Descarca Revista
   

"...Ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin."  - Lc.24, 51-53

Mai 2014

Înălțarea Domnului Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Vizita Papei Francisc în Israel - între sincretism antihristic și unitate apostată?
Patriarhul Teofil a oficiat Sf. Liturghie la Așezământul românesc din Ierusalim
Familia în contextul european actual
Știri interne - mai 2014 (RO)
Ne vom închina moaştelor Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu
Știri externe - mai 2014 (EXT)
Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei prin care este condamnată masoneria
Schimbări de structură și componență în cadrul Sfântului Sinod
Semnificația aprinderii lumânărilor în Biserica Ortodoxă
Necurăția femeii și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii
Faptele milosteniei sufletești - A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii
Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan, s-a convertit la Ortodoxie
Buna-cuviință: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face
Virtutea Toleranţei şi Porunca Iubirii
Istoria înţeleasă ca progres în conştiinţa libertăţii. Ideea de libertate în opera lui Nicolae Iorga
Colecta Patriarhiei pentru Siria, între milostenie și încrâncenare
Icoana Sfantului Mucenic Fanurie (povestire)
Întâlniri în Ţara Sfântă - George Căbaș (CARTE)
Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruință a lacrimilor (CARTE)



Tema lunii
Vizita Papei Francisc în Israel - între sincretism antihristic și unitate apostată?

Papa Francisc a efectuat un pelerinaj la Locurile Sfinte în perioada 24-26 mai 2014, în cadrul căruia a vizitat Iordania, Cisiordania și Israel. În vizita sa în Orientul Mijlociu, Papa a fost însoţit de doi prieteni din Argentina: rabinul Agraham Skorka, co-autor al unei cărţi în colaborare du actualul papă, şi şeicul Omar Abbound, liderul comunităţii musulmane din Argentina. Potrivit Vaticanului, vizita lui Francisc în Orientul Mijlociu este prima ocazie de acest fel în care anturajul papei include lideri ai altor religii, relatează CNN. Postul TV comentează astfel că gestul lui Francisc este mai mult simbolic, oferind totodată un mesaj important tuturor celor care au participant la eveniment sau care au stat până la capăt: cooperarea între creştini şi evrei este posibilă. Itinerariul lui Francisc a presupus vizitarea a trei oraşe, conducerea a câteva slujbe religioase şi susţinerea a mai mult de 10 discursuri. Vizita s-a dorit a fi una religioasă, nu politică. Papa însuşi a subliniat că vizita sa pe Pământul Sfânt este una strict religioasă, fără implicaţii politice, numind-o şi „pelerinaj pentru rugăciune”. Declaraţiile suveranului pontif au fost interpretate drept tentative de a îndepărta aşteptările potrivit cărora prezenţa sa în regiune ar influenţa planurile autorităţilor privind negocierile israelo-palestiniene.

În Iordania, papa s-a întâlnit cu regele Abdullah al II-lea, a vizitat refugiaţii irakieni şi sirieni, a condus o slujbă religioasă şi a vizitat râul Iordan, unde a fost botezat Iisus.

În Bethleem, pontiful a avut programată o întrevedere cu preşedintele Autorităţii Palestiniene, a oficiat o slujbă religioasă în Piaţa Manger, a luat prânzul cu familii palestiniene și a vizitat copiii din taberele  cu refugiaţi, nu înainte de a se reculege la locul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP), Mahmoud Abbas, va merge la 6 iunie la Vatican, ca răspuns la invitaţia adresată de Papa Francisc atât preşedintelui palestinian, cât şi şefului statului israelian, Shimon Peres, a relatat, pentru AFP, negociatorul palestinian Saëb Erakat. (Agerpres) . “Vreau să spun din toată inima că a venit vremea să se pună capăt unei situaţii care este din ce în ce mai inacceptabilă, pentru binele tuturor“, a spus Papa Francisc, referindu-se la conflictul israeliano-palestinian… În acest loc, Betleem, unde s-a născut Prinţul păcii, vreau să vă adresez o invitaţie, domnule preşedinte Mahmoud Abbas, şi domnului preşedinte Shimon Peres, de a ne ruga împreună, intens, pentru a-i cere lui Dumnezeu darul păcii“, a spus Papa Francisc la finalul Sfintei Liturghii, oficiată la Bethleem… Vă invit la mine acasă, la Vatican, pentru această rugăciune. Cu toţii ne dorim pacea. Multe persoane o construiesc zilnic, prin gesturi mici. Dar noi – cei plasaţi în serviciul popoarelor noastre – avem datoria de a fi instrumente şi artizani ai păcii, înainte de toate prin rugăciune. Este greu să construim pacea, dar să trăim fără pace este şi mai greu”, a insistat Papa Francisc.

La câteva ore după ce Papa s-a închinat în Peştera Naşterii de la Betleem, a izbucnit un incendiu, din cauze necunoscute, în urma căruia au ars acoperămintele de pe Sfânta Masă a altarului care se află în Peşteră, chiar pe locul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. O parte din icoane şi pereţii peşterii au fost de asemenea avariaţi, după cum precizează site-ul romfea.grComentariu Revista Atitudini: Dacă în Biserica Ierusalimului nimeni nu a strigat că Biserica este una, singură şi apostolească, prin care mărturisim un singur Botez prin care ni se iartă păcatele – iar această Biserică nu poate fi decât cea Ortodoxă, predată nouă de Sfinţii Părinţi prin luminarea Duhului Sfânt, prin care Duh Sfânt s-au dat anatemei ereziile papistaşe, catolice împreună cu promotorii lor; dacă păstorii ortodocşi au îmbraţişat erezia catolică, îmbrăţisând şi sărutând ca pe un oaspete de onoare pe cel ce este capul acestei erezii – Papa – iată că cineva a strigat. Nu omul, ci piatra, după cum a profeţit Mântuitorul, piatra Peşterii din Betleem unde Hristos  S-a născut ca să lumineze pe cei dintru întunericul necunostintei.

În Ierusalim, papa a fost întâmpinat de mai mulţi rabini şi lideri iudaici, a vizitat Zidul de Vest, memorialul Holocaustului Yad Vashem, a depus o floare pe mormântul  fondatorului sionismului modern şi a semnat o declaraţie comună cu liderul Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. De asemenea, Papa Francisc a avut o întâlnire cu preşedintele şi premierul Israelului. O premieră a ultimilor 50 de ani a fost oficierea unei slujbe comune de către cei doi lideri, catolic și ortodox.

Nonconformismul papei a ieșit din nou la iveală. În timpul vizitei sale pe Pământul Sfânt, pontiful a fost urmărit cu mare atenţie, întreaga comunitate internaţională aşteptându-se la noi fapte ieşite din tipare.  Pentru început, el a refuzat să călătorească precum majoritatea liderilor şi a renunţat la maşina blindată în drumurile sale din Orientul Mijlociu, abătându-se de mai multe ori de la traseul sau programul inițial convenit. Cu mai multe săptămâni înainte de sosirea Papei, pereţii bisericilor creştine au început să fie umplu te cu graffiti, mai exact mesaje pline de ură („moarte arabilor şi creştinilor” indică unul dintre grafferi). Evrei ultraortodocşi au promis că vor protesta în afara sitului istoric cunoscut drept „cenaclul”, notează CNN.

Declarația comună a Papei Franscisc și a Patriarhului Bartolomeu semnata la Ierusalim pe 25 mai 2014

1. Asemenea venerabililor noștri predecesori, Papa Paul al VI și Patriarhul Ecumenic Athenagoras, care s-au întâlnit aici în Ierusalim acum cincizeci de ani, noi, Papa Francisc și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, suntem determinați să ne întâlnim în Tara Sfânta, “în care Mântuitorul nostru comun, Hristos, Domnul nostru a trăit, a învățat, a murit, a înviat și S-a înălțat la ceruri, de unde a trimis Duhul Sfânt asupra Bisericii în curs de formare” (comunicatul comun al Papei Paul al VI-lea și Patriarhului Athenagoras, emis după întâlnirea de pe 06 ianuarie 1964). Noua noastră întâlnire între Episcopii Bisericilor din Roma și Constantinopol fondate, respectiv, de doi Frați, Apostolii Petru și Andrei, este pentru noi o sursă de bucurie spirituală profundă. Ea oferă o ocazie providențială pentru a reflecta asupra profunzimii si autenticității legăturilor existente  între noi, care sunt rodul unui parcurs plin de har, de-a lungul căruia Domnul ne-a condus din acea zi binecuvântată de acum cincizeci de ani.

2. Întâlnirea noastră fraternă de astăzi este o nouă și necesară etapă pe drumul unității, către care numai Duhul Sfânt poate să ne conducă, cea a comuniunii într-o diversitate legitimă. Ne amintim, cu profundă recunoștință, pașii pe care Domnul ne-a făcut capabili  să-i întreprindem deja. Brațele deschise între Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, aici în Ierusalim, după atâtea secole de tăcere, a pregătit calea pentru un gest important, de a retrage din memoria și sânul Bisericii actele de excomunicare reciprocă din 1054. Acest gest a fost urmat de un schimb de vizite între Scaunele respective de la Roma și Constantinopol, printr-o corespondență regulată și, mai târziu, prin decizia anunțată de către Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Dimitrios, amândoi de fericită pomenire, să inițieze un dialog teologic în adevăr între catolici și ortodocși. De-a lungul acestor ani, Dumnezeu, Sursă a toată pacea și iubirii, ne-a învățat să ne uităm unii spre alții ca membri ai aceleiași familii creștine, sub un singur Domn și Mântuitor, Iisus Hristos, și sa ne iubim unii pe alții, astfel încât să putem mărturisi credința noastră în aceeași Evanghelie a lui Hristos, așa cum a fost primită de către Apostoli, exprimată și transmisă nouă de către Sinoadele Ecumenice cât și prin Părinții Bisericii. În timp ce suntem conștienți că nu am atins obiectivului comuniunii depline, astăzi confirmăm angajamentul nostru de a continua să mergem împreună spre unitatea pentru care Hristos, Domnul nostru S-a rugat Tatălui “ca toți să fie una” (Ioan 17 , 21).

3. Deși conștienți că unitatea este manifestă în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea aproapelui, așteptăm cu nerăbdare acea zi în care, în sfârșit, vom împărtăși împreuna Cina euharistică. Ca și creștini, suntem chemați să ne pregătim pentru a primi acest dar al Împărtășirii euharistice, în conformitate cu învățătura Sf. Irineu din Lyon (Împotriva ereziilor, IV, 18, 5, PG 7, 1028), prin mărturisirea aceleiași credințe, rugăciune stăruitoare, o transformare lăuntrica, o viața reînnoită și un dialog frățesc. În realizarea acestui obiectiv dorit, vom arăta in lume dragostea lui Dumnezeu prin care suntem recunoscuți ca adevărați ucenici ai lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13: 35) .

4. În acest scop, dialogul teologic întreprins de Comisia Mixta Internațională oferă o contribuție fundamentală la căutarea deplinei comuniuni între catolici și ortodocși. In timpul succesiv Papei Ioan Paul al II-lea, a Papei Benedict al XVI-lea și a Patriarhul Dimitrios, progresele întâlnirilor noastre teologice au fost substanțiale. Astăzi, noi exprimăm aprecierea noastră sinceră pentru realizările făcute, precum și pentru eforturile în curs de desfășurare. Acestea nu sunt doar un exercițiu pur academic, ci un exercițiu în adevăr și iubire, care necesită o cunoaștere mereu mai profundă a tradițiilor celuilalt pentru a le înțelege și a învăța de la ele. Astfel, afirmăm încă o dată că dialogul teologic nu caută cel mai mic numitor comun prin care să se ajungă la un compromis, ci mai degrabă își propune să aprofundeze înțelegerea adevărului întreg pe care Hristos l-a dat Bisericii Sale, un adevăr pe care nu ne oprim niciodată să-l înțelegem atunci când urmăm îndemnurile Duhului Sfânt. Prin urmare, afirmăm împreună că fidelitatea noastră față de Domnul cere o întâlnire frățească și un dialog adevărat. Această căutare nu ne îndepărtează de adevăr; dimpotrivă, printr-un schimb de daruri, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ne va conduce la tot adevărul (cf. Ioan 16 : 13).

5. Cu toate acestea, chiar făcând împreună acest drum spre deplina comuniune, avem acum datoria de a oferi mărturia comună a dragostei lui Dumnezeu pentru toți, lucrând împreună în serviciul umanității, în special în apărarea demnității persoanei umane în toate etapele vieții și sfințeniei familiei bazate pe căsătorie, în promovarea păcii și a binelui comun, și de a răspunde pentru suferința care continuă să afecteze lumea noastră. Noi recunoaștem că foamea, sărăcia, analfabetismul, distribuția inegală a resurselor trebuie să fie în mod constant confruntate. Este de datoria noastră de a căuta să construim o societate dreaptă și umană, în care nimeni să nu se simtă exclus sau marginalizat.

6. Avem convingerea profundă că viitorul familiei umane depinde și de modul în care ne-am salva – atât de atent și cu compasiune, cu dreptate și corectitudine – darul creației pe care Creatorul nostru ni l-a încredințat. Prin urmare, regretăm tratamentul rău, abuziv, al planetei noastre, care este un păcat în ochii lui Dumnezeu. Reafirmăm responsabilitatea și obligația noastră de a încuraja sensul smereniei și moderației, astfel încât toată lumea să simtă nevoia de a respecta creația și de a o salva cu grijă. Împreună, reafirmăm angajamentul nostru de a crește gradul de conștientizare cu privire la gestionarea creației; facem apel la toți oamenii de bună credință să ia în considerare modalitățile de a trăi mai sobru, cu mai puțină risipă, manifestând mai puțină lăcomie și mai multă generozitate pentru protecția creației lui Dumnezeu și pentru binele Poporului său.

7.  În mod similar, există o nevoie urgentă pentru o cooperare eficientă și angajamentul creștinilor în vederea salvării pretutindeni a dreptului de a-și exprima public credința lor, și de a fi tratați corect, atunci când se promovează ceea ce creștinismul continuă să ofere societății și culturii contemporane. În acest sens, invităm toți creștinii să promoveze un dialog veritabil cu iudaismul, islamul și alte tradiții religioase. Indiferența și ignoranța reciprocă poate duce doar la neîncredere, chiar și, din păcate, la conflict.

8. Din acest oraș sfânt, Ierusalim, ne exprimam profundele noastre preocupări comune pentru situația creștinilor din Orientul Mijlociu și dreptul lor de a rămâne cetățeni cu drepturi depline în țările lor. Cu încredere, ne întoarcem către Dumnezeul atotputernic și milostiv într-o rugăciune pentru pace în Țara Sfântă și Orientul Mijlociu, în general. Ne rugăm în special pentru Bisericile din Egipt, Siria și Irak, care au suferit cel mai dureros, din cauza evenimentelor recente. Încurajăm toate părțile, indiferent de convingerile lor religioase, să continue să lucreze pentru împăcare și recunoaștere echitabilă a drepturilor popoarelor. Noi credem că nu sunt armele, ci dialogul, iertarea și împăcarea care sunt singurele mijloace posibile pentru a obține pacea.

9. Într-un context istoric marcat de violență, indiferență și egoism, mulți bărbați și femei simt astăzi că și-au pierdut reperele. Tocmai prin mărturia noastră comună a veștii celei bune a Evangheliei am putea fi în măsură să ajutam contemporanii noștri să redescopere calea care duce la adevăr, dreptate și pace. Uniți în intențiile noastre, și amintindu-ne de exemplu, în urmă cu cincizeci de ani, al Papei Paul al VI-lea și al Patriarhul Athenagoras, facem apel către toți creștinii, cat și către credincioșii din toate tradițiile religioase și către toți oamenii de bună voință, de a recunoaște urgența orei care ne obligă să căutam reconcilierea și unitatea familiei umane, cu respectarea deplină a diferențelor legitime pentru binele întregii omeniri și a generațiilor viitoare.

10. Prin efectuarea acestui pelerinaj comun la locul unde Unicul și Același Domn al nostru, Iisus Hristos a fost răstignit, a fost îngropat și a înviat din nou, recomandam cu umilință, spre mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, viitorii noștri pași pe drumul spre deplinătatea unității, încredințând întreaga familie a omenirii dragostei infinite a lui Dumnezeu.

“Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască!  Să-Şi întoarcă Domnul fața Sa către tine şi să-ți dăruiască pace! ” ( Num. 6 , 25-26) .

Semnata la Ierusalim, 25 mai 2014

———-

Interviu cu Patriarhul Bartolomeu despre întâlnirea cu papa Francisc la Ierusalim 

“În 1964 a început un drum “care de acum nu se mai poate opri”: încă n-am ajuns“la ţinta unităţii creştinilor”, însă din acel moment “am învăţat să ne iertăm unii pe alţii pentru greşelile şi neîncrederea din trecut şi am făcut paşi importanţi spre reapropiere şi reconciliere“. Acum “a venit momentul de a merge înainte – afirmă Bartolomeu, Patriarh ecumenic de Constantinopol, - şi cu Papa Francisc vom face chiar un frumos pas înainte”. Aceasta este o convingere pe care Patriarhul a nutrit-o de când l-a întâlnit pe Pontif cu ocazia celebrărilor pentru începerea slujirii petrine. Pentru aceasta a propus să reevoce împreună a cincizecea aniversare a “îmbrăţişării istorice din Ierusalim“. Despre roadele pe care el le aşteaptă de la această întâlnire Bartolomeu vorbeşte în interviul acordat ziarului nostru în ajunul plecării spre Ţara Sfântă. Papa Francisc pe urmele lui Paul al VI-lea după cincizeci de ani. În această perioadă s-a trecut de la “dialogul iubirii” la “dialogul adevărului”. Şi acum cum va putea continua drumul în vederea ţintei finale?

Nu este nicio îndoială că întâlnirea istorică dintre venerabilii noştri predecesori, Patriarhul ecumenic Atenagora şi Papa Paul al VI-lea – pe care Biserica catolică romană îl va beatifica în scurtă vreme – a marcat un nou început în relaţiile dintre catolicismul roman şi ortodoxie. Este bine de amintit că acea întâlnire urma după un întreg mileniu de neîncredere reciprocă şi de înstrăinare teologică între marile noastre tradiţii. În pofida istoriei noastre comune de Scriptură şi Tradiţie, cele două Biserici ale noastre riscau aşadar să fie dăunate de izolare şi de autosuficienţă, mergând pe drumuri diferite încă din secolul al XI-lea. Întâlnirea la Ierusalim, la 5 ianuarie 1964, a fost un punct de plecare extraordinar pentru drumul lung de reconciliere şi de dialog, pe care generaţiile succesive au fost chemate să-l continue. Privind în urmă la ultimii cincizeci de ani, putem fi recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce a fost realizat fie în “dialogul de iubire” fie în “dialogul de adevăr”. Spiritul de iubire fraternă şi de respect reciproc a luat locul vechilor polemici şi al suspiciunii.

Şi la nivel teologic?

Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic al celor două Biserici a produs diferite documente comune importante. Însă suntem conştienţi că există încă multe de făcut între cele două Biserici ale noastre, precum şi în interiorul lor. Fără îndoială, drumul este lung şi dificil. Totuşi, ca discipoli ai Domnului nostru, care l-a rugat pe Tatăl şi i-a îndemnat pe discipolii săi să fie “una” – ut unum sint, se citeşte în Evanghelia lui Ioan (17,21) – nu avem altă alternativă decât să continuăm acest drum de reconciliere şi de unitate. Orice altă cale ar fi o ruşinoasă trădare a voinţei Domnului şi o întoarcere inacceptabilă la trecutul nostru separat.

Dumneavoastră aţi spus recent că speraţi să puteţi convoca în curând Marele Conciliu al Bisericii Ortodoxe pentru a simboliza unitatea Bisericii dumneavoastră.Va putea să fie ocazie şi pentru a redescoperi valoarea unităţii tuturor creştinilor?

În timpul ultimei adunări, synaxis, a conducătorilor Bisericilor ortodoxe autocefale din lume, pe care am găzduit-o la Istanbul de la 6 la 9 martie, primaţii Bisericilor ortodoxe au vorbit despre problema Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii ortodoxe, hotărând în mod unanim că, accelerând procesul de pregătire, va fi convocat la Constantinopol în 2016. Acest sinod, aşa cum afirmaţi dumneavoastră, va fi un semn vital de unitate dintre Bisericile ortodoxe, într-un timp în care lumea cere un răspuns unificat la provocările sale fundamentale. În cursul acestei adunări i-am informat pe fraţii primaţi despre apropiata noastră întâlnire cu Papa Francisc la Ierusalim. Ei au exprimat astfel sprijinul lor pentru eveniment şi au reafirmat angajarea în favoarea dialogului teologic cu Biserica catolică romană. Acest lucru este important, deoarece întâlnirea de la Ierusalim va fi mult mai mult decât o confirmare simbolică puternică a disponibilităţii noastre de a continua drumul de iubire început în urmă cu cincizeci de ani de predecesorii noştri în spirit de fidelitate faţă de adevărul Evangheliei. Va fi şi o ocazie importantă pentru ca lumea să poată vedea o apropiere unită – dincolo de identităţile confesionale şi de diferenţe – de suferinţa creştinilor în atâtea locuri, în special în regiunile în care creştinismul s-a născut şi s-a dezvoltat. În afară de asta va fi şi o oportunitate pentru a vorbi despre nedreptăţile pe care membrii cei mai vulnerabili ai societăţilor contemporane sunt constrânşi să le îndure, precum şi despre consecinţele îngrijorătoare ale crizei ecologice.

Există multă aşteptare pentru această întâlnire. Mulţi nutresc speranţe concrete pentru un decisiv pas înainte care să ducă la depăşirea obstacolelor care încă se interpun în calea unităţii dintre creştini. Care sunt aşteptările dumneavoastră şi speranţele dumneavoastră?

Astăzi, mai mult decât în urmă cu cincizeci de ani, este o nevoie urgentă de reconciliere şi acest lucru face din apropiata noastră întâlnire cu Papa Francisc la Ierusalim un eveniment cu mare semnificaţie. Desigur este vorba – aşa cum trebuie să înţelegem şi să admitem cu umilinţă – numai despre un prim pas pentru a merge în întâmpinarea lumii, ca afirmare a dorinţei noastre de a mări eforturile în favoarea reconcilierii creştine şi paşnice. Cu toate acestea asta va demonstra disponibilitatea şi responsabilitatea noastră comună în a continua pe drumul pregătit de predecesorii noştri. Apoi, ca lideri ecleziastici şi spirituali, ne vom întâlni pentru a adresa un apel şi o invitaţie tuturor persoanelor, făcând abstracţie de credinţa şi virtuţile lor, pentru un dialog care în fond este îndreptat spre cunoaşterea adevărului lui Cristos şi pentru a gusta bucuria imensă care însoţeşte întâlnirea cu El. Totuşi, în ultimă analiză, acest lucru este posibil numai umplând despărţirea interioară a unora de ceilalţi şi prin unitatea tuturor oamenilor în Cristos, care este adevărata plinătate a iubirii şi a bucuriei.

Dar acesta era şi obiectivul întâlnirii din 1964.

Desigur că din 1964 până astăzi nu am ajuns la comuniunea deplină, care trebuie să fie obiectivul ultim al credincioşilor discipoli ai lui Cristos. Însă am învăţat să ne iertăm unii pe alţii pentru greşelile şi neîncrederea din trecut; şi am făcut paşi importanţi spre reapropiere şi reconciliere. Atenagora şi Paul al VI-lea au fost desigur mari anticipatori ai unităţii.

În orice caz, un alt pas important spre reconciliere şi unitate va fi făcut, cu harul lui Dumnezeu, la 25 mai 2014, prin întâlnirea cu fratele nostru Papa Francisc. Fie ca să poată fi conformă voinţei lui Dumnezeu. (După L `Osservatore romano, 24 mai 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Mitropolitul Emmanuel, președintele Adunării Episcopilor Ortodocși din Franța și directorul Biroului Bisericii Ortodoxe la Uniunea Europeană, unul dintre organizatorii întâlnirii ecumenice dintre Patriarhul Bartolomeu I cu Papa Francisc la Ierusalim, a acordat un interviu pentru Radio Vatican (în franceză) din care spicuim câteva dintre afirmațiile sale:

- Cred că această nouă întâlnire la Ierusalim va da un impuls și cred că Duhul Sfânt va fi acolo pentru a ne ghida să mergem mai departe pentru a recâștiga comuniunea deplină între cele două Biserici. Dincolo de caracterul jubiliar și de caracterul simbolic al întâlnirii, va exista o întâlnire cu un conținut. Cred că este într-adevăr un moment care ar putea marca mișcarea ecumenică, nu numai relațiile dintre cele două Biserici, ci relațiile cu toate bisericile creștine.

- Cred că nu trebuie să ne așteptăm la evenimente spectaculoase. Nu putem stabili peste noapte comuniunea între cele două Biserici. Este o întreaga lucrare ce trebuie să fie făcuta înainte, și aceasta este lucrarea Comisiei Teologice Internaționale. Ar fi frumos dacă, după această întâlnire, am putea sa ne împărtășim din același Potir. Este dorința noastră și este scopul nostru. Scopul dialogului acesta este.

- Nu este vorba că vrem să punem deoparte problema Primatului, cum a fost trăit în primul mileniu unde a fost Pentarhia în care Roma a avut primul loc. Nimeni nu neagă acest fapt, dar interpretarea care a fost dată mai târziu a cauzat probleme pentru Biserica Ortodoxă. [...] Și cred că Papa Francisc, de la începutul pontificatului său, a arătat deja semne, si s-a numit el însuși Episcopul Romei. De asemenea, el a vrut să dea un rol mai important Sinodalității.

- [Patriarhul Bartolomeu] nu se angajeze prin această întâlnire sau în tot ce ar face în numele Bisericii Ortodoxe. El se angajează ca Primul Episcop în Biserica Ortodoxă.

- Această întâlnire se face în Ierusalim, unde este Patriarhia Ortodoxa Greacă. Patriarhul Teofil va fi, de asemenea, la Sfântul Mormânt. Cred că este voința întregii Biserici Ortodoxe să vadă acest dialog continuu, să vadă rezultatul acestui dialog, iar rezultatul nu este nimic altceva decât întâlnirea in jurul aceluiași Potir. Toate Bisericile Ortodoxe sunt implicate în această lucrare teologică și cred că este o necesitate, și aceasta este o datorie pe care o avem, ca să toți să fim una.

Să ne amintim ce zice Părintele Justin Pârvu despre catolicism şi ecumenism:

Eu aş crede în botezul catolicilor dacă ar renunţa la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime, ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e Botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor.
Iată cum este văzut Hristos în concepţia papală, de altfel de aici au apărut şi dogmele lor eretice despre infailibilitatea papală, Filioque şi alte inovaţii de ale lor, pentru a crea un sistem autonom şi dictatorial în biserică, până într-acolo încât Îl scoate pe Dumnezeu din lume. Nu mai există Dumnezeu, ci omul, iar omul superior este, bineînţeles, Papa. Nu vedeţi şi dumneavoastră asemănarea izbitoare între doctrina umanistă, nihilistă, papală şi comunistă?
Mântuitorul spune limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:5)”. Eu nu pot să mă fac judecător în locul lui Dumnezeu, nu e în competenţa mea să spun cine se mântuieşte sau nu, avem însă o rânduială stabilită de Sf. Părinţi şi nişte sfinte canoane. Nu putem să spunem noi altfel decât sfintele canoane. Pentru că aşa se face sminteală. Cădem sub anatema Bisericii dacă îndrăznim din voia noastră să adăugăm la cele stabilite prin sinoadele Bisericii o iotă, sau să scoatem ceva. Eu am spus-o şi o repet: Trebuie să mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, ca să ne putem mântuim în aceste vremuri, când ecumenismul vrea să distrugă Singurul Adevăr Ortodox. Sfântul Iustin spunea: „Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. … Fără să ţinem seama de calea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului, şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om.

În Apus, creştinismul s-a laicizat foarte mult. Papa a transformat religia în cultură, dar nici măcar o cultură bună. Apusul s-a aliniat la toată ştiinţa satanică. Şi cultura are rostul şi importanţa ei, dacă este sub protecţia religiei, dar dacă este sub stăpânirea ştiinţei, atunci nu mai e bună la nimic. Papismul va pica, dar Ortodoxia va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Cerul şi pământul vor trece, dar Ortodoxia va rămâne, căci este adevărul cuvântului lui Hristos. (text preluat din cartea Din învăţăturile şi minunile Părintelui Justin)

O galerie foto cu momente din vizita Papei Francis la Ierusalim puteți viziona aici. 




ACTUALITATEA religioasă
Patriarhul Teofil a oficiat Sf. Liturghie la Așezământul românesc din Ierusalim - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul ortodox grec al Ierusalimului, a săvârşit marți, 6 mai 2014, Sfânta Liturghie la biserica Aşezământului românesc de la Ierusalim, împreună cu doi ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi. Vizita Patriarhului Ierusalimului a fost prilejuită de hramul lăcaşului de rugăciune: „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, sărbătorit după calendarul ierusalimitean pe 6 mai.

Patriarhul Teofil al III-lea a fost întâmpinat, potrivit tradiţiei româneşti, în sunetul clopotelor, cu flori, pâine şi sare, de către părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon, împreună cu vieţuitorii aşezământului şi numeroşi credincioşi români aflaţi în pelerinaj în Ţara Sfântă. „Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teofil al III-lea, însoţit de Înaltpreasfinţiţii Părinţi Doroteos şi Aristarhos, împreună cu arhimandriţi, diaconi şi călugăriţe din Patriarhia Ierusalimului, a constituit un moment istoric pentru Aşezământul românesc din Ierusalim. După ştiinţa noastră, este prima dată când un patriarh al Ierusalimului, în cei aproape 80 de ani de existenţă a bisericii româneşti din Ierusalim, a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească la ziua hramului“, a declarat arhim. Timotei Aioanei, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon şi reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte.

În cuvântul de învăţătură rostit la Sfânta Liturghie, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea a subliniat importanţa cinstirii martirilor în Biserica lui Hristos, ca formă de mărturisire a Învierii Domnului. „Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, ne-a adunat astăzi în acest sfânt lăcaş care îi poartă numele, astfel încât, cu o gură şi o inimă întru bucuria Paştilor, să oficiem Sfânta Liturghie, Taina marii iubiri de oameni a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel înviat. Cinstirea sfinţilor Bisericii, în special a marilor mucenici, reprezintă mărturii de netăgăduit ale Învierii lui Hristos şi ale nădejdii noastre în El, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: «Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om, şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia» (I Corinteni 15, 20-22)“, a spus Patriarhul Ierusalimului. Adresându-se credincioşilor români care au participat la slujbă, Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea a spus: „Împărtăşirea noastră cu Trupul şi Sângele Euharistic al Mântuitorului Hristos confirmă unitatea de credinţă şi comuniunea în Duhul Sfânt, dată nouă astăzi de cinstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, martirul lui Hristos. Suntem chemaţi să slujim această unitate în lume, cunoscând că «întreaga lume zace sub puterea celui rău» (1 Ioan 5, 19). Noi, iubiţi credincioşi, potrivit Sfântului Apostol Pavel, să ne ajutăm unii pe alţii cu rugăciunea, aşa încât «darul acesta făcut nouă prin rugăciunea multora să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi» (2 Corinteni 1, 11)”.

La finalul slujbei, arhim. Timotei Aioanei i-a mulţumit în numele Preaferictului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitului Părinte Teofil al III-lea pentru binecuvântarea credincioşilor români în zi de hram şi pentru intensa misiune desfăşurată la Locurile Sfinte. „Prezenţa Sanctităţii Voastre aici reprezintă pentru noi toţi cea mai bună expresie a dragostei şi a purtării de grijă pastorale, pe care am simţit-o de atâtea ori în decursul timpului atât din partea Sanctităţii Voastre, cât şi a înaintaşilor Voştri. Importanţa evenimentului de astăzi are însă un caracter deosebit, cu proiecţii luminoase în relaţiile interortodoxe dintre cele două Biserici ale noastre, Patriarhia Ierusalimului şi Patriarhia Română. Vă mulţumim pentru clipele sfinte la care Sanctitatea Voastră şi sinodia ne-aţi făcut părtaşi, precum şi pentru cuvântul părintesc, pe care îl vom păstra în memorie ca pe un tezaur de preţ în evoluţia noastră viitoare. Vă rugăm să primiţi dragostea noastră fiască şi cele mai bune urări întru Hristos, în lumina Învierii Sale şi a prăznuirii de azi“, a spus arhim. Timotei Aioanei. (sursa: Ziarul Lumina )

 



Familia în contextul european actual - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

La Palatul Patriarhiei s-a reunit la data de 16 mai 2014, în prezența Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU), în cadrul unui seminar internațional. Pe parcursul întâlnirii s-a discutat despre problemele cu care se confruntă familia în contextul crizei actuale. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit printre altele despre valoarea familiei și despre nevoia ei de a fi susținută. În continuare, au luat cuvânt Înaltpreasfințitul Mitropolit Emmanuel al Franței - moderatorul Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană, Domnul Eugen Teodorovici - Ministrul Fondurilor Europene, Doamna Angela Filote - șefa Reprezentanței Comisiei Europene în România.

Redăm în continuare cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea întrunirii CROCEU:

“Salutăm cu bucurie pe toţi participanţii la acest eveniment şi mulţumim pentru interesul acordat dialogului dintre Instituţiile europene şi Bisericile din Europa care, prin Tratatul de la Lisabona, a primit un important fundament juridic. Seminarul de astăzi deschide, de fapt, întrunirea Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană. Prin aceasta se arată dorinţa şi deschiderea Bisericilor Ortodoxe în vederea promovării unui dialog deschis, transparent, constant şi responsabil, pentru întărirea solidarităţii şi unităţii europene.

Tema întâlnirii reprezintă o alegere fericită, deoarece anul acesta, 2014, marchează cea de-a 20-a aniversare a Anului internaţional al Familiei, iar ieri, în data de 15 mai, s-a sărbătorit pe plan mondial Ziua Familiei (Ambele au fost proclamate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite). Aceste aniversări constituie un bun prilej pentru promovarea valorilor familiei şi înţelegerea justă a dificultăţilor cu care se confruntă ea astăzi în societăţile în care trăim.

Totuşi, alegerea temei arată înainte de toate grija, responsabilitatea, preţuirea şi mai ales sprijinul pe care Biserica le acordă familiei, care trebuie să facă faţă astăzi multiplelor provocări, dar şi multiplelor crize din societatea europeană actuală. Pentru că, atât în România, cât şi în întreaga Europă, familia creştină se confruntă cu criza economică (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia ş.a.), cu criza morală (libertinajul, avortul, divorţul, abandonarea copiilor, violenţa domestică, delicvenţa juvenilă, traficul de fiinţe umane ş.a.), şi cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul, prozelitismul religios ş.a.).

De asemenea, familia se găseşte într-o situaţie fragilă şi dificilă, deoarece modelul însuşi al familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Trăim într-un context dominat de o mentalitate individualistă şi secularizantă, care nu căută sfinţirea vieţii prin rugăciune, naşterea de copii şi creşterea lor în credinţa creştină.

Astăzi creşte numărul celor care tratează căsătoria ca fiind un simplu contract sau parteneriat între două persoane de gen diferit sau de acelaşi gen. Însă parteneriatele sociale sau de conviețuire între persoane nu pot fi asimilate familiei tradiţionale și orice atentat la identitatea tradițională a acesteia constituie o inovație artificială care nu poate purta numele realității naturale de care se îndepărtează. Prin urmare, diluarea valorilor familiale tradiţionale sau înlăturarea diferenţelor între această familie şi alte tipuri de uniuni, în numele drepturilor omului şi al egalităţii, subminează familia naturală ca temelie a societăţii umane. De aceea, familia tradiţională are dreptul şi datoria de a-și proteja propria identitate, demnitate şi continuitate.

Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei, trebuie să nu uităm că familia este mai întâi de toate un dar al lui Dumnezeu-Creatorul pentru umanitate. Deşi a trecut prin multe încercări şi pericole abătute asupra societăţii umane, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă a umanităţii, asigurând continuitatea acesteia în istorie. În al doilea rândtrebuie să susţinem efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală şi de a rezista în faţa unor „modele” noi de familie, care consideră că uniunea firească bărbat-femeie ar fi doar un model printre altele. În al treilea rândeste necesară intensificarea cooperării dintre Biserică şi Stat în toate domeniile care privesc importanţa socială, educaţională şi culturală a familiei, deoarece matricea creştină a Europei este parte constitutivă a identităţii ei, chiar dacă aceasta este uneori ignorată azi.

În al patrulea rândUniunea Europeană trebuie să sprijine mai mult familia, deoarece diminuarea natalităţii, îmbătrânirea populaţiei, instabilitatea familiei, abandonul copiilor şi şomajul tinerilor au un impact negativ spiritual, social şi economic asupra Europei în ansamblul ei. Ajutorarea familiilor în depăşirea crizelor de azi şi sprijinirea cuplurilor tinere căsătorite trebuie să constituie o prioritate permanentă a politicii sociale europene.

Familia însăşi este o valoare capitală pe care Europa trebuie să o apere şi să o promoveze, ea fiind temelia existenţei şi continuităţii societăţii europene, sufletul ei şi speranţa ei. Ideea genială, de altfel, a părinţilor fondatori ai Europei unite, ca fiind o «mare familie europeană» ne îndeamnă să afirmăm că fără familia naturală sau tradiţională europeană nu poate fi promovată existenţa însăşi a Uniunii Europene ca fiind o familie mare de cetăţeni europeni din popoare diferite,bazată pe responsabilitate, respect reciproc, fidelitate şi solidaritate, unitate şi speranţă. Este semnificativ faptul că, pentru noi creştinii, termenii esenţiali ai vieţii spirituale a Bisericii ca: părinte, fiu şi fiică, frate şi soră sunt preluaţi din familia conjugală naturală, mai ales în terminologia paulină şi ioaneică a Noului Testament.

