Descarca Revista
   

"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38)

Martie 2014

Bunavestire Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Sinaxa Pan-Ortodoxă (Fanar, martie 2014) - rezumat, analiză și comentarii
Știri interne - martie 2014 (RO)
Știri externe - martie 2014 (EXT)
Sfânta Împărtăşanie în Noul şi Vechiul Testament
Parastasul – rugăciune, milostenie sau ospăț?
Machiajul trupesc și demachiajul sufletesc
Pastorala Sfântului Sinod al BOR la Duminica Ortodoxiei 2014
Cel blând, de va fi ocărât, se bucură, iar de va fi necăjit, mulţumeşte
Metodă duhovnicească de a ține Postul Mare
Părintele Arsenie Boca, vrednic de a fi canonizat
Român ortodox în străinătate, misiune creștină cu Evanghelia în geamantan
Cine mi-a luat cașcavalul?
Noile cărți de identitate din 1 aprilie 2014 - numai cu CIP
Constantin Noica - un filozof creștin
Versuri
Copilărie după gratii (versuri)
Un copil e BUCURIE! Marș pentru viață!



Tema lunii
Sinaxa Pan-Ortodoxă (Fanar, martie 2014) - rezumat, analiză și comentarii - Cristina Roman

S-a stabilit data Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic – Sărbătoarea Rusaliilor 2016

Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale s-au reunit în Sinaxă la Constantinopol, şedinţa desfăşurându-se de joi dimineaţă, 6 martie, până sâmbătă seara, 8 martie, la biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din cartierul Fanar al Constantinopolului (Istanbul). Cu această ocazie a fost semnată o Declarație comună și s-a decis că Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe se va reuni în anul 2016 în preajma Sărbătorii Rusaliilor şi se va ţine la Constantinopol în celebra şi Sfânta Biserică a Sfintei Irina unde a avut loc cel de-al doilea Sinod Ecumenic (în anul 381).

Participanți la Sinaxă

Au fost prezente 13 delegații ale Bisericilor Ortodoxe Autocefale, conduse de 12 patriarhi. Patriarhii ortodocși prezenți au fost: † Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului; † Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei şi a Întregii Africi; † Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului; † Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii; † Irineu, Patriarhul Serbiei; † Daniel, Patriarhul României; † Neofit, Patriarhul Bulgariei; † Ilia al II-lea, Patriarhul Georgiei; † Chrisostom al II-lea, Arhiepiscopul Ciprului; † Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada; † Sava, Mitropolitul Varşoviei şi a toată Polonia; † Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albania; din motive de sănătate a fost absent † Ioan al X-lea, Patriarh al Antiohiei și a Întregului Orient. Precizăm că delegația Antiohiei nu a semnat Declarația adoptată în Sinaxă și nu a participat alături de ceilalți Întâistătători la Sfânta Liturghie din Duminica Ortodoxiei. De asemenea, de la lucrările Sinaxei au absentat patriarhii ortodocși de Cehia și Slovacia.

Rezumat al celor trei zile de Sinaxă

La întoarcerea din deplasarea efectuată la Constantinopol, delegația Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a oficiat o slujbă de mulțumire. La finalul slujbei de mulţumire Patriarhul României a rostit un cuvânt care face rezumatul celor trei zile de Sinaxă:

 „Mulţumim lui Dumnezeu, aşa cum am făcut-o deja prin această rugăciune, pentru ajutorul dat participanţilor la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume. Această Sinaxă Panortodoxă a avut un ajutor deosebit de la Dumnezeu pentru că a reuşit să fixeze data, locul şi programul viitorului Sinod Panortodox numit Sfântul şi Marele Sinod. Această Sinaxă s-a arătat a fi o lucrare deosebită pentru binele întregii Ortodoxii. În anii ‘60 ideea unui sinod Panortodox sau chiar un Sinod Ecumenic a fost primită cu entuziasm, însă datorită situaţiei politice din ţările numite atunci socialiste s-a tot amânat o întrunire a unui Sinod Mare şi Sfânt Panortodox, iar iată, acum, în mai multă libertate s-a reuşit să se fixeze data şi modalitatea de lucru. La această Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe am avut deosebita bucurie să lucrăm împreună şi să definitivăm unele aspecte de pregătire pentru Sfântul şi Marele Sinod Panortodox.

