Descarca Revista
   


"Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi. Dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos" - Rom.6, 8-10

Aprilie 2014
Învierea Domnului Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Educația la domiciliu, moft sau necesitate?
Ortodoxia, armă a noului Război Rece?
Sfinți ai închisorilor, cetățeni de onoare post-mortem la Aiud
Știri interne - aprilie 2014 (RO)
Știri externe - aprilie 2014 (EXT)
Deschiderea cărții - harisme ieftine, diavolești
Simbol şi realitate duhovnicească în Sfânta Împărtăşanie
Deniile – mireasmă a sufletelor curate
Inima în Marele Post - Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: Vinovat e!, tu strigă-le în urechi: Drept e!
Calomnia - dacă cineva te defaimă, trimite-i o binecuvântare
Cabina telefonică de rugăciune
Puterea şi democraţia. Excesul de putere. Principiul proporționalității
Despre puterea tamaduitoare a sfintelor moaste (povestire)
Bucurați-vă! Hristos a înviat! (poezii)
Universitatea București interzice revista Pentru Viață la Târgul Educației
Saracia, suferinta si dragostea – trei cruci pe Golgota mea si a neamului meu. Memorii, marturii, multumiri - Aurelia Ilchevici Breazu (CARTE)
Sfinții de lângă noi - Ciprian Voicilă (CARTE)
Lansare de carte - Monahismul Ortodox Românesc



Tema lunii
Educația la domiciliu, moft sau necesitate?

      În câțiva ani nu vom mai putea vorbi despre cei șapte ani de acasă, considerați definitorii pentru punerea bazelor educației copiilor în sânul familiei. Și aceasta deoarece, după cum informează Mediafax, extinderea sistemului educaţional obligatoriu, prin includerea copiilor de 2–5 ani în pregătirea preşcolară, este una dintre preocupările Guvernului din România. Ministrul Remus Pricopie a spus că Ministerul Educaţiei Naţionale (MEN) doreşte să extindă, din 2015, învăţământul obligatoriu la vârsta de 5 ani, iar apoi, gradual, spre 3 ani.

Deloc întâmplător, ca răspuns la provocările actuale ale sistemului educațional tradițional, își face loc și în țara noastră conceptul de educație la domiciliu, sau homeschooling-ul, sau școala de acasă.  Educaţia la domiciliu este definită ca fiind alternativa educaţională prin care parinţii/tutorele îşi asumă responsabilitatea primară pentru educaţia copilului lor. Acest articol dorește să ofere câteva informaţii de bază privind educaţia la domiciliu şi să dezbată câteva aspecte conflictuale extrase din cercetările efectuate privind integrarea în societate a copiilor educaţi la domiciliu.

Subiectul este de actualitate și nu trebuie privit ca o extravaganță sau ca o tendință eronată de izolare a copiilor de către familii considerate conservatoare. Pentru o mai bună informare publică au avut loc şi câteva conferinţe de homeschooling în ţara noastră. Este o realitate faptul că învățământul românesc se degradează constant, că performanțele sunt din ce în mai slabe, că ne pleacă elevii buni la studii în străinătate, că există o criză a cadrelor didactice. Programa școlară este stufoasă și aproape imposibil de parcurs, cu atât mai puțin de asimilat. Interactivitatea ca metodă de predare rămâne la stadiul teoretic și copiilor li se cere să devină depozitari de cunoștințe pe care nu reușesc să le pună în practică. Noile generații nu sunt de compătimit atâta vreme cât nici ele nu arată un interes deosebit de a performa, dimpotrivă. Chiulul, nepăsarea, lipsa de respect față de profesori și preocuparea excesivă pentru gadgeturi și modă caracterizează un procent important al celor de pe băncile școlii. În jocul rezultatelor slabe intră și părinții care îi ocrotesc excesiv pe elevi, le satisfac numeroase capricii, discreditează din start școala și cadrele didactice încurajându-și copiii că oricum diploma e de formă, că oricum se vor descurca ei în viață cumva, și că reușita constă în a avea doar școala vieții.

Ce este homeschooling-ul?

Psihologul Irina Constantinescu ne lămurește: “Homeschooling nu înseamnă doar o alternativă la sistemul de masă, şi nu doar un protest al părinţilor împotriva degradării sistemului public de învăţământ, ci şi un refuz al „procesării” copiilor pe bandă rulantă, în scopul de a obţine consumatori şi „rotiţe” obediente ale sistemului. Homeschooling-ul are ca scop formarea de oameni liberi, responsabili, cu un sistem de valori puternic şi o dezvoltare emoţională echilibrată, armonioasă, prin renunţarea la metodele standardizate şi întoarcerea la instruirea individualizată. Şcolarizarea la domiciliu este o metodă de educaţie cunoscută din cele mai vechi timpuri, care a cunoscut o revigorare începând din anii 1970 în S.U.A., odată cu eşecul academic şi moral al învăţământului de masă. În România dinainte de comunism, şcolarizarea la domiciliu era ceva obişnuit şi se găsea explicit prevăzută în lege ca formă alternativă de învăţământ până la naţionalizarea educaţiei din 1948.

În ultimii zece ani, „şcoala de acasă” a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare, fiind legalizată în ţări ca S.U.A., Canada, Australia, Anglia, Franţa, Italia, Finlanda, Irlanda. În S.U.A. se estimează că numărul copiilor şcolarizaţi la domiciliu creşte anual între 7 şi 15 procente. Astăzi, la noi în ţară, şcolarizarea la domiciliu este prevăzută în lege doar pentru copiii cu handicap, care nu se pot deplasa la şcoală, şi este strict reglementată. Totuşi, pentru cei care doresc să renunţe la sistemul de masă, există alternativa înscrierii copilului la o „şcoală-umbrelă” din străinătate. „Şcoala-umbrelă” e o şcoală particulară care primeşte înscrieri ale elevilor homeschooled (educaţi acasă) contra unei taxe anuale. Copilul înscris la o „şcoală-umbrelă” este considerat de stat ca fiind şcolarizat legal, şi poate fi oricând reintegrat în învăţământul public sau privat, după o testare a cunoştinţelor. Acest tip de şcoli eliberează foi matricole şi alte documente şcolare (de exemplu, acte de transfer) asemănătoare celor din  învăţământul de masă. Există numeroase „şcoli umbrelă”: unele furnizează şi materialul de predare şi de studiu, şi au cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte examinarea (testele se susţin online), altele solicită doar un raport final din partea părinţilor, pentru a putea completa actele cu materii, note etc. După cum se observă, homeschooling-ul este extrem de flexibil, astfel încât fiecare familie poate urma calea educaţională care i se pare potrivită.” - sursa

Despre implementarea homeschoolingului în Romnânia ne vorbește psihologul Anca Dobrean: “Cu totul surprinzător este subiectul "homeschooling", propus recent de membrii Asociației Naționale a Părinților, voce prin care s-au produs deja modificări în examenele naționale ale elevilor. "Homeschooling" sau "școala de acasă" este un sistem cunoscut în țările occidentale, constând în învățarea acasă, cu sprijinul părinților și al meditatorilor. Un testimonial al unui părinte de origine română, dar care s-a folosit de acest sistem în străinătate, arată avantajul de a avea, la domiciliu, serviciile educaționale oferite prin programele aprobate oficial, dar în cadrul cărora părinții sunt cei care înlocuiesc profesorii, cel puțin pentru perioadele corespunzătoare învățământului preșcolar și primar. Dezavantajul imediat sesizabil este lipsa unui colectiv în care copilul să socializeze, însă și aici sistemul "homeschooling" vine cu "soluția" constituirii în grupuri în care copiii și părinții adepți ai "școlii de acasă" se împrietenesc și formează mini-școli de familie. "  - sursa

Beneficii ale educației la domiciliu

Dezavantaje ale educației la domiciliu

Homeschooling în România – aspecte practice

Unul din lucrurile pe care trebuie să le ştim de la bun început este că, deşi copilul a fost înscris la o „şcoală-umbrelă” din străinătate, Ministerul Învăţământului nu recunoaşte notele obţinute în alte ţări. De aceea, la o eventuală reintegrare în sistemul şcolar public sau privat românesc, elevul va trebui să susţină teste la toate materiile din curricula românească, pentru fiecare clasă, până la nivelul la care se află în prezent. În funcţie de rezultatele obţinute, va fi încadrat la clasa corespunzătoare. I se va face o nouă foaie matricolă cu notele obţinute la testările respective. Acest lucru este cerut, de asemenea, tuturor elevilor care au urmat şcoală în alte ţări (cum sunt cei care au fost plecaţi cu părinţii în străinătate câţiva ani şi s-au întors în ţară).

În plus, trebuie să ţinem seama de faptul că orice diplomă de liceu obţinută în acest sistem, chiar şi una cu recunoaştere europeană, nu va permite înscrierea copilului la facultate decât ca student străin. Astfel, un copil care a fost şcolarizat la domiciliu şi care doreşte să urmeze o facultate în România va avea două opţiuni: fie să facă liceul din nou în sistemul românesc (posibil la „fără frecvenţă”), fie să se înscrie la facultate ca student străin (ceea ce înseamnă, însă, taxe foarte mari). De aceea, pentru România, homeschooling-ul poate fi o opţiune viabilă în special pentru clasele primare şi gimnaziale, cu reintegrarea ulterioară a copilului în sistemul şcolar public sau particular românesc. Se subînţelege că părintele care  se va ocupa de şcolarizarea copiilor va trebui să cunoască bine limba engleză, astfel încât, pe de o parte, să poată comunica cu „şcoala-umbrelă” din străinătate, iar pe de altă parte să poată preda copilului în această limbă – căci şi pentru copii este nevoie de o bună stăpânire a limbii engleze. Odată decizia luată, urmează al doilea pas: ce şcoală alegem?

Majoritatea „şcolilor-umbrelă” se găsesc în S.U.A., şi legătura cu ele se poate lua pe Internet, iar tot ce ţine de înscriere, plata taxelor, eliberarea de acte etc. se face online sau prin intermediul poştei.

Redăm în continuare fragmente relevante dintr-un studiu prezentat la Conferinţa Educaţia pentru Social Democraţie, 3 Iulie 2000, Institutul pentru Educaţie - Londra, susținut de Amanda J Petrie PhD, Cercetător - Universitatea din Liverpool.

În cadrul educaţiei la domiciliu există o varietate largă de metode de educare, începând cu cele convenţionale, care constau din cursuri prin corespondenţă şi orare de respectat, ajungând până la cele neconvenţionale, care constau în acumularea de experienţă, citire şi conversaţie. Eficacitatea educaţiei la domiciliu s-ar părea că nu depinde de metoda aleasă de părinţi, ci mai mult de gradul de implicare a părinţilor în înţelegerea necesităţilor în educarea copilului lor. De-a lungul istoriei în toată lumea au existat părinţi şi tutori, cu diferit statut social şi diferite grade de bunăstare, care şi-au învăţat proprii copii. În unele cazuri părinţii consideră că această metodă de educare se potriveşte mai bine copilului lor decât şcoala care le stă la dispoziţie. În alte cazuri părinţii se bazează pe propria experienţă şi văd educaţia într-un context mai larg decât şcoala; aceştia vor să-şi educe copii cu propriile forţe. Există copii care sunt retraşi de la şcoli pentru a fi educaţi la domiciliu din diferite motive, însă cel mai frecvent motiv este violenţa, fie în şcoală, fie pe drumul spre şcoală şi acasă. În astfel de cazuri părinţii implicaţi au simţit că ar fi în stare să asigure copilului lor o educaţie  şi o stare de confort mai bune decât în şcoala care le stă la dispoziţie.

În ultimii treizeci de ani în SUA şi în Marea Britanie, şi în ultimii cinci ani pe continentul european, s-a constatat o creştere a cerinţei părinţilor de a beneficia de educaţia la domiciliu, mai ales în formarea unor grupări de sprijin a educaţiei la domiciliu. Aceste grupări ar avea ca scop propagarea unor informaţii utile părinţilor şi în mijloacele media. Legile internaţionale au recunoscut dreptul copilului la educaţie, dar nu au specificat forma de învăţământ care trebuie adoptată. Binenţeles nu s-a exclus conceptul de educare la domiciliu. Declaraţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Omului recunoaşte dreptul copilului la educaţie: Orice om are dreptul la o educaţie. --- Educaţia elementară este obligatorie. --- Părinţii au dreptul elementar de a alege metoda de educare de care vor să beneficieze copilul lor. Aceste concepte sunt incluse şi în Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, protocol 1, articol 2: Nici o persoană nu poate fi privată de dreptul la educaţie. În exercitarea oricăror funcţii pe care şi le asumă în procesul de educare şi şcolarizare, statul trebuie să respecte dreptul părinţilor de a asigura copilului lor educaţia şi studiul conform convingerilor religioase şi politice proprii.

Unele ţări confundă dreptul copilului la educaţie formulat în Declaraţia Drepturilor Omului al Convenţiei Europene cu şcolarizarea obligatorie. Dar chiar şi în ţările în care s-a introdus ulterior şcolarizarea obligatorie, precum Olanda şi Grecia, se pot face excepţii; educarea la domiciliu este permisă, dar numai în cazuri foarte rare, când acest lucru este evident în beneficiul copilului. S-ar părea că în viitor conceptul de şcoală va suferi multe modificări. O previziune a lui Seltzer şi Bentley, doi dintre membrii Demos - o instituţie guvernamentală britanică -, despre şcolile din viitor sună astfel: Şcolile şi universităţile încă se mai concentrează asupra cunoştinţelor acumulate şi examinează gradul de acumulare a cunoştinţelor, fără să se asigure că aceste cunoştinţe pot fi aplicate în practică de către elevi şi studenţi odată ce au părăsit băncile şcolii. Trebuie însă să recunoaştem că în economia modernă ceea ce contează este cum este individul în stare să-şi folosească cunoştinţele şi abilităţile într-un anumit context. ... Acest lucru înseamnă că avem nevoie un cu totul alt fel de program de învăţământ, care să nu fie dominat de cantitatea cunoştinţelor în defavoarea aplicaţiilor practice şi a gradului de înţelegere. În schimb sistemul de învăţare ar trebui să se concentreze pe anumite teme: activităţi complexe care să combine diferite resurse, diferiţi oameni şi diferite tipuri de cunoştinţe în efortul de a obţine anumite rezultate. Astfel de programe ar determina elevii să identifice şi să rezolve de sine stătător anumite probleme, în loc să li se dicteze cum trebuie să rezolve anumite probleme şi care este calea corectă de rezolvare. De asemenea ar trebui să li se ceară să rezolve probleme în diferite contexte, aplicând o gamă largă de metode de învăţare şi de strategii, folosindu-se pe cercetări mai mult experimentale. Cu alte cuvinte, elevii s-ar implica prin fapte, nu numai prin gândire şi cunoaştere.

Integrarea în societate. Ignorând rezultatele cercetărilor, de multe ori se dă lipsa de socializare cel mai des ca motiv pentru a nu permite educaţia la domiciliu. Cum am mai amintit, educaţia la domiciliu nu este o educaţie între cei patru pereţi. Concluzia cercetărilor făcute privind integrarea în societatea a persoanelor educate la domiciliu este incontestabilă:

- copii educaţi la domiciliu sunt mult mai maturi decât cei trimişi la şcoală şi se integrează mult mai bine în societate.

- aproape toţi părinţii încurajează activ aceşti copii să ia parte în activităţile comunităţii

- copii educaţi la domiciliu vin în contact cu copii şi adulţi de diferite vârste şi nu se limitează doar la o anumită categorie

- copii au tendinţa să se simtă izolaţi şi singuri în grupuri mari

- integrarea în societate în sensul negativ, sub presiunea mediului înconjurător, inclusiv violenţele fizice şi verbale pot avea loc în mediul şcolar, dar mai rar acasă.

Sectele religioase. Mai ales în SUA, religia ocupă un loc important în educaţia la domiciliu. Majoritatea familiilor care optează pentru educaţia la domiciliu din motive religioase de obicei aparţin comunităţilor de religie evanghelică, catolică, Martorii lui Iehova sau Quaker (în ultimul timp tot mai multe familii ortodoxe din SUA își educă copii acasă). Sectele extreme, ca cele amintite în instanţele din Franţa sau în Spania în anii 1975 preferă să înfiinţeze şcoli pentru grupuri mici, astfel putând îndoctrina mai uşor copii. O şcoală cu grupuri mai mici nu este deloc acelaşi lucru cu educaţia la domiciliu. Membrii unor grupări creştine puternice sunt pacifişti înrăiţi şi nu pot trece cu vederea comportamentul contrar. Martorii lui Iehova sunt de asemenea pacifişti şi de obicei se opun folosirii calculatorului, care în ziua de azi este din ce în ce mai des folosit în şcoli. În SUA există multe familii care au optat pentru educarea la domiciliu din motive religioase. În Marea Britanie numărul acestora se estimează a se ridica la 40% din totalul numărului.

Observaţii. Intervievând părinţii implicaţi în educaţia la domiciliu, reiese că aceasta este o opţiune viabilă faţă de şcoală, dar că cele două nu trebuie să se excludă. Există copii care sunt retraşi de la şcoală pentru o anumită perioadă, după care revin. Alţii încep educarea la domiciliu după care se decid pentru înscrierea la şcoală (Petrie, Windrass şi Thomas 1999). Deşi nu există cercetări făcute în acest sens, s-a observat că copii care continuă educaţia la domiciliu cu frecventarea unei şcoli pentru calificări, întâmpină foarte rar greutăţi. Obţinerea unor calificări privind educaţia diferă de la ţară la ţară. Din întrebările puse părinţilor implicaţi în educaţia la domiciliu a reieşit că de obicei există căi pentru obţinerea acestor calificări.

Concluzii. Mulţi oameni vorbesc despre educarea la domiciliu, însă foarte puţini ştiu ce implică. Educarea la domiciliu este o metodă educaţională folosită de secole, iar guvernele din ziua de azi ar trebui să demareze cercetări obiective, bine intenţionate înainte de a lua măsuri în vederea limitării aceste forme de educare din orice punct de vedere. Există o necesitate astringentă pentru mai multe cercetări în acest sens în întreaga Europă. În cercetările efectuate ar trebui să se ia în considerare familii funcţionale, unde relaţia dintre părinţi şi copii se bazează pe respect mutual, copii cu o minte deschisă care îşi asumă responsabilitatea de a învăţa. Putem afla mult mai multe lucruri despre educaţia la domiciliu. Există grupări adepte ale educaţiei la domiciliu în cele mai multe ţări, de asemenea există educatori la domiciliu care sprijină cu munca lor grea această formă de educare, care încearcă să ţină legătura cu departamentul de educaţie prin discuţii favorabile.

Argumente pro pentru studiul la domiciliu

Eficienţa studiului la domiciliu. Studiul la domiciliu asigură pentru elev consultaţii personale, ceea ce în studiul comun este foarte limitat. În comparaţie cu clasele cu un efectiv numeros, studiul la domiciliu asigură o comunicare mult mai eficientă dintre elev şi profesor. Predarea materiei în funcţie de capacitatea de asimilare a elevului şi supravegherea lui se desfăşoară mai eficient. În acest caz este foarte uşor de predat o porţiune din materie, pe care elevul nu o înţelege. Explicaţiile adaptate la persoane sunt aproape imposibile în clase mari, pe când în cazul predării la domiciliu se poate aplica fără nici o problemă. Prin studiul la domiciliu, se poate petrece mai mult timp cu porţiunile din materie, care sunt mai greu de înţeles, până când elevul înţelege totul bine.

În cazul studiului la domiciliu elevul se bucură în întregime de atenţia profesorului supraveghetor sau a părintelui care ajută. Astfel acesta poate progresa în 2 -3 ore mai mult, decât elevii care iau parte la predarea în şcoli în 6 -7 ore. În cazul studiului la domiciliu elevul progresează cu acumularea cunoştinţelor în funcţie de capacitatea sa de asimilare. Cu studiul la domiciliu se reduc considerabil factorii de distragere a atenţiei, elevul putându-se concentra mai bine asupra explicaţiilor, a aplicaţiilor şi a studiului. Elevii care îşi desfăşoară studiul la domiciliu devin foarte repede independenţi. Ei încep foarte devreme să experimenteze pe baza cunoştinţelor teoretice acumulate. Luând în considerare particularităţile elevului este posibilă dezvoltarea gândirii şi experimentării independente. Elevul va analiza rezultatele lui în funcţie de timpul investit, de posibilităţile şi abilităţile folosite, şi nu prin comparaţie cu rezultatele colegilor.

În cazul studiului la domiciliu este mai uşor de verificat, dacă copilul şi-a însuşit materia, dacă şi-a făcut temele. Studiul la domiciliu face posibilă descoperirea şi exploatarea mai eficientă a capacităţilor personale. Din acest motiv, în ţările vestice, unde este aprobat şi aplicat studiul la domiciliu, elevii care iau parte la acesta, au rezultate foarte bune. De exemplu, în Statele Unite a reieşit că unul din patru elevi, care beneficiază de studiu la domiciliu (mai exact 24,5%) este în avans cu cel puţin o clasă faţă de colegii lui de promoţie. În SUA sunt tot mai bine primiţi elevii aceştia, fiindcă ei dau rezultate foarte bune la testări şi în anii de facultate. Este recunoscut în general, că eficienţa studiului depinde de sprijinul, sau dimpotrivă lipsa sprijinului familiei. Necesitatea sprijinului familiei se referă la rezolvarea temelor, ajutorul la însuşirea cunoştinţelor, chiar şi la relaţia dintre membrii familiei care se răsfrânge asupra stării emotive a copilului. Dacă în cazul studiului în comun s-a dovedit deja necesitatea sprijinului părinţilor, atunci este evident, cât de eficientă poate fi o metodă de studiu care are parte de sprijinul total al părinţilor.

Economicitatea studiului la domiciliu. Studiul la domiciliu scuteşte statul de o parte din cheltuielile materiale, deoarece acest mod de studiu este sprijinit material de părinţi. Pentru această metodă de studiu statul nu trebuie să asigure pentru practicanţii săi o infrastructură, profesori, în schimb cetăţenii care beneficiază de ea vor avea de achitat taxele necesare. Copiii educaţi prin această metodă nu vor cauza probleme materiale statului, cum ar fi cheltuielile pentru încălzirea sălilor de clasă şi cheltuielile cu problemele sanitare. Pentru educarea lor nu este necesară angajarea unui personal auxiliar, cum ar fi femei de serviciu, personal pentru întreţinere, paznici. Această metodă de studiu face posibilă rezolvarea situaţiei profesorilor disponibilizaţi. Profesorii disponibilizaţi pot colabora în predarea la domiciliu.

Această metodă asigură un venit suplimentar în cadru legal pentru profesori. Un profesor care predă o jumătate de zi la clasă poate să-şi petreacă restul timpului cu predarea la domiciliu. Această metodă de studiu nu necesită îmbrăcăminte specială. Dacă la şcoala respectivă nu se poartă uniformă, atunci părintele e scutit de cumpărarea continuă de haine care sunt la modă la ora respectivă. Astfel nici copilul nu este supus presiunii colegilor de clasă, dacă nu poate ţine pas cu moda. Legat de problema introducerii uniformei în scoli am efectuat un sondaj din care reiese că mulţi părinţi preferă purtarea uniformei, astfel fiind exclusă necesitatea ţinerii pasului cu moda. Unii părinţi se plâng, că deja din clasa I. este prezentă în rândul copiilor îmbrăcămintea în pas cu moda; mulţi părinţi nu-şi permit să concureze în acest domeniu, acest lucru duce la frustrări din partea copilului şi excluderea lui din colectivitate.

Siguranţa studiului la domiciliu. Studiul la domiciliu oferă siguranţă împotriva pericolelor pe care le prezintă stupefiantele, alcoolul, tutunul, precum şi împotriva factorilor care ar putea periclita starea sufletească a copiilor. Studiul la domiciliu oferă mai multă siguranţă şi împotriva bolilor transmisibile, care fac ravagii mai ales iarna. Mulţi oameni trăiesc cu impresia că studiul la domiciliu izolează total copilul de mediul înconjurător, de pericolele vieţii, acesta ne fiind pregătit să le înfrunte. Dar studiul la domiciliu nu are ca scop izolarea copilului de viaţa reală şi de pericolele ei, ci să îl pregătească mai întâi să le înfrunte şi numai apoi să fie supus pericolelor reale. Sigur nu vrea nimeni să-şi supună copilul unor pericole evitabile. Studiul la domiciliu are ca scop evitarea efectului negativ a unor pericole premature, pentru înfruntarea cărora copilul încă nu este pregătit. Studiul la domiciliu procedează ca şi grădinarul cu plantele din sere. În sere se creează condiţii deosebite pentru plante, pentru a asigura dezvoltarea lor rapidă şi sănătoasă până când acestea devin destul de puternice pentru a putea fi expuse condiţiilor naturale. Plantele cultivate astfel se dezvoltă mai repede şi dau mai devreme roade de calitate mai bună, decât exemplarele cultivate în aer liber.

Pe de altă parte studiul la domiciliu îşi propune să determine copilul să ocolească pericolele evitabile. Nu acela este pregătit corespunzător pentru viaţă, care este dispus să descopere lucruri cu orice risc, ci acela, care ocoleşte anumite lucruri pe care nu le-a încercat personal încă, dar despre care ştie că îi dăunează.

Flexibilitatea studiului la domiciliu. Flexibilitatea studiului la domiciliu reprezintă un avantaj pentru familiile  care îşi schimbă des domiciliul în interes de serviciu, sau pentru cei care călătoresc des, de exemplu diplomaţi, cadre militare sau sportivi profesionişti.

Studiul la domiciliu poate întări şi legăturile în cadrul familiei. În zilele noastre există mulţi factori care izolează din ce în ce mai mult membrii familiei, care este unitatea de bază a societăţii, ducând la destrămarea familiilor. Membrii familiei petrec foarte puţin timp împreună, astfel legăturile dintre ei devin din ce în ce mai slabe. La studiul la domiciliu există tendinţe orientate în sens opus, adică familia să petreacă mai mult timp împreună. Acest lucru în sine încă nu rezolvă problemele ivite, dar în mod sigur o influenţează pozitiv.

Studiul la domiciliu şi integrarea în societate. Studiul la domiciliu este atacat cel mai des din partea celor îngrijoraţi pentru integrarea în societate a copiilor astfel educaţi. Mulţi se întreabă cum se vor integra în societate nişte copii care sunt atât de izolaţi de societate. Analizând însă mai atent această problemă, părerile se împart. Studiul la domiciliu împiedică intrarea copilului în anumită gaşcă. Este evident că aceste grupări nu se nasc în interesul apărării intereselor civice, dimpotrivă, acestea sunt exemple de putere în lipsa unor valori morale.

Deoarece fetele şi băieţii au orientări şi stil de gândire diferit, cu ajutorul studiului la domiciliu ei sunt lăsaţi să fructifice faptul că ei ţin de sexul lor. Fetele pot fi mai fete, iar băieţii băieţi. Studiul la domiciliu ajută copilul să treacă peste prăpastia dintre generaţii. Ea pregăteşte copilul pentru situaţii reale din viaţă ca de exemplu diferenţierea de vârstă de la locurile de muncă. Copiii educaţi la domiciliu sunt în permanentă legătură cu oameni din diferite generaţii. Mediul lor înconjurător are aceeaşi componenţă ca în viaţa reală. Cercul lor de cunoştinţe şi prieteni poate fi mai variat decât dacă şi-ar petrece cea mai mare parte a timpului între copii de aceeaşi vârstă. Ei pot lua parte mai activ în îndeplinirea muncilor din gospodărie, astfel dezvoltându-se simţul răspunderii.

Copiii care studiază la domiciliu sigur că nu sunt izolaţi în întregime de cei din jur. În ţările, în care studiul la domiciliu este aprobat şi practicat se poate observa că aceşti copii iau parte la multe programe ale comunităţii. Există cazuri în care mai multe familii cu copii care studiază la domiciliu iau parte împreună la anumite ore sau eventual fraţi iau parte împreună la însuşirea anumitor cunoştinţe. Şi aceşti copii iau parte la anumite programe în comunitate: merg în tabere, fac parte din diferite cluburi şi organizaţii de tineret, respectiv practică intensiv diferite sporturi. În ţările occidentale s-a observat că între părinţii copiilor care studiază la domiciliu există o legătură mult mai strânsă decât între părinţii copiilor care studiază în şcoli.

Studiul la domiciliu în trecut şi personaje istorice care au fost educate cu această metodă. Multe personaje renumite au urmat parţial sau în întregime studiul la domiciliu. În ţara noastră regele Carol al II-lea că a fost educat de însuşi regele Ferdinand. Alexandru Odobescu, Constantin-, Iacob-, şi Leon Negruzzi, Ioan Slavici, şi alţii au fost educaţi total sau parţial acasă. Dintre preşedinţii Statelor Unite ale Americii cel puţin zece au studiat parţial sau în întregime la domiciliu. George Washington: o parte însemnată a studiilor şi le-a dobândit la domiciliu, iar profesorii săi au fost mama şi tatăl lui. Şi Thomas Jefferson a învăţat să scrie şi să citească acasă, profesorul său fiind de asemenea tatăl său. Şi Abraham Lincoln şi-a făcut studiile în cea mai mare parte, cu excepţia unui an, la domiciliu.

Omul de ştiinţă Blaise Pascal, inventatorul Benjamin Franklin au studiat la domiciliu. Un alt inventator, Thomas Edison, şi-a pus bazele cunoştinţelor acasă. Ca o curiozitate amintim faptul că, la vârsta de 5 - 7 ani a fost exmatriculat din şcoală, fiind declarat incapabil. În urma acestei întâmplări a început să înveţe de la mama lui. Aceasta i-a arătat la vârsta de zece ani o carte cu cunoştinţe elementare de fizică, care a fost începutul unui studiu autodidactic care a durat o viaţă întreagă, prin aceasta revoluţionând lumea. Cunoscutul scriitor Mark Twain, care a scris multe romane, şi-a început studiile la domiciliu. Charles Dickens a avut parte de asemenea de studiu la domiciliu. Mama lui a fost cea care l-a învăţat să scrie şi să citească, chiar şi în limba latină. Agatha Cristine, Wolfgang Amadeus Mozart, Felix Mendelson au fost educaţi la domiciliu. Acesta din urmă de însuşi mama lui.

Studiul la domiciliu şi legile statelor moderne. Legislaţia şi experienţa ţărilor dezvoltate este un nou argument în favoarea studiului la domiciliu. Studiul la domiciliu în diferite forme este legal în următoarele ţări: Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Dania, Elveţia, Franţa, Irlanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Portugalia, Suedia, Statele Unite ale Americii.  În aceste ţări nu numai că este legiferat studiul la domiciliu, dar în multe dintre ele este şi o metodă populară practicată cu succes. Deoarece în cele mai multe ţări membre ale Uniunii Europene studiul la domiciliu este legiferat sub diferite forme, din acest motiv aprobarea studiului la domiciliu ar contribui la armonizarea legislativă cu Uniunea Europeană în acest domeniu. Studiul la domiciliu este sprijinit şi de Forumul European pentru Educaţie Liberă, EFFE. - sursa


 



Ortodoxia, armă a noului Război Rece? - Cristina Roman

(…) Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămâne în mod neclintit Sfânta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice ale lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. (…) Este uşor să inventeze cineva o aşa numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva mundan şi născut mort, conducând la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţioneaza într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mântuirii lumii întregi”. (…) - Pr. Gh. Metallinos.

Cele două decenii și mai bine de ușor dezgheț în relațiile ruso-americane au folosit din plin țărilor care au dorit să se desprindă de “umbra marelui URS(S)” și să intre sub umbrela NATO și/sau a Uniunii Europene. Între acestea se numără România, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, Ucraina, toate caracterizate de încă un numitor comun: religia majoritar ortodoxă.

Ne-au avertizat toți sfinții părinți contemporani că mirajul occidentului are pericolele lui căci unitatea în diversitate (sloganul UE) poate însemna sugrumarea valorilor proprii și adormirea multor conștiințe de dragul binelui comun. Am fugit de binele colectiv ca laitmotiv al comunismului și am dat peste Mamona ciudatelor drepturi ale omului, în care minoritățile (etnice, religioase, sexuale etc.) fac jocurile și politica. În ultimii ani entuziasmul pro-european s-a mai temperat, iar ura față de răsărit s-a mai domolit, drept care am reînceput a privi cu interes fermitatea cu care lideri politici și religioși din Est apără creștinismul în lume,  familia tradițională și spun răspicat pe nume păcatului homosexualității. "În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini, la religia creştină şi la valorile spirituale", a declarat Putin în "Al doilea botez al Rusiei", un film realizat de Departamentul pentru Comunicare al Bisericii Ortodoxe Ruse. Intervievat, alături de Patriarhul ortodox rus Kiril, Putin a apreciat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absenţa unor repere, după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991 și este un “partener” al puterii politice.

Aceasta este o fațetă importantă a contextului în care “marele URS(S)” a decis să iasă din hibernare prin anexarea Crimeei. Occidentul nu recunoaște tratatul de aderare a Peninsulei Crimeea la Rusia, sancționează economic statul rus, iar acesta din urmă amenință cu închiderea robinetului la gaz, după ce a efectuat o majorare a prețului de livrare către Ucraina cu 80%. Ca atare, am intrat pe negândite, sau ne pregătim de un nou Război Rece de durată, cu costuri imense chiar dacă nu se va ajunge la conflict armat. Principalele manevre militare au loc în Marea Neagră, iar România prin baza militară de la Mihail Kogălniceanu este vârf de lance al unui eventual atac aerian.

Asistăm de câteva săptămâni la un război al declarațiilor principalilor lideri politici și religioși. Prin urmare, nu surprinde mesajul de Paști al Patriarhului rus adresat credincioșilor: să se roage pentru ca nimeni să nu poată „distruge Sfânta Rusie“, precizând că astfel de încercări au eşuat în trecut (sursa: voiceofrussia.com). „Din punct de vedere politic, Ucraina este o ţară străină, dar când vine vorba de spiritualitate şi istorie, lucrurile stau diferit. În faţa lui Dumnezeu suntem aceeaşi naţie, practicăm aceeaşi religie ortodoxă, oricât de mult s-a dorit să se creadă altfel“, a spus Patriarhul Kiril.  El a precizat că „minorităţile religioase sunt respectate, dar că vor continua să susţină că Ucraina este o parte integrantă din Sfânta Rusie, o ţară ortodoxă“. Patriarhul Kiril a cerut „tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse“ să se roage în ajunul sărbătorii creştine „pentru ca oamenii din Rusia să trăiască în Ucraina“ pentru ca Domnul să pacifice ţara ucraineană şi să nu permită „un război intern“, pentru a opri intenţiile celor ce doresc să „rupă în bucăţi Sfânta Rusie“ prin mijloace politice sau prin exercitarea puterii, notează aceeaşi sursă.

