mai zice aici un lucru la care ţin foarte mult: se mai întâmplă câteodată ca cineva care vede că în lupta cu păcatul cam eşuează, să amâne Taina, nu doar a Sfintei Împărtăşanii, din proprie iniţiativă, ci însăşi Taina Mărturisirii sau Taina Spovedaniei, pe considerentul că dacă tot nu mă pot lăsa de păcat, ce rost are să mă mai duc să mă spovedesc? În scrierile Părinţilor găsim şi ideea aceasta foarte importantă, care trebuie subliniată: prin Taina Spovedaniei sau Taina Mărturisirii se primeşte nu numai iertarea de păcate, ci şi harul de a nu mai săvârşi păcatul. Adică nu trebuie să aşteptăm să fim curaţi, să fim imaculaţi, şi apoi vin să mă spovedesc, pe considerentul că după aceea o să mă împărtăşesc. Nu! În starea în care sunt, în acea stare trebuie să mă duc să mă spovedesc pentru a primi iertare şi ajutor în lupta cu păcatul şi apoi, în chip firesc, va veni și Taina Sfintei Împărtăşanii, la momentul rânduit de părintele duhovnicesc.” (din: Gheronda Iosif Vatopedinul, “Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia, Iași, 2012) 

Preotului i s-a dat harul de a lega și dezlega păcatele, dar la Taina Spovedaniei, stă de față însuși Mântuitorul Iisus Hristos. El ascultă mărturisirea, neliniștea, tulburarea, și oferă prin duhovnic harul mângâietor, iertarea și împăcarea.

 “Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte‑mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.” (Extras din Molitfa pentru Spovedanie)

Prin urmare, singurul criteriu valabil pentru a stabili cât de des să ne spovedim este iubirea pe care i-o purtăm lui Hristos. Îl iubim pe Dumnezeu și vrem să îi deschidem ușa casei sufletului nostru, ne vom spovedi des, indiferent că suntem sau nu în post, că au trecut sau nu 40 de zile. O vom face de câte ori simțim că am întinat din nou haina sufletlui cu păcate care ne apasă inima, pentru a ne adăpa din Izvorul Vieții și al Nemuririi. Cei care considerându-se nevrednici din cauza păcatelor lor, amână spovedania, dau dovadă de o falsă evlavie și cad în capcana întinsă de cel rău. Aceeași greșeală o fac cei care se mint că nu mai există, ori că ei nu au găsit, duhovnicul potrivit.

Spovedania nu este un lux

Spovedania nu există doar ca refugiu pentru vârstnici, pentru cei cu probleme psihice, cu necazuri și strâmtorări… Așadar, nu va mai avea nădejdea mântuirii cel care a săvârșit, după botez, păcate de moarte și se arată nepăsător față de ele și nu le șterge prin al doilea botez, prin căință  și prin mărturisire. Prin urmare, Spovedania nu este doar pentru cei care vor să se mărturiseasca. Nici nu este un lux pe care să nu și-l permită oricine. Cei care sunt pacatoși – și cine nu este păcătos? -, și cei care au conștiința încărcată și sufletul întinat din pricina păcatelor, trebuie să se mărturisească. Doar așa vor fi siguri că au fost iertați, că Dumnezeu i-a primit, i-a curățit și, astfel, îi va mântui.” (din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde ești? Despre pocăință“, Editura Bizantină, București, 2008)

Marturisirea cea deasă aduce cinci lucruri bune

Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; așa și demonii fug de cel ce se spovedește des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, își pierd cuiburile și mrejele lor. Deasa mărturisire, pe lângă că slăbește puterea demonilor, precum am spus, mai aduce încă și alte cinci lucruri bune celui ce se mărturisește des.

Întâiul folos al mărturisirii dese

După cum copacii care se răresc des nu pot să prindă rădăcini adânci în pământ, tot așa și deasa mărturisire nu lasă obiceiurile și deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adânci în inima celui ce se spovedește des. Sau, mai bine zis, după cum un copac bătrân și mare nu poate fi doborât dintr-o singură lovitură, tot așa un obicei și o deprindere, vechi și rele, nu le poate desrădăcina și nimici cu totul doar o singură suferință a inimii – și aceea, poate, nedesăvârșită – pe care a arătat-o cel ce se pocăiește, la spovedanie. Cu toate că păcatul lui a fost iertat, prin rugaciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese

Cine se spovedește des, are mare ușurință întru a-și cerceta cu amănunțime cugetul și a-și afla numărul păcatelor sale. Iar cel care nu se mărturisește des – datoriă numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui nu poate nici să le afle ca amănunțime și nici să și le aminteascăa, ci, de multe ori, uită multe și grele păcate de-ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân – prin urmare – și neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morții sale, și atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morții și va plânge, sărmanul, dar fără niciun folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese

Cel ce se mărturisește des, chiar de va săvârși vreodată un păcat de moarte, îndată, însă, după ce s-a mărturisit, întră în harul lui Dumnezeu, și câte fapte bune va face, îl vor învrednici de viața cea veșnică. Iar cel ce nu se mărturisește des, dacă – să zicem – săvârșește și el același păcat de moarte și nu aleargă neîntârziat să se spovedească, câtă vreme rămâne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar și lucrurile bune pe care le face de la sine: posturi, privegheri, metanii mari și altele asemenea nu sunt vrednice pentru a-i câștiga plata și viața veșnică pentru că sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul și temelia tuturor faptelor care duc la mântuire.

Al patrulea folos al marturisirii dese

Cel ce se mărturisește des este mai încredințat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu și astfel că va fi mântuit. Iar cel ce nu se spovedește des, este foarte cu putință să moara nespovedit și astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarși cu usurință în păcat și nu se spovedește, iar moartea vine pe neașteptate.

Al cincilea folos al marturisirii dese

Al cincilea și cel din urmă folos pe care îl pricinuiește deasa mărturisire, este că îi împiedică și-i înfrânează pe oameni de la păcat. Fiindcă, cel ce se spovedește des, cand își amintește că peste puține zile are să se spovedeasăa, chiar dacă își are gândul la păcat, este împiedicat, socotind rușinea pe care o va simți când se va mărturisi și dojana pe care o va auzi de la duhovnic.

Așadar, frate al meu păcătos, aflând de acestea, mergi mai des la sfințita Mărturisire, căci cu cât mai des mergi la această baie, cu atât te vei curăța. Nu amâna timpul potrivit zicând: să fac acest lucru și pe urmă merg să mă spovedesc. Fiindcă Dumnezeu, deși de multe ori se arată îndelung răbdător, dar totdeauna sosește la timp. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru suflet, Editura Fotini, 2007)

De ce se spovedesc majoritatea credincioşilor doar în posturi?

Aceasta este o tradiție înrădăcinată în viața creștină, de la care pleacă și acele recomandări incluse în cărțile de rugăciuni sau îndrumarul pentru spovedanie. Dar, este vorba doar de recomandarea ca spovedania să se facă măcar în cele patru posturi de peste an, nu de o regulă, nu de o obligativitate. Creștinii care doresc să se spovedească mai des, în afara posturilor, nu vor fi refuzați. Tot cu titlul de recomandare, și nu de obligativitate, este a ține post înainte de Taina Spovedaniei, atunci când mărturisirea are loc în afara posturilor mari. Este bine a ne curăța trupește și sufletește prin câteva zile de post înainte de Spovedanie, dar postul nu este în acest caz o precondiție pentru mărturisire. A posti înainte de Spovedanie arată cât de în serios luăm Taina, dar a amâna mărturisirea unui păcat greu pe motiv că nu am reușit să postim, este o greșeală dăunătoare mântuirii.

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum trebuie să înţelegem Taina Spovedaniei. Este ea doar un act premergător Sfintei Împărtăşanii? Un părinte al Bisericii spunea că trebuie să fie spovedanie cât de deasă, iar împărtăşanie, când se poate, când nu sunt impedimente.

- Iar pornim de la un lucru foarte concret. În urmă cu 10-20 de ani în urmă, oamenii erau obişnuiţi că trebuie să se împărtăşească în cele patru posturi. Şi pentru a te împărtăşi în cele patru posturi, sau cum se zicea, măcar o dată în an, în Postul Paştilor, trebuiau să se spovedească înainte. Şi de aceea înţelegeau spovedania ca act premergător primirii Sfintei Împărtăşanii. Este, cred, momentul – dar ne aflăm deja la o situare în timp când deja s-a lucrat pe direcţia aceasta - este momentul să repoziţionăm Taina Sfintei Spovedanii şi să-i acordăm locul ei, pe care Dumnezeu îl vrea, adică lucrarea de vindecare a sufletului, fie că este urmată, fie că nu este urmată, în mod obligatoriu, a doua zi sau după două-trei zile, de Taina Sfintei Împărtăşanii. (din: Gheronda Iosif Vatopedinul, “Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Credința și evlavia pentru Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, să ne fie chezașe în a ne însuși sfaturile Sfinției Sale privind Taina Spovedaniei:

 „Să vă spovediți și să vă împărtășiți. Să aveți o clipă în care să vă împăcați cu Dumnezeu. Să folosiți clipa întâlnirii cu Hristos ca pe o rază de soare care vă luminează viața, că El este Calea, Adevărul și Viața. Să-L luați pe Hristos cu inima împăcată cu Dumnezeu. Să nu plecați din fața lui Hristos întristați, ca tânaărul bogat care n-a înțeles cu Cine stătea de vorbă… Nu sunt bune nici multe și repetate spovedanii generale, că acestea înfig în suflet o adevarată pătimire, ca și când cele mărturisite nu sunt iertate. Ma doare sufletul când văd răutate și încăpățânare în om. Când îi văd că vin cu probleme de trup, că au certuri în fa­milie, că au judecăți sau multe de felul acesta și nu vin pentru mântuirea sufletului, pentru îmbunățățire sufletească, pentru credință, pentru dragostea de Dumnezeu, că acestea sunt cele care le dau putere. Toata puterea și mândria lumii nu sunt decât strâmtorare și robie.

Doar Iisus Hristos are puterea de a da sănătate și la trup și la suflet. Făcea ochi unde nu erau din naștere, vindeca mâini uscate, îndrepta gârbovi, scotea duhuri necurate, lumi­na minți întunecate și învia morți. Preoților, Domnul Iisus Hristos le-a dat puterea de a ierta păcatele. A veni la preot, a te mărturisi și a cere iertare de la Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii este prima condiție pe calea vindecării. Pentru mântuire așa se lucrează: întâi este lepădarea de cele rele, prin mărturisire cu gând smerit și astfel te împaci cu Dumnezeu; apoi este împărtășirea cu Sfintele Taine, Trupul și Sângele Mântuitorului. Eu nu vă dau canoane cu rugăciuni multe, cu metanii multe sau post greu. Eu cer omului să se îndrepte, să nu mai facă păcate. Acesta e canonul: să te lași pentru totdeauna de păcate… Să nu uităm că una e lupta și suferința omului mărturisit și alta e suferința omului nemărturisit.”

Din îndelunga sa experiență ca duhovnic, Părintele Moise Aghioritul, recent trecut la Domnul, spunea că unii oameni au mari dificultăți la spovedanie. “Nu știu ce să spună și cum să o spună. Ducându-ne iar și iar la spovedanie și spunând mereu aceleași și aceleași păcate, înseamnă că nu m-am pocăit în realitate, nu am urât păcatul și nu am deschis în inima mea nici o fereastră ca să ia puțin aer. Ne îndreptățim,  așadar, și continuăm cu aceeași stare rămânând totuși în același punct, fără nici o sporire duhovnicească… Ceea ce este mai rău e faptul că, în timp, această neorânduială a noastră se îndreptățește, este tolerată, și uneori devine obișnuită precum neorânduiala din camera noastră. Este primejdioasă indiferența la multele păcate mici, zilnice, care toate împreună creează o grea povară. …Câteva gânduri de căință nu constituie întotdeauna pocăință. Este un fapt dovedit că putem să ne petrecem mare parte a vieții noastre osândindu-ne amarnic pe noi înșine pentru diferite fapte de necuviință pe care le-am făcut, fără ca în esență să ne îndreptăm. Numai remușcările nu ne mântuie, afară numai de nesfârșita milă a lui Dumnezeu, care ne conduce la zdrobirea inimii. Spunem în rugăciunea noastră „facă-se voia Ta”, dar se pare că nu o înțelegem. De obicei nu facem voia lui Dumnezeu, ci voia noastră. Și în puținele dăți când o facem este mai degrabă fiindcă este în acord cu voia noastră.

Relațiile interpersonale și-au pierdut simplitatea, sinceritatea, dragostea adevărată, nefățărnicia, cumpătarea. Această stare domină și la mărturisire. Încercăm să ne îndreptățim, să amânăm, să nu mărturisim cu curaj înfrângerea noastră. La mărturisire ne ducem ca să ne expunem în fond păcatele noastre și nu ale altora. Cum îi vedem noi pe alții și nu cum ne văd alții pe noi. Domnul nu-l fericește pe acela pe care toți îl laudă. Trebuie să devenim mai severi și mai sinceri cu noi înșine mereu, dar mai cu seamă în momentul mărturisirii păcatelor. Uneori, să o spunem și pe asta, nu vrem descoperirea întregului adevăr al lui Hristos în viața noastră, ca să nu fim apăsați, să nu ne îngreunăm prea mult, să nu ne lepădăm cu adevărat de noi înșine.” (Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

Prin marturisire omul se elibereaza

“Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii și de aceea se îneacă de gânduri și de patimi. Câți nu vin și cer să-i ajut în vreo problemă de-a lor, dar nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserică. “Mergi la biserică?”, îi întreb. “Nu”, îmi raspund. “Te-ai spovedit vreodată?”. “Nu. Dar am venit să mă faci bine”. “Dar cum așa? Trebuie să te pocăiești de greșalele tale, să te spovedești, să mergi la biserică, să te împărtășești atunci când ai binecuvântare de la duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiţi că există şi altă viaţă şi trebuie să ne pregătim pentru ea?”. “Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre biserici, altă viaţă etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, la medium şi nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu mă poţi face bine”. Hai, acum descurcă-te! Le spui despre spovedanie, despre viaţa viitoare şi îţi spun: “Acestea sunt basme”, iar pe de altă parte, te roagă: “Ajută-mă, că iau hapuri”. Ei, cum, în chip magic se vor face bine?

- Părinte, unii spun: “Nu aflăm duhovnici buni şi de aceea nu mergem să ne spovedim”.

- Acestea sunt îndreptăţiri. Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă epitrahil. Săvârşeşte Taina, are har dumnezeiesc şi atunci când citeşte rugăciunea de iertare Dumnezeu şterge toate păcatele pe care le-am mărturisit cu pocăinţă sinceră. De noi depinde cât ne vom folosi prin Taina Mărturisirii. Odată a venit acolo la Colibă unul care avea probleme psihologice, cu   gândul că am harisma străvederii şi aş putea să-l ajut. “Ce prevezi pentru mine?”, mă întreabă. “Să cauţi un duhovnic şi să te spovedeşti, ca să poţi dormi ca un puişor şi să nu mai iei medicamente”, îi spun. “Nu mai există astăzi duhovnici buni, îmi spune. Mai demult existau”. Vin cu gând bun, că vor fi ajutaţi, dar nu primesc ceea ce le spui, şi păcat de cheltuielile cu drumul.

Văd însă şi o nouă tehnică a diavolului. Bagă în minţile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduinţă şi o împlinesc, dacă mai merg şi la vreun loc de închinare, sunt în regulă duhovniceşte. Şi vezi pe mulţi mergând cu lumânări şi cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare şi le atârnă acolo, mai fac şi cruci mari, mai plâng puţin şi se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuţă se bucură.

- Părinte, un om care nu se spovedeşte poate fi liniştit lăuntric?

- Cum să fie liniştit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul dinlăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-şi inima sa duhovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează. Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte… Cel care nu are duhovnic ca să se sfătuiască cu el în călătoria sa duhovnicească se încurcă, se osteneşte, întârzie şi cu greu va ajunge la destinaţia sa. Dacă îşi dă singur soluţii la problemele lui, oricât de înţelept ar fi, rămâne întunecat, deoarece se mişcă cu încredere în sine şi mândrie.  Iată, atunci când vine cineva cu evlavie, cu gândul că sunt sfânt, deşi eu sunt tinichea, am observat că simt înlăuntrul meu o schimbare şi cele pe care i le spun nu sunt ale mele. Din aceasta îmi dau seama limpede că omul acesta a venit cu evlavie şi Dumnezeu, ca să nu-l nedreptăţească, îmi dă mie această stare bună. In aceste cazuri, dacă este vorba de o problemă serioasă, Dumnezeu te vesteşte şi-i poţi spune ce se va întâmpla, când se va întâmpla şi cum s-o înfrunte.

In viata duhovnicească este nevoie de povăţuitor duhovnicesc

Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtăşesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel şi pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său.” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Părintele Dumitru Stăniloae numea Taina Spovedaniei „motorul vieții duhovnicești”. Împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie precedată de Mărturisire, de căință și de pocăință. “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu!” Să ne spovedim pentru a ne împărtăși de Viață și de Iubire.

Părintele bucuriei, marele duhovnic al celor de toate vârstele, mireni și clerici, vrednicul d epomenire Părinte Teofil Părăian, ne spune:

“Aşa-i şi Dumnezeu. De ce ne-a dat Sfintele Taine? Pentru că ne iubeşte. Şi de ce ni le-a dat? Pentru că vrea să ne fericească, nu vrea să ne osândească. Noi zicem ca să nu ne fie spre osândă împărtăşirea cu Sfintele Taine, că poate să ne fie şi spre osândă. Când? Când vrem să rămânem nevrednici. Când le primim ca să ne fălim. Când vrem să facem nişte lucruri care nu ţin de ele. Dar când îţi recunoşti nevrednicia şi când zici: „dintre păcătoşi cel dintâi sunt eu” şi te duci totuşi şi te împărtăşeşti, te împărtă­şeşti ca să nu mai fi cel dintâi dintre păcătoşi sau să nu mai fi păcătos, să aibă Sfânta împărtăşire cu Domnul nostru lisus Hristos putere atât de mare încât să se vadă puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia noastră.

(…) Aşa nevrednici cum suntem ne spovedim, ne mărturisim păcatele, primim iertarea păca­telor şi ne apropiem de Domnul Hristos cum suntem noi, vrednici sau nevrednici. Nici nu ne mai gândim că suntem nevrednici sau suntem vrednici, ci ne apropiem de El. De ce? Pentru că nu vrem să refuzăm ceea ce ne dă Dom­nul Hristos. Adică Domnul Hristos ne dă Trupul şi Sângele Său ca să ne mântuim, să ne ajute, ca un ajutor ni-L dă. Nu ne dă Trupul şi Sângele Său ca o recompensă. Sfintele Taine nu sunt o răsplată pentru binele făcut de noi, ci sunt un dar al iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se revarsă către noi, noi primim şi nu refuzăm. Nu refuz. Primesc. Îţi mulţu­mesc Ţie pentru toate acestea. Şi apoi avem conştiinţa că Domnul Hristos, intrând în noi, intră în mădularele noastre, în rărunchi şi-n inimă.

(…) Să ştiţi iubiţi credincioşi că eu sunt pentru împărtăşire deasă. Sunt pentru împărtăşire deasă, nu numai împăr­tăşire o dată pe an. Nici nu cred în credinţa aceluia care se împărtăşeşte o dată pe an, că are credinţă în Sfânta Cuminecătură. De ce, dacă ai posibilitatea să te împărtăşeşti des, să te împărtăşeşti rar? Zice omul: „Pentru păcatele mele”. Să nu vă închipuiţi, iubiţi credincioşi, că aceia care se împărtăşesc rar se pregătesc mai bine decât cei care se împărtăşesc mai des. De ce? Pentru că nu stau tot timpul să se pregătească. Pregătirea o fac tot atunci în faţa împărtăşirii şi atunci ce rost are să laşi, să laşi să treacă? Adică Domnul Hristos vrea să-ţi dea, iar tu nu vrei. Tu răspunzi: „Nu, Doamne, lasă că om vedea noi”. Nu se poate, iubiţi credincioşi! Sfânta noastră Biserică de aceea face Liturghie, ca să se împărtăşească credincioşii. Nu face Liturghie ca să se împărtăşească preotul, iar credincioşii s-or împărtăşi în postul Paştilor, de pildă, sau, poate, cine ştie, în alt post al Paştilor. Nu-i aşa. Dar să ştiţi că eu nu trag de oameni să se împărtăşească des. Ştiţi de ce? Pentru că nu-i pot convinge să se spovedească des. Şi dacă nu-i pot convinge să se spovedească des, de ce să le spun să se împărtăşească? (…) Dacă oamenii sunt nepă­sători faţă de lucrurile lui Dumnezeu, eu nu pot să-i înghe­sui la lucrurile lui Dumnezeu. Nici nu vreau până când nu ajung ei să dorească. Dar cineva care ajunge să dorească acela să nu aibă ezitări că vai de mine, că n-au trecut şase săptămâni. Atunci să se uite în calendar când trec şase săptămâni! Şi atunci e mai pregătit după şase săptămâni? Nu-i mai pregătit decât dacă s-ar împărtăşi a doua sau a treia zi, sau peste o săptămână. 