Fundament al existenţei, stabilităţii şi continuităţii societăţii europene, al maturizării iubirii părinţilor şi al bunei educaţii a copiilor, al sănătăţii spirituale şi al prosperităţii materiale, familia umană naturală nu poate fi înlocuită cu niciun substitut sau model artificial. Totodată, familia nu poate fi redusă doar la aspectele ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, deoarece ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcende. Pentru tradiţia creştină şi pentru toate religiile monoteiste, familia este o realitate sacră, o împlinire a fiinţei umane în starea de comuniune de iubire generoasă, având vocaţia sfântă de a fi conlucrare vie a omului cu Dumnezeu-Creatorul vieţii naturale terestre, pentru a dobândi viaţa eternă, cerească, în iubirea eternă a lui Dumnezeu.

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (Sursa – basilica.ro )

 Nota redacției: Mesajul patriarhului BOR de protejare a familiei tradiționale și de semnal de alarmă la adresa provocărilor, ispitelor și încercărilor de subminare a familiei creștine este demn de toată atenția. Deși oficial sărbătorim în luna mai Ziua Familiei, prin votul dat la concursul Eurovision femeii cu barbă, ne-am dezis de învățătura și îndemnurile Bisericii. Reamintim că România este printre puținele țări participante la Eurovision care au dat cel de-al treilea mare punctaj Austriei, reprezentată de un transsexual: un bărbat cu păr lung și barbă mare, îmbrăcat în rochie de seară, promovând drepturile comunității gay.

Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui Satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc.

Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viața Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine. Uniunea Europeana este Casa Fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului… Vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui Satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun. Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeană o țin pe Romania ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să bage ideile lor și Biserica le stă în cale.” - (Starețul Dionisie de la Colciu, text integral preluat de la sursa)

(sursa foto: familiaazi.ro)



Știri interne - mai 2014 (RO)

Sinod Mitropolitan la Reședința Patriarhală

Sub preşedinţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a întrunit în dimineața de 19 mai 2014, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti. Au fost analizate mai multe subiecte printre care cel mai important este formularea de observații cu privire la textul regulamentului instanțelor de disciplină și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române. „Accentul principal cade astăzi pe textul regulamentului instanțelor de disciplină și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, text care poate fi modificat, îmbunătățit, ca apoi să devină textul Sinodului Mitropoliei Munteniei și Dobrogei trimis la Cancelaria Sfântului Sinod ca o contribuție din partea Sinodului Mitropolitan”, a spus Preafericirea Sa.

În cadrul ședinței mitropolitane au fost definitivate și unele texte liturgice: „Este vorba despre textul pentru slujba Sfinților Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea și definitivarea textelor liturgice, Troparul, Condacul și Sinaxarul, Sfântului Mucenic Efrem cel Nou din Grecia care pentru a fi cinstit într-un mod firesc la noi în România trebuie trecut în calendarul Bisericii noastre, adică trebuie însușit deoarece este o canonizare recent făcută de Patriarhia Ecumenică la cererea Bisericii Ortodoxe din Grecia”. Tot în cadrul ședinței a fost instituit și Ordinul mitropolitan „Sfântul Neagoe Basarab” și Crucea„Maria Brâncoveanu”. - (basilica.ro)

Cardurile de sănătate, distribuite gratuit prin poştă

Cardul naţional de sănătate va fi distribuit asiguraţilor gratuit, prin poştă, iar în cazul în care titularul nu va fi găsit la domiciliu de două ori, actul va fi returnat Casei de asigurări în raza căruia se află locuinţa acestuia. Asiguraţii care nu au fost găsiţi acasă îşi vor putea lua cardurile de la sediul caselor de asigurări de sănătate teritoriale, iar dacă nu se vor prezenta nici la sediul caselor de sănătate, cardurile vor fi arhivate, urmând ca la expirarea perioadei de arhivare stabilite în condiţiile legii, actele să fie distruse. Pe de altă parte, cardurile predate caselor de asigurări de sănătate de către asiguraţi, ca urmare a unor defecţiuni tehnice, erori ale informaţiilor înscrise sau care nu pot fi utilizate din motive tehnice de funcţionare, vor fi returnate Imprimeriei Naţionale, care, în termen de 30 de zile lucrătoare, retipăreşte cardurile şi le transmite operatorului de servicii poştale. Potrivit CNAS, până acum au fost făcute opt milioane de carduri. Pacienţii vor prezenta cardul de sănătate, obligatoriu, de fiecare dată când merg la control, începând din ianuarie 2015. Nu se mai amintește nimic la data trimiterii cardurilor prin poștădespre acordul prezumat privind donarea de organe. Nu reiese clar dacă este necesară deplasarea la notar pentru exprimarea acordului/dezacordului pentru donarea de organe, nici dacă lipsa declarației notariale permite medicilor și familiei să decidă în lipsă. Pe măsură ce lucurrile se vor clarifica, vom reveni cu amănunte. Comentariul redacției pe tema controversatului card de sănătate poate fi citit în articolul nostru Cardul electronic de sănătate, încă un pas spre controlul total și pecetluire. 

Mănăstirea Petru-Voda: Presvitera Adriana Calciu s-a săvârșit în Domnul

La data de 29 aprilie 2014, soția vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, preoteasa Adriana Calciu, s-a săvârșit întru Domnul. Prima slujbă de pomenire a fost săvârșită de starețul Mănăstirii Petru Vodă, Pr. Hariton Negrea. Înmormântarea, ca și în cazul Părintelui Gheorghe Calciu a avut loc la Mănăstirea Petru Vodă pe data de 3 mai 2014. Veșnica ei pomenire!

 

 „Betleemul” Patriarhului TEOCTIST

Pe 4 mai 2014, casa memorială Teoctist Patriarhul din localitatea Tocileni, comuna Stăuceni, județul Botoșani, a fost sfințită. Cu această ocazie, Prea fericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat un cuvânt din care spicuim: “… Construită de autorităţile locale, în stil tradiţional botoşănean autentic, casa memorială „Teoctist Patriarhul” expune spre vizionare bunuri personale ale fostului Patriarh, donate muzeului de Patriarhia Română şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, şi este decorată cu obiecte tradiţionale specifice zonei Botoşani. Ne exprimăm speranţa că acest muzeu memorial, ridicat în „Betleemul” Patriarhului TEOCTIST, din ţinutul Botoşanilor, unde a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915, va contribui la cinstirea memoriei celui mai ilustru fiu al satului, Patriarhul TEOCTIST, la cunoaşterea moştenirii spirituale a personalităţii şi activităţii sale bisericeşti şi româneşti, precum şi la înțelegerea duhovnicească a istoriei recente a Bisericii noastre, întrucât a păstorit ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei între anii 1977-1986 şi Patriarh al României între anii 1986-2007.” - † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Extractele din plante pot înlocui conservanții chimici, folosiți în industria alimentară 
Cercetătorii Institutului de Cercetări Alimentare (ICA) au constatat că extractele din scorţişoară şi plante medicinale au aceleaşi proprietăţi ca şi conservanţii chimici. "Una dintre cercetările pe care le-am realizat şi le-am finalizat la ICA este înlocuirea conservanţilor E-uri cu extracte de scorţişoară, de exemplu, care au efecte mult mai bune de conservare şi nu schimbă nici gustul, nimic. Noi am avut rezultate în cercetare cam în acelaşi timp cu cele obţinute pe plan mondial. Am descoperit că extracte naturale din anumite plante pot înlocui conservanţii chimici atât de controversaţi, cum sunt sulfiţii, benzoaţii, precum şi nitraţii, nitriţii, care iarăşi sunt o mare categorie de conservanţi răi, cu efecte la fel de bune în ceea ce priveşte caracteristicile tehnologice, conservă la fel de bine produsele, dar nu sunt nocive. Avem şi experimente reuşite pe care le-am realizat la institut", a declarat profesorul Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, pentru ziarulring.ro.

Mencinicopschi a adăugat că în experimentele ICA au fost folosite extracte de scorţişoară, rozmarin și plante medicinale și s-a constatat că acestea pot înlocui cu succes aditivii alimentari chimici de sinteză, obținându-se aceleași rezultate ca şi când ar fi fost folosiți sulfiţi sau nitraţi. “Am pus în salată proaspătă, cum ar fi cea de varză albă, de rucola, care se strică, în loc de sulfiţi, extracte naturale şi a stat foarte bine, a omorât microbii răi la fel ca şi celelalte, dar fără alte efecte secundare. Conservanţi se pun în toate salatele preparate care se vând la caserole, chiar şi în fasolea bătută şi în humus”, a mai spus Mencinicopschi.

Prof. dr. Ioan Sauca, noul secretar general asociat pentru educaţie şi formare ecumenică al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB)

Din data de 8 mai 2014, Pr. Prof. dr. Ioan Sauca, director al Institutului Ecumenic din Bossey, este noul secretar general asociat pentru educaţie şi formare ecumenică al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), cu sediul la Geneva. După 12 ani de formare teologică în România, inclusiv trei ani de curs postuniversitar în domeniul Teologiei Sistematice, părintele profesor Ioan Sauca a continuat studiile la Institutul Ecumenic din Bossey (Elveţia), la Selly Oak Colleages şi la Universitatea din Birmingham (Anglia).  A obţinut titlul de doctor în teologie de la Universitatea din Birmingham. A predat disciplina misiune şi ecumenism la Facultatea de Teologie din Sibiu. A fost Consilier patriarhal, cu responsabilităţi pentru Sectorul Relaţii inter-bisericeşti, comunicare şi relaţii publice şi educaţie religioasă. Din anul 1994 a lucrat la CMB, în calitate de secretar executiv pentru Studii Ortodoxe şi Relaţii în Misiune, iar din februarie 1998 a fost numit profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey. Începând cu 1 septembrie 2001, este director al Institutului Ecumenic de la Bossey. A fost primul autor din perioada postcomunistă, care a realizat manuale de religie pentru clasele primare din învăţământul public.

Proiectul 60 de biserici de lemn - Bisericile de lemn din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei

Proiectul 60 de biserici de lemn (60bisericidelemn.ro) are ca obiectiv salvarea şi conservarea patrimoniului rural din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei, reprezentat de bisericile de lemn de cimitir, parţial sau total abandonate, toate clasate ca monumente istorice, datate între secolele al XVII-XIX lea. Din octombrie 2013 proiectul are susţinere şi recunoaştere internaţională, fiind nominalizat în World Monuments Watch 2014 şi recent inclus în programul „7 most endangered” al Europa Nostra. Proiectul este inițiat de Ordinul Arhitecţilor din România, o organizaţie profesională, apolitică, de interes public, autonomă şi independentă. Ordinul are rolul de a reprezenta şi ocroti, la nivel naţional şi internaţional, interesele profesiei de arhitect. www.oar.org.ro .

Jean Sévillia, scriitor francez: ”S-a spus că nu le poate fi contestat homosexualilor dreptul de a se căsători. Eu cred că poate fi”

La emisiunea TV Imparțial, Luca Niculescu a propus o discuție cu un istoric care nu merge pe drumurile bătătorite. Este incorect politic, spun criticii și câteodată își asumă această incorectitudine. Are opinii interesante și originale asupra unor subiecte dintre cele mai sensibile cum ar fi comunismul, nazismul, primul război mondial sau raportul dintre religie și biserică. Mai multe cărți i-au fost traduse în română la editura Humanitas. Este vorba despre Jean Sévillia, un binecunoscut jurnalist şi scriitor francez.  Jean Sévillia: “Astăzi există o tendința dominantă, o expresie care vine din Statele Unite ale Americii, cea a corectitudinii politice. Principiul ei este că unele poziții sunt legitime, iar altele sunt mai puțin legitime. Prin cărțile mele încerc să restabilesc echilibrul între aceste două poziții. Stânga ar fi legitimată ca reprezentant al Binelui, iar dreapta ar trebui să se scuze tot timpul pentru că este de dreapta. Eu refuz acest dezechilibru… S-a spus că nu le poate fi contestat homosexualilor dreptul de a se căsători. Eu cred că poate fi contestat acest drept. Asta nu înseamnă că îi disprețuiești pe homosexuali sau că le vrei răul. Eu nu cred că un copil crescut de doi bărbați sau de două femei beneficiază de aceleași lucruri ca un copil crescut de un bărbat și o femeie.” Întreaga discuție poate fi urmărită pe digi24.ro.

 



Ne vom închina moaştelor Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost scoase din mormântul aflat la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București şi cercetate de o echipă de specialişti de la Muzeul Municipiului Bucureşti în perioada 12-15 mai. Din partea Patriarhiei Române a participat o comisie condusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. După o rânduială specială, sfintele moaşte au fost aşezate într-o raclă nouă. O prezentare preliminară a cercetărilor arheologice a fost făcută ieri, 16 mai, de către membrii echipei de cercetare şi ai comisiei Patriarhiei Române, în cadrul unei conferinţe de presă la Palatul Şuţu, sediul Muzeului Municipiului Bucureşti. În urma cercetării arheologice a zonei mormântului Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu din Biserica „Sfântul Gheorghe“- Nou din Bucureşti, echipa desemnată de către Muzeul Municipiului Bucureşti, formată din dr. Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, arheolog expert şi responsabilul şantierului arheologic, dr. Raluca-Iuliana Popescu, arheolog specialist, şi Ingrid Poll, expert arheometrie, a descoperit marţi, 13 mai, trei sicrie, depuse în cripte amenajate pe latura de sud a naosului lăcaşului de cult.

Într-unul dintre aceste sicrie au fost identificate osemintele Domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), depuse în cripta de nord a mormântului, încă din anul 1720, de către Marica Brâncoveanu. În cripta alăturată au fost descoperite osemintele Domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat (1716-1719), care au fost identificate pe baza unor iniţiale metalice (I.M.), însoţite de o coroană, montate pe sicriu. La deschiderea sicriului domnitorului Ioan Mavrocordat, printre oseminte se afla depus un recipient din sticlă sigilat, care conţinea un document olograf, semnat de către principele Constantin Edgar Mavrocordat, în data de 22 mai 1934, prin care declara că în acel sicriu se află osemintele strămoşului său, domnitorul Ioan Mavrocordat. În sicriul lui Constantin Vodă Brâncoveanu s-au găsit un craniu şi oseminte depuse în formă de cruce. Alături de aceste sicrie, în cripte, se aflau mai multe oseminte depuse succesiv în decursul secolelor XVIII-XIX“, se arată în comunicatul Muzeului Municipiului Bucureşti şi al Patriarhiei Române. 

În conferinţa de presă de la Palatul Şuţu, moderată de către dr. Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, arheolog expert şi responsabilul şantierului arheologic, s-a precizat că pe parcursul cercetărilor arheologice au fost descoperite lucruri cunoscute şi atestate de documente şi izvoare istorice. Profesorul dr. Panait I. Panait, care a cercetat istoria oraşului Bucureşti timp de şase decenii, a explicat că sub Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti se află vestigii ale celei mai vechi biserici din Capitală, ridicată pe la jumătatea secolului al XV-lea de Dobruş Banul, şi că pământul din interiorul bisericii şi din vecinătatea ei încă mai păstrează taine pe care arheologii trebuie să le scoată la lumină. „Ne bucurăm că suntem printre cei care am investigat, eu cel puţin, în anul 1985, ultima până în zilele noastre, mormântul lui Constantin Brâncoveanu şi că avem acest buchet de sfinţi creştini români care şi-au păstrat credinţa în Iisus Hristos şi au iubit poporul acesta“, a spus arheologul prof. dr. Panait I. Panait. 

Despre succesiunea construirii bisericilor de la „Sfântul Gheorghe“-Nou, dar şi despre cele petrecute în această săptămână, a vorbit arhitectul dr. Dan. D. Ionescu, şef de proiecte pentru lucrările de reabilitare ce se desfăşoară la acest lăcaş de cult: „Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile confirmă poziţia mormintelor, respectiv a domnitorului Ioan Mavrocordat, înhumat în 1719, care a succedat lui Nicolae Mavrocordat, lui Ştefan Cantacuzino şi lui Constantin Brâncoveanu. Alături de el este mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Ambele morminte sunt cu lespezi foarte frumoase, din marmură excepţională, lucrate în stil brâncovenesc. De asemenea, a fost observată şi temelia bisericii, foarte probabil databilă în vremea lui Dobruş Banul, însă urmează rafinarea cercetării“. 

„Într-adevăr, avem de-a face cu osemintele Domnitorului Constantin Brâncoveanu“

În ziua descoperirii sicrielor, echipei de cercetare a Muzeului Municipiului Bucureşti i s-au alăturat dr. Mihai Constantinescu şi dr. Andrei Soficaru, cercetători de la Institutul de Antropologie „Francisc J. Rainer“ al Academiei Române, pentru a cerceta osemintele de vârstă şi sexe diferite găsite în acele sicrie. Cercetările şi analizele celor doi antropologi asupra sfintelor oseminte ale Domnitorului Constantin Brâncoveanu au confirmat cercetările din 1932 efectuate de profesorul Francisc J. Rainer. „Craniul aparţine unei persoane de sex masculin, cu vârsta de circa 60 de ani. Am observat urme de tăieturi, asemănătoare cu cele produse în cursul unei decapitări, în special pe partea posterioară a ramilor mandibulari, atât pe stânga, cât şi pe dreapta; urmele unei perforaţii de formă circulară pe osul parietal stâng, produs cu un obiect ascuţit, probabil o suliţă. Aceste observaţii confirmă datele istorice legate de uciderea Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, dar şi analizele realizate în 1932 de către profesorul Rainer şi de profesorul Minovici. De asemenea, am avut şi ocazia studierii şi a restului de oseminte din cripta familiei Brâncoveanu. Am putut identifica osemintele domnului Ioan Mavrocordat. Astfel, conform analizelor noastre şi datelor istorice cunoscute, se pare că, într-adevăr, avem de-a face cu oseminte ale Domnitorului Brâncoveanu, ale familiei şi ale domnului Ioan Mavrocordat“, a explicat antropologul dr. Mihai Constantinescu.

Comisia desemnată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost condusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi a fost formată din pr. Ionuţ-Gabriel Corduneanu, vicar administrativ patriarhal, pr. Alexandru Moţoc, inspector general bisericesc, ambii din cadrul Cancelariei Sfântului Sinod, acad. Emilian Popescu şi pr. Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti. 

Este a treia oară în ultimul secol când a fost deschis acest mormânt. Nu erau foarte multe emoţii, să spunem, academice, dar spiritual vorbind a fost un moment cu totul deosebit, unic în viaţă. În momentul în care antropologii ne-au dat explicaţiile, am văzut în faţa ochilor, efectiv, momentele menţionate în cronici, în care Sfântul Constantin Brâncoveanu, cel din urmă din familia Brâncoveanu, cu capul pe butuc a fost executat, i-a fost tăiat capul, iar osemintele rămase arată cum partea de jos a feţei a fost tăiată. Gaura din craniu era de fapt capătul prin care a ieşit suliţa din cap, după ce a fost decapitat, pentru a se putea purta capul Sfântului Constantin prin cetatea Constantinopolului şi pentru a se prezenta această oribilă crimă pe care au făcut-o. Paginile de istorie şi de sfinţenie s-au desfăşurat în faţa ochilor noştri într-un mod foarte viu. După deschiderea mormântului şi reidentificarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, a avut loc rânduiala bisericească a punerii în racla, special pregătită în Atelierele Patriarhiei, a cinstitelor moaşte identificate în respectiva criptă, potrivit poziţiei anatomice. Această rânduială a avut loc în Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou“, a precizat pr. Ionuţ-Gabriel Corduneanu, vicar administrativ patriarhal, membru al comisiei Patriarhiei Române pentru dezvelirea mormântului Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi al lui Ioan Vodă Mavrocordat. 

Trăim momente cu o încărcătură istorică şi spirituală deosebită, pentru că ştim cu toţii că Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu este o măsură a demnităţii noastre naţionale şi creştine. Trebuie să arătăm lumii cine este şi ce este acest sfânt român, pentru că aceasta ne caracterizează ca creştini ortodocşi şi ca români. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate şi mulţumim Sfântului Constantin Brâncoveanu pentru buna ocrotire!“, a spus pr. Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Capitală.

Racla cu moaşte va fi aşezată în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. Marţi 13 mai, după identificarea osemintelor Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, Preasfinţitul Părinte Episcop Varsanufie Prahoveanul a spălat osemintele muceniceşti după o rânduială specială şi le-a aşezat, potrivit poziţiei anatomice, într-o raclă confecţionată din argint aurit la Atelierele Patriarhiei Române. În acest timp, în biserică a fost săvârşită slujba Acatistului Sfinţilor Martiri Brâncoveni. După aşezarea sfintelor moaşte în racla de argint aurit, aceasta a fost dusă şi aşezată temporar în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Reşedinţa patriarhală. Sfintele moaşte ale Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu vor fi purtate în procesiune în ziua de 21 mai, în ziua de prăznuire a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul istoric al Catedralei patriarhale, după săvârşirea Sfintei Liturghii în Altarul de vară al Catedralei patriarhale, începând cu ora 15:00. Procesiunea solemnă va fi asemenea celei din 1934 şi se va desfăşura pe următorul traseu: Catedrala patriarhală, Biserica „Domniţa Bălaşa“, Piaţa Universităţii şi Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, unde sfintele moaşte ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, vor rămâne pe viitor. -

(sursa: Ziarul Lumina)

 

 



Știri externe - mai 2014 (EXT)

CONSTANTINOPOL: Părinții Paisie, Iacov Tsalikis, Amfilohie, Efrem de la Katounakia și Sofronie de la Essex canonizați

Părinții Paisie, Iacov Tsalikis, Amfilohie, Efrem de la Katounakia și Sofronie de la Essex vor fi curând înscriși în dipticele Bisericii. Acest lucru se află printre intențiile Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a declarat un ierarh de pe lângă Patriarhia Ecumenică pentru agenția de știri Agioritiko Vima. În același timp, ierarhul a infirmat zvonurile în legătura cu amânarea canonizării Părintelui Paisie din cauza poziției sale în privința Greciei și a Turciei. "Miturile nu au nicio legătură cu adevărul pe care Biserica Ortodoxă îl slujește”, a declarat acesta.

GRECIA: Părintele Paisie din Muntele Athos va fi canonizat în următoarele luni

Părintele Paisie Aghioritul (1924-1994), unul dintre cei mai mari și cei mai venerați părinti ai Bisericii Ortodoxe din timpul nostru, este bine-cunoscut pentru învățăturile sale duhovnicești. Conform Greek reporter, Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a anunțat că acesta va fi canonizat în mod oficial ca sfânt. "Biserica Ortodoxă slujește unui Adevăr mai mare, Care nu are nimic de-a face cu miturile și speculațiile", a spus Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, al Noii Rome, și Patriarh Ecumenic, negând toate zvonurile care pretindeau ca Părintele Paisie nu ar fi canonizat, ca urmare a implicării sale în afacerile dintre Grecia si Turcia.

CONSTANTINOPOL: Nevoie urgentă de reconciliere între ortodocși și catolici

Într-un interviu acordat agenției italiene SIR, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a declarat că, în prezent, există multe probleme pe care ambele Biserici trebuie să le abordeze împreună - "Astăzi, probabil că mai mult decât în urmă cu 50 de ani, există o nevoie urgentă de reconciliere. Acest lucru înseamnă ca întâlnirea cu fratele nostru Papa Francisc, din Ierusalim, este foarte importanta", a spus Patriarhul Bartolomeu, despre vizita viitoare a Papei în Țara Sfântă. Patriarhul Bartolomeu consideră că Papa Francisc are un rol important în acest sens. "El este liderul Bisericii, cunoscut pentru sinceritatea și altruismul său, care suferă pentru minciuna și diviziunile Bisericii și suferința din lumea noastră", a spus Patriarhul Bartolomeu. Vorbind despre relațiile ortodoxo-catolice din ultima jumătate de secol, Patriarhul Ecumenic a spus că nu au fost ușoare, dar, a mai spus el, este clar că spiritul fraternității și respectului a început să domine vechile probleme si polemici, precum și judecata și suspiciunea. "Mai sunt multe de făcut și drumul pare lung. Dar trebuie sa rămânem pe el, în ciuda dificultăților, pentru că nu există nicio alternativă", a spus Patriarhul Bartolomeu. - (informează Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe)

NAȚIUNILE UNITE: ONU impune ‘dreptul omului la avort’

La începutul acestui an, în luna februarie, un Comitet ONU pentru Drepturile Copilului (CRC), i-a cerut Vaticanului să își revizuiască poziția cu privire la avort și să modifice legea canoanelor, pentru a permite acest lucru. Acest comitet al ONU a pretins că a te opune avortului ar însemna încălcarea drepturile copilului, omițând faptul că Convenția Privind Drepturile Copilului recunoaște ca un copil "are nevoie de protecție și de îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după naștere". Vaticanul a răspuns acestor acuzații, afirmând că scopul său este "prevenirea torturii sau uciderii copiilor înainte de naștere, așa cum este stipulat în Convenție". Scopul final al strategiei pro-avort este acela de a răsturna domeniul valorilor: de a face pro-viața imorală și pro-avortul moral, de a-i reduce la tăcere pe apărătorii pro-viață. Avortul, nu numai ca ucide o ființă umană, ci, totodată, prezintă riscuri grave pentru sănătatea fizică și psihologică și contribuie la mortalitatea maternă. Țările care restricționează avortul au rate mai mici ale mortalității materne, decât cele care îl facilitează. – (informează Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe)

CIPRU: Declarație a Sinodului Bisericii Ortodoxe privind homosexualitatea

Odată cu apropierea primei parade gay din istoria Ciprului (31 mai 2014), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului a lansat o declarație oficială: “Cu îngrijorare și tristețe, Sfântului Sinod urmărește ceea ce se întâmplă și s-a anunțat, vizavi de modul de comportament și de viață al unei părți dintre semenii noștri. Acești bărbați și femei, incitați și conduși de grupuri similare din străinătate, derutați în propria lor conștiință, susțin și demonstrează că relațiile dintre persoane de același sex (homosexualitatea) sunt un mod natural de comportament, motiv pentru care alegerea lor ar trebui să fie privita ca o evidenta legala și acceptata de societate. Pentru a-si atinge scopul lor, aceștia au planificat evenimente de "mândrie", cum le numesc ei. Cu toate acestea, ele sunt contrazise și mustrate de către Sfânta Scriptură, care învață că Dumnezeu, la început, i-a făcut pe oameni, bărbat și femeie (Matei 18:14), și i-a binecuvântat cu taina căsătoriei (Efeseni 5:32).

(…) Biserica și știința considera homosexualitatea ca pe o cădere și o boală a persoanei umane, și nu ca pe un mod natural de viață sau ca pe o alegere. Acesta este motivul pentru care recomanda un tratament adecvat și terapie… Ca Biserică, vom sta mereu cu simpatie și înțelegere alături de semenii noștri căzuți și îi vom privi ca pe niște frați "după chipul" lui Dumnezeu. Desigur, condamnăm, totodată, acțiunile lor, deoarece acestea vin în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, în aceste vremuri critice prin care trecem ca popor, în Cipru, invităm credincioșii Bisericii noastre să rămână drepți in fata adevărurilor imuabile și eterne ale credinței noastre, care dau onoare omului înaintea lui Dumnezeu și-l fac onorabil în familie și mediul social.”

MOLDOVA: Declarația Mitropoliei Chișinăului referitor la inactivitatea Statului în ceea ce privește stoparea propagandei homosexuale

Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove constată cu regret și îngrijorare că nenumăratele solicitări adresate Statului pentru a nu legifera comportamentele sexuale și sociale amorale, au rămas fără niciun răspuns. Într-o țară în care, peste 93% dintre cetățeni se declară creștini-ortodocși și care, în mod natural, au drept etalon suma de valori ale Ortodoxiei, care condamnă în mod categoric homosexualitatea, alături de toate pornirile vătămătoare de suflet.

Îngrijorarea noastră este cu atât mai mare, cu cât nenumăratele petiții, conferințe de presă și proteste pașnice nu au fost auzite de către autorități, creându-se astfel o stare de incertitudine în rândurile credincioșilor care își doresc sincer să apere coloana vertebrală duhovnicească a neamului nevătămată de atentatele tot mai camuflate și mai incisive ale celor care vor să distrugă identitatea noastră morală. Cu atât mai mult luna mai este preferată de minoritățile sexuale pentru organizarea diferitor acțiuni publice, în cadrul cărora militează fățiș pentru recunoașterea și acceptarea păcatului lor, tulburând astfel întreaga societate.

În virtutea argumentului majorității confesionale din Republica Moldova și a întețirii mai mult decât probabile a propagandei comportamentului sexual netradițional, reiterăm în mod categoric poziția fermă a Bisericii Ortodoxe din Moldova în ceea ce privește lupta cu flagelurile care pun în pericol integritatea spirituală a societății și revenim insistent către reprezentanții Puterii de Stat pentru a lua toate măsurile necesare de protejare a cetățenilor de acest pericol iminent, care amenință viitorul nostru al tuturor ca țară și popor născut în Ortodoxie și care este păstrător și promotor al tradiției Dreptmăritoare. În lumina celor expuse mai sus și în speranța că în sfârșit conducătorii vor auzi poporul față de care au în primul rând obligații morale – își vor trasa obiectivele reieșind din interesele cetățenilor pe care îi reprezintă și vor avea grijă de ocrotirea tezaurului duhovnicesc al neamului, în primul rând prin excluderea sintagmelor rușinoase din Legea egalității de șanse, prin care desfrâul se vrea standard de comportament și exemplu pentru generațiile în devenire. – (mitropolia.md)

SUDAN: Creștină ortodoxă condamnată la moarte pentru nelepădarea de credință

Meriam Yehya Ibrahim, însărcinată în luna a opta cu un al doilea copil, se află în prezent în arest, împreună cu copilul ei care n-a împlinit încă doi ani. Tânăra femeie a fost arestată în luna august a anului 2013, după ce un membru al familiei ei a acuzat-o de adulter fiindcă s-a căsătorit cu un sudanez creștin. Potrivit legii islamice Sharia, o femeie musulmană nu are voie să se mărite cu un bărbat nemusulman, căsătoria lor (dacă ar avea loc) ar fi considerată adulter. Așa că judecătorii au adăugat pe lista capetelor de acuzare și apostazia, după ce femeia le-a spus că nu poate fi acuzată de adulter fiindcă și ea este creștină. Tânăra a fost condamnată de o curte din Khartoum, pe 11 mai. Ulterior, a primit și un ultimatum pentru retractarea credinței, retractare care, odată refuzată, ar putea-o costa o bătaie cruntă cu biciul, înainte de a fi executată, scrie Sudan Tribune.

Reacții diplomatice: Cazul lui Ibrahim a intrat în atenția reprezentanților politici ai mai multor țări, care au luat poziții vehemente împotriva sentinței. Activiștii pentru drepturile omului au criticat aspru situația la care s-a ajuns și au cerut guvernului sudanez să respecte libertatea de credință. Ce soluții reale există: În general, legislația Sudanului nu pare oricum o motivație suficientă pentru respectarea libertății religioase. De aceea e de așteptat ca apelurile ambasadelor să nu constituie o presiune foarte mare pentru guvernul sudanez. Update: Între timp, tânăra creștină a născut în închisoare, iar pedepsa i-a fost amânată cu doi ani. Să îl rugăm pe bunul Dumnezeu ca viața să îi fie cruțată și să își poată crește copiii în dreapta credință ortodoxă.

ANTIOHIA: Patriarhia Antiohiei rupe legăturile canonice cu Patriarhia Ierusalimului

Sfântul Sinod al Patriarhiei Grec-Ortodoxe a Antiohiei s-a întrunit în luna mai, într-o sesiune extraordinară, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Ioan X. Membrii Sinodului au discutat despre situația dureroasă a celor ce trăiesc in țările din regiune (Orientul Mijlociu), în special in Siria, reafirmând sprijinul lor pentru acest popor. Membrii Sinodului au reînnoit, de asemenea, apelul lor, cu accent pe comunitatea internațională, pentru eliberarea tuturor celor răpiți și, mai precis, eliberarea Mitropoliților de Alep, Paul și John, prizonieri încă de anul trecut, pe fondul tăcerii scandaloase arabe și internaționale.

Membrii Sinodului au mai analizat situația generală a Bisericii și au discutat despre cele mai recente evoluții în conflictul cu Patriarhia Ierusalimului, privind jurisdicția asupra Eparhiei de Qatar, hotărând: 1. se solicită Patriarhului Antiohiei să nu mai fie amintit în diptice Patriarhul Ierusalimului; 2. se solicită Preafericitului Părinte Patriarh să le scrie șefilor Bisericilor Ortodoxe autocefale surori, pentru a-i informa și a le cere să acționeze în rezolvarea acestei crize, cu consecințe care reprezintă un impediment în mărturisirea unității ortodoxe; 3. mandatarea Preafericitului Părinte Patriarh în luarea de măsuri necesare punerii în aplicare a acestei decizii sau încetării efectelor sale, în cazul în care motivele care au dus la adoptarea acestei decizii nu mai există.

ITALIA: Noi dezvăluiri despre Giulgiul din Torino

Patru profesori universitari au publicat un articol în "Injury", o revistă care dezvăluie că Bărbatul răstignit care a fost înfășurat în Giulgiul din Torino, a suferit o dislocare a humerusului, paralizia unui braț și un traumatism violent la gât și piept. Descoperirea legată de dislocarea umărului și de paralizia brațului drept, indică faptul că Bărbatul Care a fost înfășurat în Giulgiu, S-a prăbușit sub greutatea Crucii, sau a brațului orizontal al Crucii. Conform cadrelor universitare, Bărbatul de pe Giulgiu a căzut "înainte" și a suferit o lovitura violenta în timp ce se prăbușea la pământ. Traumatismul la gat și umăr și paralizia musculară au fost provocate de un obiect greu care L-a lovit din spate între gât și umăr și a provocat deplasarea capului. O alta descoperire cuprinsă în același articol, este și aceea a urmelor lăsate de două piroane în mâinile Bărbatului. O a treia descoperire este aceea ca piciorul drept al Barbatului de pe Giulgiu a fost răstignit pe cruce de două ori. O analiză a amprentei tălpii piciorului drept prezintă urmele a două piroane. – (informează Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe)

MOLDOVA: Moldovenii vor călători fără viză în Israel din vara 2014

Din vară, cetățenii Republicii Moldova vor putea călători fără vize și în Statul Israel, informează publicația Ortodox.MD. Anunțul a fost făcut de către ex-premierul Vlad Filat, aflat recent în Israel, unde, printre altele, a avut o discuție telefonică cu Avigdor Liberman, ministrul de Externe al Israelului. „Avigdor Lieberman mi-a adus o veste bună, până cel târziu la mijlocul lunii iunie, urmează să călătorim fără vize în Israel”, a afirmat Vlad Filat.

EGIPT: Posibila descoperire a celei mai vechi imagini a lui Hristos

O "reprezentare timpurie a lui Iisus" ar fi fost descoperită în Egipt, de către un grup de arheologi spanioli. Echipa de experți presupune că aceasta este cea mai veche imagine cunoscută care ar ilustra ceea ce mulți consideră a fi Chipul lui Iisus Hristos. Pictată pe un perete al unei structuri subterane de piatră, imaginea a fost descoperita în Oxyrhynchus. Acest oraș egiptean, este considerat a fi foarte vechi. Experții cred ca bucata mare de piatră datează din secolul al șaselea. În acea perioadă, zona a fost marcata ca un fel de cameră subterană. Noua descoperire arata un bărbat purtând o tunică scurtă, cu părul creț (ondulat) și cu mâna ridicata în aer, în ceea ce arata a fi un gest făcut pentru a da binecuvântare, conform publicației Discovery. "Am putea avea de-a face cu o imagine foarte timpurie a lui Iisus Hristos", a afirmat Dr. Padro, de la Universitatea din Barcelona, pentru jurnalul La Vanguardia.

CHINA: Autoritățile refuză să aprobe proiecția filmului biblic "Noe"

Filmul a fost deja interzis într-o serie de țări musulmane, din motive religioase, au declarat surse din industrie. Paramount Pictures a încercat să obțină o autorizare din partea marii piețe a Chinei continentale, subliniind "mesajul legat de mediu" și efectele speciale, conform Los Angeles Times.



Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei prin care este condamnată masoneria

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a dat publicității sus-menționata enciclică, prin care își reafirmă fidelitatea față de hotărâri mai vechi, prin care Biserica Greciei condamnă masoneria și arată că este incompatibilă calitatea de creștin cu aceea de mason. Îi cheamă pe toți cei rătăciți să părăsească masoneria și să se întoarcă la adevărul Bisericii noastre.

Prezentăm mai jos textul complet al enciclicei:

”Prin decizie sinodală, luată în cadrul Ședinței Sinodului Permanent din 19 martie a.c., vă facem cunoscut că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în ședința menționată și ca urmare a propunerii Comisiei Sinodale Antieretice, își reafirmă prin prezenta enciclică poziția împotriva masoneriei, invocând Actul sinodal din 12.10.1933 și Proclamația Sfântului Sinod al Bisericii Greciei din 4.10.1996, care condamnă masoneria și consideră incompatibilă calitatea de creștin ortodox cu aceea de mason.

Sfântul Sinod insistă categoric asupra celor stabilite prin hotărârile sale anterioare [din 12.10.1933 și din 4.10.1996]. Reafirmă că masoneria reprezintă un sistem religios inițiatic sincretist incompatibil cu Biserica, cu totul diferit, separat și străin de Biserică. Demonstrează categoric că însușirea de mason, sub orice formă a ei, este incompatibilă cu aceea de creștin ca mădular al Trupului lui Hristos. În actul mai sus menționat al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, masoneria este în mod special înfierată ca sistem de credințe sincretiste, a cărui natură obscură este cu totul contrară adevărului creștin care arătat în plină lumină.

Sfântul Sinod reînnoiește condamnarea masoneriei înaintea poporului cu nume creștin și informează responsabil că absolut nimeni dintre ierarhii Bisericii Greciei nu este membru al vreunei loji masonice, nici nu întreține relații cu masoneria. Respingem orice eventual zvon care susține contrariul ca fiind total neîntemeiat și fals, neavând alt scop decât să provoace confuzia în rândul poporului ortodox, compromiterea Bisericii și a prestigiului Păstorilor acesteia.

Condamnând încă o dată masoneria cu multă responsabilitate, îi chemăm pe cei rătăciți să se întoarcă la cunoștința adevărului prin nemăsuratul Har și prin mila Dumnezeului și Domnului nostru Iisus Hristos.