În aceeaşi seară, a Sfintelor Paști, Patriarhul Filaret al Kievului a declarat: „Ţara care ne-a garantat integritatea teritorială a comis o agresiune. Dumnezeu nu poate să fie de partea răului, de aceea inamicul poporului ucrainean este condamnat la eşec… Hristos a suferit, a murit, apoi a înviat şi a învins răul. La fel va fi şi aici. Dumnezeu ne va ajuta să înviem Ucraina”. Trebuie să precizăm că Patriarhul Filaret este liderul Bisericii Ortodoxe din Kiev – Patriarhia Ucrainei. Patriarhia de Kiev este în schismă cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată canonic sub Patriarhia Moscovei. Patriarhia Rusă nu recunoaște statutul canonic al Patriarhiei din Kiev. Mai mult, Biserica Ortodoxă Ucraineană din SUA se află, de exemplu, nu sub jurisdicția Kievului, nici sub cea a Moscovei, ci sub cea a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Deloc întâmplător, Patriarhul ecumenic Bartolomeu a transmis și el un mesaj pentru Ucraina: “Sfânta Mamă şi Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol priveşte către naţiunea ucraineană şi la poporul acesta ca la fiii şi fiicele sale preţioase, născuţi din apele baptismale care au curs prin malurile râului Nipru… De aceea folosim această oportunitate, a celebrării Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, pentru a chema pe toţi credincioşii creştini din Ucraina să menţină unitatea Duhului întru legătura păcii. Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta. Vă încurajăm să vă puneţi credinţa în cuvintele psalmistului: Iată cât de bine este şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire”. – doxologia.ro 

Analiștii se întreabă pe bună dreptate dacă actuala ofensivă rusească nu are cumva legătură cu panslavismul. Dimensiunea religioasă adăugată acestei idei ar fi recuperarea Ortodoxiei militante, centru al vieții politice rusești. Cristian Unteanu argumentează citând-o pe Sophie Chautard în cartea sa „L’indispensable de la geopolitique”: „este o mişcare politică care vizează regruparea sub o aceeaşi autoritate a unor naţiuni care au o serie de puncte comune bazându-se pe un anumit număr de factori (religie, limbă, ideologie, etc.). Sorin Bocancea, într-un editorial pentru adevarul.ro citează dictonul biblic: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” și continuă: cu siguranţă, cei doi patriarhi citaţi îl cunosc, aşa cum cunosc şi comenzile puterii politice. Unul vrea să salveze Sfânta Rusie invadatoare de la distrugere, celălalt vrea să ajute Ucraina invadată să învie. Câtă bună intenţie în cele două năzuinţe! Oare ruşii şi ucrainenii simpli ce cred despre spusele celor doi? Oare pentru cei doi contează ce cred cei pe care îi păstoresc?” - 

Savuros și virulent este Pr. Savatie Baștovoi într-un articol preluat de timpul.md, privind implicarea nepotrivită a Patriarhului Kiril în conflictul ruso-ucrainean: “Opriți-l pe Patriarh! Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care până acum grăia cu atâta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina. … În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic. Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sunt și în Moldova, și în Ucraina. Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămână întâia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvânteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvântare pentru a le opri.”

După ce numeroși lideri politici din trecut au opresat Biserica, de data aceasta conducătorii acelorași state au revelația de a folosi tradiția, puterea și credibilitatea Bisericii în interes geopolitic. Caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe are mesaj universal: proiectul Eurasia, o încercare de reunire a fostelor state sovietice prin aparente interese economice; politica externă expansionistă (a se vedea și recenta declarație a Transnistriei de alipire la Rusia); mesaje fără echivoc ale Patriarhiei Moscovei la întâlnirile pan-ortodoxe privind nu doar chestiuni dogmatice, ci și soarta creștinilor în lume, minoritățile sexuale etc. Un punct de vedere al fraților noștri de la Război Întru cuvânt arată că în Rusia există un “ortodoxism eurasianic, ceea ce păgubește Ortodoxiei în general (ca să nu mai spunem că o Ortodoxie slavistă este de-a dreptul o erezie prin filetism și desconsiderarea celorlalte forme de ortodoxie). Nu de ideologie e nevoie în aceste vremuri, ci de pocăință, de transfigurare, de un popor înnoit duhovnicește. Rusia lui Putin, pentru cine este lucid, nu este nici Rusia profețiilor sfinților ruși, nici Rusia pe care o voiau marii Dostoievski și Soljenitin, adică o Rusie puternică dar altruistă, atrăgătoare, dar nu cotropitoare, o Rusie care să nu aibă complexul și obsesia europeană care o face să caute mereu să se extindă către Vest, în loc să valorifice potențialul său intern. Rusia e un imperiu și se poartă ca atare. Împarte prăzile pe care nu le poate stăpâni singură cu celelalte imperii. Chiar și în unele dosare în care s-ar spune că Rusia procedează constant, ca în dosarul Kosovo, totul se reduce la un cinic real-politik fără niciun Dumnezeu. [...]”. - integral la sursă.

Dezbină și cucerește este un dicton mereu actual, folosit din plin de Rusia nu numai în Ucraina, ci din nou și contra României mai ales prin mijloacele media. România este prezentată ca o codașă a UE și ca dușman istoric al Rusiei cu dorințe hegemonice. Cu alte cuvinte, nici integrarea în UE, nici statutul de membru NATO nu dau României vreo valoare în ochii Rusiei. Mai mult, Ucraina și România sunt asmuțite una împotriva celeilalte, sub pretexte false, dar periculoase. Oficiosul de la Moscova, Vocea Rusiei, susține că "în ultimul timp, românii care trăiesc în Transcarpatia, vorbesc tot mai des despre dorinţa de a crea o autonomie în componenţa Ucrainei". În localităţile din regiunea Cernăuţi, sunt distribuite pliante pe care scrie „Aici este România”. Preşedintele Traian Băsescu nu ascunde că statul lui oferă paşapoarte locuitorilor din Bucovina şi regiunea Odessa. Potrivit unor date, aproximativ 80% (peste 100.000) din românii etnici care locuiesc în Ucraina au primit paşapoarte româneşti.

Și în acest caz se pune gaz pe foc de voci clericale ortodoxe cu greutate. Iată ce titrează presa din republica Moldova: Mitropolitul Onufrie al Cernăuților, ales locțiitor al scaunului Mitropoliei Kievului în cadrul Patriarhiei Moscovei a participat la o discuție în Rada Ucrainei, unde și-a expus părerea față de situația tensionată din Biserică. “Nu trebuie să uităm că avem zone vorbitoare de limbă română care sunt tulburate de zvonurile precum că protestatarii de pe Euromaidan merg să ocupe mănăstirea unde au un azil de copii cu 500 de suflete (referire la mănăstirea Bănceni, n. r.). Sunt vorbitori de limbă română, sunt foarte tulburați și au și început a răspândi zvonul că vor cere ajutorul României să-i ajute, că România ar putea să bage trupele armate în Odessa. În această perioadă tulbure orice este posibil, de aceea vă rog să faceți totul pentru a preveni orice confruntare”, a declarat mitropolitul Onufrie. 

Și o revistă rusească scria că autorităţile de la Bucureşti pregătesc lansarea unui plan numit „România Mare“. Potrivit publicaţiei, profitând de războiul civil din Ucraina şi la solicitarea cetăţenilor români, România urma să introducă noaptea trecută trupe în regiunile Cernăuţi şi Odesa. Mai departe, Rusia 1, televiziunea publică din Federaţia Rusă, a realizat un reportaj despre efectele devastatoare ale integrării României în Uniunea Europeană. Sărăcie, infrastructură şi industrie la pământ, ţigani şi din nou sărăcie. “Este una dintre acele ţări pentru care statutul de membru al Uniunii Europene a fost de rău augur. Nu a fost de folos nici României, nici UE”, spune, la început, influentul jurnalist Dmitri Konstantinovici Kiseliov, recent numit de preşedintele Vladimir Putin în fruntea agenţiei “Russia Today“ şi considerat omul numărul unu al propagandei de stat. 

Un reportaj istoric despre România a fost difuzat recent tot la televiziunea publică din Rusia. Sub titlul ironic “România, albă şi pufoasă“, este prezentată comemorarea a 70 de ani de la bătălia din Crimeea. Sunt amintite cele 80.000 de crime comise în Odesa de armata română sub conducerea mareşalului Antonescu. Tamara Guzenkova, directorul interimar al Institutului Rus de Cercetări Strategice, declară: „Nu se ştie nici până astăzi numărul exact al oamenilor care au murit în perioada ocupaţiei române în Odesa şi Transnistria. Conform unor estimări, 300.000 de oameni au murit în ghetouri şi în lagărele de concentrare din aceste teritorii. România nu s-a pocăit pentru păcatele de atunci şi tocmai de aceea, în prezent, acţiunile revanşarde ale României sunt atât de puternice şi determinate“.

Mai mult, Moscova transmite României să o lase mai ușor cu retorica "anti-rusă", în contextul crizei din Ucraina. Ministerul rus de externe a emis acest avertisment, într-un comunicat de presă, preluat de jurnaliștii agenției France Presse. În reacție, MAE a luat notă cu surprindere de comentariile purtătorului de cuvânt al MAE rus arătând că: România a susținut și susține în continuare, împreună cu partenerii săi din UE si NATO și în termeni întru totul similari, necesitatea respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei… Tentația MAE rus de a transfera criza grava pe care Federația Rusă o traversează, în prezent, în relația sa cu comunitatea europeană și euro-atlantică în zona relațiilor bilaterale cu Romania este nefundamentată și constituie o greșeală.”

Și cum subiectul crizei din Ucraina acaparează presa mondială în mod constant, nu ne surprinde un articol “profetic” din presa germană: Ținutul Secuiesc va fi următorul conflict separatist de pe harta Europei. Mai mult decât un an al alegerilor pentru Parlamentul European, 2014 este un an al ruperilor, referendumurilor şi al separatismului, consideră săptămânalul german de stânga, Der Freitag. “Încleştarea steagurilor în România. Următorul conflict separatist se coace în ţinutul Secuiesc, o enclavă maghiară este în pragul autonomiei”, consideră autorul reportajului din Der Freitag, Martin Leidenfrost. La începutul lunii martie, el s-a aflat în România pentru a lua pulsul situaţiei de aici şi pentru a găsi răspunsul la întrebarea “de unde vin şi ce vor secuii”. “Găgăuzia, Crimeea, Veneţia, tensiuni în Bosnia şi Belgia, referendum pentru independenţă în Scoţia şi Catalunia, dar să nu uităm nici tensiunile dintre Moldova şi Transnistria. Dacă mă întrebaţi unde va izbucni următorul conflict separatist în Europa, atunci eu mizez pe Ţinutul Secuiesc. Insula lingvistică majoritar maghiară din centrul României vrea autonomie. România, cel mai centralizat stat din UE, plănuieşte o regionalizare”, notează Der Freitag.

Când evenimentele sunt în plină desfășurare o concluzie este greu de formulat. De aceea, un sfat duhovnicesc și un moment de reflecție sunt întotdeauna binevenite. Ne oprim acum asupra îndemnurilor și gândurilor vrednicului de pomenire Pr. Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare:

            “Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică... Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor.

Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori?

Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă. În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul...

Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului… ” – Interviu realizat de Monahia Fotini pentru Revista Atitudini. Integral la sursă.




ACTUALITATEA religioasă
Sfinți ai închisorilor, cetățeni de onoare post-mortem la Aiud

Pe data de 17 februarie 2014, la Primăria Municipiului Aiud a avut loc ceremonia de decernare post-mortem a titlurilor de cetăţean de onoare Arhimandritului Justin Pârvu, preotului Ilarion Felea şi savantului Mircea Vulcănescu, acordate la iniţiativa cotidianului Gazeta de Maramureş. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Irineu al Alba Iuliei a participat la acest eveniment onorând memoria celor care şi-au jertfit viaţa, libertatea şi sănătatea în temniţele comuniste, luptând pentru credinţă, pentru ţară, libertate şi unitate. Acordarea titlului de cetăţean de onoare post mortem pentru cele trei personalităţi este un gest simbolic, un gest de recunoştinţă pentru toţi cei care au suferit în temniţele comuniste.

Părintele Justin s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră frate la Mănăstirea Durău. După numai un an, în anul 1937, merge la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, pentru a-şi continua apoi studiile la Râmnicu Vâlcea şi Roman. În 1940, la 20 de ani, este tuns în monahism şi peste numai doi ani hirotonit întru preot. Devine apoi preot misionar pe Frontul de Est, din Neamţ, până la Odesa. După război, începe prigoana comunistă. În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, va fi arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud şi minele de la Baia Sprie. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. După eliberare, a slujit în Mănăstirile Secu şi Bistriţa. După 1989, Părintele Justin ctitoreşte în satul natal din Neamţ Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Părintele Justin Pârvu a trecut la Domnul pe 16 iunie 2013, dar învăţăturile sale în care caută să facă cunoscută jertfa unei generaţii continuă şi azi lupta lui pentru credinţă, adevăr şi mântuirea neamului românesc.

Mircea Vulcănescu – S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti. Clasele primare le-a făcut în Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armată germană. Deşi era doar elev, se înscrie ca şi curier sanitar pe front din sentimentul de datorie pentru ţară şi pentru a-i ajuta pe cei răniţi. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat în 1925 la Paris pentru studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final. Din iunie 1935 a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie 1937, când a fost demis, după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. În ianuarie 1941 va accepta, după mari insistenţe, să facă parte din guvernul lui Ion Antonescu, în funcţia de subsecretar de stat la Finanţe. Miniştrii îl recomandaseră pe Vulcănescu pe motiv că era cel mai capabil tehnician dintre funcţionarii Ministerului de Finanţe pentru a îndeplini această însărcinare. Motivaţia sa interioară de a face binele pentru ţara să l-a îndemnat să accepte această poziţie, asumându-şi toate consecinţele care ar fi urmat. Calităţile sale şi priceperea deosebită de economist au atenuat foarte mult situaţia economică a ţării la sfârşitul războiului.

După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în cel de-al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept criminali de război. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Mircea Vulcănescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi, prin urmare, i-au aplicat cele mai grele torturi la Zarcă, o secţie specială în cadrul închisorii, unde erau supuşi unui regim de exterminare personalităţile şi deţinuţii consideraţi cei mai periculoşi pentru regim. De acelaşi tratament a avut parte şi la închisoarea Jilava, unde se afla transferat temporar în 1951, într-o astfel de izolare la Neagra, o celulă de pedeapsă renumită pentru întunericul şi frigul ei. Aici un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare, iar asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Atunci Mircea Vulcănescu a făcut o faptă demnă de Pateric. Filozoful s-a aşezat pe pământul îngheţat şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. De aici i se trage boala şi mai apoi moartea în 28 octombrie 1952. Trecute prin amintirile celor închişi, de la Mircea Vulcănescu ne-au rămas patru cuvinte drept testament, un adevărat testament de mucenic: Să nu ne răzbunaţi!

Părintele Ilarion Felea este absolvent al Academiei Teologice din Sibiu şi al Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti, unde îşi susţine doctoratul cu teza: Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică. Profesor şi rector al Academiei Teologice din Arad, misionar neîntrecut prin cuvântul rostit de la amvon, Părintele Ilarion Felea este un alt mare necunoscut mărturisitor al Bisericii noastre, pe care a slujit-o cu râvnă prin cuvânt şi mai apoi cu însăşi viaţa sa, fiind unul din cei care şi-au lăsat trupul de mucenic în antimisul neamului românesc, Aiudul. Vina pentru care Părintele Felea a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea o aflăm de la părintele Tudor Demian, care ne relatează principală acuză adusă în proces: “Ai ştiut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de Stat, şi totuşi ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică”. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că părintele Felea l-a depăşit în trăirea duhovnicească: “Eu am tradus Filocalia, dar el a trăit-o”. Părintele Felea a avut o bogată activitate pastorală, pedagogică şi publicistică şi prin toată lucrarea lui a încercat să arate necesitatea, universalitatea şi demnitatea credinţei. În închisoare Părintele Felea a fost, alături de Părintele Dumitru Stăniloae, o flacără arzândă a rugăciunii, hrănind pe mulţi patimitori cu cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă, slujind ori de câte ori se putea Sfânta Liturghie pentru cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii. Şi Însuşi Domnul l-a iubit şi l-a chemat la El, îmbrăcat în slavă şi mantie de mucenic, căci pe 18 septembrie 1961, în urma chinurilor îndurate, Părintele Ilarion a urcat din Biserica luptătoare din Aiud în cea triumfătoare din ceruri. Moştenirea teologică a părintelui Felea s-a păstrat în cea mai însemnată lucrare a sa, Spre Tabor, pe care Părintele Justin o consideră a doua după Filocalie, fiind o tâlcuire desăvârşită a acesteia.

Sursa: Radio Reîntregirea 

Sursa foto:site-ul Manastirii Petru Voda



Știri interne - aprilie 2014 (RO)

Solidaritate a BOR cu creștinii sirieni – colectă națională după Sfintele Paști

"Sfântul Sinod exprimă compasiunea Bisericii Ortodoxe Române faţă de creştinii sirieni aflaţi în suferinţă, şi pentru ajutorarea acestora a hotărât în semn de solidaritate organizarea unei colecte în bani în bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română, în primele trei duminici după sărbătoarea Sfintelor Paşti (27 aprilie, 4 şi 11 mai 2014)". Decizia a fost luata in cadrul primei şedinţe de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din acest an, care a avut loc ieri in Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. – basilica.ro

 

Patriarhia Română nu susține niciun candidat la alegerile europarlamentare

Urmare declaraţiilor apărute într-un cotidian naţional, Patriarhia Română precizează că nu a susţinut implicarea unor clerici în strângerea de semnături pentru vreun candidat independent la alegerile europarlamentare şi reaminteşte ierarhilor şi preoţilor de a nu se implica în politică, conform hotărârii Sfântului Sinod, fundamentată pe Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe. În acest sens, Patriarhia Română reiterează apelul Sfântului Sinod adresat partidelor politice şi candidaţilor în alegeri de a nu folosi în scopuri politice persoanele, spaţiile, slujbele şi însemnele bisericeşti. – Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Mănăstirile ortodoxe – oglinzi ale transfigurării omului și universului

La 4 aprilie 2014, a fost lansat în Aula Academiei Române, primul volum al lucrării Monahismul Ortodox Românesc, realizat de Patriarhia Română în colaborare cu Academia Română. Spicuim din cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române rostit cu acest  prilej: “… Pentru o mai bună cunoaștere a istoriei monahismului ortodox românesc, pentru o înțelegere mai profundă a spiritualității şi activităţii vieții monahale din mănăstirile noastre, dar mai ales pentru pomenirea tuturor ierarhilor, domnitorilor, duhovnicilor din mănăstiri, a monahilor și monahiilor de peste veacuri, care au ținut aprinsă făclia credinței apostolice strămoșești, am propus Academiei Române să ni se alăture, prin specialiștii săi, într-un demers amplu de publicare a unei trilogii monografice dedicate Monahismului Ortodox Românesc. Publicarea acestui prim volum, cu titlul Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent, este rodul unei implicări exemplare a comisiei formate din istorici bisericești și istorici din cadrul Academiei Române, care a răspuns cu multă bucurie inițiativei noastre.”  Cuvântul integral este disponibil pe site-ul basilica.ro

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Gherasim al Râmnicului a trecut la cele veşnice

Patriarhia Română anunţă cu durere trecerea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, în dimineaţa zilei de 9 aprilie 2014. Slujba de înmormântare a avut loc în ziua de sâmbătă, 12 aprilie 2014, orele 11.00, la Catedrala Arhiepiscopală din municipiul RâmnicuVâlcea. Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului s-a născut la 14 noiembrie 1914, în localitatea Muntenii Buzăului din judeţul Ialomiţa și a intra în monahism în anul 1934 la Mănăstirea Cernica. În anul 1970, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales Arhiereu vicar al Eparhiei Dunării de Jos, cu titulatura de Constănţeanul. În acea perioadă a comunismului ateist, în anul 1971, a contribuit la descoperirea moaştelor celor patru martiri de la Niculiţel, Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos (sec. IV), pe care le-a aşezat spre închinare la mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea. În anul 1975, Sfântul Sinod l-a ales Arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu titulatura de Piteşteanul, iar în ziua de 30 septembrie 1984, a fost ales Episcop titular al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului.

În plan administrativ-gospodăresc, Înaltpreasfinţitul Părinte Gherasim al Râmnicului a consolidat şi restaurat numeroase biserici din eparhie, precum şi mânăstirile Cozia, Turnu, Stănişoara, Hurezi, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Brâncoveni, Surupatele şi schiturile Ostrov, Cornet, Iezer etc. În ultimii ani, prin purtarea sa de grijă a fost construit Centrul cultural-religios Sfântul Ierarh Antim Ivireanul şi o cantină socială la sediul administrativ al Arhiepiscopiei Râmnicului. A participat ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române la simpozioane şi întruniri teologice în străinătate şi este autorul a numeroase articole, studii şi cărţi dintre care menţionăm: „Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului” (1977),  „Istoria Mânăstirii Govora” (1995), „Istoria Mânăstirii Căldăruşani” (1997), „Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu Dânsul” (2001), „Istoria Mânăstirii Hurezi” (2003). Dumnezeu să-l odihnească în pace şi veşnică să-i fie pomenirea!

Prințul Charles promovează turismul în delta Dunării

Vizita prințului Charles al Marii Britanii în Delta Dunării este aşteptată cu interes de tur-operatorii tulceni, care sunt de părere că evenimentul îi va impulsiona pe turiștii străini care ezită, în prezent, să viziteze rezervația din cauza situației politice instabile din zona Mării Negre. „Vizita prințului Charles va fi cu siguranță un semnal extrem de benefic pentru turismul în Delta Dunării, mai ales în contextul acesta. Orice persoană evită să meargă în vacanțe în zone instabile politic sau social”, a declarat pentru agerpres.ro Victor Iancu, directorul Europolis. Potrivit acestuia, din cauza situaţiei din Ucraina, au fost anulate deja mai multe schimburi de turiști pentru lunile aprilie și mai şi există semnale conform cărora navele de croazieră care vor ajunge în Deltă vor avea turiști cu până la o treime mai puțini decât în mod normal. Cu toate acestea, situaţia s-ar putea îmbunătăţi dacă o personalitate de talia prinţului Marii Britanii va veni în zona Mării Negre, oferind indirect asigurări că turiştii sunt în siguranţă în ţara noastră. Anul trecut, Consiliul Județean Tulcea și Ministerul Mediului au lansat o invitaţie la adresa prințului Charles pentru a vedea Delta Dunării, după ce un jurnalist al postului Travel Channel care a filmat a doua serie a filmului documentar „Wild Carpathia — From the Mountains to the Sea”, și-a propus să-l aducă pe prinț în Rezervație. Sursa: yahoonews.ro

Împotrivirea părinților la vaccinarea copiilor

În România, doi copii din zece rămân nevaccinaţi, informează digi24.ro. Mii de părinți refuză anual să-şi imunizeze copiii, spunând că eşecurile răsunătoare în privinţa campaniilor de vaccinare din ultimii trei ani i-au făcut să-şi piardă încrederea în eficientă serurilor. Asta cu atât mai mult cu cât au existat în trecut probleme legate de retragerea şi distrugerea mai multor vaccinuri. În România rata de vaccinare antirujeola, rubeolă şi oreion a ajuns la 75 la sută, în condiţiile în care nivelul recomandat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este de 95 la sută. Şi rata de vaccinare împotriva poliomielitei, difteriei, tetanosului sau hepatitei B a scăzut cu 6%. Împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive au fost imunizaţi mai mulţi copii, în jur de 90 la sută, dar tot sub nivelul considerat de siguranţă, conform datelor comunicate de Ministerul Sănătății.

Guvernul a aprobat proiectul de lege privind limitarea plăților în numerar

Hotnews.ro informează că potrivit proiectului, limitarea plăților în numerar se extinde și la alți operatori economici decât persoanele juridice: persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesioniști, persoane fizice care desfășoară activități în mod independent, asocieri și alte entități cu sau fără personalitate juridică. Plafonul zilnic propus de lege este de maxim 5.000 lei/persoana cash, dar nu mai mult de un plafon total de 10.000 lei/zi. Același proiect mai prevede limitarea încasărilor și plăților zilnice în numerar la 5.000 lei/persoană în cazul operațiunilor de plăți în numerar sau de încasări în numerar efectuate de operatorii economici către sau de la persoane fizice, reprezentând cesiuni de creanțe sau alte drepturi, restituiri sau acordări de împrumuturi sau alte finanțări. Proiectul de lege mai stabilește și sancțiunile aplicabile celor care depășesc plafoanele, respectiv aplicarea de amenzi în cuantum de 25% din sumele plătite/încasate care depășesc plafoanele.

Exclusivitate a Patriarhiei Române la tipărirea și difuzarea cărților și obiectelor de cult

Patriarhia Română reamintește că Noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (2008) reglementează dreptul exclusiv al Patriarhiei Române în privinţa editării, tipăririi şi difuzării Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult şi acatistelor, a manualelor de teologie şi a manualelor de religie, precum și de a produce şi a valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult (art. 163 alin. (3) și art. 166 din Statut, text consolidat 2011). Eparhiile, la rândul lor, pot organiza singure edituri şi tipografii, precum şi ateliere de pictură şi de confecţionat icoane, de ţesătorie şi croitorie de veşminte preoţeşti, de broderie, de ţesut covoare, de lumânări, mobilier bisericesc etc., pentru a împlini în exclusivitate cerinţele unităţilor de cult din eparhie. (art. 164 alin. (1) din Statut)

Având în vedere modificarea legislației bisericești în domeniul producerii și comercializării Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult şi acatistelor, a manualelor de teologie şi a manualelor de religie, a obiectelor şi bunurilor necesare activităţii de cult,toate aprobările (binecuvântările) și avizele acordate de Patriarhia Română anterior intrării în vigoare în luna ianuarie 2008 a noului Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sau acordate de eparhii în domeniul de exclusivitate al Patriarhiei Române sunt nule. Centrele eparhiale vor face demersurile necesare pentru anularea tuturor aprobărilor (binecuvântărilor) și avizelor  date anterior anului 2008 sau ulterior, pentru producerea şi comercializarea obiectelor de cult, cu încălcarea prevederilor statutare.” - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Eveniment antinațional și imoral în fața moaștelor Sfântului Brâncoveanu

ActiveNews: Miliardarul George Soros acţionează la nivel transnaţional, pentru slăbirea statului naţional, după cum o arată un anunţ postat pe siteul Fundaţiei pentru o societate deschisă, structură înfiinţată de magnatul american de origine maghiară, la începutul anilor ’90. Pe siteul Fundaţiei este promovat “Manifestul Cetăţenilor”, un document realizat de organizaţia European Alternatives, ONG care, prin misiunea sa, îşi asumă făţiş dispariţia statelor naţionale.  “Statul naţional nu mai este forma potrivită în care să fie definit procesul democratic de luare al deciziilor şi cetăţenia activă, egalitatea între oameni, respectul şi extinderea drepturilor. Statul naţional nu este potrivit pentru a promova politici responsabile de mediu, asigurarea controlului politic asupra economiei şi nici pentru distribuirea echitabilă a bogăţiei şi nici pentru promovarea păcii între popoare”.

În acest context, pe perioada alegerilor europarlamentare, Fundaţia lui Soros organizează şase caravane Transeuropa, prin care vrea să capitalizeze diferitele proteste care au avut loc în diferite oraşe de pe bătrânul Continent. În România, caravana se va opri în patru oraşe: Cluj Napoca, Roşia Montană, Pungeşti şi Bucureşti. La Bucureşti, în mod cu totul deosebit faţă de celelalte oraşe din ţară, acţiunea se va desfăşura în semn de  ”solidaritate cu comunitatea LGBT”. Evenimentul va avea loc în piaţa Sfântul Gheorghe, chiar în faţa bisericii unde se găsesc moaştele Sf. Constantin Brâncoveanu, de la al cărui martiriu se împlinesc în acest an, 300 de ani.

Unităţile bisericeşti pot îndeplini viitoarele criterii pentru subvenţii agricole

În legătură cu declaraţiile APIA referitoare la subvenţiile acordate unităţilor bisericeşti, Patriarhia Română precizează: “…Cea mai mare parte a unităţilor bisericeşti (parohii şi mănăstiri sărace din mediul rural) care deţin în proprietate suprafeţe agricole mici le-au arendat, iar arendaşul este cel care, potrivit prevederilor legale, primeşte subvenţia de la bugetul de Stat şi are obligaţia de a justifica modul utilizării banilor primiţi. Veniturile obţinute în urma arendării suprafeţelor agricole sunt folosite de unităţile bisericeşti pentru întreţinerea locaşurilor de cult şi activităţile socio-educaţionale ale acestora. Unităţile bisericeşti care deţin suprafeţe de teren arabil mai mari şi au capacitatea de a le lucra în regie proprie justifică de asemenea subvenţiile primite de la Stat conform legislaţiei în vigoare. În cazul acestora, recolta obţinută este folosită pentru întreţinerea unităţii bisericeşti, consumul propriu, precum şi pentru aprovizionarea instituţiilor sociale ale Bisericii Ortodoxe Române (brutării, cantine, aşezăminte pentru copii, vârstnici, persoane cu dizabilităţi etc.)… În concluzie, statutul de fermier activ, invocat de reprezentanţii APIA, dar al cărui sens nu este încă definit legal, nu poate fi refuzat unităţilor bisericeşti care deţin în proprietate şi cultivă terenuri agricole… În prezent, problema principală rămâne faptul că unităţilor bisericeşti li s-au restituit numai o parte din terenurile agricole şi forestiere preluate abuziv de regimul comunist.” Sursa: Biroul de presă al Patriarhiei Române

În ciuda punctelor slabe sesizate de o serie de comisii, Senatul a aprobat proiectul de lege antilegionar
Faptul s-a produs pe data de 8 aprilie, practic în absenţa oricăror dezbateri. Comisia Juridică a Senatului s-a “sucit brusc”. Deşi avizul dat la sfârşitul lunii februarie fusese negativ,  de undeva, din neant, asupra membrilor acestei comisii s-a pogorât o inspiraţie inefabilă, probabil printr-o voce ameninţătoare din străfunduri, care le-a “luminat” minţile. Dându-şi seama că iniţial greşiseră, probabil cu adânci mustrări de conştiinţă, au emis recent un nou aviz, de data asta favorabil, aducând o serie de amendamente chipurile în spiritul observaţiilor şi sesizărilor celorlalte comisii şi formulând astfel versiunea care a fost în final adoptată.

Proiectul de lege a fost votat într-un timp record de către toţi cei prezenţi. La vot au participat însă doar 87 de senatori, de la PSD, PC şi UDMR, adică puţin peste jum­ătate din numărul total. Ceilalţi au părăsit sala, nu se ştie sub ce pretext. Este vădit însă faptul că în ciuda lipsei de curaj şi de asumare a propriei atitudini, numeroşi aleşi ai românilor au preferat să nu fie asociaţi cu acest vot. Fie şi prin tertipuri de tip “bizantin”, dacă altfel nu s-a putut.

Urmează dezbaterea din Camera Deputaţilor.

Toate aceste evoluţii, de la iniţierea proiectului de lege şi până la stadiul în care a evoluat până acum acest demers legislativ,  ne face să ne simţim din plin ca într-o piesă de teatru absurd. Astfel, legionarismul e pe cale să facă parte în mod oficial, prin hotărârea unor parlamentari de-ai noştri (oare chiar au ştiut ce votează?), din categoria curentelor “criminale” şi “teroriste”.

Să vedem însă cum se va exprima Justiţia, la vremea cuvenită.  (Fundaţia George Manu)

 



Știri externe - aprilie 2014 (EXT)

EGIPT: Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai în pericol de a fi demolată

Un general în rezervă din armata egipteană afirmă într-un interviu pentru ONTV că Mănăstirea Sf. Ecaterina reprezintă o amenințare pentru securitatea națională și va continua demersurile pentru obținerea aprobării demolării ei. Motivul invocat este acela al arborării unui steag elen pe pământ egiptean și la naționalitatea personalului monahal, care ar transforma mănăstirea într-o “zonă ocupată de străini.” Cei mai mulți dintre cei 37 de călugări, aflați în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, sunt greci. În luna mai 2012, Ahmed Ragai Attiya a obținut 71 de ordine administrative pentru demolarea mai multor biserici ale mănăstirii, a chiliilor de călugări, grădinii și altor locuri de interes. În replică avocatul mănăstirii a trimis o scrisoare oficială autorităților egiptene în care se arată că Mănăstirea Sf. Ecaterina "Este una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine locuite continuu, cu o istorie care poate fi urmărită înapoi peste 17 secole, și se afla în patrimoniul mondial al  UNESCO".

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai a fost construită între anii 548 și 565, pe locul Rugului Aprins, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu și i s-a spus că va trebui sa-i scoată pe fiii lui Israel din Egipt. Mănăstirea poarta hramul Sfintei mucenițe creștine Ecaterina, care a fost adusa de îngeri la mănăstire și, mai târziu, îngropata acolo de către călugări, după ce fusese decapitata, în jurul anului 800.

VATICAN: canonizarea papilor IOAN al II-lea și Ioan al XXIII-lea

Milioane de oameni din întreaga lume au asistat duminică, 27 aprilie 2014, la ceremonia de canonizare a doi lideri importanți ai Bisericii Catolice, Ioan Paul al II-lea și Ioan al XXIII-lea. Papa Francisc a oficiat slujba, în prezența precedentului papă, Benedict al XVI-lea. La ceremonie au fost așteptați să participe 150 de cardinali, o mie de episcopi, mii de preoți și peste un milion de credincioși catolici veniți din întreaga lume. Potrivit Realitatea.net, la eveniment au mai luat parte 93 de delegații oficiale între care se află 24 de șefi de stat și capete încoronate. Canonizarea lui Ioan al XXIII-lea, inițiator al Conciliului Vatican II (1962-1965), care a marcat deschiderea Bisericii catolice spre lumea modernă, pare a nu fi criticată decât de tradiționaliști. Ioan Paul al II-lea rămâne cel mai popular papă din toate timpurile. Dubla canonizare de duminică este percepută ca un eveniment ce ar putea contribui la ștergerea amintirii anilor marcați de scandaluri (mai ales de pedofilie) și la reconcilierea a două sensibilități diferite ale Bisericii, întruchipate de cei doi papi, relatează Agerpres.

Papa Ioan Paul al II-lea, primul papă polonez, pe numele său real Karol Wojtyla, a fost conducător al Bisericii Catolice între anii 1978 şi 2005. Deosebit de îndrăgit în toate ţările unde a dus cuvântul Bisericii, inclusiv în România în anul 1999, Ioan Paul a fost canonizat într-un interval record, de doar nouă ani după moartea sa. Benedict al XVI-lea a decis să nu se mai țină cont de perioada obligatorie de cinci ani pentru a începe procedura de beatificare și apoi canonizare a predecesorului său, care a fost beatificat în mai 2011. De asemenea, papa Francisc nu a mai așteptat pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea, conducător al Vaticanului între anii 1958-1963, născut ca Angelo Giuseppe Roncalli. Ioan al XXIII-lea este cel care a inaugurat marele Consiliu ecumenic Vatican, desfăşurat între anii 1962 şi 1965, ce a vizat deschiderea Bisericii Catolice în fața lumii. – hotnews.ro

ISRAEL: Liderii Bisericilor Creștine cer continuarea procesului de pace

În mesajul de Paști din acest an, conducătorii Bisericilor Creștine locale au lansat un apel pentru ca negocierile israeliano-palestiniene să continue. "În ciuda dificultăților acute, în starea actuală, îndemnăm toate părțile să profite de acest moment de oportunitate istorică". Cuvintele acestora sună mai mult ca un apel de urgență, având în vedere pesimismul profund, afișat în jurul negocierilor de pace care au avut loc în ultimele săptămâni, mediate de către secretarul de stat al SUA, John Kerry. – informează agenția de știri Locașuri Ortodoxe

POLONIA: Biserica Ortodoxă revine la calendarul pe tip vechi

La data de 18 martie 2014, în reşedinţa Mitropoliei Varşoviei şi a toată Polonia, sub preşedinţia ÎPS Sava, a avut loc şedinţa Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe a Poloniei, care a hotărât: Să se anuleze hotărârea Soborului din 12 aprilie 1924 privind trecerea la calendarul „iulian îndreptat” (la moment identic cu cel „gregorian”) şi să se revină la vechiul calendar iulian începând cu data de 15 iunie 2014. Sinodul ortodox polonez  a constatat că hotărârea din 1924 oricum nu fusese puse în practică şi majoritatea absolută a parohiilor (96%) continuau să slujească pe calendarul vechi, chiar dacă statutul Bisericii Ortodoxe a Poloniei făcea trimitere la calendarul nou. Parohiile care doresc să ţină sărbătorile cu dată fixă pe stil nou, pot continua această practică (dar deja ca excepţie de la regula generală. - sursa http://www.teologie.net 

ARGENTINA: Biserica Catolică botează copilul unui cuplu gay

După cum informează agenția de știri Reuters, Cristina Fernandez de Kirchner, preşedintele Argentinei și o cunoscută promotoare a drepturilor persoanelor gay, a devenit naşa unui bebeluş al unui cuplu de lesbiene, în cadrul unei ceremonii religioase catolice. Pe măsură ce Biserica Catolică pierde tot mai mult teren în faţa Bisericii Protestante şi a Bisericii Evanghelice în această zonă conservatoare din America Latină, anumiţi preoţi au cerut o revizuire a dogmei catolice în domeniul pastorației persoanelor gay. Papa Francisc a declarat recent că toţi copiii pot fi botezaţi, deşi poziţia oficială a Bisericii Catolice nu a fost deocamdată modificată. Pentru moment, nu se ştie dacă Vaticanul şi-a dat aprobarea pentru ceremonia oficiată în Argentina.