Sigur, pe un om foarte nepăsător nu-l poţi îndemna să se împărtăşească. Îl îndemni să se spovedeacă. Vrea să se spovedească, atunci poţi să-l îndemni şi să se împărtăşească. Nu vrea să se spovedească, n-ai de ce să-l îndemni să se împărtăşească… În sfârşit, fiecare gândiţi-vă şi folosiţi-vă de darurile aces­tea şi de Sfânta Liturghie şi de toate slujbele şi să ne silim cu toţii să înţelegem lucrurile acestea la măsurile la care le putem înţelege, să ne depăşim şi în înţelegerea valorii acestor daruri prin care ne unim cu Domnul Hristos, prin care Domnul Hristos vine în noi, prin care Domnul Hristos se alcătuieşte în mădularele noastre, prin care Domnul Hristos se face una cu noi, ne devine, am putea zice, mai intim decât ne suntem noi înşine. Aşa înţelegem noi Sfânta Euharistie. Aşa înţelegem noi Euharistia în ortodoxie. Eu vă doresc din toată inima deschidere de suflet pentru tot ce-i sfânt şi bun, vă doresc din toată inima să preţuiţi darurile Bisericii, vă doresc din toată inima să tră­iţi în ortodoxie cu cât mai multă apropiere de Mântuitorul, folosind dumnezeieştile Taine ale Bisericii. Vă doresc din toată inima să săvârşiţi calea postului cu folos şi să ajun­gem cu toţi la Sfintele Paşti, când vom putea să ne împăr­tăşim la măsurile la care ne putem noi împărtăşi atunci, dar noi dorim să ne împărtăşim mai adevărat cu Mântuitorul nostru lisus Hristos în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin. (Euharistia în Ortodoxie, Arhimandritul Teofil Părăian, selecţii din vol. Gândiţi frumos, Ed.Teognost, Cluj-Napoca 2006 – Cuvânt rostit în Catedrala din Sibiu la 23 martie 1995)

 

 

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Justin Pârvu a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii

Părintele Justin a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii, şi cu precădere neamului românesc, în veacul întunecat al ateismului şi al mondialismului satanic. Pe părintele Justin, Dumnezeu l-a păstrat curat şi neîntinat, atât cât e posibil firii umane, încă din copilăria şi din tinereţile sale – pe care le-a închinat Domnului, intrând de la o vârstă fragedă în mănăstirea, la care a visat toată copilăria. Altă dragoste şi alt vis acest om nu a avut decât pe Hristos şi Biserica Sa. Încă din tinereţe a iubit înfrânarea şi asceza, iar desfătările şi dezmierdările lumeşti pe el nu l-au atins. Dumnezeu l-a păstrat ca o jertfă curată pentru Sine şi Biserica Sa. Acest aur curat, Dumnezeu l-a lămurit în focul ispitelor din temniţele comuniste, unde iadul parcă se mutase din adâncuri spre a nimici aceste suflete mărturisitoare care nu şi-au închinat genunchii Baalului comunist. – Monahia Fotini

Comunicat al Mănăstirii Petru Vodă privind slujba parastasului pentru Pr. Justin

Astăzi, 14 iunie, a avut loc parastasul de 1 an de la trecerea la Domnul a Sfântului Părinte Justin. S-au adunat la mormântul Părintelui, proaspăt împodobit cu flori tricolore, peste 5000 de oameni, și inimile noastre de români ortodocși au bătut unisonul clopotelor de la Petru Vodă. Nimeni nu a trecut neascultat astăzi la mormântul Părintelui. Oamenii îi mulțumeau și îi aduceau smerite rugăciuni, slăvitului rugător, Părintele Justin Pârvu. Tot sacrificiul și toata nevoința Părintelui sunt în memoria noastră și îi datorăm trezvia conștiinței noastre ortodoxe și naționale, dragostea și credința pe care a resuscitat-o în întreaga noastră ființă. Mormântul are o înfățișare nouă, prin strădania maicilor care-l cinstesc pe Părinte și ale cărui slujnice au fost. Piatra de Vratza împodobește astăzi Pământul Nostru Iubit, mormântul Părintelui Justin. Au fost astăzi la Petru Vodă mesaje anti-ecumeniste și cererea din partea unui popor întreg: CANONIZAȚI SFINȚII ÎNCHISORILOR!

Părintele este cu noi, astăzi, acum, în fiecare ceas al trecerii noastre prin traiul acestui neam. România îl are Sfânt Mărturisitor și Părinte al mântuirii noastre ca neam românesc. Ne-a lăsat testament rugăciuni de pavăză pentru întreg neamul românesc și o Românie mare pe care să o iubim așa cum ne vestește Evanghelia. Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi să ne mântuim cu întreg neamul românesc! (Mănăstirea Petru Vodă)

Gânduri despre un părinte sfânt

Iată că au trecut 12 luni de când marele Duhovnic, Părintele Justin Pârvu, s-a mutat la viaţa cea veşnică, la Părintele luminilor, la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I-a închinat încă din copilărie toată viaţa sa. O viaţă întreagă – Părintele Justin s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu, iar Domnul l-a dăruit lumii, ca o comoară de mult preţ, prin care mulţi şi-au găsit alinare sufletească, adăpându-se ca dintr-un izvor limpede în care se oglindea Hristos. Părintele Justin a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii, şi cu precădere neamului românesc, în veacul întunecat al ateismului şi al mondialismului satanic. Pe părintele Justin, Dumnezeu l-a păstrat curat şi neîntinat, atât cât e posibil firii umane, încă din copilăria şi din tinereţile sale – pe care le-a închinat Domnului, intrând de la o vârstă fragedă în mănăstirea, la care a visat toată copilăria. Altă dragoste şi alt vis acest om nu a avut decât pe Hristos şi Biserica Sa. Încă din tinereţe a iubit înfrânarea şi asceza, iar desfătările şi dezmierdările lumeşti pe el nu l-au atins. Dumnezeu l-a păstrat ca o jertfă curată pentru Sine şi Biserica Sa. Acest aur curat, Dumnezeu l-a lămurit în focul ispitelor din temniţele comuniste, unde iadul parcă se mutase din adâncuri spre a nimici aceste suflete mărturisitoare care nu şi-au închinat genunchii Baalului comunist.

Curăţit ca aurul în topitoare şi luminat cu lumina Duhului, Domnul l-a scos de sub obrocul temniţelor şi l-a aşezat luminător neamului românesc, dar şi întregii Ortodoxii, care suferea şi suferă încă de orbirea comunismului şi a ocultismului satanic. Părintele Justin a iubit poporul românesc, iar românii l-au iubit pe el. În fiecare zi, zeci şi sute de oameni veneau să se împărtăşească din harul acestui om luminat de Dumnezeu. Din peştera chiliei sale izvora adevărata cunoştinţă nu numai despre Dumnezeu, dar şi despre istoria neamului românesc. Din peştera chiliei sale România venea şi lua lumină, România se redeştepta, în vreme ce urmaşii criminalilor şi torţionarilor sistemului bolşevic încercau cu toate forţele să şteargă memoria adevărată a acestui neam, pictând şi acoperind în culori false un trecut plin de sânge şi lacrimi. România poate ar fi fost redesenată şi pictată dacă Părintele Justin nu ar fi existat.

O viaţă-ntreagă mai marii acestei lumi au încercat să-l omoare, nu au reuşit – Părintele a trăit până la adânci bătrâneţi în puterea trupului şi a minţii. O viaţă întreagă l-au osândit şi marginalizat, dar poporul l-a adus în mijlocul lui. Dacă ei l-au urât, poporul l-a iubit. Dacă ei l-au osândit pe nedrept, poporul l-a preamărit. Dacă ei îl strigau bandit, poporul îl striga Voievodul Ortodoxiei. Dacă ei l-au marginalizat şi denigrat continuu, poporul l-a căutat, transformând mica lui chiliuţă în, poate, cel mai căutat loc de pelerinaj după ’90 încoace. Prin peştera de la Petru Vodă, România s-a reclădit uşor-uşor. Pentru că Părintele Justin a fost printre puţinele voci, uneori chiar singura, care mai striga împotriva satanizării lumii, împotriva mondialismului şi a noii dictaturi biometrice, împotriva masoneriei şi a ocultismului ei, împotriva imoralităţilor şi desfrâului perpetuate prin lege, împotriva asupritorilor stăpânitori peste poporul obidit şi sărăcit, pentru care Părintele suferea, plângea, se ostenea; împotriva ecumenismului sincretist care ca beznă punea stăpânire peste Bisericile lui Hristos, alterând adevărul Sfintei şi Unicei Biserici.

Cu această grijă faţă de poporul lui Dumnezeu, Părintele Justin s-a şi stins din lumea aceasta trecătoare, s-a stins cu dorul în suflet pentru poporul român, pentru România. Să nu uităm ultimele binecuvântări pe care Părintele le-a dăruit neamului românesc de pe patul de suferinţă, în ultimele clipe din această lume: Doamne, binecuvântează pe toţi românii din această ţară! Doamne, binecuvântează pe toţi românii de pretutindeni! Doamne, binecuvântează această ţară, România! Cu dor de România s-a stins Părintele Justin Pârvu! Ce face România acum, la un an după ce Părintele nu mai e în mijlocul ei? În primul rând – tace! La început a plâns, acum… tace! Şi când trăia Părintele, mulţi din cei ce ar fi fost în drept să vorbească, tăceau. Şi îşi argumentau tăcerea, învinovăţind pe ucenicii Părintelui Justin, sub eticheta de „fanatici”, „infiltraţi”, „securişti”, „nebuni” şi „aroganţi”, cu care nu voiau să se însoţească în luptă. Din cauza mănăstirii Petru Vodă, spuneau aceştia, ei nu puteau mărturisi. Iată că Petru Vodă a tăcut şi ea. Ce s-a întâmplat? Au prins curaj super-rafinaţii intelectuali care aruncau cu pietre în mănăstirea Petru Vodă? Nu s-a întâmplat nimic. Nicio voce nu s-a făcut auzită, nicio acţiune nu s-a concretizat. Nu zic aceasta spre a-i judeca, cu siguranţă şi noi am greşit. Zic aceasta că poate vor conştientiza ce a însemnat Părintele Justin pentru neamul nostru şi Biserică şi măcar acum, în al 11-lea ceas, să fim uniţi, aşa cum a lăsat şi Părintele ca rugăminte testamentară: unitate, pocăinţă, ascultare şi rugăciune.

Ce mai face România acum fără Părintele? Suferă şi este lovită din toate părţile. De la copiii de la Pungeşti care plâng, şi poate sunt singurii care au mai strigat, că pământul gliei li se fură de sub picioare şi li se otrăvesc izvoarele… până la bătrânii pensionari care sunt lăsaţi să moară în spitale, pentru că statul român nu mai are bani de investit în medicamente, dar performează sistemul de supraveghere prin cipuri. Ce se întâmplă cu acea ţară în care pruncii ei gândesc mai mult decât conducătorii ei? Ce se întâmplă cu acel neam în care pruncii lui vorbesc mai mult decât învăţătorii lor? Să nu ni se ia via şi să se dea altor lucrători! Insecte şi animale dăunătoare există de când lumea, dar unde sunt lucrătorii viei?

Să rămânem uniţi în jurul Bisericii, aşa cum ne-a sfătuit Părintele Justin, Biserică ce şi ea este atacată din ce în ce mai aprig, atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior, prin toate canalele media care au ordin să terfelească imaginea Bisericii, singura credibilă de altfel în faţa societăţii de azi. Din interior prin lucrarea vicleană a ecumenismului, mai mult de natură politică decât religioasă, prin care se urmăreşte lepădarea noastră de credinţă, de Harul lui Dumnezeu care a grăit prin Sfinţii Părinţi şi sfintele Soboare ecumenice. Lepădându-ne de învăţătura sfântă a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi, ne lepădăm de harul care a lucrat prin ei.

Iată că şi în Biserică anul acesta este unul de cumpănă, de încercare. O pată neagră s-a aşternut pe obrazul Bisericii prin una din cele mai mari „realizări” ale ecumenismului de 50 de ani încoace. Canoanele Bisericii au fost sfidate şi încălcate chiar din faţa Sf. Mormânt, prin împreuna rugăciune a Patriarhului Bartolomeu cu Papa Francisc. Nu intrăm aici în amănunte teologice, dar un lucru să ne fie limpede: Canoanele nu se pot încălca, iar anatemele nu se pot ridica atâta timp cât cei anatematizaţi persistă în erezie. Cei care îndrăznesc a face aceasta sunt împotriva Bisericii lui Hristos.

Iată că au trecut cele 12 luni profeţite de Părintele Justin, ca 12 luni de pace şi de libertate. Oare care să fie urgia ce va urma? Întotdeauna lepădarea de credinţă a atras mânia lui Dumnezeu asupra acelor cetăţi. Aşa a căzut şi Constantinopolul sub prigoana păgânilor, aşa au căzut toate neamurile care L-au uitat pe Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii că ne aflăm în faţa unui pericol uriaş pentru omenire, în faţa unei noi conflagraţii mondiale. Pacea lumii nu poate dăinui decât prin Hristos, Împăratul păcii. Atâta timp cât ne lepădăm de credinţa în Hristos şi Biserica Lui, pacea nu are cum să mai stea cu noi. Îmi amintesc cum Părintele Justin spunea într-unul din interviuri că acest război va fi spre pocăinţă şi curăţire de păcate. Să ne curăţim aşadar mai înainte prin pocăinţă, ca să se milostivească Hristos Dumnezeu spre noi, să nu mustre cu tărie, ci cu milă şi spre îndreptarea noastră. De noi depinde, cred, soarta cetăţii.

Să urmăm curăţiei şi virtuţilor Părintelui Justin şi să nu uităm că Părintele Justin este viu în Împărăţia Cerurilor, şi alături de noi de îl vom chema în rugăciune şi vom urma învăţăturilor sale. Părintele ne-a spus ce să facem, prin învăţătura şi prin toată viaţa sa… (Monahia Fotini)

Articol Ziarul Lumina, ediția de Moldova. Părintele Justin înconjurat de inimile pelerinilor

Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ a fost, timp de o zi, loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi din toată ţara care au participat la slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Justin Pârvu, informează „Ziarul Lumina", Ediţia de Moldova. Programul liturgic a început cu oficierea Sfintei Liturghii de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, împreună cu un sobor numeros de preoţi şi diaconi, şi a continuat cu Parastasul pentru părintele Justin Pârvu. Pomenirea preacuviosului Justin, care a fost duhovnic şi povăţuitor pentru mii de credincioşi din toată ţara, a fost slujită la mormântul părintelui, aflat lângă Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" a Mănăstirii Petru Vodă.

În cea de-a 14 zi a lunii iunie 2014, pe o zi frumoasă de vară, „nici prea caldă, nici prea rece", după cum a mărturisit o credincioasă, la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ s-au înălţat rugăciuni pentru odihna sufletului părintelui Justin Pârvu. În urmă cu un an de zile, Preacuvioşia Sa pleca la ceruri, lăsând în urmă multă tristeţe şi durere în rândul monahilor, monahiilor, preoţilor de mir, fiilor duhovniceşti, pelerinilor şi credincioşilor pe care i-a povăţuit cu multă dragoste. Aşa cum era de aşteptat, mulţimea credincioşilor din toată ţara a venit cu nădejde la ctitoria părintelui Justin, fiind încredinţaţi că rugăciunile lor, împreună cu cele ale slujitorilor, vor fi de folos nu doar pentru odihna marelui duhovnic, ci şi pentru sufletele lor. Oamenii nu au venit să plângă un om care nu se mai află pe acest pământ şi în această lume plină de ispite, ci şi-au îndreptat paşii către un părinte care, prin viaţa lui încercată şi prin credinţa dreaptă pe care a propovăduit-o, mijloceşte şi oferă odihnă celor care se apropie de Hristos. Aproape fiecare din cei prezenţi purtau în suflet chipul plin de lumină al părintelui Justin Pârvu, care te cucerea prin ochii de culoarea cerului. Miile de oameni care au înconjurat cu inimile lor şi cu flori mormântul vrednicului duhovnic plecat în lumea veşniciei au arătat credinţa puternică pe care o au în Preasfânta Treime şi în sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Jertfa fiecăruia dintre cei care s-au învrednicit să fie prezenţi la acest moment duhovnicesc a fost, de asemenea, un prilej de recunoaştere a suferinţelor şi ostenelilor părintelui Justin pe care le-a răbdat de-a lungul întregii vieţi. Şirul încercărilor pe care marele duhovnic le-a îndurat reprezintă pentru mulţi credincioşi un exemplu de mărturisire a credinţei noastre, precum şi un model de curaj.

Părintele Justin a fost ctitor de biserici și de așezăminte sociale

La finalul programului liturgic, pr. prof. Vasile Păvăleanu a relatat în câteva cuvinte atmosfera de la slujbele dedicate părintelui Justin. „La Sfânta Liturghie au participat mii de credincioşi. Au fost foarte multe maşini, accesul spre mănăstire fiind aproape blocat. Organele de Poliţie şi Jandarmerie au rânduit frumos traficul, fiind o atmosferă asemenea celei de la înmormântarea care a fost oficiată acum un an. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinţitul Teodosie a ţinut un cuvânt de învăţătura în care a scos în evidenţă foarte frumos chipul de duhovnic al părintelui Justin, de om cu o viaţă deosebită, care a pătimit mult în puşcăriile comuniste şi care a lăsat roade deosebite, atât în mănăstirile în care a stat, Durău, Secu şi Bistriţa, dar mai ales la Petru Vodă şi la Paltin, pe care le-a ctitorit. La cea din urmă, la mănăstirea de maici, se află, după cum bine se ştie, şi un azil de bătrâni şi un orfelinat pentru copii, care îşi desfăşoară activităţile şi acum, după trecerea la cele veşnice a părintelui Justin, prin grija monahiilor de acolo. Totodată, IPS Teodosie a scos în evidenţă şi faptul că părintele Justin este ctitorul mai multor mănăstiri din cuprinsul Patriarhiei Române, sau a unor aşezăminte deosebite cum ar fi aşezământul sau mănăstirea de la Aiud, de la Râpa Robilor, aşa-numita «Antimisul Neamului Românesc» sau «Ierusalimul Neamului Românesc», acolo unde foarte mulţi deţinuţi politici şi-au găsit sfârşitul. Acolo, părintele Justin a întemeiat o mănăstire, iar în prezent este în construcţie şi biserica mare, pentru a aminti peste veacuri de ororile care s-au petrecut în perioada comunistă. Totodată, părintele Justin este ctitorul unei aşezări monahale a cărei construcţie a început de câţiva ani şi care se află în plină desfăşurare, la Poarta Albă, pentru comemorarea deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră care şi-au găsit sfârşitul acolo. Apoi, s-a scos în evidenţă că părintele Justin este ctitorul moral al mai multor mănăstiri, unde are fii duhovniceşti, atât în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, dar şi în alte eparhii din Ardeal şi Muntenia. Lucrul acesta scoate în evidenţă măreţia deosebită a părintelui duhovnic, care are atâţia ucenici şi care creează o frumoasă stare duhovnicească de spirit", a spus pr. Vasile Păvăleanu.

„Părintele Justin a fost un om duhovnicesc"

După terminarea Sfintei Liturghii, s-a oficiat slujba Parastasului într-o atmosferă foarte frumoasă. Mulţi preoţi au înconjurat mormântul părintelui Justin, cântându-se cântarea de „Veşnică pomenire", în sunetul duios al clopotelor. „În mulţimea de credincioşi, au fost foarte mulţi oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, au fluturat foarte multe steaguri tricolore, şi au fost foarte multe maici şi foarte mulţi părinţi călugări care au asistat, în mulţime, la slujba Sfintei Liturghii. De remarcat este şi faptul că, la sfârşitul Sfintei Liturghii, IPS Mitropolit Teofan a ţinut un cuvânt de învăţătură pentru inimile ascultătorilor, în care a rostit şi câteva dintre cuvintele părintelui Justin, pe care el le-a spus în timpul vieţii, ca învăţătură, şi care să se constituie ca un adevărat testament pentru toţi aceia care l-au cunoscut. După terminarea Sfintei Liturghii şi a slujbei de pomenire, toată mulţimea a fost invitată la masă, în trapezele mănăstirii, dar şi la mesele de afară, încât s-a insistat pe faptul că părintele Justin, care a avut o bunătate deosebită, a spus că nimeni să nu plece din mănăstire vreodată nemângâiat. După agapă, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, însoţit de IPS Teodosie, a coborât la mănăstirea de maici, unde iarăşi, în biserică, s-a oficiat un Parastas pentru marele duhovnic şi s-a adresat un cuvânt de învăţătură şi de îmbărbătare pentru monahiile de aici. Comemorarea părintelui Justin a scos în evidenţă faptul că, toată viaţa lui, a fost un om duhovnicesc, de la naştere până la adormirea sa întru Domnul, fără nici o sincopă, fără coborâşuri, numai într-un continuu urcuş, şi în detenţie şi în viaţa dusă în mănăstiri, încununată cu zidirile de la Petru Vodă. S-a scos în evidenţă şi faptul că părintele Justin reprezintă o adevărată stare de spirit, atât pentru trăirea credinţei în duhul autentic ortodox, dar şi pentru accentuarea sentimentului naţional românesc, având la bază tradiţia noastră ortodoxă, accentuată fiind tradiţia vieţii familiale. Aceste lucruri scot în evidenţa personalitatea uriaşă a părintelui Justin", a adăugat pr. prof. Vasile Păvăleanu. Seria cuvântărilor a fost încheiată de arhim. Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, care a mulţumit celor doi ierarhi pentru prezenţă, precum şi tuturor celor care s-au implicat în organizarea Parastasului pentru părintele Justin.