† Arhiepiscopul Atenei, IERONIM, Președinte

† Mitropolitul Karýstiei și Skýro-ului, Serafim

† Mitropolitul de Néa Krίni și Kalamarίa, Procopie

† Mitropolitul Tesalonicului, Antim

† Mitropolitul de Paramýthia, Philiatón și Ghiroméri, Tit

† Mitropolitul Grevenelor, Serghie

† Mitropolitul Mithýmnei, Hrisostom

† Mitropolitul de Mitilini, Ereso și Plomário, Iacov

† Mitropolitul Thivei și Levadίei, Gheorghe

† Mitropolitul Paronaxiei, Calinic

† Mitropolitul de Ílion, Acharnón și Petroúpoli, Atenagora

† Mitropolitul de Zakynthos, Dionisie

† Mitropolitul de Kifisίa, Amaroúsi și Oropós, Chiril, Secretarul-Șef al Sinodului Permanent

† Mitropolitul Diavleίei, Gavriil”.

Ortodoxos Typos 2 mai 2014 nr. 2020 p.8

(Sursa: Graiul Ortodox



Schimbări de structură și componență în cadrul Sfântului Sinod - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul a fost desemnat Arhiepiscop al Râmnicului, iar părintele Arhimandrit Ieronim Crețu a fost chemat la treapta de Episcop Vicar Patriarhal, cu numele de Ieronim Sinaitul.

Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, născut la 24 ianuarie 1968 în Bucureşti, a fost desemnat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept noul Arhiepiscop al Râmnicului, după trecerea la Domnul a vrednicului de pomenire Arhiepiscop Gherasim. Sfântul Sinod a ales prin vot secret pe Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în scaunul vacant de Arhiepiscop al Râmnicului cu 25 de voturi din 43 voturi valide. Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, a obţinut 18 voturi. Ceremonia de întronizare a noului Arhiepiscop al Râmnicului  va avea loc în Catedrala arhiepiscopală cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, din municipiul Râmnicu Vâlcea în ziua de duminică, 8 iunie 2014, după Sfânta Liturghie. PS Varsanufie a urmat cursurile   Seminarului Teologic din București (1985-1990) și ale Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București (1990-1994), iar în anul 2013 a obţinut titlu de doctor în teologie în urma susţinerii tezei de doctorat cu tema Lucrarea harului dumnezeiesc în opera Sfantului Grigorie Palama. În anul 1998, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Slănic (județul Argeș), fiind apoi hirotonit ieromonah pe seama  mănăstirii Radu Vodă din București.  Între anii 1999-2006, a fost starețul acestei mănăstiri, unde a iniţiat lucrări de restaurare a picturii, a catapetesmei și a turnului-clopotniță şi de construire a unui lumânărar în mozaic. Între anii 1999-2001, a fost exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor. În anul 2001, a fost ales de Sfântul Sinod Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu titulatura de Prahoveanul. În anul 2007, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost numit secretarul Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei și președintele Comisiei Liturgice a Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În calitate de Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul a coordonat lucrările de construire a bisericilor de la mănăstirile Bolintin şi Chiajna, de la parohiile Gherghiceanu, Sf. Stefan cel Mare, Jilava,Vlădiceasca şi Ciorogârla II, de la alte 66 de biserici şi capele din instituţii publice (spitale, penitenciare, unităţi militare, şcoli şi aşezăminte sociale), precum şi înfiinţarea a 11 cantine sociale. De asemenea, a coordonat lucrările de pictare a capelei penitenciarului Ploiești, a bisericii penitenciarului Rahova şi a paraclisului liceului Hyperion din București. Preasfinţia Sa a desfăşurat o bogată activitate didactică în calitate de profesor de religie (1990-1998) şi profesor metodist pentru disciplina Religie în sectorul 6 al municipiului Bucureşti. Din anul 1998, este profesor de Noul Testament la Seminarul Teologic Liceal Nifon Mitropolitul din București. De menţionat faptul că Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul a coordonat lucrările de construire a noii clădiri a Seminarului Teologic Nifon Mitropolitul din București şi înființarea a 106 cabinete de religie în şcoli şi licee din Bucureşti, Prahova, Ilfov şi Giurgiu. Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul a fost redactor la revista de apologetică ortodoxăMartyria (1993-1996), a editat revista pentru copii Floarea Darurilor (1994-1997), iar din anul 2001 este vicepreședintele Colegiului de redacție al revistei Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei Glasul Bisericii. A publicat mai multe articole şi studii în revistele Glasul Bisericii şi Mitropolia Olteniei şi este autorul a trei piese de teatru în versuri pentru copii: Trei Crai, Martiriul Sfântului Gheorghe şi Moartea lui Iuda. În perioada în care a fost Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul a coordonat traducerea şi editarea unei cărţi de rugăciuni şi a Sfintei Liturghii în limba rromanes, destinate comunităţilor de rromi din România şi s-a îngrijit de editarea mai multor CD-uri cu conţinut religios, dintre care menţionăm: Cântări din perioada Triodului şi Penticostarului, Slujba Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, Slujba Sfinţilor Români, Viața Sfintei Maria Egipteanca etc.

Părintele Arhimandrit Ipopsifiu Ieronim Creţu a fost hirotonit la 29 mai 2014, Episcop Vicar Patriarhal în cadrul Sfintei Liturghii oficiată în Catedrala Patriarhală din București. Sfânta Liturghie și hirotonia au fost oficiate de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, împreună cu un sobor de ierarhi români şi străini, după cum urmează: Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ambrozie de Durostorum şi Silistra, Preasfinţitul Tihon de Podolsk, Episcop Vicar Patriarhal, Preasfinţitul Teodosie, Episcop de Devol, Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfinţitul Mihail, Episcopul român al Australiei şi Noii Zeelande, Preasfinţitul Varlaam, Episcop Vicar patriarhal, Preasfinţitul Varsanufie, Arhiepiscop ales al Râmnicului.  Preasfinţitul Părinte Ieronim Sinaitul a fost ales ca Episcop Vicar Patriarhal de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa din 29 noiembrie 2009, iar miercuri seară, 28 mai, după slujba Vecerniei, a avut loc ipopsifierea sau rânduiala chemării la această treaptă a slujirii. În cadrul slujbei de hirotonie întru arhiereu de astăzi Arhimandritul Ieronim Creţu a răspuns întrebărilor Preafericirii Sale și ierarhilor prezenți printr-o mărturisire de credinţă. În continuarea slujbei, candidatul a fost hirotonit Episcop primind veşmintele specifice: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra. La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal, în calitate de secretar al Sfântului Sinod, a citit Actul Patriarhal prin care noul ierarh a fost recunoscut ca Episcop Vicar Patriarhal, cu titulatura de Sinaitul. În continuare, Patriarhul României i-a dăruit noului Episcop-vicar mantia şi toiagul, însemne ale slujirii arhiereşti, iar Preasfințitul Părinte Ieronim Creţu a binecuvântat credincioșii în noua sa demnitate.

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Predici. Cateheze. Pastoraţie
Semnificația aprinderii lumânărilor în Biserica Ortodoxă - Cristina Roman

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voas­tre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).

Unul dintre primele lucruri pe care un creștin ortodox le face când intră într-o biserică este aprinderea de lumânări, însoțită de un moment de rugăciune. Lumânările se mai dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri. Pentru ca acest obicei să nu fie un simplu automatism, teologi și sfinți părinți ne învață care este semnificația aprinderii lumânărilor în Biserica Ortodoxă. Lumânarea este deopotrivă simbol și jertfă.

Despre simbolistica lumânării, Părintele Constantin Coman spune: "Dumnezeu este lumina în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu". Cea de-a doua semnificație a lumânărilor este aceea de jertfă, venită de astă dată din partea creștinilor. Lumânarea este ofrandă pentru Dumnezeu oferită de credincioși ca semn de dăruire a sufletului lor către Dumnezeu. Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea totală a omului în lumină. Acestea înalță mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curăția celor viitoare, la lumina lui Hristos și la darurile ce trebuiesc întoarse Dăruitorului.

Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea devine un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu. Lumina este rezultatul arderii unor materii concrete: ceara, tămâia, untdelemnul. Lumina este socotită acum ca simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalm 35,2)… „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit."(Isaia 60, 1-2). Mântuitorul însuşi Se numeşte pe Sine „Lumină": „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric".

Cel mai minunat exemplu de comuniune a omului cu Dumnezeu prin lumină în Biserica Ortodoxă este Sfânta Lumină de la Ierusalim. „Focul Sfânt”, cum i se mai spune – este poate cea mai mare dintre minunile creştine şi o perpetuă binecuvântare cerească a Ortodoxiei. Creştinătatea nu cunoaşte un alt fapt minunat care să se întâmple cu atâta regularitate, an de an, de două milenii încoace. Sfânta Lumină se pogoară în Sâmbăta Mare pe mormântul Mântuitorului Hristos, în chip imaterial și fără să frigă preț de câteva minute, numai la rugăciunile Patriarhului ortodox, iar orice tentativă de aducere a ei prin slujitorii altor confesiuni creştine s-a dovedit a fi până astăzi zădarnică.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, arătând semnificaţia luminilor din biserică, le compară cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul bisericii, în formă de cerc cu lumini (cer, cerc), spune că închipuie „tăria cerului şi planetele". Sfeşnicele cu o lumânare se aprind la proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşează două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor slujbe şi la Liturghie. În dreptul icoanelor împărăteşti, pe solee, stau de obicei sfeşnicele mari sau „împărăteşti", în care ard una sau mai multe lumânări în timpul Liturghiei. Atât în naos, cât şi în pronaos sunt puse la îndemâna credincioşilor sfeşnice, mai mari sau mai mici, în care aceştia aprind lumânări. Făclii (lumânări mari) ori lumânări aprinse în sfeşnice mai mici, portative, sunt purtate la vohoade înaintea slujitorilor.

Lumânările se aprind la toate sfintele slujbe: la slujba Botezului, a Cununiei, la Agheasmă, la slujbele funebre ş.a. în Săptămâna Luminată, sfinţiţii slujitori poartă în mâini făclii aprinse în timpul sfintelor slujbe, ca simbol al bucuriei Învierii. În afară de lumânări, în biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune şi se aprinde untdelemn. Candela are aceeaşi însemnătate ca şi aceea a lumânărilor. Sunt aprinse candele atât în altar, cât şi în interiorul bisericii. Deasupra chivotului de pe Sf. Masă, în care se păstrează Sf. împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit în cinstea ei o lumină din candela ce e suspendată, de obicei, de Crucea care străjuieşte în spatele dinspre răsărit al Sf. Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candele şi lumini ard, de asemenea, deasupra mai tuturor icoanelor importante din biserici şi din casele credincioşilor. Lumina candelei e nelipsită în cimitire, la căpătâiul morţilor. Lumina aceasta, mai ales, ca şi mireasma tămâiei şi lumina lumânărilor sunt expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. - (Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală)

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne dă câteva sfaturi privind pregătirea sufletească necesară aprinderii cu rost a lumânărilor. Astfel, precum lumânarea este curată (de ceară curată), la fel și inimile noastre ar trebui să fie curate. Precum lumânarea, atunci când arde, se contopește și hrănește flacăra, la fel și noi trebuie să ne luptăm să dobândim unirea cu Dumnezeu. Precum lumânarea își oferă propria lumină ca să lumineze întunericul omului, la fel și lumina virtuților, lumina dragostei și a păcii, trebuie să caracterizeze un creștin.

Sfântul Serafim de Sarov, în cugetările sale compară trupul omului cu lumânarea aprinsă. “Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul. Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.”

Sufletul nostru este asemănător unei lumânări. Rostul său este să ardă. Să ardă de dragoste pentru Hristos, să ardă patimile, să răspândească în jur căldură și lumină. O altă asemănare între sufletul rugător și lumânarea aprinsă este smerenia. Cu cât arde și luminează mai mult, lumânarea se micșorează, se face tot mai mică și nu arde niciodată pentru sine, ci pentru ceilalți. Mai mult, de la o lumânare aprinsă se poate răspândi lumină și împrejur, așa cum de la rugăciunea celui drept și iubitor se pot folosi și ceilalți. Se spune că cea mai frumoasă moarte este aceea a unei lumânări, de care numai mucenicii se învrednicesc. Lumânarea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc, material, și s-a transformat în lumină.

Când noi oamenii, trăim în mod egoist, suntem precum lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruim lumină şi căldură, atunci viața noastră capătă sens. Pr. Pantelimon de la Mănăstirea Oașa spunea recent că depresia apare atunci când omul nu își mai înțelege menirea. Rostul, menirea creștinului înseamnă jertfă și dăruire: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtăm în inimă. Să nu ne temem că ne vom “împuțina” sau că vom sărăci. Dimpotrivă , înlăuntrul nostru am avea mereu lumină.

Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Po­runceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.

Obiceiuri și încredințări greșite privind importanța lumânării aprinse

Unii cred în mod greşit că un om care nu s-a rugat, n-a postit, n-a participat constant la Sfânta Liturghie, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, va fi mântuit dacă va muri cu lumânarea aprinsă. Lumânarea nu mântuieşte pe nimeni! Mântuitorul lumii este Iisus Hristos. Prin urmare, când cineva este pe moarte trebuie să alergăm pentru a aduce mai întâi preotul şi apoi să aprindem lumânarea. Sfinţii mucenici, sfinţii martiri când au pătimit murind pentru credinţa în Hristos nu aveau lumânare aprinsă şi s-au mântuit.

Dintre celelalte învățături greșite amintim: când aprinzi candela sau lumânarea să-ţi pui o dorinţă; să aprinzi în fiecare zi un număr fix de lumânări; în fiecare zi să dai un număr fix de pachete cu diferite alimente însoțite de lumânare; la necaz să arzi lumânările invers şi altele de felul acesta. Legat de faptul punerii unei dorinţe atunci când aprinzi candela, subliniem că Ortodoxia nu trăieşte din şi cu dorinţe, ci atunci când aprinzi candela te închini şi faci rugăciuni, deci trebuie să înlocuim dorinţa cu rugăciunea, pentru că Dumnezeu caută doar spre rugăciunea sinceră... În legătură cu numărul fix de pachete sau de lumânări, subliniem faptul că nimeni şi nimic nu poate condiţiona facerea de bine sau milostenia. Când dăruieşti ceva, nu contează numărul şi cantitatea, ci credinţa şi dragostea cu care le împarţi. Iată, aşadar, lucruri care nu aduc nici un folos pentru că sunt utilizate în mod greşit şi aduc pagubă credinţei şi practicii credinţei. - (sursa: ziarullumina.ro)

Sfaturi practice de folosire a lumânărilor sau candelei

Untdelemnul folosit la candele trebuie să fie curat, de bună calitate. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt. Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii. Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folo­sesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. (Sursa - Lumea Credinței, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007 / Despre lumânare, candelă și mântuire)

Parafina și fitilul de plumb din lumânările obișnuite emit prin ardere substanțe toxice periculoase pentru organism. La acestea se adaugă particule de funingine microscopice cu conținut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumânării. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumânărilor sunt bine-cunoscute pentru potențialul lor de a genera cancer, afecțiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care înnegrește în timp pereții și textilele, conține aceleași toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

Corelația între culoarea galben-aurie a lumânării și cultul ortodox

Asupra acestui subiect a reflectat Pr. Prof. Constantin Coman în cartea “Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității” (Ed. Bizantină, 2007), întrebându-se “dacă faptul ca lumânarea pe care o folosim noi ortodocșii este preponderent galbenă (aurie, de fapt) are vreo relevanță pentru specificul nostru doctrinar sau nu. Îmi pun această întrebare și datorită faptului că în ultimul timp au pătruns în bisericile noastre lumânările albe – mai ales acelea sub formă de candelă, cu durată foarte lungă de ardere, care sunt specifice spațiului romano-catolic… Mă întreb dacă există vreo legătura între culoare, exclusiv din registrul galben-auriu, a lumânării ortodoxe și felul în care înțelegem noi, ortodocșii, Învierea sau lumina Învierii.

Trebuie mai întâi să recunoaștem că în Bisericile Ortodoxe, poate cu mici excepții, -  oricum fără nicio îndoială în Biserica Ortodoxă Română – se folosesc exclusiv lumânări de culoare galben-auriu, mai închise sau mai deschise, în timp ce în bisericile romano-catolice se folosesc în general lumânările albe. Am întrebat un mare duhovnic, la un moment dat, de ce ortodocșii folosesc lumânări galbene și mi-a răspuns fără ezitare: pentru faptul că sunt făcute din ceară de albine care este galbenă! Și este făcută din ceară de albine pentru că este cel mai curat și nestricăcios produs, fiind datorat albinelor lucrătoare-pururea fecioare (acesta este un alt aspect, care merită discutat mai pe larg). Sigur, acum nu se mai fac lumânări numai din ceară de albine, dar lumânările sunt tot de culoare galben-aurie. Acest răspuns poate să ne satisfacă numai într-o oarecare măsură pentru că, dacă extindem observația și la alte obiecte din spațiul bisericesc ortodox vom vedea că, la mai toate, culoarea dominanta este auriul.

Putem să adăugam culoarea dominantă a icoanelor ortodoxe și chiar a frescelor din bisericile ortodoxe, care este, de asemenea, auriul, regăsit nu numai în aureolele sfinților, ci și pe fețele lor, și în veșmintele lor și în obiectele care apar în diferitele reprezentări. Acceptând aceasta constatare – că în spațiul ortodox culoarea dominanta este auriul, iar în spațiul romano-catolic este albul – apare mult mai legitimă întrebarea privitoare la sensul și relevanța culorii aurii pentru  specificul  teologiei  și  spiritualității ortodoxe, ca, de altfel, și pentru cel al teologiei și spiritualității romano-catolice.

Un răspuns posibil ar fi acela conform căruia culoarea aurie ilustrează modul în care noi, ortodocșii, percepem și reproducem sau reprezentăm realitatea dumnezeiască, realitatea cerească, realitatea Împărăției lui Dumnezeu. Aureolele, chipurile sfinților inundate din interior de lumina aurie, obiectele aurii, veșmintele și acoperămintele aurii reprezintă chipul lumii create împărtășite de lumina dumnezeiască. A se vedea culoarea gălbuie a Sfintelor Moaște! Teologia ortodoxă vorbește despre împărtășirea omului și a lumii de lumina dumnezeiască, de slava și sfințenia dumnezeiască, încă din acest veac trecător. Este vorba de ceea ce numim semnele evidente ale arvunei sau ale pregustării din bunătățile făgăduite sfinților în veacul eshatologic, în veacul viitor.

Lumina aurie este modul de a reprezenta împărtășirea reală a lumii create și a omului de Dumnezeu Însuși, de Harul dumnezeiesc, de energiile dumnezeiești necreate. Spațiul eclesial ortodox – dominat de culoarea aurie – reprezintă chipul sfințit, chipul ceresc, adică pătruns de harul dumnezeiesc al lumii create... Or, teologia dogmatică ortodoxă se diferențiază tocmai pentru că așează la temelia discursului său și a dezvoltării tuturor temelor dogmatice adevărul fundamental al posibilității împărtășirii reale a omului și a lumii create de Dumnezeu… ”.

a consemnat Cristina Roman


 



Necurăția femeii și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii - Cristina Roman

Este posibil ca unii cititori să ridice o sprânceană citind titlul prezentului articol, convinși fiind că nu ar mai fi nimic de argumentat față de regula generalizată ca femeia aflată în perioada lunară de necurăție să nu intre în Biserică. Dar s-au întrebat măcar o dată cei care aplică această regulă cu acrivie de unde a apărut și daca este într-adevăr, justificată? Nu cumva ne împiedicăm de un formalism artificial? Să luăm următoarele exemple de formalism greșit aplicat: mulți nu postesc când Biserica rânduiește, dar de Buna Vestire sau Florii nu concep să nu mănânce pește, fiindcă este dezlegare. Tot atât de mulți nu concep să nu poarte doliu vestimentar după rude apropiate, dar se învoiesc cu ușurință la a trăi în concubinaj ani în șir. Câte femei nu sunt în situația de a fi făcut măcar un avort, dar amână Taina Spovedaniei pe motiv că nu reușesc să țină trei zile de post înainte. Și, revenind la necurăția femeii, să ne gândim la cazurile în care doamne ce vin la biserică doar de Paști și de Crăciun se află chiar atunci în această situație și, de frica de a nu încălca regula, renunță la participarea la slujbe, lipsindu-se de un minim folos duhovnicesc.

Un text biblic invocat de apărătorii interdicției este cel din Vechiul Testament, din cartea Levitic 15, 19-23: "De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara. Tot lucrul pe care se va culca ea în timpul necurăţiei va fi necurat şi tot lucrul pe care va şedea va fi necurat. Tot cel ce se va atinge de patul ei, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Tot cel ce se va atinge de vreun lucru, pe care a şezut ea, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Iar de se va atinge cineva de ceva din patul ei sau de lucrul pe care a şezut ea, acela necurat va fi până seara". Un alt text, este cel al Constituțiilor Apostolice, pe care îl vom reda către finalul articolului.

Dar să nu uităm că noi suntem creștini, că Lege Nouă ne-a dat Mântuitorul Hristos în Noul Testament. Cel care a încălcat Sâmbăta la evrei vindecând numeroși bolnavi și spunând că Sâmbăta este făcută pentru om, nu omul pentru Sâmbătă, a vindecat-o și pe femeia care avea scurgere de sânge de 12 ani. Mai mult, Domnul nu numai că nu a certat-o că a îndrăznit a se apropia de haina Lui, ci i-a lăudat credinţa și a vindecat-o (vezi Matei 9:20-22). Femeia aceea cu scurgere de sânge s-a atins de însuși Dumnezeu, iar noi să nu avem voie a ne atinge de icoane în biserică? Poate cineva să se considere un mai bun împlinitor al Legii decât Însuşi Dătătorul Legii Noi, Legii Noului Testament care înlocuiește legea veche evreiască? Căci dacă am ține cont de toate legile Vechiului Testament, nu ar trebui ca și astăzi toți bărbații creștini să fie tăiați împrejur?

Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum şi „necurăţia femeii lăuze” sunt noţiuni incompatibile cu creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese fiziologice inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul femeii nu este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului ei şi care nu afectează starea duhovnicească a femeii, ci este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea lacrimilor, care de asemenea, sunt procese de curăţire. Faptul că o astfel de curăţire presupune scurgeri de sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales în prezent, când măsurile de igienă împiedică orice vărsare de sânge în spaţiile publice sau private. - (sursa)

Este adevărat că regula de a nu intra în biserică în perioada menstruației este reconfirmată de unii preoți și duhovnici și se regăsește chiar în unele cărți tip îndrumar pentru spovedanie, iar acest articol nu își propune să creeze controverse. Dimpotrivă, considerăm că ascultarea de duhovnic la Taina Spovedaniei este sfântă, însă aplicarea la modul general și din auzite a unor învățături ne poate sminti. Să luăm aminte la cuvântul Scripturii și la fapte din Evanghelie:

Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice: Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale scurgerii tale (Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea Duhului Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietatea şi fapta contrară legii.

(…) Deci tu femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, nici citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsători, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţă, a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în loc de arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de la cuvinte zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care te-a creat şi roagă-te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând nimic din practicile care ţin sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădare, sau de întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile zădarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens. În chip asemănător nici îngroparea unui om, nici oasele unui mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu pot întina sufletul omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sau desfrânarea. [Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap. 27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1, Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)

Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul,<> (2 Corinteni 2;15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli.

Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă.

Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! <>; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos.

Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care <>, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: <>; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: <> (1 Corinteni 8;18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Faptele milosteniei sufletești - A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii

 „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare”. Şi când ţi-a părea matale c-ai gătat, ia-o de la capăt şi iar: „Răbdare, răbdare, răbdare...”. - Pr. Cleopa Ilie

Nu există om care să poată evita pe deplin în viața aceasta necazurile, suferințele, bolile, asupririle, după cum nu există om care să nu se fi întrebat măcar o dată: “Doamne, de ce?”. De ce eu, de ce mie, de ce acum? Credem în mod eronat că dacă am primi răspunsul am fi mai liniștiți și am accepta durerea cu mai mută răbdare. De fapt, mintea noastră nu poate cuprinde întreaga iconomie a lui Dumnezeu, căci nici un fir de păr nu cade fără știrea Lui, iar efectele unei încercări nu ne privesc numai pe noi, ci merg mult mai departe împletindu-se ca un păienjeniș greu de pătruns: încurcate sunt căile Domnului. “Întru răbdarea voastră vă veți mântui sufletele – (Luca 21, 19)”, spune Domnul. Răbdarea nu este o însușire înnăscută, ci se cultivă la școala nevoilor și a suferințelor prin încredințare senină în voia lui Dumnezeu.

„Vai celor ce au pierdut răbdarea” (Sirah 2, 14). Ca frunza în vânt se clatină. Ocară nu suferă; în necazuri este împuţinat. Unul ca acesta în ceartă uşor este prins; în răbdare este cârtitor, iar în ascultare împotrivă-grăitor. Trândav în rugăciune, slăbănog în privegheri, în postiri posomorât şi în înfrânare leneş. În răspunsuri şovăitor şi la lucru rău lucrător. În vicleşug nebiruit şi la lucru anevoios. În ceartă viteaz şi în linişte slab. Unul ca acesta, celor ce sporesc le stă împotrivă şi pe cei învăţaţi îi pizmuieşte. - (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 76)

Uneori ne simțim părăsiți de Dumnezeu, puși la încercare de cei de lângă noi, ne simțim chiar nouă înșine povară și nu găsim o cale de ieșire. Trebuie să răbdăm. Cum altfel am putea simți cu adevărat patimile lui Hristos dacă nu ne-am răstigni și noi pe crucea răbdării? Mântuitorul a fost chinuit, umilit, batjocorit, iar noi, păcătoșii, dorim huzur, veselie, liniște și onoruri lumești. “Toate sunt de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea; şi tot ceea ce este de la Dumnezeu ni se dă spre mântuirea noastră... Prin ce anume cele trimise de Dumnezeu slujesc la mântuire, putem să nu căutăm să clarificăm, deoarece nici nu vom afla. Dumnezeu trimite unele spre pedeapsă, ca şi canon; altele, spre cuminţire, ca omul să-şi vină în fire; altele, ca să-l izbăvească pe om de nenorocirea în care ar fi căzut dacă ar fi fost sănătos; altele, ca omul să aibă răbdare şi prin aceasta să merite răsplată mare; altele, ca să-l curăţească de anumite patimi, şi pentru multe alte motive...”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte,  Editura Cartea Ortodoxă)

Răbdarea se călește în timp, prin neexagerarea lucrurilor mărunte. Pricini neînsemnate ne provoacă adeseori la ceartă, mânie, răzbunare și impunerea punctului de vedere propriu. De am avea dragoste, de am recunoaște pe de o parte că toți suntem păcătoși, pe de altă parte că toți purtăm ascuns în noi chipul lui Hristos, am putea avea și răbdare. Când suferim din cauza asupririlor de la ceilalți ne smerim și luăm plată cerească fie prin iertarea păcatelor, fie prin mângâierea harului divin. Lipsa de răbdare presupune atingerea unei limite a suportabilității. Toți avem limite, dar toți le putem depăși cu mai multă credință și mai multă voință dobândind pacea.

Aşa a rânduit Domnul Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea sufletului nostru, ca fiecare om să aibă în viaţa sa o cruce, pe care şi trebuie să o ducă cu supunere copilărească faţă de Tatăl nostru Ceresc, strigând către El din adâncul sufletului său: „Tatăl nostru! Fie în toate voia Ta cea sfântă, numai să nu mă lipseşti de Cereasca Ta împărăţie!" Crucea înseamnă răbdarea nu numai a necazurilor din afară, văzute, ci şi a celor lăuntrice, sufleteşti: întunecarea, tristeţea şi cele asemenea lor trebuie îndurate. Căci Dumnezeu ni le trimite pentru nimicirea mândriei şi pentru aflarea smereniei. Noi căutăm şi dorim dulcea desfătare duhovnicească: nu zic, ea este plăcută, dar este mai prejos decât crucea. Prin cruce ne şi este dată şi, fără cruce, de fapt, nici nu poate exista. Ea vine şi ne părăseşte în măsura în care mergem pe calea crucii şi a smereniei. - (Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, 2007)

Răbdarea este temelia biruinței și o formă de curaj. Ea nu înseamnă tolerarea unor lucruri potrivnice nouă, nici supunere fără a crâcni față de lucruri mai presus de puterea noastră. Înseamnă tăria de a îndura pentru un scop nobil, de a rămâne stăpâni pe noi și demni până în ceasul când vom ajunge la limanul dorit. Răbdarea este mereu însoțită de nădejde, de speranța că vom ajunge la rezultatul dorit.  Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit noua"(Romani 5, 3-5).

Răbdarea este înțelepciune, nu pasivitate. A face un lucru bun și bine cere răbdare, capacitate de previzionare, discernământul de a nu confunda încetineala necesară cu stagnarea inutilă. De aceea lucrurile bune li se întâmplă celor care știu să aștepte. Părintele Arsenie Boca: “Cei ce biruie lumea (1Ioan 5,4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioși, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostașii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci și toată stăpânia morții. Mântuirea e cununa acestei biruințe.” – (Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton 2014)

Răbdarea este începutul bun al îndelungii-răbdări. Căci cel ce nu are îndelungă-răbdare, nici răbdare nu are. Cel ce nu este îndelung-răbdător, uşor se răstoarnă, spre întărâtare mereu e gata, degrabă spre gâlceavă se aprinde. Când este ocărât, ocărăşte; când este nedreptăţit, îşi face izbândă, se ceartă pentru orice lucru. Faptele lui, împreună cu lucrurile, ca nişte frunze în vânt se clatină. În cuvinte nu stă întărit, degrabă sare din una în alta. Cel ce nu are îndelungă-răbdare degrabă se schimbă, înţelepciune nu câştigă, cu cel rău se împrieteneşte, cu cel pătimaş petrece împreună, celui ce nedreptăţeşte, îi ajută; taina nu o ţine şi este gata spre a descoperi cuvântul auzit. Şi cine este mai ticălos decât acesta? - (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău)

Îndelunga răbdare este virtutea sufletului curat și nobil, care are ca temei iubirea față de semeni. Îndelunga-răbdare înseamnă mărinimie și generozitate și este prietena blândeții; îndelunga-răbdare mărturisește buna așezare a sufletului și se manifestă ca atașament, iubire de oameni, modestie și dreptate. Cel îndelung-răbdator poate să-și stăpâneasca mania și furia și să-și domolească pornirile inimii, îi miluiește pe cei care greșesc și se îndură de cei care păcătuiesc. Mustrarea lui este blândă, iar cuvintele le rostește cu înțelepciune și chibzuință. Mânia nu-i întunecă mintea, iar furia nu-i tulbură judecata, chipul îi este senin, iar mișcările cuviincioase, având multă cumpătare, nu judecă cu aprindere, ci judeca greșeala în chip nepătimitor.

Sf. Ioan Gură de Aur spune despre îndelunga-răbdare următoarele: îndelunga-răbdare este cauza tuturor celor bune; ea este temelia oricărei filosofii, armă nebiruită și turn neclintit, izgonind ușor cele întristătoare. Și așa cum o scânteie care cade în ocean nu aduce nicio vătămare, ci se stinge fără întârziere, tot astfel orice lucru dintre cele neașteptate care ar cădea în sufletul îndelung-răbdător se va nimici degrabă, fără ca el să se tulbure; îndelunga-răbdare este cea mai statornică dintre toate; orice exemplu vei aduce, fie oști, fie averi, fie cai, fie fortificații, fie arme sau orice altceva, niciunul nu este pe măsura îndelungă-răbdării. Căci omul care se înconjoară de toate acestea, dacă adesea este cuprins de mânie, se poartă asemenea unui copil naiv, făcând zgomot și provocând tulburare, pe când cel îndelung răbdător, ca și cum s-ar afla la liman, se bucură de o liniște adâncă: așa cum nu se poate birui o stâncă, chiar daca i se aduce vătămare, așa cum nu se va clătina din temelii o fortăreață, chiar daca cineva ar încerca să o zdruncine, așa cum nu se va putea distruge un diamant, așa se întâmplă și cu cel îndelung răbdător.

Dimpotrivă, nerăbdarea împinge la precipitare, forțează lucrurile și le face de mântuială, superficial. Lipsa de răbdare înseamnă refuzul să înduri necazurile, a nu suporta încercarea, a nu stărui în lucrarea virtuții și a fugi în preajma primejdiilor. Lipsa de răbdare este viciul care se opune virtuții răbdării. Cel stăpânit de ea evită orice trudă pentru lucrarea binelui, orice suferință în vederea virtuții, pășește pe calea cea largă a pierzării. Omul lipsit de răbdare este laș, antipatic, nesuferit, mânios, iubitor de sine, preocupat de propriile sale interese. Cel lipsit de răbdare este nefericit pentru că fericirea este cununa nevoințelor. Cel fără răbdare este lipsit de nădejde, căci nădejdea aparține celor ce se nevoiesc, lucrează și suferă întristări.  – (Sf. Nectarie de Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, Ed. Sophia)

Ca mărturisitori buni și credincioși ai lui Hristos, să ne pregătim a purta cu bărbăție crucea răbdării. Nu avem unde ne ascunde, nu e leac să ne scape de amărăciune altul decât a ne lua crucea și a urma lui Hristos. Să facă Domnul după voia lui cu noi, căci nu sunt vrednici pătimirile lumii acesteia de bunătățile raiului făgăduite nouă. Pr. Arsenie Boca: “Răbdarea răului sau umilința, în credința lui Dumnezeu, este cea mai uriașă putere asupra răului în lumea aceasta. Dacă veți avea răbdare în necazuri, să știți că veți avea și Duhul Sfânt. Dacă veți avea și puterea de a mulțumi în necazuri, atunci strălucește Duhul Sfânt în voi. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înșine ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă și alții răbdare cu noi până deprindem lepădarea de sine. Dacă reușim, răbdarea încetează a mai avea înfățișare negativă, de necaz, și se schimbă în bucurie; cu toată întristarea mea, sunt covârșit de bucurie.” - (Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton 2014)

Când vom ajunge să ne bucurăm în necazuri, vom dobândi fericirea raiului. Nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu decât să îndurăm bucuroși amărăciunile din lumea aceasta din dragoste pentru Hristos. Dacă ar fi fost o cale mai bună pentru mântuirea noastră decât suferința, Hristos ne-ar fi arătat-o prin însăși viața Sa pe pământ.  Iată însă că El îndemna din toată inima - atât pe ucenicii săi, cât şi pe toţi cei dornici să-l urmeze - cu următoarele cuvinte: Oricine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie (Lc. 9, 23). Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu l-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe prigonitor apostol şi propovăduitor; bunătatea lui Dumnezeu l-a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe vameş evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, ne-a prefăcut pe toţi, ne-a schimbat pe toţi. Dacă vezi că vreunul, mai înainte hulitor, s-a preschimbat în teolog, dacă-l vezi pe cel ce altădată îşi întina gura cu cântece deocheate că îşi curăţeşte acum sufletul cu imne dumnezeieşti, minunează-te de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, laudă pocăinţa şi zi: „aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”. - (Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania – îndrumar, Editura Sofia)

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Lamia Beligan, fiica actorului Radu Beligan, s-a convertit la Ortodoxie

Fiica unuia dintre cei mai iubiți și longevivi actori din România, Radu Beligan, s-a convertit la vârsta deplinei maturități la Ortodoxie. În interviul de mai jos, acordat radioului Trinitas, doamna Lamia Beligan povestește drumul către Biserica Ortodoxă, și cum acest lucru i-a schimbat radical viața. Este o emoționantă mărturisire de credință a unui om de cultură care odată cu convertirea, s-a apropiat sufletește de Pr. Teofil de la Sâmbăta de Sus, a cărui viață și operă o promovează fiind membru al Curatoriului Părintele Teofil Părăian.

“Cu sensibilitatea, căldura şi emoţia ce o caracterizează, şi-a deschis inima, povestindu-ne contextul în care a avut loc cea mai importantă experienţă a vieţii sale: convertirea la Ortodoxie. Lamia Beligan este convinsă că şi teatrul poate fi o formă de slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Despre acestea şi despre cât de importantă este sinceritatea în relaţia cu Dumnezeu şi cu sine, citiţi în cele ce urmează.

- De ce v-aţi făcut actriţă? De unde dragostea de teatru?

- Aş fi putut să optez pentru multe alte profesii, dar am optat pentru teatru, pentru că teatrul te învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe celălalt, pentru că am nevoie să comunic, pentru că de fapt eu sunt un om foarte timid şi era singura şansă să ies din timiditatea mea, pentru că am vrut să mă descopăr pe mine însămi în relaţiile cu ceilalţi, să descopăr în mine lucruri pe care nu le bănuiam. Teatrul este o relaţie în doi, teatrul nu se poate face de unul singur, după părerea mea. Este o continuă mişcare în dublu sens, un schimb de energii.

- Nu am cum să nu vă întreb acest lucru. V-a influenţat meseria tatălui dumneavoastră în opţiunile făcute?

- Da. Sunt ceea ce italienii numesc „una figlia d'arte“. Mama mea, care era belgiancă, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bruxelles şi a jucat în Belgia şi în Franţa până l-a întâlnit pe tata şi s-a stabilit definitiv în România. Despre tatăl meu presupun că aţi auzit. Aşa că am moştenit dragostea de teatru de la ambii părinţi. Bunicul meu patern, Adam Beligan, era preot. Deci ca să-l citez pe tata, tot un fel de actor. Omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Cred asta cu tărie! Întâmplările din viaţa noastră, mai cu seamă cele dramatice, ne pot ajuta să ne descoperim în chip nebănuit. Arta actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea, eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea. Unicul şi adevăratul sens al trecerii noastre prin această viaţă. „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii“.

- Care era lumea în care aţi crescut?

- Datorită părinţilor mei, am deschis ochii într-o lume paralelă şi contrară realităţii, în care oroarea şi teroarea cotidianului sunt anihilate, în care nu există altă ierarhie decât cea dată de creativitate întru har. Copil fiind, tata mă lua cu el ori de câte ori avea repetiţii sau spectacole. Pe de altă parte, în casa noastră intrau artişti din toate sferele - pictori, muzicieni, scriitori, colegi de-ai tatei de la teatru. Am trăit în această atmosferă şi am venit spre teatru în chipul cel mai firesc cu putinţă.