În mod deosebit am constatat determinarea şi dorinţa fermă a Sanctităţii Sale, Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului de a fixa o dată şi un loc pentru Sfântul şi Marele Sinod Panortodox care se va organiza. Locul unde se va ţine va fi Biserica Sf. Irina din Constantinopol, Biserică în care a avut loc în perioada 380-381 al doilea Sinod Ecumenic. Este o Biserică mare de 100 metri lungime, 32 lăţime şi este singura Biserică mai mare care nu a fost transformată în moschee atunci când a fost cucerit Constantinopolul de Mahomed al II-lea Cuceritorul. Această Biserică are un simbolism aparte, construcţia ei a început în anul 330 şi ctitorul ei a fost Sf. Împărat Constantin cel Mare. A fost refăcută mai târziu de către Împăratul Justinian. Această Biserică are o acustică deosebită şi aduce aminte de toată lucrarea Bisericii în cetatea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. De asemenea, am vizitat mai multe Biserici din Constantinopol şi am participat la unele slujbe, mai ales la slujba Acatistului Maicii Domnului, iar în mod deosebit am făcut un pelerinaj la Biserica  Sf. Mc. Parascheva, ctitorită de Sf. Martir Constantin Brâncoveanu în anul 1692, cu 22 de ani înainte de moartea sa martirică în Constantinopol(…)

Am avut întâlniri cu diferiţi Întâistătători de Biserici încât putem spune că în mare măsură această Sinaxă a fost o binecuvântare de la Dumnezeu. Au fost şi două aspecte mai triste, faptul că din partea Bisericii Cehiei şi Slovaciei nu a fost nimeni prezent, din cauza unor neînţelegeri interne, iar din partea Patriarhiei Antiohiei delegaţia nu a semnat actele, deciziile şi mesajul Sinaxei şi nu a participat la concelebrare de Duminica Ortodoxiei pentru că au dorit să arate supărarea lor în ceea ce priveşte conflictul cu Patriarhia Ierusalimului în legătură cu o situaţie nou creată în Quatar. Dar, sperăm că prin medierea altor Biserici Ortodoxe Surori să se ajungă la o rezolvare acceptabilă pentru ambele părţi, astfel încât la Sinodul Sfânt şi Mare Panortodox să participe toate Bisericile Ortodoxe Autocefale.

 În mod deosebit trebuie să amintim faptul că împreuna slujire la Liturghia Euharistică din Catedrala Patriarhală Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Constantinopol s-a arătat o binecuvântare deosebită ca expresie a fraternităţii şi a comuniunii panortodoxe. A fost o foarte frumoasă liturghie şi după liturghie a fost o comemorare sau pomenire a celor care au trecut la Domnul, mai ales slujitori deosebiţi ai Bisericii care au contribuit la apropierea între Biserici, la cooperarea dintre ele.

O mare atenţie s-a acordat înnoirii textelor mai vechi, actualizării lor, astfel încât ceea ce va fi elaborat de către Sfântul şi Marele Sinod Panortodox să fie o teologie adusă la zi, orientată pastoral şi misionar. Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice, dar va scoate în evidenţă necesitatea cooperării pentru o mai intensă misiune ortodoxă în lume, ţinând seama şi de contextul în care ne aflăm. Astfel, texte care au fost redactate cu mai mulţi ani în urmă vor fi reactualizate, exprimate într-un limbaj care ţine seama şi de contextul nou în care ne aflăm astăzi. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate aceste frumoase lucrări şi pentru încurajarea pe care această Sinaxă a arătat-o prin mesajul ei. Mesajul este dens, nu este lung şi se referă la situaţia din lumea de astăzi în care Bisericile Ortodoxe împreună trebuie să se manifeste ca o singură Biserică, Ortodoxia întreagă. S-au făcut referinţe în acest mesaj şi la situaţii dificile în care se află creştinii din Orientul Mijlociu, mai ales situaţia creştinilor care suferă foarte mult în Siria, dar şi la situaţia incertă din Ucraina. Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Surori prezenţi la Sinaxă îndeamnă la rugăciune pentru pace, înţelegere şi pentru încetarea persecuţiilor creştinilor în unele părţi ale lumii unde se află acestea, dar mai ales în Orientul Mijlociu.