„Era o linişte adâncă şi o pace în sufletele tuturor"

Pelerinii prezenţi la Sfânta Liturghie şi la slujba Parastasului au venit cu multă evlavie pentru a se ruga pentru odihna sufletului părintelui Justin. Puşa Macri a venit la Mănăstirea Petru Vodă din localitatea Izvorul Muntelui, de lângă Bicaz. Am întâlnit-o la câteva ceasuri de la terminarea slujbei de pomenire şi am rugat-o să-mi redea câteva din impresii. „Toată lumea era cu lacrimi în ochi. Era o linişte adâncă şi o pace în sufletele tuturor. Am rămas impresionată de faptul că IPS Teofan a fost întâmpinat de zeci de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale care ţineau în mâini steaguri tricolore. A fost pentru a treia oară când am participat la o Liturghie săvârşită de IPS Teofan. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, şi această slujbă oficiată de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a emanat multă sensibilitate şi a pătruns în sufletul celor prezenţi. Sunt foarte bucuroasă pentru că am reuşit să ajung la slujba de pomenire pentru părintele nostru drag. Am o mulţumire sufletească ce cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Deşi am probleme la coloană şi nu pot sta mult în picioare, în timpul celor două slujbe nu am obosit deloc", a spus Puşa Macri, care l-a cunoscut şi a primit ani la rând sfaturile părintelui Justin Pârvu. (sursa: www.basilica.ro)

 




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Principiile dreptului - o abordare creştină şi filosofică - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

Rezumat: Orice demers ştiinţific care are ca obiect înţelegerea semnificaţiilor noţiunii de „principiu al dreptului” trebuie să aibă un carcter interdisciplinar, baza de abordare constituind-o filosofia dreptului. În acest studiu realizăm o astfel de analiză cu scopul de a sublinia multiplele semnificaţii teoretice aferente acestei noţiuni, dar şi raportul dintre principii şi normele juridice, respectiv valoarea normativă a principiilor dreptului. Sunt realizate ample referiri la doctrina filosofică şi juridică în materie. Acest studiu este o pledoarie pentru raportarea la principii, în opera de creare şi aplicare a dreptului. Pornind de la diferenţa dintre ”dat”şi „construit” propunem distincţia dintre „principiile metafizice”, exterioare dreptului, care prin conţinutul lor au semnificaţii creştine dar şi filosofice şi „principiile construite” elaborate în interiorul dreptului. Subliniem obligaţia legiuitorului, dar şi a practicianului de a se raporta la principii în opera de legiferare, interpretare şi aplicare a dreptului. Se aduc argumente pentru o viziune şi interpretare din perspectiva valorilor creştine pentru dreptul şi justiţia umană.

1. Scurte consideraţii despre principii în filozofie şi ştiinţă

În filozofie şi, în general în ştiinţă, principiul are o valoare teoretică şi explicativă deoarece este menit a sintetiza şi exprima bazele şi unitatea existenţei umane, a existenţei în general şi a cunoaşterii, în diversitatea lor de manifestare. Descoperirea şi afirmarea principiilor în orice ştiinţă conferă certitudine cunoaşterii, atât prin exprimarea elementului prim, care există prin el însuşi, fără a avea nevoie de a fi dedus sau demonstrat, cât şi prin realizarea coeziunii de sistem, fără de care cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică nu ar putea exista.

Principiul are multiple semnificaţii în filozofie şi ştiinţă, dar pentru demersul nostru ştiinţific, reţinem pe acela de: „element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline”1. Locul comun al sensurilor termenului de principiu îl formează esenţa, o categorie importantă pentru filozofie ca şi pentru drept.

Principiul reprezintă datul ca atare, ce poate avea o dublă semnificaţie:

a) ceea ce există înainte de orice cunoaştere ca factor aprioric şi temei pentru ştiinţă;

b) element teoretic şi rezultant de sinteză a diversităţii fenomenale pentru realitatea de orice fel.

Distincţia dar şi realţia dintre “dat” şi “construit” sunt importante pentru a înţelege natura principiilor în ştiinţă şi în special în drept. În lucrarea sa “Science et tehnique en droit positif”, apărută la începutul secolului XX, François Geny2 analizează pentru prima dată raportul dintre ştiinţa şi tehnica juridică pornind de la două concepte: “datul” şi “construitul”. În opinia lui Geny un lucru este “dat” atunci când el există ca obiect în afara activităţii productive a omului. În acest sens autorul distinge patru categorii: datul real; datul istoric; datul raţional; datul ideal. Din perspectiva temei noastre de cercetare interesează două dintre aceste categorii şi anume: “datul raţional” care constă în acele principii ce decurg din consideraţia care trebuie arătată omului şi relaţiilor umane şi “datul ideal” prin care se instituie un element dinamic, respectiv aspiraţiile morale şi spirituale ale unei civilizaţii particulare.

Un lucru este “construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă un raţionament, o normă juridică etc. “Datul” este relativ în sensul că el este influenţat de “construit”, de activitatea umană. În ceea ce priveşte “datul”, atitudinea omului constă în a-l cunoaşte cu ajutorul ştiinţei. În ceea ce priveşte “construitul”, omul este prin ipoteză constructorul, el poate să facă în acest sens artă sau tehnică. Sfera construitului se întinde şi asupra ordinii sociale şi politice.

Se pune întrebarea dacă dreptul este “dat”, obiect de ştiinţă, altfel spus de constatare şi înregistrare sau este “construit“, operă tehnică? Din perspectivă istorică, dreptul este evident “dat”, obiect de ştiinţă, aşa cum apare vechiul drept, dreptul contemporan naţional sau internaţional. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă “o construcţie” şi în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii.

În literatura juridică s-a reţinut această distincţie, în conformitate cu care ştiinţa cercetează climatul social care solicită o anumită normativitate juridică, iar tehnica vizează modalităţile prin care legiuitorul transpune în practică, “construieşte” regulile juridice. S-a subliniat totodată relativitatea acestei distincţii, avându-se în vedere că tehnica juridică presupune şi ea o creaţie, o activitate ştiinţifică. 3Prin urmare, principiile reprezintă “datul” ca ideal sau temei pentru ştiinţă şi “construitul” în situaţia în care sunt elaborate sau transpuse într-o construcţie umană, inclusiv prin norme juridice. O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noţiunea de principiu este realizată într-o monografie4:

”a) principiul întemeietor al unui domeniu al existenţei;
b) ceea ce ar fi ascuns cunoaşterii directe şi necesită prelucrări logico-epistemologice;
c) concept logic ce ar permite cunoaşterea fenomenului particular.”

Această sistematizare, aplicată la drept înseamnă:

„a) discuţia referitoare la esenţa dreptului;
b) dacă şi cum am cunoaşte esenţa;
c) operativitatea aşezării în fenomenalitatea dreptului, corelată sau nu cu esenţa.”5

Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie să se raporteze la principii care să le garanteze sau să le întemeieze. Această mişcare regresivă către necondiţionat, către ceea ce este prim în mod absolut, este de exemplu mişcarea pe care o urmează Platon în Cartea a VII-a a Republicii6, atunci când pune existenţa „Binelui” ca principiu prim şi neipotetic. În acelaşi sens, un alt mare gânditor7 vorbeşte de “primele principii” sau principiile eterne ale “Fiinţei” nedemonstrabile, temei al oricărei cunoaşteri şi al oricărui existent, dincolo de care nu se află decât ignoranţa.

Întrebarea este atunci de a şti dacă ceea ce pare necesar, în virtutea logică a cunoaşterii este necesar şi în ordinea ontologică a existenţei. În “Critica raţiunii pure”, 8 Kant va arăta că o astfel de trecere, de la logică la existenţă, (argumentul ontologic) nu este legitimă. Dacă necondiţionatul, ca principiu, este pus în mod necesar de către raţiunea noastră, acest lucru nu poate şi nici nu trebuie să ne conducă la concluzia că acest necondiţionat există în afara ei şi independent de orice realitate.

În consecinţă, principiile, întrucât vizează existenţa în toate domeniile ei, nu pot şi nu trebuie să fie imuabile, ci sunt rezultatul devenirii. Ele sunt un “dat”, dar numai ca rezultat al dialecticii existenţiale sau ca reflectare a devenirii în lumea fenomenală şi a esenţei.

  1. Aspecte de doctrină privind principiile dreptului

Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex, între esenţă şi fenomene, precum şi o dialectică specifică fiecăreia dintre cele două categorii în planul realităţii teoretice, normative dar şi sociale, nu poate fi în afara principiilor.

Problema statutului principiilor dreptului şi explicarea acestora a preocupat mereu pe teoreticieni. Şcoala dreptului natural a argumentat că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană. Şcoala istorică a dreptului, sub influenţa kantianismului, deschide o nouă perspectivă în cercetarea genezei principiilor juridice, prezentându-le ca produse ale spiritului popular (Volkgeist) ceea ce deplasază temeiul dreptului din universul raţiunii pure, la confluenţa unor origini istorice disipată într-o multitudine de forme trecătoare. Variantele şcolii pozitiviste susţin că principiile dreptului sunt generalizări induse din experienţa socială. Când generalizarea acoperă o serie suficient de mare de fapte sociale suntem în prezenţa unor principii. Există şi autori precum Rudolf Stammler care neagă temeinicia oricărui principiu juridic, considerând conţinutul dreptului diversificat în spaţiu şi timp, lipsit de universalitate. În concepţia autorului dreptul ar fi o categorie culturală. 9

Referindu-se la aceeaşi problemă, Mircea Djuvara afirma: “Toată ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta întreaga legislaţie devine de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi.”10

În opinia noastră acesta este punctul de plecare pentru înţelegerea principiilor dreptului.

În literatura de specialitate, nu există o opinie unanimă cu privire la definirea şi semnificaţiile principiilor dreptului11. Pot fi identificate o serie de elemente comune pe care le subliniem mai jos:

Astfel, în doctrină, au fost identificate şi analizate următoarele principii generale ale dreptului:

1) asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2) principiul libertăţii şi egalităţii;
3) principiul responsabilităţii;
4) principiul echităţii şi justiţiei12.

Acelaşi autor consideră că principiile generale ale dreptului au o importanţă teoretică şi practică care constă în:

a) principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic şi orientează activitatea legiuitorului;
b) aceste principii sunt importante şi pentru administrarea justiţiei deoarece, “Omul de drept trebuie să constate nu numai pozitivitatea legii, el trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile sociale ”;
c) principiile generale ale dreptului pot ţine loc de norme de reglementare atunci când judecătorul, în tăcerea legii, soluţionează cauza în baza principiilor generale de drept13.  

Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul dintre principiile dreptului, normele de drept şi valorile sociale. Opiniile exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcţie de concepţia juridică. Şcoala dreptului natural, raţionaliştii, filozofia kantiană şi hegeliană a dreptului admit existenţa unor principii în afara normelor pozitive şi superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe raţiunea umană şi configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire, şcoala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian consideră că principiile sunt exprimate prin normele dreptului şi în consecinţă nu există principii de drept în afara sistemului de norme juridice.

Eugeniu Speranţia stabilea o corespondenţă între drept şi principiile dreptului: “Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele.”14 În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate română s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripţii fundamentale ale tuturor normelor juridice. 15 Într-o altă opinie, se consideră că principiile de drept orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice, ele au forţa unor norme superioare, regăsite în textele actelor normative, dar pot fi şi deduse din “valorile sociale permanente” atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv.16 Cosiderăm că principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului, dar indiscutabil există o realaţie între cele două valori. De exemplu, egalitatea şi libertatea sau echitatea şi justiţia sunt fundamente valorice (valori) ale vieţii sociale. Ele trebuie să-şi găsească expresia juridică. În acest fel apar conceptele juridice care exprimă aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului. Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de norme, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă deoarece conţin temeiurile existenţei şi evoluţiei dreptului. 17

Alături de alţi autori18 considerăm că normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri:

- normele conţin şi descriu cele mai multe din principiile lor;

- funcţionarea principiilor se realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme.

În raport cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-şi explice raţiunea cauzală a existenţei lor. Principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Am putea spune că cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept.

Pentru o înţelegere corectă a problematicii valorilor în drept şi a exprimării lor prin principiile dreptului se impun unele succinte precizări în contextul temei noastre de cercetare. Diferitele curente şi şcoli juridice, din antichitate şi până în prezent, au căutat să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice prin unele concepte generale apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Dreptul se întemeiază pe judecăţi de valoare. Într-adevăr, prin natura sa dreptul implică o apreciere, o valorizare a conduitei umane în funcţie de anumite valori, reprezentând finalitatea ordinii juridice cum ar fi: justiţia, binele comun, libertatea etc.19

Valorile nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială, filozofică, iar valorile existenţiale care sunt totodată izvoare pentru toate celelate sunt creştin-ortodoxe. Există deosebiri între sistemul valoric profan şi valorile creştine. Acestea din urmă nu sunt construcţii pur conceptuale sau bazate exclisiv pe sentimente sau trăiri, ci sunt virtuţi relevate prin har.

Valorile creştine sunt permanente prin sensul şi semnificaţiile lor relevate. Se poate spune că sunt imuabile intangibile la cursul lumii şi al timpului. Conţinutul lor este inepuizabil deoarece îşi au sursa în infinitul şi indefinitul fiinţei divine. De aceea omul, rămânând în permanenţa virtuţilor moral creştine nu va cuprinde şi nici realiza în întregime conţinutul, sensurile şi semnificaţiile acestora. Smerenia este una dintre marile virtuţi şi valori creştine despre care Sfântul Isaac Siriul afirma caracterul inepuizabil al acesteia în permanenţa ei: «Adâncul smereniei este desăvârşirea».

Spre deosebire, valorile profane, inclusiv cele juridice, ce pot fi considerate ca autentice, îşi au sursa în virtuţile creştine, sunt derivate din acestea, fiind totodată relative Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Astfel, în legătură cu sistemul valoric juridic putem spune că unele dintre valori pot fi regăsite în toate sistemele de drept, ca de exemplu justiţia, totuşi specificul şi particularităţile istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Valorile unei societăţi trebuie deduse primordial din filozofia (socială, morală, politică, juridică) ce prezidează şi orienteză forţele sociale din societatea respectivă.

Legiuitorul, în procesul de legiferare, orientându-se după aceste valori, exprimate în special de principiile generale ale dreptului, le transpune în norme juridice, iar pe de altă parte, odată “legiferate” aceste valori sunt apărate şi promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea socială respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor acestei valori şi de predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii. Mai trebuie adăugat că normele juridice substanţializează valorile juridice în chip relativ, deoarece nici în ansamblu şi nici individual nu indică total o valoare juridică, nu-i epuizează bogăţia de conţinut.

În ce priveşte identificarea valorilor promovate de drept, părerile autorilor nu coincid, deşi ele se cantonează în sfere apropiate. Astfel, Paul Roubier enumeră ca valori justiţia, securitatea juridică şi progresul social.20 Michel Villey enumeră patru mari finalităţi ale dreptului: justiţia, buna conduită, servirea oamenilor şi servirea societăţii. 21 François Rigaux vorbeşte de două categorii şi anume: cele primordiale, denumite de el formale, ordinea, pacea şi securitatea juridică şi cele materiale egalitatea şi justiţia. 22

Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului, în concepţia celor mai de seamă gânditori, încă din antichitate, este justiţia. Conceptul deosebit de complex justiţie a fost abordat, explicat şi definit de numeroşi gânditori – moralişti, filozofi, jurişti, sociologi, teologi – care pornesc în definirea acestuia de la ideile de just, echitabil, în sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Principiul general al dreptului, al echităţii şi justiţiei este expresia justiţiei ca valoare socială. Multe concepţii despre drept ar fi situabile fie într-o linie raţionalistă, fie într-una realistă. Raţionaliştii argumentează că principiul justiţiei e înnăscut omului, ţine de raţiunea noastră în eternitatea ei. Realiştii argumentează că justiţia e un elaborat al istoriei şi experienţei general umane.

Indiferent de orientarea teoretică, justiţia constituie neîndoielnic un temei complex al universului juridic. Giorgio del Vecchio afirma că justiţia e conformare la legea juridică, legea juridică fiind ceea ce cuprinde justiţia. După Lalande justiţia e proprietatea a tot ceea ce este just; Faberquetes consideră dreptul ca expresia unică a principiului justiţiei, iar justiţia ca, fireşte, conţinutul unic al expresiei dreptului. S-a mai spus că justiţia e voinţa de a da fiecăruia ce e al său; este echilibru sau proporţia raporturilor dintre oameni, este iubirea socială sau este realizarea armonioasă a esenţei fiinţei umane.23 Justiţia ca valoare şi principiu al dreptului există prin normele juridice cuprinse în constituţii, legi etc. Aceasta nu înseamnă că dreptul obiectiv, cu exprimările lui, poartă în întregime şi inevitabil "justiţia": nu tot ceea ce e drept în vigoare este just. Pe de altă parte există norme juridice, ca de pildă cele tehnice, care sunt indiferente ideii de justiţie. După cum există împrejurări când dreptul pozitiv se inspiră mai mult din considerente de utilitate decât de justiţie pentru a menţine ordinea şi stabilitatea în societate.

În opinia noastră, justiţia, ca valoare socială şi totodată ca principiu general al dreptului se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate, legalitate şi bună-credinţă. Cu deosebire conceptele de justă măsură şi echitate exprimă proporţionalitatea. Principiul justiţiei are acest conţinut călăuzitor în linie cognitiv-acţională: a da fiecăruia ce i se cuvine. Un sistem de drept este unitar, omogen, echilibrat şi coerent dacă în toate componentele sale "asigură, ocroteşte, consacră", în aşa fel încât fiecare persoană fizică şi juridică să fie ceea ce este, să aibă ceea ce i se cuvine fără a se leza reciproc sau sistemul social.

Echitatea este o dimensiune a principiului justiţiei în consensualitatea acestuia cu binele moralei. Acest concept mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează, introducând în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere întru bine şi întru libertate. "Considerată astfel, echitatea se propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme juridice, fructificând chiar şi domenii strict tehnice sau formale, aparent indiferente faţă de preocupările axiologice"24. Înţeleasă prin ideea de proporţionalitate, echitatea priveşte diminuarea inegalităţii, acolo unde stabilirea unei egalităţi perfecte (numită şi dreptate formală) este imposibilă datorită particularităţilor situaţiei de fapt. Altfel spus, în raport cu generalitatea normei juridice, echitatea sugerează să luăm în seamă situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, fără a se cădea în extremă. Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor social-politice din societate. Astfel, în statele democratice contemporane, pentru a se sublinia realizările politicii sociale privind condiţiile de viaţă şi de muncă, drepturile economice, sociale, culturale, se vorbeşte de justiţie socială. Realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept în documentul adoptat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Copenhaga, 1990.

O altă problemă a doctrinei juridice este de a stabili raportul dintre principiile dreptului şi cele ale moralei, am adăuga noi ale creştinismului. Christian Thomasius în lucrarea sa Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni deducta (1705)25, distingea între misiunea dreptului de a ocroti raporturile exterioare ale indivizilor umani prin prescripţii ce formează obligaţii perfecte şi sancţionabile şi misiunea moralei să ocrotească viaţa interioară a indivizilor numai prin prescripţii ce formează obligaţii imperfecte şi nesancţionabile. Această deosebire dintre morală şi drept a devenit clasică.

Fără îndoială, dreptul nu poate fi confundat cu morala, pentru mai multe considerente analizate în literatura de specialitate.26 Totuşi, dreptul şi morala se află din cele mai vechi timpuri într-o strânsă relaţie care nu poate fi considerată ca întâmplătoare. Relaţia respectvă este de natură axiologică. Valorile juridice şi etice autentice, contemporane au o origine comună, respectiv harul şi poruncile divine, cu deosebire Porunca Iubirii împreună cu toate virtuţile creştine. Se mai poate adăuga conştiinţa de sine a omului ca persoană, care în comunitate, realizează că depinde de Dumnezeu, dar şi de aproapele său. Teoria jusraţionalismului – formă modernă a jusnaturalismului – a încercat să argumenteze că există un fond de principii ale dreptăţii universale şi eterne, deoarece sunt înscrise în raţiunea umană unde se împletesc cu principiile binelui şi adevărului. Aşadar, dreptul întrucât e raţional, e natural şi întrucât e natural este şi moral. Spunem noi că aceste principii înnăscute sunt rezultatul lucrării Duhului Sfânt, pe care omul prin propria sa lucrare poate să le descopere sau nu, poate sau nu să le transpună în valorile morale profane, inclusiv în cele juridice

Desigur, dreptul reglementează eminamente conduita exterioară a individului uman. Cu toate acestea dreptul nu se dezinteresează de valorile şi virtuţile creştine, "prin aceea că prin intermediul echităţii caută binele acţionând spre concordarea exteriorului cu interiorul, pe când morala acţionează spre concordarea interiorului cu exteriorul individului, întru aceeaşi echitate."27 Poate că o maximă a justiţiei considerată în dimensiunea sa creştină ar putea fi ceea ce spune psalmistul: ”Fereştete de rău şi fă binele. Caută pacea şi o urmează pe ea (Ps. 33). Adevărul juridic nu poate fi acceptat şi înţeles decât ca bine în sensul relevat de credinţa ortodoxă. Justiţia trebuie să înfăptuiască binele pentru a fi în adevărul ei, pentru a fi autentică. ”Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”, afirma Părintele Dumitru Stăniloae

Noi considerăm că morala creştină şi dreptul, considerat tot prin esenţa sa creştin -ortodoxă trebuie să aibă o structură valorică comună şi aceasta se poate deduce nu numai din afirmaţia destul de frecvent întâlnită şi potrivit căreia "dreptul este un minim de morală", dar şi din constatarea că nu există enunţ moral care să fie denunţat ca nedrept, deşi uneori sunt descoperite enunţuri juridice în dezacord cu principiile morale. Se observă tendinţa dreptului de a face apel la valori cu caracter moral pentru ca acestea să fie introduce în reglementări juridice. În acest sens Ioan Muraru afirma că: "Regulile morale, deşi de obicei sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. Din perspectivă creştină, îmbucurător este faptul că în Constituţia României referirile la ipostazele moralei nu lipsesc. Aceste referiri constituţionale asigură moralei eficienţă, validitate. Astfel, spre exemplificare, art. 26, art. 30, ocrotesc «bunele moravuri», art. 53 menţionează «morala publică». De asemenea «buna-credinţă» care evident este mai întâi un mai întâi o valoare creştină este consacrată prin art. 11 şi art. 57."28 Prin urmare principiile generale ale dreptului şi cele ale moralei creştine au un fond valoric comun. Normele dreptului pot exprima valori care la origine sunt morale şi care se regăsesc şi în conţinutul principiilor generale ale dreptului, aşa cum este de exemplu echitatea sau forma sa particulară, proporţionalitatea ambele având ca izvor dreptatea şi dreapta măsură ca valori fundamentale ortodoxe.