FRANȚA: Salon de Carte Ortodoxă în Paris (25-26 aprilie)

Târgul de Carte Ortodoxă – un nume nou dat Zilelor Cărţii Ortodoxe – va avea loc în Paris, vineri şi sâmbătă, 25-26 aprilie 2014. Salonul se va deschide vineri, 25 aprilie, la orele 17:00. În cele două zile, vor avea loc conferinţe, prezentări de carte şi de CD-uri, o masă rotundă, o expoziţie de fotografii, două concerte, sub patronajul Adunării Episcopilor Ortodocşi din Franţa.

GRECIA: Patriarhul ortodox despre detenția a mii de persoane în închisorile israeliene

Patriarhul grec Ieronim al II-lea a afirmat susținerea sa pentru Declarația de la Robben Island de eliberare a tuturor prizonierilor palestinieni din Israel. "Menținerea a mii de oameni în închisori, este o rușine pentru civilizația umană și o rană profundă în regiunea Orientul Mijlociu", a spus Ieronim al II-lea. Patriarhul Ieronim al II-lea a fost informat despre campania internațională de eliberare a lui Marwan Barghouti Hasib Ibrahim, despre condițiile inumane ale prizonierilor palestinieni, precum și despre crimele israeliene și agresiunile la adresa poporului palestinian, mai ales despre demolarea caselor, confiscarea terenurilor, construirea zidului de separație. Barghouti este om politic palestinian, condamnat și încarcerat pentru crimă, de către un tribunal israelian. El este privit ca lider al primei si celei de-a doua Intifade. Barghouti, la un moment dat a sprijinit procesul de pace, dar după anul 2000 a devenit lider al Intifadei Al-Aqsa în Cisiordania. El a fost numit de unii "Mandela palestinian". Autoritățile israeliene l-au numit pe Barghouti terorist, acuzându-l de conducerea a numeroase atacuri, inclusiv atentate sinucigașe, împotriva unor ținte civile și militare. Barghouti a fost arestat de Forțele Israeliene de Apărare, în 2002, în Ramallah. – Sursa lonews.ro

SUA: Americanii calcă pe urmele europenilor în absenteismul de la biserică

Un nou studiu al Barna Group indică o situație care poate fi considerată catastrofală pentru mediul religios american. Biserica nu mai face parte dintr-un top al preocupărilor. Există confuzii chiar și în privința celor religioși. Dacă frecventarea bisericii era considerată cândva o piatră de temelie a stilului de viață american, adulții din SUA de azi sunt împărțiți în mod egal cu privire la importanța participării la biserică. În timp ce jumătate (49 %) afirmă că este „importantă” sau „foarte importantă”, pentru alți 51% frecventarea bisericii variază între „nu prea” sau „deloc” importantă. – Sursa: semneletimpului.ro

BELARUS: Al patrulea Forum Catolic-Ortodox va avea loc in Minsk

Al patrulea Forum Catolic-Ortodox va avea loc la Minsk, in perioada 2-6 iunie 2014, conform unei declarații a Mitropolitului de Minsk și Slutsk, Pavel, Exarh Patriarhal al Întregii Belarusii, citate de agentia BelTA. "Este important să găsim domenii de interes comun, în care părțile sa fie capabile să creeze. Vom discuta despre problemele spirituale și morale, care sunt de interes atât pentru reprezentanții ortodocși cât și pentru cei catolici. Vom discuta pe temele care ne unesc", a asigurat Mitropolitul. – Sursa: lonews.ro

ISRAEL: acte de vandalism împotriva creștinilor și musulmanilor

O mănăstire catolică de lângă Ierusalim și un sat în mare parte maronit din Galileea au fost distruse în ultimele săptămâni, într-un val de doi ani de vandalisme, îndreptat împotriva creștinilor și musulmanilor din Israel și Cisiordania. La sfârșitul lunii martie, mai multe însemne cu graffiti, anti-creștine și anti-americane, au fost descoperite pe zidurile mănăstirii Deir Rafat, Împărăteasa noastră Doamna, din Palestina. Anvelopele autoturismelor aflate lângă mănăstire au fost, de asemenea, sparte. În ziua de 3 aprilie, locuitorii din satul nordic Jish, cunoscut sub numele de Gush Halav în ebraică, s-au trezit cu pneurile a aproximativ 40 de vehicule, sparte, și cu graffiti pictate pe un perete: "Non-evreii vor fi alungați din țara noastră". Autoritățile au declarat că atacurile au fost probabil efectuate de către un grup de coloniști extremiști. -Sursa: războîntrucuvânt.ro

SUA: marș pentru susținerea familiei tradiționale (19 iunie)

Organizația Națională pentru Căsătorie organizează un marș național în apărarea căsătoriei tradiționale, care va avea loc în 19 iunie, in Washington DC. "Marșul pentru căsătorie va fi un mijloc important de promovare și apărare a căsătoriei, pentru binele culturii noastre, de a ne ruga pentru ca guvernele noastre federale și de stat să rămână solidare cu oamenii de bună credință", a afirmat o declarație lansată de Conferința Comitetului Episcopilor Catolici din SUA privind Laicii, Căsătoria, Viața Familiei și Tineretul. Conform declarației, evenimentul "le va oferi o ocazie ideală participanților, de a serba și a mărturisi în public sensul unic al căsătoriei, ca uniune dintre un bărbat și o femeie, într-un moment în care libertățile religioase și drepturile de conștiință ale celor care promovează și apăra căsătoria sunt tot mai amenințate". – culturavieții.ro

SERBIA: Exhumarea moaștelor Sfântului Iustin Popovici

Cu ocazia sărbătorii Bunei Vestiri (c. Iul.), data la care s-a născut și s-a mutat la Domnul Sfântul Iustin Popovici, a avut loc Sfânta Liturghie la Mănăstirea Celije, locul în care a viețuit sfântul. Au participat numeroși clerici din mai multe eparhii ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. Cu această ocazie, a fost anunțată exhumarea moaștelor Sfântului Iustin, care va avea loc cu două zile înainte de ziua sa (14 iunie), cu binecuvântarea Patriarhului Irineu al Serbiei.  Moaștele sfântului vor fi așezate într-o racla din lemn de cedru, și apoi va fi transferate bisericii mănăstirii. În 2014 se marchează 120 de ani de la naștere și 35 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului Iustin, care a fost timp de 31 de ani slujitor al Mănăstirii Celije. El a fost canonizat, printr-o decizie a Adunării Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe 2 mai 2010. – doxologia.ro

SUA: Câţi oameni mai citesc Biblia

Numărul americanilor care citesc Biblia a scăzut, egalând numărul celor care nu vor să o citească sau să creadă în ea, potrivit American Bible Society (ABS). Doar 1 din 5 persoane mai citesc Biblia de cel puţin 4 ori pe săptămână. Dintre participanţii la sondaj, 46% au spus că citesc Biblia cel mult o dată pe an, în timp ce 15% o citesc zilnic, 13% de mai multe ori pe săptămână, 9% o dată pe săptămână şi 9% o dată pe lună. Un motiv pentru care unii afirmă că citesc Biblia este faptul că aceasta îi ajută să fie mai buni, mai credincioşi, să treacă mai uşor prin probleme şi să facă faţă ispitelor. Există şi categoria celor care spun că citesc Biblia de curiozitate, pentru că aceasta este cea mai răspândită, cea mai tradusă şi cea mai citită carte scrisă vreodată. – christianitytoday.com

CHINA: Creştinii chinezi cer încetarea demolării bisericilor

Creştinii chinezi i-au cerut guvernului să ia măsuri împotriva campaniei de demolare a bisericilor, după ce deja au fost distruse aproximativ 12. Creştinii din partea de est a Chinei se confruntă cu o aşa-zisă campanie împotriva lor, care se manifestă prin demolarea, distrugerea bisericilor şi înlăturarea crucilor. Săptămâna trecută, câteva sute de enoriaşi s-au adunat pentru a proteja biserica Sanjiang, din Wenzhou, după ce oficialităţile Partidului Comunist au declarat că a fost construită ilegal şi au anunţat planuri pentru demolarea ei. Aproximativ 12 biserici au fost deja dărâmate în estul ţării, potrivit informaţiilor furnizate de activişti, notează au.news.yahoo.com. Ziarul Global Times scria că săptămâna aceasta guvernul a ordonat înlăturarea crucilor de pe acoperiş sau demolarea a cinci biserici din Zhejiang, dintre care patru se află în Wenzhou. Tot aici se află cea mai mare comunitate creştină, cu peste un milion de creştini protestanţi, dintr-un total de 9 milioane de locuitori. În mod oficial, China este o ţară ateistă, care recunoaşte doar cinci religii: budismul, catolicismul, islamismul, protestantismul şi taoismul. Într-un sondaj realizat anul trecut, China ocupa primul loc în topul ţărilor ateiste, lucru care ar putea fi atribuit trecutului ei politic. Libertatea religioasă este un drept garantat prin constituţie, însă realitatea a demonstrat că nu se respectă, atâta timp cât în fiecare an sunt înregistrate cazuri de persecuţie în rândul creştinilor.

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Deschiderea cărții - harisme ieftine, diavolești

„Cât privește deschiderea cărții, deci a Sfintei Evanghelii, molitfelnicele și agheasmatarele mai vechi arată că se făcea de către preot și nu de către bolnav, așa cum apare în ultimele ediții. Dar și unele și altele nu mai pomenesc nimic în afară de această deschidere. Inovația intervine când, pe baza textului la care Evanghelia a fost deschisă întâmplător și ținând seama de culoarea vinietelor, slujitorii încep să interpreteze, făcând preziceri sau dând pronosticuri pe care credincioșii le iau drept adevărate, având în vedere autoritatea morală, duhovnicească și harică a preotului. Se are în vedere, așa cum spuneam, culoarea vinietelor, adică dacă „a căzut” pe roșu sau pe negru, culoarea roșie fiind semn bun, iar cea neagră, semn rău. În particular, „deschiderea Cărţii“ se face direct, în cadrul unei întrevederi private a solicitantului cu sacerdotul, care efectuează o lucrare evidentă de ghicitorie, având întotdeauna şi substratul unei înşelătorii - întrucât acest „serviciu“ nu se prestează niciodată gratuit. Pentru sporirea credibilităţii, sunt folosite referinţe din text: culoarea unor litere sau forma acestora, numărul paginii şi, bineînţeles, fanteziste interpretări ale textelor biblice în sine.

Citirea unei pericope de la paginile unde s-a deschis Evanghelia și mai ales interpretarea conținutului pericopelor nu trebuie practicată sau îngăduită pentru nimic în lume. Ele sunt inovații care diminuează și denaturează însemnătatea Tainei. I se spune credinciosului dacă se tămăduiește sau nu, dacă vor reuși copiii la examene, dacă trebuie să se aștepte la un deces sau la o nuntă în familie, dacă va fi avansat în serviciu și altele. Sunt lucruri care seamănă cu o adevărată ghicitorie, fără niciun temei, în care se speculează credulitatea credincioșilor, se disprețuiește evlavia lor sinceră și credința curată, în loc ca ele să fie supravegheate, luminate și călăuzite. Ceea ce este și mai grav și condamnabil în același timp este faptul că asemenea „deschideri” au început să se practice nu numai la Taina Sfântului Maslu, ci în orice altă ocazie și cu alte cărți, între care pravilele mai vechi, care, așa cum știm, nu conțin decât legi și canoane, fără să aibă caracterul de sfințenie pe care îl prezintă Sfânta Evanghelie.”(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula - "Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică", vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, pp. 244-245.

Așadar, este păcat a ghici cele viitoare folosindu-ne de cărțile sfinte ale Bisericii, și oricât de mare ar fi necazul și dragostea noastră pentru aproapele aflat în boală sau suferință, nimic nu justifică dorința de a cunoaște viitorul. Cu adevărat există numai clipa prezentă și ziua de astăzi ca resurse și mijloace dăruite noua de Dumnezeu să ne definim viitorul. Căutându-l acum, astăzi, pe Dumnezeu prin pocăință și faptele cele bune, nu vom mai avea a ne preocupa de cele viitoare, încredințându-ne cu totul voii lui Dumnezeu. Spunea un sfânt părinte că celui care îl iubește pe Dumnezeu toate îi sunt date spre bine. Ori vedem pretutindeni oameni buni și drepți și iubitori de Dumnezeu care au necazuri, care suferă. Aceștia nu sunt pedepsiți în mod injust, ci dincolo de orice chin, durere și tristețe, Dumnezeu le dă cele spre folos, spre mântuire. Să avem nădejde!

„Când avem un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenun­cheați și rugați-vă să se facă voia lui Dumnezeu și nu a voastră. Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului și mijlocul prin care să o depășească. În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ri­dicăm mâinile noastre și nu vărsăm lacrimi de implorare, is­pita nu se îndepărtează. Ajutorul îl vom lua de la Hristos nu­mai prin rugăciune. Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înțelegem păcătoșenia noastră, să avem cunoaștere de sine, să cerem iertare prin spovedanie și să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dum­nezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol și ne ducem în iad.”- Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Tentaţia de a ghici viitorul bolnavului se transformă într-o veritabilă insultă la adresa Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Evanghelie. De la vrăjitoare şi ghicitoare ne putem aştepta la astfel de gesturi, deşi ele nu apelează la Evanghelie pentru a-şi manifesta "darurile". De la un preot care Îl slujeşte pe Hristos şi de la un credincios care crede în El nu ne putem aştepta însă niciodată la un astfel de comportament neavenit. Cuvântul lui Dumnezeu pune mâna Sa cea tare asupra bolnavului pentru a-l întări fie spre vindecare, fie spre pregătirea de dinaintea morţii. Oricare va fi calea pe care Dumnezeu i-a pregătit-o, un creştin va fi întotdeauna încrezător că este cea potrivită pentru el. Nu are de ce să caute inutil semne şi mai ales în Sfânta Evanghelie. De asemenea, un preot pregătit să împlinească voia lui Dumnezeu nu va ţine niciodată cont de manifestările superstiţioase ale unor pseudo-credincioşi. Reamintim aici că, la bază, termenul de "pseudo" înseamnă "mincinos". Credincioşii care respectă superstiţiile în detrimentul credinţei lor sunt nişte credincioşi falşi, mincinoşi, care îi mint pe cei din jur câştigându-le încrederea în practicile lor necuvenite şi se mint şi pe ei înşişi că Îl slujesc în realitate pe Dumnezeu. Cât despre preoţii care fac acest lucru, ei se dovedesc fie slabi şi îngăduitori faţă de nişte lucruri care ar trebui criticate pe faţă, fie, la fel, persoane care se află departe de Dumnezeul cel adevărat. Să nu uităm că lucrul cel mai trist pe care îl putem vedea este "o minte aflată departe de Dumnezeu care vorbeşte despre El" (Sfântul Diadoh al Foticeii).- sursa

Mult mai puțini ar fi cei care ar cădea în capcana dorinței de a li se deschide cartea interpretându-li-se viitorul dacă preoții care încă mai practică aceste lucruri și-ar da seama de greșeala cumplită în care se află. Doar Dumnezeu cunoaște cele vădite și cele ascunde trecute, prezente și viitoare, încât nici un părinte nu poate fi numit văzător cu duhul. Există cu siguranță sfinți și părinți cu viață sfântă cărora Duhul Sfânt le dă a dezvălui unele lucruri sau a rosti unele cuvinte cu adânc înțeles și clarificare pentru credincioși. Cel mai adesea acest lucru se întâmplă la Taina Sfintei Spovedanii, mai ales dacă ne-am pregătit cum se cuvine pentru mărturisire, rugându-l pe Dumnezeu să ne dea răspuns și sfat bun prin părintele duhovnic. Nu este de tăgăduit capacitatea unora dintre părinții sfinți de a vedea cele ascunse în sufletele și mințile oamenilor. Dacă ar fi să ne gândim numai la radiografiile trupești și sufletești pe care le făcea Sfântul Ardealului,  Pr. Arsenie Boca. Dar ca și Părintele Arsenie, și ceilalți părinți cu așa numitul dar al înainte vederii fug de oameni, căutând viața pusnicească împreună cu Dumnezeu. Nu fac aceasta din egoism, ci din adâncă smerenie și pentru că recunosc responsabilitatea imensă de a fi duhovnic și îndrumător, călăuzind alte suflete la mântuire sau la pierzare prin puterea cuvântului.

Harisma cunoașterii întâlnită la unii duhovnici este un dar al Duhului Sfânt de care nu putem dispune la cerere sau contra cost. Este darul lui Dumnezeu pentru sufletele curate care caută cu sinceritate și fără ascunzișuri calea către mântuire. De multe ori credincioșii evlavioși și sinceri nici nu trebuie să adreseze duhovnicului o anumită întrebare, că Duhul Sfânt îi dă părintelui a vorbi exact despre respectiva problemă și posibila ei soluționare. Mai mult, un părinte cu harisma cunoașterii și duhul smereniei, fiind luminat de Dumnezeu nici nu își dă seama că a spus un lucru minunat și este păzit astfel de căderea în păcatul mândriei. Doar credinciosul, cunoscându-și gândurile și problemele poate da mărturie despre faptul că acel cuvânt a fost cu putere multă. Este cazul multor preoți care mărturisesc că la Taina Spovedaniei sunt surprinși ei înșiși de unele dintre sfaturile pe care le dau sub insuflarea Duhului Sfânt, fără a le fi gândit până atunci, ori înțeles pe deplin. “Cine are cu adevărat aceste daruri, și le are de la Dumne­zeu, nu le strigă pe ulițe, nu se laudă cu ele, nu și le arogă, nu se folosește de ele ca de o firmă de reclamă, ci se ascunde, se smerește, face uz de ele în public numai la mare nevoie, nu­mai în cazuri excepționale, rămânând permanent supus Bisericii în dogmă și disciplină și, mai degrabă, se teme de aceste daruri, decât se mândrește cu ele.  De aceea, în sufletele pe care le păstorește sau cu care vine în atingere în vreun fel, el va refuza orice considerație specială pentru sine. El se va fa­ce vas prin care lucrează Hristos.” - Cuviosul Paisie Aghioritul

În vechime, grecii alergau la oracole pentru a li se descoperi viitorul. Astăzi se aleargă la ghicitoare, vrăjitoare, descântătoare, sau chiar la unii preoți și duhovnici. Sunt oameni care parcurg sute de kilometri în țară pentru a cere unui părinte să le deschidă cartea și să le spună viitorul. Însă câți dintre aceștia au alergat mai întâi mult mai aproape, la bisericuța din sat sau din cartier, câți dintre ei au alergat la icoana din casă a Măicuței Domnului, câți au postit câți s-au spovedit ți împărtăși cu Sfintele Taine înainte de a se obosi sute de km. pentru ghicitorii? Câți au iertat, câți au făcut milostenie. Câți au părăsit viața desfrânată și viciile? Cu ce drept cerem de la Dumnezeu să ne descopere cele viitoare, când noi nu prețuim prezentul? Acest lucru este amintit de părintele Teofil Părăian, când spune: “Un duhovnic, de exemplu, poate să fie mare, pentru cei care îl ascultă, poate să fie mic, pentru cei care nu-l ascultă, și de nimic, pentru cei care nu-l iau în considerare. Cuviosul Nicon de la Optina, spune: “Părintele duhovnic este ca un stâlp care arata calea, dar pe cale trebuie sa mergi de unul singur. Dacă duhovnicul va arăta, iar ucenicul său nu se va mișca, atunci el nu va ajunge nicăieri, ci așa va putrezi lângă acel stâlp. ”

Gestul de a deschide Evanghelia este doar un pretext. Ghicitorul, fără a interpreta de fapt textul evanghelic, îi spune bietului om ceea ce îi trece prin cap, căutând să intuiască necazul celui ce-i stă în faţă…. Cel ce practică ghicirea în Sfânta Evanghelie este un escroc, iar cel ce cere să i se deschidă Sfânta Evanghelie este un înşelat. Înşelătorul are grijă să-şi asigure clienţii şi începe cu programarea, spunându-le să vină peste trei – şase săptămâni, practică specifică oricărui vânzător de iluzii. Trebuie să fie clar pentru toţi creştinii că în Sfânta Evanghelie nu scrie cine ne-a furat lemnele, nici dacă Marioara se mărită şi nici dacă bolnavul din familia noastră se face sănătos. Pentru necazuri de tot felul avem învăţătura Bisericii Ortodoxe, care ne spune clar ce avem de făcut. Trebuie să ştim că nu există nevoie sau necaz omenesc pentru care Biserica Ortodoxă să nu aibă rugăciuni, pe care credinciosul le poate solicita preotului din parohia sa. De la noi se cere credinţă şi fapte bune. De aceea, facem apel la cei care au neclarităţi în această privinţă: Deschideţi Biblia şi citiţi Sfintele Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan şi lămuriţi-vă şi singuri că acolo este cuvântul lui Dumnezeu, iar nu iluziile vândute de cei care vă înşeală, pur şi simplu, durerea şi curiozitatea dumneavoastră. - Pr. Florian Ionescu, interviu pentru Ziarul Lumina.

Sfântul Ignatie Briancianinov explica ce de ușor pot fi oamenii păcăliți de duhurile care "prezic" viitorul. Este foarte ușor ca oamenii lipsiți de discernământ să fie înșelați de duhurile întunericului. Trebuie făcută o distincție: duhurile care "prezic" adevărul de multe ori nu fac altceva decât să tragă concluzii logice din mersul actual al evenimentelor. Dracii știu tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, și știu și tot ce se întâmplă în momentul actual. Dacă noi nu ținem seama de această însușire a lor riscăm să confundăm profeția cu constatarea. Dracii ne pot spune că un prieten vine să ne viziteze dinainte ca acela să ajungă la poarta noastră. Aceasta nu a fost o prezicere care s-a adeverit. Sunt anumite cazuri în care totuși duhurile respective "prezic" și evenimente a căror deducere logica este imposibilă. În aceste situații pur și simplu diavolii calculează, cu o anumită marjă de eroare, ceea ce s-ar putea întâmpla. Și faptul că de multe ori duhurile se înșeală, fapt dovedit ușor de statistică, nu face decât să confirme că nu aveau cum să nimerească întotdeauna: soluția cea mai probabilă nu se dovedește și cea reală. Argumentarea Sfântului Ignatie este în întregime fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți. Nu este deci de mirare că cei care nu recunosc drept autorizată această fundamentare nu au cum să înțeleagă concluziile Sfântului Ignatie. Cartea Sfântului Ignatie Briancianinov - Despre vedenii, duhuri si minuni, este una dintre cele mai importante marturii ortodoxe despre răspunsul la întrebările omului contemporan privitoare la enigmele și misterele din jurul său. - sursa

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Oamenii merg adeseori la cei înșelați pentru că diavolul are «harisme» ieftine [cu care îi înzestrează pe acești «tauma­turgi»] unde pot primi ușor «rezolvarea»”. Sfaturile pe care le spun oamenilor ca să le îndeplinească, nu sunt grele și le odihnesc sau îndreptățesc (justifică) patimile (slăbiciunile). Are și satana oarecare putere. Face și el oarece minuni. Era arhanghel și își păstrează puterea de arhanghel, tocmai pentru că Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite. Dumnezeu l-a plăsmuit pe arhanghelul Lucifer și l-a împodobit cu toate virtuțile și cu multe puteri. Acesta s-a pervertit însă pe sine. Datorită mândriei, a dat o rea întrebuințare libertății pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, și a căzut astfel din starea sa ontolo­gica și din locul său din cer: «Am văzut pe satana ca un ful­ger cazând din cer» (Luca 10, 18). A căzut și a devenit dia­vol. A căzut, și din lumină a devenit întuneric. A plăsmuit pentru prima dată răutatea și minciuna. De aceea Hristos îl numește tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Înainte de căderea lui Lucifer nu exista nicăieri în cosmos răutate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31). Diavolul îi urăște pe oameni pentru ca sunt meniți comu­niunii cu Dumnezeu în veșnicie. Acum el se lupta ca să-l des­partă pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciună, rătăci­re, viclenie, cugete, fapte; să-l îndepărteze de lumină și să-l aducă la întuneric, anume în stăpânirea lui. Există oameni care au intrat în slujba diavolului. Prin ei săvârșește satana diferite false minuni.

Deși vindecă, diavolul însă mai mare vătămare face. Și măcar că poate folosi trupul, care puțin mai pe urmă tot va muri și va putrezi, vatămă sufletul cel nemuritor. Satana poate vindeca doar bolile pe care le-a provocat el. Oricine, prin urmare, care – ca și rătăciții din Corint – ar încerca să polarizeze în jurul altcuiva decât al lui Hristos via­ța creștină, sau s-ar face pe sine centru, uzurpând pentru sine sentimente și atitudini care se cuvin numai lui Hristos, acela ar cădea sub vina de impostor demoniac. Și a lăsa pe credincioși să creadă că tu ai puteri supranaturale, că ai daruri de taumaturg, că ai vedenii care presupun o vrednicie a ta, că ești înainte-văzător, știind să citești în suflete păcatele, trecu­tul și viitorul, toate acestea nu ar însemna altceva decât o di­simulată manevră de a uzurpa locul lui Hristos. Ar fi o reedi­tare a vechii tentative de emancipare și autonomizare încer­cată de Lucifer, și încă într-o încercare cu totul îndrăzneață, antihristica!

Sfântul Ierarh Nifon ne spune: „Până la sfârșitul lumii, nu vor lipsi drepții Domnului, după cum nici lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă însă, adevărații slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Și chiar dacă nu vor face semne și minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceștia vor fi în împărăția lui Dumnezeu mai mari decât părinții făcători de mi­nuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înțelepțească în luptele lor duhovnicești.„ - sursa

Până când veţi crede în Hristos, dar şi în prezicători şi în demoni? Dacă credeţi în Hristos, că El singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la prezicători şi demoni? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi în prezicători şi demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce în van vă mai numiţi creştini şi vă închinaţi lui Hristos? Nu aţi aflat că nu puteţi să slujiţi doi stăpâni în acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial? Adevărul şi minciuna? Pe Dumnezeu şi pe diavol? Precum şi Domnul şi Sfântul Apostol Pavel o spun în acelaşi gând; însă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi în prezicători şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi în aceştia, cum de mergeţi şi întrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi întrebarea adeveresc că îi credeţi şi sunteţi robii lor, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la prezicător)? Ce întrebi? Îndată ce te-ai apropiat de el, îndată ce ai în­tre­bat, sub robia lui te-ai pus pe tine însuţi; căci întrebi, deoarece crezi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]

Ce trebuie să facă creştinii ca să se păzească de ghicitorii și vrăjitorii

Pe lângă faptul de a vă păzi de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atârnată la gâtul vostru, precum citim în viaţa celor cinci sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gât. Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo când o văd, precum ei înşişi (demonii) au mărturisit acest lucru. Căci întrebaţi fiind aceştia cândva de către Sfântul Ioan Vostrinos, care avea putere împotriva duhurilor necurate, de care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gât, de Sfântul Botez şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie, cum este pomenit în culegerile manuscrise pe care le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face creştinii crucea de fiecare dată când beau apă sau încep orice lucru şi îndeletnicire, precum le porunceşte Sfântul Chiril al Ierusalimului. Mare armă şi scut împotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfânta Evanghelie în casa lor, deoarece Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în casa aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo în casă este aşezată Evanghelia, diavolul nu va îndrăzni să se apropie; cu mult mai mult, sufletul, purtând în el asemenea înţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul 32 la Evanghelia după Ioan).[...] Dacă pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la mormintele unor oameni sau la casele lor, sau în alt loc, acolo trebuie să fie chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales când un creştin are să ridice casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...] (din: Sf Nicodim Aghioritul, Despre Vrăjitorie, Ed, Sophia)

a consemnat Cristina Roman



Simbol şi realitate duhovnicească în Sfânta Împărtăşanie - Pr. dr. Adrian Roman

Simbol şi realitate duhovnicească în Sfânta Împărtăşanie - o interpretare a lui Origen –

Fiecare erudit sau scriitor defineşte noţiunea de simbol în raport cu o anumită realitate, în contextul interpretării personale şi al epocii. Succintul nostru articol face obiectul unei încercări de sesizare a modului în care Origen înţelege realitatea comuniunii euharistice, în contextul învăţăturii şi credinţei noastre în unirea omului cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

Dacă Harnack nu vedea la Origen o sinteză între jertfa lui Hristos şi jertfa liturgică, von Balthasar remarcă în gândirea lui ideea unei jertfe prelungite a lui Hristos, centru al unei teologii liturgice (A. Harnack, Der kirchengeschichtlische Ertrag, în TU, 42, 4, p. 468, apud Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 49). El remarcă faptul că ritualul este o parte esenţială a sacrificiului interior, Hristos fiind oferit prin Taina Bisericii, nefiind necesar, „chiar dacă este în mod infinit dorit ca nivelul ierarhic exterior să corespundă nivelului de participare la jertfa interioară, ca Preoţia să coincidă cu Taina” (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 49. Vezi Hom. in Lev. VI, 6, ed. Muraru, pp. 244-248). La Origen σύμβολον coincide cu  μυστήριον (cf. Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 229, nota 2) şi în raport cu taina Sfintei Împărtăşanii.

Alexandrinul subliniază frica de Dumnezeu ca necesară pentru împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, căci, apropiindu-se de Euharistie omul „atinge“ carnea lui Hristos. Curăţia şi neprihănirea sunt cele care fac pe om demn de a-L primi (Hom. in Ex. XI, 7, SC 321, p. 350; Hom. in Lev. IV, 7, ed. Muraru, p. 152). Trebuie să ai un discernământ asupra sinelui pentru a intra „în comuniune cu Biserica sau ceea ce înseamnă a avea acces la taine atât de mari şi sublime“. Cel care a păcătuit cere participarea la Euharistie, dar Biserica este cea care trebuie să aibă certitudinea că acesta a făcut penitenţă (Hom. in Jer. XII, 5, SC 238, p. 26), pentru că „atunci când participi la comuniune, ne spune Origen, conformându-te rânduielii Bisericii, în duhul învăţăturii sfinte, tu nu eşti doar circumcis, ci circumcis pentru Dumnezeu“ (Idem, V, 14, SC 232, p. 316). Această concepţie a comuniunii euharistice va influenţa în mod sigur învăţătura Bisericii, în special cea occidentală, din antichitate până la Reformă (L. Lies, Origenes’ Eucharistielehre im Streit der Konfessionen. Die Auslegungsgeschichte seit der Reformation“, Innsbrucker Theologische Studien, 15, Innsbruck-Wien, 1985, pp. 13-319) şi până în prezent, chiar cultul care săvârşeşte această Taină şi pregătirea sufletească pentru participarea la Euharistie.

Participarea în cultele greceşti (cu precădere în religiile de mistere) la masa sacrificială crea o unitate (κοινωνία) (cf. Demostene, Orationes 280, t. III, p. 112 ; Platon, Symposium 188 b, ed. M. C. Howatson, 2008, p. 21 sau Euripide, Electra 637, şi Plutarh, Quaestiones Conviviales II, 10, 1), participanţii devenind « una » cu mâncarea consumată (Cf. Porfir, De abstinentia, II, 10 ; 2, 29), iar în Biserică Cuvântul devine „adevărată mâncare“ şi omul participă la aceasta (Hom. in Jer. XII, 13, SC 238, p. 46). Cultul mozaic „regăseşte adevărul său în jertfa unică a lui Hristos care împlineşte toate jertfele sombolice“ la care participă Trupul Său mistic – „neamul preoţesc“, fiecare membru al Trupului, după gradul sacrificiului lui interior, fiind în unire cu Ofranda sau Jertfa unică (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 46). Sufletul este hrănit de Pâinea care se pogoară din Cer pentru că Dumnezeu îi oferă „hrana înţelepciunii divine“ pentru a nu fi dominat de „foametea duhovnicească“ sau „foametea de Cuvântul lui Dumnezeu“ care îi supune pe cei nedrepţi (Hom. in Gen. XVI, 3-4, éd. Muraru, pp. 446-448). Pregătirea necesară este „mărturisirea nedreptăţii“ sau „mărturisirea păcatului“ (Hom. in Ps. 37, II, 6, SC 411, pp. 316-318), o altă pocăinţă, dar nu publică (Hom. in Num. X, 1, SC 29, p. 193 ; Hom. in Lev. X, 1, SC, p. 193). Origen spunea celui care se preocupa de păcatul său: „Ţie nu îţi e teamă să te împărtăşeşti cu Trupul lui Hristos apropiindu-te de Euharistie ca şi când a fi curat şi neprihănit, ca şi cum în tine nimic nu este nedemn...?“ (Hom. in Ps. 37, II, 6, SC 411, p. 320 ; Vezi şi 37, II, 1, 15-30, pp. 300-302)

Păcatele care trebuie să fie mărturisite nu sunt doar cele mai grave, şi care ar necesita o mărturisire publică, ci toate păcatele. A te mărturisi, după Origen, este o condiţie subînţeleasă pentru a intra „în comuniune cu Biserica“ sau „de a avea acces la Taine aşa de mari şi sublime“. A lua împărtăşania fără a avea conştiinţă şi fără a sonda păcatele personale şi a fi astfel nevrednic, cauzează pierdea sufletului (Idem, 37, II, 6, SC 411, pp. 320-322). În timp ce consumă „Paştile“, omul trebuie să evite „întinăciunea unirii carnale“, să aibă „mijlocul încins“ şi „să-şi înfrâneze pornirile care duc la relaţiile carnale atunci când noi ne împărtăşim de cărnurile lui Hristos.“ (P. Pascha 36, 1-9, Ed. Guéraud et Nautin, p. 224 ; cf. Sel. in Ezech. VII, 22, PG 13, 793 B).

Mărturisirea şi Euharistia sunt deci legate. Creştinii nu trebuie să se apropie de moarte, devenind membri aparenţi ai Bisericii (Hom. in Jer. XV, 5, 32, SC 238, p. 118)  „pentru că nu este mântuire pentru nimeni în altă parte decât în Sângele lui Hristos (nulli esset salus nisi in sanguine Christi)” (Hom. in Jos. III, 5, SC 71, p. 142), spune Origen în mod asemănător cu ceea ce Sfântul Episcop Ciprian, contemporan cu Origen, va spune la Cartagina: „salus extra Ecclesiam non est“ ( Sfântul Ciprian, Ep. LXXIII, 21, 3-4, CSEL, V. III, pars II, 1871, p. 795. Vezi şi Ep. IV, 4, 4-5, p. 477). Coumuniunea sacramentală este, dacă ţinem seama că Hristos este Trupul mistic, communicare cospus Ecclesiae (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1937, p. 61), sufletul lui Hristos fiind, afirmă Origen, Biserica-însăşi (Hom. in Lev. V, 11, ed. Muraru, p. 212).

Păcatul reprezintă o ofensă adusă comuniunii cu Hristos care este Biserica şi de asemenea, o greşeală în raport cu comunitatea. Mărturisirea este un act de supunere faţă de Dumnezeu, cu condiţia de a scăpa de întinăciunea sufletului pentru a se putea uni cu cel care este Dreptate, Pace, Sfinţire şi Adevăr. Toate făpturile sunt supuse lui Hristos pentru a putea deveni desăvârşite. Creştinii sunt membre ale lui Hristos, sunt Trupul Tainic al lui Hristos. Cei care suferă de o boală a păcatului nu sunt supuşi lui Hristos. Ei nu pot participa la pâinile binecuvântării (Com. in Mat. X, 25, SC 162, p. 262). Comuniunea Trupului mistic este este afectată de păcat care semn la neglijenţei în participarea la viaţa lui Hristos, la virtuţi. Omul trebuie să se examineze pentru a nu deveni prin păcatele sale contrar lui Dumnezeu care este Adevărul. Păcatul este supunere faţă de diavol şi nu lui Hristos. Pentru a intra din nou în comuniune cu Hristos şi deci cu Biserica, creştinul trebuie să se pocăiască, cerând iertare de păcate (Hom. in Ps. 36, II, 1, 10-104, SC 411, pp. 92-100). Remarcăm aşadar, cum realiatea împărtăşirii sacramentale sau liturgice este legată şi chiar substituită comuniunii cu Biserica şi cu Cuvântul ei cel Viu.