A  fost o Sinaxă de lucru şi de rugăciune împreună şi s-a constatat că este necesară o mai multă cooperare între Bisericile Ortodoxe Surori şi orice problemă care se iveşte trebuie rezolvată prin dialog frăţesc şi printr-o mai bună înţelegere a celuilalt. Deci, ascultarea reciprocă este mai necesară ca oricând pentru a înţelege, mai întâi, şi punctul de vedere al celuilalt. Deci, a fost o binecuvântare, deşi nu se prea obişnuieşte ca în prima săptămână din Postul Sfintelor Paşti să se organizeze astfel de întruniri, deoarece în această primă săptămâna din Postul Mare fiecare ierarh împreună cu clerul şi credincioşii se concentrează mai mult la cele spirituale. Însă şi acolo s-a observat întru totul tradiţia şi s-a simţit că ne aflăm în prima săptămâna a Postului Sfintelor Paşti. Convocarea acestei Sinaxe s-a făcut cu gândul ca lucrările ei să se încoroneze prin împreuna slujire a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Sfânta Liturghie din Duminica Ortodoxiei. Deci, Duminica Ortodoxiei a fost punctul final, în care, prin concelebrare se arată unitatea sacramentală a Ortodoxiei.

 Este de remarcat faptul că delegaţia noastră a fost activă în toate aspectele lucrării, dar în mod special Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit şi Exarh Patriarhal Nifon a fost prezent în comitetul de redactare al mesajului şi al deciziilor finale încât punctul de vedere al Bisericii noastre a fost o contribuţie reală la aceste lucrări. Deci, dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate şi aşteptăm ca în anul acesta şi în anii care vin să intensificăm legăturile cu diferite Biserici Ortodoxe Surori, mai ales cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Ierusalimului şi cu alte Biserici Surori care au exprimat dorinţa de a veni în vizită în ţara noastră, în Biserica noastră…”

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, membru al delegației României și co-autor al Declarației comune, a enumerat și pașii care vor fi parcurși pentru pregătirea Marelui Sinod Pan-Ortodox din 2016:  „… s-a instituit Comitetul pregătitor care se va reuni în septembrie anul acesta şi potrivit regulamentului de desfăşurare a procesului de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod conferinţa presinodală din primăvara anului viitor va stabili cu precizie şi ultimele teme care trebuie revizuite şi care au fost stabilite cu mulţi ani în urmă de către conferinţele presinodale pregătitoare... ”.

La Sfânta Liturghie comună, după citirea Sfintei Evanghelii, Arhimandritul Bartolomeu Samaras, Secretarul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice a citit comunicatul comun al Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Întâistătătorii au săvârşit, după Sfânta Liturghie, o slujbă de pomenire (Trisaghion) pentru patriarhii ortodocşi trecuţi la Domnul şi pentru odihna sufletelor celor adormiți pentru dreapta credință ortodoxă. La final, a urmat o procesiune cu icoanele, în curtea Patriarhiei Ecumenice, apoi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe au binecuvântat poporul de la balconul Palatului Patriarhal.

Mesaje și intervenții ale Patriarhilor prezenți

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la deschiderea lucrărilor Sinaxei: “Sinaxa sau reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale nu este o instituţie permanentă, ci un eveniment spiritual reprezentativ. Sinaxa primaţială panortodoxă nu are un statut formal, nici atribuţii exprimate canonico juridic. Ea nu este un Sinod Panortodox, ci o reprezentare panortodoxă a sinoadelor autocefale, pe care le prezidează întâistătătorii prezenţi în Sinaxă. Sinaxa panortodoxă are în prezent un rol consultativ şi orientativ cu scopul de-a întări comuniunea sacramentală prin concelebrare euharistică, coresponsabilitatea pastorală prin dialog şi cooperarea misionară prin acţiune, între Bisericile Ortodoxe Autocefale şi în relaţia Ortodoxiei cu lumea de azi. Autoritatea spirituală a Sinaxei creşte mai ales prin cultivarea coresponsabilităţii pentru unitatea Ortodoxiei. Sinaxa panortodoxă oferă imaginea Ortodoxiei ca fiind mai mult o familie spirituală a Bisericilor Ortodoxe din regiuni, ţări şi etnii diferite, decât o instituţie religioasă internaţională.