Revenind la aspectele particulare ale principiilor dreptului, considerate din perspectiva filosofiei dreptului, putem spune că au aceleaşi trăsături şi semnificaţii logico-filozofice ca şi ale principiilor în general. Particularităţile lor sunt determinate de existenţa a două sisteme de raporturi dialectice specifice dreptului:

  1. principii – categorii – norme;

  2. principii – dreptul, ca realitate socială.

Pot fi identificate câteva trăsături mai importante ale principiilor dreptului, utile pentru a stabili dacă proporţionalitatea poate fi considerată un principiu de drept:

A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenţei. El nu se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a relaţiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea şi echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor normative sau ale aspectelor particulare specifice realităţii juridice. În consecinţă, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului şi să exprime necesitatea ca esenţă.

Deşi de ordinul esenţei şi decurgând din valorile creştine, principiile de drept rezultate din voinţe legiuitorului, deci cele care se identifică cu norma juridică, reflectă transformările sociale, exprimă particularităţile istorice, economice, geografice, politice ale sistemului care le conţine şi la rândul lor pe care îl fundamentează, într-un cuvânt, spre deosebire de valorile creştine sunt relative.29 Principiile dreptului evoluează pentru că realităţile pe care le reflectă şi le explică sunt supuse perfecţionării. “În drept fiecare relaţie juridică este susceptibilă – la fel de perfecţionare. Niciodată nu se va putea termina perfecţionarea ştiinţifică a analizei juridice. Dar, în drept, trebuie să dăm imediat soluţii, pentru că viaţa practică nu aşteaptă”30. Fiind de ordinul esenţei, principiile dreptului au caracter generalizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât şi pentru normele dreptului. În acelaşi timp exprimând esenţialul şi generalul realităţii juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte reglementări normative. Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor prin norme juridice, dar norma de drept le determină conţinutul concret, în raport cu timpul istoric de referinţă.

B) Principiile dreptului sunt consacrate şi recunoscute prin constituţii, legi, cutumă, jurisprudenţă, documente internaţionale sau formulate în doctrina juridică.

Principiile trebuie să fie acceptate pe plan intern şi să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat. Principiile generale ale dreptului sunt consacrate în constituţii. Caracterele sistemului juridic ale unui stat influenţează şi chiar determină consacrarea şi recunoaşterea principiilor dreptului.

Opera de consacrare în documentele politice şi juridice a principiilor dreptului este în plină desfăşurare.

Astfel, în documente internaţionale precum Carta O.N.U. sau Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970, sunt consacrate principii31 ce caracterizează ordinea de drept internaţională democratică. Sistemele regionale de drept au cunoscut şi recunoscut propriile lor principii. De exemplu, sistemul Dreptului Uniunii Europene consacră următoarele principii mai importante: principiul egalităţii, protecţia drepturilor fundamentale ale omului, principiul certitudinii juridice, principiul subsidiarităţii, principiul autorităţii de lucru judecat şi principiul proporţionalităţii32. Majoritatea constituţiilor democratice consacră principii precum: principiul suveranităţii, principiul legalităţii şi al supremaţiei, constituţiei, principiul democraţiei, principiul pluralismului, principiul reprezentării, principiul egalităţii etc.

Jurisprudenţa are un rol însemnat în consacrarea şi aplicarea principiilor dreptului. Sunt situaţii în care principiile de drept sunt recunoscute pe cale jurisprudenţială, fără a fi formulate în textul actelor normative. Astfel, Codul civil italian recomandă judecătorilor de a statua în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Există sisteme de drept în care nu toate principiile au o consacrare normativă. Ne referim în mod special la marele sistem cunoscut sub denumirea de common low, care constă în existenţa a trei subsisteme normative, autonome şi paralele: common low (în sens restrâns); equity; şi statute-low. Equity reprezintă un ansamblu de principii desprinse din practica instanţei şi care sunt un corectiv adus regulilor de common-low.

Cu toată varietatea modului de consacrare şi recunoaştere a principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puţin a recunoaşterii lor pentru a putea fi caracterizate şi aplicate în sistemul de drept. Această consacrare sau recunoaştere nu este suficient să fie doctrinară, ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudenţă. Trebuie totuşi realizată o distincţie între consacrarea sau recunoaşterea principiilor dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor.

C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept, deoarece exprimă atât idealul juridic, cât şi cerinţe obiective ale societăţii, au un rol reglator pentru relaţiile sociale. În situaţia în care norma este neclară sau nu există, soluţionarea litigiilor se poate realiza direct în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare.

D) În clasificarea principiilor dreptului se porneşte de la considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la general la particular.33 Pornind de la această constatare putem distinge:

1. Principii generale ale dreptului care formează conţinutul unor norme de aplicaţie universală cu nivel maxim de generalitate. Acestea sunt recunoscute de doctrină şi exprimate de acte normative în dreptul intern sau tratate internaţionale de importanţă deosebită. De regulă aceste principii sunt înscrise în constituţii având astfel şi o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi şi faţă de toate ramurile dreptului. Referindu-se la importanţa teoretică şi practică a studierii principiilor dreptului, Nicolae Popa remarca: "principiile generale de drept sunt prescripţiile fundamentale care cumulează creerea dreptului şi aplicarea sa… În concluzie acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului – garanţia acordată indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive – şi a congruenţei sistemului legislativ, adică concordanţa legilor, caracterul lor social, verosimilul, oportunitatea lor."34

Principiile generale au un rol şi în administrarea justiţiei, pentru că cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai litera legii, dar şi spiritul ei iar principiile generale constituie acest spirit. În cadrul acestora putem include: principiul legalităţii, principiul consacrării, respectării şi garantării drepturilor omului, principiul egalităţii, principiul justiţiei şi echităţii etc.

2. Principii specifice care exprimă valori particulare şi care de regulă au acţiunea limitată la una sau mai multe ramuri de drept. Ele sunt înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi incluse în acestă categorie principiul legalităţii pedepselor, al obligativităţii contractelor, prezumţia de nevinovăţie, principiul respectării tratatelor internaţionale etc. Principiile speciale îşi au sursa valorică în principiile fundamentale ale dreptului.

De exemplu proporţionalitatea este unul din vechile şi clasicele principii ale dreptului,  redescoperit în epoca modernă. Semnificaţia acestui principiu, în sens general, este aceea de relaţie echivalentă, echilibru între fenomene, situaţii, persoane etc, dar şi ideea de justă măsură.

Ion Deleanu precizează că: “La origine, conceptul de proporţionalitate este exterior dreptului; el evocă ideea de corespondenţă şi echilibru, chiar de armonie. Apărut ca principiu matematic, principiul proporţionalităţii s-a dezvoltat şi ca idee fundamentală în filozofie şi drept primind forme şi accepţiuni diferite: “rezonabil”, “raţional”, “echilibru”, “admisibil”, “tolerabil” etc35. Prin urmare, proporţionalitatea face parte din conţinutul principiului echităţii şi al justiţiei, considerat ca fiind un principiu general al dreptului. Totodată, prin consacrarea sa normativă, explicită sau implicită, şi prin aplicarea jurisprudenţială, proporţionalitatea are semnificaţii particulare în diferite ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul comunitar, dreptul penal etc. Definiţia, înţelegerea şi aplicarea acestui principiu, în semnificaţiile mai sus arătate rezultă din analiza doctrinară şi interpretarea jurisprudenţială. 36

  1. Principiile construite si principiile metafizice (creştine) ale dreptului

Un argument pentru care filozofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar şi pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiţiei, îl reprezintă existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie.

Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor, sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filozofia dreptului, numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului, după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate tot în sfera filozofiei dreptului. O asemenea constatare impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar pe de altă parte principii metafizice ale dreptului. Am folosit conceptul „metafizic „pentru a evidenţia că originea acestor principii o reprezintă nu atât construcţiile filozofice cât mai ales valorile şi virtuţile creştine. Încercăm totuşi să argumentăm folosindu-ne cu precădere de instrumentele filosofiei, dar cu raportare la valorile revelate ale creştinismului.

Distincţia pe care o propunem are ca temei filozofic deosebirea mai sus arătată dintre „construit” şi „dat” în drept.

Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături:

1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a legiuitorului, consacrată în norme de drept;

2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice;

3) opera de interpretare şi aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică În această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii, etc.

Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în primul rând o conotaţie juridică şi numai în subsidiar una metafizică. Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele semnificaţii şi înţelesuri metafizice urmează a fi ulterior consacrării lor stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au caracter obligatoriu şi produc efecte juridice la fel ca orice altă reglementare normativă. Este necesar a menţiona că normele juridice care consacră astfel de principii sunt superioare ca forţă juridică faţă de reglementările obişnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod obişnuit, relaţii sociale considerate a fi esenţiale în primul rând pentru respectarea drepturilor fundamentale şi ale intereselor legitime recunoscute subiectelor de drept, dar şi pentru stabilitatea şi desfăşurarea echitabilă, previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare.

În situaţia acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus are următoarea înfăţişare:

1) principiile construite sunt elaborate şi consacrate normativ de legiuitor;
2) interpretarea acestora se realizează în opera de aplicare a dreptului;
3) semnificaţiile valorice ale acestor principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului;
4) „înţelesurile” metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii conotaţiei şi denotaţiei principiilor sau elaborării normative a unor noi astfel de principii.

Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un anumit moment al realităţii juridice, dar nu există o limită preconstituită a acestora. Evoluţia dreptului se manifestă şi prin elaborarea normativă a unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menţionăm „principiul subsidiarităţii”, o construcţie în Dreptul Uniunii Europene, preluată în legislaţia multor state europene, inclusiv a României.

Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat” faţă de realitatea juridică şi prin natura lor sunt exterioare dreptului. La originea lor nu au o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudenţială. Ele sunt un „dat” transcendental şi nu transcendent al dreptului, prin urmare, nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt „altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică de natură creştină a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică.

Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit şi totodată ca esenţă transcedentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii. Orice act juridic pentru a fi în adevărul şi autenticul său trebuie să fie adecvat valorilor creştine ale dreptăţii şi ale binelui Aceasta este adevărata dimensiune teleologică a juridicului prin care se legitimează şi există

În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor şi de aceea au fost denumite „principii generale ale dreptului”. Noi preferăm să subliniem dimensiunea metafizică, valorică şi transcedentală, creştină a acestora, drept pentru care le şi considerăm principii metafizice ale realităţii juridice. Ca „dat” transcendental şi nu construit al dreptului, principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinaţii şi înţelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde.

În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt:

- principiul dreptăţii;
- principiul adevărului;
- principiul echităţii şi al justiţiei;
- principiul proporţionalităţii;
- principiul libertăţii;
- principiul-bune-icredinţe.

Se poate uşor observa fundamentul creştin al acestor principii: dreptatea şi binele creştin, iubirea creştină, dreapta socoteală sau discernământul creştin, libertatea omului ca persoană în relaţia sa smerită de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iată ce frumos caracteriza Părintele Arsenie Boca „dreapta socoteală„: „ Cumpănă liniştită a dreptei soscoteli ştiutoare de taină, ştiutoare de măsuri „Într-un studiu viitor vom expune pe larg considerentele ce ne îndreptăţesc să identificăm principiile mai sus menţionate ca având o valoare metafizică şi transcedentală.

Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar rămâne în discuţie dimensiunea normativă. O analiză mai amplă a acestei probleme excede obiectului acestui studiu, care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filozofice a principiilor dreptului. Totuşi, câteva consideraţii se impun. Ontologia contemporană nu mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanţă sau materie. În opera sa, „Substamzbegriff und Funktionsbegriff” (1910) Ernest Cassirer opune conceptul modern de funcţiune celui antic de substanţă. Nu ce este „lucrul” sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, ţesătura lor lăuntrică, structura interesează pe moderni. Nu mai există în faţa cunoaşterii obiecte concrete, ci doar „relaţii” şi „funcţiuni”. Într-un fel, pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar nu şi pentru ontologie, lucrurile dispar şi fac loc relaţiilor, şi funcţiunilor. O astfel de abordare este operaţională cognitiv pentru realitatea materială, nu şi pentru realitatea ideală, acea „lume a Ideilor” de care vorbea Platon.37

Dimensiunea normativă a realităţii juridice pare să corespundă foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este realitatea juridică decât un ansamblu de relaţii sociale şi funcţiuni care sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de „raporturi juridice” prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite aplicându-se unei sfere de relaţii sociale prin intermediul normei juridice le transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei realităţi a juridicului, înţeleasă ca structură relaţională şi funcţională.

Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relaţiile şi funcţiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim „element” această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile şi care le face să fie. Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune sau relaţie se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate. 38

Preluând această idee a marelui filozof român, putem afirma că principiile metafizice ale dreptului evocă nu numai raporturi juridice sau funcţiuni, ci „elemente valorice” ale realităţii juridice, fără de care aceasta nu ar avea fiinţă.

Principiile metafizice ale dreptului au valoare normativă, chiar dacă nu sunt explicit exprimate prin norme de drept. Mai mult, aşa cum rezultă din interpretările jurisprudenţiale, ele pot avea chiar o semnificaţie supranormativă şi, în acest fel, pot legitima concepţiile jusnaturaliste în drept. Aceste concepţii şi doctrina supralegalităţii susţinute de Francaise Geny, Leon Duguit şi Maurice Duverger, consideră că justiţia şi, în mod deosebit justiţia constituţională trebuie să se raporteze la reguli şi principii supra-constituţionale. În opinia noastră, astfel de standarde sunt exprimate tocmai de principiile metafizice la care am făcut referire. Concepţiile jusnaturaliste au fost aplicate şi de unele instanţe constituţionale. Este celebră în acest sens, decizia din 16 ianuarie 1957 a Curţii Constituţionale Federale a R. F. Germania cu privire la libertatea de a ieşi de pe teritoriul federal. Curtea declară: „Legile nu sunt constituţionale decât dacă ele au fost edictate cu respectarea formelor prevăzute. Substanţa lor trebuie să fie în acord cu valorile supreme ale ordinii democratice şi liberale în calitate de sistem de valori stabilite de către Constituţie, dar mai trebuie să fie în conformitate cu principiile elementare nescrise (s. n. ) şi cu principiile fundamentale ale Legii fundamentale, mai ales cu principiile statului de drept şi ale statului social”39.

Un ultim aspect pe care dorim să îl subliniem se referă la rolul judecătorului în aplicarea principiilor construite dar în special a principiilor metafizice ale dreptului. Considerăm că regula fundamentală este aceea a interpretării şi, implicit, a aplicării oricărei reglementări juridice în spiritul şi cu respectarea conţinutului valoric al principiilor metafizice şi construite ale dreptului. O altă regulă se referă la situaţia în care există neconcordanţă între reglementările juridice obişnuite iar pe de altă parte principiile construite şi cele metafizice ale dreptului. Într-o astfel de situaţie, apreciem, în lumina jurisprudenţei instanţe constituţionale germane, că principiile metafizice vor trebui aplicate cu prioritate, chiar şi în detrimentul unei norme concrete. În acest fel, judecătorul respectă caracterul fiinţial al sistemului juridic şi nu numai funcţiile sau relaţiile juridice.

În încheiere dorim să remarcăm actualitate cuvintelor marelui filosof german Kant, pe care le propunem spre meditaţie unui legiuitor contemporan:

E veche dorinţa care - cine ştie când? - se va împlini odată: să se descopere odată, în locul infinitei varietăţi a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislaţia”40

Dar aceste principii le avem, sunt în fiinţa, conştiinţa şi raţiunea noastră: sunt Adevărurile de Credinţă Creştină. Trebuie ca juriştii şi toţi cei care într-un fel sau altul exercită puterea temporară să le conştientizeze, să lucreze întru credinţă şi iubire, să înmulţescă talanţii împărăţiei încredinţaţi, pentru ca realitatea individuală şi socială să fie asemenea cu Împărăţia Cerurilor care este: Dreptate, Pace şi Bucurie (Sf. Apostol Pavel).

BIBLIOGRAFIE

Filocalia, Sfintelor Nevoinţe ale Desăvârşirii, Vol 10, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1990
Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953,
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996
Marius Andreescu, Principiul Proporţionalităţii în Dreptul Constituţional, EdituraC. H. Beck, Bucureşti, 2007.
Mircea Djuvara, , Drept şi sociologie, I. S. D. , Bucharest, 1936,
Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. Dreptul Raţional, Editura All Beck, Bucharest, 1999
Kant, Critica Raţiunii Pure, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti

 

1 Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 744.

2 Autor citat de Ion Craiovan, în monografia Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 63.

3 Jean Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953, p. 118-159.

4 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, p. 19

5 Ibidem, op. cit. , p. 20

6 Platon, Opere – vol. V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 401-402

7 Aristotel, Metafizica, Cartea I, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, nr. 9-69

8 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994, p. 270-273.

9 Rodolf Stammler, Theorie der Recktswissenschaft, University of Chicago, Press, 1989, p. 24-25.

10 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 265.

11 A se vedea în acest sens: Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 30; Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 186; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 112-114; Ion Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 209, ; Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 75.

12 Nicolae Popa, op. cit. , p. 120-130

13 Ibidem, op. cit. , p. 119.

14 Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, pg. 8. A se vedea în acelaşi sens Nicolae Popa, op. cit. , p. 114.

15 Nicolae Popa, op. cit. , p. 114.

16 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , p. 30

17 Nicolae Popa, op. cit. , p. 116-117.

18 Nicolae Popa, op. cit. , pg. 116-117, Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 78.

19 Paul Roubier, Théorie générale du Droit, L. G. D. J. , Paris, 1986, p. 267.

20 Paul Roubier, op. cit. , p. 268.

21 Citat de Jean-Louis Bergel în Théorie générale du Droit, Dalloz, Paris, 1989, p. 29.

22 Citat de Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan în Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 27.

23 Pentru dezvoltări a se vedea Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 128.

24 Ibidem, op. cit. p. 133.

25 Citat de Ion Dobrinescu în Dreptatea şi valorile culturii, Ed. Academiei Română, Bucureşti, 1992, p. 95.

26 A se vedea Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 192-202; Ion Dobrinescu, op. cit. , p. 95-99; Gheorghe Mihai, Radu I. Motica, op. cit. , pg. 81-86; Ion Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , p. 39-42.

27 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op. cit. , p. 84.

28 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 8

29 A se vedea în acest sens Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, I. S. D. , Bucureşti, 1936, pg. 52-56 şi Nicolae Popa, op. cit. , p. 113-114

30 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 265.

31Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 52-71. Carta ONU menţionează ca sursă a dreptului “principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate.”

32 Ion Craiovan, op. cit. , p. 211.

33 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit. , pg. 31. Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului, op. cit. , p. 77.

34 Nicolae Popa, op. cit. , p. 117.

35 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 264.

36 Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Ed. . C. H. Beck, Bucureşti, 2007.

37 Pentru dezvoltări a se vedea, Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 332-334

38 Constantin Noica, op. cit. p. 327-367

39 Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, op. cit. p. 34-38

40 Kant, Critica Raţiunii Pure, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, p 276-277

 



A început distribuția cardurilor de sănătate. Acordul prezumat pentru donarea de organe, eliminat.

Începând de la 1 iunie, primele carduri electronice de sănătate au fost distribuite bolnavilor care au nevoie de dializă. Potrivit şefului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Radu Ţibichi, 7000 de carduri au ajuns deja la Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate şi au început a fi înmânate bolnavilor cu insuficienţă renală cronică care beneficiază de servicii de dializă, aceştia fiind primii români care vor utiliza cardul. Toţi românii majori vor primi prin poştă carduri naţionale de sănătate, în cursul acestui an. Utilizarea cardului electronic de sănătate este obligatorie de la 1 ianuarie 2015. După implementarea sistemului cardului, pacienţii vor dovedi că sunt asiguraţi la Sănătate cu cardul şi vor primi servicii medicale decontate de Casa de Asigurări de Sănătate doar dacă se prezintă la medic cu cardul naţional de sănătate.