- V-aţi fi imaginat vreodată făcând altceva decât actorie? Ce v-ar fi plăcut?

- Da. Prima mea dragoste a fost dansul. Posibila mea carieră de balerină a fost curmată de un accident. Aş fi putut la fel de bine să scriu. Când eram copil scriam poezii, poveşti şi aveam un jurnal. Cred că am talent la scris, dar nu m-am gândit niciodată să fac o meserie din asta. Mi-ar fi plăcut foarte mult să decorez interioare, am moştenit simţul estetic de la mama mea, care avea un bun-gust desăvârşit. Îmi place să bântui anticariatele în căutarea unor obiecte care să înnobileze, de pildă, un interior mobilat modern, minimalist. Mi-am decorat singură apartamentul şi mi-am ajutat mulţi prieteni să-şi decoreze casele.

- Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?

- Viaţă trăită la intensitate maximă.

- Cât de importantă este credinţa în viaţa unui actor?

- Importanţa credinţei în viaţa unui actor este la fel de mare ca importanţa credinţei în viaţa oricărui om. Marele bărbat duhovnicesc care a fost Arsenie Boca spunea: „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă“, adică de la informaţie la convingere. Deci pentru mine, important e să trăieşti credinţa! Am o problemă cu formalismul. Cunosc oameni simpli pe care i-am întâlnit în Munţii Apuseni, ţărani simpli care poate n-au carte, dar care vezi că îl au pe Hristos în inimă, doar privindu-i. Şi cunosc teologi care, în ciuda cunoaşterii lor, nu L-au primit încă pe Hristos în inimă. Important e să ajungi la un nivel mai adânc al credinţei. Atunci când căutarea ta e în adevăr, simţi tainele care sunt dincolo de lumea asta şi este imposibil să nu-L descoperi pe Hristos. Îmi place să cred că orice om, la un moment dat al vieţii lui, mai devreme sau mai târziu, printr-un om sau printr-o experienţă-limită, ajunge la Întâlnirea cu Hristos.

„O oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez“

- Poate că trăiţi credinţa în felul acesta şi pentru că în anul 2009 în viaţa dumneavoastră s-a produs un eveniment care i-a dat un alt curs?

- Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea în anul 2009 a fost o oportunitate de destin pe care n-am ratat-o şi care, într-adevăr, mi-a schimbat fundamental viaţa. Ceea ce am trăit eu în august 2009, la Mănăstirea Lupşa, unde m-am născut din nou, din apă şi din duh, a fost atât de intens, încât e greu de exprimat prin cuvinte. Prima mea naşă, care era asistenta profesorului Sârbu, când eu m-am născut, a rugat-o pe mama să mă boteze şi aşa se face că am devenit romano-catolică. Ea m-a dus pentru prima oară la biserică. Ea a pus sămânţa cea bună a credinţei în inima mea. La un moment dat, viaţa ne-a despărţit, dar ceea ce a sădit ea atunci a fost şi va rămâne un reper esenţial pentru mine. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

De atunci, cu toate momentele de rătăcire care au existat în viaţa mea, am ştiut că nu pot face nimic fără El. Ori de câte ori aveam un examen sau ceva important de înfăptuit, nu puteam fără să mă rog înainte. Şi aşa m-am pomenit intrând în biserici ortodoxe. De altfel, pe vremea aceea, nici nu realizam care ar fi diferenţa. Eram pur şi simplu sedusă de slujba orto-doxă, de cântarea psaltică, de atmosferă... Şi, la un moment dat, mergând foarte des la Biserica „Buna Vestire“ - Curtea Veche, am descoperit un părinte de care mi s-a lipit inima şi care mai apoi a devenit duhovnicul meu, părintele Romulus Stănculescu. De atunci şi până acum, dragostea lui a vegheat asupra mea, mi-a călăuzit paşii şi nu m-a părăsit niciodată. Eu l-am părăsit pe el la un moment dat. Dar tot dragostea lui m-a întors în anul 2008, când am făcut prima mea spovedanie generală. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit niciodată.

Această reîntoarcere a mea la Hristos în 2008, mai intensă şi mai deplină, a îngăduit, de fapt, botezul meu şi convertirea mea deplină la Ortodoxie. Aşa a devenit Mănăstirea Lupşa a doua mea casă, locul unde mă regăsesc, mă odihnesc şi îmi cresc puterile sufletului. Am ajuns acolo datorită Anei, colega mea de la teatru, care fusese şi ea romano-catolică şi se botezase ortodoxă la această mănăstire. Ea mi-a povestit experienţa convertirii ei care m-a cucerit, ea mi-a devenit naşă de botez împreună cu Georgiana, ea mi-a descoperit acest colţ de rai.

Cum spuneam, am simţit că este o oportunitate de destin pe care n-am voie s-o ratez. Am intuit că dacă o să fac asta, o să am puterea să-mi schimb viaţa şi că voi avea altă putere să lupt cu patimile mele.

- Şi aţi făcut asta!

- Am făcut-o cu o zi înainte de ziua mea de naştere, pe 22 august 2009. Şi acum când mă gândesc mi se pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată ceva atât de intens, n-are cum! S-a întâmplat sâmbătă după-amiază. N-am putut să mănânc nimic în ziua aceea, eram extrem de emoţionată. După Lepădări, părintele stareţ, părintele Melhisedec, părintele meu botezător, m-a pus să citesc Crezul, dar eu îl ştiam pe de rost. Şi l-am spus de trei ori, aşa cum n-am să pot niciodată să rostesc vreun monolog, încercând din răsputeri să-mi stăpânesc lacrimile…

Au fost foarte puţini martori la botezul meu, pentru că n-am spus nimănui, decât acelor oameni foarte apropiaţi care ştiam că vor înţelege şi că se vor bucura pentru hotărârea mea. Nici măcar fotografii n-am făcut, mi s-a părut nepotrivit, mi-am spus în sine că amintirea acestui moment va rămâne mereu doar în inima mea.

Anul care a urmat, 2010, a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Profesional n-au fost schimbări majore, dar în plan personal, a fost un an cu totul aparte. Aveam senzaţia că merg cu câţiva centimetri deasupra pământului. Eram foarte atentă la fiecare mişcare a sufletului meu. Anumite lucruri s-au relativizat, altele au căpătat o mai mare importanţă. Am fost mult mai atentă la cum trăiesc. Nici nu se putea altfel, când ai primit un asemenea dar!

- Iată noutatea pe care a adus-o Ortodoxia în viaţa dumneavoastră!

- Când eşti copil, naşul care te botează îşi asumă responsabilitatea mântuirii tale, dar când primeşti botezul la maturitate,  tu îţi asumi această alegere, în deplină cunoştinţă de cauză. Devii responsabil pentru acest dar. Nu-ţi mai poţi amăgi conştiinţa cum că n-ai ştiut ce faci când ai păcătuit. Atunci când Dumnezeu se atinge de inima ta, nici nu mai poţi funcţiona ca înainte, e ca o lumină care îţi luminează conştiinţa şi care te ţine treaz.

Eu continui să lupt cu patimile mele, dar am mai multă putere în lupta asta. Şi cred că Dumnezeu e cu noi şi ne ajută în lupta cu patimile, în măsura în care noi suntem sinceri cu noi înşine şi cu El. Nu există nimic mai rău decât să vicleneşti. Toţi avem căderi, pentru că suntem oameni şi suntem slabi, dar ceea ce contează este să ai curajul să te înfăţişezi lui Dumnezeu exact aşa cum eşti, rugându-L să ajute El neputinţei tale. Vorba părintelui Papacioc, importantă este starea de prezenţă. Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru care contează cu adevărat în perspectiva veşniciei este mântuirea sufletului.

- Şi acum, în final, ce aţi fi simţit sau ce aţi fi vrut să vă întreb şi n-am făcut-o? Poate pentru că n-am fost inspirată sau pentru că m-am emoţionat…

- Uite, ai fi putut să mă întrebi de pildă ce regret eu cel mai mult din toată viaţa asta care e în urma mea… Regret enorm timpul pe care l-am risipit.

- Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?

- Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile). Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Există lucruri pe care dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar altele nu.

-Vă condamnaţi pentru asta?

Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.

-Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor noştri: să nu-şi risipească timpul.

-În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit!

(sursa – Ziarul Lumina, Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban)

 

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Buna-cuviință: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face - Cristina Roman

În societate cuviința este sinonimă cu politețea. În viața duhovnicească vorbim despre buna-cuviință ca desăvârșire a calităților morale. Buna creștere, respectarea unor formule de adresare și salut, felul de a ne îmbrăca, de a vorbi, de a gesticula, maniera de a cere, ospitalitatea, felul de a merge și felul de a participa la un eveniment, ne definesc în calitate de ființe umane respectuoase sau nerespectuoase.

Buna-cuviință reflectă așezarea interioară a omului aflat pe pace, credincios și smerit, modest și deopotrivă săritor și inimos. Odată dobândită, buna-cuviință are un caracter statornic și nealterat. Niciodată nu se schimbă de la cuviincios la necuviincios, ci rămâne mereu aceeași. Sf. Nectarie de Eghina face portretul celui cuviincios: “este lipsit de vicleșug, sincer și direct; pășește pe calea virtuții și lucrează binele; are o înfățișare decentă și maniere nobile, cuvintele îi sunt măsurate, iar conduita morală inspiră încredere; poziția trupului este frumoasă și demnă, neavând nimic ostentativ; expresia chipului este firească și nestudiată, privirea lină, neabătută și discretă, gesturile sunt simple și calme, mersul ușor și regulat. Aspectul îmbrăcămintei este civilizat, potrivit pentru iarnă și pentru vară, curat, simplu. Cel care a dobândit bună-cuviința este apreciat de toți și învață, chiar și atunci când tace, fiind cu adevărat vrednic de iubit.” - (sursa: Sf.Nectarie de Egina, Cunoaște-te pe tine însuți)

O întreagă literatură a fost dedicată studierii limbajului corpului, limbajului non-verbal și mimico-gestual. Un gest, o privire, pot face cât o mie de cuvinte. “Ceea ce ne izbește încă de la început este o figură deschisă și candidă, care, la prima privire, ne dă impresia unei amabilități care place mult; privirea e dulce, binevoitoare și modestă; gura are ceva grațios și surâzător ce anunță bunătatea; ținuta corpului, atitudinea lui nu are nimic rigid, nimic prea liber; ea e naturală, fără ceva artificial; mișcările și gesturile ei sunt rare și n-au nimic brusc, nici precipitat; umbletul e grav, calm, așezat; nimicurile ciudate pe care le întâlnește în drum nu-i atrag privirile; conversația nu-i este zgomotoasă, impetuoasă, pasionantă, ci pătrunsă de dulceață și moderație; nu e nici risipitor, nici scump la vorbă, adică vorbește prea puțin pentru a fi socotit mare vorbitor, dar vorbește destul pentru a nu fi tăcut… Izbucnirile râsului sunt oprite și dacă uneori îi scapă fără voie, se grăbește să revină la surâsul amabil care e al expresiei voioșiei, pe care modestia o permite oamenilor Bisericii… ” – (Pr.Mihai Iosu, Duhovnciul. Vocație, formație, misiune)

O încredințare falsă este aceea că politețea, cuviința și buna-cuviință se aplică doar în raport cu persoane cu care suntem în relații mai îndepărtate sau cu superiori. Se crede că în familie ne este permis orice. Ei bine, cine gândește astfel nu se poartă autentic cuviincios niciodată, este grosolan în însăși firea lui. Falsa cuviință descoperă un caracter urât, un om plin de vicii, ipocrit și ascuns. Portretul celui necuviincios, în viziunea Sf. Nectarie: “cel cu o falsă bună-cuviință, fiind vicios, este lipsit de orice podoabă lăuntrică; dar voind să-i înșele pe ceilalți, se îmbracă necuviincios cu haina bunei cuviințe, pentru a-și ascunde goliciunea urâțeniei; viclenia este trăsătura lui principală; este nesincer, iar căile îi sunt strâmbe; lucrează în ascuns viclenia. Simulează seriozitatea, schimbându-și trăsăturile feței și arată o seninătate fățarnică pentru a ascunde tulburarea sufletului său jalnic. Privirea îi este șireată, nestatornică și curioasă, sprâncenele îi sunt lăsate, mersul lent, mișcările greoaie. Se îmbracă în haine modeste și se preface a avea un cuget smerit, în timp ce este mai îngâmfat decât toți oamenii; ce care mimează buna-cuviință ajunge să fie urât de toți.”

Cel mai greu de demascat este politețea pur formală și rece, dar care este oricum de preferat grosolăniei, după cuvântul lui N. Steinhardt: "Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși!" În schimb, cuviința însoțită de căldură și zâmbet sincer, are la bază dragostea de ceilalți, după cuvântul Sf. Augustin: „Într-un cuvânt, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ieri, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine.”

Teologia Morală Ortodoxă definește buna-cuviință astfel: "Buna-cuviinţă înseamnă corectitudinea în ţinută şi în atitudinea exterioară, în cuvânt şi faptă, respectarea bunelor maniere şi a formelor sociale, amabilitate. În manifestare, ea variază după condiţii impuse de timp, loc şi societate, dar satisface totdeauna pretenţiile corectitudinii fireşti. Ca virtute creştină, buna-cuviinţă înseamnă evitarea a tot ce poate constitui pentru persoana proprie şi pentru alţii motiv de supărare. Desigur, buna-cuviinţă să nu fie falsă şi artificială, ci reală, smerită, plină de iubire faţă de aproapele, de respect şi ascultare faţă de conducători, deci condusă de principiile moralei creştine. Acest fel de bunăvoinţă este podoaba creştinului şi temei pentru înflorirea celei mai frumoase dintre virtuţi: castitatea trupească şi sufletească".

Buna cuviință în conversații este o altă dovadă a politeții și bunei-creșteri. A nu întrerupe interlocutorul, a nu domina discuția vorbind exclusiv despre noi înșine, a nu exagera cu vocabularul prea sofisticat sau dimpotrivă, cu cel vulgar, a nu ridica niciodată tonul și a nu face o scenă, denotă gradul nostru de civilizație și bun simț. Se impune respectarea formulelor consacrate de adresare și salut, evitarea gafelor și a confidențelor nepotrivite. Șușoteala este atât de urâtă, cu atât mai mult dacă ne-o permitem în sfintele biserici.

Buna-cuviință și mărturisirea de credință la serviciu și în societate. Exprimarea orientărilor şi preocupărilor noastre sufleteşti, într-un anumit grup, se poate face şi prin ținuta vestimentară. De pildă, cineva care vrea să-i convingă pe cei din jur că este creștin ortodox, prin purtarea îmbrăcămintei de culoare închisă, a fustei foarte lungi, a baticului, a bărbii, a metaniilor afişate ostentativ la încheietura mâinii, a icoanei setate ca fundal pe ecranul computerului, a iconiţelor afişate peste tot pe birou etc. În aceste situații este posibil ca opțiunea personală lăudabilă să devină pricină de sminteală, mai ales în afara mediilor bisericești.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de cap. Să nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu” şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică. Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a Iui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit. – Pr. Paisie Aghioritul

Buna-cuviință în biserică. Sf. Ignatie Briancianinov: un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală. Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor.

Se spune că cele mai bune exemple de politețe, de bună-cuviință, le găsim în Pateric. Părinții îmbunătățiți, înduhovniciți, adeseori nu au citit codul bunelor maniere, dar îl aplică din plin. Ajută pe oricine, au mereu un zâmbet pe buze, o vorbă bună, sunt mulțumitori și recunoscători pentru toate. Se mai spune că nu există creştin adevărat fără bun-simţ. Dacă am reflecta la acest lucru, poate nu ar mai exista neorânduială în biserici, zumzet, gălăgie, poate nu ne-am mai îngrămădi nerăbdători la cinstirea sfintelor moaște și am evita să mai ajungem subiect negativ la știri.

Un adevărat credincios trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul-simţ - acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan IV, 20-21). - sursa: Ziarul Lumina)

Buna-cuviință în familie. “Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei. Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie. Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

- Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?

- Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este  o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altceva decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.” – (Pr. Paisie Aghioritul,, Viața de familie, Ed. Evanghelismos)



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Virtutea Toleranţei şi Porunca Iubirii - Pr. Cristian Tatu

        În circumstanţele unui pluralism religios-moral dezvoltat, toleranţa pare să fie parte a idealului raţiunii publice şi o virtute importantă pentru cetăţeni dar şi pentru instituţii. Promovată de acest pluralism, toleranţa este înţeleasă în cadrul sistemelor democratice drept virtute civică. Au existat numeroase încercări de definire a toleranţei, de multe ori fiind raportată la homosexualitate, la o minoritate religioasă sau etnică. A fost înţeleasă şi ca atitudine prin care sunt acceptate acte imorale sau alteori ca o problemă a reciprocităţii. Totuşi ea nu este lipsită de critica faţă de individ, ea însăşi poate deveni intolerantă când nu sunt acceptate preceptele ei.
   După numeroase dezbateri asupra conceptului de toleranţă el e înţeles ca o virtute morală, bazat pe consideraţii morale ceea ce înseamnă că este un concept dependent de astfel de consideraţii morale. Dar prin el însuşi, conceptul este gol şi incapabil să răspundă problemelor legate de obiecţii, acceptare şi respingere.
   Monoteismul mozaic a fost acuzat de violenţă cu toate că el a interzis uciderea, detestarea omului, a promovat egalitatea între oameni înaintea lui Dumnezeu. Monoteismul mozaic şi apoi creştin i-a indicat omului direcţia acţiunii: către Dumnezeu şi apoi către aproapele. Aceasta este forma de bază pentru toleranţa oferită de monoteism. Acest monoteism a învăţat că Dumnezeu nu constrânge ceea ce înseamnă că religia trebuie să fie liberă. Mesajul este adresat sufletului şi inimii şi nu-l obligă pe om să-l primească. Mai târziu, în creştinism, Tertulian sublinia libertatea de a primi sau nu cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca şi Lactanţiu. Aceasta era atitudinea creştinismului.
   Importantă este învăţătura creştină despre conştiinţă. În Noul Testament se vorbeşte despre conştiinţă, prezentă chiar şi la păgâni, Rom. ( 2, 14 ). Sfântul Apostol Pavel declară că fiecare este responsabil în primul rând înaintea lui Dumnezeu, însă niciun creştin nu trebuie să-l judece pe aproapele lui. Intenţia de convertire forţată este respinsă şi în iudaism şi în creştinism, dar şi în islam. Intrarea în cadrul iudaismului se făcea prin liberă alegere iar coranul menţinea afirmaţia: nicio impunere în religie. Prin urmare, în monoteism convertirea impusă era refuzată. 
   S-a ridicat întrebarea care este punctul de plecare în iudaism care a condus la violenţă? Niciodată aceasta nu a fost îndreptată către cei din exteriorul iudaismului ci mai degrabă către cei care părăseau iudaismul. A existat un procedeu: cel care se convertea la iudaism avea şi un timp pentru el în care putea să refuze şi să părăsească credinţa iudaică. După ce  era decis să rămână şi se întâmpla să părăsească credinţa iudaică atunci urma să fie pedepsit cu moartea. Aşa s-a întâmplat cu Arhidiaconul Ștefan ca dizident şi critic al templului iudaic, la fel şi cu Iacob, fratele Domnului. Aceeaşi poruncă de a ucide pe cei ce părăseau credinţa a urmat-o şi islamul. Coranul încă aminteşte că ”nimeni nu trebuie să judece credinţa fratelui său”. Totuşi există porunca că cine detestă pe Alah să fie considerat necredincios şi să fie omorât.
   Creştinismul a fost o excepţie în acest sens. El a fost de la început tolerant şi nu a folosit eliminarea prin violenţă a celui căzut de la credinţă. A existat o excomunicare din interiorul comunităţii spirituale dar niciodată legată de existenţa unei pedepse corporale. Pedeapsa era privită doar spiritual. Baza unei astfel de proceduri era porunca iubirii. Formula unei toleranţe creştine s-a concretizat astfel: iubeşte pe păcătos dar urăşte păcatul. Prin extensie, aşa s-a întâmplat şi cu ereticii. Punctul central este acesta: ”nimeni pe pământ să nu judece pe aproapele său căci aceasta aparţine numai lui Dumnezeu”. Singura armă a creştinului a rămas cuvântul, nu impunerea lui prin violenţă, [precum şi fapta exemplară, modul de viaţă demn de urmat].
   Din cele trei religii monoteiste doar creştinismul rămâne liber de actul violenţei. Noul Testament conţine afirmaţii care nu numai pentru Părinţii Bisericii au fost importante în acest sens, ci şi pentru întregul discurs despre toleranţă. Cu privire la păcătoşi, Dumnezeu aştepta întotdeauna întoarcerea lor: pilda fiului risipitor - Luca cap. 15; ”Soarele răsare şi asupra celor buni şi asupra celor răi.” - Matei (5, 45). Dacă exista o atitudine faţă de păcătos, cuvântul folosit era anatema, a cărei semnificaţie se referea la răspunderea respectivului în faţa mâniei lui Dumnezeu. Din punct de vedere practic, era exclus din comuniunea comunităţii cu speranţa că el se va reîntoarce şi pentru el trebuia să se facă rugăciuni. Porunca dată de Iisus Hristos nu era să se blesteme (afurisească) ci să se binecuvinteze. Împăratul Constantin cel Mare care s-a văzut pe sine primul împărat creştin a păstrat vechea practică - anatema - dar nu a folosit niciodată violenţa în problemele religioase.
   Pentru început, timp de o mie de ani, nu au existat pedepse din partea Bisericii cu o singură excepţie, în Apus în anul 385 în Trier, cu ocazia unui eretic, Priscilian. În Est nu există dovezi despre pedepse fizice din partea Bisericii. Dacă au existat în Răsărit cazuri de folosire a forţei împotriva păgânilor, acestea erau desfăşurate din motive politice. În marile oraşe era câte un episcop care juca rol cheie şi care nu deţinea nicio putere de impunere a religiei faţă de necredincioşi. O dată cu lărgirea imperiului s-a trecut la încreştinarea teritoriilor cucerite cu impunere iar politica religioasă era: botezul sau moartea. Aceasta era politica statului, respectiv a imperiului.
   O dată cu Renaşterea din sec. al XII-lea, afirmaţia augustiniană cu privire la convertirea liberă este adusă în centru şi din punct de vedere politic. Această libertate în a accepta Dumnezeul creştin este înţeleasă ca şi poruncă. Conştientizarea calităţii de creatură a lui Dumnezeu şi dezvoltarea conceptului de drept natural a deschis din nou posibilitatea toleranţei. Învăţătura despre stat aristoteliană este receptată şi dezvoltată şi mai mult. Statul nu a mai fost înţeles ca întemeiat de harul lui Dumnezeu şi nici domnia explicată în termeni religioşi. Ele erau condiţionate de natura umană şi nu trebuia să mai fie văzute prin vizorul creştin. Un stat păgân avea dreptul la viaţă, conducere şi domnie. Dreptul natural deschisese o eră ce aparţinea omului.
   Dacă a existat o intoleranţă, aceasta a fost manifestată mai ales de stat la început. Din partea creştinismului, porunca era clară : să se predice (înveţe) şi apoi să se boteze, nefiind vorba despre o impunere a credinţei. Impunerea a venit din partea oamenilor. Pedeapsa cu moartea în Apus (Inchiziţia) avea să strice imaginea creştinismului apusean şi a dus la o atitudine ostilă. Intoleranţa faţă de eretici în Occident era tratată de către stat cu pedepse fizice iar de către Biserică prin excluderi. La un moment dat, genul de pedepse s-a amestecat iar Biserica era de acord şi cu cele fizice. Inchiziţia lovise în conştiinţa oamenilor. Această intoleranţă a condus la separarea dintre Stat şi Biserică dar şi la teama ca nu cumva Biserica să ajungă din nou la putere. De aceea, conceptul de toleranţă este foarte complex iar politica pluralismului religios are în vedere o slăbire a puterii Bisericii.
   În ciuda a numeroase atitudini de intoleranţă venite din partea Creştinismului, majoritatea întâmplându-se în Apus, Creştinismul deţine încă cheia rezolvării problemelor Europei, şi cele legate de eticile seculare dar şi cele ridicate de politica toleranţei. Egalitatea între oameni fusese mărturisită chiar de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, înţeleasă ca lege generală şi naturală a omului: ”Nu mai există nici iudeu, nici elin, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie” – Galateni ( 3, 28 ). Egalitatea între oameni este însuşirea celor declaraţi creştini. O astfel de egalitate este întemeiată la rândul ei pe iubire care în creştinism are caracter de poruncă. Porunca iubirii vine şi vindecă toate diferenţele între oameni, rezolvă problemele ridicate de politicile de toleranţă. Pe cât de complexe sunt astfel de politici, atât de simplă e porunca iubirii. O teologie a iubirii, pusă în aplicare de noile politici europene poate vindeca ilegalităţile sociale, poate crea unitate dar înainte de toate poate să redescopere identitatea creştină a Europei.
   Eticile seculare caută tot felul de reguli de viaţă care să i se potrivească omului. Creştinismul deţine porunca iubirii pe care se întemeiază şi în care cuprind toată Legea şi Proorocii, Matei   ( 22, 40 ). O astfel de poruncă nu necesită perfecţionare, ci din contră, practicarea ei îl duce pe om la desăvârşire. Cel ce are iubire a împlinit dintr-o dată toate poruncile, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar nu o iubire doar de sine, individualistă, ci una întreită, orientată către Dumnezeu, către aproapele şi către sine. Iubirea propusă de Evanghelia creştină nu e un simplu sentiment, legată de instincte, de poftă sau patimi ci e descrisă ca o stare sfântă în care lucrează întreaga făptură a omului.
   Iubirea de aproapele este un îndemn care dezvoltă comuniunea dintre oameni în ciuda singularizării occidentale, este o iubire care nu se bazează pe reciprocitate ci merge până la iubirea de vrăjmaşi, Matei ( 5, 43-44 ). Politicile toleranţei se bazează de cele mai multe ori pe reciprocitate şi de multe ori calcă libertatea omului, nu reuşesc să atingă limitele iubirii creştine. Toleranţa separă, stabileşte reguli între oameni, îi diferenţiază, creează judecăţi faţă de aproapele în timp ce iubirea compătimeşte pe cel în nevoie şi i se oferă ajutorul care merge până la vindecare, ea se fereşte de judecata neputinciosului. Iubirea creştină nu se prezintă ca un scop în sine aşa cum s-ar întâmpla în umanism. Ea este o cale de desăvârşire a omului, are la bază un aspect motivaţional, şi anume asemănarea cu Dumnezeu. De aici decurge puterea iubirii. Sfântul Apostol Pavel în cap. 13 din Epistola I Corinteni vorbeşte despre funcţiile iubirii. La o privire atentă, se poate spune că astfel de virtuţi le poate avea omul european: cel ce iubeşte va fi îndelung răbdător, binevoitor, nu va pizmui, ne se laudă, nu se trufeşte, nu se va purta cu necuviinţă, nu va fi egoist, nu se va aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate ci se va bucura de adevăr, toate le va crede şi toate le va răbda. Astfel de virtuţi se potrivesc omului pentru că îi sunt lui naturale. Doar împlinirea iubirii singură poate rezolva problemele Europei, fie legate de criză economică fie cele referitoare la comportamentul fiinţei umane, şi de ce nu, un criteriu important poate să reprezinte iubirea în domeniul tehnicii şi al ştiinţei.
   Un plus deosebit poate să aducă această virtute şi în domeniile ştiinţelor umaniste, cum ar fi antropologia modernă sau sociologia. Omul modern şi-a pierdut orientarea lui sănătoasă, relaţiile cu aproapele s-au deteriorat şi prin urmare şi raportarea lui faţă de Dumnezeu. Drumul către Dumnezeu este prin aproapele, în iubirea faţă de aproapele este descoperită şi iubirea faţă de Dumnezeu, creează comuniunea caracteristică relaţiei cu aproapele şi cu Dumnezeu. Împlinind porunca iubirii, omul european descoperă şi altora prezenţa lui Hristos din el, descoperă lumii motivaţia unei existenţe corecte şi sănătoase, descoperă lumii adevărata libertate pe care trebuie omul să o dobândească şi anume libertatea faţă de păcat, care diferă enorm de mult faţă de Raţional Choise sau faţă de conceptul de autonomie. Dar cel care iubeşte înseamnă că poate duce o viaţă curată, că a avansat pe scara desăvârşirii. Evagrie scrie că: ”Iubirea este prunc al nepătimirii”, ceea ce înseamnă că modalitatea de viaţă creştină pretinde respectarea legilor creştine care nu sunt separate de cele sociale şi politice. Acestea din urmă ar trebui să fie o extensie a celor creştine şi numai acestea pot vindeca viaţa social-politică şi economică a Europei. Succesul aplicării unor astfel de legi e garantat chiar de legiuitorul lor, Iisus Hristos.
   Comunităţile creştine ortodoxe au un gen de comportament care contravine actului de toleranţă. Este ştiut faptul că cu cât o comunitate este mai religioasă cu atât este mai mare şi conştiinţa integrităţii şi a unităţii lumii. Conceptul de toleranţă prin regulile sale separă unitatea de viaţă şi relativizează conştiinţa. În cazul unui păcătos (vinovat de homosexualitate, desfrâu) acesta se întâmplă să fie judecat de întreaga comunitate religioasă. Aceasta nu pentru că întreaga comunitate religioasă ar încălca porunca ”să nu judeci pe aproapele tău”, ci tocmai datorită faptului că întreaga comunitate religioasă se presupune că trăieşte conform poruncilor creştine care contribuie la o oarecare unitate, se presupune un gen de viaţă trăit de comunitate care exclude excepţiile de la această viaţă. Aici intervine şi ideea şi sentimentul că respectivele păcate sunt şi ruşinoase şi cu neputinţă de afirmat în susţinerea unei identităţi personale în viziunea moral religioasă a comunităţii respective. Mai mult, acţiunile unuia pot avea impact asupra multora aşa cum dobândirea unui duh de pace duce, potrivit Sfântului Serafim de Sarov, la mântuirea a mii de oameni în jurul lui, iar săvârşirea unui păcat de un singur nelegiuit poate să atragă moartea altora. A tolera păcatul sau modul de viaţă socotit ruşinos înseamnă cel puţin a relativiza la nivel teoretic modul acela de viaţă contrar Evangheliei. În acest caz relativizarea este echivalată cu acceptarea ca valid un anumit mod de viaţă imoral. Critica faţă de atitudinile păcătoase şi criminale are temeiuri ferme atât în Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie. ”Prin binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge înainte, iar prin gura celor nelegiuiţi ajunge ruină” - Pr. (11, 11). Este exact ceea ce spunea Dostoiesvki: într-o societate unde nu există morală nu există nici progres. Sfântul Vasile cel Mare învăţa pe locuitorii din Cezarea Capadociei care sufereau de foame şi de sete: ”Din pricina câtorva, nenorocirea se abate asupra unui întreg popor şi datorită răutăţii unuia, mulţi trebuie să guste roadele acesteia. Ahab a comis un sacrilegiu şi carele sale de luptă au fost înfrânte toate; Zimri a desfrânat cu femeia madianită, iar Israel a fost pedepsit.” Pentru comunitatea creştină, care-şi alimentează viaţa morală din Evanghelie şi Sfânta Împărtăşanie, conceptul modern  de toleranţă pretinde justificarea şi validarea unei vieţi imorale, contrare Izvorului Vieţii. O astfel de separare între legea internă a comunităţii creştine şi viaţa din afara ei e trasată de Însuşi Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, cap. 5 versetele 21-47.
   Dacă Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat al Vechiului Testament care reinterpretează Scripturile, le reduce pe acestea la porunca iubirii, atunci porunca iubirii poate să apară drept limită şi criteriu de interpretare a vieţii. Morala creştină e o etică a non-violenţei fondată pe o credinţă al cărei temei este noua relaţie stabilită între Dumnezeu şi om.
  
 



Istoria înţeleasă ca progres în conştiinţa libertăţii. Ideea de libertate în opera lui Nicolae Iorga - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar- Universitatea din   Piteşti       

1. Fiinţa istorică sau istoria ca prezent continuu

     Există cel puţin două forme de a înţelege istoria. Prima dintre acestea are în vedere diacronia faptelor care se petrec într-un anumit interval temporar cu un om, cu un popor sau însăşi cultura şi civilizaţia. Cealaltă modalitate este mai profundă şi are ca obiect sensurile, semnificaţiile, pe care faptele istorice le relevă şi care se constituie într-un prezent continuu ce poate fi invocat pentru starea actuală a unui om, a unei naţiuni sau a unei civilizaţii. Gabriel Liiceanu punea în evidenţă această ultimă modalitate de abordare a istoriei: „Dacă prin istorie se înţelege suita evenimentelor care se petrec cu noi, dar şi fără noi şi dincolo de noi, atunci, cultura echivalează desigur cu o retragere din istorie. Dacă însă cultura şi spiritul reprezintă însăşi mediul natural de existenţă al omului… atunci a trăi în cultură înseamnă de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevărată şi esenţială a omului. Şi la acest tip de istorie oricine poate să participe dacă nu cumva, prin însăşi esenţa sa de om, este chiar obligat să o facă”.
       Se poate discuta despre trei segmente ale istoriei: istoria unui om, a unei comunităţi şi istoria culturii. În toate aceste dimensiuni, una dintre problemele esenţiale este aceea de a identifica progresul, atât în evoluţia diacronică a faptelor istorice, cât şi în semnificaţia acestora. Desigur, însuşi conceptul de progres are o nuanţă relativă dar în sens general implică raportarea la un etalon de regulă valoric, în ordine materială sau spirituală, în raport de care un eveniment sau o suită de fapte pot fi apreciate ca reprezentând o treaptă parcursă pe calea care duce la realizarea idealului valoric avut în vedere.
  Progresul în istorie este foarte bine definit de marele filozof Hegel prin invocarea idealului valoric suprem care ar trebui să se regăsească atât în istoria omului, ca fiinţă individuală, în istoria unei colectivităţi cât şi în istoria culturii, respectiv libertatea. În acest sens gânditorul de la Iena spunea că istoria, privită prin sensurile şi semnificaţiile culturale şi cu raportare la conştiinţa de sine a omului sau spiritul unei colectivităţi, nu este altceva decât „progresul în conştiinţa libertăţii”.
     Întrebarea firească este aceea dacă realităţile contemporane ale comunităţii în care trăim justifică această afirmaţie a lui Hegel. Este foarte important de a încerca un răspuns la această problemă deoarece prezentul continuu al istoriei şi implicit fiinţa istorică atât a unui om cât şi a unei naţiuni există  numai în măsura în care se regăseşte în dialectica firească a libertăţii realizată ca fapt individual, fapt social şi semnificaţie culturală.
  Ideea de progres istoric, în această perspectivă a formelor libertăţii, înseamnă implicit, acea acumulare, în primul rând valorică, care să justifice o aşezare cât mai bună a unui individ sau a unui popor, în fiinţa sa istorică. Foarte bine sublinia această idee Shiller care spunea că menirea omului, în fiinţa sa istorică, este aceea de a „spori natura în mijlocul naturii”.
      Desigur, o astfel de temă presupune o analiză care depăşeşte contextul acestui material. Încercăm câteva succinte referiri la ceea ce prezentul nostru ne oferă din perspectiva fiinţei istorice. Poate că cel mai mare pericol pentru fiinţa istorică a unui om sau a unui popor este situarea acestora în precarităţile existenţiale ale unui moment temporar determinat, fără nicio raportare valorică la trecut şi nici la idealul de libertate construit ca dimensiune a conştiinţei de sine.
      Încercăm o simplă remarcă cu caracter juridic. Constituţia României, chiar în primul său articol, afirmă clar că democraţia, ca atribut al statului, are ca fundament, printre altele, şi tradiţiile poporului român. Aceasta nu este o simplă formulă juridică, ci exprimă o realitate existenţial valorică. Prezentul unui popor este condiţionat nu atât de simpla diacronie a unor fapte şi evenimente istorice, cât mai ales de permanenţele valorice, în ordine spirituală şi culturală, câştigate şi afirmate în decursul timpului.
      Deoarece istoria o înţelegem ca un prezent continuu al conştiinţei individuale sau conştiinţei sociale în dimensiunea libertăţii, raportarea la tradiţie înseamnă cunoaşterea, reactualizarea şi valorificarea acesteia în contextul contemporan. Acesta este actul de „restituire” sau de reconstrucţie a prezentului pe baza tradiţiilor care, în esenţă, nu pot fi decât expresii valorice ce caracterizează, după caz, naţiunea, o comunitate locală sau un individ. Evident că o astfel de restaurare, absolut necesară unei societăţi democratice, implică un efort susţinut de cunoaştere, conştientizare şi valorizare.
      Din nefericire, fiinţa istorică înţeleasă ca progres în conştiinţa libertăţii nu caracterizează deplin societatea noastră contemporană. Trecutul este uitat, mai ales de către tineri, sau nu este înţeles. Mai grav este că formele de construcţie statală ale comunităţii caută, în mod intensiv, soluţii exterioare fiinţei istorice a poporului, ignorând „tradiţiile” adică tocmai permanenţa istorică, singura ce poate duce la un real progres în conştiinţa libertăţii.
     Libertatea nu reprezintă, din perspectivă istorică, numai un element de conştiinţă individuală sau socială ci, în acelaşi timp, ea este un fapt, o realitate obiectivă, care poate fi pusă în valoare tot prin raportare la particularităţile existenţiale ale unui popor.  Sunt mulţi filozofi şi jurişti politologi care au încercat să dispute şi să înţeleagă libertatea. Poate  că niciunul dintre aceştia nu a realizat o perspectivă mai amplă şi în acelaşi timp sintetică şi bine documentată, a libertăţii în istorie, aşa cum a făcut-o savantul român Nicolae Iorga. În continuarea susţinerii afirmaţiilor noastre încercăm o abordare a istoriei ca progres în conştiinţa libertăţii dar înţelegând nu numai dimensiunea spirituală a conceptului ci mai ales faptul în sine, astfel spus libertatea ca dimensiune a fiinţei istorice a poporului român .