Sinaxa cultivă mai întâi comuniunea fraternă şi apoi programe comune de acţiune. De aceea, Sinaxele panortodoxe de până acum au emis mai mult mesaje şi recomandări pentru Biserică şi societate. Totuşi, într-o Sinaxă panortodoxă, ca într-o familie, pot fi discutate şi problemele concrete care afectează negativ relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe surori şi mărturia ortodoxă în lumea de azi. Deşi Sinaxa panortodoxă nu este un Sinod Panortodox, totuşi ea poate ajuta mult la înțelegerea importanţei sinodalităţii la nivel panortodox sau universal. Întrucât Sfintele Canoane cer ca episcopii să se adune în Sinod cel puţin de două ori pe an (canonul 37 Apostolic, canonul 5  al Sinodului I Ecumenic, canonul 19 al Sinodului IV Ecumenic şi canonul 20 al Sinodului local de la Antiohia), sinaxele panortodoxe ar trebui organizate cel puţin odată la doi ani, pentru intensificarea comuniunii, cooperării şi solidarităţii panortodoxe azi.

În mod paradoxal Bisericile Ortodoxe Autocefale cultivă azi mai mult dialogurile oficiale internaţionale cu alte Biserici decât dialogul şi cooperarea între ele. În prezent, este nevoie de mai multă consultare şi cooperare între Bisericile Ortodoxe surori, în faţa a trei mari provocări ale lumii de azi:

1.secularismul sau indiferentismul religios, care afectează negativ familia ortodoxă tradiţională, parohia ortodoxă, mănăstirea ortodoxă şi misiunea ortodoxă în societate;

2.fenomenul migraţiei, care generează noi probleme sociale şi pastorale, mai ales când migraţia este cauzată de război sau persecuţii, cum se vede azi în Siria şi în alte părţi ale lumii.

3.criza economică şi financiară, care ne cheamă la mai multă solidaritate cu oamenii săraci, bolnavi şi singuri.

Misiunea spirituală, pastorală şi socială a Ortodoxiei ne cheamă azi să unim mai mult jurisdicţia canonică teritorială cu responsabilitatea pastorală pentru persoanele concrete şi Autocefalia locală cu Ortodoxia universală sau ecumenică. În acest sens, mulţumim Sanctităţii Sale Bartolomeu al Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic, pentru că ne-a invitat să participăm la această Sinaxă, cu speranţa că dialogul fratern şi cooperarea ne ajută să iubim şi să slujim mai mult Ortodoxia şi misiunea ei în societatea contemporană. Apreciem eforturile spirituale şi materiale pe care Patriarhia Ecumenică le depune pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, prin intermediul Comisiilor şi Conferinţelor Panortodoxe şi Sinaxelor Panortodoxe, spre binele întregii Ortodoxii.” † DANIEL - Patriarhul României. (sursa: basilica.ro)

Cuvântul Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic - spicuiri: “ (…) Motivele care ne-au determinat să luăm inițiativa adunării întru această sinaxă vă sunt deja bine cunoscute din scrisoare de invitație pe care v-am adresat-o. Pomenind cuvântul Apostolului, v-am scris: „din afară lupte, dinăuntru temeri” (2 Cor. 7, 5). Atâta vreme cât va fi această lume, Sfânta noastră Biserică va îndura totdeauna tulburarea prefacerilor istorice, care uneori sunt foarte crude. În vremurile critice pe care le străbatem, aceste schimbări sunt cu deosebire vădite în regiunile geografice în care Biserica Creștină s-a născut, s-a maturizat și a înflorit, mai exact în vechile Patriarhii ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Aici, cel mai adesea în numele religiei, predomină violența, iar cei care cred în Hristos, indiferent de identitatea confesională, sunt amenințați. Urmărim cu mare tristețe și îngrijorare persecuțiile creștinilor, distrugerea și pângărirea sfintelor biserici, răpirea și asasinarea clericilor și monahilor, ba chiar și a ierarhilor, așa precum sunt cei de multă vreme răpiți, Mitropolitul Pavel de Alep al vechii Patriarhii a Antiohiei și Yuhanna Ibrahim al Bisericii Siriene Iacobite, despre care nu mai știm nimic. Suntem chemați să ne ridicăm vocea în semn de protest față de acest fenomen care amenință însăși existența Bisericilor Ortodoxe, dar nu ca indivizi sau Biserici izolate, ci ca una și unită Biserică Ortodoxă din toată lumea.