Reamintim faptul că toate cardurile vor fi trimise asiguraților prin poștă, cu confirmare de primire, iar în cazul în care titularul nu va fi găsit acasă de două ori, documentul va fi returnat casei de asigurări teritoriale. În acest caz, asiguratul va trebui să meargă personal să îl ridice. La măsura distribuției prin poștă s-a recurs după ce medicii de familie au refuzat să facă acest lucru. Costurile vor fi suportate din Fondul de Asigurări. 

După ce intră în posesia documentelor, asigurații trebuie să meargă cu ele la medicul de familie, care le vor activa cu ajutorul unor cititoare speciale și aplicații informatice. Din acel moment, orice serviciu medical va trebui validat cu cardul, atât de către medic, cât și de pacient, care va dispune de un cod PIN confidențial, după modelul celor bancare. Pe cipurile cardurilor vor fi înscrise datele de identificare ale pacientului (numele și prenumele, data nașterii și CNP-ul),  dar și cele ale medicului de familie. Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), Radu Ţibichi  a anunțat la începutul lunii iunie că acordul pentru donarea de organe nu va mai fi trecut pe cardul naţional de sănătate, aşa cum s-a dorit iniţial. “Cardul naţional de sănătate va constitui punctul de referinţă în sistem. Pentru a fi implementat cu succes, a fost modificată, în luna mai, Legea sănătăţii, privind acordul de donare. Adică a fost eliminat acordul de donare de pe cardul naţional de asigurări de sănătate. Am eliminat acordul de donare de pe cardul naţional tocmai pentru a nu se denatura scopul acestuia, care nu este altul decât acela de a dovedi calitatea de asigurat şi de a certifica serviciile medicale care se efectuează la furnizor, a precizat preşedintele CNAS(sursa: Gandul - Acordul pentru donarea de organe nu va mai fi trecut pe cardul naţional de sănătate

Medicii de familie şi unităţile sanitare vor avea obligaţia de a deschide, din iunie, un dosar electronic pentru fiecare pacient, în care să fie trecut istoricul medical al acestuia, util la urgenţe. Cei care refuză să folosească dosarul vor putea primi sancţiuni, de la avertisment până la amenzi. Dosarul electronic este obligatoriu din 1 iunie, prin noul Contract-cadru privind acordarea asistenţei medicale, pentru toţi furnizorii de servicii medicale. Din 1 iunie, fiecare român, indiferent dacă este asigurat sau nu, va avea un astfel de dosar electronic. Iniţializarea dosarului se face cu ocazia unui prim consult. Dosarul electronic de sănătate va conţine toate informaţiile medicale care, în mod normal, sunt în fişele de observaţie, foile de observaţie şi registrele de consultaţii ale pacienţilor. Foarte importante sunt informaţiile din istoricul medical al pacientului utile în situaţii de urgenţă şi considerate a fi vitale: alergii, grupa de sânge, boli cronice, proteze, dispozitive, internări şi ultimele prescripţii, ultimele două introduse la cererea medicilor. 

La dosarul electronic au acces proprietarii datelor, adică pacienţii şi medicii curanţi. Accesul la dosarul electronic de sănătate se poate face fără acceptul pacientului doar într-o singură zonă, cea de urgenţă, iar restul, numai cu acordul acestuia. “Punctul zero” al dosarului electronic de sănătate a fost în 20 aprilie, când a început iniţializarea datelor în sistem electronic. Acest proces se face printr-o consultaţie, indiferent dacă aceasta se face la medicul de familie, în ambulator sau la spital. Din acel moment, toate datele existente în sistemul Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI), respectiv internările, reţetele şi analizele, sunt adunate în dosarul pacientului. 

Din punct de vedere medical, dosarul poate fi accesat de toţi medicii care au cod de parafă, sunt specialişti şi au semnătură electronică. Sunt în această situaţiei 35.000 de medici cu cod de parafă. Accesul se poate face pe baza a două chei: cardul de asigurări de sănătate, introdus în cititor sau matricea de securitate, şi semnătura electronică. Matricea de securitate este elementul alternativ la card, care reprezintă combinaţii de cifre de pe orizontală şi diagonală. Matricea de securitate este proprietatea pacientului. Aceasta va fi dată pacientului de către orice medic, inclusiv de spital, ambulator sau de familie. Pacientul poate să vadă cine i-a accesat dosarul, ora, ziua şi IP-ul calculatorului de pe care s-a făcut acest lucru. Ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, declara recent că fraudarea în sistemul sanitar nu va mai fi posibilă atunci când se vor folosi dosarul electronic al pacientului şi cardul naţional de sănătate. (Sursa: Mediafax - Dosarul electronic de sănătate al pacientului, obligatoriu din iunie)

 

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
IHTYS (povestire) - Emil Iliescu

     Vara sfâşiase ca într-o ceartă conjugală cămaşa imaculată a cerului, îmbrăcându-se brusc în roba argintie a toamnei spre disperarea pescarilor locului. Numai soarele, palid ca un fluture de noapte, mai stătea agăţat ca o mătanie pe încheietura amurgului. Puiul acela de toamnă în joaca lui de copil, ce încă era, amestecase culorile ce se cerneau pe faţa parcă stinsă a apei. Rămânea doar amintirea zilelor toride când inima mării se umplea dimineaţa de plasele argintii ale bărcilor pescăreşti. Mirajul verii, melancolia pe care marea o resimţea, când corăbii mari îi mângâiau pântecul fertile, se transformase deodată într-o blândă ieremiadă. Vineţiul toamnei şi paloarea unei tristeţi incomensurabile zăvorau sub lacăte de sticlă fumurie întinderea apei, memento pentru aripa căzută a clipei trecute.

Şi acest lucru îl simţea straniu şi dureros de trist în inima sa, Eitan. Atât de puternic era legat de marea fumegând de dorul verii, atât de mult datora zbaterii ei legănate, încât, ori de câte ori simţea sub genunchiul bărcii sale siguranţa ţărmului, cădea pe nisipul umed şi mulţumea cerului, psalmodiind vechea rugăciune învăţată într-o copilărie de mult pierdută, furişată pe după casele de pescari pitice, îngropate în nisipul aburit de alge şi scoici multicolore.

Ar fi vrut Eitan să roage vara să mai stea pe zulufii de spumă ai mării sale, să zăbovească ireal încă un anotimp, deşi ştia că nimeni nu putea schimba cursul vremilor. Cu acest gând vâsli preţ de câteva clipe, ca să atingă malul izbăvitor, mal pe care-l visa noapte de noapte, uneori atât de departe, ca un miraj al deşertului de ape, ce-l osândea în vis la un periplu etern pe marea cea mare. Mâna lui se încleştă pe vâsla de lemn troienită de anii celor din stirpea lui, care ca şi el căutaseră mântuirea pe ape. Cânta un cântec vechi, când zări pe stânci trupul poetesei Naim de la curtea regelui Moab. Venise regele să-şi vadă supuşii de la sud de împărăţie, deşi ştia că lumea pestriţă a pescarilor nu avea ce să-i ofere. Venise poate din curiozitate, din prea mult plictis al curţii sale, obedientă şi pusă mereu pe cleveteli meschine, venise poate dintr-o chemare a mării, chemare pe care întinderea de ape o face etern bărbaţilor lumii, indiferent de rasă şi poziţie socială.

Înconjurat de o camarilă deşuchiată, singura rază de lumină din jurul regelui părea să fie poetesa Naim, despre care vânturile de apus aduseseră vorba că îngenunchease atâtea inimi de cavaleri câte nu reuşiseră să îngenuncheze generaţii de strămoşi ai regelui Moab în luptele crude şi scăldate în sânge nevinovat sub arşiţa deşertului. Trupul ei mirosind a pădure tânără aţâţa imaginaţia celui ce o privea, iar inteligenţa ei depăşise de mult graniţele în care erau închistaţi marele preot, sfătuitorul de taină sau clovnul favorit, recunoscuţi ca minţile cele mai luminate ale regatului. Avea poetesa un fel ciudat de a privi oamenii din jur, mai ales bărbaţii, o lumină fantastică te ţintuia, făcându-te mic şi neînsemnat, indiferent de aura socială pe care o posedai, glasul ei indica forţă şi te îndemna să te supui asemenea unui animal de pradă hipnotizat de dresorul care-l domină psihic. Acolo, pe stânci, când o zărise Eitan, i se păruse o zeitate coborâtă din cer ca pentru a se odihni. Întinsă pe pietrele ude, brăzdate de valurile mici, ce-i udau timid îmbrăcămintea de mătase purpurie, lipind-o de conturul delicat al picioarelor ce atingeau în răstimpuri apa într-un joc ireal al degetelor ei, ce se alergau parcă cu peştii minusculi şi amăgitori. Marea se prinsese şi ea în acest joc, lacomă să o atingă, să-i simtă tremurul corpului sub aura străvezie a apelor răcoroase, tandre, care desenau volute pe stâncile devenite pat mirific pentru poetesa regatului.

Eitan sări din barcă şi se opri încurcat, târând după el plasele argintii, ce respirau parcă prin branhiile prăzii bogate din acea zi. Nu mai zărise până atunci pe plaja aceea mereu pustie a satului lor o făptură atât de delicată şi de frumoasă, de fin îmbrăcată. Simpla privire aruncată pe cămaşa lui cadrilată şi pe pantalonii săi largi, din piele de delfin, etalon comun tuturor celor de teapa lui, făcându-l să se simtă ca oricare dintre săracii de pe uliţa satului. Prin aer plutea un parfum ce-l ameţea, dar care-i aţâţa simţurile sub briza ce începuse să plutească ca un pescăruş în derivă dinspre larg. Un parfum tainic, pe care el nu-l mai respirase niciodată, şi nu se mira că marea tremura în matca ei sub mirifica aură a clipei de seară. Eitan lăsase să-i cadă din mâini plasele bătrâne, îşi suflecase mânecile largi ale cămăşii, ca şi cum s-ar fi pregătit să se apuce de o treabă foarte serioasă şi porni timid spre stânci, ştiind că altă cale spre căsuţa sa nu avea. Trebuia să-i dea măcar bineţe, altfel proverbiala ospitalitate a satului lor ar fi fost vorbă aruncată în vânt. Când o zărise cu câteva zile în urmă, înconjurată de cavalerii aceia trufaşi de la curte, oprindu-se ca un copil încântat în faţa bazarelor din piaţa mare, simţise în inimă lama rece a acelui sentiment ce crucificase generaţii de bărbaţi ai neamului său, transformându-i în îndrăgostiţi. Noapte de noapte o zărise în visele sale, când suavă, când un pic tristă, dar era ea, poetesa, femeia la care nici nu visa să ajungă vreodată atât de aproape sub vineţiul cer de toamnă coborât ca şi ea parcă din timpuri imemoriale. Nu apucase să facă primii paşi că Naim se întoarse spre el, ridicându-se leneş de pe patul de alge.

- Ai vrut să mă ocoleşti şi să îţi vezi de drum? îl iscodi ea cu privirea, care, dacă ar fi zburat într-o dimineaţă peste mare, ar fi văduvit întinderea-i de aripa pescăruşilor, ce s-ar fi aruncat în adâncimea ochilor ei. Spune, greşesc?

- Noi, cei din partea locului, suntem obişnuiţi mai mult cu singurătatea şi cu tăcerea, marea ne-a învăţat că vorbele multe aduc cel mai mare rău oamenilor Nici ea nu vorbeşte şi totuşi cine are glasul mai limpede ca al ei?

Priviră amândoi zarea în tăcere, fiecare cu gândurile lui sub platoşa cerului de august. Timpul se oprise parcă din zbaterea lui, ţintuind clipele pe întinderea apei ce abia se mai prelingea spre un ţărm obosit de valurile ce de veacuri doreau să-l cucerească cu venirea fluxului, retrăgându-se apoi, parcă dureros, spre adâncurile refluxului ce le voia numai pentru el în larg.

Poetesa apucă lyra şi începu să cânte. Cerul se umplu de un glas asemenea sirenelor pe care nu o dată Eitan le auzise chemându-l spre largul ucigător. Se împotrivise mereu chemării lor, răsucindu-şi privirea spre ţărmul pe care-şi lăsase la plecare dis de dimineaţă visele, luând cu el numai speranţa de a se întoarce teafăr la mal. Mereu reuşise să scape de amăgitoarele glasuri, respirând aerul viu al întoarcerii, aşteptând cu nerăbdare să simtă sub talpă nisipul tare şi sigur. Dar acum acest glas nefiresc îl purta parcă spre alte lumi, necunoscute, golindu-l de puterea pe care numai marea i-o împrumuta mereu. Lovindu-i venele tinere, sălbatice, cu clopote mari de cântec şi cuvinte ce agonizau sub orizontul macerat de marea fantastică. O privea pe Naim, îi zărea ochii de felină cum urmăresc traiectoria ultimului pescăruş şi ştia că aceste clipe au unicitatea lor. Că el nu se va mai întâlni cu ele niciodată, de mâine caravana regală îndreptându-se spre alţi supuşi şi spre alte oraşe. Simţea cum o dulce istovire îi cutreieră muşchii, relaxându-l, ca şi cum un ser latent l-ar fi străpuns lasciv şi tandru în acelaşi timp, şi închise ochii. Mirosul algelor putrede, amestecat cu parfumul de santal al trupului poetesei se ridica prin aburul dens al aerului. Simţi cum îl mângâie un stol de cuvinte plămădite de glasul ei nefiresc de cald: „Va trebui să-ţi laşi barca şi plasele argintii, să izgoneşti marea din inima ta ca pe o slujnică frivolă, şi să te îndrepţi spre curtea regelui Moab, dacă vrei să cunoşti fericirea! Ştiu, ştiu că nu ai fost niciodată fericit!”

Eitan ar fi vrut să-şi descleşteze buzele crăpate de vântul septentrional şi să strige cu disperare: „Nu-i adevărat! Am fost fericit, nu o dată, de multe ori, dintotdeauna! Marea mi-a dat acest sentiment, ori de câte ori m-am înapoiat cu barca plină, teafăr, trudit, dar fericit!”

Simţii două degete catifelate apăsându-i buzele, condamnându-le la o nedreaptă tăcere şi glasul ei îi cântă iar: „Totul nu a fost decât o părere, voi, bărbaţii, măsuraţi fericirea în atât de puţine cuvinte şi o rezumaţi la lucruri atât de banale, încât nu veţi şti niciodată cum este să fii într-adevăr fericit!”.

Ar fi vrut să-i spună atâtea lucruri, într-adevăr simple, dar sincere pentru el, un biet pescar, dar îşi dădu seama, privind-o, că nu o va putea convinge de asta niciodată. Fiindcă pentru ea fericirea însemna altceva, cu totul altceva, ţinând cont de lumea din care venea. Fericirea se măsura în lumea ei prin frumuseţea trupului, atât de iluzorie şi fadă. Pentru el, fericirea însemna frumuseţe sufletească, atribut atât de rar printre semenii săi. Murmură atunci ca pentru sine, ştiind că ea îi va auzi mărturisirea: „Nu voi putea găsi fericirea în alt loc, oricât aş căuta-o! Menirea mea este să ridic din maluri trupuri noi de bărci, să pescuiesc şi să ţes năvoade. Asta numesc eu fericire. Am să-ţi povestesc ceva, un lucru pe care nu l-am mai spus nimănui, căci ştiu că mâine vei pleca cu regele tău mai departe... Nu ştiu de ce am încredere să-ţi mărturisesc un lucru atât de drag inimii mele, dar poate fiecare istorioară din viaţa noastră îşi are o clipă a ei de sinceritate, când trebuie să ardă, să iasă în lume, ca o taină a sufletelor. Este un lucru la care ţin ca la viaţa mea, şi nu aş vrea să râzi de mine!”.

O privi aşa cum dimineaţa priveşte întinderea nesfârşită a mării şi Naim îl simţi pentru o clipă destins. I se părea că demult, tare demult, poate într-o altă viaţă, mai retrăise aceste clipe, că acest bărbat umil, dar atât de sincer, o mai subjugase cu neastâmpărul ochilor lui acolo, la marginea mării, că despărţirea de el fusese dureroasă, că undeva rămăsese o rană care nici azi nu se vindecase, ca o dulce durere, pe care o porţi cu tine toată viaţa, ca pe o cruce zidită din întrebări nerostite şi din răspunsuri aşteptate în zadar. Poetesa respiră cu nesaţ aerul înserării prin care vălătucii moi de spumă şi de sare se amestecau la mal cu mireasma scoicilor defuncte, aruncate obol nisipului de marea capricioasă.

„Am crescut fără mamă”, îşi începu Eitan povestirea, “a murit la naşterea mea şi tata m-a îngrijit, aşa cum poate şi ştie un bărbat rămas singur cu marea. Printre plase şi peşti, rame de lemn cicatrizate de ape şi vreme, între un drum şi altul pe ape. Învăţasem la şapte ani rosturile pescarilor, vechi de când lumea. Ştiam să cercetez marea, să o ascult, ca să ştiu în ce toane este. Uite, şi acum, a auzit tot ceea ce mi-ai propus să fac, să o părăsesc, să uit de ea şi să plec în căutarea a ceea ce tu numeşti fericire. O simt cum bolboroseşte în străfunduri, cum îmi cercetează inima, adânc, ca şi cum ar vrea să ştie dacă toate cuvintele tale mi-au pătruns cu adevărat în suflet, dacă m-am hotărât să plec. O, dacă ai şti cum simt prin toată fiinţa mea neliniştea care o apasă! Aş vrea să o pot cuprinde cu braţele, să o strâng la piept, ca pe o fiinţă care m-a ţinut în viaţă, m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, căreia îi datorez totul şi să-i şoptesc că niciodată nu voi putea să o trădez!”.

Naim îl privea uimită, neputând pricepe cum poate un bărbat considera o biată întindere nesfârşită de ape ca fiind totul pentru el, cum poate acest pescar să tânjească după mare, aşa cum nebunii îndrăgostiţi au tânjit peste ani la sufletul ei. Eitan îi surprinse privirea, se întoarse spre mare şi zise: „Cu câteva zile înainte să împlinesc şapte ani, bătrânul m-a luat cu el în larg, la pescuit. Părea mai încordat ca niciodată. În ultima vreme devenise morocănos, mai tăcut ca de obicei şi ştiam şi cauza acestei stări, neobişnuită pentru el. De o bună vreme o visa pe mama, noapte de noapte, palidă, îmbrăcată în rochia albastră pe care o purtase când îşi uniseră vieţile la biserica din sat. Îl întreba dacă are grijă de mine, dacă m-a învăţat rostul mării şi dacă se va face luntre şi punte pentru a mă da la şcoală să învăţ, ceea ce nimeni din neamul nostru nu făcuse niciodată. Tata îmi povestea mereu acest vis şi eu îl linişteam, spunându-i că tot ceea ce mama dorise bun pentru mine el făcuse deja. Simplul fapt că mă învăţase totul despre mare fiindu-mi de ajuns. În acea dimineaţă, ne-am spus rugăciunea de plecare şi am ieşit pe mare, convins şi eu ca şi tata că cineva mai presus de toţi şi de toate ne orânduieşte căile pe mare şi în viaţă. Soarele se ridicase pe cer de-a buşilea, ca un copil trezit din somn, cu ochii cârpiţi încă. Marea însă mi se păruse, de când am plecat, leşioasă, neprietenoasă, indiferentă parcă la zbaterea ritmică a vâslelor noastre. Nu mă înşelasem niciodată, căci între mine şi ea exista un pact tăcut, ştiut doar de mine şi de tata, dezvăluit de bătrân, când şi-a dat seama că începusem să înţeleg rosturile lumii. Îmi povestise că imediat după naşterea mea şi moartea mamei, mă luase cu el pe mare şi acolo, în larg, făcuse cu ea legământ de apă şi sânge: „Stăpâna mea!” se rugase el mării, “tu cea care zi de zi te înduri de osteneala braţelor mele, tu cea care îmi ştii rostogolirea sufletului printre stelele arzânde de dorul tău, vreau să fac cu tine azi un legământ sfânt. Eitan este tot ceea ce mi-a mai rămas pe lume. Înainte să mă bucur dimineaţa că te văd pe tine maiestuoasă şi puternică, mă bucur de gânguritul lui tainic, care mie nu-mi spune nimic, dar care poate ţie, ca mamă bună, îţi poate spune multe. Singur nu pot să-l cresc, fiindcă sunt un bărbat puternic pe mare, dar slab şi neîndemânatic pe uscat. Ţi-l dăruiesc ţie, apără-l, învaţă-l să se păzească de pericole, de leviatanii întunecaţi ai adâncului tău, învaţă-l să fie fericit!”. Apoi, tata apucase cuţitul lat, pescăresc, cu care spinteca burţile peştilor prinşi şi lăsase ca din palma-i bătătorită să picure în mare câteva picături rubinii de sânge. Legământul tăcut pe care-l făcea cu marea. De aceea, simt azi ceea ce nimeni nu a simţit poate vreodată pentru marea cea mare. O iubire de fiu, nelegitim, dar poate de aceea o iubire atât de puternică, căci mă simt legat prin mii de fire nevăzute de destinul ei. Din această pricină, în dimineaţa când împlinisem şapte ani simţisem acolo în larg că pentru prima dată marea ne era ostilă Am încercat să-i spun asta bătrânului, dar mi-a zâmbit, parcă amar, m-a bătut pe umeri, ca pe un tovarăş de năvod şi mi-a zis: „Niciodată să nu mai spui aşa ceva despre mare!”. Am ajuns la locul unde arunca zi de zi năvoadele, loc sfânt pentru tata şi darnic în peşte. A aruncat plasele şi i-am zărit chipul încordat şi luminat la răstimpuri de oglinda apelor în care soarele de iulie se aruncase beat de fericire. Năvodul puternic, ţesut cu o seară înaine cu grijă, se scufundă în apa limpede şi barca se roti de două ori în loc.