2. Libertatea ca fapt istoric

     Nicolae Iorga  reprezintă fără îndoială unul dintre ultimii reprezentanţi ai gândirii enciclopedice şi universale din secolul al XX-lea. Impresionanta sa  creaţie ştiinţifică vizează practic aproape toate domeniile ştiinţelor umaniste, fiind axată însă pe promovarea unei concepţii istorice, concepţie care se regăseşte nu numai în studiile şi publicaţiile dedicate expres istoriei naţionale şi universale, dar şi în întreaga sa creaţie ştiinţifică, în toate domeniile pe care Nicolae Iorga cu excelentul său spirit de analiză şi de sinteză le-a abordat.
     Există istoriografi şi exegeţi ai operei savantului care pun accent în special pe dimensiunea empirică şi descriptivă a operei acestuia fără să sublinieze în suficientă măsură şi importanta sa contribuţie teoretică la cunoaşterea fenomenului social din  perspectivă istorică şi umanistă. Desigur, opera creată de Nicolae Iorga este încă puţin cunoscută şi ideile sale, chiar şi cele  cu preponderenţă din sfera de cercetare a istoricului  sunt încă puţin valorificate de istoriografia modernă.
     Concepţia despre libertate atât prin dimensiunea sa individuală cât şi socială reprezintă o astfel de preocupare şi contribuţie a savantului cu importante consecinţe nu numai din perspectiva ştiinţelor istorice dar şi din perspectiva filozofiei, a sociologiei sau chiar a ştiinţelor juridice.  Este util să subliniem unele contribuţii esenţiale ale lui Nicolae Iorga la înţelegea libertăţii  ca fapt social şi istoric din  perspectiva creaţiei sale ştiinţifice mai puţin abordată în exegeza contemporană.  Libertatea în gândirea şi creaţia lui Nicolae Iorga este un loc comun care într-o formă sau alta poate fi regăsită ca subiect de cercetare şi analiză în aproape toată opera sa istorică. Există însă o lucrare mai puţin cunoscută în care marele savant formulează o teorie a libertăţii bazată pe dimensiunea istorică a acestui concept.
      În perioada anilor `20  Nicolae Iorga a susţinut 18 lecţii la Universitatea din Bucureşti, având ca subiect conceptul de libertate aşa cum poate fi înţeles în diferite momente ale  istoriei lumii.  În anul 1928 Nicolae Iorga a reunit într-un volum aceste lecţii, volum care a fost publicat sub titlul „Evoluţia ideii de libertate”.  Simpla trecere în revistă a temelor abordate în aceste studii relevă importanţa deosebită a problematicii analizate şi chiar actualitatea acesteia.  Nicolae Iorga îşi începe prelegerile cu tema „Libertăţii în monarhia orientală” şi continuă apoi cu o analiză amplă a libertăţii  în Grecia şi Roma dar şi în lumea „barbarilor”. Un capitol deosebit de important este dedicat de către marele savant „Libertăţii creştine” inclusiv din perspectiva reformei religioase calvine. Considerăm că este o analiză unică în istoriografie dar şi în  teoria libertăţii analiza acestui concept ca „libertate a ţăranilor” în lumea medievală. Abordările teoretice ale savantului  se încheie cu o analiză importantă cu multe remarci ce pot fi valabile şi astăzi privind „Libertatea economică şi culturală în timpul de faţă” şi „Libertatea socială a secolului al XIX-lea”.
      Este important de subliniat faptul că perioada în care Nicolae Iorga îşi ţinea aceste prelegeri este aceea a declanşării marilor crize economice când se consemnează şi prăbuşirea „mitului” unei ordini şi prosperităţi progresive în istoria europeană. Societatea civilă a vremii era dominată de valul noilor idei cu caracter sceptic şi în acelaşi timp de abandonare a marilor sisteme iluministe şi novatoare prin optimismul lor de gândire. Sistemele filozofice tradiţionale bazate în special pe ideile lui Immanuel Kant sunt supuse unor critici acerbe. Astfel, Wilhelm Wund afirma că „principiul moral” stabilit de Kant nu are caracter aprioric, deoarece noţiunile pe care se bazează acesta sunt „luate, prin abstracţie, din experienţă”.
      În acest context, afirmaţia lui Nicolae Iorga că „definiţiile filozofice ale libertăţii s-au isprăvit” se înscrie în curentul de gândire europeană specific momentului istoric dominată de dezvoltarea  concepţiilor  şi doctrinelor cu caracter sceptic, pesimist, dar şi a doctrinelor de tip socialist sau pozitivist. Se ridica o problemă de stringentă actualitate şi de mare urgenţă pentru spiritul vremii: problema  reconstrucţiei spirituale a unităţii omului european. Acest imperativ al timpului în care a trăit şi creat Nicolae Iorga a rămas încă actual, iar cele 18 prelegeri despre libertate ale savantului încearcă să dea un răspuns prin soluţionarea crizei filozofice a ideii de libertate.
      Abordarea  ştiinţifică a acestei probleme de către Nicolae Iorga este originală, deoarece el nu va mai încerca să elaboreze un sistem etic al libertăţii valabil oricând în istorie. Marele savant va renunţa la orice dorinţă de sistem teoretic cu caracter aprioric şi universal valabil şi va clădi o teorie istorică a ideii de libertate cu scopul practic de a furniza un îndreptar de înţelepciune istorică într-o vreme de ample crize spirituale, de dezorientare generală, cu atât mai primejdioasă cu cât pesimismul, scepticismul şi pozitivismul epocii împinsese în desconsiderare mai toate tentativele de reorientare morală şi ideologică în acest domeniu.
      Prelegerile lui Nicolae Iorga au deci un profund caracter umanist; ele promovează un umanism istoric, o înţelepciune a istoriei bazată pe recunoaşterea istoricităţii valorilor şi deci a relativităţii proiectelor omeneşti. Îndemnul la măsură şi la conştiinţa relativităţii istorice, precum şi ideea că epocile nu sunt izolate ci împreună devin într-un fel martore ale jocului secund ale epocii contemporane, reprezintă o parte din trăsăturile acestui umanism istoric al ideii de libertate pe care Nicolae Iorga îl contrapune umanismelor abstracte  de tip iluminist care duceau la ignorarea unui adevăr istoric esenţial şi anume că  legile şi imperativele au un conţinut istoric organic care trebuie să fie acceptat şi eliberat de iluzia că astfel de idei ar putea fi introduse din afară pe o cale raţională şi abstractă. În acest fel, în concepţia lui Iorga, libertatea nu este o simplă teorie bazată pe imperative etice, ci este o teorie bazată pe un raţionalism istoric care decurge din analiza atentă a epocilor în care se manifestă.
       Înlăuntrul acestui raţionalism istoric ideea de libertate este axială, iar domeniile ei de manifestare nu mai sunt doar cele ale gândirii şi ale „voinţei pure” (ca în eticele sistematice de natură kantiană), ci acelea ale muncii,  ale politicii şi ale gândirii. Nicolae Iorga elaborează în acest sens un concept mai adânc al libertăţii care nu trebuie înţeleasă substanţialist şi nici nu trebuie ipostaziată prin unul din termenii ei.
      Pentru Nicolae Iorga, esenţa libertăţii înseamnă dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni, astfel încât în starea lor ideală – valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicii şi în sfera gândirii – nici o societate istorică nu se înfăţişează cu „proporţia de aur” a libertăţii căci într-una avem o oarecare libertate a muncii, dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau există epoci istorice în care aceste din urmă libertăţi au un caracter predominant. Ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Aceste structuri lucrează şi din afară dar şi din lăuntrul indivizilor în aşa fel încât libertatea presupune un raport dialectic între dimensiunea sa individuală, inclusiv în ceea ce priveşte conştiinţa libertăţii şi cea socială ca manifestare a individului.
      Urmărind astfel evoluţia ideii de libertate Nicolae Iorga elaborează într-un chip cu totul original o istorie interioară  a omenirii, care nu se reduce la istoria unei idei, ci cuprinde înfăţişările complexe pe care le ia omul liber în istorie. „Evoluţia ideii de libertate” este o carte europeană, de umanism clădită cu gândul şi viziunea umanistului sud-est-european care a fost Nicolae Iorga şi care spune  că istoria nu este numai descriptivă a unor evenimente, ci este şi istoria perpetuării în forme de largă diversitate a libertăţii fără de care omul ar fi încetat de a mai exista prin caracteristice sale raţionale.
Fiecare formă istorică de societate poartă cu ea un anumit chip al libertăţii şi lasă în urma ei o idee istorică de libertate. Evoluţia ideii de libertate este evoluţia omului liber care, prin multitudinea de  timpuri şi de geografii sociale care i-au fost hărăzite să le parcurgă este în permanentă căutare a unei forme de libertate care să-i confere plenitudinea întreită: în  muncă, în politică şi în gândire.
       Iorga susţine că omul a stat întotdeauna într-o formă de libertate. Uneori s-a înălţat cu formele lui istorice de libertate, alteori a căzut sub ele sau împreună cu ele şi de cele mai multe ori a ieşit din unele pentru a intra în  lumina altora. Marele savant consemnează aşadar un tip istoric de libertate care ar putea fi înţeleasă prin traducerea pe care tot el o propune din Spinoza: „Libertatea este necesitate cu rost”.  A fi liber înseamnă a fi în rostul tău. A-ţi pierde rostul înseamnă totuna cu a-ţi pierde libertatea.
      Un alt aspect deosebit de interesant care rezultă din aceste prelegeri dar şi din alte scrieri istorice ale savantului este ideea că antichitatea ţărănească nu se stinge niciodată în istorie, ci, dimpotrivă susţine proiecte istorice culturale sau politice la nivel macrosocial, venind astfel în contradicţie deseori cu proiectele susţinute pe temeiul unor sisteme raţionaliste şi abstracte. Uneori aceste proiecte raţionalist abstracte cresc sub forma unor canoane impuse peste popoarele care-şi continuă linia evolutivă a vechilor lor aşezăminte aşa cum s-a întâmplat cu grecii sau cu perşii, sau aşa cum s-a întâmplat  şi cu  libertăţile ţărăneşti pe teritoriul României.
            Încheiem aceste succinte considerente cu menţiunea că Nicolae Iorga propune o reconsiderare a ideii de libertate din perspectiva unei analize istorice concrete şi evolutive. Astfel, libertatea nu poate fi considerată numai prin conotaţiile sale care rezultă din definiţiile filozofice sau clasificările juridice, ci în primul rând ca realitate şi fapt istoric  ancorată în specificul fiecărei epoci şi Societăţi, iar pe de altă parte  ca expresie a permanenţei continuitate a individualităţii umane prin specificul naţional conferit de  o anumită arie geografică.

BIBLIOGRAFIE

Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971;
Constantin Noica, Spiritul Românesc în cumpătul vremii, Editura Univers, Bucureşti, 1978;
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991;
Nicolae Iorga , Evoluţia ideii de libertate, Bucureşti 1928;
Egyed Peter, Libertatea în filozofie, editura Grinta, Cluj Napoca, 2008;
Ilie Bădescu, Conceptul de libertate în gândirea lui Nicolae Iorga, Editura Meridiană, Bucureşti, 1987.



Colecta Patriarhiei pentru Siria, între milostenie și încrâncenare

Reamintim că Patriarhia Română a organizat în primele trei duminici după Sărbătoarea Sfintelor Paști 2014 o colectă pentru ajutorarea creștinilor prigoniți în Siria. Redăm în continuare comunicatul de presă al BOR: “Patriarhia Română îşi reafirmă solidaritatea cu Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient şi Patriarhia Siriană a Antiohiei şi a Întregului Orient şi îndeamnă ierarhii, preoţii, monahii, monahiile şi credincioşii să continue să se roage pentru creştinii din Siria şi alte zone din Orientul Mijlociu, mulţi dintre ei victime ale prigoanei şi violenţei.  Urmare hotărârii Sfântului Sinod din 13 februarie 2014, în semn de compasiune şi solidaritate cu creştinii sirieni aflaţi în suferinţă şi pentru ajutorarea lor, în toate bisericile şi mănăstirile ortodoxe din Patriarhia Română va fi organizată o colectă în primele trei duminici după sărbătoarea Sfintelor Paşti, respectiv în zilele de 27 aprilie, 4 şi 11 mai 2014.

În anul 2013, potrivit rapoartelor organizaţiilor internaţionale, în Siria, 1 213 creştini au murit pentru credinţa lor, peste 60 de biserici creştine au fost distruse şi aproape 500 000 de creştini au părăsit această ţară. Doi ierarhi, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit PAUL de Aleppo şi Alexandretta din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient, precum şi Înaltpreasfinţitul Părinte Greggorios Yohanna Ibrahim de Aleppo din Patriarhia Siriană a Antiohiei şi a Întregului Orient, au fost răpiţi în data de 22 aprilie 2013, în timp ce acordau asistenţă spirituală comunităţii creştine de limbă arabă din zona de graniţă a Siriei cu Turcia şi nu au fost eliberaţi nici până acum. Patriarhia Română îşi exprimă speranţa că în această parte a Orientului Mijlociu vor fi restabilite cât mai curând pacea şi buna-înţelegere între oameni de credinţe şi culturi diferite.”

Știri despre persecutarea creștinilor în Orient ne vin zilnic nu doar din Siria, ci și din Liban, Irak și chiar din Israel. La numai câteva zile după vizita istorică a Patriarhului Teofil al Ierusalimului la Biserica Așezământului Românesc Sf. Gheorghe din Ierusalim și slujirea Sfintei Liturghii, locașul de cult românesc a fost profanat. Mai multe însemnări anti-creștine cu graffiti, scrise în limba ebraică, au fost descoperite de măicuțe românce în dimineața zilei de 9 mai pe exteriorul unui zid al bisericii noastre românești. Ele reprezentau mesaje ofensatoare la adresa Mântuitorului Hristos și au fost șterse prin vopsire. Poliția locală anunțase sporirea securității înaintea vizitei Papei Francisc în Israel, pentru a preveni efectuarea de acte ostile din partea extremiștilor evrei, față de comunitatea creștină. Într-un interviu acordat unui radio al Armatei, citat de Ansa, Ministrul israelian al Justiției a denunțat escaladarea actelor de intoleranță ale extremiștilor evrei împotriva creștinilor și musulmanilor.

O mărturie concludentă asupra realității prigoanei din Siria ne-o dă preotul românilor ortodocși din Siria și Liban, Pr. Gheorghe Costea, într-un interviu pentru Ziarul Lumina:

Siria, considerată una dintre ţările musulmane care ofereau siguranţă creştinilor, a devenit, în urma conflictului dintre regimul lui Bashar al-Assad şi rebelii islamici fanatici, „un altar de jertfă“ al creştinilor. Musulmanii dintre rebelii fanatici îi obligă pe creştini să treacă la islamism, îi răpesc sau chiar îi omoară… Teama creştinilor de acolo este că dacă regimul lui al-Assad va cădea, se va ajunge la o islamizare a ţării, ca în Irak, unde mulţi au părăsit ţara, iar alţii au fost chiar omorâţi, martirizaţi… După izbucnirea conflictului, chiar şi unii dintre creştini îmi spuneau că acum ar fi bine să merg mai mult în civil. Opoziţia, chiar dacă la început era formată din islamişti moderaţi, încetul cu încetul a fost acaparată de islamişti fanatici, încât acum putem spune că o mare parte din opoziţie este dominată de aceştia. Trebuie să spunem că din datele pe care le avem acum, din cei 1,1 milioane de creştini ortodocşi din Siria, cam 300-400 de mii au părăsit ţara. Şi sunt unii care au fost omorâţi chiar pentru faptul că au mărturisit că sunt creştini şi nu au dorit să se convertească. Eu cred că aceştia pot fi socotiţi martiri. Perioada persecuţiilor nu s-a încheiat, există martiri şi în zilele noastre!”

Din păcate, chiar în acest tragic context internațional pentru creștinătate, inițiativa BOR nu a întâmpinat doar susținere și apreciere, ci există voci în mass media care insistă că „Avem și noi săracii noștri! La mai toate colțurile, cineva te roagă să îl ajuți! Mai mult, au fost inundații în sudul țării și multe sate sunt devastate. Au nevoie urgentă de ajutor material. Pe cei din Siria sa-i ajute organizațiile mondiale de binefacere, noi să ne vedem de ai noștri!”  După cum cunoaştem cu toţii, a fi credincios astăzi nu este foarte simplu. În ţările occidentale te judecă societatea, prietenii, colegii de la muncă, de multe ori chiar şi familia. În ţările din Orientul Mijlociu, a fi credincios poate însemna calea spre sinaxarul nerostit al Bisericii. Ultimele zile vin cu un exemplu care a mai născut un martir al Sfintei Cruci.

Jurnalistul sirian Raymond Ibrahim a postat, pe un cunoscut canal de socializare, o informaţie legată de răpirea a doi tineri creştini în zona oraşului sirian Homs. Conform Aleteia.org, în ziua de 8 ianuarie 2014, Fadi şi Firas, creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita. La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea Mântuitorului Hristos, „i-au înfipt crucea în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat”. Firas, celălalt tânăr, a fost bătut şi lăsat lângă maşină, pentru că nu mai dădea semne de viaţă. După câteva ore, el şi-a revenit şi a reuşit să parcurgă pe jos mai mulţi kilometri, până în satul Al Mushtaya. Acolo, a fost internat într-un spital şi a povestit cele întâmplate.

Fadi a fost un tânăr ce se putea lepăda: „Nu îl cunosc pe Acesta”, aşa cum a făcut, odinioară, şi Sfântul Apostol Petru, care a plâns cu amar mai târziu. Însă, Fadi nu a renunţat la Crucea sa. Era un tânăr, ca şi noi. Absolvent al unei facultăţi, avea o prietenă cu care îşi făcuse unele planuri. Avea chiar şi un cont de Facebook şi nimic din ceea ce ar putea să ne spună că se îndreaptă spre sinaxar. Nu este un personaj din prăfuitele cărţi de cult. Este un tânăr din anul 2014. Ce a fost în mintea lui, în acele momente? Ce am fi făcut noi în acele momente? Sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundem, în liniştea sufletului nostru. Astfel, vom şti dacă suntem doar creştini sau credincioşii din acel „Toţi suntem credincioşi!”.

Zilele acestea, sursele media prezentau niște fotografii ce păreau sustrase din filmul lui Mel Gibson. Erau creștini răstigniți, întocmai ca și Mântuitorul nostru! Cu lejeritate, Statul Islamic al Irakului și Levantului, un grup jihadist fundamentalist, a revendicat răstignirea a doi creștini sirieni. Pe una dintre Cruci era pusă și vina: „Acest om a fost potrivnic musulmanilor”. Adică, a urmat până la capăt lui Hristos! Situația prin care trec acești frați ai noștri este critică. În doar doi ani de război civil, 100.000 de oameni au fost uciși, conform statisticilor ONU. În realitate, cifra aproape se dublează.  Alți aproximativ 6,5 milioane de cetățeni sirieni au luat calea exilului spre Liban, Iordania, Cipru, Rusia și Turcia. În țările de adopție sunt înregimentați în tabere de refugiați, în condiții neprielnice vieții. Acum câteva luni, un copil din Yarmuk mărturisea următoarele: „Ca să supravieţuim, tata tăia iarbă de lângă gard şi o punea în mâncarea puţină pe care ne-o dădeau soldaţii. Am mâncat iarbă că să trăiesc!”.

Toate aceste sunt doar o fărâmă din ceea ce se petrece sub ochii noștri, în anul 2014, într-o lume care acordă asistență juridică și socială până și animalelor de companie. Frații din Siria nu speră la o viață mai bună, ci doar la dreptul la viață – un sentiment pe care noi, occidentalii, l-am uitat de mult timp. - Pr. Nicolae Pintilie

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Icoana Sfantului Mucenic Fanurie (povestire) - Emil Iliescu

      Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenții eminenți ai Institutului de Arte Plastice. Un portretist desăvârșit. Un om care simțea prin toți porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Multi îi întrevedeau, chiar, un viitor strălucit în pictura de sorginte religioasă.
     Avea o fizionomie pe care nu o puteai uita ușor. Există chipuri alcătuite din fâșii de sferă sau din asprimi trapezoidale. Din prelungiri de triunghiuri sau din opacitatea pătratelor. Altele curg spre origini, privitorul putând imediat să-i stabilească cu exactitate linia maternă, calea spirituală a laptelui supt. Unele exteriorizează trăiri intense, sunt reflexii ale personalității extrovertite. Altele, introvertite, se ascund în cochilia epidermei încătușată de neliniști și spaime nespuse. Așa cum a pus Bunul Dumnezeu sămânța primară în pântecele maicii fiecăruia. Savastie avea o frunte înaltă, visătoare. O singură cută ca o despărțire de ape îi secționa fruntea, încărcând-o de o taină adâncă. Privirea îi era limpede, ferestruită cu licăriri de un negru nepământesc, parcă. Ca și cum doi cărbuni smulși adâncului întâmpinau oamenii și lumina cu săgețile lor necruțătoare. Își lăsase în ultimul an de studiu un cioc spelb, ascuțit ca o coadă de rândunică, iar favoriții îi creșteau până aproape de bărbie, ca două pârloage de otavă stinsă. Părul lung, pieptănat pe spate, era prins într-o coamă lină, o alungire de ape castanii prinse în ecluza unei agrafe din os de cerb. Cărarea pe mijloc, riguros de dreaptă, ca manșeta uniformei de polcóvnic, îi dădea un aer de noblețe apusă. Părea cu fața lui ovală un medalion vechi, spălat de ploi și timp. Nu putem spune că era devotat întrutotul conduitei morale, după care un pictor de biserici trebuie să se călăuzească în viață. Dar câți din semenii lui nu păcătuiau tocmai prin acest cusur! Doctorii vremii arătau buzunarele goale celor pe care-i examinau și până ce rublele argintii ca niște gărgărițe nu zburau din buzunarul bolnavului spre halatul alb, forța lor tămăduitoare nu se răsfrângea nicidecum asupra celui suferind. Avocații împrăștiau stoluri de pledoarii gureșe doar atunci când onorariul foșnea ademenitor prin sertarele conștiinței lor, magnetizând-o dintr-odată, făcând-o să devină vie, roditoare. Savastie știa că un pictor de biserici trebuie să fie devotat credinței ce urmează a o modela pe pereții bătrâni ai lăcașelor de cult. Dar tocmai aici era marea lui dramă. El era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărțea harul și taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul Împărăției lui Hristos. Cocoțat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia și dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în șoaptă dacă linia veșmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenți în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creație, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu niște îngeri nevăzuți de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie. Odată ieșit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăția pământească. Era rob deplin al patimii jocului de cărți, al băuturii rafinate și al serilor de dans și poezie din casele celor avuți. Patronate de doamnele  ale căror bărbați balcâzi și decrepizi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele jocurilor de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărți devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferința umană, și atracția mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii  pandemice ruinând minți, familii și vieți, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi și aspre ca foița de șmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I și vestita sa „Secție a treia”, poliția politică, încercau să țină în frâu populația prin mijloace represive. Mai ales după mișcarea așa-zișilor „decembriști”. Cei care voiau să schimbe fața Rusiei. Să o facă să adopte principiile unui Occident scăpat de tiranie și de cutumele ei. Şi studenții, indiferent de natura studiilor lor, erau ținta predilectă a spionilor și informatorilor țarului. Cu atât mai mult studenții ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credința în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puțin conspirative, adevărate ghilotine ce amenințau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară.
~~    Venise vremea ca Institutul de Arte Plastice să-și ia la revedere de la promoția lui Savastie. Boemul înger din el trebuia să înceapă să-și câștige singur existența. Căci unele din doamnele timpului îmbătrâniseră. Apele anilor săpaseră în carnea lor tranșee de neputință. Şi Savastie vedea cu tristețe că tot ceea ce însemnase altădată fluture primăvăratic pe chipul lor devenise acum o molie neatrăgătoare, înfiptă într-un insectar cumplit de nedrept: vârsta.
    Era o iarnă ce înghețase ca un țurțure peste casele din Tomsk. Zidurile palide, arcuite sub rimelul înserării, păreau încovoiate sub securea gerului. Totul scârțâia. Zăpada sub pașii pierduți ai unui trecător întârziat. Porțile grele deschise pentru a lăsa să iasă pe ele caleașca vreunui boier ce mergea să-și încălzească inima bătrână sub arșița ruletei. Scârțâia chiar și sufletul lui Savastie care încerca să găsească popas de seară în compania vreunei femei părăsite sub cadrilul florilor de gheață ce se legănau pe crengi. Dar pașii îl purtară, așa cum o făceau de ceva timp încoace, spre conacul lui Andrei Pavlovici Goncearov. Își strânse faldurile sufletului înghețat, care, cu cât se apropia de conac, se aprindea ca un vreasc timid sub amnarul clipei. Se gândi la căldura ce-l va întâmpina din spatele privirii fiicei acestuia, Olga Ivanovna Goncearov. O cadră a timpului acela rus, nepângărită de vorbă de bărbat sau de priviri răutăcioase, de șoapte malefice sau de intrigi orfane. Ştia că în acea casă va găsi un ceas de reverie. Sațietății  clipelor petrecute cu femei trecute pe hârzobul vremii, cu multe crestături de vârstă, trebuia să îi ia locul pajiștea înflorită de pe chipul Olgăi Ivanovna. Mângâierilor lascive ale unui trecut macerat trebuia să le ia locul atingerea unei aripi de înger trandafiriu. Îl întâmpină mai veselă ca niciodată Olga, care-i spuse cu entuziam chiar din  prag:
- Eu și mama ne-am gândit toată ziua la d-voastră, d-le Karpin.
- Savastie, domnișoară Olga, Savastie...Prefer să aud cum buzele d-voastră arpegiază bietele vocale și umilele consoane ale numelui meu. Karpin deja mă face să mă simt împovărat de ani, cu părul nins ca un cireș în dalbul Mai. Şi eu m-am gândit la dumneata. Am încercat să-ți fac portretul  - e prima dată când încerc astfel de experimente -  imaginându-mi că ai fi un naufragiat pe o insulă în oceanul de spumă.
- Ţinând cont de vremea amară de afară, să fiți convins că nisipul unei insule ar fi locul în care mi-aș abandona trupul și sufletul. Dar nu singură...
Şi ochii fetei ca două ramuri de plop la asfințit îl priviră pe Savastie de acolo, parcă tocmai de pe acea insulă pustie, unde l-ar fi dorit din toată ființa ei naufragiat și pe el.
- Norocul îți surâde, îi spuse ea, zâmbindu-i. Ştii că tatăl meu este bun prieten cu Mihail Petrov.
- Secretarul de la Culte?
- Da! Şi ți-a obținut, grație acestei relații, binecuvântarea episcopului de Tomsk de a merge la Kemerovo. Acolo se târnosește o mânăstire nouă și părintele stareț are nevoie de un penel talentat, care să împlinească chipul picturii interioare. Ce zici, te bucuri?
- Olga Ivanovna, cerul v-a scos în calea mea pe dumneata, pe buna dumitale maică. Şi pe Andrei Pavlovici Goncearov...
- Hai, hai în salonul mare! Mama a pus samovarul să sporovăiască la fiert. Discutăm mai multe despre plecarea dumitale. Ea are câteva amănunte să-ți împărtășească. Îmi vine greu să știu că nu te voi mai vedea pentru cine știe cât timp. Dar gândul că vei putea să-ți împlinești visul și cariera.
- Nu vorbiți așa? Că doar nu voi picta catedrala Sfânta Sofia de la Kiev, ca să ne luăm rămas bun pentru timp îndelungat, ci o biată biserică de provincie! Spre vară vom putea pluti din nou amândoi cu barca pe lacul nostru drag. Printre nuferi și pescăruși.
Așa gândea atunci Savastie, pictorul de icoane și biserici, fără să știe că în viață destinul nu bate decât o dată la poarta ta. Trebuie să-i deschizi, căci altfel rămâi încuiat pe veci în deznădejdea lucrului neîmplinit la timpul său.
                                                                       ***
Drumul până la Kemerevo prin colții de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile și planurile pe care Savastie și le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea șofranului, căreia mâna gingașe a Olgăi Ivanovna îi atașase la Iulișka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiții vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga își fremătase frunzișul plopilor din ochii ei triști, mângâind unduirea blănii ruginii și șoptindu-i timid: „Când veți călători, să vă imaginați că toată căldura inimii și mâinilor mele va drumeți cu dumneavoastră!”.
    Își cumpărase din târgul de vechituri o pereche de cizme cu talpă groasă, încăputate cu o blană de jder roasă pe alocuri. Când le probase acolo, la târg, Savastie se gândise cu melancolie la câte drumuri de viață serviseră acele încălțări ca bărci umblătoare pentru cine știe ce alt bărbat nevoiaș ca și el. Îl privea pe cel care le vindea, alături de alte lucruri personale, cu care acesta poate viețuise neștiut. Era un bărbat trecut de mult de a doua tinerețe, cu niște lumini abia pâlpâind în ochii ce deveniseră tulburi sub asprimea frigului de pe platoul deschis al târgului. Când bătuse palma la preț cu el, omul mângâiase cizmele, ca și cum odată cu vânzarea lor ar fi rupt din el o bucată din trecerea sa pe pământ. Savastie călca cu pas hotărât, apăsat, satele, mogâldețe de lut pietrificat, cu troienele de zăpadă acoperindu-le gardurile ca niște haine de împrumut prea mari, ascunzând în spatele lor trăiri tainice. Își trăsese căciula de astrahan pe ochi, ca să le păzească licărirea de acéle iuți, viclene, ale viscolului ce îndată se lipeau pe gene și pe sprâncene alcătuind fantastice țesături de gheață. Mâinile purtau mânuși cu un deget, toarse acasă, la Samara, de maica lui, Anasia, încă dinainte de a lua drumul studenției. În spate purta o raniță în care conviețuiau câteva schimburi, un tratat de pictură semnat de Eugen Delacroix, câteva pliante cu viața și opera pictorilor ce aparțineau Şcolii de la Barbizon, și o ediție de buzunar a „Florilor răului” ale lui Baudelaire, poetul en vogue al acelor timpuri.
          Se gândea Savastie la viața pe care o dusese până atunci, liber ca o acvilă cu aripile larg desfăcute spre albastrul tăriilor. Nimic nu-l putuse împiedica să se înfrupte pe săturate din marțipanul îmbietor, cu care era glazurat tortul vieții lui de student. Dar acum era vorba de  prima lui lucrare de anvergură și trebuia să dea dovada talentului său. Care se istovise în van făcând tablouri doamnelor din saloanele vremii. Sau prin cârciumile sordide, acolo unde sub impulsul armoniei trezite în creierul înfierbântat de trufașa votcă, împodobită la gât cu mărgele ispititoare, studentul împlinea cu mult har tablouri la comandă, adevărate bijuterii în cărbune. Portrete expresive din spatele cărora te privea o lume fantastică. Uneori grotească, alteori apollinică, demonizată sau serafică. Așa cum este lumea asta presărată cu fizionomiile noastre umile. Bărbați cu ochii bulbucați de sângele cast al vinului. Chipuri aspre cu mustăți falnice, încovrigate, cenușii ca zgura rămasă după sudură, negre ca lințoliul atârnat de gardurile vieții, blonde ca mierea coaptă, ori roșcovane ca pămătufuri de mătură împletită. Căci cel mai mult îl atrăgeau pe Savastie fizionomiile scufundate în vâltoarea bahică. Acel amestec de mahmureală peltică, zăvorâtă într-un zâmbet  tâmp, ce voia să demonstreze oricui că omul nu se va lăsa în veci călcat în picioare de aburul tăriilor. Acum însă trebuia să șteargă de pe epitaful memoriei toate acele străfulgerări de linii și culori. Îl aștepta o altă lume în care până și uleiul, acuarela sau penelul se înfiorau de adâncurile introspecției la care un pictor de icoane și biserici trebuie să purceadă ca la o profesiune de credință.
           Starețul mânăstirii din Kemerevo, Pamfilie, l-a primit cu reticență. Ştia că tinerii absolvenți nu au nici experiență, nici autocontrolul pentru a suporta cutumele nescrise ale vieții de mânăstire. Mai știa văzătorul cu duhul Pamfilie că nici credința acestor tineri nu bate prea des la porțile Raiului. Că împlinirea lor artistică este filtrată de cele mai multe ori prin pielea de crotal a vieții de zi cu zi, schimbându-se după cum bate vântul sorții. Așa cum băutorii de vază ai maicii Rusii filtrează alcoolul metilic printr-o bucată de sfântă pâine, încercând să ascundă apetența lor bahică, tot așa și acești pictori, aflați la vârsta uceniciei, încearcă să-și ascundă tentațiile lumești sub o ieftină și caducă haină de credință. Şi mai știa bătrânul Pamfilie că acești tineri, orgolioși și neîmblânziți nici de exemplul și nici de sfatul celor mai în vârstă, sunt aidoma păsărilor călătoare, ce  pleacă în stoluri întinse spre țările calde, dar nu toate ating cu aripa frântă de oboseala zborului țărmurile mirifice ale Africii. Dar faptul că episcopul Tomskului făcuse recomandarea, îl obliga pe stareț să îl privească cu condescendență pe Savastie. Îl primise în chilia sa și, înainte de a-i vorbi, îl măsurase din priviri. Starețului i se părea că tânărul din fața sa avea o figură tragică de Don Quichote siberian. Citise Pamfilie pe timpul seminarului de la Kiev opera monumentală a lui Cervantes și atunci, pentru prima dată, simțise că omul este un călător umil prin lumea imaginației sale bolnave, care-l face să viseze, să spere, să creadă că ceea ce sufletul său dorește poate transcende granițele reci și uneori de netrecut ale realității. Așa i se părea lui Pamfilie tânărul longilin din fața sa, care privea smerit în podeaua chiliei sale. Afară viscolul își întinsese aripile hulpave peste curtea largă a mânăstirii. Dacă ai fi privit pe fereastră, ai fi văzut că perimetrul de-a lungul căruia se întindeau chiliile fraților părea un altar alb, din care fuioarele timide, ce se înălțau prin coșurile scunde, păreau lumânări gârbovite de frig și de tăcerea de cristal a nopții.
- Va să zică, dumneata ești Savastie Alexeevici Karpin. De loc din? îl iscodiră ochii lui Pamfilie din spatele frunții sale uscată ca o foiță de pergament.
- Samara.
- Departe este Samara! Nu ți-e dor de matcă?
- Mi-e dor, părinte stareț, dar viața te urcă în caruselul destinului și te aruncă uneori departe, printre nori și munți. Pe pământuri străine și reci. Pe care trebuie să le încălzești cu flacăra cuvântului sau cu arsura pasului de pribeag. Şi nu mai găsești drumul spre matcă. Trebuie să-ți urmezi sufletul!
- Şi visul, nu? Cred că ăsta este și motivul pentru care ai bătut atâta amar de cale prin colții gerului până la noi, nu?
- Da, părinte stareț, visul este cel care ne dă puterea de a crede  în noi și în cei din jur. Visul de a deveni cineva în viața asta stearpă ca o vacă cumpărată pe bani mulți dintr-un târg de deșertăciuni, dar al cărei lapte, imediat ce este mulsă, se prinde într-un zer urât mirositor.
- Am auzit că ești un pictor strălucit, așa-i?
- Slava deșartă îmi șoptește să spun că nu știu dacă am talent.
- Talent sau talant, Savastie? Talantul, aceasta este marea bogăție pe care Bunul Dumnezeu o revarsă asupra unora dintre noi. Important nu este ce spun oamenii despre noi. Important este ce credem noi că suntem și, mai ales, cum putem noi să înmulțim talantul primit de la naștere.
- Așa-i, părinte stareț, talantul, murmură parcă rușinat Savastie, care abia acum își amintise parabola din Evanghelie cu înmulțirea talantului.
Îl privea pe bătrânul monah din fața sa și știa că de azi înainte va trebui să se raporteze la cuvântul patristic, ori de câte ori va voi să discute despre viața cea de toate zilele cu frații din mânăstire.
- Ești pregătit, Savastie, să începi chiar de mâine?
- Pregătit, părinte! Mâinile și ochiul îmi sunt arme de preț, le-am protejat cu băgare de seamă pe drumul înviforat spre Kemerovo.
- O să pun frații să facă focul în biserică și de mâine poți începe!
- Părinte stareț, am nevoie de o scară reglabilă și de un ucenic să mă ajute la a mă descurca cu culorile, uleiurile, pensulele, tot acaretul pe care trebuie să-l domesticim ca să ne asculte imaginația. Când vom trece la bolta bisericii, atunci vom avea nevoie de schele zdravene. Dar până atunci mai este vreme.
- Când se va urca primăvara în poala merilor și cireșilor, atunci vom face și schelele, Savastie! Până atunci ai de trudit la sfântul altar și la pereții înconjurători. Am pregătit totul, decum sfinția sa Ghelasie, episcopul Tomskului, ne-a anunțat că ne-a găsit pictorul. Sunt toate puse  la păstrare în paraclisul ce așteaptă și el botezul culorilor. Dar asta după ce termini biserica mare.
- Ce hram are mânăstirea, părinte stareț?
- Al Sfântului Mucenic Fanurie. I-ai citit viața? Ştiu că voi, cei ce ați ales calea picturii religioase, erați obligați să citiți „Viețile sfinților”. Dar de la a fi obligat și până la a îndeplini ascultarea cuvântului e cale lungă. Cu multe cărări pline cu mărăcini, cu punți rupte peste ape repezi de chemări lumești.
Savastie tuși un pic încurcat. Putea oare să-i spună starețului că de multe ori preferase saloanele din Tomsk, cele care împrăștiau mai multă lumină harică în trupul și sufletul său decât filele îngălbenite de vreme ale „Patericului” sau ale „Vieților sfinților”? N-ar fi vrut nici să-l mintă, căci știa că minciuna are picioare lungi și, chiar dacă pe moment te ajută să scapi, până la urmă tot te părăsește într-o bună zi. Tragic și fără speranță!
- Părinte stareț, am citit atât cât să știu în linii mari viețile sfinților cu cruce roșie.
- De ce, Savastie, oare numai aceștia sunt sfinți cu vieți îmbunătățite? Când te așezi la sfânta masă mănânci numai ciorba goală? Sau te mai înfrupți și din pâine? Sau din felul doi. Ca să nu mai vorbesc și de un coltuc de cozonac dospit la țest!
- Iertați-mă, părinte!
- Vezi, așa e și cu ierahia Sfinților. Cruce roșie, neagră sau doar pomenire, toți sunt Sfinți! Fără osebire! Dar, hai, să nu te cicălesc chiar din prima zi! De obicei, nu sunt prea aspru cu frații din mânăstire. Omul, cu cât este ținut în chingile tari ale vorbei, fără căldura inimii, cu atât se depărtează de credință. Deci, mâine, cu ajutorul Bunului Dumnezeu pornim la marea încercare, da?
- Așa să fie, părinte stareț!
- Vreau să te mai rog ceva, Savastie! Monahii mei sunt curioși din fire, căci majoritatea sunt mlădițe crude. Curioși ca orice suflet care viețuiește departe de fierbințeala orașelor și de sfada satelor. Poate te vor descoase de una, de alta. Nu vreau să-i smintești cumva cu cine știe ce vorbă de duh lumească sau cu vreo poveste deocheată! Cred că dragostea ta față de maica noastră Rusia nu a îndepărtat de la tine valorile noastre străvechi. Căci aud că circulă printre tineri, mai ales, influențe străine de pământul nostru sfânt.
- Vă referiți la occidentaliști, părinte stareț?
- Occidentaliști, decembriști sau cum s-or fi numind, nu vreau ca sub aripa mea să crească altoiul unor astfel de eresuri. Te văd tânăr și doritor de viață. Nu lăsa pe alții să-ți conducă destinul! Ia-l în mâinile tale puternice și croiește-ți drumul drept. Așa că aș vrea să fii retras ca un pui de barză în cuib. Pictura și icoana sfântului să-ți fie gândul de la cel dintâi cântat al cocoșilor, când palanchinul heruvimilor împrăștie peste lume Laudele Domnului și până în clipa când luna își pleacă fruntea pe crucea mare a stelelor.
                                                                    ***
Prima dimineață sub căruța cerului încremenită în hățurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâșiase deja voalul de mireasă al dimineții și soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în ușă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră și observase foirea umană prin curtea  răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un mușuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză și mâncase pe fugă. Așa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare. Neastâmpărul acesta îi șoptea mereu că trebuie să intre în lumea miraculoasă a  șevaletului. Să simtă în nări mirosul crud al culorilor. Pentru Savastie, paleta de acuarele, de care se folosea mai ales la compoziții, nu mai avea secrete. Orb dacă ar fi fost, știa, simțea imediat locul fiecărei culori, ca și cum ar fi descoperit niște cuiburi mici de rândunele ascunse acolo sub golul în care se odihneau albul, roșul, negrul sau albastrul cerului. Așa cum simțea prin întuneric cuiburile pe care vrăbiile și rândunelele și le încropeau în podul drag amintirii din Samara, mângâindu-i diminețile copilăriei cu torsul ciripitului lor. Păsări fără apărare, umile și pure. Ca și culorile lui de pe șevalet.
           Când intră în biserică, Savastie se opri în prag. Era o construcție de forță, cu amplitudinea navei ce impunea tăcere și respect. Pășii spre catapeteasmă și examină  zidul din dreapta Ușilor Împărătești, acolo unde va trebui să picteze icoana Sfântului Fanurie, patronul bisericii. Catapeteasma bisericii este locul în care euharistia unește pe om cu Duhul Sfânt și Savastie se înfiora întotdeauna gândindu-se la acea sfântă Taină când părticelele fragede de pâine botezate în ruginiul vinului împlineau trupul Domnului. Ascultă câteva clipe cum coboară de pe pereți pasta groasă a frigului de peste noapte. De el se apropie un monah mărunțel, cu ochi de viezure, sfredelitori. Purta un anteriu larg, ce mătura pământul cu poalele lui ca niște aripi deschise de corb.
- Eu sunt Acachie. Părintele stareț m-a dat sub ascultare dumneavoastră.
- Acachie, eu sunt Savastie. Nu mă respecta atât, că nu merit! Sunt un simplu pictor de biserici. Să-mi spui pe nume, bine?
Monahul privi în pământ și clătină din cap a aprobare.
- O să începem cu icoana Sfântului Fanurie. Aseară am zămislit cu penelul gândului icoana viitoare a Sfântului. Așa că acum, aici, între ferestrele deschise ale ochilor mei, icoana sfântului se recompune linie după linie. Ca un vitraliu care crește cu fiecare culoare ce-i împlinește ființa.
- Părintele stareț vrea să facem sfințenia lăcașului pe 27 august, de ziua Sfântului. Când vom împărți enoriașilor fanuropite.
- Fanuropite? N-am mai auzit de așa ceva!
- Ați citit viața Sfântului?
- În linii mari, se codi Savastie să dea un răspuns complet, care sigur i-ar fi stricat  reputația de pictor religios în fața acestui monah plăpând, dar care-l cerceta din cap până-n picioare pe după perdeaua retinei sale.
- Atunci trebuie să știți că mama Sfântului a scăpătat după moartea soțului ei și pentru a-și întreține copiii dansa nopțile într-un local de perdiție. Cel mai mare dintre cei treisprezece copii ai acelei femei, Fanurie, obișnuia să spună la toată lumea că mama lui este o sfântă. Că se roagă toată ziua și umblă în haine sărăcăcioase, dar cu toate acestea ei au întotdeauna pâinea cea de toate zilele pe masă. Dar pizmătarețul de diavol a trimis la Fanurie un om din vecini, care i-a spus că mama lui nu e nici pe departe o sfântă, așa cum o credea el. Ca să se convingă, să meargă la un anume local și să o vadă cum dansează pentru bețivii orașului. Mergând acolo și văzând cu ochii lui dansul mamei, Fanurie a strigat-o pe nume, după care a fugit în lumea largă. Nu știa că maica-sa, văzându-se descoperită, a căzut la pământ moartă pe loc. Mai târziu, după patimi, posturi și viață de mucenic, întorcându-se Fanurie la matca sa, a aflat de moartea mamei sale. Şi tare s-a necăjit că ea a plecat în viața de dincolo fără a fi mântuită de păcate. Trupul Sfântului, căruia un rege al timpului i-a tăiat capul pentru neascultarea închinării la idoli, a fost descoperit de niște păstori într-o peșteră. Pe piept se afla o piele de vită pe care erau scrise toată viața și nevoințele sale. Printre care și rugăciunea de atunci a Sfântului. Trebuie să o știți. Dacă nu, am să v-o spun eu, poate ne va ajuta la împlinirea picturii. „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceștia care au făcut plângere și strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahar, sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă!". Așa încât oricine coace și împarte fanuropite, turtițe din făină, ulei și zahăr pentru pomenirea sufletului maicii sale, Sfântul îl ajută în orice dorință ar avea. De aceea, părintele Pamfilie vrea să terminăm pictura până în august.
- O vom termina, frate Acachie! O vom termina!
Acachie tăcu, privind spre zidul ce aștepta croiul primei pensule a lui Savastie, care începuse deja să-și aleagă precum un chirurg priceput uleiurile și culorile ce trebuiau amestecate. Ochii lui săgetau la răstimpuri zidul, ca și cum ar fi vrut să dialogheze nevăzut cu materialul acela poros, pe care va trebui să se aștearnă fizionomia Sfântului. Murmura niște cuvinte pe care monahul Acachie nu le înțelese de prima dată. Își dădu într-un târziu seama că sunt într-o limbă străină. Savastie îi surprinse privirea mirată și surâse blând.
- Iartă-mă, frate Acachie, am un obicei de pe când eram student. În timp ce pictez, mă hrănesc cu cuvinte.
Acachie își roti sfredelul ochilor spre bolta tăcută a bisericii, apoi privi la Savastie, ca și cum ar fi vrut să-i spună că nu înțelege cum un om se poate hrăni cu cuvinte.
- Mă hrănesc cu cuvintele cioplite din peniță de alții. De marii poeți ai acestei lumi. Poeți pe care lumea noastră nu vrea să-i cunoască. Se teme de ei mai dihai decât de Mamona. Dar ei sunt inofensivi. Poeții sunt ca petalele din care crește corola de minuni a vieții. Dacă eu trebuie să desenez pe hârtie o floare, acest lucru este simplu, firesc. O tulpină și bobocul florii este gata. El însă, poetul, întâlnind cuvintele, străvede magma lor interioară, care poate fi catharsă eliberatoare sau osândă veșnică. El simte în fiecare din ele un aspect al lumii. De aceea el va numi copacul, apa, cerul, fluturele, pasărea nu cu același cuvânt cu care noi cuprindem esența acelui lucru sau a acelei ființe în determinarea spațio-temporală. Ci cu o imagine verbală poate greu de identificat pentru noi, dar pe care sufletul său o simte aproape de lucruri, poezia nefiind altceva decât un suflet care prinde o formă. Așa și cu poetul sufletului meu, Baudelaire. Ai auzit de Charles Baudelaire, Acachie?
- Nu, am fost adus la Kemerevo de mic. Am rămas orfan la vârsta de șase ani. De atunci viețuiesc aici. Aici am crescut, aici am învățat doar lucruri ziditoare pentru suflet. Cărțile sfinte, atât…
- Baudelaire este unul dintre poeții acestui ev aprins, Acachie! Deși homunculii vremii sale îl consideră un poet blestemat, el aduce în poezie voluptatea trăirii, patosul înflăcărat al iubirii, toate acele sentimente ce azi s-au ros ca o dantelă veche, prăfuită. Ascultă, Acachie, ascultă, am să-ți traduc durerea poetului. Ascultă, ce poate fi mai frumos?
„Fi-va ros amurgul în mistere-albastre,
Naltă fulgerare, unică spre astre
Expirarea noastră plină de-amintiri.
Mai apoi un înger va deschide ușa,
Vrând să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea și din noi cenușa...”
În timp ce recita patetic, ochii lui Savastie scăpărau precum un amnar peste o grămăjoară de frunze veștede și crenguțe putrede.  Privind însă la monahul ce rămăsese siderat, Savastie și-a amintit cuvintele bătrânului stareț. Şi de rostul șederii sale la Kemerevo. Rușinat parcă, a plecat ochii în podeaua ce împrumutase licăririle soarelui orb ce se prelingea pe lângă zidurile exterioare ale mânăstirii și care pătrundea timid prin ferestrele înalte. Apoi a început să picteze. Liniile smulse penelului de Savastie începeau să împlinească icoana Sfântului puțin câte puțin. O liniște ca de început de lume se arcuia peste zgomotul stins al penelului ce dăruia albului o tentă pătimașe de roșu, celestei culori o dâră de fum negricios, maroului pal o rază din galbenul solar al acuarelei. Întorcându-se spre Acachie, care nici nu mai respira de emoție la vederea împlinirii icoanei, Savastie îi spuse:
- Frate Acachie, trebuie să știi că un principiu primordial, de la care pornesc toți pictorii de biserici este ca icoanele sfinților să cumuleze cele trei culori de bază: maroul, verdele și albastrul. Acest triumvirat al esențelor plastice reprezintă fundamentarea vieții oricărui sfânt întruchipat. Maroul este natura lui inițială, teluric-umană. Verdele, înseamnă rodirea întru credință, cât a fost trăitor pe pământ, iar albastrul, sfințenia cununii primite după moarte. Acum, mă ierți, dar de acum înainte voi face abstracție că ești aici. De voi avea nevoie de ceva, am să-ți fac un semn. De-acum înainte voi călători spre lumea de dincolo de Mediterana. În Rodosul unde a fost descoperită icoana sfântului. Acolo de unde au început venerarea și minunile sale după moarte.
Până spre seară, înainte de toaca de Vecernie, icoana Sfântului Fanurie strălucea în penumbra asfințitului ce agoniza pe ceilalți pereți goi. În mâna dreaptă sfântul ținea un toiag terminat cu o cruce argintie. În stânga avea o lumânare de ceară, a cărei flacără parcă tremura sub încondeierea frigului de pe chipul pereților înconjurători. Sfântul purta o tunică de culoarea ierbii proaspăt cosite. Peste ea, prinsă într-un nasture auriu, se răsfrângea până la podea o pelerină de culoarea liliacului bătut. Ape albăstrui ca o unduire foșnitoare coborau de pe umeri spre poale. În picioare sfântul purta încălțări maronii cu firet de aur. Ochii sfântului aveau irizările ascuțite ale flăcării de acetilenă, pătrunzând parcă până în peștera în care se ascundea sufletul privitorului. Când starețul fu anunțat de Acachie de terminarea icoanei, venise într-o fugă de la chilia sa. Pamfilie stătea uimit în fața picturii. Se absolvi  nerostit, în gând, cu un „Doamne, iartă-mă!” și apoi cu o cruce scurtă de păcatul de a-l considera pe Savastie unul dintre tinerii avizi doar de renume și de remunerarea nu tocmai modestă din acele vremuri. Se dovedea însă că Savastie era, într-adevăr, un pictor talentat. Starețul era mulțumit și fericit, privind la întruchiparea sfântă de pe zidul care parcă prinsese viață și respira credință. Aproape că avea câțiva fulgi de lacrimi pe sub obloanele sprâncenelor arcuite. Urma ca a doua zi Savastie să înceapă să picteze Ușile Împărătești. În acea seară, Savastie se vârâse în patul din chilie, ascunzându-se sub pătura roasă, căci avea la răstimpuri scurte frisoane. Pesemne drumul înviforat până la Kemerevo sau frigul din biserică i se cuibăriseră în oase. Şi-a amintit că avea în raniță o sticlă de votcă pusă acolo de prietenul său, Nicolai. Să-i țină de frig și să-i amintească de chiolhanurile lor tinerești. Savastie înmuie în votcă o cârpă, ce o folosea drept prosop, și și-o puse pe piept. Ştia de la maica sa, Anasia, că ăsta era remediul pentru a lupta cu o răceală necruțătoare. Auzea la răstimpuri că pași purtați tiptil pe sub fereastra chiliei și prin pridvorul ușii sale cercetau din întuneric viețuirea sa. Crezu că poate sunt frați ce încearcă timid să intre în vorbă cu el. Să audă din gura sa ce se mai întâmplă dincolo de zidurile mânăstirii lor. Vru să se ridice anevoie din pat și să deschidă ușa ospitalității sale. Dar îi reveniră în memorie cuvintele starețului despre influențele acelea venite de afară, care nu trebuie să săgeteze cu ispita lor sufletele caste ale fraților. Influențe care pentru el constituiseră mereu niște simple baloane de săpun, lucruri pe care le luase în derâdere. Ifose de oameni de lume bună, își zicea el, ce stâlceau bietele cuvinte franțuzite prin plescăieli ale limbii sau din încrâncenarea buzelor, un adevărat chin ce nu putea reda deloc graseierea gingașă de pe malurile Senei. Şi, chiar dacă se adăpa din izvoarele picturii italiene și franțuzești, chiar dacă mesteca ca o pâine sfântă versurile lui Baudelaire, maica Rusia era pentru Savastie un pământ pe care nimeni nu ar fi putut vreodată să încerce a-l ará cu un altfel de plug decât cel coborât din semințiile tăcute și umile de mujici.
În lumina cu străfulgerări de gheață, a doua zi de dimineață Savastie se îndrepta cu părintele stareț de la trapeză spre biserică. Îl văzură pe fratele Acachie alergând spre ei cu potcapul în mână și cu faldurile veșmântului monahal fâlfâind în cleștarul aleii ce ducea spre intrarea în biserică. Chipul îi era transfigurat. Îngenunche în fața starețului și spuse cu un glas tragic:
- Părinte stareț... Sfântul...Icoana Sfântului...
- Ce-i, Acachie, trageți sufletul și spune-mi, ce s-a întâmplat?
- Icoana Sfântului Fanurie...Este distrusă!
- Cum distrusă? strigă Savastie din toți rărunchii deznădejdii sale.
- Veniți, veniți să vedeți!
Pamfilie răsufla din greu, abia reușind să țină pasul cu exaltarea ce-l cuprinsese pe Savastie. Exaltare topită în expresia cadaverică, ce îi acoperea chipul. Intrară în biserică. Ajunseră în fața zidului pe care cu o seară înainte se împlinea strălucitor icoana Sfântului. Se opriră înspăimântați. Acachie avea dreptate. Pictura arăta de parcă o apă de munte, necruțătoare, spălase diamantul culorilor, lăsând la vedere doar urme vagi din verdele tunicii, o șoaptă palidă de piatră vânătă a pelerinei. Doar atât. Toiagul cu sfânta cruce era o dâră stinsă de negru agonizant. Albul de stearină al lumânării din mâna stângă se impregnase parcă în zidăria rece. Chipul sfântului se descompusese, cum se topește ceara la fața focului. Privirea sa celestă era subjugată acum de o cecitate înfiorătoare. Bătrânul Pamfilie căzu în genunchi și șopti doar atât: „Sfinte Fanurie, roagă-te pentru noi, păcătoșii!”. Savastie își cuprinse fața în palmele-i asudate, în ciuda aburului gros stârnit de respirația lor și amestecat cu frigul ce se târa pe pereți ca un monstru ridicat din ape cenușii.