Fără îndoială, persecuția actuală împotriva credinței creștine nu se restrânge numai la formele de opresiune provocatoare menționate mai sus. La fel de mare este și pericolul care se ivește din rapida secularizare a societăților creștine, în care Biserica lui Hristos este marginalizată din viața publică, în timp ce principiile spiritual și morale fundamentale ale Evangheliei sunt izgonite din viețile oamenilor. Desigur, Biserica Ortodoxă nu a favorizat niciodată impunerea cu forța a principiilor evanghelice asupra oamenilor, așezând libertatea persoanei umane deasupra regulilor și valorilor obiective. Constrângerile de orice fel nu aparțin naturii și ethosului Ortodoxiei. Chestiunile privitoare la viața morală a oamenilor sunt tratate de Biserica Ortodoxă ca fiind personale, guvernate de fiecare individ într-o relație de libertate cu părintele lui duhovnicesc, iar nu prin sabia legii. Aceasta, însă, nu scutește Biserica de obligația de a propovădui lumii contemporane principiile evanghelice, chiar dacă ele intră uneori în conflict cu ideile dominante [ale lumii].

Biserica noastră Ortodoxă este caracterizată de atenția pe care o acordă tradițiilor trecutului, și este obligată să facă acest lucru în toată vremea, pentru că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13, 8). Fără îndoială, istoria avansează, iar Biserica trebuie să acorde atenție problemelor pe care oamenii le au în fiecare epocă. O Biserică tradițională nu înseamnă o Biserică fosilizată, indiferentă la provocările istoriei. Astfel de provocări sunt deosebit de acute în vremurile noastre și suntem siliți să le luăm în seamă. Una dintre aceste [provocări] provine din rapida dezvoltare a tehnologiei și din globalizarea pe care o susține. Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna ecumenică în orientarea și structura ei. Misiunea ei a fost întotdeauna aceea de a aborda și îmbrățișa “toate neamurile”, indiferent de rasă, culoare sau alte caracteristici naturale, în Trupul lui Hristos. În sânul Bisericii Ortodoxe, această abordare ecumenică s-a manifestat întotdeauna  prin respectul față de particularitățile fiecărui popor, față de mentalitatea și tradițiile lui. Astăzi, tehnologia unește oamenii și are, fără îndoială, consecințe pozitive în ceea ce privește răspândirea cunoașterii și a informației. Cu toate acestea, ea constituie un canal pentru transmiterea și, în mod indirect, impunerea unui model cultural specific, care nu este întotdeauna compatibil cu tradițiile particulare ale oamenilor. Utilizare tehnologiei nu ar trebui să aibă loc fără discriminare sau fără conștientizarea riscurilor care o însoțesc. Biserica trebuie să fie vigilentă în ceea ce privește această chestiune.

Legată de acest aspect este și chestiunea – în mare parte sprijinită de tehnologie – a rapidei dobândiri de progres științific, îndeosebi în domeniul biotehnologiei. Potențialul științei contemporane se extinde dincolo de intervenția în cele mai delicate aspecte ale naturii, iar modificările genetice sunt capabile să vindece boli dar, în același timp, să creeze probleme etice serioase, asupra cărora Biserica poate și trebuie să se pronunțe. trebuie să mărturisim că Biserica Ortodoxă nu a dat dovadă de suficientă sensibilitate față de această chestiune. În sinaxa noastră precedentă din 2008, am hotărât să înființăm o Comisie inter-ortodoxă de Bioetică, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice, comisie care trebuia să se întrunească prima oară în Creta; din nefericire, răspunsul Bisericilor surori nu a fost adecvat pentru a permite continuarea acestui efort. Sperăm ca aceasta să se întrunească în viitorul apropiat astfel încât vocea Ortodoxiei să se facă auzită în ceea ce privește această chestiune importantă.