„Semn rău”, spuse bătrânul, privind spre cer. “Niciodată nu s-a învârtit de două ori. O singură dată îi era de ajuns năvodului să se ţintuiască locului”. Eu m-am aplecat peste barcă şi am atins apa leşioasă, inertă, zâmbindu-i. Din străfunduri nu mi-a venit nici un răspuns. Marea plecase parcă de acasă şi lăsase uşa încuiată, barca plutind parcă pe un scut rece, ostil, ameninţător. M-am uitat la tata şi cred că a înţeles ce se întâmplă. Şi-a prins obrajii supţi de soare în palme, a închis ochii, aşteptând. Am simţit năvodul respirând o dată, năvalnic, trăgând a greu, apoi o zbatere uşoară a bărcii spre afund. Dar nu era peştele. Soarele se ghemuise de frică în spatele unor nori fumurii şi tăcea. Marea îşi încreţea fruntea vineţie şi un vânt tăios ne atinse obrajii. L-am rugat din ochi pe bătrân să renunţăm, dar fără folos. Mâinile lui puternice ca nişte catarge, cu venele umflate, gata să dea pe-afară, ca nişte pâraie învolburate, se tulburaseră şi ele de clipa ce ne înconjura ameninţătoare. Strânse marginea bărcii cu încrâncenare, semn de neîncuviinţare faţă de cererea mea nerostită. Marea sparse două valuri de carena bărcii şi dinspre larg un fum cenuşiu se rostogolea spre noi din gâtlejul de balaur înfuriat al cerului, călcând sub copitele lui ridurile din ce în ce mai adâncite ale feţei mării.

„Tată”, am strigat eu, ridicându-mă în picioare, “tată, te rog, să plecăm!”

„E prea târziu, fiule!” rostise el, cu braţele căzându-i pe genunchi ca aripile unui albatros obosit, sfâşiat de furtună. Pentru prima oară de când ieşisem pe calea apelor îmi era frică. Tata s-a ridicat în picioare şi cu o voce înspăimântătoare a strigat: „Eşti ca orice femeie, rea şi perfidă, necruţătoare! Ţi-am adus acum câţiva ani un fiu şi l-ai primit. N-ai spus nimic, faţa ta era binevoitoare şi valurile tale au acceptat ofranda mea. El înseamnă totul pentru mine, aşa cum până acum o vreme a însemnat Miriam, mama lui, de care ţi-am povestit de atâtea ori în clipele noastre de singurătate şi taină, când mă ascultai blândă şi înţelegeai parcă durerea mea. Legământ am făcut cu tine, legământ de apă şi sânge. De ce nu m-ai luat altădată, când cutreieram singur, eu şi gândurile mele, pe întinderea ta? De ce tocmai acum? De ce cu el? Blestemată să fii în veci, iar furtuna pe care ne-o pregăteşti nouă să te bântuie veşnic şi să nu-ţi dea linişte!”.

Atunci ochii mei, mintea mea plăpândă, trupul meu neajutorat, realizaseră că între tata şi mama mea adoptivă, marea, se săvârşea un ritual dureros, străin mie, dar atât de comun oamenilor maturi. Din străfunduri marea ne furase plasele, ducându-le pe spinarea chiţilor săi cine ştie pe ce alte maluri şi mi se părea că-i răspunde bătrânului prin hula tot mai ameninţătoare, care ne acoperea glasurile deznădăjduite.

„Ghemuieşte-te sub banca din prora!”, îmi poruncise bătrânul. Să nu te mişti de acolo! Nu o să ne învingă ea pe noi!”.

Nu-şi termină cuvântul când un val necruţător mătură barca sub biciul rece, cu care marea îşi îndemna bidivii de valuri. Aşteptam resemnaţi răbufnirea celui de al doilea val. Glasul bătrânului, ca o provocare, se ridica peste ape din ce în ce mai puternic şi, în acelaşi timp, marea răspundea tot mai ameninţătoare împotrivirii lui, nemaiîntâlnită pentru ea până atunci. Apoi o linişte nefirească a umplut locul şi într-un târziu am deschis ochii. Bătrânul meu nu mai era. L-am strigat speriat şi am privit înspre mare. Valurile uriaşe se îndepărtau cu un şuierat straniu spre larg. Ştiam că marea îşi luase obolul. Auzisem despre asta la focurile pescăreşti de pe mal, în nopţile de vară cu lună plină, când se spune că se deschid cerurile, de unde coboară poveşti nebănuite despre mare, oameni, stele şi luna care le împărăţeşte pe toate, dar numai cei cu sufletul senin le pot auzi, înţelege şi învăţa pentru a le transmite mai apoi ca pe nişte porunci tainice, pe care imensitatea nopţii de vară le dăruieşte celor aleşi. Ştiam că bătrânul plecase ca un vis, ca o şoaptă pe care marea o va purta pe spinarea delfinilor singuratici până pe alte ţărmuri, sub faruri străine şi pierdute în negura nopţii. L-am strigat sfâşietor, dar glasul meu s-a lovit de indiferenţa mării ieşită din fire de vorbele bătrânului meu. Un foşnet de valuri îmi ajunse la urechi, părea că marea îmi vorbeşte prin sute de buze nevăzute de apă, că mişcarea ei şi-a pierdut din tărie, din ură, că se topeşte într-un cântec adormitor. Puterile mă părăsiseră, ca şi gândurile, şi am închis ochii, aşteptând hotărârea mării. Un glas mă striga parcă de peste ape. Convins că aiurez din cauza clipei de soroc, care-mi asfinţise poate, am deschis doar ochii sufletului, căci se spune că atunci când vrei să vezi adevărul, să-l cauţi cu ochii sufletului tău. Am privit cu teamă, era pentru prima dată când sufletul meu îşi deschidea ochii spre lume şi am zărit un bărbat care călca uşor pe ape, ca şi cum ar fi plutit. A vorbit mării, dar ochii sufletului meu nu puteau înţelege vorbele lui luate de vântul amiezii, iar marea s-a liniştit. I-am surprins privirea blândă, dar atât de tristă, şi am întins mâinile spre el ca să i le sărut, aşa cum faci din respect pentru omul care ţi-a salvat viaţa. „Nu acum, nu acum trebuie să mă cunoşti, va veni şi vremea aceea!” mi-a spus el. “Acum m-ai văzut cu ochii sufletului, va veni ceasul să o faci şi cu ochii tăi albaştri şi senini!”. Mi-am închis ochii sufletului, căci nu departe de barcă se auzeau glasuri de bărbaţi, strigându-l pe tata, şi nu voiam ca alţi oameni să-mi cunoască sufletul, încă neştiutor şi lesne supus greşelilor. Erau pescarii din sat, care ştiau că bătrânul meu ieşise cu mine în larg. Ei m-au adus teafăr la mal”.

Naim părea tulburată de povestea lui Eitan, deşi în suflet purta pecetea neîncrederii faţă de toată această poveste şi mai ales faţă de finalul ei neaşteptat şi nemaiîntâlnit.

- Ascultând această poveste, cred că eşti obligat să părăseşti marea chiar acum, să încerci să găseşti frumuseţea vieţii în altă parte. Frumuseţea care-ţi poate aduce fericirea supremă. Ştiu că ea te aşteaptă undeva! Poate chiar la curtea regelui Moab! Ştii ca şi mine că această trecere a regelui prin satul tău nu este întâmplătoare. Ca şi în alte sate de pescari caută meşteri neîntrecuţi în construirea corăbiei cu care visează să facă ocolul lumii. Şi cine nu a auzit de Eitan, din latura de sud a împărăţiei şi de desăvârşita lui artă de a scoate din lemn adevăraţi chiţi plutitori pe ape? Regele vrea ca eu să te conving să vii la curtea lui. Asta este un fel de a spune, căci ştii şi tu că dorinţa regelui este ca şi destinul: nu i te poţi împotrivi, orice ai face!

- Dar tu, tu, poeteso, tu ai găsit vreodată fericirea, ai văzut cum arată adevărata frumuseţe, de vrei să mă facă să cred că ea ar exista şi în alte locuri şi s-ar ascunde şi sub alte chipuri? Ştii cum arată?

La auzul întrebării acesteia Naim se întristă, neştiind dacă să-i răspundă că încă nu ştie ce este fericirea. Că o căutase în spatele frumuseţii sale răpitoare sau a uşilor dormitoarelor ei, tapiţate cu mătase adusă tocmai din China, acolo unde se dezbrăca de sentimente, rămânând o simplă femeie cutreierată de simţuri ca marea de alizeul de seară. Sau în moliciunea alcovurilor, umbrite de lenjeria grea de brocart amăgitor, ca şi plăcerile carnale, trecătoare, ce se mistuiau amăgitor. Nu o găsise nici măcar în lyra ei care răsuna seară de seară la serbările în care Moab era neîntrecut.

- Ce frumuseţe şi ce fel de fericire pot găsi eu într-un oraş crescut din dunele de nisip şi unde strălucirea mării nu calcă niciodată? cutezase Eitan să se apere de îndemnurile poetesei la a părăsi tot ce însemnase viaţa sa.

- Ai să vezi că nu este aşa! Regele are corăbii multe, ca cea cu care am venit pe ţărmul tău. Vei vedea vase şi bărci cum nu-ţi poţi imagina că există vreodată! Şi, cel mai important lucru, alături de alţi meşteri vei fi zi de zi lângă călcâiul mării, acolo unde vei ridica o corabie care va duce cu ea pe toate întinderile de apă ale lumii gândurile şi sudoarea palmelor tale. Vei fi acolo, în port, lângă marea ta cea mare, ai să-i auzi glasul când se va minuna de măiestria mâinilor tale şi vei simţi un fior în inimă atunci când pusă pe linia de plutire corabia ta va îmbrăţişa marea, ca un logodnic sfios, nerăbdător să-i simtă atingerea.

Şi pescarul umil şi sărac, Eitan, fu atât de impresionat de cuvintele poetesei, încât se încrezu în spusele femeii şi acceptă, dar numai cu o condiţie. Dacă nu va putea descoperi la curtea regelui fericirea, poetesa va fi obligată să se întoarcă cu el aici, în satul sărac de la marginea mării, căci nu pentru corabia ce trebuia ridicată acceptase el să ţeasă un alt fir al vieţii sale, ci pentru că spera ca la curtea regelui să simtă poate pentru prima dată gustul şi atingerea de jad a trupului poetesei, care-i furase clipa marină pentru a o transforma în dună de foc nisipos.

Eitan mai privi o dată întinderea de ape, ca pentru a aştepta de la ea un răspuns, dar aceasta tăcea, deşi în înţelepciunea ei marea ştia că nu e bine să asculţi niciodată de glasul inimii, atunci când ecoul lui se tulbură în ochii unei femei.

***

Oraşul regelui Moab, petrecerile somptuoase de la palat, dormitorul său îmbrăcat în mătase veneţiană, oglinzile scumpe de Anatolia, portul şi imaginea de pescăruş ţesut din lemn a viitoarei corăbii nu-l puteau scoate pe Eitan din starea de melancolie în care părăsise marea sa. Nici dunele de nisip ca nişte cocoaşe ancestrale pe spinarea deşertului, nici caii iuţi, sângerând smarald pe întinderile pustii, nici chiar întrebările iscoditoare pe care tinerele de la curte i le puneau poetesei despre originile lui, nimic nu putea să-l facă să uite calea de apă pe care o părăsise, amăgit de câteva vorbe meşteşugite. Crezuse că aici, la curte, prietenia lui cu Naim, începută pe malul stâncos al plajei sale, pentru care părăsise scâncetul duios al mării, va căpăta alte simboluri. Că inimile lor vor rezona într-un fel sau altul pentru a-i apropia. Dar inocenţa lui primitivă, de om al apelor, îi fusese spulberată de mai marele gărzii palatului, care-i strecurase la ureche într-o seară nişte vorbe ce îi alungaseră din gând orice iluzie privind apropierea lui de poetesă, aruncându-l în fântâna seacă a deznădejdii. „Pescarule, de ce crezi că poetesa nu acceptă în jurul ei lamă de sabie sau copită de cal roib? Că se înconjoară numai de fecioare? Nu pricepi, ori nu vrei să vezi că Naim, fiind poetesa curţii este şi prima sa vestală, închinată templului în care odihneşte zeul atotputernic al locurilor noastre. Saturn. Ea este de la naştere dăruită lui şi nu are voie să ştie de bărbat”. De aceea, la ceas de cumpănă, seară de seară, Eitan încăleca pe roibul primit de la Naim şi se ducea pe ţărm, să admire marea, chiar dacă o părăsise doar de câteva clipe după munca istovitoare de peste zi. Numai acolo se linişteau glasurile din trupul lui, care îl mustrau pentru hotărârea luată de a părăsi crugul apelor, pentru iluzia unei iubiri care nu va tremura niciodată pentru el în serile cu lună. Noua corabie a regelui, care putea fi la nevoie fortăreaţă de luptă, vas comercial sau de agrement stătea la mal ca un semn al orgoliului omenesc, care din veacuri a vrut să cucerească distanţele şi timpul. Eitan ştia că peste câteva luni ea va primi botezul apei şi va pleca spre zările unde nici glas şi şi nici mirare de om nu ajunseseră vreodată. Simţea însă atunci când atingea cu tălpile-i fierbinţi crupa bidiviului pe care-l cravaşase în deşertul străbătut până la mare, că apa nu îi acorda nici cea mai mică atenţie, că îl ignora, punându-l în rând cu toţi anonimii ce forfoteau în portul aprins de febra încheierii punţii superioare, regele dorind ca până la Saturnalii corabia să fie pusă pe apă. Această sărbătoare fusese adusă aici de guvernarea romană, care-l venera astfel pe Saturn, zeul italic agrar, de obârşie arhaică, poate etruscă, zeu ce era protectorul holdelor şi semănăturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospeţe şi bucurie, petrecere şi bună dispoziţie. Imperiul Roman, care ajunsese dincolo de graniţele regatului lui Moab, îşi impusese şi aici ca peste tot tradiţiile şi folosea orice prilej pentru a-i convinge pe localnici de însemnătatea sărbătorilor lor. Pe Eitan toată vânzoleala din port îl obosea, el era obişnuit ca marea să fie numai a lui, să nu împartă cu nimeni frumuseţea şi taina ei, aşa că ori de câte ori se întorcea de acolo, o tristeţe din ce în ce mai adâncă i se întipărea pe fruntea plină de gânduri. Aşa era şi în seara când la înapoiere intrase într-o tavernă să îşi mai înece amarul. Se aşezase la o masă, într-un colţ, căci îi plăcea să privească fizionomiile ce se perindau prin faţa tejghelei soioase din lemn, unde rând pe rând comenzile rostite cu voce tare încălzeau inimile oamenilor cu amăgirile pământului care fusese rodnic în anul ce trecuse. Îşi pusese pe genunchi tunica pe care Naim i-o cumpărase din bazarul oraşului şi rămăsese într-un tricou care îl aducea mai aproape de vechea-i îndeletnicire de pescar. Deodată, de masa sa se apropie un tânăr cu o barbă neîngrijită, cu o privire de smoală, care-i şopti la ureche, privind în acelaşi timp precaut în jurul lor: “Ihtys!”. Eitan se întoarse spre el întrebător, să vadă dacă nu cumva tânărul îl confundase cu altcineva, dar acesta şi mai insistent îi trecu o mână pe după umeri, şoptindu-i precipitat acelaşi cuvânt de mai înainte, temându-se ca nu cumva ecoul glasului său să se piardă înspre latura aglomerată a tavernei, de unde ochi cercetători şi dubioşi îi fixau neîntrerupt. Dar acel cuvânt îi era necunoscut lui Eitan, care se întreba în sine cu cine îl confundase străinul şi de ce îl strângea pe după umeri cu o tărie care ar fi trebuit să însemne că acel cuvânt trebuie să aibă o anume semnificaţie pentru el. Tânărul văzând uluirea de o clipă a lui Eitan îi puse mâna pe antebraţul pe care acesta avea tatuat un peşte marin, în două culori vii, nestăpânite de trecerea vremii, împungând cu degetul desenul, ca pentru a-şi întări mesajul pe care voia să i-l transmită. Eitan se ridică brusc, amintindu-şi că Naim îl sfătuise să nu se lege în vorbă cu străini, regatul, mai ales acum sub stăpânirea romană, fiind un viespar de răutăţi şi de oameni periculoşi. Ieşi tulburat din tavernă şi nu se dădu prins somnului până ce nu avu o clipă de singurătate în compania poetesei.

- Am fost în seara asta la mare, îi spuse el cu aceiaşi tristeţe în glas, cu care o făcea ori de câte ori Naim se interesa de cum îşi petrecuse ziua. Cred că m-a uitat definitiv, n-am mai simţit nimic din fiorul care mă străbătea când intram sub unda ei.

Naim surâse ca de obicei, gândindu-se că făcuse o mare greşeală când îl smulsese din rostul său pe Eitan, care, dacă ar fi trăit trei rânduri de vieţi, n-ar fi putut fi fericit în regat.

- La întoarcere m-am oprit la tavernă. Acolo un tânăr ciudat a venit lângă mine şi mi-a spus doar atât: ”Ihtys!” Nu o dată, ci de două ori. Apoi mi-a arătat tatuajul meu de pe antebraţ. Ce poate fi asta?

- Trebuie să ai grijă! În regatul nostru s-au refugiat de frica persecuţiilor mulţi creştini…

- Creştini?

- Da, o sectă care crede într-un prooroc, despre care ei zic că le-a fost Împărat...

- Cineva mai mare decât Moab?

- Cu siguranţă, din moment ce ei îl numesc pe el Împărat. Creştinii se întâlnesc pe ascuns în case tăinuite, pe al căror perete apare desenat un peşte, exact ca pe braţul tău!

- Ihtys... Ihtys... Ce înseamnă acest cuvânt?

- În greacă înseamnă Iesous Christos Theou Yios Soter, dar creştinii i-au dat un sens esoteric, adică secret, semnul peştelui, semn tainic de recunoaştere între ei, căci fiecare literă a acestui cuvânt formează un simbol drag creştinilor: Iisus Hristos, Fiul Domnului Mântuitor.

- Şi cine este acest Hristos?

- Împăratul în care ei cred...Un om simplu, tâmplar, dar care a făcut pentru ei multe minuni şi, culmea, a avut ucenici oameni ai mării, pescari simpli ca tine, pe care se spune că i-a luat de lângă năvod şi i-a făcut pescari de oameni.

- Cum adică pescari de oameni?

- E prea greu de explicat... Nu ai înţelege prea multe şi, oricum, tu vei rămâne pe veci ceea ce ai tăi au fost pe veci, un simplu pescar!

Din acea seară, Eitan se aprinsese la gândul că într-o zi va putea afla mai multe despre acei oameni ce-şi zic creştini, despre împăratul lor şi mai ales despre pescarii-ucenici, pescarii de oameni. Aşa că de atunci în fiecare seară intra în taverna, unde îl întâlnise pe acel tânăr în speranţa unei revederi cu el. Dar acesta părea că intrase în pământ şi cu el şi dorinţa lui Eitan de a poposi într-una din casele tainice ale creştinilor. Dar într-o seară uitată de griji, îl zărise pe tânăr stând rezemat de tejghea. Se apropie timid de el, ridicându-şi mâneca de la cămaşă, şi îi şopti: ”Ihtys!”. Tânărul îl privi preţ de câteva secunde, se uită cu spaimă în jur să vadă dacă nu cumva glasul bărbatului ajunsese la urechile celor ce îşi pierdeau vremea în faţa paharelor şi, când realiză că nu există nici un pericol, îl luă de mână, trăgându-l afară. Noaptea îi întâmpinase cu tăcerea zidurilor oraşului căzute în genunchi sub laptele negru al cerului, ici colo lătrând câte un câine pentru a-şi merita bucata de pâine aruncată de un stăpân milostiv. Umbrele lor se deşirau pe spinarea caselor, lungindu-se ireal, ai fi zis că fantome venite din pustiuri le calcă pe umeri, grăbindu-se să ajungă acolo unde Eitan dorea să intre pentru prima oară. Se opriră în faţa unei case cu un cat, pe peretele căreia se afla scrijelit scheletul unui peşte. Eitan ştia că acolo vor intra. Priviră în jur pentru a se convinge că nimeni nu le luase urma, apoi intrară unul după altul într-o încăpere unde ciorchini de oameni, vârâţi unul în altul, ascultau un bătrân care le povestea ceva despre o femeie păcătoasă. Din acea seară, Eitan era mereu prezent la pildele pe care le asculta cu atenţie şi uneori cu emoţie, dar fără să ştie dacă pricepe îndeajuns sensul lor. Dar se bucura când auzea că cei mai dragi prieteni ai Împăratului iudeilor fuseseră fraţii lui, pescarii. Nu suflase o vorbă poetesei şi poate că ar fi făcut bine dacă i-ar fi dezvăluit taina sa, pentru ca aceasta să îl oprească să mai calce pragul acelor case, în fiecare seară alta, şi apoi alta. Aşa însă, într-una din seri, uşa camerei în care se povestea despre cinci pâini şi doi peşti care au săturat cinci mii de oameni, fu spulberată de un berbece în spatele căruia stăteau figurile ameninţătoare ale gărzilor guvernatorului roman. A doua zi, când Naim, alarmată de lipsa peste noapte din palat a lui Eitan, începu să-l caute, unul dintre soldaţii gărzii îi spuse în taină că pescarul fusese prins la o întrunire secretă a creştinilor. Arena cu lei sau luptele cu gladiatori. Acestea puteau fi de acum înainte inelele destinului pentru Eitan. Naim, în ciuda trecerii ei la curtea regelui, nu putu obţine însă decât o palidă consolare. Eitan va intra în lupta cu gladiatori şi, dacă va avea soarta de partea lui, va scăpa.