Ştim că prin participarea la Fiul lui Dumnezeu omul devine „fiu“ al lui Dumnezeu prin adopţie. Această „calitate“ se realizează concret prin împărtăşirea cu pâinea cea spre fiinţă (ἐπιούσιος) care întăreşte inima, în timp ce cel care „se împărtăşeşte (μετέχων) cu un şarpe nu este decât un etiopian duhovnicesc“, transformat prin perfidie în şarpe (P. Euch. XXVII, 12, GCS 2, pp. 370, 28-30 – 371, 1-2; PSB 7, p. 263). Pâinea lui Hristos sfinţeşte „datorită lui Dumnezeu şi rugăciunii“ (I Tim. 4, 5), dar cel care se împărtăşeşete din Pâine (μεταλαμβάνῃ τοῦ ἄρτου) trebuie să aibă conştiinţa curată. Cuvântul este carne şi mâncare adevărată, Pâine vie, iar cel care o va mânca va trăi veşnic (Cf. Jn. 6, 51, 54, 56 ; 1, 14, Com. in Mat. XI, 14, SC 162, p. 346). Cel care „atinge“ carnea lui Iisus, carnea jertfită, se apropie de fapt de El ca şi Cuvânt făcut trup (carne), fiind astfel sfinţit. Această participare la Cuvântul lui Dumnezeu sau faptul de a-i atinge carnea, reprezintă de asemenea starea de desăvârşire a sfinţeniei când omul primeşte cunoaşterea dumnezeiască şi a tainelor lucrurilor ascunse, în timp ce sufletul, care este  îndepărtat şi neatent, nu poate să se împărtăşească cu această mâncare. Euharistia sau, mai bine zis, în cazul lui Origen, comuniunea duhovnicească cu Cuvântul lui Dumnezeu nu este posibilă decât în Biserică şi nicidecum extra templum Die, unde se regăsesc credinţa, nădejdea şi dragostea care unesc comunităţile (Hom. in Lev. IV, 8, ed. Muraru, pp. 154-156 ; Ad in Ex. 8, 9, ed. Muraru, pp. 410-412).

În rugăciune, cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în fiecare zi“ (Lc. 11, 3), şi cele ale Sfântului Apostol Matei: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Mt. 6, 11), nu se referă la o cerere de pâine materială, ci de una ἐπιούσιος – fiinţială (pentru subtanţă sau subzistenţă) (P. Euch. XXVII, 1, GCS 2, p. 363, 24-28 ; PSB 7, p. 257). Adevărata Pâine este cea care vine din Cer, care hrăneşte şi dă Viaţa, această hrană proprie sufletului fiind Cuvântul lui Dumnezeu care este Înţelepciune şi Adevăr, Pâine care nu diferă de natura sa, Hristos vorbind despre Sine, zicând: „Eu sunt Pâinea Vieţii” (In. 6, 35) sau „Eu sunt Pâinea ce Vie, coborâtă din Cer. Cele care va mânca această Pâine va trăi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este carnea Mea” (In. 6, 51). Această Pâine este trupul lui Hristos şi Trupul Lui şi Sângele Lui dau viaţă veşnică şi îl fac prezent pe Hristos în cel care le mănâncă. Acesta va fi înviat la sfârşitul veacurilor şi va trăi prin Domnul (Cf. Jn. 6, 51, 53-57, P. Euch. XXVII, 2-4, GCS 2, pp. 364-363; PSB 7, pp. 258-259), care i-a dat „darul Trupului Său şi al Sângelui Său“ (Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 230). Participarea la Euharistie reprezintă hrana Învierii şi a mântuirii omului, viaţa lui Hristos primită în Taină. Origen este astfel foarte clar: creştinul nu poate să se împărtăşească cu această Taină (σύμβολον) înainte de a fi vindecat. Dacă el se împărtăşeşte (μεταλαμβάνῃ) din Pâinea şi Cupa Domnului, el poate deveni slab, bolnav sau poate muri (Cf. I Co. 11, 26-27, 39, Com. in Mat. X, 25, SC 162, pp. 262-264). Vindecarea sau curăţirea sunt posibile prin comuniunea cu Dumnezeu care este în suflet foc devorator şi iubire în acelaşi timp, făcându-i pe sfinţi participanţi la dumnezeirea Sa până ce totul în ei se va preface prin puterea Lui (Fragm. in Cant. 80, 6-9; 81, 3-6, BP 42, p. 274).

Când omul mănâncă Trupul lui Hristos, „pâinea cea spre fiinţă”, Acesta locuieşte în El şi în timp ce Cuvântul se dăruieşte, omul vede slava lui Dumnezeu (P. Euch. XXVII, 4, GCS 2, p. 365, 24-26; PSB 7, p. 259), pentru că în mod asemănător pâinii materiale care se transformă în substanţa celui care o consumă, Pâinea ce Vie, care coboară din Cer, primită de raţiune şi de suflet, dă putere celui care se hrăneşte, îi „dă propria nemurire... căci Cuvântul lui Dumnezeu este El-însuşi nemuritor” (Idem, XXVII, 9-10, PSB 7, pp. 261-262). Termenul ἐπιούσιος sau ceea ce este necesar pentru subsistenţa noastră zilnică nu este folosit, conform lui Origen, în limbajul comun nici de erudiţii greci, ci este inventat de Evanghelişti. Precum termeneul de περιούσιος (λαὸς περιούσιος – popor ales de Dumnezeu – Ex. 19, 5), cel de ἐπιούσιος ar deriva din cuvântul οὐσία. Deci ἐπιούσιος ar exprima transformarea pâinii în substanţa umană (P. Euch. XXVII, 7, GCS 2, p. 367, 9-12 ; PSB 7, pp. 260-261).

Comuniunea euharistică este duhovnicească, realismul ei fiind eclipsat de imaginile alegorice sau de comuniunea cu Logosul spiritual, dar participarea la „Tainele divine”, în cult, este foarte bine nuanţată la Origen unde credinciosul primeşte cu adevărat Trupul lui Hristos sfinţit şi oferit în mâinile sale. Neglijenţa de a face să cadă trupul lui Hristos din mâini sau o părticică reprezintă un sacrilegiu echivalent neglijenţei faţă de Cuvântul lui Dumenzeu (Hom. in Ex. XIII, 3, SC 321, p. 386).

Doctrina şi cunoaşterea dumnezeiească sunt strâns legate, după Origen, de Euharistie: nimeni nu poate să asculte Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu este mai întâi sfinţit, adică dacă nu este sfânt cu trupul şi cu duhul, dacă el nu şi-a spălat veşmintele sale, pentru că el va intra apoi la masa de nuntă, va mânca carnea Mielului şi va bea Cupa mântuirii. Nimeni să nu intre la această nuntă cu hainele murdare”. El exprimă încă o dată necesitatea pregătirii prin penitenţă prin mărturisirea păcatelor în vederea participării la Cina sfântă, la Euharistie. Pâinea taincă (panem mistericum), Tainele Trupului lui Hristos (dominici corporis sacramenta) sau Sfintele Taine (sancta mysteria), sfinţite prin harul Duhului Sfânt, nu trebuie luate de un suflet întinat de păcat. Este hrana sfinţilor (cum declarăm şi azi în Sfânta Liturghie) care nu este comună tuturor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul lui Dumnezeu. Nu toată lumea poate să asculte taina acestui Cuvânt, ce este pâine tainică, adică cuvântare tainică şi ascunsă, ci doar sfinţii care sunt curaţi cu mintea şi cu inima (Hom. in Ex. XI, 7, SC 321, p. 350). Cuvântul primit ia în gura fiecăruia dintre cei participanţi gustul pe care îl doreşte sau va deveni pentru acela tot ceea ce el îţi dorea (Hom. in Ex. VII, 8, SC 321, pp. 234-236).

Von Balthasar crede că la Origen prezenţa reală şi liturgică este afirmată cu toată claritatea, dar în mod evident, nu în sensul teologiei catolice de „transubstanţiere”, ci a unei „transituări” ontologice (Hans Urs von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVI/XXVII, 1936 şi 1937, p. 549 şi 59). În plus el afirma faptul că fără îndoială, Cuvântul Bisericii este pentru Origen un semn al prezenţei lui Hristos mai reală decât prezenţa lui în Pâine. După părerea sa, formula consacrării se vizează, să zicem aşa, ea însăşi, înainte de a viza pâinea (Cf. Com. in Mat. XI, 14, SC 162, pp. 342-346, cf. von Balthasar, Le Mysterion, în RSR, t. XXVII, 1936, p. 61, nota 10).

Textul din Comentariu la Evanghelia după Matei XI, 14 ne vorbeşte despre dipoziţia celui care se împărtăţeşte cu pâinea Domnului ca o condiţie de a fi sfinţit ori cauză de pedeapsă. „Alimentul care sfinţeşte datorită cuvântului şi a rugăciunii” (I Tim. 4, 5), deci şi datorită unei „forme” a Tainei (concepţie tomistă, natura după formă fiind mai importantă, la Aristotel decât natura materială (Aristotel, Părţile animalelor I, 640 b, p. 6; Met. VI, 7, 1032 a, ed. Tricot, pp. 377-380)), nu sfinţeşte doar prin cuvântul celui care îl utilizează, căci astfel, cel care este nevrednic, mâncând, va fi şi el sfinţit şi nu ar deveni slab, bolnav sau mort, după cuvântul apostolului (I Co. 11, 30). Nu este vorba doar de participarea fizică la euharistia care sfinţeşte, ci şi de cea duhovnicească, dreptatea şi buna conduită a credinţei (I Co. 11, 30). „Deci, este vorba de Trupul lui Hristos, eficacitatea lui fiind simţită de fiecare dintre cei care îl consumă, cu condiţia ca el să se împărtăşească de acestă pâine cu un duh curat şi o conştiinţă nepătată” (Com. in Mat. XI, 14, trad. Jean Danielou, Origène, Paris, 1948, p. 76) pentru că „nu materia pâinii, ci cuvântul rostit asupra ei oferă un beneficiu celui care o mănâncă (Com. in Mat. XI, 14, SC 162, pp. 344-346). Această concepţie care concepe vizibilul sau materia ca un semn al unei realităţi duhovniceşti trădează influenţa platoniciană a lui Origen (Cf. Jean Danielou, Origène, p. 74. Vezi şi pp. 75-79. Danielou arată aici opoziţia între două Taine, una a cuvântului şi alta a ritualului, două împărtăşiri ale Cuvântului, prezent în cuvânt şi în pâinea trupului tainic, τυπικοῦ καὶ συμβολικοῦ. (cf. Com. in Mat. XI, 14, SC 162, p. 346)).

Reluăm anumite texte origeniene care par a dovedi părerea lui von Balthasar. În Contra lui Celsus alexandrinul afirmă că „noi mâncăm pâinile oferite ca euharistie şi cu rugăciune asupra ofrandelor, pâini devenite prin rugăciune un trup sfânt şi care sfinţeşte pe cei care îl iau cu o intenţie dreaptă“ (CC VIII, 33, SC 150, p. 246). Danielou vede în acest text o aluzie precisă la rugăciunea de sfinţire a pâinilor de la euharistie (Cf. Jean Daniélou, Origène, p. 75). Învăţătura despre euharistie este expusă de Origen şi în alte texte ale dialogului cu Celsus. Pâinea jertfită şi oferită este „numită εὐχαριστία“ (CC VIII, 57, SC 150, p. 304).  În acest comentariu, Origen vorbeşte şi despre εὐλογία în cadrul căreia creştinii mănâncă „cuvintele“, pe Cuvântul-însuşi în binecuvântarea pâinilor (Com. in Mat. X, 15, SC 162, p. 208). Este posibil ca εὐλογία să fi precedat εὐχαριστία, dar nu putem să fim siguri de existenţa în ritualul primitiv al Bisericii de o „celebrare a cuvântului“ care preceda probabil euharistia, decât dacă ne gândim la două părţi ale celebrării duminicale, una a citirilor, cântărilor şi omiliilor ca o împărtăşire de cuvântul evanghelic şi o alta a aducerii şi sfinţirii darurilor, ce se finaliza cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Unii traducători ai textelor lui Origen au identificat εὐλογία cu εὐχαριστία şi aşa cum face şi Girod, termenul εὐλογία este tradus prin „euharistie“ (SC 162, pp. 208-209, şi nota 1). Însă în altă parte Origen vorbeşte clar despre Trupul şi Sângele Domnului oferite de Hristos în εὐλογία (cf. Hom. in Jer. XIX, 13, SC 238, p. 230).

Dumnezeu îl cheamă pe om la comuniune, el bate la uşa noastră pentru a avea părtăşie la cina Lui“ (P. Euch. XXVII, 11, GCS 2, p. 370, 24-26; PSB 7, p. 263). Prin preotul altarului jertfa sau Hristos se dă, iar acestea trei concid de fapt, omul participând la Hristos prin preot care este simbolul exterior al sacrificiului tainic (Com. in Rom. III, 5 (8), 178-179, Bammel, I, p. 244). Cultul rămâne la Origen subiacent unirii misticii cu Logosul divin (Hom. in Ex. XIII, 3, SC 321, p. 386; Hom. in Lev. XVI, 5, éd. Muraru, p. 538 Hom. in Lev. VII, 5, éd. Muraru, p. 288; Com. in Jo. XXXII, XXIV, 310, SC 385, p. 320; Hom. in Num. XVI, 9, SC, 29, pp. 334-335). Tot ceea ce Dumnezeu dă este dar (Com. in Rom. X, 38, 6-7, Bammel III, p. 850). Pentru Origen Hristos este sămânţa şi Biserica, sămânţa care dă viaţă. El este Biserica Dumnezeului celui Viu. În persoana lui Hristos, prin taine, timpul viitor, desăvârşirea sau Cincizecimea, au trecut, „ziua pregătirii“ devine prezent având în permanenţă „sentimentul că eşti mereu în ziua Domnului, că prăznuieşti o duminică veşnică“ sau zilele Pogorârii Duhului Sfânt“ (CC VIII, 22, SC 150, p. 224).

 

 - articol publicat în Telegraful Român – ianuarie 2014     

- sursa foto: catehismortodox.ro 

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Deniile – mireasmă a sufletelor curate

Tresărim la cântările dulci ale deniilor din Săptămâna Mare și la mirosul zambilelor, al lalelelor și ghioceilor galbeni din vremea copilăriei, când le duceam la biserică în Vinerea Mare pentru mormântul Domnului Hristos, întruchipat de Sfântul Epitaf. Murmurăm cu emoție la începutul slujbei deniilor: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, vorbind despre Sfintele Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice: ,,În timpul Patimii (Domnul Iisus) a fost slăvit pentru că a purtat cununa răbdării. Nu şi-a dat viaţa în chip silit, nici n-a fost omorât prin constrângere, ci de bunăvoie. Ascultă ce spune:  “Am puterea să-Mi dau sufletul meu şi iarăși am puterea să-l iau” (Ioan 10, 18). (...) Nu S-a ruşinat de Cruce, pentru că mântuia lumea. Cel Care a suferit nu era ca toţi oamenii, ci Dumnezeu întrupat, Care S-a nevoit în lupta răbdării (...). Prin urmare, El, Care era Dumnezeu, a îngăduit să sufere El mai întâi acestea de la oameni, pentru ca apoi noi, oamenii, să nu ne ruşinăm când suferim de la semeni pentru El unele ca acestea”.

Ce sunt deniile

Părintele profesor Nicolae Necula ne învață că "denie" vine de la slavonescul "vdenie" și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă, iar slujbele deniilor se săvârșesc doar în două dintre săptămânile Postului Mare, în săptămâna a cincea și a șaptea. Deniile rememorează patimile și răstignirea Mântuitorului Hristos, rămas singur, părăsit până și de ucenici sub povara crucii și a ocărilor. Numai femeile mironosițe au îndrăznit să se apropie de Domnul pentru a-i mai alina suferința. Când Domnul nostru Iisus Hristos și-a dat sufletul în mâinile Tatălui, la picioarele crucii rămăseseră doar Maica Domnului și ucenicul iubit, Sf. Evanghelist Ioan. Prin participarea la slujbele deniilor cu dragoste și durere în suflet, ne asemănăm Sf. Ioan și Sf. Fecioare Maria, retrăind pătimirea lui Hristos ca martori și mărturisitori ai Lui. Deniile reprezintă un urcuş abrupt şi intens spre Înviere, sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, dar și ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii. Participarea la deniile induce o dispoziţie sufletească aparte, fără de care nu am trăi deplin bucuria Învierii.

Începând cu Duminica Floriilor, de cu seară, intrăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, când se săvârşesc Deniile. De fapt, Deniile sunt slujbe de dimineaţă (Utrenie), care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei. Zilele de luni, marţi şi miercuri din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ne pregătesc pentru a înţelege sensul venirii Mântuitorului Hristos în lume, al pătimirii şi morţii Sale, anume acela de a birui păcatul şi moartea şi de a ne reaşeza în comuniune cu Dumnezeu. În săptămâna premergătoare marelui praznic al Învierii Domnului, a Sfintelor Pătimiri, numită în popor și Săptămâna Mare, trăim intens din punct de vedere duhovnicesc. Postim mai aspru, ne rugăm mai mult, mergem la spovedit. E foarte important să nu uităm de spovedanie, dacă nu am mers până acum, să mergem în această săptămână, chiar şi dacă nu am postit. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: „În Săptămâna Patimilor ajunaţi, începând de luni până sâmbătă, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineţi atunci de la vin şi carne, căci acestea sunt zile de întristare... ”. Vinerea Mare, numită și Vinerea Seacă este zi cu ajunare desăvârșită. În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie.sursa

Să eliminăm superstițiile legate de participarea la denii

Unii credincioşi, în special la deniile din Joia şi Vinerea Mare, îşi îndreaptă atenţia spre anumite superstiţii care nu au niciun fundament liturgic sau dogmatic, dimpotrivă trebuie descurajate. De exemplu, la denia din Joia Mare preocupările unor credincioşi se îndreaptă spre împletirea unor noduri corespunzătoare cu numărul celor 12 pericope evanghelice rânduite, urmând ca acestea, la momentele de cumpănă din viaţă, să fie dezlegate, existând credinţa că prin acest gest problemele dispar pur și simplu. Dincolo de naivitatea acestui act există pericolul transformării credinţei în magie sau vrăjitorie.

Ce facem cu florile de la Prohodul Domnului?

În multe biserici se obişnuieşte ca la sfârșitul slujbei Prohodului Domnului, florile care au împodobit Sfântul Epitaf să fie împărțite credincioșilor. Aceștia le duc la casele lor, punându-le la icoane, iar când se usucă, dându-le foc și aruncând cenușa într-un loc curat. Din păcate, unii folosesc aceste flori în scopuri oculte, la descântece şi practici vrăjitoreşti. Acesta este un sacrilegiu și o profanare. Este bine de știut că rostul acestor flori este doar acela de împodobi Mormântul Domnului în Vinerea Mare și nu aduc o binecuvântare specială în casele credincioșilor.  Așa cum nu luăm flori de la mormintele celor dragi ai noștri pentru a le aduce acasă, așa ar fi mai bine dacă am lăsa în biserică și florile din Vinerea Mare. Minunatele ghirlande și buchete de flori care împodobesc Sfânta Cruce sau Epitaful, să ne ducă cu gândul la virtuțile și faptele bune pe care trebuie să le împlinim din dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos.

Semnificația deniilor din Săptămâna Mare pe zile

La denia zilei de luni, Biserica ne aduce aminte de patriarhul Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, ca preînchipuire a lui Hristos, Care a fost vândut de Iuda. Reflectăm și la pilda smochinului blestemat de Domnul, pentru a ne îndemna la pocăinţă. Învățătura acestei denii este că Dumnezeu ne iubește, dar este şi Drept, iar că la Judecată El nu doar va răsplăti, ci va şi pedepsi pe cei ce nu au rodit fapte bune.

La denia zilei de marţi, purtătorii de Dumnezeu Părinţi au rânduit ca să se facă pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim pregătiţi să ieşim în întâmpinarea Mirelui Iisus Hristos, având fapte bune, mai cu seamă milostenia.

La denia zilei de miercuri, se face pomenire de femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei adevărate şi al îndreptării omului păcătos. Tot miercuri, în ziua de 12 Nissan, după calendarul evreiesc, Mântuitorul a fost vândut de Iuda Iscarioteanul, pentru suma de 30 de arginţi (Matei 26, 14-15; Marcu 14, 10; Luca 22, 3-6).

La denia zilei de joi, specifică este citirea celor 12 Evanghelii şi scoaterea Sfintei Cruci în naosul bisericii. Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul pătimirilor, prin vinderea Domnului. Trebuie să ştim că la această ultimă cină sau masă pe care o ia Mântuitorul cu ucenicii nu s-a mâncat azima şi nici mielul pascal, aşa cum făceau evreii, în amintirea eliberării lor din robia egipteană, ci s-a mâncat pâine dospită. De reţinut este şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos Îşi începe marea cuvântare recomandând  iubirea, ca principiu suprem al Legii celei noi: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 13, 34-35).

La denia zilei de vineri, se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi Înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu Iisus Hristos.

În Vinerea Mare se cântă Prohodul Domnului în trei stări, preoţi şi credincioşi, purtând lumânări aprinse şi întristându-ne de pătimirile înfiorătoare ce Le-a suferit Domnul „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“.  Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, in semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oameni, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, sunt pătimite, tot aşa Pătimirile pe Cruce sunt minunate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. “Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura văzându-Te s-a cutremurat, temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii Tale, luminătorii s-au ascuns, şi catapeteasma Templului s-a rupt; munţii s-au cutremurat şi pietrele s-au despicat, şi tâlharul cel credincios grăieşte cu noi, Mântuitorule: Pomeneşte~ne intru Împărăția Ta”.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că după moartea pe Cruce a Domnului Hristos, ca să vadă dacă Iisus mai trăieşte sau nu, „unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Această mărturie a ucenicului iubit, care se afla lângă Crucea lui Iisus în acel moment, a fost integrată de Biserica Ortodoxă în Rânduiala Proscomidiei, ca pregătire a Sfintei Euharistii, iar în vechile icoane ortodoxe ale Răstignirii Domnului sângele care curge din coasta străpunsă a lui Hristos este luat de un înger într-un vas în formă de potir, arătându-se astfel legătura între jertfa lui Hristos Cel răstignit şi mort pe Cruce şi jertfa euharistică din Biserică, iar Maica Domnului, icoană a Bisericii, stă lângă Crucea lui Iisus, în dreapta Sa, chiar aproape de coasta străpunsă din care iese sânge şi apă, semne şi lumini sfinte ale tainei Bisericii, în care se săvârşeşte Botezul ca participare la moartea şi Învierea lui Hristos şi ca poartă spre Sfânta Euharistie, spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. – spicuiri din sursa

Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, cel ce este cel mai apropiat de Hristos la Cina cea de Taină este şi cel mai aproape de El lângă Cruce, fiind şi primul care a ajuns la mormântul lui Iisus în dimineaţa Învierii Sale, ne învață Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în predica la Sfânta şi Marea Vineri (Denia de Joi seara) - Taina iubirii divine răstignite de lumea păcatului - din lucrarea Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului, apărută la Editura Basilica, Bucureşti, 2010. De aceea, şi hirotonia slujitorilor Sfântului Altar (episcop, preot şi diacon) are loc pe colţul drept al Sfintei Mese, unde la sfințirea bisericii se fixează icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul iubit, martorul cel mai fidel al legăturii dintre Cina cea de Taină, jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos. Acolo, pe icoana pe pânză a Sfântului Evanghelist Ioan, cel ce devine ucenic şi slujitor al lui Hristos pune capul peste mâinile unite în rugăciune, aşa cum la Cina cea de Taină Ioan, ucenicul iubit, a pus capul pe pieptul Mântuitorului.

Tâlcuind cuvintele lui Iisus, rostite pe Cruce înainte de a muri: ,,Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu", Sfântul Chiril al Alexandriei zice: „Aceste cuvinte au pus un început şi o temelie a nădejdii noastre celei bune. Căci socotesc că trebuie admis în modul cel mai cuvenit că sufletele sfinţilor, când pleacă, se predau, prin bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în mâinile unui Tată Preaiubitor, şi nu intră în morminte, aşteptând pământul aruncat peste ele, cum au gândit unii, şi nici nu sunt duse ca şi cele ale păcătoşilor in locul chinurilor nemăsurate, adică in iad, ci trec mai degrabă în mâinile Tatălui tuturor, pe calea cea nouă pe care ne-a deschis-o Mântuitorul nostru Hristos”.

Părintele Stăniloae explică legătura dintre taina morţii jertfelnice a lui Hristos, motivată de iubirea Sa faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi taina Sfintei Euharistii prin care El ne împărtăşeşte nouă această iubire jertfelnică: „întrucât El (Hristos) a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omeneşti lui Dumnezeu - Tatăl, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spuneam că El e în veci in starea de jertfă in faţa Tatălui. Iar puterea acestei stări ne-o comunică şi nouă, unindu-Se cu noi în dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi şi in momentul morţii noastre, să nu ne fie moartea spre moarte, ci trecere la viaţă, spre identificare deplină a voii noastre cu voia Tatălui, cum a fost şi moartea Lui”.

Cazând din cer ori coborând din lună,

ne așteptau caișii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreună,
și ne-nchinam ca ramurile lor.

Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc in ochii Lui adânci,
și înviam în orice răstignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .

( din Denie – poezie de Radu Gyr)

 

sursa foto: patriarhia.ro

a consemnat Cristina Roman




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Inima în Marele Post - Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: Vinovat e!, tu strigă-le în urechi: Drept e! - Sf. Nicolae Velimirovici

Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatalui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corintenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s-a deschis către voi (Corinteni, 15), inima noastră s-a lărgit. (II Cor. 6:11) Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează. Gândeşte-te, oare cu câte mii s-ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s-ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s-ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia! Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia

se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

În această a patra săptămână a Postului Mare, adu-ţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte ale Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă. Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima. Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.

În această a cincea săptămână a Postului Mare, tu vei dărui inima ta lui Dumnezeu. Şi când sufletul tău se va linişti, Dumnezeu va trimite Sfântul Duh să primească inima ta, să se sălăşluiască în inima ta şi o ia şi să o călăuzească. Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte! Pentru aceasta, bine vei cuvânta această săptămână a Postului Mare şi bine vei cuvânta sfinţii lui Dumnezeu, care au rânduit postul. Şi vei mulţumi

Maicii tale Biserica Pravoslavnică că te-a deprins cu postul. Căci vei vedea câştigul postului, iar postul se va îndreptăţi în faţa minţii tale. Slavă şi mulţumită Domnului în veac şi în veacul veacului. Amin.

În această a şasea săptămână a Marelui Post, când vei auzi Evanghelia învierii lui Lazăr din morţi, adună-ţi gândurile şi îndreaptă-le spre inima curată pe care Dumnezeu o vede. Şi cearcă curăţia inimii tale cu această minune a învierii a celui mort de patru zile. Inima necurată nu îl va vedea pe Dumnezeu în această întâmplare, nici minunea dumnezeiască, şi va îndruga poveşti despre hipnotism, autosugestie şi alte magii primite şi de ştiinţă. Iar tu, dacă aici nu Îl vei vedea pe Dumnezeu (în chipul lui Hristos cel Înviat) şi nici minunea dumnezeiască în învierea lui Lazăr, înseamnă că încă ai inima necurată. Însă, în nici un caz, nu deznădăjdui. Numai să îţi doreşti cu adevărat o inimă curată – şi Dumnezeu care este dăruitorul tuturor celor bune – îţi va da. Nu te îndoi – Dumnezeu îţi va da inimă curată, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi nesfârşită. Atunci se va petrece în tine acea minune dumnezeiască lăuntrică şi preafrumoasă, pe care o înfăţişează Apostolul întâilor şi adevăraţilor creştini în acest chip: Dumnezeu, carele au zis să lumineze dintru întunerec lumina, Acela a strălucit şi întru inimile noastre, spre luminarea cunoştinţei Slavei lui Dumnezeu, în faţa lui Iisus Hristos. (II Cor 4:6) Şi te vei bucura, şi bucuria ta va fi nemăsurată şi fără de sfârşit. Căci acea Lumină a Duhului dumnezeiesc din inima ta va lumina totul în tine şi în jurul tău, va lumina fulgerător, până şi moartea şi mormântul, şi nu vei vedea nici moartea, nici mormântul, ci numai pe Dumnezeu cel viu, Tatăl tău, şi viaţa cea veşnică, nemărginită, purtătoare de biruinţă şi atotputernică.

În această a șaptea săptămână a Marelui Post urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta! Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?

Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii Romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Cirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui. Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume.

Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie! Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. (Lc. 6:28) Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. (Lc. 6:37) Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. (Lc. 6:45) Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el. (Io. 3:17) Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. (Pil. 10:12)

Spicuiri din Sf. Nicolae Velimirovici, Inima în Marele Post – Ed. Predania 2010



Calomnia - dacă cineva te defaimă, trimite-i o binecuvântare - Cristina Roman

A calomnia înseamnă a spune cu bună știință un neadevăr despre cineva, din reaua dorință de a-l discredita pe acela. Calomniatorul răstălmăcește faptele, face insinuări, răspândește zvonuri cu tonul cel mai tendențios cu putință. Să luăm însă aminte că:

Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundaţi de cuvinte care şi-au pierdut sensul şi, deci, puterea. Creştinismul descoperă sacralitatea cuvântului - un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriaşe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecaţi şi după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, XII, 36-37).

Paza vorbirii înseamnă să redescoperi seriozitatea şi sacralitatea sa, să înţelegi că uneori o glumă „inocentă” pe care o rosteşti fără măcar să te gândeşti la ea poate avea urmări dezastruoase - poate fi „paiul” ce împinge un om către deznădejde şi distrugere totală. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o mărturie. O conversaţie întâmplătoare peste birou, cu un coleg, poate să facă mai multe pentru comunicarea unei concepţii de viaţă, unei atitudini către aproapele sau despre muncă decât predica formală. Ea poate semăna sămânţa unei întrebări, a posibilităţii unei abordări diferite a vieţii, a dorinţei de a cunoaşte mai mult. Nu ştim cum, de fapt, influenţăm permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevărata „tonalitate" a personalităţii noastre. Şi, în cele din urmă, oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicaţii strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea şi iubirea sunt singurele care dezvăluie prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în lume. (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 112-113)

Rămânând la subiectul calomniei, considerăm încă mai grav ca cel ce clevetește să se considere a fi de bună-credință și să se folosească de clevetire pentru a se răzbuna: nu i-ai dat întâietate în tramvai, nu i-ai telefonat la aniversare, nu l-ai salutat trecând pe stradă (deși tu chiar nu l-ai văzut), nu i-ai împrumutat banii pe care știai că nu îi vei mai primi vreodată înapoi etc. De aceea:

Nu te pripi să dai crezare oricărei vorbe şi porniri, ci mai înainte de orice, cumpăneşte şi chibzuieşte temeinic orice faptă în faţa lui Dumnezeu. Căci iată, vai, de cele mai multe ori, atunci când vine vorba de alţii, dăm crezare mai curând lucrurilor rele decât celor bune, atâta suntem de şubrezi. Dar cel desăvârşit nu ia drept bună orice vorbă, căci îşi dă seama care sunt metehnele firii, trăgând omul la rău, mai ales pe alunecuşurile limbuţiei.

Mare înţelepciune e să nu te pripeşti niciodată şi să nu ţii cu încăpăţânare la părerile tale. Aceeaşi trăsătură te fereşte de a te încrede în cuvântul orişicui şi, de asemenea, de a purta vorba de colo-colo, de îndată ce vreun zvon ţi-a ajuns la urechi. De aceea, sfătuieşte-te, pe cât se poate, cu un om înţelept şi conştiincios, căutând mai curând să dobândeşti învăţătură de minte, decât să urmezi orbeşte năzăririle tale. Viaţa chibzuită, potrivită voinţei lui Dumnezeu, face omul înţelept şi încercat în multe. Cu cât va fi mai smerit în faţa conştiinţei sale şi mai supus înaintea lui Dumnezeu, cu atât, în toate privinţele, el va fi mai înţelept şi se va bucura de mai multă pace.’’ – din Imitaţiunea lui Hristos, Cap. IV Buna chibzuință a faptelor noastre.

Pot fi unii care să îți ia apărarea. Aceluia calomniatorul îi spune "lasă că știu eu" și insistă cu supozițiile eronate: ceva, ceva tot ai făcut, că doar nu ești ușă de altar și multe le faci de ochii lumii sau tocmai ca să fugi de lume, căci ai ceva de ascuns despre avere, viața conjugală, convingeri politice etc. Iar argumentul sublim este că nu iese fum fără foc.

Calomnia sau vorbirea de rău (mai este întâlnită și sub formă de bârfă) este cel mai groaznic spectru al urii şi răutăţii, cea mai dureroasă traumă pentru cel ce o suportă. Calomnia este arma defensivă a inferiorităţii. Pentru că nu poate să-şi acopere propria goliciune şi meschinărie, omul încearcă să-i întunece pe cei ce se află mai sus, crezând că astfel se va îndreptăți. Întrucât este o uneltire mincinoasă şi vicleană, constituie cea mai grea traumă pentru acela care o pătimeşte. Cu dreptate proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, spune: Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor, şi voi păzi poruncile Tale (Psalmi 118,134). Vrăjmaşul diavol cunoaşte chinul şi durerea, pe care le provoacă această răutate şi o foloseşte împotriva celor ce se luptă împotriva lui cu putere. Scopul său este acela de a face să cedeze răbdarea acestora.

A folosit-o chiar şi împotriva Domnului nostru, prin mijlocirea fariseilor. Cât priveşte răutatea şi viclenia, calomnia (clevetirea) deţine primul loc in catalogul răutăţii. Ține însă primul loc şi in catalogul demnităţii şi al vieţii îmbunătățite. Căci folosul pe care îl pricinuieşte întrece răsplata pentru atotcuprinzătoarea iubire de osteneală. Doar harul şi acoperământul iubirii dumnezeieşti pot să ducă această povară a nedreptei calomnii. Credinciosul să-L aibă ca pildă pe Domnul nostru, Care i-a iertat pe calomniatorii cei îndrăciți. Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23,34). Toţi cei care au ridicat această cruce foarte grea au câștigat şi „fericirea” pe măsură: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). (Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Ed. Doxologia, Iași, 2012, pp. 43-44)

Nici Biserica nu scapă de ocară și calomnie. Dimpotrivă, atacurile la adresa ei s-au întețit după postulatul de origine franceză: calomniați, calomniați, tot rămâne ceva.  Arh.V. Bacoianis ne îndeamnă la o mare prudență în a crede și a propaga vorbirea de rău la adresa Bisericii și a slujitorilor săi:

Este deci posibil ca atunci când calomniezi, mai ales persoane sfințite, să deschizi poarta sufletului și să intre în tine diavolul, care așteaptă astfel de ocazii, și să te îndrăcești! Calomnia este mai rea decât defăimarea, deoarece prin defăimare vestești ceva (rău) ce a făcut aproapele tău, în timp ce prin calomnie vestești ceva ce nu a făcut fratele tău, ci doar au născocit patimile și răutățile tale! Nedreptate a vorbit limba ta (Ps. 51,1). Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârșit (Ps. 51,4). Cei care i-au calomniat pe alții și mai ales pe preoți au deschis calea diavolului și s-au îndrăcit. Sfântul Grigore Taumaturgul, episcopul Neocezareei, a studiat în tinerețe în vestita pe atunci cetate a Alexandriei. Era un student model, iar mulți dintre colegii și chiar prietenii lui îl invidiau. Aceștia s-au vorbit să facă ceva să-l umilească. Au găsit o prostituată și i-au zis: Vrem să spui lumii că Grigorie a fost la tine și a curvit cu tine și te vom plăti pentru asta. Și, pe când Grigorie discuta cu unii colegi, a apărut femeia și a început să-i strige: Ai fost la mine la bordel și nu m-ai plătit. Îmi vreau banii acum! Grigorie rămase netulburat. Prostituata continua să strige cât putea, iar Grigorie, ca să rezolve problema, plăti. Însă în clipa în care femeia luă banii, se îndrăci: căzu pe jos cu ochii dați peste cap, începu să urle, să se tragă de păr, să se muște singură, îngrozindu-i pe toți cei de față. Grigorie se rugă pentru ea și femeia scăpă de diavol și își reveni. Apoi mărturisi în auzul tuturor întreg adevărul. (...) Este deci posibil ca atunci când calomniezi, mai ales persoane sfințite, să deschizi poarta sufletului și să intre în tine diavolul, care așteaptă astfel de ocazii, și să te îndrăcești! (Arhimandritul Vasilicos Bacoianis, Vorbele pot răni – cum să nu greșim prin cuvânt, traducere: Pr. Șerban Tica, Editura Tabor, p. 68-69, 71)

Nu numai sfinții părinți condamnă calomnia și o includ în categoria păcatelor celor mai frecvente și adesea ignorate la Taina Spovedaniei, ci și marii filosofi. Pe aceștia îi citează Sf. Nectarie de Eghina:

Calomnia consta într-o acuză mincinoasă, fiind defăimare și vorbire de rău. Despre calomnie, filosoful Cleantes declara următoarele: „Nu există ceva mai rău decât calomnia, căci l-a înșelat pe ascuns pe cel care era încrezător; ea naște fără temei ura.” Iar Menandru spune următoarele despre calomnie: „Cel care se lasă convins degrabă de calomnii, fie este viclean în deprinderile sale, fie nu are decât socotința unui copil. Nimic nu este mai dureros decât calomnia, intricat silește pe un altul să fie supus acuzelor pentru păcatul săvârșit de altcineva.” Tucidide remarca: „Nu este înțelept nici a pleca urechea la calomnii și nici a le răspândi.” Herodot observa: „Calomnia este foarte rea; în fapt, doi sunt cei care săvârșesc nedreptatea, și [numai] unul este cel nedreptățit; căci cel ce calomniază îl acuză pe cel care nu este de față, iar celalalt [care aude acuza] nedreptățește, lăsându-se convins înainte de a afla adevărul; iar cel absent de la discuție este nedreptățit în toate, acuzat fiind de cel dintâi că este [un om] rău.” Filon spune despre cei care calomniază că „n-au parte de harurile dumnezeiești, fiind suferinzi de aceasta boală demonică, cu ură și dispreț față de Dum­nezeu, fiind întru totul străini de orice fel de fericire“. Hippias afirma: „Calomnia este foarte gravă, chiar mai rea decât insulta; insulta este mai puțin gravă decât calomnia pentru că nu se face într-ascuns.” Maxim Mărturisitorul spune: „Să te gândești la calomniatori și la cei care împrăștie zvonuri nu ca la niște binevoitori, ci să te îndepărtezi de ei ca de niște șerpi ucigători.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniază următoarele: „Cel care îl calomniază pe aproapele se aseamănă celui care se hrănește din însăși carnea fratelui sau, pentru ca i-a mâncat [mai întâi] renumele și apoi i-a provocat prin cuvânt nenumărate alte rele.”