***
Vestea distrugerii picturii se răspândise prin toată mânăstirea ca zborul albinei din floare în floare. Frații, care primiseră cu o seară înainte încuviințarea starețului ca a doua zi să poată admira icoana sfântului, se buluciseră la ușa bisericii. Şoapte de deznădejde, murmure de uimire, priviri speriate. Cu toții asistau neputincioși la ceea ce starețul rostise cu un singur cuvânt, tăios ca un diamant pe fața translucidă a unui geam: „Blasfemie!”. Cine fusese în stare să distrugă icoana sfântului nu putea fi decât un blasfemiator demn de osânda veșnică a râului de pucioasă. Dar tot Pamfilie, cu înțelepciunea dăruită de anii de penitență, îl liniști pe Savastie,  spunându-i: „Savastie, poate Bunul Dumnezeu ne încearcă! Va trebui să iei totul de la capăt! Icoana Sfântului trebuie să strălucească iar pe peretele catapetesmei. La noapte vom încuia ușile de la intrare. Vom face un lucru de mirare și rușinos pentru un astfel de lăcaș al Domnului, care nu trebuie să se teamă de furi. Dar, probabil, că cel întunecat bântuie și prin chiliile noastre, așa cum face de mii de ani începând cu Sfânta Sofia a Kievului și până la cea mai uitată lavră”.
Şi Savastie se apucă cu și mai multă dăruire să însuflețească peretele mutilat. Seara îl găsi dând o tușă finală încălțărilor sfântului. Pamfilie îl privi cu blândețe, îl bătu pe umeri și apoi îi spuse: „Mergi la trapeză și mănâncă! Apoi odihnește-te. Mâine te așteaptă o nouă zi. Fii fără teamă! Voi zăvorî ușile cu drugi de fier. Picior de om nu va putea intra la sfântul!”.
Savastie adormi și avu un vis care-i aminti de viața lui de tânăr boem. Se făcea că se afla în salonul unei doamne a acelor timpului – nu știa dacă era o Natașa, o Anușka sau poate o Katia a acelor vremi de visare și dulceață. El era ca întotdeauna în centrul atenției generale. Un tânăr blond, cu părul ape-ape, ce stătea pe un fotoliu matlasat, cu brațe adânci, ca un marsupiu magic, le vorbea cu însuflețire celor prezenți. Era bunul său prieten și confident, Vladimir Korolev, student la teologie, care abia se auzea prin fumul incantat de muzica unui pian la care arpegia o fată cu pistrui, cu părul roșcat. Savastie auzea clar doar cuvântul „Fanurie” rostit de Vladimir în expozeul său, dar miezul cuvintelor lui nu-l auzea decât fragmentat. Şi, bineînțeles, nu-l înțelegea în visul său. Şi Savastie, care era deja cuprins de reveria celor câteva pahare de șampanie roșie, se plimba de colo-colo prin salonul îmbătat și el de lumina policandrelor, mângâind din când în când părul moale ca o câmpie de maci al tinerei de la pian. Sau se apleca la urechea altei domnișoare și îi murmura cuvinte care făceau ca puful roșcat al obrazului ei de piersică să se aprindă timid. Cu toții ascultau cu seriozitate vorbele lui Korolev și numai Savastie râdea. Râdea cu poftă, dezvelindu-și dantura de armăsar tânăr, care așteaptă să zdrobească între maxilarele puternice otava  de întâmplări, speranțe și vise pe care viața ni le așează în față ca pe o găleată de jeratic magic. Coada părului castaniu se desprinsese din agrafa din os de cerb, bătându-i ritmic umerii la fiecare cascadă de râs.
Se trezi dimineață trist, căci semnificația visului se disipase în valurile de uitare, care de obicei te năpădesc, ori de câte ori te scoli în mijlocul unui vis și îi cauți rădăcinile, fără să le mai descoperi. Se privi în oglindă. Cearcăne mari de neputință i se întinseseră pe sub  faldurile ochilor. Avea o paloare care-l îngrijora, mai ales că tusea și puseurile de frisoane din prima noapte nu-l părăsiseră. Prișnițele cu votcă aplicate seara pe piept nu îndulciseră suferința bolii. Dar știa că este tânăr și că peste câteva zile starea asta de disconfort și deznădejde, datorată mai ales întâmplării cu icoana Sfântului, va fi de domeniul trecutului. Plecă împreună cu starețul Pamfilie spre biserică. Nu știa de ce, dar în urechi îi răsuna un singur cuvânt, "Fanurie", ca un cui nemilos de ascuțit, acoperit doar de cascadele lui de râs din vis. Starețul descuie biserica ajutat de Acachie. Mirosul de aer stătut, macerat de frigul de peste noapte se așternea ca o ceață. Se zărea în fundal icoana sfântului profilată ca o pecete singuratică. Dar cu cât se apropiau, ochii tineri ai lui Savastie dezghiocau umbrele și inima îi bătea din ce în ce mai tragic. Culorile de pe icoană erau tot mai vagi, agonizante. Când ajunseră lângă icoană, Pamfilie scăpă un strigăt adânc. Icoana era distrusă ca și cu o zi înainte. Se priviră tăcuți. Starețul îl privi cu fulgerări de mânie stinsă pe Acachie:
- Ai zăvorât lăcașul, cum am vorbit aseară?
- Zăvorât, părinte! Şi dimineață ușa era la fel, încuiată și neatinsă...
Un singur gând sfâșie din creștet până-n tălpi trupul plăpând al starețului, ușor aplecat sub bastonul din lemn de brad. „Este mână de om purtat de o forță malefică? Sau este un blestem căzut peste destinul acestui tânăr pictor?”.
Starețul îi porunci lui Acachie să îi lase singuri. Apoi îi spuse lui Savastie:
- Savastie, ne mai rămâne o singură noapte! Voi sta aici, în ciuda frigului, lângă icoana sfântului. Ca să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Apoi vom lua o hotărâre! O noapte, atât, o noapte! Şi dacă și mâine culorile tale vor fi amputate de această nedreaptă întâmplare, fiecare ne vom vedea de drumurile noastre. Noi vom rămâne cu păcatele noastre, tu vei lua drumul vieții ce ți s-a dăruit! O noapte, Savastie, doar o noapte...
Degeaba lucrase Savastie cu și mai multă râvnă, degeaba dăruise culorilor sale o parte din simțirea sa. Degeaba îl zăvorâse odată cu venirea serii, fără știrea celorlalți frați, pe bătrânul stareț în biserica rece și umedă. La miezul nopții bătrânul stareț căzu într-un somn adânc. Când Pamfilie se trezi a doua zi, icoana era distrusă. Îl chemă numai pe Savastie și privindu-l cu milă îi spuse:
- Savastie, dacă am adormit sau nu preț de câteva clipe, asta nu-ți pot spune. Dar pot să-ți spun că ceea ce s-a întâmplat în aceste trei seri în umila mânăstire din Kemerevo nu poate fi explicat de minte omenească. Poate fi un blestem asupra capului tău! Sau poate al nostru, al sărmanilor și păcătoșilor frați! Nu pot știi! Nu vreau să știu! Va trebui să pleci! Mergi prin lume și urmează-ți visul. Pictează biserici, icoane sau poate doar portrete de oameni în căutare de a-și nemuri chipul pe o pânză iluzorie. Poate nu ne vom mai întâlni niciodată, de aceea te binecuvântez! Mergi! Mergi cu Domnul, Savastie! Ştiu că aceste cuvinte te rănesc mai mult decât o lovitură de sabie primită pe la spate, dar trebuie să accepți că ceva, dincolo de sfințenia acestor pereți, te împiedică să fii pictorul căutat de noi.
- Şi eu, eu ce voi face acum, părinte? Ştiți cum zboară vorbele din turlele bisericilor, mai departe și mai puternic decât dangătele unui clopot. Tot Tomskul va afla că Savastie, nevrednicul, nu a fost în stare să picteze o singură icoană la Kemerevo.
- Savastie, fiindcă ceva mai presus de mine îmi șoptește că trebuie să-ți întind o mână, nu te voi lăsa să pleci cu inima cernită. Du-te spre Kornilovo. Acolo se află Mânăstirea Înălțării Domnului.
- Este aproape de Samara, de matca mea, murmură Savastie mai liniștit parcă sub mângâierea vorbelor bătrânului stareț.
- Acolo să-l cauți pe monahul Fiodor. Să-i povestești tot ceea ce s-a întâmplat aici, despre icoana Sfântului. Vei știi apoi ce îți așterne viitorul pe cărarea pașilor.
Savastie părăsise devastat sufletește mânăstirea îndreptându-se spre Kornilovo. Purtând în ochi o speranță mică, precum un pui de cuc părăsit în cuib. Dar pictorul de biserici și icoane nu avea de unde să știe că după plecarea sa doi dintre frații mânăstirii, oameni de încredere ai poliției secrete, neștiuți nici măcar de bătrânul stareț, întocmiseră o misivă prin care informau Secția a treia că prin mânăstirea lor trecuse un anume Savastie, pictor de biserici. Un om al păcatului, care-și râdea de cele sfinte. Un om dinspre chilia, în care fusese găzduit, veneau noaptea arome îmbietoare de votcă, lucru ce desfida într-un dispreț total cutumele  vechi de sute de ani ale trăitorilor acelei mânăstiri. Mai mult, existau martori din lăcașul sfânt, dar care voiau să-și păstreze anonimatul, care l-ar fi văzut pe Savastie râzând mânzește, batjocoritor aproape, într-una din seri când frații intonaseră cu sfințenie în trapeză, înainte de masa de seară, „Dumnezeule, apără-l pe țar!”. Un pictor religios care nu făcea semnul sfintei cruci nici când se așeza la sfânta masă și nici când se scula sătul de la ea. Un păcătos, desigur, căci astfel nu se putea explica de ce nu reușise să picteze o icoană ca oricare alta, ceea ce se constituia într-un miracol de nedezlegat al acelor timpuri. Timpuri în care totul trebuia să fie supus loialității necondiționate față de țar și biserică. Se mai spunea în misivă că Savastie era probabil unul din membrii grupului occidentaliștilor, care credeau că Rusia trebuie să-și primenească jilava cămașă a sorții, să respire aerul tare, european, care să o scoată din primitivismul ei de secole. Fiindcă în chilia sa fuseseră descoperite de către un frate tratate de pictură scrise în franceză și chiar o cărțulie al cărei titlu mefistofelic - “Florile răului” - era de ajuns pentru a-l bănui pe acest pictor de idei subversive.