În arenă Eitan fu pus să lupte cu un retiar, gladiator roman, înarmat cu un trident, un mic pumnal şi cu o plasă în care trebuia să-şi prindă adversarul. Pescarul nu avea decât un pumnal mic, atât de inofensiv în faţa arsenalului folosit de adversar. Lupta nu dură prea mult. Eitan era obişnuit cu marea şi sclipirea apelor, uscatul îi dăduse mereu senzaţia că umblă poticnit, că încă mai este copil, împiedicat de marile probleme ale lumii din jur. Mişcările dibace ale retiarului îl duseră în colţul arenei, unde acesta aruncă asupra lui plasa, pentru ca mai apoi să-l împungă cu tridentul care străpunse adânc trupul pescarului. Acolo în ochiurile plasei Eitan avu o revelaţie. Poate tot aşa se vor fi zbătut şi peştii pe care zi de zi îi prindea în mreaja sa, în largul cărunt al mării, aşa cum trupul lui încerca fără folos să se desprindă de păienjenişul dureros şi fără scăpare al plasei retiarului. Ce se auzea însă în juru-i, crescând ca un vuiet mare de ape? Nu, nu se înşela, nu mai era glasul mulţimii bete de sânge din arenă! În plasa retiarului se afla oare el, Eitan, pescarul simplu, sau strămoşul străbunilor lui, leviatanul, care dimineaţă de dimineaţă înspăimânta obsesiv pe fiecare pescar, care se ruga ca acesta să nu îi iasă în cale dintre solzii strălucitori ai valurilor? Atât de tare se zbătea Eitan sau poate leviatanul ancestral, care-i pătrunsese în sufletu-i agonizant, dându-i din puterile lui nebănuite, că retiarul se trase doi paşi înapoi. Pescarul simţi atingerea blândă a mării lui tainice, oblojindu-i parcă rănile, glasul pescăruşilor cotropiţi de sclipirea undelor, amestecat cu cel al sirenelor care-l chemau în larg, acolo unde marea se deschisese acum ca o carte, în care el, pescarul umil, putea citi fără putinţă de tăgadă viitorul. Îi apăru în faţa ochilor, din care viaţa i se scurgea picătură cu picătură, aşa cum se scurge mireasma roşie dintr-o rodie coaptă sub lama rece şi lacomă a unui cuţit, îi apăru bărbatul acela care-l scosese din ghearele valurilor atunci, sub furtună, când împlinise şapte ani şi-l pierduse pentru totdeauna pe bătrân. Acum ochii sufletului său erau închişi şi îl zări cu albastrul din arcul ochiului său, nestingherit de soare, aşa cum îi prorocise acesta atunci. Bărbatul avea în mâini doi peşti şi cinci pâini pe care le aruncă mării lacome. Din adâncuri năvăliră peştii câţi marea i-a avut vreodată, care mistuiră pâinile şi cei doi peşti care erau parcă făcuţi din aur. Şi marea se trase înapoi, pe fundul ei fiind aşezat acum trupul încă aburind de suflare al lui Eitan. Bărbatul îi întinse mâna sa, o mână în care parcă ar fi încăput toate bucuriile lumii, care mirosea a mir şi era luminoasă ca lacrima unui mucenic, şi îi spuse doar atât: “Vino cu mine!”.

Frumuseţea pe care marea i-o oferise ceas de ceas, încă de la naşterea sa, se răsfrânse acum în ecoul acelui glas, inundându-i fiinţa cu acea fericire fără sfârşit, pe care nimeni şi nimic nu i-o va mai putea lua niciodată.

Guvernatorul roman nu mai fu nevoit să-şi aplece degetul spre pământ, semnul uciderii lui Eitan, fiindcă acesta muri imediat.

***

Poetesa Naim simţea de atunci în cuget o piatră care o târa spre afunduri, amăgirea de o clipă pe care i-o oferise pescarului, atunci când îl determinase să o urmeze în regat, pentru a sfârşi atât de tragic. Îl pusese pe Eitan într-o groapă de la marginea mării ca pentru a-i îndeplini ultima legătură cu cea care-l crease şi îngrijise. Dar, într-o noapte, vânturile din larg au adus o furtună năpraznică, furtună ce a dezghiocat corabia încă neterminată a regelui şi a zdrobit-o de stânci, luând-o în larg pentru totdeauna. Şi, odată cu ea, mormântul lui Eitan. Marea săpase cu furie şi îşi luase fiul nelegitim în adâncuri, pentru a-l proteja pentru totdeauna. Atunci regele Moab, văzând că speranţa lui plutea în derivă pe coastele îndepărtate ale regatului şi mai ales că mormântul lui Eitan dispăruse, ascultase de glasul preoţilor săi care-i şoptiseră că la mijloc nu e un lucru curat. Că acel Eitan şi cu creştinii lui erau vinovaţi de tot ceea ce se întâmplase cu corabia regelui. Şi cine îl adusese pe Eitan la curte, dacă nu poetesa Naim? Adusă în faţa regelui aceasta nici nu încercă să se apere în vreun fel, ba mai mult, când fusese învinuită pe nedrept că frecventa şi ea casele de taină ale creştinilor, nu încercase să se apere. Atunci Moab dădu ordin să i se taie capul în piaţa mare a cetăţii. Ostaşii o târâră pe eşafodul unde o aştepta moartea ca o fecioară despletită. Mulţimea cu ochii însângeraţi de furie la vederea sabiei călăului, care strălucea în soare, striga cu multă mânie: ”La moarte, la moarte cu vrăjitoarea!”. Când butucul îi cuprinse gâtul fin, obişnuit cu pomezile scumpe şi cu mângâierea sidefie a giuvaerurilor, mulţimea parcă intrase în transă, urlând ca scoasă din minţi, la aşteptarea clipei când aerul se va topi sub sabia neiertătoare. Naim auzi şuieratul oţelului deasupra ei şi închise ochii, căci viaţa nicicând nu fusese mai orbitoare pentru ea. Capul se rostogoli pe treptele eşafodului, sub glasurile înfierbântate la vederea sângelui. Dar, dintr-odată, mulţimea tăcu, ca la un semn magic şi Naim se văzu pe o plajă pustie. Ridică privirea din nisipul tăcut şi văzu lângă ea un tânăr îmbrăcat într-un veşmânt alb precum clipa. Acesta o privi cu milă şi întinzându-i mâna îi spuse: “Vino, femeie!”.

Îl urmă supusă, înfiorată de briza ce răzbătea prin crengile de lumină ale soarelui şi, când ajunse la mal, îl văzu pe Eitan, potrivindu-şi plasele lângă o barcă. Nu-şi vorbiră, privindu-se ca peste timp, ca şi cum o barieră de cristal i-ar fi despărţit. Urcară în barca ce avea desenat la prora un peşte imens, ca din aur. Eitan îi arată cu mâna la orizont, acolo unde barca lor ar fi trebuit să ajungă. Pe umerii cerului de departe stătea un soare uriaş, ai fi zis că marea se va strecura în el picătură cu picătură până ce acesta o va cuprinde cu totul. Naim îl privi întrebătoare, ca şi cum l-ar fi implorat să-i spună ce îi va aştepta acolo, la capătul călătoriei. “Ierusalimul cel Ceresc”, îi şopti el, “acolo unde soarele nu apune niciodată!”.

Tânărul în veşmânt alb scoase din traista-i de pe umăr o pâine. A binecuvântat-o, frângând-o şi apoi le-a dat-o spunând: “Gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul! Fericit cel ce nădăjduieşte întru El!”.

Naim nu cunoscuse la curtea regelui său niciodată fericirea. Şi nici frumuseţea cea adevărată. Cea care nu schimonoseşte şi nu sărăceşte sufletul. O întrezărise mult prea târziu sub bătaia ritmică a vâslelor lui Eitan, acolo, pe mare şi poate în minunata lui povestire petrecură sub furtună, când pentru prima dată Naim crezuse că aflase cum miroase fericirea, învăluită în aroma algelor fecunde. Ascultase la palat cum slujnicele povesteau noaptea târziu despre femeia păcătoasă mântuită de Împăratul iudeilor atunci când viaţa ei atârna doar de ridicarea unei pietre pentru a fi lapidată şi atunci încă o fărâmă de fericire se strecurase în sufletul ei. Acum, luând din mâna tânărului bucata aceea de pâine putea în sfârşit să guste din fericire, din frumuseţea adevărată.

Oamenii aleargă după fericire şi frumuseţe o viaţă întreagă. Unii o primesc în dar, la naştere. Alţii luptă cu sacrificii mari pentru a-i simţi atingerea. Unii o descoperă prin revelaţie mistică, alţii prin nebănuite păcate. Dar toţi, absolut toţi, vor ca ea să le adumbrească sufletul etern. Depinde doar de fiecare dintre ei cât de larg îşi deschid aripile pentru a ascunde şi proteja în cuibul inimii lor fericirea, frumuseţea, pentru ca ea să nu ia niciodată sfârşit.

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
ÎPS Ierotheos Vlachos: știu un om în Hristos

Înaltpreasfințitul Ierotheos Vlachos s-a născut În Ioannina, Grecia,  în 1945. A preferat viața monahală carierei academice, care îi era foarte la îndemână. În 1972 a fost hirotonit preot, iar din 1995 a devenit Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie. Întrebarea fundamentală care l-a preocupat încă de timpuriu pe Mitropolitul Iierotheos Vlachos a fost: cum poate omul dobândi îndumnezeirea și dacă acest lucru mai este posibil în lumea de astăzi? Și pentru că nu s-a mulțumit niciodată cu teorii raționale, nici cu jumătăți de măsură, Mitropolitul Ierotheos a căutat încă de pe băncile facultății un răspuns, nu din cărți ci din viață, un răspuns pe care să-l vadă întruchipat într-un om din zilele noastre. Când l-a aflat avea să exclame: știu un om în Hristos.

La 1 iunie, la Librăria Sophia din București a avut loc lansarea volumului “Ştiu un om întru Hristos: Părintele Sofronie, isihastul şi teologul”, de ÎPS Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului în prezența ierarhului grec. Ana Stanciu face o prezentare a cărții pentru pemptousia.ro: Dacă în anii din urmă, setea pentru o viaţă duhovnicească autentică se mărginea, la mare parte dintre creştini, la citirea marilor cărţi ale literaturii patristice, vedem în ziua de azi o preocupare din ce în ce mai sporită pentru punerea în practică a celor citite, cu deosebire a Tradiţiei isihaste, reînviată în zilele noastre de câţiva Stareţi aghioriţi, bine-cunoscuţi şi prea-iubiţi de publicul românesc, dintre care îi amintim doar pe Gheron Iosif Isihastul şi Stareţul Sofronie de la Essex, precum şi ucenicii lor. 

Cu toate acestea, unul din primele lucruri pe care le aflăm când facem cunoştinţă cu învăţătura despre Rugăciunea minţii este acela că nu trebuie să începem să ne rugăm fără călăuzirea unui Părinte duhovnicesc încercat, care să fie purtător al acestei Tradiţii şi să ne îndrume cu mână sigură pe căile subţiri ale isihiei, ca nu cumva, fiindu-ne noi înşine „călăuze oarbe”, să cădem „în groapă” (Matei 15, 14). Unde să găsim un asemenea Părinte? Şi, dacă-l găsim, cum să facem să ne punem sufletul în mâinile lui fără şovăire, fără rest şi fără împiedicare? Care e, aşadar, primul pas pe care trebuie să-l facem ca să ne ridicăm de la o simplă, dar seacă, fără de rod lectură duhovnicească, la practica autentică a Rugăciunii minţii, cea prin care am fost învăţaţi că este cale neînşelată spre primirea Duhului Sfânt şi, deci, spre îndumnezeire?O mulţime de întrebări, şi tot atâtea temeri şi şovăiri, care însă nu-l vor împiedica pe cel cu adevărat aprins de focul dumnezeiesc să se oprească, ci dimpotrivă, îl vor face să strige cu şi mai multă tărie către Domnul, cerându-i, asemenea tânărului pe atunci Grigorie Palama, „să-i lumineze întunericul”. În întâmpinarea unor asemenea suflete însetate de Dumnezeu, care-L caută pe Domnul în viaţa lor, iar nu în cărţi, cu toată fiinţa lor, iar nu cu raţiunea, le vor ieşi Părinţii purtători ai Tradiţiei, ca să-i înveţe ce înseamnă cuvintele „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27) şi „Orice veţi cere de la Tatăl întru Numele Meu, va da vouă” (Ioan 16, 23). 

Unul din aceşti părinţi, cu care Dumnezeu ne-a învrednicit a fi contemporani, este şi Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului. Ucenic al unora din cei mai mari stareţi ai zilelor noastre şi, prin urmare, purtător al multora din darurile acestora – dintre care îi numim pe Părintele Paisie Aghioritul, Efrem Katunakiotul, Ioannis Romanidis şi, nu în ultimul rând, cel pe care Mitropolitul l-a iubit cel mai mult, Stareţul Sofronie de la Essex – Înalt-Preasfinţitul Ierótheos a fost dăruit de Dumnezeu cu harul de a preda omului de astăzi o tradiţie veche de veacuri, în cuvinte simple, dar precise, limpezi şi pline de însuflețire. De câte ori am deschis oricare din cărţile sale, începând cu lucrarea sa de tinereţe, „O noapte în pustia Sfântului Munte”, şi până la ultimele apariţii, am simţit, citind, că ştiu ce trebuie să fac – şi mai mult, că trebuie să fac fără întârziere totul. De aceea, cu mare bucurie vă anunţăm că una din cărţile sale cele mai importante, la care Mitropolitul a muncit nu mai puţin de treizeci de ani, a fost reeditată de curând la Editura Sophia, în traducerea Părintelui Teofan (Munteanu): „Ştiu un om întru Hristos. Stareţul Sofronie, isihastul şi theologul”.

Am numit importantă această lucrare din mai multe puncte de vedere. Primul, deoarece cuprinde un portret inedit al Stareţului Sofronie de la Essex, care se desprinde întâi dintr-o analiză teologică amănunţită a operei sale, apoi din cuvintele pe care i le-a adresat ca sfaturi de-a lungul vremii, pe parcursul a mai bine de cincisprezece ani, cuvinte consemnate de Mitropolit, aşa cum mărturiseşte, sub forma în care s-a alcătuit Patericul, imediat după ce i-au fost adresate şi întipărite pe pământul inimii sale. Analiza teologică este îndreptată asupra a două aspecte ale operei Stareţului Sofronie: asemănarea cu Sfântul Simeon Noul Theolog la nivelul experienţelor duhovniceşti trăite şi mărturisite în ultima sa carte, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, şi asemănarea cu Sfântul Grigorie Palama la nivelul dialogului cu teologia scolastică academică, aşa cum se desprinde din corespondenţa Stareţului cu David Balfour, cuprinsă în cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu”. 

Un al doilea portret, viu, „în mişcare” este descoperit în Partea a doua a cărţii, care cuprinde convorbirile dintre Stareţul Sofronie şi tânărul ucenic Ierótheos, însetat de „cuvintele vieţii veşnice” Ioan 6:68. Deşi Mitropolitul mărturiseşte, în cuvântul de introducere, că este vorba de sfaturi care i-au fost adresate personal, la propriile probleme sau la cele pe care le-a întâlnit la fiii săi duhovniceşti, şi nu ştie cât folos ar putea trage alţii din ele – prin problematica largă şi universală abordată, începând cu aspecte care ţin de păstorirea duhovnicească, trecând prin lupta cu patimile, Rugăciunea minţii, trăirea Liturghiei, şi ajungând până la sfaturi pentru mamele şi familiile creştine, suntem încredinţaţi că mulţi vor fi cititorii care vor afla cuvânt pentru sufletul lor şi însuflare pentru propria lor viaţă. 

La o a doua lectură, pentru cititorul atent se conturează nu doar portretul Stareţului, ci şi al ucenicului (cu toate că acesta din urmă nu spune aproape nimic, căci nici nu era nevoie, Stareţul Sofronie, prin harisma străvederii, dându-i răspuns la toate întrebările, încă dinainte de-a apuca să le mai formuleze). Tăcut, smerit, micşorându-se pe sine „ca Acela să crească” Ioan 3:30, chipul tânărului ieromonah Ierótheos, muncit de aspre frământări (cum ar fi: „Mai există astăzi Părinţi ai Bisericii cum au fost cei din vechime?” sau „A dispărut, oare, tradiţia isihastă?”), dar şi de simţirea tragică a propriei păcătoşenii, se desprinde printre rânduri, mai ales din răspunsurile pe care i le dă Stareţul, dar şi din abordarea teologică inedită din Partea întâi pe care i-o face Stareţului Sofronie. Cu toate acestea, îndrăznesc să spun că miza cărţii este mai mult decât atât. Anume, personajul principal nu este nici Stareţul Sofronie cel descris în carte, nici ucenicul care descrie. Ci însăşi relaţia dinamică a uceniciei pe lângă un mare stareţ, primirea, picătură cu picătură şi şuvoi cu şuvoi a Tradiţiei, predarea Predaniei de la Stareţul cel purtător către ucenicul cel neştiutor, naşterea într-un suflet muncit de gânduri şi de patimi a primelor scântei ale Rugăciunii minţii în inimă, la care suntem, cu uimire, martori, într-un act mişcător de dezvelire de sine a sufletului tânărului ieromonah.

Şi încă, prin însuşi faptul că este o carte scrisă la persoana I, avem privilegiul de-a co-participa la trăirile autorului, fiindu-i alături în această călătorie către Înviere, la braţ cu Stareţul Sofronie, pe drumeagul cel îngust şi mărginit de ierburi înalte din preajma Mănăstirii de la Essex… 

Cu ocazia lansării de carte, ÎPS Ierotheos Vlachos a rostit un cuvânt pentru cei prezenți, din care redăm parțial transcriptul ce urmează, cu precizarea că materialul integral poate fi citit la sursa: războiintrucuvânt.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos: – Vă mulțumim că ne-ați chemat și de a avea acest prilej de a veni în România. Am venit de multe ori în România pentru diferite întâlniri, congrese și mă bucur tare mult că aveți aceste căutări și-L iubiți pe Dumnezeu și Tradiția Bisericii. Acest prilej este dat de colaboratorii noștri, care au tradus și tipărit cartea noastră “Știu un om în Hristos“, despre Părintele Sofronie. Despre Părintele Sofronie, care este lumină, în schimb va trebui să vorbim cumva în acest întuneric. Într-o asemenea stare de întuneric eram și eu când am început să caut și l-am găsit pe Părintele Sofronie. Am căutat pe cineva care să mă învețe NU ce este ortodoxia, ci cum pot să devin eu însumi ortodox. Acesta este un răspuns la întrebarea: cum l-am caudat și cum l-am găsit pe Starețul Sofronie?

Marea problemă care ne preocupa pe toți astăzi în Biserică este modul în care îl cunoaștem și-L dobândim pe Dumnezeu. Mulți vorbim despre ce este dragostea, dar foarte puțini ne preocupăm, în adevăr, cum să dobândim această dragoste. Vorbim toți despre ceea ce înseamnă sfinți și sfințenie, dar cum să devenim sfinți nu ne preocupă în adevăr. Știința nu vorbește despre ce, ci despre cum. Vorbim despre fapte științifice, dar pe noi ne interesează cum să dobândim această cunoaștere, efectiv… 

Acest lucru s-a întâmplat și în viața mea personală. Trăiam într-un mediu creștin, am avut părinți buni și sfinți, am avut Părinți buni duhovnicești, am citit la facultatea de teologie pe care am urmat-o scrierile Sfinților Părinți, ca student am citit în întregime scrierile Sfântului Grigorie Teologul și ale Sfântului Grigorie Palama. Adesea mergeam la Sfântul Munte Athos, pentru a-i întâlni pe stareții de acolo, marii asceți ai Bisericii. Am discutat în multe rânduri cu Părintele Paisie, la care mergeam adeseori, l-am cunoscut pe Bătrânul Iosif Isihastul, pe Efrem Katunakiotul, pe Parintele Efrem Filoteitul, care acum este în America și mulți alți Părinti ai Bisericii. Mi-aș fi dorit în schimb să întâlnesc un om care să cunoască foarte bine teologia, să cunoască ce este isihasmul, și să lucreze în lume ca Părinte duhovnic. Adică să îmbine teologia, cu partea pastorala si cu isihasmul. Citind cartea despre Sfântul Siluan, mi-am dat seama că scriitorul acestei cărți, adică Părintele Sofronie, îmbină aceste trei lucruri pe care mi le doream a fi întâlnite în persoana unui singur om. Și, în 1976 am mers să-l întâlnesc. Am rămas atunci alături de el aproximativ o lună și jumătate și, pentru 17 ani am mers aproape în fiecare an, vara, să-l întâlnesc la mănăstirea lui, la Essex.