Ocara este vorbirea de rău, injuria și clevetirea. Cel ce ocărăște este meschin, înclinat spre mustrare, insulte și învinuiri; are o inimă necurată. Duhul îi este pervertit, iar sufletul ticălos. Gura îi este viclea­nă, buzele pângărite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecător aspru al fratelui său, îl osândește fără ca acesta să se poată apăra; nemilos și necruțător, îl atacă și își pronunță verdictul asupra lui. Cel care ocărăște și ceartă nu diferă întru nimic de ucigaș, pentru că cel din urmă ia viața, dar celălalt, cinstea, și temelia pe care se sprijină viața. (din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

Dacă vei auzi că cineva te grăieşte de rău ori te defăimă, trimite-i o mică binecuvântare după puterea ta, ca în ceasul rugăciunii să spui cu îndrăznire: Şi ne iartă nouă; Stăpâne, greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 56)

Să ne ferim a calomnia, căci de a fi calomniați nu ne putem feri. Oricât de onești, de buni, de generoși, sfinți dacă am fi, nu am scăpa de această armă periculoasă care este calomnia. Să ne vedem de ale noastre ignorând răutatea și prostia, convinși fiind că ripostând ne înjosim mai mult decât ne înjosește calomnia însăși. De Adevăr și Dreptate ne vom bucura numai în Împărăția lui Dumnezeu, unde să Îl rugăm să ne facă și pe noi părtași spre Slava Lui.

foto: Sandro Boticceli, Calomnia



Cabina telefonică de rugăciune

Următoarea știre despre un mod neconvențional de rugăciune, a făcut înconjurul mapamondului în numai câteva zile:

“Primăria din Kansas City (SUA) a recurs la o metodă inedită pentru a promova credinţa. Autorităţile au instalat pe fiecare stradă cabine telefonice pe care enoriaşii ar trebui să le folosească pentru a-L “apela pe Dumnezeu" oricând au nevoie. "Am spus că aceste cabine de rugăciune nu sunt doar pentru creştini, ci pentru orice persoană care decide să ia o pauză, să închidă ochii, să ceară cu voce tare ce îşi doreşte de la viaţă. E ca şi cum ai avea o şedinţă de consiliere gratuită", a explicat pastorul Miles Collier.” – sursa 

După modelul jurnalelor de știri de la noi din țară, ne putem imagina că reporterul face un scurt sondaj și îi întreabă aleatoriu pe trecători ce părere au despre această “invenție”. Tot imaginația ne îndeamnă a crede că răspunsurile vor fi dintre cele mai diverse, mergând de la faptul că este o idee nemaipomenită pentru omul contemporan mereu aflat pe grabă, până la faptul că o astfel de tehnică aduce afront locașurilor de cult. Unii ar spune că nu este important nici timpul, nici locul unde ne rugăm, numai să o facem din adâncul inimii, astfel încât să fim siguri că apelul nostru este preluat de Dumnezeu. Tinerilor le-ar plăcea ideea cabinelor de rugăciune, căci unii dintre ei deja au substituit cartea de rugăciuni cu cele ce se postează pe internet, pe facebook etc. Unii mai evlavioși ar spune că ei preferă să intre în continuare cinci minute într-o biserică să aprindă o lumânare și să se roage, nu să îngenuncheze într-o cabină, fie ea și de rugăciune.

     Dar important este ceea s-a întâmplat practic în aceste cabine și anume, din fiecare cabina foarte-foarte multe persoane L-au apelat pe Dumnezeu! În același timp infracționalitatea a scăzut foarte mult, ceea ce a dus la instalarea de cabine de rugăciune și în alte orașe. Acest lucru ne arată foamea și setea de Dumnezeu a oamenilor și încrederea lor în rugăciune (nu naivitatea, cum am putea crede la prima vedere). Dar ne arată și lipsa de  cunoaștere, de catehizare (în SUA manifestările religioase sunt interzise în spațiul public, deci și în școli). 

         Iată ce ne sfătuiește unul dintre cei mai iubiți sfinți părinți contemporani,  Pr. Paisie Aghioritul, în cartea sa Despre Rugăciune, capitolul Pentru ca Dumnezeu sa ne audă - Patimile sunt paraziți care împiedică dumnezeiasca împreună-vorbire:

“- Gheronda, atunci când mă cuprinde antipatia, inima mea poate lucra rugăciunea?

- Cum să lucreze inima ta rugăciunea, când ai înlăuntru patimi? Iată, ia un cablu ruginit și leagă-l cu telefonul. Te poți înțelege? Face scurtcircuit, țiuie. La fel și omul, când are înlăuntrul său rugină, patimi, face scurtcircuite în viața duhovnicească; singur se scurtcircuitează. Trebuie să ia aminte la mândrie, la ego­ism, la voia proprie, la obrăznicie. Pentru că, dacă este stăpânit de acestea, nu este cu putință să-l cerceteze Harul lui Dumnezeu, așa încât să se poată ruga. Tre­buie să-si curețe „cablurile” lui ruginite, ca să devina bun conductor și să poată comunica cu Dumnezeu. Și cu cât mai mult se va curăța de patimi, cu atât mai mult va spori în rugăciune.

(…) Tot așa și pentru a ne conecta cu Dumnezeu, tre­buie să reglam emițătorul nostru la dragoste și recep­torul la smerenie, pentru ca să ne audă Dumnezeu și să-L auzim și noi. Aceasta este frecvența la care lucrează Dumnezeu: dragoste-smerenie. Omul trebuie să lucreze, pe cât îi stă în putință, astfel încât să prindă aceasta frecvență. Atunci va avea legătura cu Dumne­zeu și mintea lui va fi mereu la El.

Interesul personal împiedică comunicarea cu Dumnezeu.

- Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?

- Să cultivi noblețea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu: creează o izolare… Ca să ai legătură cu Hristos, trebuie ca Hristos să Se odihnească în toată viața ta. Iar Hristos Se odihnește atunci când îl odihnești pe aproapele tău în sensul cel bun. De aceea accentuez noblețea duhovnicească, jertfirea de sine. Pentru că, dacă cineva face cele duhovnicești și nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are niciun folos din toa­te îndatoririle duhovnicești pe care le lucrează.

Fie ca să dobândiți această legătură dumnezeiască! Amin. (Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013

Sfântul Ardealului, Pr. Arsenie Boca ne învață și el: “Știți voi care rugăciune-i cea mai plăcută lui Dumnezeu? Când toată ființa ta, când toată viața ta, o aduci ca rugăciune. De câte ori lovești pe cineva, fie și cu vorba, de câte ori judeci pe cineva, să știi că nu te poți ruga… Omul care se roagă numai atunci când are un necaz, acela nu se roagă. Ce nu primești rugându-te, nu-ți folosește sau încă nu poți păstra, deși știi că sunt bune. Cerem lucruri mari, dar n-am făcut pe cele mici… Adâncimea sau superficialitatea din om le poți cunoaște mai bine prin lucrurile pe care le cere, decât prin cuvintele pe care le spune. Astfel: unii nu-I cer nimic; alții Îi cer nimicuri; unii Îi cer socoteală; alții Îi cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei… Așa se aseamănă începuturile și sfârșiturile credinței, unii nu cer nimic, alții nu mai cer nimic.” – Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton, 2014

a consemnat Cristina Roman




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Puterea şi democraţia. Excesul de putere. Principiul proporționalității - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

Scurte considerații privind conceptele de” legalitate” și „legitimitate”

Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităților publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă stabilită de către puterile publice după deliberare și comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanților1.

Ion Deleanu o definește drept „actul ce cuprinde reguli generale și obligatorii sancționate prin forța de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere și care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei”2.

În sens larg, noțiunea de lege include toate actele juridice care conțin norme de drept. Legea în accepțiunea sa restrânsă este actul juridic al parlamentului elaborat în conformitate cu constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează regulile sociale cele mai generale și cele mai importante. Un loc aparte în sistemul legislativ administrat îl are constituția definită ca lege fundamentală, situată în vârful ierarhiei sistemului legislativ, ce cuprinde norme juridice cu forță juridică superioară, care reglementează relații sociale fundamentale și esențiale, cu deosebire cele privind instaurarea și exercitarea puterii de stat.

Starea de legalitate în activitatea autorităților publice se fundamentează pe conceptele de supremație a constituției și supremația legii. Supremația constituției este o calitate a legii fundamentale care în esență exprimă forța juridică supremă a acesteia în sistemul de drept. O consecință importantă a supremației legii fundamentale este conformitatea întregului drept cu normele constituționale3.Noțiunea de supremație juridică a legii este definită ca „acea caracteristică a ei care își găsește expresia în faptul că normele pe care le stabilește nu trebuie să corespundă nici unor altor norme în afară de cele constituționale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacității lor juridice”4. Prin urmare, supremația legii în accepțiunea de mai sus, este subsecventă principiului supremației constituției. Important este faptul că legalitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităților statului, implică respectarea principiului supremației constituției și a supremației legii. Respectarea celor două principii este o obligație fundamentală de natură constituțională consacrată de dispozițiile art.1 alin.5 din Constituție. Nerespectarea acestei obligații atrage după caz sancțiunea neconstituționalității sau nelegalității actelor juridice.

Legalitatea actelor juridice ale autorităților publice implică următoarele cerințe : actul juridic să fie emis cu respectarea competenței prevăzută de lege; actul juridic să fie emis în conformitate cu procedura prevăzută de lege; actul juridic să respecte normele de drept superioare ca forță juridică.

„Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificații și care formează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie și alte discipline. Semnificațiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic etc. Referindu-se la acest concept, Jean Leca afirma: „Termenul de legitimitate desemnează calitatea care îi dă posibilitatea deținătorului unei puteri de a ordona sau de a interzice, capacitatea de a fi ascultat fără a apela la violență fizică explicită sau, ceea ce înseamnă același lucru, facultatea recunoscută ca fiind normală de a recurge cu succes la constrângere dacă este nevoie”5.Conceptul de legitimitate poate fi aplicat și în cazul actelor juridice emise de autoritățile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuțiilor.

Aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcțiilor statale presupune și puterea discreționară cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității, ca dimensiune a statului de drept.

În opinia noastră, legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimității actelor juridice ale autorităților publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităților publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective și este adecvat situației de fapt care îl determină și scopului legii. Legitimitatea face distincția dintre puterea discreționară recunoscută autorităților statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.

Nu toate actele juridice care îndeplinesc condițiile de legalitate sunt și legitime. Un act juridic care respectă condițiile formale de legalitate, dar care generează discriminări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situației de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităților administrației publice trebuie înțeleasă și aplicată în raport cu principiul supremației Constituției.

Puterea discreţionară şi excesul de putere

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esență a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreționară și unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administrației, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere și unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetățeanului?“6

Abordând aceeași problemă, Leon Duguit în anul 1900 realizează o interesantă distincție între “puterile normale și puterile excepționale” conferite administrației de către constituție și legi, iar pe de altă parte situațiile în care autoritățile statului acționează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situații, autorul le împarte în trei categorii:

1) excesul de putere (atunci când autoritățile statului depășesc limitele împuternicirilor legale);

2) deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndeplinește un act care intră în competența sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);

3) abuzul de putere (atunci când autoritățile statului acționează în afara competențelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).7

Prin urmare, aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o problemă complexă deoarece exercitarea funcțiilor statale, presupune și puterea discreționară cu care organele statului sunt investite, sau altfel spus “dreptul de apreciere” al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității, ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discreționare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalității acestora, iar condițiile de legalitate pot fi împărțite în: condiții generale de legalitate și respectiv condiții specifice de legalitate pe considerente de oportunitate.8 În consecință, legalitatea este corolarul condițiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerință (o dimensiune) a legalității.9 Totuși, dreptul de apreciere nu este recunoscut autorităților statului în exercitarea tuturor atribuțiilor pe care le au. Trebuie reținută diferența dintre competența legată a autorităților statale care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competența discreționară, situație în care autoritățile statale pot alege mijloacele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii și a competenței sale. Reținem definiția propusă în literatura de specialitate puterii discreționare: “este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorități, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale.”10

Deși problematica puterii discreționare este studiată cu precădere de dreptul administrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuții reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităților statului.11 Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-și manifesta puterea discreționară, care se identifică din însăși caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: “Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicațiune a legii, revizuirea legislațiilor anterioare, care nu pot îngrădi și obliga activitatea Parlamentului viitor, restrângerea activităților sociale de la libera și necontrolata lor desfășurare și supunerea lor normelor și sancțiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana și discreționara apreciere a funcțiunii organului legislativ.”12

Aceste considerente sunt valabile și astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-și exercita atribuțiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăți este conturată doar de principiile constituționale aplicabile activității legislative și mecanismul de control al constituționalității legilor.

Puterea discreționară există și în activitatea instanțelor judecătorești. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanțe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor competențe nu înseamnă altceva decât putere discreționară.

Depășirea limitelor puterii discreționare semnifică încălcarea principiului legalității sau ceea ce în legislație, doctrină și jurisprudență se numește a fi “exces de putere”.Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competențe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislației și jurisprudenței administrative. Astfel, jurisprudența instanțelor de contencios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administrației de excesul de putere. Consiliul de Stat francez folosește conceptul de “eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situațiile în care administrația depășește, prin actele juridice adoptate, puterea discreționară. Instanțele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru “uzul greșit al puterii”. În astfel de situații actele juridice ale administrației au aparența de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenței stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

Legea contenciosului administrativ român13 folosește conceptul de “exces de putere al autorităților administrative”, pe care îl definește ca fiind:”exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție sau de lege” (art.2, alin.1, lit.m). Pentru prima dată legiuitorul român folosește și definește conceptul de exces de putere și totodată recunoaște competența instanțelor de contencios administrativ de a sancționa depășirea limitelor puterii discreționare prin acte administrative.

Situațiile excepționale reprezintă un caz particular în care autoritățile statului, și în special cele administrative, își pot exercita puterea discreționară, existând evident pericolul excesului de putere. În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificația juridică a situațiilor excepționale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreționară este considerată a fi libertatea de decizie a administrației în cadrul admis de lege, iar oportunitatea evocă o acțiune de fapt a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară (deci oportună) dar contrară legii.14 Jean Rivero consideră că prin situații excepționale se înțeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar și declanșarea aplicării unei legislații particulare căreia judecătorul îi definește exigențele. Un alt autor identifică trei elemente caracteristice pentru situațiile excepționale:

1) existența unor situații anormale și exorbitante sau a unor evenimente grave și neprevăzute;

2) imposibilitatea sau dificultatea de a acționa în conformitate cu reglementările firești;

3) necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav amenințat.15

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puțin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situații de fapt ca fiind un caz excepțional, deși nu are această semnificație (lipsa unei motivații obiective și rezonabilă);

b) măsurile dispuse de autoritățile statului competente, în virtutea puterii discreționare, să depășească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav amenințat;

c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute constituțional.

Existența unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituționale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situațiile excepționale n.n.) să-și găsească reglementări adecvate în textul constituțiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituțională este necesară să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competență de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate și să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.”16

Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în practica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instanțelor judecătorești.

Apreciem că puterea discreționară recunoscută autorităților statului este depășită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existența următoarelor situații:

  1. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

  2. deciziile autorităților publice nu sunt adecvate situației de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

  3. nu există o justificare rațională a măsurilor dispuse, inclusiv în situațiile în care se stabilește un tratament juridic diferit pentru situații identice, sau un tratament juridic identic pentru situații diferite;

  4. prin măsurile dispuse autoritățile statului limitează exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, fără a exista o justificare rațională care să reprezinte, în special, existența unui raport adecvat între aceste măsuri, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

Problema esențială pentru practician și teoretician este de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreționare a autorităților statului și diferențierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancționat. Desigur, există și problema utilizării acestor criterii în practica instanțelor judecătorești sau de contencios constituțional.

În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, “scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunității). Căci puterea discreționară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.”17Desigur, “scopul legii” reprezintă o condiție de legalitate sau, după caz, de constituționalitate a actelor juridice ale organelor statului și de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreționară de excesul de putere.

Așa cum rezultă din jurisprudența unor instanțe internaționale și interne, în raport cu tema noastră de cercetare, scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreționară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către C.E.D.O.), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situația în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar și în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii și nu sunt necesare în raport cu situația de fapt și scopul legitim urmărit.

Adecvarea măsurilor dispuse de autoritățile statului la scopurile legitime urmărite reprezintă un aspect particular al principiului proporționalității. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreționare sunt stabilite de: “regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, principiul egalității, principiul neretroactivității actelor administrative, dreptul la apărare și principiul contradictorialității, principiul proporționalității” (s.n.).18

Prin urmare, principiul proporționalității este un criteriu esențial care permite delimitarea puterii discreționare de excesul de putere în activitatea autorităților statului.

Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaționale,19 sau de majoritatea constituțiilor țărilor democratice 20. Constituția României reglementează expres acest principiu în art.53 , dar există și alte dispoziții constituționale care îl implică. În dreptul constituțional, principiul proporționalității își găsește aplicarea în special în domeniul protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimității intervenției autorităților statale în situația limitării exercițiului unor drepturi. Mai mult, chiar dacă principiul proporționalității nu este consacrat expres în constituția unui stat, doctrina și jurisprudența îl consideră ca făcând parte din noțiunea de stat de drept.21Acest principiu este aplicat în mai multe ramuri de drept. Astfel, în dreptul administrativ este o limită a puterii discreționare, a autorităților publice și reprezintă un criteriu de exercitare a controlului jurisdicțional al actelor administrative discreționare.22 Aplicații ale principiului proporționalității există și în dreptul penal23 sau în dreptul civil 24.Principiul proporționalității este regăsit și în dreptul comunitar, în sensul că legalitatea regulilor comunitare este supusă condiției ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv.

Jurisprudența are un rol important în analiza principiului proporționalității, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, proporționalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situația de fapt, mijloacele de restrângere a exercițiului unor drepturi și scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual și interesul public. Proporționalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenție. În același sens, Curtea Constituțională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporționalitatea este un principiu constituțional 25. Instanța noastră constituțională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporționalității: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigențele principiului proporționalității”26.

Prin urmare, principiul proporționalității se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituționale și recunoscut de jurisdicțiile naționale și internaționale27.

Proporționalitatea nu este numai o chestiune de fapt, ci reprezintă un principiu al dreptului, inclusiv al dreptului constituțional, iar instanțele judecătorești de drept comun, de contencios administrativ sau Curtea Constituțională îl pot invoca pentru a sancționa excesul de putere. Instanța noastră constituțională poate invoca explicit criteriul proporționalității, numai în condițiile prevăzute de dispozițiile art.53, alin.(2) din Constituție, Prin urmare, nu există posibilitatea sancționării excesului de putere a legislativului, folosind criteriul proporționalității, și în alte situații, în special în cazurile în care, prin măsurile dispuse legiuitorul depășește ceea ce este necesar atingerii unui scop legitim.

Referitor la jurisprudența în materie a unor instanțe din alte state este semnificativ de amintit, Consiliul de Stat francez care a stabilit încă din anul 1950 că recursul pentru exces de putere trebuie să fie considerat ca fiind recursul deschis chiar și în lipsa unui text legal, prin invocarea principiilor generale de drept, inclusiv a principiului proporționalității.28

Pornind de la constatarea că proporționalitatea este un principiu general al dreptului, instanțele judecătorești îl pot invoca, chiar dacă nu este consacrat explicit într-un text legal, pentru că, “încălcarea principiului proporționalității nu este altceva decât depășirea libertății de acțiune lăsată la dispoziția autorității și în ultimă instanță, exces de putere."29 În literatura de specialitatea au fost identificate trei nivele de control jurisdicțional al actelor administrative:

“a) controlul minim al regulilor de procedură (formă);

b) controlul normal al aprecierii juridice a faptelor ;

c) controlul maximal, când judecătorul se pronunță asupra necesității și proporționalității măsurilor administrative.”30

Controlul maximal, de care face vorbire autorul citat, reprezintă corelația dintre legalitate și oportunitate, altfel spus, dintre exigențele principiul legalității și a dreptului de apreciere al autorităților publice, proporționalitatea neputând fi considerată ca un criteriu de supra legalitate, ci ca un principiu de drept a cărui principală finalitate o constituie delimitarea dintre puterea discreționară și excesul de putere în activitatea autorităților publice.

Am arătat anterior că principiul proporționalității poate fi identificat implicit în mai multe dispoziții din Constituția României. Ne întrebăm dacă instanța noastră de control constituțional ar putea invoca proporționalitatea, în situațiile în care acest principiu rezultă implicit din dispozițiile constituționale, ca principiu general al dreptului. Considerăm că răspunsul este afirmativ, deși încercările în acest domeniu sunt încă timide, probabil și datorită inexistenței unei teorii moderne a principiului proporționalității în drept, dar trebuie să remarcăm că există deja situații în care Curtea Constituțională a utilizat un “raționament de proporționalitate” ca instrument de interpretare a corelației dintre dispozițiile legale contestate iar pe de altă parte dispozițiile constituționale, și în situațiile în care proporționalitatea, ca principiu nu este exprimată expres de textele constituționale. Edificator în acest sens sunt două aspecte: invocarea în jurisprudența Curții Constituționale a jurisprudenței C.E.D.O., care, în materia restrângerii exercițiului unor drepturi, analizează și condiția de proporționalitate și al doilea aspect, utilizarea acestui principiu în situațiile în care se pune problema respectării principiului egalității.

Paradoxal, utilizarea criteriului proporționalității ar putea reprezenta un exces de putere, în lipsa unor elemente procedurale de determinare. Principalul pericol îl reprezintă în acest caz dimensiunea concretă a principiului. Totuși, utilizând criteriile procedurale cu semnificația rezultată din jurisprudența instanțelor internaționale, judecătorul român, inclusiv cel constituțional, poate să confere o dimensiune obiectivă proporționalității și să ofere o motivare rezonabilă atunci când utilizează acest principiu. Cu toate acestea, în jurisprudența instanței noastre constituționale, există puține decizii care analizează proporționalitatea ca principiu, chiar și atunci când se invocă dispozițiile art.53, alin.(2) din Constituție. Mai mult, jurisprudența instanțelor de drept comun sau de contencios administrativ din România nu cuprinde soluții pentru a sancționa excesul de putere folosind criteriul proporționalității. Actuala legea a contenciosului administrativ, care prevede expres sancționarea excesului de putere, va permite fără îndoială instanțelor judecătorești specializate în materie să aplice principiul proporționalității și să contribuie astfel la înțelegerea și explicarea lui.

De remarcat că în jurisprudența Curții Constituționale, deși nu este analizat conceptul de exces de putere, există situații în care principiul proporționalității este aplicat (sau un raționament de proporționalitate), tocmai pentru a se constata dacă dispozițiile cuprinse în legi sau în ordonanțe ale Guvernului, prin care se restrânge exercițiul unor drepturi, sunt adecvate scopului legitim și situației de fapt. Declararea ca neconstituțională a unei dispoziții normative pe considerentul nerespectării principiului proporționalității, aplicat în această materie, semnifică în esență sancționarea excesului de putere, manifestat în activitatea Parlamentului sau a Guvernului. Tot exces de putere, sancționat de Curtea Constituțională, folosind criteriul proporționalității, sunt și situațiile în care principiul egalității și nediscriminării este încălcat, dacă prin lege sau printr-o ordonanță de guvern se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o justificare rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Două sunt finalitățile mai importante ale principiului constituțional al proporționalității: controlul și limitarea puterii discreționare a autorităților publice și respectiv garantarea drepturilor și libertăților fundamentale în situațiile în care exercitarea lor ar putea fi condiționată sau restrânsă. Proporționalitatea este un principiu constituțional, dar în multe cazuri nu există o consacrare normativă explicită, ci principiul este dedus prin diferite metode de interpretare din textele normative. Această situație creează unele dificultăți în aplicarea principiului proporționalității.

Mai trebuie subliniată și importanța acestui principiu ca și criteriu de legitimitate a exercitării puterii statale, în limitele marjei de apreciere, conform competențelor constituționale și legale.

Despre dictatură în democraţie

Distincția dintre puterea discreționara și excesul de putere în activitatea autorităților statului este importantă pentru realitatea și efectivitatea unei democrații reprezentative și parlamentare . În opinia noastră excesul de putere corespunde unor forme de dictatură ce se pot manifesta chiar și într-o societate democratică.

Doctrina, în majoritatea ei, relevă contradicția insurmontabilă care există între regimurile politice democratice și cele dictatoriale, sau mai simplu, între dictatură și democrație.

Dictatura înseamnă centralizarea și concentrarea puterii, negarea pluralismului în toate formele sale, puterea absolută sau discreționară a guvernaților, constrângerea și limitarea excesivă a libertăților individuale, separația rigidă a guvernanților de guvernați, inexistența sau existența formală a garanțiilor constituționale privind drepturile omului, inexistența sau caracterul fictiv, formal a unor principii esențiale pentru organizarea statală a societății cum este de exemplu principiul supremației legii și al constituției. Pentru o exprimare sintetică, dictatura reprezintă anularea, desființarea sau în cel mai bun caz minimalizarea individualității a singularului, a diversității și afirmarea unității ca generalitate abstractă și constrângătoare.

Spre deosebire democrația este asociată cu ideea de stat de drept, axat pe principiul devenit real și aplicabil al supremației legii și constituției. Centralizarea și concentrarea puterii este înlocuită, ca modalitate de organizare a puterilor statului ,cu principiul separației și echilibrului acestora. Pluralismul, în toate formele sale este instituționalizat și garantat. Libertățile individuale sunt de asemenea, consacrate și garantate, exercitarea acestora fiind guvernată de regula potrivit căreia: limita oricărei libertăți individuale o reprezintă necesitatea de a respecta libertățile similare ale altora. Legitimitatea puterii statale implică distincția dintre ființa sau esența puterii iar pe de altă parte, exercitarea ei. Într-un regim democratic nu este necesar a se demonstra legitimitatea puterii ca atare, deoarece axioma potrivit căreia „ titularul puterii este poporul sau națiunea”, nu necesită demonstrație, fiind o premisă pentru întreaga construcție politică și juridică a societății organizate statal. În schimb, orice regim democratic trebuie să găsească mijloacele prin care exercitarea puterii, sau altfel spus, fenomenalitatea puterii să fie legitimată și legitimă. O astfel de legitimitate se realizează atunci când între esență (puterea ca atare deținută de popor) și formele de exercitare (fenomenul puterii) nu există contradicții ireconciliabile . Legitimitatea exercitării puterii în cazul regimurilor politice democratice semnifică reflectarea esenței puterii în fenomenalitatea ei, respectiv în modul de organizare și exercitare. Prin urmare, în cazul democrației există întotdeauna o distincție conceptuală, dar și reală între legitimitatea esenței puterii ce nu necesită demonstrație, ea rezultând ca atare din simpla proclamare a principiului că puterea are ca titular poporul, iar pe de altă parte, legitimitatea fenomenală a organizării și exercitării puterii care nu este un „dat” ci o construcție, în primul rând constituțională, realizată în formele concrete de organizare instituțională și de exercitare a autorității statului. Legitimitatea organizării și exercitării puterii este exterioară fenomenalității puterii, în sensul că nu fenomenalitatea este izvorul legitimității ei, ci aceasta este construită în cadrul unui raport al cărui conținut este corespondența dintre esența puterii și formele de manifestare.

Puterea, în esența sa, poate fi considerată „ un lucru în sine”, în sens kantian, deoarece cunoașterea deplină a esenței nu va fi niciodată posibilă. Realitatea puterii statale considerată în raportul dintre esență și fenomen relevă și un alt aspect: fenomenalitatea puterii nu va putea niciodată să corespundă pe deplin esenței puterii. Obiect al cunoașterii pentru științele juridice sau politice îl formează fenomenul puterii și nu esența acesteia. De aceea, legitimitatea manifestărilor fenomenale ale puterii reprezintă un ideal de care formele concrete ale organizării și exercitării puterii se apropie, fără însă a-l atinge vreodată.

Legitimitatea fenomenalității puterii constă printre altele și în realizarea principiului reprezentării. Acest principiu evidențiază foarte bine distincția dintre ființa sau esența puterii iar pe de altă parte fenomenul puterii. Titularul puterii nu o poate exercita direct, decât în situații excepționale. Esența nu este și manifestarea puterii. Exercițiul puterii reflectă ființa puterii fără însă a o cuprinde. Astfel, instituțiile statului exercită puterea fără a o deține, prin urmare, au nevoie de recunoașterea legitimității actelor de putere, fapt conferit în principal prin aplicarea principiului reprezentării.

Puterea și fenomenalitatea ei sunt fără îndoială un loc central al democrației. Dacă legitimitatea fenomenală a puterii este un ideal de care formele concrete de realizare instituțională prin principiul reprezentării se pot apropia, rezultă atunci că democrația, în esența ei este tot un ideal în raport de care realitatea socială și politică se construiește și se manifestă, fără însă ca idealul democratic să coincidă cu realitatea socială și politică. Este relevantă în acest sens afirmația profesorului Ion Deleanu: „Democrația este o formă de perfecțiune morală. Ea dimensionează atât organizarea cât și funcționarea puterii pentru a o umaniza, cât și modul de viață al cetățenilor pentru a-l modela”.

Se impune a face deosebire între democrația ideală care este o construcție pur speculativă bazată pe posibila coincidență dintre esența și fenomenalitatea puterii, dar și pe un imperativ etic care ar însemna unitatea de voință dintre individ și societate, iar pe de altă parte, democrația reală, caracterizată prin dihotomia contradictorie dintre esența și fenomenalitatea puterii, dintre individ și societate. Democrația reală are forme concrete, multiple de manifestare, (cum ar fi forma de „ democrație parlamentară sau reprezentativă”), nu este un dat imuabil ci se află într-un continuu proces evolutiv care, în considerarea progresului istoric are ca finalitate, niciodată posibil a fi realizată, democrația ideală. Ştiința dreptului are ca obiect de studiu democrația reală sau mai precis formele ei de manifestare și de realizare ale acesteia. Paradoxal totuși, legitimitatea oricărei forme a democrației reale este conferită de valorile și principiile democrației ideale, aceasta din urmă formând obiectul de studiu cu precădere al metafizicii.

Spre deosebire de dictatură, democrația presupune reabilitarea individualului, a particularului, care nu mai este absorbit și dizolvat în generalul abstract social sau al puterii concentrate. În democrație individualul are valoare ontologică și se manifestă în coexistență existențială cu generalul social. Altfel spus, individualul are semnificația și puterea generalului, acesta din urmă fiind legitim, tocmai prin faptul că recunoaște individualului dimensiunea existențială și ontologică. Puterea, chiar și în manifestările sale concrete este expresia generalului ca atare, reflectat de exemplu în noțiunea de „interes public”. Într-o societate democratică legitimitatea actului de putere nu constă în reflectarea propriei sale generalități (a interesului public) ci, în respectarea individualității a diversității în toate formele specifice pluralismului existențial. În termeni constituționali, acest aspect evocă raportul dintre „majoritate și opoziție”.

Problematica democrației nu poate fi redusă la fenomenul puterii așa cum pare să rezulte din definiția constituțională a democrației pe care o întâlnim în art.2 al Constituției Republicii Franceze: „ guvernarea poporului prin popor și pentru popor”. Esența democrației, în opinia noastră, îl constituie formele și conținutul raportului concret dintre societate și individ. Raportul exprimă o contradicție unilaterală, deoarece societatea poate contrazice individul ( particularul și diversitatea), ceea ce este propriu dictaturii, dar individualul nu contrazice societatea, situație specifică democrației. Mai mult, raportul dialectic dintre individ și societate specific democrației este unul afirmativ, necuprinzând o negație așa cum, susținea Hegel. Este propriu democrației ca societatea să afirme individul (individualitatea și diversitatea), nu să îl nege, prin urmare, să consacre și să garanteze individualitatea și diversitatea. Orice analiză mai amplă a fenomenului democrației implică referiri și la conceptele de civilizație și cultură, la raporturile dintre civilizație, societate și individ.

În opinia noastră între dictatură și democrație este evident o contradicție, dar una unilaterală: dictatura este în contradicție și exclude democrația, însă democrația nu exclude formele de dictatură. Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permit o analiză mai amplă a acestei interesante probleme. Totuși, menționăm că în doctrină se fac referiri la forme de dictatură ce pot caracteriza orice regim democratic: dictatura parlamentului, dictatura maselor sau dictatura majorităților. În toate aceste situații ale realității democratice, contradicțiile afirmative mai sus evidențiate devin negative ( majoritatea excluse sau ignoră minoritatea). În consecință, se ajunge la exercitarea autorității în forme discreționare, fapt care evident contrazice în mod esențial valorile democrației ideale.

John Stuart Mill, în lucrarea sa „ Civilizition”, publicată în 1836 considera că civilizația este contrară stării de natură sau barbariei. Un popor este civilizat când condițiile sociale în care trăiește conferă suficiente garanții de siguranță, astfel încât pacea socială să fie o realitate. Între consecințele creșterii civilizației cea mai pregnantă, este în opinia filosofului faptul că puterea are tendința de a trece de la indivizi și de la micile colectivități, la mase. Importanța maselor crește pe când a indivizilor scade. Odată cu descreșterea rolului individului, descrește și puterea credințelor individuale, iar opinia publică dobândește supremația. În acest context ideatic Stuart Mill sublinia că „dezavantajele democrației constau tocmai în această tiranie exercitată de mase, de majorități, de opinia publică. De aceea, organizarea politică a guvernării reprezentative trebuie să conțină toate garanțiile de apărare a individului contra tiraniei maselor. Între alte măsuri, Stuart Mill preconiza reprezentarea minorităților de opinii în parlament.