Venind în întâmpinarea problemelor existențiale ale umanității contemporane, Ortodoxia trebuie să își continue eforturile de protejare a mediului înconjurător. Atunci când Patriarhia Ecumenică – cea dintâi în întreaga lume creștină – a subliniat urgența acestei chestiuni, încă din vremea vrednicului de cinstire înaintaș al nostru, Patriarhul Dimitrie, în anul 1989, menținându-și eforturile printr-o serie de congrese internaționale sub auspiciile noastre, pentru o vreme îndelungată Biserica Ortodoxă a fost singura voce auzită pe acest subiect. Astăzi, celelalte biserici și confesiuni creștine acordă atenția necesară acestei probleme cruciale, dar numai Ortodoxia acordă, prin excelență, răspunsul adecvat, prin tradiția sa liturgică și ascetică, capabil să contribuie la rezolvarea acestei crize care, ca rezultat al lăcomiei și răsfățului, pune astăzi în pericol însăși supraviețuirea zidirii lui Dumnezeu.

În fine, Preasfânta noastră Biserică este obligată să acorde o atenție plină de grijă și compasiune față de problemele create de structura economică a lumii moderne. Cu toții suntem martorii consecințelor negative ale crizei economice asupra demnității și supraviețuirii persoanei umane, criză opresivă în multe regiuni de pe glob, mai ales în țările considerate „dezvoltate” din punct de vedere financiar. Șomajul în rândul tinerilor, creșterea sărăciei, nesiguranța viitorului – toate acestea constituie dovada faptului că umanitatea contemporană este înstrăinată de înfăptuirea principiilor evanghelice, lucru pentru care suntem și noi responsabili, în măsura în care ne limităm grija pastorală numai la chestiuni „spirituale” și neglijăm faptul că oamenii au nevoie de mâncare și de resurse materiale de primă necesitate pentru a putea trăi de o manieră demnă de o persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu. Este un lucru vital ca glasul Ortodoxiei să fie auzit în ceea ce privește aceste chestiuni tocmai pentru a dovedi că se află întru Adevăr și întru credința față de principiile Evangheliei.

(…) După cum știm, Biserica Ortodoxă cuprinde un număr de biserici regionale autocefale care activează în limitele definite de Sfintele Canoane și de Tomos-urile care le-au conferit autocefalia, fiind în același timp îndreptățite la deplină auto-administrare, fără nici o altă interferență exterioară. Acest sistem, transmis nouă de Sfinții noștri Părinți, constituie o binecuvântare pe care trebuie să o păstrăm ca pe lumina ochilor, pentru că prin acest sistem evităm orice deviere spre concepte străine de eclesiologia ortodoxă în ceea ce privește exercițiul autorității universale de către oricare din Bisericile locale și de Întâistătătorii lor. Biserica Ortodoxă constă dintr-o comuniune de Biserici Ortodoxe autocefale și de sine stătătoare. Desigur, acesta este punctul în care se ivește o serioasă problemă: cum și în ce mod se exprimă comuniunea Bisericilor ortodoxe? Experiența istorică a demonstrat că, adeseori, Bisericile ortodoxe autocefale acționează ca și cum ar avea suficiență de sine, ca și cum le-ar spune celorlalte Biserici: „n-am trebuinţă de voi” (1 Cor. 12, 21). În loc să caute cooperarea cu celelalte Biserici ortodoxe față de chestiunile ce privesc Ortodoxia în întregimea ei, ele acționează de capul lor, inițiind relații bilaterale cu cele din afara Ortodoxiei, uneori chiar într-un spirit de competiție.

Alte Biserici autocefale au atitudini diferite față de non-ortodocși și nu participă activ la activitățile convenite de comun acord la nivel pan-ortodox. Într-adevăr, recent, unele Biserici nu au aderat la anumite decizii pan-ortodoxe preconiciliare, în ciuda faptului că au semnat acele hotărâri. Dar ce putem spune de cazurile în care Bisericile surori dispută din voie proprie granițele canonice ale altor Biserici surori, provocând amărăciune și uneori tulburare în aceste comunități? Toate aceste lucruri vădesc necesitatea unui instrument, instituțional sau nu, care să fie în stare să rezolve diferendele și problemele apărute, astfel încât acestea să nu ducă la diviziune și conflict.