                                                                        ***
Savastie sosise la Kemerevo cu atâtea speranțe în desaga aurie a sufletului și pleca cu gândul cernit că prima lui lucrare de proporții fusese un eșec răsunător. Eșec care, se gândea el părăsind poteca ce ieșea din sfânta mânăstire, poate și ajunsese sub ferestrele caselor din Tomsk. Veste ce va bulversa, desigur, lumea pe care o îndrăgise și o părăsise în căutarea operei perene. Trecea prin sate îngenuncheate încă sub călcâiul de oțel al acelei ierni și se adăpostea prin casele oamenilor sărmani. Ştia că doar acolo va întâlni mila, cea care deschide întotdeauna ușile sufletelor aflate în pribegie. Se simțea din ce în ce mai șubred și într-o noapte, după un acces de tuse nestăvilită, se trezise cu o spumă roșiatică pe batistă. Dar nu voia să renunțe la drumul lui. Se oprise pe la hanuri aflate la răspântii să-și potolească foamea pentru a rezista gerului năpraznic, ce își învârtea biciușca cu zece noduri de gheață peste alcătuirea plăpândă a naturii. Ca să-și drămuiască mai sever copeicile, ce scădeau pe zi ce trece din punga de mătase cărămizie, dăruită la plecare cu tot cu conținutul ei îmbietor de Olga Ivanovna, Savastie făcea desene în cărbune. Fie unui  hangiu burduhănos în spatele tejghelei sale, surâzând pantagruelic și având ca fundal gogonatele sticle ce străluceau sub chemarea lor bahică. Ori portretul fiicei unui om cu stare din gubernia pe unde pașii săi se intersectau cu parfumul lumii bune, părăsită la Tomsk, și care adeseori arunca peste sufletul lui regretul pasului făcut spre Kemerevo. Sau caligrafia, pur și simplu pentru sufletul său, compoziții ale fizionomiilor triste și umile de mujici ce îl priveau de la mesele soioase. Chipuri aburite de vinul ce le anestezia speranțele și dorințele neîmplinite. Trebuia să ajungă cât mai repede dincolo de Kornilovo și, cu cât întreba prin oameni, cu atât auzea din gurile celor de rând cuvinte ce-l descriau în culori serafice pe monahul Fiodor. Fiindcă lumea acelor vremi trăia încă sub puterea exemplului bisericii. Şi, când nu o tagmă clericală, ci un simplu și biet om căpăta pe creștet cununa unei mucenicii palpabile, reale, contemporane lor, a trăirii unei vieți de monah ahótnic de chemarea sfințeniei, atunci numele acelui nevoitor zbura pe buzele tuturor ca o ambrozie curată și hrănitoare pentru cuget. Dar, dacă în unele locuri, mai îndepărtate de Kornilovo, Savastie auzise numai laude despre Fiodor, cu cât se apropia de acea gubernie se ascuțea sabia neiertătoare a clevetelii la adresa acestuia. Vorbe ce îi răsuceau pictorului în rana sufletului tăieturi aspre, dureroase, ca ale briciului uns pe curelușa de meșină a gândului. Erau cei ce-i șopteau pe la colțuri de ureche că omul spre care se îndreaptă, Fiodor, nu mai avea dreptul să se numească frate. Că-și pierduse chilia, potcapul și anteriul de monah și îmbrăcase haina cârpită cu regrete a pustniciei. Şi nu datorită vreunei fapte de laudă sau a vieții sale îmbunătățite, ci datorită ghimpelui cioplit în marmura neagră a iubirii de carne femeiască, pe care-l purta în suflet. Când intră în Kornilovo, primul drum al lui Savastie fu la mânăstire.  Fiindcă nu credea nimic din vorbele de clacă ale mujicilor. Dar frații îl îndrumară spre adâncurile pădurii. Nici nu-i pomeniră numele monahului, ca și cum literele ce-l compuneau ar fi fost unse cu smoală și tăvălite prin fulgii rușinii. Când păși prin cotloanele amorțite de ger și croite cu măiestrie de gheață  de iarna hulpavă, Savastie avu sentimentul că a intrat într-o altă lume. El fusese până atunci omul marilor aglomerații umane, al orașelor și satelor.  Şi, în ciuda aplecării sale spre culoare și imagine, nu căutase niciodată, poate doar în copilărie, singurătatea măreață a pădurilor ce stau la picioarele muntelui ca un carâmb înfoiat de arbori și flori.  Acum regăsea o lume demult pierdută. Lumea tăcerilor nevăzute, a ochiului de cer ce abia  răzbate prin păienjenișul crengilor arcuind volute solare, torsul molcom al tremurului apei pe pietrele de munte. Glasul nepieritor al păsăretului ce spărgea tăcerea rotundă ca o vecie a unor astfel de locuri nepângărite de pas și vorbă de om. Îl descoperi pe Fiodor într-o poiană. Anahoretul avea un chip palid, adumbrit de plete cărunte. Căuta lemne de foc prin imensitatea de arbori pitici, îmbrăcați în mușchi reavăn, amestec de mirosuri crude, vii. Când bătrânul și-a îndreptat șalele, lui Savastie i s-a părut că o acvilă imperială cu suflet de om îi stă în față. O afurisenie sacră parcă macerată pe chipu-i stins îți dădea posibilitatea să alegi calea pe care să mergi alături de el: pierzania, de care-l acuzau unii sau sfințenia, blagoslovită de alții. Savastie îl privi scrutător, cu pasiunea pictorului. Coborî pe lângă valea cearcănelor, încărcată de aluviunile unor ochi căprui. Răstălmăci apoi fuiorul încâlcit al bărbii, pe care înmugureau spinii unei cabale și a unei dureri adânci. Îi cântărea ca un neguțător abil încrengătura sprâncenelor ce acopereau cu obloane grele fâlfâirea umilă a genelor. Fiodor părea că a fost ostracizat în pântecele pădurii de o húlă adâncă.
Savastie se plecă în fața pustnicului care parcă îl aștepta.
- Sunt Savastie și vin tocmai de la Kemerevo.
- Departe, Savastie! Tare departe! Merita să spurci cu tălpile tale pământul ca să ajungi la mine?
- De la naștere spurcăm cu pasul nostru întinderea pământului, căci asta ne este menirea. Să-i luăm fața pe așternutul umil al încălțărilor și să-l ducem mai departe. Părinte Fiodor...
- Nu-mi mai spune părinte! Părinte este cel ce învață, ocrotește, îndrumă pe unul ce are nevoie de sfatul și sprijinul său. Eu sunt un simplu om.
- Un simplu om despre care vorbește lumea din capătul Kemerovului și până spre Urali.
- Vorba omenească este ca puful de păpădie. E de ajuns să plutească pe buzele cuiva că îndată face aripi și se destramă în zbor întins. Şi asta n-ar fi nimic, dar vorba aceea se îngroașă, capătă mireasma unor adăugiri mincinoase de cele mai multe ori și, când ajunge sub pridvorul auzului altcuiva, deja are dimensiuni urieșești.
- Vrei să spui că nu ești dumneata monahul Fiodor despre care am auzit vorbindu-se cu venerație?
- Monahul Fiodor a rămas sub zidurile sfinte ale mânăstirii. O palidă respirație de om. Un simplu nume ce va fi uitat de toți. Acum sunt Fiodor, netrebnicul, cel ce a încercat să profite de fecioria unui suflet slab, fără apărare. Om ajuns de ocara unei obști duhovnicești, nevoit să mă retrag aici, în pustietatea gândului... Dacă aș fi fost omul de care vorbești, locul meu ar fi fost într-o chilie curată ca un pahar strălucitor. La strana psalmilor cântători. Sub ascultarea starețului Misail. Nu aici, între dobitoacele făr’ de număr ale pădurii, pe frunzișul reavăn unde îmi plec capul seara târziu de frica animalelor ce mă pândesc cu licăr de sălbăticie, amușinându-mi stârvul trupului vremelnic!
Savastie asculta și se întreba dacă nu cumva fusese atât de inocent și fără judecată, necrezând vorbele atâtor oameni, aventurându-se până aici, în creierul munților, pentru a descoperi un suflet poate mai păcătos decât al lui. Dar faptul că-l îndemnase la această călătorie starețul Pamfil îi dădea curaj să creadă că poate bătrânul se  judecă prea aspru, lepădând ca pe o haină de stele slava deșartă. Mantia aceea grea, strălucitoare, cu care cei mai mulți dintre noi ne îmbrăcăm în văzul celor din jur.
- Am fost trimis aici de starețul Pamfilie, de la Kemerevo.
- Atunci, se schimbă vorba, precum cerul după ploaie. Ce face fratele meu, Pamfilie? Fratele, nu duhovnicesc, ci după maică. Am supt amândoi de la sânul primitor al Eudochiei. Maica noastră, s-o odihnească în pace rugăciunile noastre de zi cu zi. Amândoi trăim doar cu amintirea frăției ce ne-a legat! În lumea pe care am ales-o drept leagăn de viețuire nu mai avem rude de sânge. Nici averi, nici drepturi pământești. Ce a spus Mântuitorul tânărului care l-a rugat să-l lase să meargă să-și îngroape pe tatăl său? „Lasă morții să-și îngroape morții lor și urmează-mi mie!”. Doar credința ne mai leagă prin sângele ce izvorăște din slova sfintei Evanghelii. Spune-mi, de ce mă cauți?
- Sunt pictor.  Pictor de icoane și biserici.
- Ca să nu mai vorbim de portretele în cărbune ce ard tainic prin iatacurile doamnelor vremii, Savastie!
- Vederea ta cu duhul îmi spune că oamenii ce te-au pomenit de bine au rodit cu vorba lor un sâmbure de adevăr!
- De ce? Că ți-am pomenit de portrete? Toți, dar absolut toți tinerii de azi, fie că aștern versuri pe hârtie, fie că încălzesc privirea oamenilor cu tablourile lor, fie că încântă auzul cu măiestrite arpegii, toți vor să preamărească frumusețea femeii. Nu e vorba aici de harul meu, ci de viața lumii. Am fost și eu tânăr ca tine! Dar am fost cumpătat. Şi, iată, că la bătrânețe m-am umplut de ocara lumii tocmai datorită unui chip frumos. Spune-mi pricina venirii tale aici!
- Am fost trimis de episcoul Tomskului să pictez noua mânăstire de la Kemerevo, cu hramul Sfântului Mucenic Fanurie.
- Fanurie și turtițele lui! spuse în șoaptă Fiodor.
Atunci, un fior îl străbătu din creștet până-n tălpi pe Savastie. „Turtițele...Turtițele Sfântului!”. Îi apăru din nou, fulgurant, prin fața ochilor salonul plin de doamne și tineri amorezi, în centrul căruia stăteau el și Vladimir Korolev. Şi Vladimir povestea ceva. Şi dacă atunci, în visul primei nopți la Kemerevo, nu auzise decât numele Sfântului pronunțat de Vladimir, acum auzea clar prin aburul ridicat de umbrele pădurii la înserat și celelalte cuvinte ale acestuia: „turtițele sfântului... maica sa păcătoasă...”. Şi se auzea râzând mânzește, cu capul dat pe spate, cu pletele lui cabaline fluturând prin aerul îmbâcsit de tutun și parfumuri leșinătoare, ca și coama mânzului ce vrea să străbată preeria tinereții în galop neîmblânzit.
- Savastie, de ce te-ai schimbat la față? îl întrebă Fiodor. Spune, pictura mânăstirii, ce-i cu ea?
- Trei zile la rând am pictat icoana Sfântului pe peretele de apus al altarului și noaptea pictura era distrusă. Chiar dacă ușile erau zăvorâte, chiar dacă părintele stareț s-a nevoit peste noapte păzind altarul. De aceea, starețul m-a trimis să-mi deslușești cauza acestei întâmplări care m-a făcut deja de rușine, probabil, în tot Tomskul și nu numai.
- Un lucru ca acesta se cuvine a fi cântărit bine pe talerele minții. O pictură isvodită ziua și destrămată noaptea este un lucru cu multe dedesubturi de gând. Te poți gândi la calitatea îndoielnică a culorilor sau a uleiurilor. Acum e iarnă grea. Bănuiesc că le pictai ziua la focuri aprinse în biserică. Pe timpul nopții umezeala, gerul...Sau o mână de om îmbrăcată în hlamida invidiei le putea șterge, pe ascuns. Sau...Ar mai fi ceva, dar nu știu cât crezi tu în minuni, Savastie. Spune-mi, în năvalnica ta tinerețe ai făcut ceva ca să-l superi pe Sfântul Fanurie?
- Nu-mi aduc aminte! Am dus o viață uneori frivolă, alteori castă. Ştiu doar, adică mi-am amintit printr-un vis acest lucru, de o serată într-unul din saloanele vremii, când un prieten povestea despre viața sfântului. Despre cât de mult a dorit să-și răscumpere mama din păcate după moarte. De turtițele pe care unii creștini le făceau spre pomenirea ei și care erau izvor de împlinire a oricărei dorințe pusă la icoana Sfântului de cel ce făcea pomenirea maicii sale.
- Ai crezut în această datină, Savastie?
- Mi-amintesc că atunci am râs sălbatic la vorbele lui Vladimir. Alături de unele doamne ale timpului. Fiindcă mă aflam în centrul atenției generale ca un cocoș de munte împăunat și râdeam, râdeam ca un nebun de acele vorbe.
- Ai dat vreodată asemenea turtițe spre pomenire?
- Nu, niciodată, părinte, nici chiar când mi-a murit maica și rude de sânge mă sfătuiau să fac asta. Fiindcă nu credeam, cum nu cred nici acum, că un suflet repauzat și păcătos mai poate fi primenit în apele sfințeniei, miluit și mântuit!
- Ştii care este rugăciunea prin care Sfântul îi ajută pe cei ce fac pomenire maicii sale?
- Da, o știu!
- Ai râs, Savastie, de această rugăciune, fără să vrei. Fiindcă erai prea tânăr și atunci când ești tânăr nu vezi decât ceea ce inima te îmboldește să vezi și să simți. Poate că Sfântul s-a supărat pe  necredința ta și de aceea nu ai putut să-i faci pictura. Eu nu am ce sfat să-ți dau decât să pleci în lume, să pictezi biserici și icoane, așa cum îți este scris și să amintești în drumurile tale oamenilor de rugăciunea Sfântului. Poate că într-o zi își va întoarce fața spre tine. Şi vei putea împlini icoana lui.
                                                                ***
Savastie fusese găzduit în acea noapte de Fiodor. Stătuseră până târziu de vorbă. Ascultase înfiorat povestea care îl izgonise din mânăstire. Cum, ispitit pe ascuns de plăcerile otrăvite ale trupului, încercase să o siluiască pe Lena, fata lui Oblomov, vestitul hangiu din Kornilovo. Părintele stareț Misail îl trimisese să sfințească hanul ce se ridicase  acolo. Băutura și nurii fetei l-au făcut să uite de haina monahală și l-au împins să înfăptuiască un păcat de neiertat. Pentru aceasta se nevoia acum în pustie, ocolit și hulit de oameni și frați. Savastie se culcase, gândindu-se că ceea ce făcuse Fiodor întrecea cu mult clipa aceea, când el își râsese de maica lui Fanurie. Dar nu-și găsea nici lui, cum nu-i găsea nici bătrânului, iertarea. Se trezise spre dimineață auzind glasul hodorogit al lui Fiodor. Se apropie de ușa bordeiului de pământ, unde acesta îl găzduise. Văzu prin crăpătura ei o namilă de urs ridicat în două picioare. Auzi apoi cuvintele blânde ale lui Fiodor: „Taică, lasă-ne, taică, suntem două suflete amărâte! Un pictor de biserici și un pustnic, la fel de păcătoși. Lasă-ne, mergi în bordeiul tău, căci primăvara nu a îmbrăcat încă haina de ghiocei. Du-te, taică, du-te cu Domnul! Vino la primăvară și te voi milui cu ce pot!”. Şi spre mirarea lui Savastie, care nici nu mai respira de frică, animalul se întoarse ascultător spre adâncurile pădurii. Savastie plecase în zori de la Fiodor, fără să-i spună că auzise și văzuse acea întâmplare. Se oprise spre prânz la un han în apropiere de Kornilovo. Hangiul îl măsurase din cap până-n picioare, ca să vadă ce câștig poate avea de pe urma acestui tânăr deșirat și cu un chip atât de trist. Se consolă repede că este unul din zecile de drumeți rătăciți, care nu se lăcomesc să comande mâncare bună și o băutură de soi. Dar, cum timpurile erau peticite ca și punga oamenilor, își zise că se mulțumește și cu un sărăntoc decât cu hanul pustiu. La acea oră se mai aflau în salonul cu mese din lemn de stejar patru mușterii. Într-un colț ședea un bărbat cu o mustață cănită pe la colțuri și cu o privire scrutătoare ca un sfredel. Privirea îi colinda ca o albină harnică peste fizionomiile celor din jur și intrarea lui Savastie parcă îi strunise toate simțurile. Savastie se așeză mai departe de el, la o masă retrasă. Tocmai se apuca să-și soarbă borșul aburind când un bărbat scund, îndesat, cu o față roșie plesnind de sănătate, intră în han. Dădu binețe celor prezenți, apoi se uită preț de câteva clipe în jur ca un animal care amușină o pradă și se îndreptă spre masa lui Savastie. Probabil, că fizionomia unui nou venit pe acele meleaguri îl atrăsese mai degrabă decât plictisitoarele fizionomii aplecate în ciutura băuturii.
- Pot să vă țin de urât? întrebase el cu o privire în care jucau globulețe mici de lumină strălucitoare.
- Da, vă rog!
- Eu sunt Parfenie Sciotnik, grăjdarul boierului Ivan Petrovici Solodinov. Poate ați auzit de dânsul...
- Nu, spre rușinea mea, nu! Sunt în trecere prin Kornilovo.
- Este omul cel mai bogat din gubernie. Dumnezeu mi-a pus mâna în cap când m-am angajat ca slugă la dânsul.
- Mă bucur, mormăi Savastie, mestecând pâinea aruncată printre măselele puternice și botezată în două linguri de borș, dres cu câteva ciuște de culoarea iederei bătrâne.
- Dumneata de unde vii? îl întrebă apăsat omulețul.
- De la mânăstire. De fapt, dinspre pădure. Am fost la Fiodor, pustnicul...
- La Fiodor? Înseamnă că ai necazuri în viață, căci toți cei ce caută astfel de răspunsuri merg la sfântul.
- Sfântul? îl privi Savastie cu nedumerire și cu un surâs în colțul gurii. Sfântul? Păi, am înțeles de la el că a fost dat afară din mânăstire. Că este un om păcătos.
- Om păcătos? Fiodor? Om păcătos?
- Da, mi-a povestit tărășenia cu Lena, fiica hangiului Oblomov.
- Tinere domn, te afli chiar în hanul lui Oblomov! Tot Kornilovo știe că Lena este o curtezană fără rușine. Care își bate joc pe unde poate de bărbații ieșiți în cale. Ea avea de mult o pricină de sfadă cu Fiodor. De când acesta a dat-o afară din mânăstire, fiindcă venise boită și cu o rochie decoltată, ce strălucea sub ochii fraților mai dihai decât icoana Sfântului Gheorghe pe cal. De atunci, Lena s-a jurat că se va răzbuna pe el. A umplut Kornilovo cu vorbe meșteșugite cum că Fiodor a încercat s-o necinstească în noaptea când venise aici să sfințească noul han și rămăsese aici în găzduire. Dar tot ea, după ce Fiodor a fost alungat de la mânăstire, a început să povestească muierilor de pe aici, care multe nu-s mai breze decât ea, că a mințit și că a vrut să-l pedepsească pe bătrân.
- Dar bine, spuse cu ciudă Savastie, Fiodor de ce nu s-a apărat?
- Fiindcă știa că Lena era ibovnica boierului meu, om puternic și influent în gubernie. Nu avea nicio șansă să-și dovedească nevinovăția. Solodinov i-a cerut starețului Misail să-l izgonească din mânăstire pe Fiodor. Așa că acum putrezește în frigul pădurii. Nevinovat. Dar cu sufletul curat în fața Bunului Dumnezeu. Părintele stareț a aflat între timp de nevinovăția sa, dar cum Fiodor se bate cu pumnii în piept, numindu-se nevolnic și pângărit, va rămâne până la suflarea cea de pe urmă înfierat cu slova minciunii Lenei!
În acea clipă, în salonul, ce se umpluse de lume, a intrat o fetișcană cu fața numai zâmbet. Era îmbrăcată într-o rochie mov, ce punea și mai pregnant în evidență părul ei roșu, cu luciri ruginii, metalice. Rochia avea un decolteu generos, cu o salbă de galbeni la gât. Şi-a rotit privirea prin salonul în care șoaptele au început să fremete ca panglicile unui zmeu ridicat în aer de un vânt ademenitor. A început să se plimbe printre mese, aruncând ici-colo câte o privire galeșă sau o vorbă de duh, înfiorându-i cu parfumul și cu mișcarea vălurită a șoldurilor pe mușterii ce-și deschideau larg pungile pentru a comanda un nou rând de băutură, numai să-i simtă vibrația mișcărilor prin simțurile lor înfierbântate deja. Lena se opri la masa lui Savastie. Era o figură pe care nu o mai văzuse niciodată. O atrăgea nu numai tinerețea lui, ci și privirea aceea tristă, pierdută în alte vremi. Şi părul bogat, de castană coaptă, prins la spate. Se așeză la masa lui și îi făcu grăjdarului un semn poruncitor, din ochi, care înțelese că trebuie să dispară.
- Sunteți în trecere pe la noi, tinere domn? îl întrebase ea, aplecându-i-se spre ureche și împrăștiind pe sub epiderma lui înfiorată un parfum ce-i amintea lui Savastie de alte nopți tainice.
- Se poate spune și așa. Sunt pictor. Sunt în trecere. Pictorii nu au un acoperiș deasupra capului. Sunt ca cetele de țigani nomazi, cu sufletul purtat pe sub coviltire de vis printre poteci pierdute. Azi aici, mâine la poalele Uralilor, în căutare de fizionomii pe care să le imortalizeze pe pânza vieții...
- Şi eu, eu pot fi o fizionomie care te-ar putea interesa?
- După cum roiesc privirile acestor bondari bețivi din jurul nostru, pot spune că sunteți un subiect numai potrivit pentru o compoziție.
- Înțeleg că ai nevoie de intimitate, de liniște, pentru a imortaliza un astfel de chip, nu?
- Desigur! Fumul des al mahorcii și damful iute al băuturii îmi pot răscoli simțurile și emoțiile. Şi nu m-aș putea concentra.
- Atunci să mergem, știu eu un loc unde putem avea liniștea și intimitatea potrivită!
Şi frumoasa Lena îl prinse cu mișcări galeșe pe Savastie de mână și-l conduse într-o cameră de la etaj, plină de rochii, de parfumuri și pomezi îmbietoare.
- Aș vrea să imortalizez acest trup, așa cum l-a lăsat maica natură de la facere, îi spuse Savastie, dezbrăcându-și cu mișcări moi mantaua de postav.
Apoi își scoase tunica de lână, fulgerând-o pe Lena cu cristalul privirii sale, ce avea atâtea înțelesuri ascunse. Trupul lui tânăr strălucea sub jocul flăcărilor ce se ridicau din agonia butucilor din soba înaltă.
- Aș vrea să stai în picioare lângă duhul blând al căldurii sobei, îi spuse Savastie, scoțând din ranița peticită acul viu al cărbunelui și cămașa albă a unei file ce aștepta ca mâna pictorului să coasă chipul atrăgător al fetei.
Şi pictorul de biserici începu să adune parcă sub căușul degetelor tot talentul său, mâna lui croind linii armonioase.
- Dacă poetul blestemat al sufletului meu, Baudelaire, ar vedea un astfel de trup, cu siguranță că florile răului ar înflori din nou în grădinile păcatului!
- Cine este acest Baudelaire? întrebă Lena cu inocență, jucându-se cu o șuviță de păr ce îi atingea duios sânul.
- Un poet alături de care aș fi vrut să trăiesc și să creez pe malurile Senei însorite, în Franța trandafirie ca zorii unei zile de primăvară castă.
Când termină tabloul, Savastie începu să se îmbrace cu mișcări grăbite. Lena îl privi consternată. Niciun bărbat nu-i rezistase vreodată și nu înțelegea de ce acest tânăr, cu care visase din clipa când îl văzuse în salon că va face din noapte zi, o părăsea dintr-odată.
- Nu mă placi? îl întrebă ea cu o undă de regret amestecat cu o ură ce îi urca spre fântâna ochilor ca o cumpănă grea. De ce pleci?
- Fiindcă am terminat tabloul! Şi, fiindcă, minți abil Savstie, de când mă știu, atingerea unui bărbat mă face să plutesc și să visez lucruri pe care carnea fadă a unei femei nu le poate împlini. Te aștept jos, în salon, să-ți iei tabloul!
Savastie părăsi camera, trântind ușa capitonată, în spatele căreia mureau ca un soare înjunghiat la asfințit dorințele Lenei. Pictorul ajunse în salon. Se opri în mijlocul lui și spuse cu voce tare:
„Oameni buni, numele meu este Savastie. Sunt pictor de icoane și biserici. În seara asta, tânăra și seducătoarea Lena, fata hangiului Oblomov, a dorit să-i fac un tablou. Vi-l las aici, pe tejgheaua pe care vă roadeți coatele seară de seară în așteptarea binecuvântării vinului fiert. Vi-l las spre aducere aminte și spre slava sufletului de femeie, de-a pururi regină a minciunii și ipocriziei!”.
Şi Savastie așeză tabloul în cărbune pe tejghea. Sub lumina opaițelor mușterii se apropiară să îl admire. Din toate piepturile izbucniră însă râsete și cuvinte de batjocură, ce înfiorară pereții salonului, făcând să roșească și mai mult vinul din bărdacele ținute triumfal în mâinile noduroase, asprite de muncă și nevoi ale umililor mujici. Tabloul înfățișa un nud de femeie în al cărui păr foiau capete de șerpi șuierând. Căutătura ochilor era oblică, sub sprâncenele stufoase ca o coadă de vulpe măturând pădurea la ceas târziu de toamnă. Obrajii erau scofâlciți,  iar buzele groase erau prinse într-un belciug asemănător celui pe care numai râmătorii din gospodăriile mujicilor îl poartă, ca să nu dărâme gardurile cotețelor și să nu dea iama prin rândurile de cartofi. Corpul îi era gros, cu sâni umflați, carnasieri, cu sfârcul asemenea unui colț de animal de pradă. Buricul ca o fântână aridă ascundea pădurea dintre picioarele fetei, ca un pieptăne uriaș de ghimpi și solzi. Picioarele se terminau cu copite tăiate în două. Tot acest trup călca pe o pardoseală placată cu limbi omenești. Pe fundal, ardeau parcă flăcările Purgatoriului dantesc. Sub această grotescă fizionomie Savastie scrisese cu litere de o șchioapă: „Iadul este pardosit cu limbi de femeie vicleană!”
Mușterii se amuzau teribil și grăjdarul Sciotnik se întoarse să-l caute din priviri pe pictor. Dar Savastie era deja spre ieșirea din Kornilovo. Purtând pe umeri amărăciunea poveștii pustnicului Fiodor și hotărârea de a picta biserici care să-i aducă faima. Așa încât nu mai putea auzi strigătele isterice și invectivele pe care i le arunca Lena, coborâtă în salon. Mușterii se împrăștiară între timp ca potârnichile pe la mese. Doar străinul acela cu privirea ca un fier înroșit se apropie de tejghea. Privi câteva clipe tabloul, apoi se apropie de Lena, o luă de braț și îi șopti la ureche: „Domnișoară, sunt Pavel Liubkin, de la Secția a treia. Aș vrea să te întreb între patru ochi câteva lucruri despre acest Savastie”.

                                                                  ***
Savastie colindase gubernii îndepărtate. Pictase biserici și mânăstiri care îl pomeneau în slujbele lor atunci când monahii înălțau rugăciuni pentru ctitorii acelor așezăminte. Dacă la Kemerevo lucrase în van timp de trei zile la o icoană, ce se destrămase în neputința culorilor, acum  ai fi zis că devorează zidurile lăcașurilor sfinte cu dorința lui de a termina cât mai repede și mai deplin fiecare comandă ce i se așternea sub pașii drumurilor. Drumuri bătute de vânturi și ploi, ori troienite de ninsori, botezate apoi sub florile de măr ale primăverii sau dogorâte de măreția soarelui de vară. Şi, ori de câte ori termina o lucrare, primindu-și plata cuvenită, Savastie lăsa în fondul misionar al acelei eparhii o sumă de bani pentru ca la 27 ale lui Gustar, frații să împartă turtițe spre pomenirea maicii lui Fanurie. Măiestria talentului său schimbase chipul acelor așezăminte, iar în multe chilii lăsase monahi de care se apropiase sufletește și cu care discutase îndelung despre nevoia de primenire a vremurilor. Despre credință și artă, două ramuri ale aceluiași copac sub care omul trebuie să se adăpostească de vicisitudinile anilor și de norii cenușii ai vieții. Un singur lucru îl supăra. Starea din ce în ce mai șubredă a sănătății, plămânii părându-i-se uneori două pompe sparte, ce nu mai pot trimite spre inima lui încă verde și blândă aerul necesar viețuirii vremelnice pe acest pământ. Trecuseră trei ani de la plecarea din Tomsk. Strânsese o mică avere din pictură și se hotărâse să se întoarcă. Îi scrisese câteva scrisori Olgăi Ivanovna, dar nu lăsase nicicând o adresă pentru a primi rândurile binefăcătoare așternute de mâna ei dorită, fiindcă nu stătea prea mult într-un loc. Îndrăznea însă mereu să creadă că Olga Ivanovna îl va aștepta pentru a-i pune pe deget inelul sfânt de logodnă. Ajuns în orașul studenției sale, își închiriase o odaie la  un preț modic. Pornise întâi să-și găsească prieteniile pierdute prin fumul dens al anilor. Îl găsi doar pe Vladimir Korolev, care fusese hirotonisit preot în acea eparhie.  Acesta îl informase că Olga Ivanovna, împreună cu mama sa, sunt plecate la băi și se întorc abia peste o lună. Dar Korolev îi mai spusese că auzise din glasul blând al Olgăi că amintirea clipelor petrecute cu el pe luciul lacului o păstrează cu ea pretutindeni. Așa că Savastie, în așteptarea reîntâlnirii cu freamătul plopilor din ochii Olgăi, comandase deja inelul de logodnă. Korolev îi promisese că îl va duce la un prieten, croitor vestit, care să-i împrumute o înfățișare elegantă, potrivită pentru clipa aceea tainică când pe sufletul a doi tineri se așează pulberea aurie a iubirii. Auzise de la Korolev și alte lucruri spuse în șoaptă, și anume că mulți tineri din oraș, prieteni de ai lui, frecventează acum cercul occidentaliștilor. Că dinspre orizonturile apusene, locomotiva Europei, Franța, voia să mai adauge la trenul modernității un vagon: maica Rusia. Dar timpurile erau străvezii, iar amenințarea Secției a treia plana la orice colț de stradă. Korolev, ca preot, nu voia să-și pună în pericol postul. Dar la insistențele lui Savastie îl însoțise într-o seară la una dintre adunările secrete ce se țineau în casa poetului Trefilov, una din vocile de rezonanță ale artei de împerechere măiastră a cuvintelor din acea vreme.  Pe drumul spre casă, aproape de miezul nopții, o trăsură opri lângă ei. Doi bărbați în civil îl traseră cu violență pe Savastie în interiorul ei. Korolev vru să strige după ajutor, dar unul dintre ei îi spuse cu o voce aspră, metalică: „Tinere domn, vezi-ți de drumul dumitale! Şi roagă-te la Dumnezeu să nu ne fii companion vreodată!”. Korolev încremenise acolo, în căldarea tulbure a nopții. În ziua următoare, la prima oră, bătuse la ușa boierului Goncearov și îi povestise toată întâmplarea. Acesta ascultase distant, chiar rece, pronunțarea numelui lui Savastie și îi promisese în doi peri că va încerca să facă ceva, știute fiind relațiile lui la Cancelaria Majestății Sale Imperiale.
În acea noapte, Savastie fu aruncat într-una din celulele Secției a treia. Un frig pătrunzător i se urcase pe tot trupul bolnav, mai ales că fusese dezbrăcat și lăsat doar în cămașe și în pantaloni. Pantaloni care îi erau prea largi – cumpărați dintr-un târg, fără să-i probeze – și care datorită faptului că slăbise neașteptat de mult îi cădeau acum, când fusese deposedat și de cureaua ce le ținea loc de brăcinar.
A doua zi de dimineață, fu dus într-o încăpere cufundată în semiîntuneric. Văzu la un birou un bărbat îmbrăcat în civil. Avea o fizionomie nordică, cu părul îngrijit și bogat, holdă dată în pârgul grâului. Mustața tăiată sever, ascundea o gură senzuală, obrajii purtând pe ei trandafiriul semn al bunăstării. Degetele lungi băteau tacticos darabana în lemnul de esență tare al biroului. Pe inelar odihnea un inel cu o masivă piatră neagră, ce avea gravat pe ea un G precum o rună străveche. Purta un monoclu aurit, din spatele căruia îl studia ca un chirurg înainte de o operație grea.
- D-le Karpin...D-le Karpin...! Luați loc! Este o plăcere pentru mine să vă cunosc! Mai ales că am auzit numai lucruri bune și tămăduitoare pentru suflet despre un pictor atât de talentat. Care și-a lăsat duhul culorilor prin cele mai ascunse colțișoare ale pământului nostru drag. O țigară?
Şi bărbatul scoase dintr-un port-țigaret argintat o țigară ce răspândea în aerul închis al acelei încăperi o aromă caldă, îmbietoare.
- Nu, mulțumesc, spuse cu glasul pierdut Savastie. Nu fumez defel, mai ales acum când plămânul vrea să mă părăsească.
- Permiteți-mi, să mă prezint. Sunt Piotr Ostapovici Gur. Îmi cer scuze, dacă subalternii mei nu au fost poate astă-noapte politicoși cu dumneavoastră. Ce vreți, meseria asta, slujba la stat, ne face uneori mai duri decât piatra. Timpurile de azi sunt grele. Haíne și neînduplecate pentru noi toți. Uneori am impresia că am rămas în urma lor, că ne târâm spre un orizont pe care prea puțini mai speră să-l atingă. Căci, d-le Karpin, ce suntem noi în fața acestui pendul uriaș, care ne este viața? Niște biete minutare, ce încercăm mereu să arătăm ora exactă. Important este să nu rămânem în urma lor și astfel ora pe care o arătăm lumii să fie una eronată. Uneori, însă, unii dintre noi încearcă să o ia înaintea timpurilor. Așa, ca dumneata, de pildă...
- Nu înțeleg, murmură Savastie, care știa că acea clipă de condescendență, pasageră,  de pe chipul și din comportarea bărbatului din fața sa se spulberase și urma momentul adevărului.
- D-le Karpin, sunt și eu ca și dumneata un iubitor de poezie europeană. L-am citit din scoarță în scoarță pe Baudelaire al dumitale, dar, crede-mă, n-am resimțit decât repulsie față de încercarea sa de a mânji cu noroi corola de minuni a lumii. Noi, d-le Karpin, ar trebui să ne adăpăm din aghiasma unui trecut glorios și să nu încercăm să ne astâmpărăm setea din fântâna cu iz otrăvitor a unui Apus decadent! Sunt pasionat și eu de muzică, dar Chopin sau Verdi nu sunt cu nimic mai presus decât Glinka, cel ridicat din țărâna Rusiei. Cât despre Delacroix, idolul tinereții și gusturilor dumitale, admirând acea „Libertate conducând poporul”, pictată de el, nu poți decât să-ți pui întrebarea de ce unii dintre noi vor libertatea în care, încă de la naștere, Maica Rusia ne-a înfășat și în care ne-a legănat. Așa încât, stau să mă întreb, ce se ascunde în spatele preferințelor d-voastră artistice, d-le Karpin? Pură curiozitate estetică sau altceva? Tare aș suferi să știu că ați putea împărtăși soarta răzvrătitului Bakunin, fugit în Apus, iar acum îngenuncheat și străpuns de gerul nemilos al Siberiei.
Gur continua să bată, de acum nervos, cu degetele lui ca niște diapazoane osoase în lemnul acela tare, vopsit într-un maroniu crud, ca zațul unei cafele bune.
- Gusturile  muzicale sau literare rămân un bun al fiecăruia dintre noi, d-le Gur, spuse Savastie cu un glas stins. Nimeni nu ni le poate smulge din suflet! Așa cum curcubeul este al tuturora, dar depinde de privirea ce se răsfrânge din ochii noștri în el pentru a-i culege întreaga frumusețe, neștirbită, tot așa și arta este o floare pe care avem dreptul cu toții să o culegem și să o punem la butoniera trăirilor noastre. Frumos ați spus că viața este un pendul uriaș, iar noi, oamenii, minutarele lui. Nu văd însă de ce nu am încerca uneori să i-o luăm înainte, să ardem creator la flacăra unor culturi care nu distrug identitatea artistică a lumii sau a unui popor, ci o împlinesc. Noi, minutarele, cei ce vrem să o luăm înaintea vieții, nu facem altceva decât să prefigurăm mesianic timpii ce vor veni.
- Slavofilismul, d-le Karpin, își ridică Gur vocea pătrunzătoare, ce se furișa amenințător prin ungherele aflate în penumbră, slavofilismul, acesta este mesianismul rus! Nu parfumurile unui Paris răscolit de sentimente abjecte, simboluri evanescente, metafore atât de depărtate de sufletul rus. Pur. Poate de aceea un pictor talentat ca dumneata nu a fost în stare să ducă la bun sfârșit o biată icoană acolo, la Kemerevo. Şi cum s-ar fi putut altfel, dacă pictorul religios al zilei se destrăbăla noaptea în compania băuturii sau a împreunărilor trupești nefirești...cu bărbați! Străine ortodoxiei noastre nepătate!
În urechile lui Savastie răsunară clopotele altor vremi și simți în nări mirosul tare al prișnițelor îmbibate în votcă, pe care și le aplica pe piept pentru a scăpa la Kemerevo de răceala care azi l-a doborât definitiv. Şi își reaminti de pașii ce se strecurau pe sub ferestrele chilie lui, pași care-l iscodeau din întuneric. Apoi se revăzu în fața trupului de nereidă al Lenei și auzi prin ceața vremii cum, mincinos fiind, îi refuza avansurile carnale pe motivul unei aplecări nefirești spre trupuri de bărbat. Savastie surâse stins, ceea ce nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Gur.
- Surâdeți la amintirea unor astfel de întâmplări dulci și pierzătoare, d-le Karpin! Prezența dumneavoastră în casa poetului Trefilov la doar câteva zile de când v-ați reîntors la Tomsk, explică multe! Foarte multe! Ceea ce noi am crezut din prima clipă. Şi anume că sunteți unul din capii neștiuți ai acestei mișcări vicioase și periculos de nocive, ca un virus necruțător, care este mișcarea occidentaliștilor. Ați încercat prin prezența dumneavoastră, abil mascată de talentul pictural, să strecurați în chiliile noastre sfinte microbul unor idei fatidice, greu de înțeles și acceptat, înfierbântând mințile unor monahi nesupuși pe de-a-ntregul canoanelor ortodoxiei! Mai mult, ați încercat să subvenționați această mișcare, țesută pas cu pas și în mânăstiri, prin lăsarea ici și colo de sume necesare, probabil, punerii pe picioare a unei mișcări paralele cu cea din exterior. Căci ce poate fi mai periculos decât să așezi arta și religia sub traiectoria aceleași săgeți otrăvite, ce țintește drept în inima Rusiei noastre sfinte! Dar, credeți-mă, tună vocea lui Gur, ce se ridicase în picioare, credeți-mă, că până nu ne veți dezvălui cine sunt mentorii dumneavostră de aici și din exterior, cei care vă coordonează toată această activitate distructivă, nu veți părăsi această clădire! Şi avem, cu siguranță avem, toate mijloacele pentru a îndoi cerbicia cărnii și cugetului oricărui om, indiferent de cât se crede el de puternic psihic și fizic! Şi ultimul lucru, dar nu și cel mai puțin lipsit de importanță, d-le Karpin, batjocura ce vi se putea citi pe chipul nărăvit la atâtea rele la adresa măritului nostru țar pe timpul intonării acelui imn de neuitat pentru noi toți, „Boje, țaria hrani!”.
Şi mantaua altor vremi căzu de pe umerii ciolănoși, slăbiți, ai lui Savastie, care se revăzu în trapeza de la Kemerevo, când râsese în barbă de monahii care, bățoși ca niște răcani la instrucție, intonau imnul cu fețele lor palide, schimonosite sub măreția falsă a acelui moment și cu trupurile încordate ca un arc. Şi Savastie zâmbi iar palid acelor vremi. Apoi își zise în gând, făcând abstracție că omul din fața sa aștepta ca un animal de pradă ca el să detracteze acum cu dovezi solide acele acuzații: „Ce rost are să mă disculp în fața acestui bărbat? Şi, chiar dacă aș avea motivele și dovezile să o fac, tot nu m-ar crede! În spatele lui stau monahi cârtitori și Lena aburcată ca luna plină de pe cer în brațele slinoase ale boierului Solodinov. Autoritatea și cuvântul atâtor oameni puternici față în față cu alcătuirea mea șubredă și umilă! Neputincioasă. Să fii clevetit de oameni și să înduri totul fără crâcnire. Să accepți minciuna altora, purului adevăr! Poate că aceasta este calea prin care-ți poți păstra sufletul curat. Şi mântuit. Ca bătrânul Fiodor, pustnicul. Timpul este un calendar căruia fiecare dintre noi îi rupem seară de seară foile înnegrite de păcate și strălucind atât de puțin de lucruri demne de laudă. În seara când nu o vom mai face, înseamnă că am plecat de pe acest pământ! Poate că a sosit vremea ca și eu să-i rup ultima filă!”.
                                                                  
                                                                       ***
Camera de tortură mirosea a sânge închegat. Ca un abator unde șfichiul aprins al cărnii, scrâșnirea oaselor presate și strigătele de deznădejde ale atâtor prizonieri ai soartei așternuseră pe pereții cenușii tipare de neputință și revoltă mută. Târât de doi zdrahoni  spre acel loc al torturii, Savastie simțea cum în spatele lui pășește apăsat Piotr Ostapovici Gur. Îi auzea carâmbul metalic al cizmelor de piele întoarsă bătând tactul suferinței pe pardoseala de marmură, iar la răstimpuri foșnetul vipuștii de postav. Şi, chiar dacă nu-l vedea, putea să-și închipuie zâmbetul crud așternut peste trandafiriul obrazului tânăr, privirea vulturească din spatele monoclului de aur, urmărindu-i convulsiile trupului ce încerca să descopere ce se ascunde în spatele acelei neștiute torturi, ce urma să se prăvălească peste destinul lui. Ajunși în camera morții, Gur se apropie de un bărbat rotofei, exoftalmic și cu o gușe proeminentă, ce-i dădea aspectul unui humanoid venit de pe altă planetă. Imenșii globi oculari erau vascularizați puternic cu firișoare de sânge, făcându-l și mai amenințător.
- Serioja, i se adresă Gur, acest domn, Savastie Karpin, poartă în temnița sufletului și pe poteca sinuoasă a limbii niște nume ce trebuiesc botezate în apa mărturisirii. Cum vorba mea blândă nu l-a putut determina să-și deslege baierele vorbirii, știu că dumneata ai metode prin care să faci chiar și pietrele să vorbească.
- D-le Gur, nu există suflet pe care să nu-l pot îndoi pe nicovala uneltelor mele dragi, cărora li s-a cam uscat gâtul de sete. De sânge proaspăt, spuse Serioja pipăind brațele lui Savastie și bătându-l pe umerii lați, ciolănoși, așa cum cântărești din ochi la târg un animal pe care știi că-l vei supune biciului și poverii înrobitoare.
Privindu-l pe Savastie drept în clarul ochilor, acesta îi spuse amenințător:
- Noi doi vom petrece clipe de neuitat!
- D-le Gur, doriți să asistați la spectacolul vieții?
- Nu, Serioja, treburi importante de stat mă cheamă, dar sper ca până mâine acest domn să ne dea mărturisirea pe care o așteptăm.
Înainte de a părăsi camera de tortură, Gur se apropie de Savastie și îi șopti la ureche:
- Aici nu te mai pot ajuta nici poetul dumitale blestemat, nici iluzoriul pictor ce caută libertatea pe baricadele conștiinței. Aici ești față în față cu adevărul. Pe care, dacă-l rostești, ești mântuit. Altfel, vei pierde și această ultimă calitate ce ne deosebește pe noi, oamenii, de animale: demnitatea. Vei fi umilit și dezbrăcat de personalitatea dăruită nouă, tuturor, la naștere. Vei deveni o grămadă de carne amorfă, fără glas, fără identitate, asemenea unui animal ținut în cușca dresorului. Totul depinde numai de dumneata!
Serioja făcu un semn scurt din cap celor doi zdrahoni, care-l târâră pe Savastie într-un colț al camerei. Acolo se afla un stâlp de beton de mărime mijlocie. Îl legară de el cu mâinile la spate. Apoi, sprijinit de cei doi, Savastie fu încălțat în pantofii de pedeapsă. Confecționați din metal și dotați cu mai mulți țepi metalici atașați în interior, în dreptul călcâielor.
- Așa tinere domn, suntem pregătiți să ieșim la promenadă! Numai că va trebui să stai musai pe vârfuri, altfel încălțările mele îți vor perfora călcâiele și, crede-mă, nu există durere mai mare decât sfârtecarea tălpii a cărui durere suie până în moalele capului. Așa, acum să-ți atașăm furca ereticului. Pentru a-ți pedepsi mândria de a rosti cuvinte de hulă la adresa sfintei noastre țărișoare și a preavoslavnicei sale biserici.
Şi Serioja atașă la gâtul lui Savastie o furcă de fier, cu două capete ascuțite.
- Frumoasă priveliște, tinere domn, nici chiar măicuța care te-a alăptat la piept nu te-ar mai recunoaște acum! Darmite la sfârșitul acestui spectacol grandios. Ai grije, ține-ți capul trufaș în sus, altfel furca îți va perfora sternul și bărbia! Să vedem cât vei rezista. Sau te vei înmuia și ne vei mărturisi ceea ce vrem să auzim. Dacă nu, vei simți pe spatele tău de taur tânăr biciul din piele împletit cu biluțe de plumb, care-ți va dezghioca și ultima fărâmă de împotrivire.
Savastie simți torsul tare al stâlpului, de care era legat, înfiletându-se parcă prin respirația de gheață a pietrei pe coloana sa. Închise ochii și se revăzu acasă, la Samara, când se rătăcise de tatăl său în pădure și găsise adăpost într-o peșteră de sub munte. Acolo, se lipise de frică de peretele rece și umed, ținându-și răsuflarea pentru a asculta șoaptele muntelui. Auzi lângă urechea lui dreaptă respirația sacadată, parcă intrată în transă a lui Serioja, care-i șopti:
- Un nume, tinere domn, doar un blestemat de nume și punem capăt acestei reprezentații!
Savastie îl privi cu acea tristețe christică, pe care o văzuse pentru prima dată într-o schiță a lui Da Vinci, la primul său curs de compoziție. Simți apoi mâinile nervoase și necruțătoare ale celor doi zdrahoni apăsându-l cu toată puterea pe umerii gârboviți. Ţepii metalici ai pantofilor de pedeapsă îi mursecară călcâiul ca dinții unor animale de pradă mici și nemiloase.
Abia mai putea respira. Saliva i se uscase în gură și gâtul, ce trebuia să-l țină țeapăn, într-o poziție nefiresc de dureroasă, își plimba parcă speriat omușorul, atins ușor de furca ereticului. Bărbia începu să-i tremure la răstimpuri, amenințând să fie sfâșiată de brațele furcii. Ochii lui, nefiresc ieșiți din orbite, priviră spre dreapta, acolo unde Serioja se adăpa dintr-o sticlă cu tărie, obrajii umflându-i-se ca niște foale la foc mic.
- Te-ai hotărât deci, să vorbești, da? râse zgomotos Serioja, înțelegând din privirea pe care i-o aruncase Savastie că acesta nu mai putea îndura multă vreme supliciul.
Făcu semn celor doi bărbați să-l susțină, în timp ce el, cu mișcări calculate, ca un meșter priceput, desfăcea brațele capcanei de fier de la gât, apoi conturul încălțărilor, tălpile lui Savastie botezând pardoseala de piatră umedă, jilavă, cu stropi de sânge strălucitor, crud.
- Vă rog să-i transmiteți lui Piotr Ostapovici Gur, murmură umil Savastie, că îi găsesc vinovați de starea nemernică a ființei mele și de păcatele săvârșite împotriva sfintei noastre Rusii pe cei care m-au încondeiat cu dorința de a fi liber. De a gândi și picta liber. De a aduna lângă sufletul meu și alte minți tinere, cu care să ridic de la pământ trupul agonizant al Rusiei noastre, să-i dau un suflu nou, un viitor limpede. Întâi pe tătucul meu, Stiopa Karpin, din îndepărtata Samara, care m-a învățat încă de la naștere că libertatea este singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni, niciodată. Apoi pe maestrul compoziției de la Institutul de Arte Plastice din Tomsk, Igor Malafeev, care mi-a spus într-o prea-frumoasă dimineață a studenției mele că imaginația și duhul culorilor sunt singura mea avere pe acest pământ trecător. Şi, nu în ultimul rând, pe starețul Pamfilie și pe fratele său duhovnicesc, Fiodor, pustnicul. Pe zecile de monahi a căror vorbă am cântărit-o în serile când sufletele lor tinere simțeau că arta și credința sunt singurul medicament tămăduitor pentru sufletul rus, umil și amărât. Aceștia sunt mentorii mei spirituali, cărora le voi purta o veșnică amintire, oriunde mă voi afla!
Serioja asculta înmărmurit confesiunea lui Savastie și privea din când în când la cei doi zdrahoni, neștiind ce să creadă. Când văzu zâmbetul stins de pe fața lui Savastie, știu că bărbatul acela își râde de el  și nori negri se adunară în albiile privirii torționarului. Căci își adusese aminte de numele de Karpin, sub care i-l prezentase inspectorul Gur pe bărbatul din fața sa, și rânjetul său animalic prevesti o răzbunare mai cruntă decât încălțările și jugul de fier. Făcu un semn către cei doi și Savastie fu legat cu fața la stâlpul de beton. Cămașa îi fu sfâșiată și prin țesătura de paing tăcut a aerului putred al camerei nu se mai auzi decât șuieratul biciului, ce își croia cu sârg drum prin carnea lui Savastie. Pictorul gemea adânc și, cu cât se amplificau loviturile primite, cu atât glasul lui se petrecea în neființa sonurilor tot mai palide, tot mai tânguitoare, ca un bocet străvechi. Se revedea în grădina boierului Tomkin, copil fiind, de unde furase o poală de cireșe de Mai și slugile acestuia, prinzându-l, îl legaseră de un măr și îl altoiau cu biciul de la trăsura boierului. Dar copilul acelor vremi râdea cu glasul lui cristalin, gândindu-se numai la dulceața ce i-o așternuse în suflet aroma acelor mărgele roșii, atât de dorite. Când trupul lui Savastie căzu în genunchi, iar capul îi atârna flasc într-o parte, Serioja știu că nu va reuși niciodată să înfrângă cerbicia acestui om. Trei zile la rând, Savastie fu oaspetele dorit și bine primit al camerei de tortură, dar cuvintele lui erau parcă zăvorâte sub șapte lacăte de tăcere. Fu chemat Gur, care, privind cu dispreț la trupul atârnând în cangele de fier, se apropie de Serioja și îi spuse:
- Adu-l la viață! Vreau să-i spun ultimele cuvinte!
Savastie fu stropit cu două găleți de apă rece, ce i se întipăriră pe carnea arsă de lovituri ca un stigmat de gheață, înflorind ici-colo mici cratere, porțiuni maculate de sânge închegat și sudoare sărată, ce ardea cumplit epiderma, ducând durerea ca pe un ecou până sub fasciile întregului corp ce resimțeau golul existențial ce se căsca sub ființa lui. Când acesta își reveni, Gur îi spuse la ureche:
- Am crezut că un om cult ca dumneata poate înțelege rostul unui astfel de supliciu. Dar văd că m-am înșelat! Ar fi trebuit să fii dat surghiunului, în blânda Siberie, dar episcopul de Tomsk a intervenit în favoarea dumitale. Vei fi dus la Kemerevo, la mânăstire. Unde vei trăi într-un univers propriu. Ca într-un turn de fildeș. Fără legătură cu lumea din exterior!
Gur privi spre Serioja, care făcu la rândul lui un semn celor două ajutoare. Aceștia îl prinseră cu putere de brațe pe Savastie. Când acesta întredeschise ochii, tulburi de durerea biciului, văzu silueta scundă a lui Serioja rostogolindu-se parcă prin camera tăcută, purtând în mâini o lumină violaceee, puternică. Savastie întrezări fierul înroșit în mâinile călăului său. Clipi de câteva ori, ca pentru a-și lua adio de la lumina binefăcătoare sub care maica sa, Anasia, îl dăruise vieții într-o zi. Simți cum lumina aceea roz-violacee îi străpunge necruțător retina. Ca un răstignit pe crucea mare a vieții urlă Savastie, cutremurând cu glasul său tăria întunericului, ce începuse să se țeasă în jurul său. Revăzu paleta de culori dragi lui. Una câte una, confidentele lui de taină, acuarelele, cu ajutorul cărora își pictase sufletul pe pereții vechi ai atâtor biserici, începură să se topească dureros. Albastrul urcă înspre tăria crugului. Albul se inoculă pe aripile unui porúmb ce-și luă zborul de pe umerii lui căzuți. Roșul se amestecă, indiferent la urletele sale, în albia venelor și arterelor fărâmate de atâta durere. Verdele se așeză docil în holdele virgine ale Samarei sale dragi, la început de Florar, iar maroul se coborî pe sub frunzișul reavăn al pădurilor călcate cu pasul lui de pribeag. Negrul stăpânea pe de-a-ntregul lumea tăcută a lui Savastie, umplându-i golurile primordiale ale găvanelor. Alcătuind fantasme sub ploaia de stele, ce cădea dintr-un cer damnat.
Ca un răstignit pe crucea mare a vieții urlă Savastie, cutremurând cu glasul său tăria întunericului ce începuse să se țeasă în jurul său. Revăzu paleta de culori dragă lui și una câte una confidentele lui de taină, acuarelele, începură să se topească dureros. Albastrul urcă înspre tăria crugului. Albul se inoculă pe aripile unui porúmb ce-și luă zborul de pe umerii lui căzuți. Roșul se amestecă indiferent la urletele sale în albia venelor și arterelor fărâmate de atâta durere. Verdele se așeză docil în holdele virgine ale Samarei sale dragi, la început de Florar, iar maroul se coborî pe sub frunzișul reavăn al pădurilor călcate cu pasul lui de pribeag. Singurul, negrul, stăpânea pe de-a-ntregul lumea tăcută a lui Savastie, umplând golurile primordiale, alcătuind fantasme unite cu ploaia de stele negre ce cădea dintr-un cer damnat.
Respirația fierbinte a lui Gur îi străpunse pavilionul urechii și mai auzi doar atât:
- D-le Karpin, cu ochii păcătuim încă de la naștere. Şi tot cu ei încercăm să furăm lumii toate tainele ei, fără să-i dăm înapoi nimic! Dar vine clipa să plătim pentru toate. Pentru dumneata aceasta este clipa căzută în genunchi a renegării acestei lumi. Pe care nu o vei mai privi deloc! Ca un ostracizat în măruntaiele pământului. Şi nici nu vei mai putea aduna sub clarul privirii cuvintele împerecheate în rimă și ritm ale poeților adunați sub stelele fade ale Apusului atât de drag dumitale. Iar tablourile vieții vor fi pentru dumneata simple pânze mortuare, fără culoare. Fără viață. Vei mai putea doar auzi toaca la Vecernie și Laudele cântate de frații lăcașului. Atât!
Înainte să-și piardă cunoștința, Savastie murmură, întorcându-și cuiburile goale ale ochilor spre locul de unde plutise până la el pârâul cuvintelor lui Gur:
- Dumnezeu să vă ierte pentru tot, Piotr Ostapovici! Am fost orb, dar acuma văd...