Constatările marelui filosof sunt, în opinia noastră, pe deplin valabile și pentru formele contemporane ale democrației reale sau reprezentative. De aceea concretizarea principiului reprezentării în unul din tipurile de sistem electoral trebuie să permită pe cât posibil, diminuarea sau chiar eliminarea formelor de dictatură într-o democrație reală prin punerea în valoare a individualităților, a minorităților politice sau de altă natură. În acest fel, progresul unei societăți democratice redevine unul echilibrat, bazat pe o contradicție unilaterală afirmativă în care masele afirmă și nu neagă individul, iar majoritățile afirmă minoritățile. Astfel, celebrul principiul parlamentar „minoritățile se exprimă iar majoritatea decide” ar trebui să devină: legitimitatea deciziei este dată de reprezentativitatea și puterea de exprimare a minorităților.

Aplicarea acestui principiu ar limita excesul de putere al majorității parlamentare

Pentru că orice democrație reală ce inevitabil se construiește pe principiile reprezentării sau al reprezentativității, cum sublinia profesorul Ioan Alexandru, sistemul electoral al reprezentării proporționale nu este infailibil, dar în opinia noastră generează posibilitatea atenuării formelor de dictatură într-o democrație reală, cerință necesară pentru echilibrul și progresul social. Subliniind caracterul fictiv al reprezentării, profesorul Ioan Alexandru afirma cu deplin temei „putem susține cel mult că noțiunea de reprezentare tinde să dispară în favoarea celei de reprezentativitate – o noțiune de natură nejuridică, dar benefică din perspectiva criteriilor democrației directe”. Apreciem că reprezentativitatea este în același timp și o valoare specifică unei democrații reale, un aspect particular al principiului proporționalității.

Unul dintre cele mai importante principii ale democrației constituționale este principiul reprezentării. Montesquieu spunea că poporul, care deține puterea supremă, trebuie să facă el însuși tot ceea ce poate îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciții săi, pe care să-i desemneze el însuși. În esența sa, principiul reprezentării s-a format ca o modalitate practică prin care poporul participă indirect la dezbaterea și adoptarea unor decizii de interes general. Acest principiu stă la baza instituirii și funcționării organelor reprezentative, în primul rând a celor legislative, în toate țările democratice.

Mecanismul prin care se realizează reprezentarea, este sistemul electoral. Problema fundamentală este de a ști cum trebuie să se procedeze cât mai eficient, pentru ca autoritățile reprezentative să exprime cât mai bine, atât configurația social politică a poporului cât și tehnicismul și pragmatismul guvernării. Formarea autorităților reprezentative trebuie să răspundă la două exigențe majore: implicarea partidelor în sistemul social-politic și constituțional, exprimarea configurației politice la nivelul structurilor constituționale, ca modalitate esențială de realizare a pluralismului și democrației În regimurile constituționale democratice se practică două tipuri de bază de sisteme electorale: sistemul majoritar și sistemul reprezentării proporționale, acesta din urmă fiind o aplicare a principiului proporționalității.

Reprezentarea proporțională este definită ca fiind sistemul care permite exprimarea în parlament a poporului (a corpului social, a electoratului) în raport cu multitudinea dimensiunilor și aptitudinilor sale, cu precădere politice. Ea permite prin definiție, reprezentarea în parlament atât a majorității cât și a minorități, deci a diversității sociale ca stare normală și frecventă. În literatura de specialitate se apreciază că reprezentarea proporțională corespunde cel mai bine intereselor istorico-politice ale diferitelor forțe social-politice. Are avantajul că formează un raport just între procentul voturilor obținute și al mandatelor parlamentare atribuite: “realizează o justiție în reprezentare (justiție electorală)”. Reprezentarea proporțională permite atribuirea fiecărui partid a unui număr de mandate proporțional cu voturile obținute. Acest sistem electoral presupune scrutinul de listă, organizat într-un singur tur, fapt ce are drept consecință atribuirea mandatelor atât majorității cât și minorității. Principiul proporționalității este aplicat în acest caz în forma sa strictă, cantitativă, ca raport matematic între voturile exprimate și mandatele repartizate. Există un raport direct proporțional între locurile parlamentare pe care le ocupă un partid politic sau o formațiune politică și voturile pe care electoratul i le-a atribuit.

Avantajele și dezavantajele sistemului electoral al reprezentării proporționale au fost analizate în doctrină. Din perspectiva analizei noastre trebuie subliniate următoarele avantaje ale sistemului reprezentării proporționale: permite reprezentarea în parlament a tuturor opiniilor și intereselor în raport direct proporțional cu opțiunile electoratului; permite reprezentarea minorităților și instituționalizarea unei reguli a pluralismului și democrației minoritare. Minoritatea are posibilitatea reală de a se exprima, iar majoritatea de a decide; are avantajul că formează un raport just între procentul voturilor obținute și al mandatelor parlamentare atribuite.

Aplicarea strictă, cantitativă, în sens matematic, a principiului proporționalității poate fi distorsionată în ipoteza în care, prin lege, se prevede un prag minim de voturi pentru ca un partid sau o formațiune politică să poată obține locuri în Parlament. Pragul electoral este instituit de legea nr.373/2004 și reprezintă “numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară.”Aplicarea în sens cantitativ, matematic, a principiului proporționalității în dreptul electoral, poate să aibă ca și consecință reprezentarea în Parlament a unor minorități social-politice nesemnificative din punct de vedere politic, ceea ce ar crea un parlament mult prea eterogen, existând riscul unor blocaje în activitatea legislativului, mai ales prin imposibilitatea formării majorității necesare pentru a decide. Existența unui prag electoral face ca partidele și formațiunile politice, cu un număr mai mic decât procentul minim, să nu primească nici un mandat “deși s-ar putea ca ele să aibă personalități de prestigiu, avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către electorat Cu toate acestea, suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină. “Pragul electoral poate fi considerat un alt corectiv al efectelor considerate mult prea brutale ale sistemului electoral de reprezentare proporțională, de o altă natură decât candidaturile independente, prin care se încearcă corijarea unor efecte nedorite, mai ales în plan politic (Elene Simina Tănăsescu). În sensul celor de mai sus, Curtea Constituțională a considerat că instituirea unui prag electoral este justificată, și prin urmare nu aduce atingere principiului proporționalității aplicat în această materie: “Procesul electoral, în ansamblul său, nu este numai un mijloc care să permită exercitarea drepturilor individuale ale cetățenilor consacrate de Constituție. El reprezintă, de asemenea, dincolo de expresia acestor drepturi subiective un mijloc pentru a dota instituțiile unui stat democratic cu o capacitate coerentă de expresie și pentru a face posibilă organizarea unor centre de decizie politică eficiente și în măsură să exprime o orientare generală, nefragmentară a activității de stat. (Decizia nr 2/1992,publicată în M.Of. nr. 15/1992) .În consecință, instituirea unui prag minim electoral are ca obiectiv aplicarea principiului reprezentării proporționale, în așa fel încât esența acestuia – reflectarea în corpurile legiuitoare a tendințelor și opțiunilor politice ale națiunii – să nu intre în contradicție cu necesitatea alcătuirii unei instituții reprezentative care să corespundă dezideratelor subliniate mai sus.

Exemple de exces de putere în activitatea guvernului

Posibile soluţii constituţionale

Față de politicianismul excesiv și acte ce reprezintă un vădit exces de putere al executivului contrare spiritului și chiar literei Constituției, cu consecința încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor două decenii de democrație originară în România, apreciem că demersul științific și nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsii soluții de garantare a valorilor statului de drept, de limitare a încălcării dispozițiilor constituționale în scopul unor interese particulare și pentru evitarea excesului de putere din partea autorităților statului.

1. Dispozițiile art. 114, alin.1 din actuala redactare prevăd: „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședință comună asupra unui program a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.”

Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic și este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităților”31 în situația în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură inițiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura guvernul, prin procedura asumării răspunderii condiționează continuarea activității sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituțional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moțiuni de cenzură să coincidă cu aceea pentru respingerea legii, programului sau declarației politice de care guvernul își leagă existența sa.

Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca importantă consecință absența oricăror discuții sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obține adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecințe negative privind respectarea principiului separației puterilor în stat dar și în privința rolului Parlamentului așa cum este definit de art.61 din Constituție.

În consecință, recurgerea la această procedură constituțională de către Guvern pentru adoptarea unei legi, trebuie să aibă un caracter excepțional, justificat de o situație politică și un imperativ social bine conturate.

Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidențiat de Curtea Constituțională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremus, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obișnuită sau în procedură de urgență nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgență”32.

Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli și principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege ,ci și pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituțională .

Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvența mare a recurgerii la această procedură constituțională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispozițiile art.1, alin.(3) din Constituție dar și principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziția se exprimă și majoritatea decide”33„A nega dreptul opoziției de a se exprima este sinonim cu negarea pluralismului politic care, potrivit art.1, alin.(3) din Constituție constituie o valoare supremă și este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziția se exprimă” presupune ca în toată organizarea și funcționarea Camerelor Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucționată îndeosebi în desfășurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca majoritatea să decidă numai după ce opoziția s-a exprimat”34.

Cenzura Curții Constituționale nu s-a dovedit suficientă și eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.

În contextul acestor argumente propunem ca în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară.

2. Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanțelor de

urgență, fapt amplu criticat în literatura de specialitate. Condițiile și interdicțiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind regimul constituțional al ordonanțelor de urgență, se dovedesc în practică insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curții Constituționale s-a dovedit de asemenea insuficient și chiar neeficient. Consecința unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61 din Constituție) și crearea unui dezechilibru între executiv și legislativ prin accentuarea puterii discreționare a Guvernului care de multe ori s-a transformat în exces de putere.

Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6 din Constituție să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanțelor de urgență în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu important de relații sociale considerate de legiuitorul constituțional ca esențiale pentru sistemul social și statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanțe de urgență.

3. În condițiile actuale caracterizate prin tendința executivului de a profita de

politicianismul evident și de a forța în mod nepermis și periculos limitele Constituției și ale constituționalismului democratic este necesar de a crea mecanisme de control ale activității executivului în măsură să garanteze în mod real supremația Constituției și principiile statului de drept.

În opinia noastră este necesar ca rolul Curții Constituționale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuții cu scopul de a limita excesul de putere al autorităților statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiției constituționale s-ar putea realiza prin reducerea atribuțiilor instanței de contencios constituțional35 Este adevărat, Curtea Constituțională a pronunțat unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției ,prin asumarea rolului de legiuitor pozitiv.36. Reducerea atribuțiilor instanței constituționale pentru acest motiv nu este o soluție cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuțiilor unei autorități a statului are ca și consecință eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuții. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecționarea activității unei autorități a statului ,ci prin căutarea unor soluții juridice de realizare în condiții mai bune a atribuțiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal și social.

În atribuțiile Curții Constituționale poate fi inclusă aceea de a se pronunța asupra constituționalității actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanțelor de contencios administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituție și dispozițiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social și statal. Prin urmare este necesar un control de constituționalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreționară a autorității administrative emitente este nelimitată cu consecința posibilității restrângerii excesive a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale sau a încălcării unor valori constituționale importante. Pentru aceleași argumente ar trebui ca instanța noastră constituțională să poată controla sub aspectul constituționalității și decretele Președintelui de instituire a procedurii referendumului.

Înalta Curte de Casație și Justiție are competența, potrivit art.414 Cod de procedură penală și art. 329,330 Cod de procedură civilă să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii pentru instanțe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituționalitate practica a demonstrat că în numeroase situații instanța supremă și-a depășit atribuția de a interpreta legea, și prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separației puterilor în stat37. În aceste condiții, cu scopul de a evita excesul de putere al instanței supreme, considerăm că se impune a se atribui Curții Constituționale competența de a se pronunța asupra constituționalității deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptate în procedura recursului în interesul legii.

4. Proporționalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit

în reglementări constituționale, legislative și instrumente juridice internaționale. Este bazat pe valorile dreptului rațional ale justiției și echității și exprimă existența unui raport echilibrat sau adecvat între acțiuni, situații, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autoritățile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale și evitat excesul de putere al autorităților statului. Proporționalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispozițiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană38.

Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conținutul dispozițiilor art.53 din Constituție, cu aplicare în domeniul restrângerii exercițiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificație și importanța a principiului pentru statul de drept.

Este util ca la art. 1 din Constituție să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporțională și nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituțională s-ar constitui ca o veritabilă obligație constituțională pentru toate autoritățile statului, de a-și exercita atribuțiile în așa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreționare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituțională de a sancționa pe calea controlului de constituționalitate al legilor și ordonanțelor excesul de putere în activitatea Parlamentului și a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporționalității.

 

1 André Hauriou, Droit constitutionel et institution politiques, Ed. Montchrestien, Paris, 1972, p.137

2 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Europa Nova, București, 1996, p.509

3 Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Florina Mitrofan, Drept constituțional. Teoria generală, Ed. Universității din Pitești, p.61-68

4 Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, București, 1999, vol.II, p.362

5 Dicționar al gândirii sociologice, Ed. Polirom, București, p.431

6 Antonie Iorgovan. Cuvânt înainte la: Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Ed. All Beck, București, 1999.

7 Leon Duguit, Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907, pg.445-446.

8 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Ed.Nemira,București1996,volI,pg.301

9 Ibidem, pg.292.

10 Dana Apostol Tofan, op.cit. pg. 22.

11 În doctrină, Jellinek și Fleiner susțineau teza potrivit căreia puterea discreționară nu este specifică doar funcțiunii administrative, ci apare și în activitatea celorlalte funcțiuni ale statului, sub forma unei libertăți de apreciere asupra conținutului, asupra oportunității și asupra întinderii actului juridic. (a se vedea Dana Apostol Tofan, op.cit. pg. 26)

12 I.V.Gruia, Puterea discreționară în funcțiunile Statului, în Pandectele săptămânale, 1934, pg.489.

13 Legea nr.554/2004, publicată în M.Of. nr.1154/2004.

14 Antonie Iorgovan, op.cit., vol.I, pg. 294.

15 Dana Apostol Tofan, op,.cit., pg.81.

16 Tudor Drăganu, Drept constitutional si instituții politice.Tratat elementar,Ed.Lumina Lex,1999,vol II,pg.131-132

17 Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc și drept comparat, op.cit., pg. 165.

18 Antonie Iorgovan, op.cit. vol.I, pg.296.

19 Amintim în acest sens, art.29, alin.2 și 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.4 și 5 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; art.5, alin.1, art.12,alin.3, art.18, art.19 alin.3 și art.12 alin.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; art.4 din Convenția – Cadru pentru protecția minorităților naționale; art.G Partea a-V-a din Carta Socială Europeană- revizuită; art.8, 9,10,11 și 18 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau art.B13 din Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană.

20 De exemplu, art.20,pct.4; art.31 și art.55 din Constituția Spaniei; art.11,13.14,18,19 și 20 din Constituția Germaniei sau dispozițiile art.13,14,15,44 și 53 din Constituția Italiei.

21 Pentru dezvoltare a se vedea Petru Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, București, 1998, pg.87-88 și Dana Apostol Tofan op.cit., pg.49.

22 A se vedea în acest sens Dana Apostol Tofan, op.cit. pg.46-50; Iulian Teodoroiu, Simona Maya Teodoroiu, Legalitatea oportunității și principiul constituțional al proporționalității în: Dreptul nr.7/1996, pg.39-42.

23 Dispozițiile art.72 din Codul penal se referă la proporționalitate ca un criteriu general de individualizare judiciară a pedepselor sau dispozițiile art.44, alin.3 din Codul penal consideră proporționalitatea o condiție a legitimei apărări

24 Dispozițiile art.951 și 1157 din Codul civil, permit desființarea unui contract pentru vădita disproporție a prestațiilor (leziunea).

25 Decizia nr.139/1994, publicată în M.Of. nr.353/1994, decizia nr.157/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999; decizia nr.161/1998, publicată în M.Of. nr.3/1999

26 Decizia nr.71/1996, publicată în M.Of. nr.13/1996

27 Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Principiul proporționalității în Dreptul constituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2007

28 Pentru dezvoltări a se vedea Dacian Cosmin Dragoș, Procedura contenciosului administrativ, Ed. All Beck, București, 2002, pg. 244 și următoarele.

29 Dana Apostol Tofan, op.cit., pg.50.

30 Antonie Iorgovan, op.cit. vol.I, pg. 296.

31 Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții publice, Editura All Beck, București, 2010, pg. 482.

32 Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. Nr. 40 din 19,01,2010.

33 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005, pg. 55-69.

34 Ioan Muraru, Mihai Constatinescu, op.cit., pg.56

35 Genoveva Vrabie,Natura juridică a curților constituționale și locul lor în sistemul autorităților publice, în Revista de Drept Public,nr.1/2010 p. 33

36 Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr.356/2007,publicată în M.Of.nr.322din 14 mai 2007 și la Decizia nr.98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.

37 Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Constituționalitatea recursului în interesul legii și ale deciziilor pronunțate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011, pg.32-36.

38 Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporționalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene ,în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pg. 593-598



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Despre puterea tamaduitoare a sfintelor moaste (povestire) - Emil Iliescu

        Curmătura era un sat îndesat între două culmi de munte. Ca o prăpastie întinsă la picioarele lor împădurite, străjuind timpul peste destinele oamenilor. Cu munteni simpli, tăcuți, ca și pădurea. Săraci, cu avuția ce se trece, dar atât de bogați sufletește prin modul de viață patriarhal. Aici se va petrece ceea ce oamenii numesc o epifanie. Revelarea unei lumi magice trecătorului și humei, care este natura umană. Se spune că, întotdeauna, Dumnezeu se descoperă spiritului simplu. Inocent. Netulburat de patimi. Noi, oamenii, suntem așa cum ne-a lăsat Creatorul în ziua în care a stabilit ordinea ecumenică și ne-a împărțit liberul arbitru. De aceea fiecare, luat în parte, este o mică lume cu patimile, secretele, speranțele, neîmplinirile, tragediile și bucuriile lui. Căci, fiecare trăim aici, pe pământ, cu fiecare clipă scursă a viețuirii noastre, Judecata de Apoi. Așa cum s-a întâmplat și cu Mitru din Curmătura.
        Mitru trudea din greu pentru a-și putea întreține familia numeroasă, ca a oricărui țăran. Nevastă-sa, Constandina, era o femeie robace, care de dimineață până în viul nopții se îngrijea de gospodăria trainică, deși acoperită de multe lipsuri. Singurul sprijin al lui Mitru, Ştefan, băiatul cel mare, fusese lovit de soartă și la amintirea acelei clipe capul familiei se judeca aspru. Ca un om care purta toată povara acelei întâmplări.

      Îl luase pe băiat cu el la pădure, ceilalți doi copii, Anuța și Petruș, fiind prea mici ca să-i poată da o mână de ajutor. Fuseseră la tăiat de lemne pentru iarna care se apropia, și, după ce trudiseră întreaga zi, încărcaseră căruța cu vârf. Mitru trăgea dintr-o mahorcă cu năduf. Ar fi luat un gât de ceva tărie, dar potecile pădurii erau înșelătoare, mai ales după ploaia din ajun. La răstimpuri, carul tras din greu de un cal costeliv se pleca amenințător, fiind nevoie de toată știința omului, ce ținea hamurile, să o redreseze pe șleaurile adânci. Pline ochi pe alocuri cu o pastă cărămizie. Amestec de ploaie și frunze palide ale toamnei arămii. Ştefan, care nu avea pe atunci mai mult de zece ani, moțăia pe grămada de bușteni, în vârful carului. Îi plăcea băiatului să atingă cu obrazul lemnul aspru, de munte, stejarul de esență tare, care, deși doborât din rosturile lui firești, purta încă mirosul crud al pădurii trainice. Mireasma vie, pătrunzătoare, îl înțepa în nări, aroma lui fiind absorbită prin toți porii de copilul amețit parcă de puterea ce i-o transfera scoarța fumurie. Aproape că se contopea cu lemnul. Visa la întâmplări copilărești, specifice vârstei.

- Taică, strigă copilul din vârful grămezii de miresme proaspete, știi ce aș fi vrut să fiu eu, dacă nu aș fi fost om?
- Ce, mă, Fanule, ce ai fi vrut, mă, să fii? întrebă Mitru, supărat că băiatul lui începe ca de fiecare dată să bată câmpii cu cine știe ce născociri trăznite.
- Copac, taică, copac! Să cresc, așa, din pământ, să simt clisa asta cum îmi cuprinde tălpile, călcâiele, cum urcă prin trupul meu lemnul ăsta, cum îmi pătrunde în suflet...
- Unde, mă? Unde îți pătrunde? întrebă bărbatul, uimit de vorbele cu tâlc ale copilului, parcă nefirești pentru vârsta sa.
- În suflet, taică, aici!

Şi băiatul își puse mâna dreaptă pavăză în dreptul inimii, ca și cum ar fi vrut să acopere o comoară știută numai de el.

-În suflet, Fanu’ tatii? I-auzi, comedie mare la el, în suflet!

-Să simt că mă înalț printre cetinile, ce cresc din spinarea muntelui, să-mi ridic ochii printre crengi, să văd până departe! Chiar, tu ce crezi, taică? Ce se află dincolo de munții ăștia? Tare aș vrea să am aripi, să pot zbura oleacă și să privesc dincolo de ei!

- Bă, fir-ar să fie, Fanule, ba vrei să fii copac, ba pasăre! Ia încearcă să fii tu Ştefan a lu’ Mitru și să nu mai bați câmpii! Că nu-mi arde mie de vorbele tale meșteșugite. A zis bine Lisandru că semeni cu bunică-ta. Numai aia vorbea așa meșteșugit, de nu o înțelegea nimeni, în afară de soră-mea, Catrina, care acu-i la oraș. Deh, mare doamnă, cu carte...
- Taică, dar ce vezi tu rău în a avea carte?
- Lasă copile, că noi ăștia din neamul nostru am trăit și fără carte. Am muncit! Atât am știut, munca! Şi n-a murit nimeni din asta. Cu brațele astea două v-am crescut, eu și măta!
- Hai, taică, nu te supăra pe mine, visam și eu...
- Copile, rostul oamenilor pe lume este de a crește pui, ca tine, și ca ăilalți doi de acasă, nu să visăm! Copacii nu au și nu vor avea niciodată pui, așa să știi de la mine, care n-am carte multă. Copac, auzi, ce-i trece lui prin cap!
      Dar Ştefan știa că acei copaci atât de dragi lui, aveau pui. Toate ramurile alea viguroase, înfoiate precum creasta curcanului din bătătura lor. Crengile alea, care cântau sub diapazonul vântului, ce venea seara dinspre munte ca o potecă, fie cu vaier stins, fie cu vuiet aprins. Ele erau puii pe care copacii îi ridicau până la barierea cerului, ca să vadă și ei slava lui Dumnezeu. Albastrul nesfârșit de mirare și taină, ce se întindea dincolo de umerii muntelui.
      Şi copilul înțelese că pentru truda lui taică-său de peste zi erau prea mult visurile sale. Că trebuia să coboare cu picioarele pe pământ și tăcu, alipindu-se mai bine de rășina copacilor, ce începuse acum să i se pară caldă. Ca o apă, ce i se prelingea pe trupu-i firav, amestecându-se cu înfiorarea stârnită de adierea domoală a înserării. Așa că tăcu.
      Mitru mulțumi în gând că băiatul încetase cu balivernele sale și se îndemnă la drum, gândindu-se la ciorba caldă a Constandinei și la răchia care-i va descleia oasele amorțite. Privi în urmă și i se păru că Ştefan a adormit pe învelișul aspru de pădure. Își mai aprinse o mahoarcă, căci rău îl supărase băiatul cu vorbele lui meșteșugite. Dintr-odată, iapa cârmi la dreapta pe la Cotul Haiducului. Loc rău, ocolit de fiecare drumeț prin pădure, dar unde el ajunsese fără să observe, atras de vorba cu copilul. Roata se afundă în clisa înșelătoare. Mitru vru să îndrepte căruța și lovi calul cu putere. Şfichiul biciului împletit în patru sperie iapa ce trase și mai mult spre dreapta, ca și cum ar fi vrut să scape de următoarele lovituri pe care instinctul lui de animal le intuia. Atunci încărcătura se balansă și Mitru nu mai văzu decât saltul prin aer al trupului plăpând al băiatului. Auzi o bufnitură surdă, apoi brațele rămurite ale copacului din vârful căruței foșnind și plesnind amenințător aerul. Prăvălindu-se ca o cascadă de munte, grea, nemiloasă, peste copilul trezit din somn sau visare de lovitura dureroasă cu solul. Auzi urletul nefiresc al lui Ştefan. Simți, parcă, în carnea lui de tată, carne istovită de ani și muncă, scrâșnetul nemilos al lemnului pe spinarea crudă a copilului. Auzi un zgomot surd și înțelese că s-a întâmplat o tragedie. Aruncă țigara, privind înspăimântat înspre malul înalt de lemn, care ca un val de mare la flux acoperise băiatul. Începu într-o furie oarbă să tragă de bulumacul, ce i se părea acum o coloană de granit imensă. Ca și gândul rău, ce-i lovea tâmplele nădușite, picurând pe obrazul neras sudoarea neputinței și deznădejdii. După ce îl îndepărtă, văzu copilul parcă răstignit în clisa galbenă. Punctată ici și colo de firicele de sânge purpuriu. Îl întoarse cu fața în sus, în timp ce acesta abia de mai respira. Ştefan privea neputincios cerul care se desena printre ramurile arcuite ale copacilor din jur.

- Taică...Picioarele...Picioarele mele...! Unde-mi sunt picioarele, taică?
- Fanule! Fanu’ lu’tata! Stai liniștit! Respiră copile...! Așa...Nu le mai simți acum, că e din cauza loviturii! Că nu putuși și tu să stai treaz, trebui să adormi cu gândurile tale năstrușnice!
- Taică, am visat frumos! Că eram pădurar, aveam o căsuță, numai a mea, aici în pădure. Așa cum am dorit mereu.
- Lasă acum, stai să văd ce ai la picioare. Încearcă să te ții de mine și hai, hai sus...! Încet...
Dar Ştefan era o pasăre cu aripile frânte. Prea devreme și nedrept! Lemnul tare îi fracturase coloana și băiatul nu reuși decât să mimeze un gest că ar vrea să se scoale la îndemnul tatălui.
- Nu pot, taică! Nu-ș’ ce am, da’ nu pot! Parcă mi-au fugit de la brâu picioarele astea!
- Stai, mă, liniștit, că nu ți-au fugit, ești doar amețit de lovitură!
   Dar copilul știa că visurile sale s-au spulberat într-o clipă. Ştia că nu va mai ajunge niciodată pădurar. Copac nici atât. Şi nici pasăre, care să taie cu zborul ei pâlcurile de brazi. Să sfâșie cu cântecul ei nemărginirea albastră pentru a străbate culmile muntelui, ca să vadă ce se întinde dincolo de ele.
     Mitru îl urcase pe Ştefan în căruță, în timp ce copilul începuse să aiureze fără noimă. Drumul până în sat i se păruse o veșnicie. Sărăcia nu-i permisese lui Mitru să-și ducă băiatul până la cel mai apropiat oraș, dincolo de munți, pentru un control de specialitate, ci doar la micul dispensar din sat. Se așezase pe holul pustiu, așteptând verdictul doctorului. Un doctor venit acum 20 de ani pe meleagurile lor, dar despre care lumea zicea tot mai des că fusese atras de aceste locuri și preferase să rămână aici în creierul munților nu pentru că își iubea prea mult meseria, ci datorită răchiei, care îi era prietenul cel mai apropiat.

Mitru a lu’ Sângheorghe nu fusese niciodată un om credincios. De aceea, considera că nici acum nu are de ce să fie. Ca să se roage. Pentru el destinul băiatului se întindea ca o carte deschisă. În care poți citi și bănui deznodământul încă de la acea pagină. Își aminti acolo, pe holul întunecat și rece, cum așteptase să se nască copiii lui. Parcă Constandina lui făcuse înadins, în așa fel încât toți cei trei copiii îi născuse la câmp. În vară. La recoltă. Fără nimeni împrejur. Decât el singur. Bărbat bolund de fericire pentru plodul ce urma să vină pe lume! Neajutorat. Neștiutor în ale nașterii femeiești. Era numai el și secerile lor alea mari și negre ca două jumătăți de lună știrbă. Întinsese de fiecare dată pruncul abia născut pe pământul fierbinte. Scosese brișca, cu care tăia pita și slănina, și o înmuiase în răchie, tăind cordonul copilului pentru a-l încredința vieții grele și amare din Curmătura. Privise de fiecare dată lama strălucitoare în soarele de vară. Lamă impregnată cu petele de viață roșii-albicioase. Pulsând ca niște lumi ce atunci prind viață din îngemănarea cărnii crude a copilului cu cea care-l scosese în lumină. Sfânta legătură dintre mamă și prunc! Şi de fiecare dată, ca într-un ritual străvechi, vârâse brișca adânc în pământul cotropit de paie uscate și de boabele de grâu. Se rugase așa cum știa el la pământul acela, care-l hrănise mereu, ca pruncul venit pe lume să împrumute ceva din tăria și nemurirea lui. Şi acum, iată, pământul se răzbunase pe el! Nu pe el, ci pe firavul copil, care nici măcar nu apucase să cunoască ce este viața.
     Doctorul din sat îl examinase pe Ştefan și observase că din cauza loviturii din coloana vertebrală se ridicase o proeminență, ca un săculeț de carne crescut între vertebre. Diagnosticul fu crud : copilul nu mai avea de la brâu în jos nici urmă de reflex! Condamnat să rămână paralizat toată viața. Imobilizat într-un scaun cu rotile! Inert ca și speranța tatălui în ajutorul pe care băiatul ar fi trebuit să i-l dea în zilele bătrâneții care urma. Dacă ar fi avut posibilități financiare și, dacă n-ar fi existat ignoranța, specifică satului, poate că într-o clinică de specialitate Ştefan ar fi avut mai multe șanse să nu rămână pentru totdeauna infirm. Dar așa...
    Mitru se jurase că va face totul pentru ca Ştefan să poată fi în rând cu cei din leatul său și să învețe. Să nu rămână fără ceea ce copilul dorise dintotdeauna: să cunoască lucruri noi, chiar dacă niciodată nu-i vor mai folosi la nimic. Învățătorul satului, Ifrim, îl încurajase, spunându-i că Ştefan are acel dram de sclipire în judecată, care-l deosebește de ceilalți tovarăși de vârsta lui și că ar fi păcat să nu-l mai lase la școală. Dimineață de dimineață, Mitru împingea căruciorul cu rotile pe drumul pietruit al satului, pe arșiță, sau îl urca în căruță pe viscol geruit, numai pentru ca băiatul să primească lucrul de care el, ca părinte nesăbuit, îl vitregise: să cunoască viața. La prânz era rândul Constandinei să împingă căruciorul spre casă sub arșița zilei sau să mâne calul costeliv, înecat până la glezne în troienele locului, sporovăind câte în lună și-n stele cu copilul, ai cărui ochi străluceau plini de o lumină caldă, vie, când îi povestea câte a învățat la școală în acea zi.
      O ruga pe maică-sa mereu să îl lase să o ajute la unele treburi simple din gospodărie. Voia să se simtă util, mai ales, că era cel mai mare în familie. Dar la ce-l putea folosi biata Constandina? Uneori, toamna, când băteau fasolea pentru iarnă, ea întindea în mijlocul curții o cuvertură roasă de vreme. Femeia o umplea cu păstăile încovoiate, ca niște litere de alfabet scorojite de vreme și le bătea cu un ciomag greu. Apoi îl lua din cărucior pe Ştefan, care se putea ajuta de o pereche de cârje geluite din lemn de fag de Mitru, și împreună cu Anuța și Petruș începeau să culeagă din păstăile zdrobite boabele strălucitoare de fasole. Nădejdea și sporul hranei lor peste iarnă. Atunci Ştefan, cu glasul lui blând întorcea capul spre ea și îi zicea cu un reproș ascuns: „Vezi, maică, vezi boabele astea strălucitoare, mari, puternice, astea parcă-s Anuța și Petru, pline de viață! Nu ca boabele astea, pricăjite, uscate, fără vlagă în ele, pline de gărgărițe, nefolositoare, care le aruncăm, așa ca mine.”
      Frații mai mici îl îmbrățișau atunci, făceau glume și tumbe prin praful ce se ridica din trupurile istovite de viață ale păstăilor învolburate de chiotul lor și Ştefan mai uita de tragedia lui, știindu-se iubit și protejat măcar de cei dragi.
      De când se întâmplase accidentul din pădure, Ştefan devenise credincios. Cât trăise bunică-sa, Smaranda, el se ținuse aproape de biserică mai mult datorită ei și poveștilor despre sfinții pământului, pe care i le spunea sub spuza cartofilor din cuptor. Acum nu era seară fără să mulțumească în gând Domnului că avea grijă de el, de ai lui, de școală și de învățătorul Ifrim, de care se simțea atât de legat. Deseori, mai venea pe la ei, preotul din sat. Părintele Vermeșan. Om cu inimă bună, care, cum auzise de tragedia copilului, făcuse ce făcuse și, cu ajutorul unei colecte publice ținută la câteva slujbe de duminică strânsese banii necesari cumpărării căruciorului în care copilul își trăia bucuriile și tristețile. Părintele îi spusese băiatului că avusese har de la Dumnezeu că scăpase cu viață. Îl îmbărbăta, spunându-i că a auzit cât de bine învață și că ăsta era tot un semn divin. Că, uneori, Dumnezeu compensează o pierdere printr-un dar. De atunci, începuse Ştefan să creadă și să citească o carte pe care i-o adusese părintele. “Proloagele”, viețile sfinților de peste an. În copil creștea o lumină nefiresc de puternică, uneori tainică, care îi strălucea în priviri, atunci când vorbea despre cele sfinte.

     În sat se răspândi vestea că niște investitori vor să redeschidă vechea mină de cărbune. Mitru fu printre primii care se înscrisese pe lista făcută de un reprezentant al firmei sosit din oraș. Nu peste mult timp începură și lucrările de reamenajare ale minei, care sărbători intrarea în primul șut imediat după Paști. Când cobora în măruntaiele pământului, Mitru se gândea întotdeauna cum ar fi fost să-l aibă ca lămpaș lângă el pe Ştefan al lui. Şi se învârtoșa și mai tare împotriva pământului negru. Negru ca și inima sa.

* * *

    Într-o noapte, Ştefan fu cutreierat de un vis. Se făcea că era la poalele muntelui. Acolo unde se deschisese noua mină. Împreună cu tovarășii lui de joacă. De-a v-ați ascunselea fusese jocul lui preferat de pe vremea, când încă picioarele îi erau puternice și sprințare. Se ascunsese în scobitura muntelui, în peștera mică, pe care localnicii o numeau peștera Ciobanului. Fiindcă acolo la vreme de furtună ciobanii locului obișnuiau să-și adăpostească mioarele. Stătea pitit, așteptând să vadă reacția celui care trebuia să le descopere rând pe rând ascunzătoarea. Deodată, prin urzeala aerului simți o străfulgerare caldă, care se încolăci pe pereții jilavi. Asemenea unui șarpe de sticlă. Apropiindu-se de el. Şi, cu cât se apropia, prindea o strălucire aparte, albastruie. Ca un fuior de lână tors pe un glas nefiresc de duios și cald: „Copile! Copile! Nu te speria! Așteaptă! Vreau să te ating!” Ştefan încremenise în colțul de piatră, în care se strânsese speriat. Un abur alb, un miros, pe care simțurile lui olfactive nu-l primiseră nicicând, îi inundă ființa. Aerul moale îl înconjură ca o mângâiere plăpândă, care-l făcu să se cutremure. Ca și cum o mână nevăzută i-ar fi atins părul bălai. Şi Ştefan văzu un chip tânăr, pe care îl va revedea de atunci seară de seară în visurile sale. "Ştefane, spune-i lui tată-tău că trebuie să ies de aici! Numai tu mă poți ajuta, copil blând! Zac aici de mult timp. Oameni răi din aceste locuri m-au jefuit și m-au lăsat mai mult mort decât viu la intrarea în vechea mină. M-am târât cum am putut sub munte. Ştiam că pentru mine nu mai există scăpare. Să știi că am fost tot un om simplu ca tatăl tău și ca tine, dar foarte credincios. De aceea, poate, Dumnezeu a vrut ca acum să-ți apar în vis. Am nevoie de ajutorul tatălui tău, ca să ies din întuneric. Trebuie să mă ajuți, Ştefane, mai ales acum, după ce ai fost încercat și ai devenit atât de credincios!".