Ce căutam? Căutam acest cum, felul cum putem ajunge la vederea lui Dumnezeu prin lucrare. Iată, Hristos Și-a ales 12 ucenici, trei ani de zile i-a avut alături de El, și i-a învățat. Vedeau minunile pe care Domnul le săvârșea. Pe trei dintre ei i-a luat pe muntele Tabor să vadă slava Lui. A înviat, S-a înălțat la Ceruri, și a trimis pe Duhul cel Preasfânt. Vedeți, nu de la început le-a dat pe Duhul Sfânt, ci i-a pregătit pentru această primire a Duhului Sfânt .Orice om are în felul acesta nevoie, de a găsi un sfânt, de a sta lângă el, pentru a fi învățat în tainele Împărăției lui Dumnezeu. La început e posibil să nu înțeleagă multe lucruri. Încet-încet i se vor deschide mintea și inima. Aceasta comuniune cu un om sfânt este o naștere din nou a omului. 

În Părintele Sofronie l-am găsit pe acest om care trăia în vremea noastră în duhul Sfinților Părinți… Când cineva citește cu atenție cartea, va descoperi un mic secret, ceva tainic. Dacă o sa citim superficial cartea o să vedem că am mers, l-am întâlnit pe Stareț și a început să vorbească despre viața duhovnicească. Nu este pana la capăt adevărat lucrul ăsta, pentru că mulți mergeau la Stareț și nu tuturor le vorbea atât de liber Părintele. Sfinții vorbesc în [funcție de] căutarea omului. În vremea în care l-am căutat pe Starețul Sofronie aveam un mare chin lăuntric. Pe vremea când l-am căutat deja devenisem preot și aveam o mare frământare lăuntrica. Vedeam pe preoți, slujitorii Bisericii certându-se între ei și spuneam: Doamne, ce se întâmplă? Asta este lucrarea pastorală? Așa se trăiește în Biserică? Pe de altă parte îmi vedeam și propria mea moarte lăuntrica. Spunând aceasta mă refer și la faptul că în trupul nostru avem aceste gene ale îmbătrânirii despre care vorbește biologia, care sunt genele morții. După căderea lui Adam, înlăuntrul nostru s-a petrecut o întreagă schimbare a firii. Am fost făcuți de Dumnezeu dintru început cu un avânt, o avântare lăuntrica, cu acest “zvâc”, de care spunea Părintele Rafail, către Dumnezeu. Toate puterile noastre trupești și sufletești trebuie să fie întoarse către Dumnezeu. Or, toata partea poftitoare a lui Adam si toate puterile sale sufletești și trupești s-au întors către fire, de la Dumnezeu către fire. S-a petrecut o întreagă schimbare în ființa omului. Prin aceasta s-a ajuns la moartea pe care fiecare dintre noi o poate vedea înlăuntrul său. Patimile lucrează împotriva firii înlăuntrul nostru. Dorința, în loc de a fi întoarsa către Dumnezeu este întoarsă către zidire. Cum se manifestă moartea înlăuntrul nostru? Tinerii merg la facultate pentru a studia, pentru a dobândi o anumită poziție, pentru a ajunge să aibă o pensie la urmă. Deci, înlăuntru se ascunde moartea. Vor să aibă bani pentru a preîntâmpina vremurile în care vor fi mâncați de boală, de bătrânețe. Se simt singuri și caută pe cineva care să le stea alături în această singurătate, și moarte până la urmă. Omul caută înlăuntrul său ceva desăvârșit, perfect, dar nu află. Lucrurile exterioare nu mă satisfăceau atunci când am devenit preot, căutam ceva mai adânc, mai substanțial, mai adevărat.

Știm că la Sfânta Liturghie avem ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, la fel cum la ființa umană vedem pe dinafară ochii, vedem urechile, dar funcționarea lor pe dinăuntru nu o vedem. Inima ni se mișcă, lucrează zi și noapte înăuntrul nostru. Înăuntrul nostru sunt tot felul de substanțe care circulă într-o parte și-n alta ca să ne țină trupul în viață. Pe toate acestea noi nu le vedem. Respirăm continuu, fără să avem conștiința acestui fapt. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, pe de-o parte și are lucruri care se pot vedea, și alte lucrări lăuntrice pe care noi nu le vedem. Iar eu aveam această agonie [luptă, frământare] să merg mai adânc și să lupt împotriva acestei morți pe care o simțeam înlăuntrul meu. Cum voi descoperi viața lăuntrica? 

Și în felul acesta am ajuns să-l întâlnesc pe Starețul Sofronie. Și Starețul mi-a arătat ce este rugăciunea și cum s-o dobândesc. Și am început să mă rog. Voiam să vad în lucrare, în fapt, ce este aceasta rugăciune a minții. Orice probleme aveam i le împărtășeam Starețului. De multe ori nu mai era nevoie să i le spun eu, pentru că mi le spunea el, direct, fără să i le mai împărtășesc eu. Acesta este așadar secretul cărții, nu că m-am dus și l-am întâlnit pe Stareț, ci faptul că Starețul a răspuns căutărilor mele.

(…) Ce m-a impresionat în perioada comunismului, aici, în România, citindu-l pe Părintele Cleopa, de exemplu, văzând că acolo în munte, departe de oameni, acolo unde se așezase, mulți oameni mergeau și-l căutau pe Părintele Cleopa. Pe vremea aceea nu exista drum, dar după aceea, conducerea statului a trebuit și să amenajeze până și drumul după Revoluție, ca să poată oamenii să meargă să-l vadă pe Părintele Cleopa. Ce-i făcea pe oameni să plece din lume, să se ducă acolo în munți, să-l caute pe Părintele Cleopa? Era viața Părintelui și întreaga lui ființă iubitoare de Dumnezeu. Un om când trăiește o viață în Dumnezeu devine ca un pol magnetic, care atrage căutările oamenilor. E ca un adevărat magnet care atrage pe oameni către el. Socotesc că aceasta este ceea ce-i atrăgea pe oameni…

 

 



Din intunericul tulburarilor psihice catre Lumina Vindecarii - Izabelle Grigoriu (CARTE)

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni. Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.” – Părintele Arsenie Boca

Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi.”- (Psalmul 50:15). Nu trebuie decât să ne recunoaştem neputinţele şi să ne abandonăm în braţele protectoare şi pline de iubire ale Creatorului. De restul şi de minunile care ni se vor întâmpla, se va ocupa El. Eu sunt dovada vie! - Autoarea

Detalii despre carte / COMANDA

CUPRINS

Introducere - Suntem prizonierii propriei noastre minţi / 5

Cauzele tulburărilor psihice

Cauzele sociale ale tulburărilor psihice / 9

Părinţi neatenţi la nevoile şi trăirile copiilor / A fi klumea! / Marginalizarea / Necredinţa / Sărăcia. Goana după avere, uitând de chemarea inimii / Eşecul sau nereuşita / Greutatea corporală / Pierderea celor dragi / Frica. Stresul. Grijile. Ura

A fi tu însuţi (povestea terapeutică 1) / 31

Stabilitatea poate însemna a nu mai fi tu însuţi (povestea terapeutică 2) / 30

Povestea mea. Rătăcirile mele

Povestea mea / 33

Visul cu Părintele Ilarion Argatu - începutul vindecării mele / 43

Părintele Ilarion Argatu despre îndepărtarea vrăjilor / 44

Taina Spovedaniei / 48

 

Reiki sau cum ajungi 100% sfânt! / 51

Yoga sau cum ajungi supraom! / 58

Proorocii mincinoși – cum îi recunoaștem? / 59

Mişcarea New Age și vrăjitoria / 63

Psihologii / 71

Tulburările psihice – cauze, manifestări, remedii

Depresia - expresia lipsei de iubire şi a dorinţei de a trăi / 76

Anxietatea – frica de un pericol inexistent / 95

Tulburarea bipolară (depresia maniacală) / 103

Atacul de panică / 105

Agorafobia - frica de spaţii deschise / 107

Claustrofobia - teama de spaţii închise sau aglomerate / 111

Bulimia – mâncatul excesiv / 112

Anorexia - refuzul de a mânca / 116

 

Alcoolismul. Părintele Arsenie Boca despre alcool / 120

Fumatul / 123

Reţete din natură

Legătura dintre stomac şi creier! / 125

Sucurile şi hidratarea creierului / 126

Reţete naturale (plante în ordine alfabetică) / 128

Remedii spirituale. Hristos – pacea şi odihna sufletului / 145

Lupta postului cu relele – Părintele Arsenie Boca / 147

Paza gândurilor şi iertarea aproapelui / 154

Bolile de nervi şi vindecarea lor – Părintele Arsenie Boca / 156

Rugăciuni şi psalmi vindecători / 161

Rugăciunile începătoare / Rugăciuni către Maica Domnului / Rugăciune a Părintelui Arsenie Boca / Rugăciune la necazuri şi supărări / Rugăciune la timp de boală către Sfânta Filofteia / Rugăciune pentru împăcare / Rugăciune pentru izbăvirea de vrăjmaşi / Rugăciunea Sfintei Cruci / Rugăciunea Sfântului Ciprian împotriva vrăjilor, farmecelor, blestemelor, descântecelor, deochiului / Rugăciune către Sfântul Înger, Păzitorul vieţii noastre / Psalmi vindecători

Nu disperaţi! Bateţi şi vi se va deschide! (epilog)



Dictionarul vietii vesnice - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)

(…) Nici unul dintre cei aflati in acest loc de lumina, pace si negraita bucurie, nu a intrat aici prin bogatia si veselia de pe pamant, nici prin faima, sau stiinta, ori prin coroana sau domnie, ci numai prin credinta tare si nadejde, prin plecare inaintea voii lui Dumnezeu, rabdare, ori pocainta la vreme. Fiindca Dumnezeu nu cauta la rang sau la averea pe care a avut-o omul pe pamant, ci la inima omului. In Imparatia Lui intra: cei cu suflete regesti, nu cu coroane; cei bogati in mila si credinta, nu in bani si pamanturi; cei priceputi in intelepciunea lui Dumnezeu, iar nu in cea a lumii acesteia; cei cu inima vesela, nu de chiote si dansuri, ci de bucuria si veselia lui Dumnezeu, dupa cum spune Psalmistul: Inima mea si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul Cel Viu (Ps. 83, 2).

Sfantul Nicolae Velimirovici

 Detalii despre carte / COMANDA

Cuprins

Cuvant inainte................................................................................................. 5
A
Adevarul......................................................................................................... 13
Aghiazma mare............................................................................................. 15
Alfa si Omega................................................................................................ 17
Apa cea vie..................................................................................................... 19
Apocalipsa...................................................................................................... 20
Apocatastaza.................................................................................................. 23
Apusul............................................................................................................ 25
Ascultarea....................................................................................................... 30
Astrologia....................................................................................................... 36
Avutiile........................................................................................................... 39
B
Baraba si Hristos........................................................................................... 43
Binecuvantarea.............................................................................................. 46
Binele............................................................................................................... 49
Binele si raul................................................................................................... 50
Biruinta lui Hristos....................................................................................... 51
Biserica............................................................................................................ 55
Blandetea........................................................................................................ 59
Boala dinainte de moarte............................................................................. 61
Bogatul si Lazar............................................................................................. 63
Bogatia............................................................................................................ 65
Bogatia si saracia........................................................................................... 67
Botezul............................................................................................................ 68
Bucuria............................................................................................................ 70
Bucuria si deznadejdea................................................................................. 71
C
Cananeanca.................................................................................................... 75
Cautarea Imparatiei...................................................................................... 77
Cetatea care se zideste..................................................................................79
Comoara......................................................................................................... 81
Credinta.......................................................................................................... 83
Credinta si cultura........................................................................................ 85
Crestinismul................................................................................................... 89
Crestinul......................................................................................................... 90
Crucea............................................................................................................. 91
Crucea lui Hristos......................................................................................... 93
Cugetele ......................................................................................................... 95
Cunostinta...................................................................................................... 96
Cuvantul......................................................................................................... 97
D
Darurile lui Dumnezeu................................................................................ 99
Desfranarea.................................................................................................. 102
Despartirea de lume................................................................................... 104
Deznadejdea................................................................................................. 104
Diavolul........................................................................................................ 105
„Doamne, miluieste!”................................................................................. 107
Dogmatica si etica....................................................................................... 109
Dragostea dumnezeiasca........................................................................... 110
Dragostea fata de aproapele...................................................................... 112
Dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele................................ 115
Dreptatea lui Dumnezeu............................................................................ 117
Dreptul.......................................................................................................... 119
Duhul Sfant.................................................................................................. 120
Duhurile rele................................................................................................ 124
Dumnezeu.................................................................................................... 126
Dumnezeu‑Omul........................................................................................ 128
Dumnezeu si omul...................................................................................... 130
E
Ecumenismul............................................................................................... 135
Ereticii........................................................................................................... 137
Erezia............................................................................................................ 138
Europa si Hristos......................................................................................... 139
Evanghelia.................................................................................................... 142
Exercitiul cel mai important...................................................................... 143
F
Facerea de bine............................................................................................ 145
Facerea lumii................................................................................................ 147
Facatorul de pace........................................................................................ 148
Fericirea........................................................................................................ 150
Fiii lui Dumnezeu....................................................................................... 151
Filosofia........................................................................................................ 153
Fiul Risipitor................................................................................................ 154
Foamea.......................................................................................................... 157
Foamea duhovniceasca.............................................................................. 161
Focul.............................................................................................................. 163
Frica............................................................................................................... 165
Frica de Dumnezeu..................................................................................... 166
G
Gandurile..................................................................................................... 169
Gradina Ghetsimani................................................................................... 171
Grija de cei morti......................................................................................... 173
H
Haina............................................................................................................. 175
Haina de nunta............................................................................................ 176
Harul............................................................................................................. 179
Himera stralucitoare................................................................................... 180
Hinduismul si budismul............................................................................ 181
Hotia.............................................................................................................. 182
Hristos........................................................................................................... 184
I
Icoanele......................................................................................................... 187
Iertarea.......................................................................................................... 189
Inegalitatea................................................................................................... 195
Inima............................................................................................................. 197
Iubirea de arginti......................................................................................... 201
Iubirea de Dumnezeu................................................................................. 202
Iubirea pentru vrajmasi.............................................................................. 203
Iuda............................................................................................................... 207
I
Impacarea..................................................................................................... 209
Impartasirea................................................................................................. 210
Impartasirea bolnavilor.............................................................................. 213
Increderea in sine........................................................................................ 215
Indoiala......................................................................................................... 217
Indumnezeirea (trepte)............................................................................... 219
I. Trezirea......................................................................................... 219
II. Pocainta....................................................................................... 220
III. Curatirea ................................................................................... 220
IV. Impartasirea ............................................................................. 223
Infranarea..................................................................................................... 226
Infricosatoarea Judecata............................................................................. 227
Ingerii............................................................................................................ 230
Ingerul pazitor............................................................................................. 232
Injuratura...................................................................................................... 233
Insetarea dupa Dumnezeu......................................................................... 234
Intristarea..................................................................................................... 236
Intelegerea.................................................................................................... 237
J
Jertfele........................................................................................................... 241
Jignirea prietenului..................................................................................... 242
Judecata........................................................................................................ 243
Judecata dumnezeiasca.............................................................................. 244
Judecatile omenesti..................................................................................... 251
Jugul lui Hristos.......................................................................................... 252
Juramantul stramb...................................................................................... 255
L
Lacrimile....................................................................................................... 257
Lauda de sine............................................................................................... 258
Legamantul.................................................................................................. 260
Limba............................................................................................................ 261
Lumea........................................................................................................... 262
Lupta duhovniceasca.................................................................................. 264
M
Magii de la Rasarit...................................................................................... 267
Materia.......................................................................................................... 269
Marturisirea lui Hristos.............................................................................. 270
Masura duhovniceasca............................................................................... 272
Mandria........................................................................................................ 274
Mania lui Dumnezeu.................................................................................. 278
Mantuirea..................................................................................................... 282
Mantuirea prin fapte................................................................................... 283
Mila............................................................................................................... 284
Milostenia..................................................................................................... 286
Mintea........................................................................................................... 289
Mintea lui Hristos....................................................................................... 290
Minunea dumnezeiasca............................................................................. 291
Moartea copilului........................................................................................ 293
Monahismul................................................................................................. 294
Mucenicia..................................................................................................... 297
N
Nascatoarea de Dumnezeu........................................................................ 299
Nebunii pentru Hristos.............................................................................. 308
Necredinta lui Toma................................................................................... 309
Nedreptatea omeneasca............................................................................. 312
Nemurirea.................................................................................................... 314
Neoranduiala............................................................................................... 315
Noua ordine mondiala............................................................................... 316
O
Oaspetele...................................................................................................... 321
Obarsia domneasca..................................................................................... 322
Obiceiuri....................................................................................................... 322
Omul............................................................................................................. 324
Osteneala...................................................................................................... 327
P
Pacea............................................................................................................. 329
Pacea sufletului........................................................................................... 332
Papa............................................................................................................... 333
Patimile......................................................................................................... 334
Paza inimii.................................................................................................... 336
Pacatul.......................................................................................................... 337
Paganii.......................................................................................................... 339
Pamantul...................................................................................................... 341
Parintii dupa trup....................................................................................... 343
Pedeapsa lui Dumnezeu............................................................................ 346
Plansul sarbilor............................................................................................ 347
Pocainta........................................................................................................ 350
Pogorarea la iad........................................................................................... 357
Porcii............................................................................................................. 358
Poruncile dumnezeiesti.............................................................................. 359
Postul............................................................................................................ 361
Postul si rugaciunea.................................................................................... 369
Povara lui Dumnezeu................................................................................. 370
Prigoana........................................................................................................ 373
Prorocul Isaia............................................................................................... 374
Proscomidia................................................................................................. 378
Purtarea de grija a lui Dumnezeu............................................................. 379
Puterea dreptatii.......................................................................................... 383
R
Raiul pe pamant.......................................................................................... 385
Rabdarea....................................................................................................... 386
Rasplata........................................................................................................ 387
Razboiul........................................................................................................ 389
Razbunarea.................................................................................................. 391
Ravna............................................................................................................ 393
Ravna casei lui Dumnezeu........................................................................ 394
Recunostinta................................................................................................ 396
Regula de aur............................................................................................... 401
Robia............................................................................................................. 402
Rugaciunea................................................................................................... 403
Rugaciunea personala si cea de obste...................................................... 405
S
Sanatatea trupeasca.................................................................................... 409
Saracul cu duhul.......................................................................................... 410
Sanul lui Avraam........................................................................................ 411
Sarbii............................................................................................................. 413
Sarbii si pocainta......................................................................................... 416
Scopul vietii................................................................................................. 420
Sfanta Predanie............................................................................................ 421
Sfantul Sava................................................................................................. 422
Sfanta Scriptura........................................................................................... 425
Sfanta Treime............................................................................................... 427
Sfarsitul lumii.............................................................................................. 428
Sfintenia........................................................................................................ 433
Sfintii............................................................................................................. 434
Simboluri...................................................................................................... 435
Simboluri – semne....................................................................................... 440
Sinuciderea................................................................................................... 441
Slavoslovirea ingereasca............................................................................ 445
Smerenia....................................................................................................... 447
Soarta............................................................................................................ 452
Spiritismul.................................................................................................... 454
Sporirea duhovniceasca............................................................................. 456
Spovedania................................................................................................... 457
Staruinta....................................................................................................... 460
Stradania....................................................................................................... 463
Suferinta....................................................................................................... 465
Sufletul.......................................................................................................... 469
Sufletul si trupul.......................................................................................... 473
S
Sarpele.......................................................................................................... 475
Stiinta despre morala.................................................................................. 476
Stirile zilnice................................................................................................. 476
T
Taina Sfantului Maslu................................................................................ 479
Tatal nostru.................................................................................................. 481
Tamaduirea.................................................................................................. 484
Talharul........................................................................................................ 485
Trestia si festila............................................................................................ 489
Trezvia mintii.............................................................................................. 490
Trufia............................................................................................................. 492
Trupul........................................................................................................... 493
Turismul....................................................................................................... 495
Turnul Babel................................................................................................ 499
T
Ţesatura dreptatii........................................................................................ 501
Ţie, Doamne!................................................................................................ 502
U
Ultima dorinta............................................................................................. 505
Umilinta........................................................................................................ 506
Ura................................................................................................................. 508
Uratorii lui Hristos...................................................................................... 508
Urmarea Sfintilor......................................................................................... 509
V
Valorile crestinismului............................................................................... 511
Veacul XX..................................................................................................... 512
Vedenia......................................................................................................... 514
Vederea lui Dumnezeu.............................................................................. 516
Venirea cea de‑a Doua................................................................................ 517
Vesnica pomenire........................................................................................ 519
Viata duhovniceasca................................................................................... 521
Viata pacatosului......................................................................................... 522
Viata vesnica................................................................................................ 523
Vrajitoria....................................................................................................... 525
Vrajmasii....................................................................................................... 527
Vremelnicia ................................................................................................. 530
Z
Zaheu............................................................................................................ 533
Zavistia......................................................................................................... 537
Zambetul...................................................................................................... 537
Zidirea casei................................................................................................. 538
Zilele saptamanii......................................................................................... 539
Ziua Domnului............................................................................................ 540



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567