                                                                     ***
În urmă cu trei ani, Savastie pornise spre Kemerevo să picteze murii acelui nou sfânt locaș. Şi plecase de acolo cu inima cernită de durerea nereușitei. O nereușită pe care nici chiar pustnicul Fiodor nu putuse să i-o explice. Fiindcă Savastie simțea că în spatele icoanei mutilate din Kemerevo nu stăteau nici calitatea îndoielnică a uleiurilor și culorilor, nici mâna unui monah zavistnic. Era altceva, iar starea lui de acum, cufundată într-o guașă scrijelită cu cărbunele orbirii îl făcea să se gândească și mai mult când și cu ce greșise pentru ca icoana Sfântului Fanurie să nu prindă următoarea dimineață. Drumul lui Savastie în trăsura Secției a treia, spre Kemerevo, a fost unul frânt. Parcă ar fi fost o insectă mutilată de un copil răutăcios, elitrele fiindu-i smulse și neputința zborului transformându-se într-o târâre pe brânci, ca o omidă sfârtecată. Când l-a întâmpinat, susținut de cei doi oameni ai stăpânirii, starețul Pamfilie nu l-a recunoscut prima dată pe Savastie, într-atât îi rupsese durerea din chipul supt și afundat în întuneric. Privind mai atent la el, starețul, tresărind, i-a zis cu glas scăzut:.
- Savastie...! Cine ar fi crezut că ne vom mai regăsi după atâția ani...
- Trei, părinte stareț, trei toamne lungi ne despart.
- Ai plecat bogat de aici, Savastie, luminat de diamantul privirii, primit la naștere și te întorci cu fântâna secată! De ce?
- Pentru toate câte facem pe lume, părinte stareț, există un preț.
- Am înțeles că ne vom nevoi împreună până la sfârșit, Savastie, murmură starețul, privind la trăsura Secției a treia ce părăsea curtea mânăstirii.
- Până la sfârșit părinte... Când va fi să sosească el... Neștiut și necruțător!
- Vei viețui într-o chilie, lângă cea a lui Acachie, pe care ți-l voi da ca sprijin și sfat. Mâine, în zori, voi asculta, Savastie, povestea pribegiei tale prin lumea asta neînțeleasă și rea, îi mai spuse părintele stareț, bătându-l blând pe umerii căzuți ca o cobiliță frântă.
Noaptea aceea polară așternută peste irisul lui și care-l amenința cu eternitatea ei se strecurase printre cercevele geamului chiliei sale foșnind ca un cărăbuș de aur. Savastie dormea, dar undeva, în spatele realității visului său, se plămădeau imagini care-i aminteau de ucenicia lui nefericită la Kemerevo. De acea deznădejde ce-i umpluse sufletul cu mirosul ei otrăvitor când dimineață după dimineață zărea culorile agonizând și topite pe faldul zidului descărnat de fizionomia Sfântului Fanurie. Visa că se rezema acum într-un baston fosforescent, ca cel al Sfântului, care îi arunca pe sub găvanele irisului atrofiat o urmă gelatinoasă, purpurie. Cum își lasă melcii dâra pe frunzele de dud.  Şi purpuriul acela se prelingea prin iarba ce o auzea foșnind sub pasul său, ridicându-se ca un fuior de lumină. Ca o viperă ce scosese capul ademenit de muzica ce-i atrofia simțurile.  Şi lumina aceea îl ajuta să dezghioace fir cu fir aerul moale și parfumat. Se putea bucura din nou de vederea cerului aplecat peste lume ca o pălărie cu boruri largi de nouri, de păsăretul ce inunda cu ciripitul lunca aceea plină de margarete. Zări o biserică și păși spre ea. Când intră, slujba se terminase. Printre mujicii, ce se învârteau printre lumânările aprinse în toate colțurile bisericii, îl văzu pe tatăl său. Stiopa Karpin avea un colac în mâna stângă și o lumânare în dreapta. Un colac pe care voia să-l dea spre pomenirea sufletului Anasiei. Maica lui Savastie, ce trecuse la Domnul cu mulți ani în urmă. Dar nimeni nu voia să primească colacul rumenit, acoperit de o pojghiță de miere amestecată cu susan. Şi Stiopa Karpin plângea amarnic. Savastie veni lângă el, dar își dădu seama să taică-său nu putea să-l vadă prin bura amăgitoare a visului. Încercă să oprească câțiva săraci din biserică pentru ca tatăl său să le ofere prescura, dar nimeni nu se abătu din drumul său. Atunci, ca prin minune, Savastie începu să plângă. Nu o mai putuse face din copilărie. De atunci, când odată cu clinchetul cristalin al râsului său sub loviturile primite de la vechilii boierului Tomkin, la furatul cireșelor, două boabe de cristal sărate i se prelinseseră pe bărbia de copil neștiutor. Nici măcar la căpătâiul maicii sale, când se odihnea pe catafalc, nu putuse să plângă. Plângea acum și mâinile ce îi atingeau ochii realizau și palpabil minunea. El, Savastie, un orb, plângea! Auzi un glas care cobora din prea plinul naosului. Nu ridică privirea, căci simțea că acela era glasul Bunului Dumnezeu.
- Ce faci, Savastie?
- Plâng, Doamne! Plâng pentru că nimeni nu vrea să primească colacul de pomenire al maicii mele!
- Acum simți durerea unui fiu față de nepăsarea lumii?
- O simt, Doamne!
- Așa cum o simte de sute de ani Fanurie, când cei ca tine își râd de turtițele maicii sale păcătoase!
- Am greșit, Doamne, știu că am greșit! Dar acum e prea târziu...
- Niciodată nu e prea târziu să ne căim, Savastie!
- Pentru mine este, Doamne, căci sunt orb...
- Şi, dacă ești orb, asta înseamnă că nu mai poți vedea și simți frumusețile pe care le-am dăruit lumii?
- Cum să le simt și, mai ales, cum să le văd, Doamne, dacă sunt orb?
- De ce credeți voi, oamenii, că ochii sunt singurele ferestre prin care vedeți sau vă imaginați lumea?
- Fiindcă așa ne-am născut...
- Privește, ce vezi pe fereastra bisericii?
- Un câmp de margarete, Doamne!
- Îl vezi fiindcă așa îți șoptesc ochii, nu?
- Da!
- Dar dacă eu ți-aș spune că dincolo de fereastră se întinde un munte cu creștetul nins, la poalele căruia se văd casele pitice dormitând sub spuza de jar a viselor.
- Cum poate fi adevărat, Doamne, așa ceva, dacă eu văd margarete?
- Închide ochii, Savastie! Închide-i și imaginează-ți că vrei să fii la poalele unui munte nins de zăpezi. Așa...Ce vezi cu ochii minții și ajutat de săgeata gândului?
- Văd muntele nins și căsuțele amorțite sub gheara gerului năpraznic.
- Vezi, vezi, Savastie, chiar și orbii pot vedea cu ochii minții. Orice om își poate întinde arcul gândului și poate ajunge cu imaginația sa oriunde!
Savastie privi spre înălțimea naosului pentru a se îndulci cu mireasma privirii lui Dumnezeu, dar nu zări decât fumul ce urca din cățuiul preotului ce tămâiase bucatele aduse de mujici pentru pomenirea morților săi. Își aminti de sărmanul lui tată și de lacrimile vărsate, fiindcă nimeni nu voia să primească colacul cu lumânare. Abia atunci observă cum în biserică intră un tânăr cu o privire vie, de apă curgătoare, îmbrăcat într-o pelerină de culoarea pietrei vinete. Acesta se intersectă cu Stiopa Karpin și, când bătrânul îmbrăcat în sumanul său ros și cu opinci prăfuite în picioare îi întinse colacul, tânărul îl primi. Luă în mâna stângă lumânarea și șopti stins: „Să fie spre dreapta amintire a maicii lui Savastie”! Şi se auzi din nou coborând glasul acela ca un freamăt de ape din înaltul naosului. 
- Fanurie, ajută-l pe Savastie să poată vedea din nou! Cu ochii minții!
Tânărul, purtând în dreapta colacul spuzit de miere și de susan mărunt, ridică ochii spre înalt și spuse:
- Așa am să fac, Doamne!
Îl luă în vis pe Savastie de mână cu blândețe și îl scoase afară din biserică. Contactul cu lumina zilei fu dur pentru Savastie, ai cărui ochi se închiseră din nou ca două guri de vulcan stins. Nu mai văzu nimic și era ghidat doar de brațul ocrotitor al tânărului. Savastie auzi un șopot de apă, simțind cum prin uscăciunea prânzului de vară mii de picături reci, binefăcătoare, se împrăștie prin aerul stătut.
- Apleacă-te, îi spuse cu glas domol Fanurie, căci vreau să-ți spăl ochii. Apa asta nu este apa Siloamului, unde Mântuitorul a vindecat orbul din naștere, și nici eu nu sunt asemenea Lui, dar prin puterea ce mi-a fost dată de Sus te voi ajuta să vezi cu ochii minții.
Savastie auzi clipocitul molcom al apei, apoi palma catifelată a Sfântului îi înmuie găvanele stinse cu apa aceea, care parcă i se lipea de retină și îi pătrundea prin toată fibra corpului său. Îl mai auzi apoi pe Sfânt spunându-i:
- Savastie, crezi în minuni?
- Minuni nu mai există azi, Sfinte...
- De ce, fiindcă voi, oamenii, nu mai credeți că se pot înfăptui? Dar incendiul în care a ars din temelii casa vecinului vostru, Groșkin, din care a fost scos viu și nevătămat pruncul de câteva luni al Ruslanei? Câți ani aveai atunci, Savastie?
- Zece, Sfinte, zece... Mi-amintesc că toată lumea a spus că a fost o minune salvarea copilului.
- Dar atelajul lui Vanicika, plin cu sfeclă, și căruia i s-a rupt oiștea în malul apei? Când soața lui aflată în vârful căruții a zburat prin aer, dar s-a oprit pe mica insulă de verdeață de lângă mal, nepățind nimic? Aceea nu a fost tot o minune? Icoana mea, Savastie, icoana mea...Ştii de ce se destrăma noaptea?
- Fiodor, pustnicul, mi-a zis...
- Fiodor știa ca și mine că tu nu crezi în minuni. De aceea, ți-a dat să alegi între pizma unui frate monah, ce ștergea noaptea culorile, sau uleiurile ieftine cumpărate din zgârcenie de economul bisericii, Condrat. Dar nu din cauza asta se ștergeau culorile de pe chipul meu. Ci, fiindcă nu am putut să-ți iert, Savastie, aroganța cu care râdeai de povestea tristă a maicii mele, spusă de prietenul tău, Korolev. Acolo, în salonul acela plin de tentații lumești, al studenției tale. Privește și vei vedea ce se întâmpla la Kemerevo noapte de noapte. Fiindcă suflare de om nu ar fi putut să vadă cu ochii firii minunea aceea. Privește, chiar dacă nu crezi în minuni! Deși, ele există, Savastie!
Şi Sfântul își împreună palmele, pentru ca mai apoi să le desfacă, ca și cum ar fi deschis o cortină magică. Savastie revăzu biserica din Kemerevo. Şi pe starețul Pamfilie de veghe. Bătrânul ațipise cu capul căzut într-o parte. Bastonul îi căzuse cu zgomot pe pardoseala vânătă. Se auzi întâi un foșnet ca o apă domoală, ce se coboară la vale. Apoi pelerina sfântului se văluri, în timp ce crucea argintie strălucea prin întunericul tăiat în felii mărunte de flacăra tremurândă a lumânării sale. Sfântul coborî de pe peretele zgrumțuros și păși prin aburul de frig. Trecu pe lângă Pamfilie, apoi ieși prin ușile încuiate. Luna părea un felinar spart, iar sub pașii sfântului zăpada se topea pas cu pas. Pelerina mângâia omătul dându-i forme ondulate ca valurile unei mări potolite. Când Sfântul ajunse la malul lacului de lângă zidurile mânăstirii se opri. Se aplecă și înfipse crucea în oglinda de gheață, aceasta topindu-se instantaneu. Apoi așeză într-un troian de zăpadă lumânarea de ceară pictată. Cu palmele amândouă luă apă din oglinda clară și își spălă culorile feței. Apoi pelerina și tunica roșie. Înmuie crucea și lumânarea în tăiușul apei, care parcă murmura o litanie străveche. Plecă spre lăcașul sfânt, în urma lui culorile topindu-se pe sub stratul moale de omăt și se așeză pe peretele rămas rece și sterp. În visul său strălucitor Savastie mai auzi doar aceste cuvinte plutind pe întinderea apei: „Acum, după ce ai aflat cât de multă durere este în inima unui fiu pentru pierderea mamei sale păcătoase, poți să-mi termini icoana, Savastie! Fiindcă acum te-am iertat! Fiindcă acum crezi în minuni și poți vedea cu adevărat!”.
                                                                       
                                                                           ***
Savastie se trezi din visul acela minunat sub gângureala limbilor clopotului ce chema monahii la Utrenie. Își duse mâna speriat la ochi, cu speranța în suflet, dar realiză că totul nu fusese decât un vis. Orbul Savastie continua să trăiască printre oameni în întuneric. Dar sub impulsul visului își spuse că trebuie neapărat să destăinuie întâmplarea și starețului.
Pamfilie îl privi cu compătimire. Se întoarse spre Acachie, care-l sprijinea pe Savastie, și clătină din cap a neîncredere.
- Deh, Savastie, așa cum nu mi-am pus atunci întrebarea de ce se șterg peste noapte culorile din care îl preamăreai pe Sfântul, tot așa nu mă întreb nici acum de este sau nu dat ca tu să mai pictezi.
- Părinte, ochii...Ochii minții întruchipează și aștern peisaje poate numai visate de alții! Ai să vezi, voi picta! Am fost orb, dar acum pot vedea, părinte!
- Să știi că după plecarea ta am găsit alți doi meșteri care au dus la bun sfârșit lucrarea în mânăstire. Așa că nu-ți rămâne decât să-l pictezi pe Sfântul în paraclis.
- Oriunde, părinte! Oriunde! Trebuie să fac asta! Am semn de Sus!
Când Savastie îi mărturisise părintelui stareț că vrea să picteze icoana Sfântului, Acachie își făcuse trei cruci și-l privise cu aceeași compătimire ca și Pamfilie. Savastie nu-l putea vedea, dar simțea prin aerul acelei dimineți cum neîncrederea monahului i se agață de barba în dezordine, ce-i acoperea fața sclivisită de neputință. Ca un fum dens ce acoperă un zid dărăpănat. Când Savastie îl rugă să-l ducă în paraclis pentru a se apuca de pictat, Acachie îl ascultă fără să crâcnească. Paraclisul degaja un miros de mucegai și aer stătut, cu zidurile sale afumate de respirația lumânărilor și a anilor. Acachie îl duse lângă micile uși împărătești. Savastie se opri lângă obrazul descărnat al zidului și buricul degetelor pipăi zidul zgrumțuros, cu asperități neregulate. Stătu așa, nemișcat, preț de câteva clipe. Prin degetele-i altădată zvelte și pe marasmul chipului său Savastie simți cum urcă în el o căldură binefăcătoare. Cum ochii minții dăruiți de Bunul Dumnezeu și binecuvântați de Sfântul Fanurie descojesc de pe retina sa goală imaginea Sfântului. Întâi chipul vioriu, cu privirea de mare netulburată, apoi trupul zvelt acoperit de pelerina largă ca o viță de vie regală. Savastie îi ceru lui Acachie acuarelele.
- Acachie, de azi ești ucenicul unui pictor blestemat! îi spuse el și pentru prima dată după atâția ani un zâmbet sfâșie în două pânza de neguri de pe fața sa.
Călugărul, a cărui privire de viezure se frânsese prin ani în fâșii moi, nu-i răspunse, dar îi mângâie blajin mâna ce căuta tipsia culorilor. Savastie pipăi rând pe rând pasta solidificată a fiecărei culori, apoi înmuie pensula și trasă sigur primele linii ale osaturii feței Sfântului. Acachie înlemnise văzând mișcarea lină, ca un zbor planat a pensulei pe peretele ce prindea contur și viață. În primele trei zile, Savastie pictă chipul Sfântului. Ajutat din când în când de Acachie, care-i conducea mâna ce, uneori, își revărsa generoasă amplitudinea dincolo de reverele cenușii ale zidului. În alte trei zile, se săvârși genealogia trupului. În a șaptea, veșmintele și toiagul ce se termina cu crucea argintie. Icoana Sfântului nu avea profunzimea și bogăția sensurilor ca cea de acum câțiva ani. Dar stilizarea ei întruchipa fidel asceza de pe chipul Sfântului. Nevoința oaselor și serafica înlănțuire a membrelor descărnate. Pamfilie, adus în fața picturii, îi spuse cu entuziasm:
- Savastie, ceea ce la oameni pare peste putință, Bunul Dumnezeu înfăptuiește! Poate că acum, ajutat de fratele Acachie, vei reuși să termini tot paraclisul!
- Părinte stareț, eu am primit doar încuviințarea să termin icoana Sfântului. Pentru restul are grijă Bunul Dumnezeu!
Veniseră frații din mânăstire, unul câte unul, apoi orășenii cu stare din împrejurimi sau tăcuții și umilii mujici să vadă minunea de pe peretele paraclisului de la Kemerevo. Un orb care pictase icoana Sfântului Fanurie! Dar pe poteca culcată sub bolțile de trandafiri, ce ducea spre paraclis nu pășiseră niciodată pașii atât de așteptați ai Olgăi Ivanovna. Rămăsese acolo, în Tomsk, strălucirea acelui inel de logodnă, care nu își va așterne nicicând armonia glazurată a aurului fin pe degetul iubit al femeii la care visase în lungul său calvar spre mântuire. Şi nu se arătaseră nici pașii lui Vladimir Korolev, care, sub acoperământul hainei sale preoțești, ar fi putut disculpa conivența de care ar fi putut fi acuzat de Secția a treia vizitând un proscris. Fusese părăsit de toți și de toate, dar își spuse că frica, acest sentiment care guvernează lumea celor puternici, plutește prin firidele ascunse ale sufletelor ființelor dragi lui. Şi nu condamnă pe nimeni pentru asta. Pamfilie spera din tot sufletul că degetele clarvăzătoare ale lui Savastie vor salva de la dezastrul timpului micul paraclis și îi vor reda viața duhovnicească. Numai Savastie știa însă că atât îi fusese îngăduit să facă. Să termine icoana Sfântului. Se simțea din ce în ce mai rău. Plămânii îi erau cârpiți cu zdrențe de țesuturi, iar diafragma îi străpungea pieptul ca un pinten de corabie fantomatică, cu catargul trupului sfărâmat. Hilii pluteau prin bronhiile suturate, abia mai pulsând în albia respirației întreruptă de accese de tuse violente. Se scula doar pentru a merge însoțit de Acachie la latrina din spatele chiliilor. Apoi se refugia în cochilia patului din lemn de brad, așteptând. Şi clipa aceea tainică pentru fiecare dintre noi se apropia de el cu pași pierduți prin tinda chiliei. Auziți numai de el. La ultima vizită a starețului, Savastie s-a spovedit acestuia îndelung și s-a împărtășit.
- Părinte, nu vreau să plec de aici necuminecat! Vreau să mă mărturisesc!
- Dar ce te apasă, Savastie?
- Timpul, părinte! Timpul a devenit ca o pasăre de piatră, care vrea să mă urc pe aripile ei și să mă ducă unde îi este voia! Vreau să te rog ceva. După ce nu voi mai fi, să mă îngropi lângă lacul de lângă mânăstire, în spatele paraclisului. Să aud dimineața cum saltă păstrăvii să fure razele soarelui, iar noaptea corul brotăcimii gureșe sub încrengătura lunii. Şi poate în nopți cu taină, neștiute de nimeni, de îmi va permite Bunul Dumnezeu, îl voi ruga pe Sfântul să mă călăuzească câțiva pași. Să mai ating zidurile mânăstirii, să privesc opaițele ca niște ochi tainici de stea cum ard pe la ferestrele fraților. Să mă plimb pe malurile înalte ale lacului tăcut...
Câteva ceasuri a ascultat Pamfilie mărturisirea dreaptă și sinceră a lui Savastie. L-a cuminecat, l-a uns cu mir pe fruntea obosită și peste găvanele plumburii ale ochilor și l-a mângâiat pe frunte.
- Ţii minte, Savastie, când ne-am întâlnit prima oară? Bănuiam că în spatele ochilor negri și a părului prins la spate se ascunde un om năvalnic. Nedeprins cu viața de obște a mânăstirii. Dedat lumii și plăcerilor ei. Dar speram să ai undeva, nevăzut și ascuns, talantul primit de la naștere. Să reușești astfel să reînvii Împărăția pe pereții umilei noastre biserici. Dacă atunci, din pricini binecuvântate, pe care nu vreau să le știu, nu ai reușit, iată că azi ai dovedit că ți-ai înmulțit talantul! Cu vrednicie și sacrificii! Cu jertfă, pot spune! Dumnezeu să te ierte!
În acea noapte, Savastie a simțit cum pasărea de piatră fâlfâie pe deasupra chiliei sale. Cum fereastra se deschide ca sub un vânt năprasnic și un aer rece pătrunde până lângă patul său. Două aripi îl prinseră de mâneca sfârtecată a sufletului și îl înălțară spre crugul înstelat. Când fu lăsat pe un tăpșan, a cărui iarbă înrourată o simțea sub tălpi, realiză că noaptea trecuse. Vedea din nou. Era de acum ziuă și privirea lui despica cutele de siniliu pur. Auzea la picioarele lui o cascadă care curgea cu zgomot mare și știu că trebuie să zboare. Pluti prin aer cu teama aceea, pe care o simți când știi că te vei izbi de solul tare sau de platoșa apelor. Dar atingerea apei, ce curgea în hăuri, fu ca o mângâiere de aripi. Savastie știa că atinsese apa, pe care de multe ori o pictase în tinda bisericilor. Apa pe care sufletele merg duse de valuri spre Judecată. Şuvoiul acela, în care își cufundase trupul, era format din doi curenți pe care-i simțea prin toată ființa sa. Curentul din stânga avea culoarea sângelui coagulat. Era fierbinte, bolborosind, împănat cu un miros greu de sulf și colivia sufletului său se scufundă în el țipând de durere. Partea dreaptă era răcoroasă, cu miros de brad. Savastie știa că cel din stânga era râul de pucioasă al păcătoșilor, iar cel din dreapta cel de rouă, al celor neprihăniți. Plutea pe acea apă difuză și revedea cu ochii minții imagini dragi de odinioară. Întâi podul vechi al copilăriei, asemenea unei palete cu acuarele. Şi el căuta cu înfrigurare în golurile pline de felurite culori puii mici de rândunică. Unii erau albi, alții roșii, alții maro, după cum își făcuseră cuibul în scorburile paletei sale împrumutând vigoarea și parfumul culorilor. Se revăzu apoi în sala de compoziție de la Institut, când fusese lăudat pentru acea pictură „Cain și Abel”, o compoziție de forță, expresivă, întruchipând binele și răul care de atunci, de la Facere, planează peste univers. Simțea în nări parfumul din budoarele prin care îl purtase inima lui păcătoasă acolo, la Tomsk. Îl mângâie pe fruntea de acum descărnată de gânduri, dorințe și vise un adio cast șoptit de Olga Ivanovna, ce-și legăna plopii din priviri de pe un țărm depărtat. Revăzu apoi pictura Sfântului ce se dezghiocase la venirea la Kemerevo ca un blestem ancestral. Pielea începu să i se descuameze sub torentul fierbinte al râului de pucioasă. Treptat, ca un șarpe în primăvară pierdu una câte una alcătuirile personalității sale epidermice, ce pluteau pe apele tulburi. Apoi mușchii intrară într-o stare de convulsie latentă, putreziră parcă și se rostogoliră sub undele cărunte, așa cum cădeau poamele coapte din livada boierului Tomkin. Ultimele îl părăsiră oasele, care se calcinau dureros, cu un zgomot surd, așa cum foșnea frunza de tutun pusă la uscat, pe care o fura de pe gardul vecinului Groșkin și pe care o  freca între palmele lui mici, până ce un praf subțire mai rămânea din ea. Savastie știa că venise clipa ca acel râu să-și despartă meandrele. Va rămâne sub râul de pucioasă, al păcatului, sau se va salva pe alcătuirea de rouă proaspătă? Reuși în ultima clipă să se aplece spre dreapta și simți cum șuvoiul de gheață al râului de rouă îl cuprinde. Singurul punct rămas fierbinte din ceea ce însemnase odată Savastie era acum borta pieptului. De acolo i se desprinse sufletul prin curentul de apă și simți cum două aripi de fluture, două aripi albastre, se nasc din el. Cum îl înalță deasupra râului de rouă, ajutându-l să zboare lin spre lumina taborică, ce se răsfrângea dincolo de țărmul spre care voia să ajungă. Fiindcă acum știa că dincolo de acel țărm se întindea Împărăția. Împărăția Cerurilor.
                                                             

                                                                          ***
Starețul Pamfilie și frații din Kemerevo îl îngropară pe Savastie îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă până la călcâie. Direct pe pământul gol, cu o piatră sub căpătâi. Lângă lacul ce își întindea velurul hainei aproape de zidurile mânăstirii. Avea doar treizeci de ani Savastie, când părăsise această lume de miracole, unele nedescoperite încă de el. Dacă oamenii locului, pădurarii sau vânătorii, ce băteau până la cheagul nopții cărările spre pădure, ar fi fost oameni fără prihană sau dacă starețul Pamfilie ar mai fi fost în putere să colinde malurile lacului la ceas de înserare, atunci când broaștele priveau cerul cu ochi de stele, poate că s-ar fi învrednicit cu toții de o vedenie. Ce se repeta în nopțile fără lună. Un tânăr îmbrăcat într-o pelerină violetă, ducând cu blândețe de braț un bărbat îmbrăcat într-o cămașe albă, lungă până la pământ. Pasul tânărului dovedea siguranță. Nu același lucru puteai spune despre bărbatul, pe care-l conducea și care pășea nesigur, ca un orb, prin clisa nopții. Pelerina lungă a tânărului făcea iarba să foșnească aidoma unei căderi de apă. Încălțările împrăștiau scăpărarea fireturilor de aur prin ochiul tăcut al întunericului. Cămașa de zăpadă fierbinte a bărbatului orb lăsa urme tainice prin vălurirea câmpului. Înaintea lor, plutind la câteva palme de pământ, ca și cum le-ar fi călăuzit pașii prin sita de smoală a nopții, o cruce luminoasă de lacrimi.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Întâlniri în Ţara Sfântă - George Căbaș (CARTE)

376 pag.+16 pag.color

     Pelerinul modern e unul cu bibliografia sub braţ, înarmat cu mijloacele care ar putea înregistra tot ce este mai interesant din cele văzute. Un astfel de pelerin este George Căbaş, autorul cărţii Întâlniri în Ţara Sfântă. Fiecare oprire este prilej să facă un excurs în istoria locului, să mediteze asupra a ceea ce s-a întâmplat acolo, dar nu aspectul documentar trece pe primul plan, deşi ocupă un loc important, ci reverberaţia duhovnicească a locurilor. În acest scop, lângă imaginea locurilor aşează „imaginea” unor nevoitori din acele locuri, oameni care pot depune mărturie, însăşi prezenţa lor acolo, uneori de o viaţă întreagă, fiind grăitoare. George Căbaş realizează interviuri de bună calitate, care au darul de a da la o parte vălurile de pe ochii pelerinului pentru a descoperi miezul duhovnicesc fierbinte al locului. - Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

      Din vechime, pelerinii au adus mărturii că în locurile sfinte unde s-au petrecut faptele din Sfânta Evanghelie te bucuri de o aleasă binecuvântare. Aici ascultă Domnul rugăciunile ca nicăieri altundeva. Totdeauna pleci din Ierusalim cu simţăminte neo­bişnuite, în Ţara Sfântă, păstrătoarea amintirii marilor evenimente, ţi se deschide inima, care se străduieşte să cuprindă necuprinsul – toată viaţa de pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.

Detalii despre carte / Cumpărare

Cuprins

Pelerin la Locurile Sfinte, azi 9
Cuvânt-înainte 11

PARTEA I

O zi prin Sfânta Cetate – oraşul vechi 13
În jurul Cetăţii Sfinte 33
Lumina lui Hristos luminează tuturor 43
Drumul Crucii – numărătoarea inversă 61
O noapte la Sfântul Mormânt – izvorul învierii noastre 68
O dimineaţă la „Mormântul Maicii Domnului” 78
Grădina Domnului – Eleon 86
Mânăstirea „Sfânta Maria Magdalena” 98
Aşezământul românesc” de la Ierusalim 114
Trandafir de Ierihon 118
În pustiul Hozevei – la Sfântul Ioan Iacob 124
Betleem 136
Trei zile la Mânăstirea „Sfântul Sava” 146
În Patria Înaintemergătorului 162
Acasă la Sfântul Gheorghe 171
Emaus şi înveşnicirea unui sat 178
Nablus 184
Din Galileea la „Mica Galilee” 188
Mânăstirea „Sfânta Ecaterina” 214
Fărâme valahe la Sinai 225
Însemnate locuri biblice 231
Doamne, nu cu iuţimea Ta să ne cerţi pre noi!” 243
Sfaturi duhovniceşti 248
Un medalion la Ierusalim – o convorbire cu Maica Macaria 259
Clipa despărţirii de Ierusalim 283

PARTEA A II-A

MĂRTURII ARHEOLOGICE 285

Pietrele din Locurile Sfinte – cu eternă aromă spirituală 285
Situri arheologice în Israel 289
Importante mărturii arheologice din Israel 296
Cuvântul unui arheolog despre istoria „Sfântului Mormânt” 303
Un mesaj pe piatră 320
Galileea neamurilor 324
Kathisma – un pelerinaj al discreţiei 328
Mozaicul Schimbării la Faţă 331
Harta de piatră de la Madaba 347
Noi date despre harta din mozaic de la Madaba 355
Moderna harta a Ierusalimului de la Madaba 360

ADDENDE

Addenda 1
Rugăciunea închinătorului la Mormântul Domnului 366

Addenda 2
Mânăstirea „Sfântul Gheorghe” din Valea Hozevei 368

Addenda 3
Însemnări despre „Sfânta Maria Egipteanca” 374

Addenda 4
Viaţa şi obiceiurile creştinilor 376

Bibliografie selectivă. 379



Doamna Maria Brâncoveanu - Tainica biruință a lacrimilor (CARTE)

    Ediție îngrijită de L.S. Desartovici

 Truda binecuvântată de a prezenta lumii martiriul Brâncovenilor se plinește acum printr-o a doua lucrare, dedicată de această dată soţiei marelui Domnitor român. Actul prin care Sfânta noastră Biserică a recunoscut în rândul Sfinţilor pe Constantin al Ţării Românești și pe fiii săi, dimpreună cu Ianache, poate fi întregit cu Maria, „Doamnă a toată Ungrovlahia”, reunindu-se astfel chipul unei familii-pildă, familie de sfinţi. - Pr. Nicolae Tănase

Detalii despre carte / COMANDA



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567