      Ştefan fusese atât de impresionat de acel prim vis, încât vru să-l destăinuie învățătorului său. Dar își spuse că, poate, este numai o nălucire a somnului și uită chiar de a doua zi întâmplarea. Dar visul se repetă peste câteva nopți. Nălucirea visată i se adresă iar: "Ştefane, știu că ai vrea să zbori ca păsările cerului, nu-i așa? Eu nu pot să te ajut să zbori, dar te pot ajuta să mergi copile!". Atât îl bucurase pe băiat zicerea făpturii de vis, că se agățase de pelerina lui strălucitoare, mai-mai să se răstoarne din căruciorul în care până și în vis simțea că era țintuit. Dar tânărul dispăruse într-o urmă de fum, ca și ecoul cuvintelor lui. De obicei, dimineața, când se trezea, Ştefan era tot așezat pe spate, așa cum îl punea Mitru înainte de culcare. În dimineața acelui vis, corpul copilului era ca o apă șerpuitoare. Capul înspre tăblia de fier a patului, iar picioarele țepene, undeva spre marginea acestuia, semn că în vis copilul se luptase din greu cu gândurile sale.
      De atunci, la răstimpuri, Ştefan visa acea înlănțuire moale de aer cald, care-l implora să o elibereze din adâncurile muntelui. Dar copilul nu îndrăznise vreodată să-i mărturisească visul tatălui. Ar fi râs de el, ca atunci în pădure, când îi destăinuise că ar fi vrut să fie copac. Dar seară de seară, plăsmuirea fantastică îl implora să se destăinuiască, iar într-o bună zi, Ştefan îi spuse mamei în drumul de la școală spre casă.
- Maică, tu ce crezi despre mine? Sunt un copil ca toți copii sau un visător, cum zice tata. Unul din ăia care bat câmpii? Tu ai încredere în mine? Că vreau să-ți încredințez un secret, un secret numai al meu.
- Fanu’, mamei, știi bine că întotdeauna am avut încredere în tine, doar ești primul meu născut.
- Maică, nu știu de ce, o fi de la “Proloagele” părintelui Vermeșan, pe care le știu acum din scoarță în scoarță, o fi de la boala mea, dar seară de seară, visez ceva ciudat. Care mă face să mă trezesc lac de apă. Înfricoșat. Cineva îmi spune că, dacă voi face exact cum mi se cere în vis, poate odată viața mea se va schimba. Îți vine să crezi, maică?
- Ce visezi, Fanule? Spune, te ascult și jur că nu o să râd de tine așa cum face taică-tău, când aude de tine și de nălucirile tale.
     Ştefan îi desluși femeii întregul vis, pe nerăsuflate, oprindu-se la răstimpuri trăgând cu ochiul la reacția mamei. Voia ca să se convingă dacă aceasta îl credea cu adevărat sau voia ca orice mamă să-i facă doar pe plac. Constandina era o femeie credincioasă, ca fiecare munteancă. Ştiind că de acolo, dintre aprinsele stele, cineva avea zi de zi grije de bărbatul ei coborât în întunericul neființei muntelui, precum și de ea și de cei trei copii. Femeia privi în ochi copilul și i se păru că în ei scăpărau două luminițe ca două poteci înverzite, ce se prelungeau, la capătul cărora stătea ascunsă speranța lui în așteptarea unui răspuns.
- Ştefane, o să trebuiască să-i spui lui taică-tău acest vis, chiar dacă o să râdă de tine! Trebuie să-l spui! Ca să fii tu liniștit, mulțumit de tine însuți!
    Şi Ştefan îi mărturisise lui Mitru visul ciudat, de care, bineînțeles, acesta râsese cu poftă. Mai mult, în pauzele scurte de masă, de acolo, din creierul muntelui, Mitru povestise și ortacilor săi visul băiatului. Galeriile întunecate fură sfâșiate de râsul sănătos al truditorilor din subteran, mulți zicându-i lui Mitru că au auzit și ei de la copii lor, colegi cu Ştefan la școală, că acesta visa cu ochii deschiși și le povestea în recreații fel și fel de lucruri visate sau imaginate de el. Singurul care ascultase cu atenție totul, fără să se alăture râsului celorlalți, fusese Mărieș, un flăcău care crescuse lângă bunică-sa, femeie foarte religioasă și care îl lua de multe ori cu ea la slujbele de duminică.
- Nea Mitrule, poate ar trebui să-i povestești și părintelui Vermeșan visul copilului. Cine știe, dacă e un sâmbure de adevăr în el. Nu mai râde! Mi-a spus mie bunica că adeseori cei încercați de soartă, ca Ştefan al matale, sunt binecuvântați de Dumnezeu cu lucruri care nouă, celor păcătoși, ne scapă sau pe care nu le merităm.
     Dar Mitru nu băga de seamă vorbele flăcăului, considerându-l și pe el un fel de Ştefan la altă vârstă și care nu trebuia luat în serios. Singurul lucru serios și care conta în viața lui era cărbunele ăla negru. Care se lăsa cu zgârcenie desprins din trunchiul plămădit de secole al muntelui, sub care dimineață de dimineață își coborau destinele el și tovarășii lui.

     Şeful de abataj le pusese în vedere ca până la sfârșitul lunii trebuie să extragă o anumită cantitate de cărbune, așa că minerii se puseră cu îndârjire să ajungă la norma planificată de cel care le dădea pâinea zilnică pentru pruncii de acasă. Mitru întotdeauna era în fruntea lor. Nu fiindcă era și cel mai în vârstă, ci pentru că așa fusese de când se știa, nevoind să-i ia altul înainte, nici măcar când era vorba de o trudnică îndeletnicire ca aceasta. Pentru el peretele de cărbune nu era decât un perete de pâine și sare, pe care le va pune pe masa pruncilor săi. Asta îl făcea să se înverșuneze și mai tare în lupta cu muntele. În acea zi, nu simțise cum se acumulase dintr-o dată o perdea subțire de gaze de jur împrejur. Când bărbatul lovi cu târnăcopul peretele de stâncă, o scânteie pâlpâi preț de câteva secunde și o explozie sfâșie tăcerea. Întăritura de bârne groase, ce susținea abatajul, cedă sub forța imensă a gazului dezlănțuit și Mitru simți cum îi explodează timpanele de forța aerului care-l prăbuși la pământ. În gură i se strânse o pungă de zeamă acră. Ca de sânge ofilit. Din nări un firicel de spumă albăstrie i se prelinse pe bărbia slabă. Bărbatul fu târât câțiva metri de un torent de aer cald, aproape fierbinte. Simți cum creștea malul de pământ negru peste inima lui neagră și ea de atâta spaimă. Urechile îi păcăneau ca niște picamere, care scăpaseră amenințător din mâinile ortacilor, și în suflet îi coborî întâi mirosul tare, apoi gustul, nemaiîntâlnit până atunci, al pământului pe care îl primi ca pe o izbăvire. Niciodată nu încercase gustul pământului. Nici măcar atunci, la câmp, când cu nașterea pruncilor săi. Deși voise de fiecare dată să guste din amestecul de paie, boabe aurii, pământ uscat de arșița verii și din urma aceea de viață roșiatică lăsată în țarină de brișca lucitoare. Dar se gândise că ar fi spurcat cu buzele sale, dedate la multe păcate, puritatea pământului și a noului născut. Întinând botezul acela primordial, pe care el îl săvârșea inconștient, dar miraculos, ori de câte ori Constandina dăruia cerului puiul captiv dintre vintrele sale puternice, sănătoase, ca huma pe care se întindea când simțea durerile facerii. Vru să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau grele. Parcă îi erau cususe cu spuză de aer moale, gelatinos. Ori de câte ori încerca să le deschidă, o durere i se urca din piept până ce îi străpungea craniul golit de gânduri. Un singur gând, ca un bondar uriaș, se rostogolea prin mintea lui aflată la limanul deznădejdii: „Pruncii, pruncii mei, ce se va alege de ei? Cine-i va mai hrăni?” Spatele îi era încovoiat ca și gura neagră a secerii cu care vară de vară robotea pe țarină. O presiune fantastică îi cotropea oasele și mușchii i se zbăteau nefiresc. O senzație stranie îi înțepeni orice tentativă de a se mișca și atunci înțelesese pentru prima dată Mitru suferințele de zi cu zi ale băiatului său, pe care nepăsarea lui îl condamnase la aceiași nemișcare, dar veșnică. Prin aerul din ce în ce mai rarefiat al neputinței sale se iscă o pală de vânt cald. Bărbatul trase cu lăcomie din briza izbăvitoare și reuși pentru o clipă să-și revină în fire. Întinse mâinile și dădu de un mal înalt de pământ. Clipi de câteva ori, scuturându-și ca un fluture carbonizat de pe ochi firimiturile de pământ și deschise ochii. O alcătuire albă, cu irizări de un albastru nefiresc, parcă nepământean, îi străfulgeră privirea.Fâcându-l, pentru o clipă, să închidă iarăși ochii. Pentru ca imediat să îi întredeschidă pentru a vedea dacă visa sau nu. Inima îi fugise parcă undeva, mai departe de trup, și el se zbătea din răsputeri să o ajungă din urmă. Să-i audă și să-i simtă bătaia. Pentru a fi sigur că încă mai trăiește. Că acea lumină nefirească de pe malul de steril nu este cea de dincolo de moarte, de care auzise și el din bătrâni. Lumina cobora pe malul înalt, oferindu-i o imagine a locului care-l ținea prizonier, poate pentru totdeauna. Auzi un glas blând, care-i spuse pe nume: „Mitrule, asta-i lumina care noapte de noapte coboară peste visul copilului tău! De care atât ai râs!”. Mitru ar fi vrut să spună ceva, dar nici el nu știa dacă ceea ce vroia să zică era un gând al său sau ecoul spuselor glasului de sub munte.
        „Pentru pruncii tăi de acasă și, mai ales, pentru Ştefan, s-au întâmplat toate acestea! Ştiu, nu ești credincios de fel, dar uite că și celor ca tine li se pot dezvălui minuni ca aceasta. Speri că, poate, tovarășii tăi vor încerca să te scoată din capcana pământului. Fiecare trăim cu o speranță în suflet întreaga viață. Așa cum tu speri să vezi iar lumina, așa și eu am așteptat atâta amar de vreme clipa asta. Dumnezeu a rânduit de mult ca toate acestea să se întâmple întocmai și numai eu, numai eu te mai pot scoate la lumină, Mitrule!” spuse glasul ca un reproș aruncat peste marginile tărâmului morții, în care se zbătea acum bărbatul. „Dar pentru asta trebuie să facem un legământ. Tu îi vei vedea iar pe cei dragi, dar trebuie să îi povestești arhimandritului Macarie de la mânăstire, numai lui, mă auzi, numai lui, ceea ce s-a întâmplat aici, azi! Să-i spui așa: „Taică părinte, pelerinul de sub munte vrea să iasă la lumină pentru a se milostivi de oamenii cei păcătoși. Așa să faci și nu altfel, auzi, Mitrule?”
      Bărbatul dădu din cap a încuviințare și tremura. Nu știa dacă din cauza frigului nefiresc, care începuse să-i cuprindă trupul, sau din cauza apariției acelei alcătuiri venită parcă dintr-o altă lume. Tot atât de nefirească ca și necredința lui de o viață întreagă.
      „Şi, ca să știi că așa voi face, adică te voi scoate la lumină, Mitrule, azi te vei naște din nou, ca acum patruzeci și șapte de ani când mumă-ta, Leonora a lu’ Drăghia, te-a adus la viață”.
      La auzul numelui mamei sale, plecată de mult înspre cei drepți, pentru prima dată în viața sa, Mitru se cutremură la gândul că, într-adevăr, există acolo, Sus, cineva care ne cercetează încă de la naștere inima și rărunchii.
      „Ca să te naști din nou, Mitrule, trebuie să înveți să vorbești! Fiindcă acum, oricât ți-ai dori tu, ești ca un prunc în pântecele mamei! Numai că acum pântecul cald al Leonorei e pântecele aspru și rece, dar primitor, al pământului. Uite, nu mai ai pe buze nici măcar un singur cuvânt. Hai, încearcă să-mi spui ceva, nu-i așa că nu mai găsești în sertarele minții tale nici măcar un singur sunet ?”

      Şi Mitru încercă să spună că nu e adevărat! E bărbat în toată firea! Unde să fi fugit cuvintele lui? De ce și cum să-l fi părăsit? Dar, oricât încerca, nu reușea să scoată nici cel mai mic sunet.
      Apoi, prin aerul din ce în ce mai stătut, irespirabil, văzu două mâini care țineau în palme toate literele pe care el le buchisise cu greutate, atunci când începuse să învețe pentru prima dată la școală tainele lumii acesteia.

      „Hai, ia, Mitrule, ia și mănâncă, trebuie să înveți să vorbești din nou! Şi poate ceva se va schimba în ființa ta, după ce ai trecut prin toate acestea!”.

     Şi Mitru primi supus și începu să mestece fără să cârtească primele litere pe care mâinile acelea de un dalb nefiresc i le întinse. Buzele lui putură pentru prima dată să exclame un cuvânt nerostit niciodată până atunci: „Doamne, ajută-mă!”

    „Așa, așa, Mitrule! Vezi, vorbești din nou! Ia, ia acum toate literele astea!”. Şi mâinile îi înghesuiră semnele încovoiate în sân, pe sub cămașa ruptă, așa cum își înghesuia el în pripă merele furate din grădina lui Profir, vecinul bunicului, atunci când era încă de o șchioapă. ”Nu uita însă, te-ai legat, și așa să faci, cum am vorbit, Mitrule!”.
     Şi lumina, ce devenise binefăcătoare, mâinile și glasul domol dispărură. Mitru se simți tras de o forță nemaivăzută, ca un curent care-l absoarbe încetul cu încetul. Care-l făcu să capete speranță. Să înceapă să sape cu unghiile și brațele lui vânjoase în malul de pământ, pe care-l simțea acum mai ușor. Mai primitor. Simți o boare de aer umplându-i plămânii goliți de viață. Auzi glasurile tovarășilor săi, care se îndemnau să sape mai cu spor. Începu să strige și el, cuvinte de mult știute, printre ele un tragic „ajutor”, cuvânt nicicând folosit până atunci de bărbatul aspru și netemător al muntelui. Cuvintele izvorâră din gura lui ca un șuvoi eliberator. Le găsise pe toate cele pe care la un moment crezuse că le uitase. Că îl părăsiseră. Fiindcă, dacă n-ar fi fost glasul acela blând, tânărul acela dintr-o altă lume și simțire, el, Mitru a lu’ Sângheorghe din Curmătura, nu ar mai fi avut nevoie de cuvinte, acolo unde îl condamnase la veșnicie cărbunele în clipa în care scânteia nefericită aprinsese gazul din adâncuri.
 

***

      Ortacii îl întinseseră pe Mitru într-un cort de prelată, pe care-l foloseau la vreme rea ca adăpost. Sosise și doctorul din sat, care-i examină cu atenție pulsul. Fusese doar șocul suflului exploziei, care-l proiectase pe malul reavăn, afânat, ceea ce micșorase forța impactului și în afară de câteva echimoze și sperietura zdravănă, Mitru era întreg. Ochii bărbatului întins pe spate priveau fix spre cer. Acolo unde întotdeauna dorise pruncul său infirm să ajungă prin ramurile gândului sau cu aripile imaginației. Acum Mitru știa că acolo există o forță care ne protejează ființa la ceasuri de cumpănă. O cunoscuse în adâncuri. Unde se născuse pentru a doua oară. Şi mai știa că va trebui să meargă să-l vadă pe Starețul Macarie, acolo, sus, la mânăstire! Chiar dacă nu și-ar fi putut imagina că el, Mitru a lu’ Sângheorghe, va păși vreodată pragul ei. Pentru liniștea sa și a copiilor săi, trebuia să facă acest lucru! Chiar dacă acum, înconjurat de prieteni și sub spuza de soare bland, ce se ițea pe după brazi, simțea că poate ceea ce trăise în adîncuri nu fusese decât un vis al său. Dar acest gând se pierdu pe după coama brazilor, preluat de șopotul firicelului de râu, ce străbătea locul. Mitru ajunse acasă și îl privi cu alți ochi pe copilul său țintuit între roțile mari de neputință. A doua zi, îi spuse femeii sale că are treabă în oraș. Nu voia ca ea să știe ceea ce avea el de îndeplinit. Urcă anevoie poteca, ce ducea spre mânăstire. Asculta șoaptele pădurii, amestecate cu gîndurile lui. Era o dimineață de toamnă coaptă și tăcută. Soarele nu izbutise încă să străpungă cu foarfecele strălucirii lui croiala coronamentului al copacilor seculari. Nori singuratici, ca niște pete orfane, albăstrii, alunecau printre maiestuasele aripi ale crengilor bogate încă. Vietățile pădurii mai dormitau printre cotloanele frunzoase, de un roșu cărămiziu, dintre tufișuri ridicându-se timid valuri moi de ceață. Respirația grea a pământului. Auzi printre crengile speriate de un vânt domol tânguirea mierlei. Ciocul galben și penele-i negre contrastau cu sângeriul frunzelor ce abia mai pâlpâiau printre ramuri. Fâlfâit de aripi, șerpuit printre frunze, zgomot de tufe și crengi uscate răscolite. Totul era inundat de mirosul amețitor al dimineții. Ajunse lângă buza pârâului și sorbi lacom din apa rece, care-i strepezi ca un cuțit de foc dantura stricată. “Şi el, pârâul”, gîndea Mitru, “se naște și reintră în pământul acela din care ee am scăpat nevătămat. Oare pârâul învață mereu să vorbească, ori de câte ori firicelele lui prind viață și străpung pătura pământului, sau cuvintele lui, șoaptele, pe care din tinerețe le-am ascultat cutreierând pădurea, pârâul le învață pe cale?”.

      Mânăstirea se profila printre brazii semeți, cu turlele ei argintii, dominând satul și împrejurimile. Avea temelia din stejar, așezată ca pe o tălpică uriașă, cu turnul-clopotniță agățat parcă de pronaos. Ornamentele trădau construcția de munte, cu sculpturi bogate, printre crestături meșteșugite. Erau pe stâlpii aceia încrustate motive populare de veche tradiție: flori, stele încercuite de ramuri, motivul solar și chiar o roză a vânturilor, destinul uman aflat în bătaia sorții. Câteva rozete uriașe din lemn cu imaginea mitică a șarpelui, strecurat aici parcă dintr-un Eden de mult părăsit de oameni. Apoi simbolistica frânghiei răsucite, ca și soarta omului, prins de nălucirile trecerii pământești. Totul trona pe zidurile prinse lacom de vreme în chingile mistuirii fatale. Totul dădea impresia de trăinicie și sfințenie, totodată. Starețul era prins cu pregătirea Sfintei Liturghii, așa că Mitru fu nevoit să aștepte în curtea mare, adumbrită de brazi, până ce se terminase ascultarea călugărilor. Nu avusese curaj să intre în mânăstire. Nu pentru că nu ar fi simțit nimic pentru locașul sfânt. În fond, intrase de patru ori în biserica lor din sat. La cununia sa cu Constandina și la botezul celor trei copii. Dar aici, la mânăstire, se simțea stingher. Singura față bisericească, cu care vorbise vreodată, fusese părintele Vermeșan de la mica biserică din sat. La auzul toacăi, ce înfiora întinderile de pădure și al dangătului de clopot, urmat de cântările ce răzbăteau prin ferestrele mari cu vitralii strălucitoare, Mitru simțise pentru prima dată un fior stingher în inimă. Pe care nu și-l putea explica. Fu primit la vremea prânzului de arhimandritul Macarie, întotdeauna răbdător cu acești oameni ai muntelui. Ştiind că fiecare ascunde o dramă, pe care el trebuie să o asculte cu mare atenție. Pentru ca omul simplu din fața sa să plece de la el îmbunătățit și, poate, cu răspunsul așteptat la durerile lui. Mitru povestise cu ochii în pământ toată întâmplarea de sub munte. Rar, privea într-o parte, neputând parcă suporta privirea scrutătoare a arhimandritului, puritatea pletelor și a bărbii sale de nea stinsă peste ani. Macarie îl ascultă cu atenție, gândindu-se că omul din fața sa, într-adevăr, se născuse pentru a doua oară din moment ce trecuse peste acel prag existențial. Din care atât de puțini găsesc scăpare. Îi promisese că se va sfătui și cu episcopul Pahomie, superiorul lui. Singura persoană clericală cu putere de decizie. Care ar fi putut permite căutarea în măruntaiele muntelui a acelui pelerin. Dacă el cu adevărat ar exista și nu ar fi o plăsmuire a celui rău, gata oricând să surpe chiar și credința clerului printr-o amăgire diavolească meșteșugită. Amăgire ce ar fi năruit prestanța bisericii în fața oamenilor locului, în cazul în care acolo, jos, nu s-ar afla nimic demn de interesul comunității religioase a locului. Mitru plecă ușurat. Ţinuse legământul cu plăsmuirea de sub munte. Acum putea să-și vadă liniștit de truda lui și de întreținerea familiei. În noaptea aceea, arhimandritul Macarie avu un gând folositor sufletului său, un vis pe cărările ascunse ale somnului. Se făcea că trebuia să se spovedească înainte de cuminecătura de Paști și, cum era rânduit, trebuia să meargă la pustnicul, ce sălășluia pe aripa de sud a muntelui, într-o peșteră, în care își găsise liniștea acum mai bine de 50 de ani. Urcase greu pe spinarea muntelui. Nu mai era tânăr. Se sprijinea în cârja de arhimandrit, care tocănea la fiecare pas. Ca și cum ar fi vrut să cerceteze inima muntelui, ce parcă îi răspundea din străfunduri cu un ecou slab. Intrase sfios în peștera pustnicului Nicodim. Așa cum făcuse prima dată, după ce fusese ales starețul mânăstirii. Considerase că singurul căruia i s-ar putea confesa ca duhovnic, nu ar fi putut fi decât sihastrul. Văzu prin iluminarea slabă a tavanului scorojit de ploi și ani umbra bătrânului, care-și ridicase epitrahilul, pe care i-l așezase pe cap, îndemnându-l cu un glas scăzut să spună cu ce l-a mai supărat pe Bunul Dumnezeu. Macarie vorbea apăsat, din suflet, căindu-se amarnic pentru niște păcate, pe care el le socotea nedemne de rangul său. Plecase ochii în pământ și atunci văzuse că pustnicul era în picioarele goale. Niște picioare spoite ca de negru de fum. Viguroase. Parcă crescând din podina săracă de lemn a încăperii. Simții mâna grea, deosebit de grea a acestuia pe capul său, ca pentru a-l absolvi de toate păcatele știute și neștiute. Se mira de vigoarea nemaiîntâlnită până atunci a duhovnicului său, când, deodată, acesta ridică epitrahilul. I-l dădu să-l sărute și abia atunci Macarie zări că în fața lui se afla un tânăr învăluit de o pelerină neagră ca pământul, care-i spuse doar atât: „Sfinte arhimandrite, iertate îți sunt păcatele trecute și prezente, dar nu și cele viitoare, dacă nu mă vei elibera din adâncuri!”. Macarie îl privise cu spaimă, implorându-l parcă din ochi să-i spună cine este. De unde vine și de cine este trimis în locurile astea uitate de lume ale lor. Dar tânărul continua să-i șoptească doar atât: „Ai să mă găsești părinte, ai să mă găsești, numai să-l întrebi pe Mitru! El știe locul unde ne-am întâlnit. E doar locul unde s-a născut a doua oară și știi la fel de bine ca și mine că locul unde te-ai născut nu-l vei uita niciodată. Bunăoară, cum prea-sfinția ta nu o să poți uita nicicând obcina Buzăului, unde ai văzut lumina prima dată. Ai să mă găsești și ăsta va fi semnul ca să știi că eu sunt pelerinul de sub munte". Şi tânărul își luă mâna, pe care o ținea grea pe capul arhimandritului și care avea pe ea încrustată parcă de un fier înroșit sfânta cruce. „Să cauți crucea, părinte, crucea!”

      Starețul se trezi nădușit, în ciuda burei de răcoare, pe care noaptea de toamnă o strecurase cu buricele degetelor ei prin cerceveaua ofilită de vreme a ferestruicii chiliei sale. Hotărî în acel ceas să nu mai pregete și să se destăinuiască episcopului Pahomie. Episcopul îl ascultase cu luare aminte. Cântărindu-i fiecare vorbă. Fiindcă nu în fiecare zi Dumnezeu vorbea cu oamenii. Ca în acea după-amiază, în cariera de cărbune. Împreună cu starețul obținu aprobarea Patriarhiei și într-o zi de vineri, porniseră cu sobor de preoți și cu autoritățile locului spre mină. Mitru fu cel care le indicase locul unde pământul încercase să-l înghită, pentru ca mai apoi să-l scuipe afară din pântecele lui. Episcopul se adresase pentru început celor prezenți, al căror număr crescuse impresionant prin venirea oamenilor din Curmătura, dar și a celor din împrejurimi. Căci se dusese vorba despre ceea ce avea să se întâmple aici până departe, chiar dincolo de granițele județului. Prea-Sfințitul Pahomie le explicase că nemurirea sufletului este supraviețuirea lui după despărțirea de trup. Această supraviețuire constă în continuarea vieții sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăților superioare, precum și a sentimentului de răspundere. Giulgiul Mântuitorului sau moaștele sfinților, care rămân intacte prin moarte, ne demostrează, în mod analogic că sufletul nu se descompune în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimicește. O forță simplă și spirituală, cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizată și nici descompusă, decît printr-o acțiune divină nimicitoare. Dumnezeu, însă, ne arată astfel incoruptibilitatea sfintelor moaște, fiindcă el nu vrea ca sufletul să fie nimicit. Ci îl menține în existența în care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii omului, având astfel în sine, prin împărtașire, trăsăturile exacte ale bunătății divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creație, ar putea trece făptura de la existență la inexistență. Dumnezeu însă ne descoperă condescența Sa, încredințându-ne că nu vrea nimicirea sufletului omenesc. Menținerea osemintelor sfinților în stare de nestricăciune este o făgăduință și o garanție privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioșilor după înviere. Manifestarea acestei puteri a învierii s-a făcut cunoscută credincioșilor mai ales dupa pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaște având origine în Biserica primară. Prin moartea și învierea Sa, însă, Mântuitorul inaugurează o eră nouă, în care apar sfintele moaște ca prefigurații ale Învierii. Pahomie dădu oamenilor multe exemple de sfinte moaște descoperite de biserică, cel mai recent fiind cel al Sfântului român Ioan Iacob din Pustia Hozevei, care la peste 20 de ani de la moartea sa fusese descoperit întreg, fără nici o urmă de degradare biologică a trupului său. Episcopul, care pe atunci se afla în pelerinaj în Ţara Sfântă, văzuse cu ochii lui minunea și le spuse că înaltele fețe bisericești ale locului se așteptau să găsească numai sfintele oseminte și o bună mireasmă după trecerea a 20 de ani. Când au luat scândura sicriului au văzut că părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, așa cum fusese pus. Parcă l-ar fi pus în mormânt de câteva ceasuri, fără nici o schimbare a înfățișării lui: mâinile, barba, părul, rasa, încălțămintea erau neatinse.
      Slujba de venerare a pelerinului de sub munte fu una deosebit de mișcătoare, mulți dintre cei prezenți participând pentru prima dată la o astfel de oficiere. Mitru și starețul Macarie erau cei mai emoționați numai la gândul că acolo, jos, poate nu se găsea decât o închipuire pe care minerul sărman aflat la clipă de cumpănă cu viața sa, o zărise. Dar episcopul Pahomie știa deja că pelerinul de sub munte exista. Ca un întâi stătător al bisericilor din eparhia sa, acesta, imediat după vizita starețului, cercetase documentele vremii. Discutase cu cei mai venerabili preoți și monahi din zonă și descoperise la una din mânăstirile de peste muntele Curmăturii pe monahul Mavrentie. Care îi povestise o întâmplare petrecută pe vremea, când el abia se tunsese monah. Acum vreo 20 de ani. Monahul Mavrentie îi spusese că la acea vreme umblau prin lume fel și fel de predicatori, falși sau autentici, care propovăduiau credința bătrânească sau aduceau cu ei religii străine de acest pământ și neam. La mânăstirea lor bătuse la poartă într-o seară un astfel de drumeț, care se recomandase simplu, pelerinul. Trei zile cât a durat șederea acestuia la lavra lor, pelerinul s-a odihnit noapte de noapte pe o laviță în chilia sa. Pelerinul era un om de o curățenie morală și spirituală, cum el nu a mai întâlnit în trăirea lui monahicească de atunci și până acum. Mare nevoitor. Cu rugăciunea inimii tot timpul pe buze. Acesta îi povestise despre viețile sfinților, dându-i pilde ziditoare pentru un suflet tânăr de monah. Mavrentie își amintește un episod, care l-a urmărit apoi toată viața lui. Se sculase mai devreme în prima dimineață a ospeției pelerinului. Îi plăcea să nu aibă pe nimeni prin preajmă, atunci când își spunea rugăciunile de dimineață și acum, cu oaspetele din chilia sa, se vedea strâmtorat în a face pravila sa. Auzi însă prin fereastra deschisă, prin care soarele de primăvară răzbătea generos, glasul molcom al pelerinului, care vorbea cu cineva în tinda chiliei. Mavrentie nu-l auzea pe interlocutor, dar frânturi din vorbele pelerinului ajungeau până la el. Vorbeau despre mersul norilor în sus și în josul boltei cerești. Despre crugul stelelor. Despre țarină și semănături. Despre oameni și păcatele lor. Mavrentie era curios să vadă cu ce frate din mânăstire discută oaspetele la o oră atât de matinală, dar în tindă nu văzu pe nimeni, decât pe oaspetele său. Pe streașina chiliei însă Mavrentie zărise un stol de păsări, care, așa cel puțin i se păruse atunci monahului tânăr, îi răspundeau parcă la răstimpuri pelerinului. Mavrentie nu putea nici până azi să spună dacă oaspetele său vorbise cu păsările cerului, ceea ce nu ar fi fost de mirare, ținând cont de modul lui de a trăi. Sau cu altcineva, nevăzut, dar știa din clipa aceea că oaspetele chiliei sale era omul lui Dumnezeu. Pelerinul plecase după două zile și îi promisese că la întoarcere spre obârșia lui va mai trece să-l vadă. Nu avea la el decât o desagă peticită, în care avea comoara sa de mare preț. O Biblie îmbrăcată cu cotoare de argint și o cruce, despre care spunea că îi fusese dăruită de un pustnic de pe valea Iordanului. De atunci, nu mai auzise nimic despre pelerin, care poate uitase promisiunea făcută, fie viața îl îndreptase spre alte meleaguri mai binecuvântate. Circulau însă prin oameni vorbe ciudate, spuse în șoaptă, despre o crimă făcută de niște tâlhari ai locului, care așteptau drumeții sub buza muntelui, ce se întindea dincolo de mânăstire. O crimă nedeslușită nici până azi, scufundată în uitare peste coama brazilor neclintiți de vreme. Episcopul știa că pelerinul, care își cerea acum dreptul la lumină, ajunase preț de trei zile la Mavrentie în chilie, fiind apoi din pricini necunoscute ucis în pădure. Pe peretele abrupt al abatajului, unde nu intraseră decât Mitru, episcopul și un reprezentant al autorităților, se vedeau și acum urmele suflului exploziei, care mușcase lacom din carnea neagră a minei. Mitru simți din nou același aer cald, domol, mângâindu-i fața nerasă și trasă de nesomn, se apropie de peretele jilav și șopti ca pentru sine: „Legământul. L-am ținut”. Un miros plăcut de tămâie aromată, cunoscut atât de bine episcopului din canonizările la care mai participase, inundă abatajul și încet-încet peretele de steril se destrămă lăsând la iveală întâi o cruce de lumină difuză, care se topi în aerul închis. Ajutat de încă doi mineri Mitru începu să sape cu atenție în locul pe care i-l indicase episcopul. De sub pământul reavăn se profilă întâi alcătuirea unui trup, întins pe spate, încălțat cu o pereche de ciubote scorojite. Îmbrăcat într-o dimie, peste care trona o pelerină neagră de postav. Corpul stătuse acolo preț de cine știe câți ani. Ca într-un crater ce-i conservase formele. Ferit atât de temperaturile ridicate, cât și de umezeală. Mitru încremenise. Un nod de emoție îi paralizase gâtlejul. Privea când la episcop, când la reprezentantul autorităților, care și el era cuprins de neliniște la vederea ce i se oferea ochilor. Episcopul stropi cu agheasmă sfințită întregul locaș de umbre și trupul primi botezul fără a se împotrivi, semn că venea de la și din voia lui Dumnezeu. Chipul pelerinului, căci numai despre el putea fi vorba, avea întipărit pe obrajii palizi o pace deplină. Părul îi căzuse în valuri pe reverele pelerinei de postav, iar în barbă ai fi zis că i-au crescut melci minuscule. Pleoapele îi erau închise. Dar ai fi zis că în orice clipă ar fi putut să le deschidă pentru a se mira și el de minunea săvârșită cu el de Dumnezeu. Trupul nestricat și frumos mirositor fu depus într-o raclă simplă, umilă aproape. Fiindcă de abia de acum urma să-și demonstreze sfințenia. Acolo, sus, printre păcatele și durerile oamenilor. În mânăstirea de sub munte a starețului Macarie. Pentru ca toți să fie pe deplin încredințați că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia a rânduit să se săvârșească 40 de Sfinte Liturghii. Cu rugăciuni de dezlegare și pomenire, sicriul cu trupul său fiind așezat in fața Sfintei Mese. După săvârșirea acestor slujbe, trupul a rămas ca și mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din lemn de stejar, lemnul locurilor unde fusese descoperit, cu sticlă în partea de deasupra. Rămânea ca acest sfânt anonim, mort în condiții misterioase, care de fapt acum nici nu mai contau, ținând cont de sfințenia sa dovedită, să fie zugrăvit pe icoană și să poarte un nume. Au hotărât că el va fi “Sfântul de sub munte”. Şi așa a rămas în tradiția locului. Oameni amărâți, măcinați de boli și de necazuri peste puterile lor trecuseră pe lângă racla sfântului și cu timpul începuseră să se arate dovezi ale minunilor sale, pe care le săvârșea cu cei care cu adevărat se apropiau de trupul său cu smerenie, iubire și multă credință. Când Mitru l-a adus pentru prima oară pe Ştefan în căruța sa la sfânta mânăstire și copilul s-a apropiat de raclă, băiatul a scos un strigăt scurt, agățându-se cu disperare de mâna tatălui care-l sprijinea. “Taică! Tăicuță”! bălmăja el fără rost, privind spre moaștele din raclă. “Visul! Visul meu! Acesta e tânărul de care ți-am povestit și ai râs atunci!” Mitru l-a mângâiat pe părul bălai și i-a spus doar atât: “Iartă-mă, Fanule, iartă-mă!”. De atunci, ori de câte ori putea taică-său, Ştefan venea la mânăstire și stătea ore întregi lângă racla sfântului. Uitase vorbele pe care acestea i le spusese. Cum că îl va ajuta să meargă. Simplul fapt că visul său devenise realitate, că pelerinul visurilor sale începuse să vindece oamenii nevoiași îi dădea o și mai mare sete de viață. Când atingea sfânta raclă și mai ales când frații călugări cântau acatistul sfântului și ziceau:” Sub munte, ți-ai petrecut sfințenia, Sfinte/ Așteptând harul dumnezeiesc/Care a venit ca să te scoată la lumină/Pentru mântuirea neamului omenesc”, Ştefan simțea cum din el crește o mișcare nepercepută fizic, doar psihic. Care parcă îl îndeamnă să se scoale din căruciorul lui și să pășească prin mânăstirea plină ochi de lume. Necunoscute sunt pentru noi, oamenii, lucrările lui Dumnezeu! Dar știm, oricât de necredincioși am fi unii dintre noi, că într-o bună zi, va trebui să recunoaștem că el există! Patriarhia, care recunoscuse sfințenia pelerinului, voia să dea acum o mână de ajutor celui datorită căruia pelerinul de sub munte fusese canonizat ca o altă minune a neamului acestuia și a bisericii, în general. În Duminica Ortodoxiei, atunci când în toate bisericile din țară se fac colecte publice pentru a ajuta bisericile mai sărace sau pe cei nevoiași, Patriarhia a alocat niște fonduri pentru ca Ştefan să fie consultat într-o clinică de specialitate. De ce acum se ajunsese la această hotărâre, cum ar mai fi putut ea să-l ajute pe copil, asta numai Dumnezeu știa și Sfântul de sub munte! Analizele prelevaseră un fapt extraordinar. Se întâmplă uneori ca mama să aibă în timpul sarcinii un puseu de febră ridicată care poate mări riscul de a naște un copil cu “spina bifida”. Este o anomalie a coloanei vertebrale, care, dacă este ceea ce medicii numesc “spina bifida oculta”, este cea mai ușoară formă. Copiii cu acest tip de defect nu au vreodată probleme de sănătate, cum nu avusese nici Ştefan, până la accident. Constandina își amintise, întrebată de doctori, că în anul sarcinii cu Ştefan avusese o pneumonie incipientă, cauzată de munca la câmp sub ploile repezi și reci de primăvară. Tot timpul, mai ales în timpul nopții, starea ei febrilă îl speriase pe omul ei, care o înfășura într-un cearceaf înmuiat în țuică. Frisoanele și febra încetau pe loc. Ajunsese pe atunci Mitru să glumească cu prietenii lui de pahar că nici nu mai este nevoie să mai bea ceva, ajungându-i damful pe care îl răspândeau prișnițele cu care o împacheta pe Constandina seară de seară. Medicii îi explicaseră țăranului simplu de la munte că “spina bifida” este un defect congenital, care implică dezvoltarea incompletă a tubului neural sau a oaselor care îl acoperă. Denumirea “spina bifida” provine din limba latină și înseamnă în traducere literală coloană „ruptă“ sau „deschisă“. Boala apare la sfârșitul primei luni de sarcină, când cele două părți ale coloanei vertebrale ale embrionului nu reușesc să se unească, lăsând o zonă deschisă, numită fistulă. În anumite cazuri, la lovituri puternice la coloană, o ridicătură ca un săculeț de carne iese prin golul dintre vertebre, ceea ce se și întâmplase în cazul lui Ştefan, în momentul când troianul de lemne îl țintuise la pământ și îi produsese ruptura aceea dintre vertebre. Boala poate fi detectată de obicei înainte de nașterea copilului și poate fi tratată imediat, dar în cazul Constandinei nu putea fi vorba de așa ceva. Cine mai pomenise prin locurile lor să îți faci analize prenatale sau să iei vreun tratament? Așa că Ştefan se născuse cu acest sindrom, nesemnificativ pentru el până în momentul petrecut în pădure. Săculețul de carne ieșit prin golul dintre vertebre, datorită loviturii, îi paralizase picioarele. Operația era, însă, posibilă, ținând cont că Ştefan nu împlinise încă 12 ani, iar banii existau din fondurile Patriarhiei. Ştefan își va aminti toată viața cu emoție de ziua stabilită pentru marea încercare. Nu mai fusese niciodată într-un spital atât de impunător, iar sala de operație cu oglinzile acelea care iradiau o lumină nefiresc de puternică îl fascinase cu totul, făcându-l să fie și mai emoționat. Înainte de a adormi sub efectul anesteziei lui Ştefan i se păru că într-un colț al camerei stătea Sfântul de sub munte, care-l privea cu ochii lui blânzi, ca și cum ar fi vrut să-i spună că va fi lângă el și-l va ajuta să treacă cu bine peste această încercare. Sub anestezie copilul avusese un vis, care parcă prevestea bucuria de după operație. Era în grădina lor și taică-său făcuse o groapă adâncă, ca pentru a sădi un pom. Dar Mitru nu avea pe lângă el nici un puiet. El îi spuse copilului doar atât: „Fanule, intră copile cu picioarele aici în groapa asta, pe care o săpai cu atâta trudă!”. Băiatul, care nu-i ieșise nicicând din cuvânt tatălui, îl privi pe Mitru întrebător: ”Păi, cum să intru taică, ai uitat că sunt olog?”. Dar văzând scăpărarea din ochii bărbatului se târâse ușor din căruciorul cu rotile și intrase în groapa afânată. Mitru luă o cofă cu apă și o turnă în groapă. Apa rece de munte cuprinse picioarele inerte ale copilului. Apoi încet, fără grabă, Mitru începu să umple groapa cu pământul stors din rărunchii adâncului. „Copile, acu’ ești ceea ce ți-ai dorit toată viața, un copac!”. Şi Ştefan râdea, cu inocența copilului prins într-un joc nou, nemaijucat vreodată. Simțea că apa sfântă îi pătrunde prin pielea tălpilor, dându-i senzația unui mușuroi de furnici, care i s-au urcat pe picioare. Săgetându-l delicat, dar din ce în ce mai vârtos, până ce copilul își mișcă pentru prima dată picioarele condamnate la nemișcare de accidentul din pădure. Simțea cum din gambe și apoi din coapse îi cresc ramuri, care înfrunzesc miraculos, ca în basmele bunicii. Creștea semeț, copac de munte falnic, prin rămurișul căruia se iscase un cor de păsări multicolore. Fiecare voia să-i spună copilului-copac pe unde zburase. Ce întâlnise în cale și, mai ales, ceea ce Ştefan dorise să știe de când era încă sănătos: ce taine se ascund dincolo de munte. Cu acest vis se trezise din anestezie Ştefan. Urmară lungi ședințe de kinetoterapie. Apărură primele semne de mobilitate ale picioarelor. Ştefan învățase să meargă din nou. Sprijinit de un baston, fu externat și adus acasă lângă cei dragi. De atunci, căruciorul neputinței sale fu adus lângă racla sfântului pentru a dovedi și altor suflete aflate la ceas de cumpănă că prin credință omul se poate mântui și de cele mai cutremurătoare drame personale. Căci fără visul băiatului, fără experiența din adâncuri a lui Mitru, n-ar fi existat nici Sfântul de sub munte, nici puterea moaștelor, care convinseseră biserica în a acorda un ajutor vital acestui copil sărac dintr-o lume săracă. Ştefan știa că era datoria lui să mulțumească Sfântului și prin el puterii lui Dumnezeu pentru viața nouă câștigată. Sfătuit de starețul Macarie, când împlini vârsta, copilul plecă să urmeze seminarul teologic. Le scria săptămânal celor dragi de acasă, le mulțumea că sunt alături de el cu gândul și le promitea că se va ruga neîncetat pentru ei. După absolvirea seminarului, Ştefan veni acasă pentru a-și lua la revedere de la casa părintească. Hotărâse să plece împreună cu un alt coleg de seminar la Muntele Athos și, după cum simțea în inima lui, nu va mai reveni în satul de sub munte niciodată. De acolo, din lavra românească de călugări, le trimisese alor lui scrisori de îmbărbătare în fața vieții.

***

       Timpul se așternuse peste Curmătura ca o haină. Ca pelerina sfântului de sub munte, păstrând trecerea vremii nemiloase prin croiala ei. Mitru, și apoi Constandina, plecară spre o lume tainică și, poate, mai bună, odihnindu-se în țintirimul mânăstirii. Anuța se măritase cu un flăcău din sat, cu care plecase spre alte rosturi la oraș. Petruș devenise conductor de tren, ceea ce visase încă din serile, când alături de Ştefan pe prispa casei bătrânești ascultau șuierul trenurilor care nu opreau niciodată în satul lor.

      Un singur regret îl mai avea starețul Macarie. Trecuse atâta amar de vreme și racla sfântului se plecase sub numărul anilor și parcă ar fi fost nevoie de o altă casă pentru moaștele pe lângă care se perindaseră atâtea suflete necăjite. Patriarhia îi răspunsese oficial că nu erau încă fonduri pentru o raclă nouă și tocmai când starețul își pierduse și ultima speranță primi o înștiințare conform căreia noul episcop al Sucevei și Rădăuților, Sofian, dorea să doneze o nouă raclă pentru moaștele Sfântului de sub munte. Episcopul Sofian dorise ca moaștele să fie așezate în noua raclă chiar de ziua hramului Sfântului. Când coloana oficială de mașini pătrunsese în curtea mânăstirii, plină de lume, starețul Macarie îl întâmpină în fruntea fraților călugări pe distinsul oaspete. Episcopul era un bărbat cu prestanța pe care ți-o oferă veșmântul și funcția atât de importantă din sânul bisericii. Străbătu cu pas domol curtea mânăstirii, cu un mers ușor aplecat spre dreapta, starețul punând totul pe seama oboselii cauzată de drumul lung de peste munți. Intră în mânăstire, sărută icoana iconostasului, apoi icoanele împărătești. Se întoarse la sfânta raclă, îngenunche și își deschise brațele cuprinzând-o sub faldurile mantiei arhierești. Apoi preț de câteva minute se rugă cu capul plecat pe racla Sfântului. Se ridicase greoi, ajutat de unul dintre diaconii, cu care sosise. Mângâiase îndelung căruciorul cu rotile, apoi privind la frații din biserică exlamă doar atât, purtând parcă sub coada ochiului o părere de lacrimă, nenăscută deplin: „Mare este puterea lui Dumnezeu, fraților!”. Se făcuse slujba de priveghere de noapte, rânduită pentru astfel de ocazii, urmând ca dimineață moaștele să fie trecute în noua raclă. Donația episcopului era o raclă din argint, având încrustate pe ea scene din viața sfântului. Muntele sub care își dormise somnul de veci. Oamenii coborâți să scurme în măruntaiele pământului. Copilul țintuit în cărucior. Toate aceste scene apăreau pe micile basoreliefuri pentru pomenirea faptelor petrecute. Starețul Macarie se trezise în dimineața sfințirii raclei înaintea tuturor. Trebuia să se asigure că totul era pus la punct și ieșise cu noaptea-n cap în curtea mânăstirii, privind cerul. Erau semne că va fi o zi senină, cu acel albastru nemaiîntâlnit decât acolo, între munți. Starețul zări în cimitirul din spatele mânăstirii o mogâldeață. Se apropie încet, abia târându-și picioarele bolnave și îl văzu pe Sofian, episcopul, aplecat lângă o cruce pitică, chinuindu-se să dea viață unei lumînări de ceară. “Ce caută episcopul Sucevei în cimitirul din Curmătura și, mai ales, cui aprindea un semn peste timp?” se întrebă în șoaptă Macarie. Pe crucea de piatră ca o mogâldeață speriată Macarie văzu că era scris.: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu, Mitru și Constandina”.
      Abia atunci starețul înțelepțit de ani și har își explică de ce un personaj atât de înalt din Moldova, tocmai de peste munți, oferise ca donație o raclă atât de scumpă. De ce episcopul Sofian avea în ochi o bunătate, pe care el o mai zărise cândva, în lustrul vremii. De ce prea-sfințitul mergea cu oarecare greutate, ce nu putea fi pusă pe seama vârstei încă la zenit. Şi, mai ales, ce căuta el la mormântul lui Mitru a lu’ Sângheorghe. Episcopul simți foirea pașilor din spatele său, se ridică cu greutate, îl privi în ochi pe stareț, îl îmbrățișă, șoptindu-i la ureche: „Prea-cucernice, să nu facem tulburare între frații din mânăstire și nici în poporul ce va veni azi la hramul Sfântului!”.
      Starețul îl apucă de umeri și-l privi îndelung în ochi, așa cum scormonim într-o oglindă, când zi de zi fiecare dintre noi căutăm în alcătuirea de ape ceva care ne-a aparținut, dar s-a destrămat de mult.
- Ştefane! Fanu’ a lu’ Mitru! Tu!?
- Eu, părinte... Eu, păcătosul!
- Dar cum ai ajuns…? și starețul își puse strajă buzelor pentru a continua întrebarea, care nu i se părea acum a fi cea mai potrivită, deși curiozitatea bătrânească nu-i poate ocoli nici pe cei mai cucernici părinți.
- Cum am ajuns episcop? Sunt multe de povestit, dar ne așteaptă Sfântul...
- Poate ar fi bine ca lumea din biserică, atunci când vei ținecuvântul de învățătură, să afle din gura ta povestea Sfântului, continuă șoptit starețul. Ce dovadă mai vie ar trebui să aibă ca să creadă în minunile sfântului nostru?
- Părinte, lumea nu are nevoie de nici o dovadă! Cu atât mai puțin de una vie! Căruciorul gol al copilului, care am fost odată, lângă racla sfântului, asta este singura dovadă pentru credința lor. Sigur că pentru slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea Sfântului vorbele mele și persoana mea ar însemna foarte mult. Dar să ne amintim ce i-a spus Mântuitorul necredinciosului său apostol, Toma: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut, Tomo! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Așa să fie și pentru noi, părinte. Crezi că dacă mă vor vedea pe mine, Ştefan, cel olog odinioară, ajuns acum episcop, vor crede mai mult în minunile sfântului? Nu! Fiecare poartă în suflet o comoară, pe care Domnul ne-a dăruit-o încă de la naștere. Harul lui cel bun! Depinde de fiecare din noi cum și cât îl descoperim!
      Slujba de pomenire făcută lângă racla cea nouă, predica pilduitoare a episcopului, apoi hrănirea săracilor sosiți din toate colțurile țării în trapeza mânăstirii, totul s-a făcut cu mare cinste pentru amintirea Sfântului de sub munte.
      Spre seară, episcopul Sofian împreună cu suita sa au părăsit Curmătura. La cererea episcopului, șoferul său personal a oprit pe șoseaua care traversa muntele și Sofian a privit cu emoție și tristețe în urmă. Se așternuse clipa de seară, tainică, și undeva, în Valea Dumbravei, satul părea ca un ochi deschis al nopții în care pâlpâiau licuricii caselor răzlețe. Dinspre mânăstire se auzea corul de călugări, semn că aceștia săvârșeau slujba de vecernie, pregătindu-se pentru a cânta cea mai frumosă rugăciune a Ortodoxiei: “Lumină lină”. Privea episcopul peste așezarea nașterii sale și se gândea cu tristețe. Nu putuse să devină nici pădurar, nici copac falnic de munte. Nici pasăre să zboare peste piscuri pentru a descoperi cealaltă față a lumii. Dar cunoscuse slava lui Dumnezeu. Devenise un slujitor care ascultă și vindecă oamenii cu nevoile și necazurile lor. Pentru el asta era de ajuns.
       Închise ochii și rosti șoptit, ca pentru munții copilăriei lui, cuvintele psalmistului:
„Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate și pe cele din urmă și pe cele de demult,
Tu m-ai zidit și ai pus peste mine mâna Ta,
Minunată este știința Ta, mai presus de mine, este înaltă și n-o pot ajunge,
Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi?
De mă voi sui în cer, Tu acolo ești,
De mă voi pogorî în iad, de față ești,
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării,
Şi acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta!”.

 



Bucurați-vă! Hristos a înviat! (poezii) - Pr. Costică Moroianu

Nevinovatul Sfânt Cuvânt

Pilat, în togă-nveșmântat,
Înalță mâna din pridvor,
De toți să fie ascultat,
Și ascultat e, de popor.

- Pe cine vreți a libera,
Pe Varava sau pe Hristos?
- Pe Varava, pe Varava!
Strigă norodul furios.

Ecoul dus este de vânt
Ca o continuă-ntrebare:
- Vreți liber veșnicul Cuvânt,
Sau un tâlhar la drumul mare?

Și ațâțat prin vremi și glod,
Se-aude-n zări: Pe Varava!
Strigă-agitatul strâns norod.
- Pe el vrem a-l elibera!

Întreabă întristat Pilat
Mulțimea ce în zări vuiește:
- Dar cu acest nevinovat
Ce pot să fac? - ÎI răstignește!

Și-ndată-i dus spre biciuire
Nevinovatul Sfânt Cuvânt,
Si el îndură în smerire
Huliri, loviri ce multe sunt.

Și-apoi pe Golgota din zare,
Degrabă este răstignit
Și-n jertfă moare-n fiecare,
Și-n toți învie-n chip slăvit.
 
Din moarte-nalță-n Înviere
Întreaga lume în Duh Sfânt,
Ne vrea-n Iubirea-I ce nu piere
Pe toți, eternul Domn Cuvânt.

27 martie 2014, Constanța
Preot Costică Moroianu


Bucurați-vă, Hristos a înviat

Pietre azvârlite-s spre Cuvântul
Ce a lumii cruce duce-n spate,
Șuieră în tânguire vântul,
Nu suportă multa nedreptate.

Răstignit, cunună de spini are,
Rănile-I pe tâmple sunt adânci,
În dureri Cuvântul vieții moare,
Se cutremură pământul și cad stânci.

Vin mironosițe pe cărare
Să-I aducă miruri la mormânt,
Și-nvierea e în fiecare,
A-nviat cerescul Sfânt Cuvânt.

- Bucurați-vă, și lumii spuneți
Că Hristos Cuvântul a-nviat
Și în Învierea Lui rămâneți,
În Iubirea Lui, neîncetat.

Le vestește-un înger Învierea:
- Nu este aici, a înviat,
Veșnicul Cuvânt, frângând durerea,
Moartea-n Înviere a schimbat.

1 aprilie 2014, Constanța
Preot Costică Moroianu


De pe troița durerii

Se oprește la o cruce
Un țăran, de munci trudit,
Lacrimile-n duh își duce,
Îngenunche-n drum, smerit.

Se închină la răscruce
Veșnicului Domn Cuvânt
Răstignit pe-o veche cruce
Lângă drumul de pământ.

Și săteanul e sub cruce,
Și Iisus e în sătean,
Cu Iisus crucea își duce
Zi de zi și an de an.

Și în jertfă cu El moare,
Printre brazde e-ngropat,
Și în viața viitoare
În Hristos e înviat.

De pe troița durerii,
În săteni Hristos învie
Și-n lumina Învierii
E săteanul în vecie.

20 martie 2014, Constanța
Preot Costică Moroianu




Evenimente. Apeluri. Petitii
Universitatea București interzice revista Pentru Viață la Târgul Educației

Comunicat de presă legat de interzicerea, în ultimul moment, a participării asociației studențești Studenți pentru viață la Târgul Educației organizat la Universitatea din București

În perioada 10-11 aprilie a.c., Universitatea din București organizează Târgul Educației. În urma aplicației depuse, a respectării întregii proceduri de înscriere și a menționării în catalogul evenimentului, asociația Studenți pentru viață a primit un stand și a fost programată în ziua de 10 aprilie, între orele 18.00-19.00, să prezinte revista Pentru viață, nr. 2 – „Adopția, o alegere nobilă”.

În dimineața zilei de 10 aprilie ni s-a comunicat că este interzisă participarea noastră, în urma unor presiuni făcute asupra conducerii Universității. Am luat act de interzicere și, pentru că nu dorim să afectăm acest important eveniment pentru Universitate și pentru viitorii studenți, am acceptat retragerea, în ciuda eforturilor organizatorice pe care le-am făcut, trimițând următoarea scrisoare deschisă Rectorului Universității, Președintelui Senatului Universității și membrilor Senatului Universității în care prezentăm punctul nostru de vedere față de cele întâmplate:

Stimate Domnule Rector, Stimate Domnule Președinte al Senatului și stimați Membri ai Senatului Universității din București,

În perioada 10-11 aprilie, Universitatea din București organizează Târgul Educației. În urma aplicației depuse, a respectării întregii proceduri de înscriere și a menționării în catalogul evenimentului, asociația Studenți pentru viață a primit un stand și a fost programată în ziua de 10 aprilie, între orele 18.00-19.00, să prezinte revista Pentru viață, nr. 2 – „Adopția, o alegere nobilă”. Chiar în dimineața zilei de începere a Târgului Educației ni s-a comunicat că este interzisă participarea noastră, în urma unor presiuni făcute asupra conducerii Universității. Am luat act de interzicere și, pentru că nu dorim să afectăm acest important eveniment pentru Universitate și pentru viitorii studenți, am acceptat retragerea, în ciuda eforturilor organizatorice pe care le-am făcut. Considerăm că este de datoria noastră să ne prezentăm însă punctul de vedere față de cele întâmplate, de aceea Vă trimitem această scrisoare deschisă.

Cu durere trebuie să constatăm că interzicerea a fost urmarea constituirii unei presiuni, care nu s-a manifestat pe față: grupuri private pe Facebook, întâlniri, contactarea conducerii Universității, fără a ni se adresa un singur cuvânt. Era firesc ca o decizie să fie luată în urma unei dezbateri, în care fiecare parte să-și prezinte argumentele. Poziția noastră a fost clară, am afirmat-o în acțiuni publice. Suntem pentru valorizarea vieții umane începând din momentul concepției și sprijinim femeile care se confruntă cu o sarcină nedorită, adresându-ne în special mediului studențesc. Menționăm că în statutul asociației este prevăzută clar că asociația este împotriva oricăror forme de violență și împotriva discriminării.

Nu suntem la primul eveniment desfășurat în spațiul Universității din București. Cu doar câteva săptămâni în urmă, în cadrul Săptămânii pentru Viață (19-25 martie), am organizat mese rotunde și conferințe la care au participat studenți și membri ai corpului didactic universitar. În aceste condiții, interzicerea ne-a surprins profund. Ne întrebăm cu teamă dacă nu cumva riscăm să ne întoarcem către o nouă formă de totalitarism, în care este interzisă libertatea de opinie. Secolul XX a demonstrat că ideologii opuse pot fi totalitare: nazismul și comunismul au fost în război, dar au pricinuit fiecare răni cumplite societății. Și în nazism, și în comunism a fost afectată activitatea educațională a universităților. Aceasta doresc cei care au făcut presiuni? Sperăm că nu este așa.

Atâta vreme cât nu am încălcat Carta Universitară, atâta vreme cât nu am încălcat legile statului român, de ce suntem pedepsiți, fiind lipsiți și de posibilitatea de a ne apăra? Opinii pe diferite teme care nu întrunesc un consens general și simpatii și antipatii personale poate să aibă orice cetățean român, orice participant la procesul educațional al Universității din București. Dar este de datoria celor care conduc Universitatea să nu lase ca acest spațiu educațional să fie afectat de presiuni, ci să vegheze ca el să rămână un spațiu al dialogului, al schimbului liber de idei, al dezbaterii bazate pe argumente. Astăzi am asistat la stoparea unei discuții libere, înainte de a începe.

Considerăm interzicerea participării noastre ca profund nedemocratică. Este evidentă asemănarea cu epurările din anii ’40, ’50 și ’80, care au afectat atât de mult Universitatea din București. De ce nu ne este permis să activăm liber, dacă o facem în concordanță cu regulile Universității? Este îngrijorător faptul că această interzicere are loc în cea mai importantă instituție universitară a României, în care sunt pregătiți cei care vor conduce în viitor această țară și o vor reprezenta atât în cadrul Uniunii Europene, cât și pe plan mondial. Sperăm ca Universitatea să nu pregătească o generație de intelectuali care să uite că principala lor menire este dezbaterea și dialogul, pentru găsirea soluțiilor optime. Temele privind viața umană reprezintă o dezbatere deschisă în toate țările din Occident, cărora le sunt dedicate dezbateri academice, campanii civice, spații ample în media. Oare în România nu poate să fie la fel? Tocmai studenții și cercetătorii ar trebui să cântărească argumentele și să-și folosească spiritul critic, fără a practica și fără a se lăsa intimidați de violență, sub orice formă ar fi ea.

Menționăm că acuzațiile aduse s-au bazat în principal pe interpretarea pe care un reportaj difuzat de către ProTv, realizat de doamna Adriana Stere, și un articol al doamnei profesoare Oana Băluță, publicat în cadrul blogurilor ziarului Adevărul, au dat-o organizării de către asociația Studenți pentru viață în București a Marșului pentru Viață 2014 – „Adopția, o alegere nobilă”. Din păcate, autoarea reportajului și autoarea articolului s-au folosit în mod abuziv de girul instituțiilor unde au publicat aceste materiale pentru a promova în spațiul public o atitudine manipulatoare despre asociația noastră. La Marșul pentru viață, doamnei Adriana Stere i s-a spus în mod repetat că organizația noastră nu a militat și nu militează pentru interzicerea avortului în România. Însă, după un scenariu prefabricat, a invitat-o pe doamna profesoară Oana Băluță, care a declarat că organizatorii vor interzicerea avortului, prilej pentru autoarea reportajului să inventeze un inexistent conflict între cele două părți, pentru care ar fi fost nevoie de intervenția jandarmilor! Ne vedem acum obligați să luăm atitudine publică față de reportajul ProTv și față de articolul doamnei profesoare Oana Băluță, care se baza pe reportajul ProTV-ului, după o logică circulară, distorsionând adevărul în mod evident.

Stimate Domnule Rector, Stimate Domnule Președinte al Senatului și stimați Membri ai Senatului Universității din București,

Vă rugăm să luați în discuție cele prezentate mai sus și Vă punem la dispoziție orice alte informații despre intențiile și atitudinea asociației Studenți pentru viață.

Cu speranța că Universitatea din București va rămâne un spațiu al libertății de opinie și al dialogului, Vă mulțumim pentru atenție.

Alexandra Nadane

Președinte

Asociația Studenți pentru viață

studentipentruviata@gmail.com

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Saracia, suferinta si dragostea – trei cruci pe Golgota mea si a neamului meu. Memorii, marturii, multumiri - Aurelia Ilchevici Breazu (CARTE)

       Într-o vreme în care înţelepţii lumii Îl răstignesc din nou pe Hristos, ”Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari  (1Cor.1, 27). Aşa a ales-o şi pe sora Aurelia, ruşinându-i şi smerindu-i pe mulţi.
        Lipsită de dragostea mamei (care la rândul ei a fost lipsită de mamă de la 6 ani), apoi lipsită de dragostea soţului, Aurelia şi-a găsit prieteni în Lazării de la poartă. Cu cât era mai greu lovită de cei apropiaţi, cu atât era mai milostivă cu cei săraci şi bolnavi! Dar era o luptă inegală. Pentru a izbândi în continuare şi pentru a da un sens vieţii, L-a căutat pe Dumnezeu: „Ajutaţi-mă, părinte Teofil, să-L cunosc pe Dumnezeu! Deschideţi-mi uşa spre El. Sunt o rătăcită, o păcătoasă  din lume şi nu ştiu cum şi ce să fac cu viaţa mea de acum înainte... îmi doresc din toată inima mea, din toată fiinţa mea, să-L cunosc! Ajutaţi-mă, părinte, ca pe un prunc care abia acum începe să meargă şi care abia acum rupe primele cuvinte!”.
        Şi ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat. Dumnezeu i-a dăruit şi i-a descoperit mai mult decât îşi putea închipui! Şi atunci, în mod firesc, sora Aurelia a dorit să se călugărească. Părintele Ilarion Argatu însă i-a descoperit că Dumnezeu vrea ca ea să-şi înmulţească altfel talanţii daţi: „Nu aici, ocrotită de zidurile Sfintei Mănăstiri, ci afară, în lume, între şerpi şi ispite, să-i arăţi lui Dumnezeu credinţa dumitale, acolo să-I arăţi cât Îl iubeşti, ajutându-ţi semenii!”.
        Dar… în România nu era crezută de nimeni. Nimeni nu-i profet în ţara sa (eşti catalogat imediat ca fiind bolnav psihic, sau ghicitor, sau vrăjitor, că umbli cu farmece sau făcături, cum a fost şi cu Părintele Arsenie Boca). Acest lucru este, într-o anumită măsură, justificat de faptul că preotul sau duhovnicul nu poate pune în primejdie sufletele pe care i le-a încredinţat Dumnezeu spre mântuire. Mai ales în condiţiile în care binele şi răul seamănă ca două picături de apă. Uneori a discerne este greu. A convinge că darul primit este de la Dumnezeu şi nu de la cel rău, poate fi o probă şi o cruce pentru cel ce a primit darul (prin apropierea mâinilor de corpul omului simţea dezechilibrele sau blocajele energetice din corp şi, prin punerea mâinilor şi mai ales prin masaj, echilibra şi debloca la loc).
         Părintele Iustin Pârvu îi spune însă că ea va pleca în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat. Acolo nu eşti întrebat: „cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ţi-a dat această putere?” – Lc.20, 2. Cu toate acestea, sora Aurelia le-a vorbit străinilor de Dumnezeu, i-a învăţat să se roage, iar celor cu o gândire mai tehnică, a încercat să le explice ceea ce simte/vede. “În Germania nu puteam vorbi direct de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, de la prima întâlnire, aşa că în timp ce le făceam masaj complet din cap până în talpa piciorului... şi începea să lucreze organul bolnav... eu mă rugam neîncetat, în gând, pentru ei, invocam şi-L chemam în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, al cărui ajutor venea întotdeauna. Iar noaptea citeam Paraclisul Maicii Domnului, pomenind numele de botez al fiecăruia în parte. În cazul în care se simţeau eliberaţi şi uşuraţi, şi începeau să-mi aducă laude, atunci le spuneam privindu-i în ochi şi zâmbind: mâinile mele sunt doar instrumente şi prin ele lucrează însuşi Domnul nostru Iisus Hristos; El va ajutat, El este doctorul şi specialistul trupurilor şi sufletelor noastre, Lui să-i mulţumiţi. Şi, spre marea mea surprindere, majoritatea au renunţat ca în ziua de duminică să mai meargă în excursii, drumeţii, şi mergeau la Biserică”.

        A revenit apoi în ţară, unde neîncrederea era aceeași: acum lumea nu credea în realizările ei cu ajutorul Domnului și nici măcar în bolile ei! Spuneau că se preface! Salvarea o găsea tot  în rugăciune. Și-a scris apoi memoriile, memorii scrise cu lacrimi, nu cu cerneală (pentru a stinge neîncrederea lumii simțind nevoia de a dovedi cu fotografii, documente și martori), şi-a pregătit locul de veci şi aşteaptă să vadă dacă îi mai dă Dumnezeu ceva de lucru!

Detalii despre carte / Cumpărare

Cuprins

Rădăcinile familiei şi amintiri din copilărie  / 7
 Greutăţile vieţii şi mângâierea Maicii Domnului  / 22

Părintele Teofil Părăian – Omul lui Dumnezeu care mi-a deschis uşa  / 45
 Binecuvântarea Părintelui Arsenie la mormânt  / 49
 Cum Părintele Ilarion Argatu vorbea la telefon cu Părintele Arsenie şi semna cereri la Maica Domnului!  / 58
 Întâmplări nefericite / 73
 Mănăstire Bucium şi moaştele Sfântului Ioan Botezătorul  / 78
 MOŞU’ ILIE – Taine şi mărturii  / 86
 Dezbinare şi împăcare  / 92
 Lupta cu cel rău (ispite, accidente) şi visele cu Cel Bun  / 97
 Mi-a dat Dumnezeu de lucru: să pictez pietre!  / 103
 La Părintele Cleopa  / 107
 Maica Veronica de la Vladimireşti – sora mea din cer  / 108
 Părintele Lavrentie la Sfinte Masluri cu dezlegări  / 114
 Cum discernem între ghicit-vrăjit şi lucrarea lui Dumnezeu?  / 116

Canonul meu, Boris - pentru a putea Bunul Dumnezeu să-mi scadă din păcate  / 120
 Marian, canonul meu drag   / 129
 Lazării lui Dumnezeu, prietenii mei  / 135

Îndrumările Părintelui Iustin Pârvu  / 143
 Taina Schitului Sfântul Mina  / 144
 Avem o ţară bogată în Sfinte Moaşte  / 146

Alt dar de la Dumnezeu!  / 147
 Germania  / 156
 Croaziera pe Mediterana şi… ispita Guru!  / 169
 Cu reşedinţa în Germania  / 174

Întoarcerea acasă, în România  / 180
 Să ne întoarcem Acasă, la Domnul  / 185



Sfinții de lângă noi - Ciprian Voicilă (CARTE)

    Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. E un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine.
Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. (Sorin Preda)

     Citind cartea Sfinţii de lângă noi, cred că pot afirma cu toată tăria că este o carte pentru toţi. O recomand deci tuturor tinerilor debusolaţi, căci vor găsi calea, o recomand tuturor părinţilor pierduţi în „neînțeleasa lume a copiilor”, căci vor găsi cu siguranţă calea, o recomand tuturor plictisiţilor şi  abuzaţilor de strâmbătatea vieţii, căci vor găsi calea, chiar şi filozofilor şi politicienilor care sunt cel mai greu de îndrumat, o recomand şi lor, căci sigur vor găsi răspuns şi cale de ieşire către singura şi adevărata viaţă - viaţa în Hristos. (Maica Ecaterina Fermo)

        În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre părintele Justin Pârvu: "Prin anii 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La mănăstirea Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându-i, printre altele, să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul".

     Sau o întâmplare, despre Părintele Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi i-a spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Iisus Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării”. (Stelian Gomboș)



Lansare de carte - Monahismul Ortodox Românesc

La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut recent, la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volumul Istorie, contribuții și repertorizare (I). Lucrarea de faţă ne arată clar că monahismul românesc a avut un rol major atât în promovarea culturii şi artei româneşti, cât şi în susţinerea altor popoare ortodoxe, mai ales a celor aflate sub dominaţia otomană, menționează Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Cuvântul înainte:

„În ziua de 1 septembrie 2009, când Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (460-545), din Scythia Minor, Părintele erei creştine, la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, o comisie formată din istorici bisericeşti şi istorici din cadrul Academiei Române a discutat propunerea pe care Patriarhia a făcut-o privind posibilitatea elaborării unei monografii consacrate Monahismului ortodox românesc. S-au stabilit atunci temele mari care urmau să fie tratate, precum şi numele celor care urmau să le redacteze. S-a propus ca lucrarea să apară în trei volume distincte şi iată că azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, după patru ani de muncă intensă a celor implicaţi, proiectul nostru a deve­nit realitate prin apariţia primului volum al acestei „trilogii” monografice a monahismului românesc. Volumul este intitulat: Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent.

În prima parte a volumului I este prezentată succint istoria monahismului răsăritean, iar parţial şi a celui apusean, pentru ca cititorul să-şi poată face o imagine veridică asupra modului în care s-a dezvoltat viaţa monahală în perioada patristică şi, ulterior, în cadrul Bisericilor Ortodoxe naţionale: greacă, georgiană, bulgară, sârbă, ruso-ucraineană.

În a doua parte a primului volum, este prezentată istoria monahismului românesc din peri­oada daco-romană şi până azi în toate „ţările” româneşti de altădată, precum şi o panoramă a legilor bisericeşti sau de stat care au reglementat viaţa monahală din spaţiul românesc.

Volumul al doilea include mai multe studii în care este pusă în lumină contribuţia monahismului românesc la promovarea culturii şi artei româneşti în toate formele lor de manifestare (caligrafierea de manuscrise, tipărirea de carte bisericească, a lucrărilor cu profil istoric, literar sau de alt gen scrise de monahi, dar şi arhitectură, pictură, iconografie, bro­derie, muzică etc.); de asemenea, este prezentat aportul substanţial al mănăstirilor în opera de asistenţă socială a Bisericii, precum şi rolul unora dintre mănăstiri în lupta de emancipare naţională şi socială românească. Partea a doua a celui de-al doilea volum, intitulată Monahismul ortodox românesc ca factor de unitate inter-ortodoxă, se constituie într-o prezentare generală a contribuţiei româneşti, mai cu seamă în perioada „turcocraţiei”, adusă de domnitori, mari boieri, ie­rarhi şi credincioşi la susţinerea monahismului din alte spaţii ortodoxe (Muntele Athos, Meteora, Ţara Sfântă, Muntele Sinai, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Ucraina şi Rusia), mo­nahism care n-ar fi putut supravieţui fără acest sprijin frăţesc.

Lucrarea de faţă ne arată clar că monahismul românesc a avut un rol major atât în promovarea culturii şi artei româneşti, cât şi în susţinerea altor popoare ortodoxe, mai ales a celor aflate sub dominaţia otomană.

Volumul al treilea va fi un Dicţionar al tuturor mănăstirilor româneşti existente până azi, precum şi al celor care au dispărut în timp.

Mulţumim pe această cale tuturor ierarhilor şi profesorilor de teologie ai Patriarhiei Române, membrilor şi cercetătorilor Academiei Române, care au contribuit la realizarea primului volum din trilogia dedicată Monahismului ortodox românesc, şi anume volumul intitulat: Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent. Totodată binecuvântăm cu multă bucurie publicarea acestui prim volum la Editura Basilica a Patriarhiei Române.



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 

"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean
----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567