Putem vedea limpede importanța supremă a sinodalității în Biserică. Sistemul sinodal a constituit de la începuturi aspectul fundamental al vieții bisericești. Fiecare diferend sau dezacord în chestiunile de credință sau de ordine canonică au fost puse înaintea judecății unui sinod. Un exemplu caracteristic este atitudinea Sfântului Vasile de a reboteza ereticii și schismaticii, așa după cum moștenise în tradiția austeră a predecesorilor săi capadocieni: chestiunea trebuie judecată de un sinod de episcopi capabil să modifice tradiția anterioară (Canoanele 1 și 47). Toate diferendele dintre Biserici sau dinafara lor au fost judecate în mod definitiv de sinoade, la ale căror decizii au aderat, în cele din urmă, și cei care nu erau de acord cu ele („Fie ca votul majorității să hotărască”, Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic). Acest sistem sinodal a fost și este susținut, cu mai multă sau mai puțină fidelitate, în interiorul Bisericilor ortodoxe autocefale, dar este cu totul absent în relațiile dintre ele, iar acest lucru este o sursă de probleme majore, creând impresia unei Ortodoxii compuse din mai multe Biserici, iar nu dintr-Una, lucru care nu este în acord cu eclesiologia ortodoxă, ci este o aberație de la această eclesiologie și o rădăcină a relelor. Suntem obligați să sprijinim sistemul sinodal până dincolo de hotarele Bisericilor noastre individuale. Trebuie să dezvoltăm o conștiință a Bisericii Ortodoxe celei Una, și numai conceptul de sinodalitate poate să atingă acest scop.

... Fără îndoială, aceste consultări pan-ortodoxe nu au epuizat efortul pentru unitatea Ortodoxiei. Bisericile au decis încă de la bun început asupra convocării unui Sfânt și Mare Sinod ca fiind absolut necesară pentru Biserica Ortodoxă, anunțând formal acest lucru întregii lumi creștine și începând pregătirile pentru acest eveniment extraordinar și istoric. Agenda acestui Sinod a fost restrânsă, în cele din urmă, la doar zece chestiuni, din care opt au și trecut de stagiul pregătitor, fiind gata de a fi înaintate Sfântului și Marelui Sinod. Cele două chestiuni rămase, anume modul de declarare a autocefaliei unei Biserici și ordinea pomenirii Bisericilor în sfintele diptice, au întâmpinat serioase dificultăți în stagiul pregătitor, iar majoritatea Bisericilor Ortodoxe surori au considerat că ele nu prezintă un obstacol în calea convocării Sfântului și Marelui Sinod care va trebui să se restrângă la dezbaterea chestiunile deja pregătite (dintre care unul, cel cu privire la declararea Bisericilor ca autonome, încă necesită aprobare prin consultare pan-ortodoxă preconciliară).

Desigur, chiar și printre chestiunile pregătite la nivel pan-ortodox, încă mai sunt detalii care necesită revizuiri și aduceri la zi, întrucât au fost formulate și aprobate în urmă cu multă vreme, atunci când predominau alte circumstanțe și presupoziții. Acestea includ, de exemplu, chestiuni cu privire la condițiile sociale ale lumii precum relațiile Bisericilor Ortodoxe cu creștinii non-ortodocși, mișcarea ecumenică și așa mai departe. Aceste documente necesită revizuiri din partea Comitetului inter-ortodox creat tocmai în acest scop, pentru a le putea prezenta înaintea Sfântului și Marelui Sinod de o manieră adaptată la realitatea prezentă.

… Desigur, convocarea Sfântului și Marelui Sinod va necesita anumite pregătiri de natură administrativă, asupra cărora suntem chemați să reflectăm și să le rezolvăm în cadrul acestei sinaxe, cea mai binevenită [ocazie] și, [în același timp,] responsabilă cu această chestiune. Astfel, trebuie să deliberăm și să decidem cu privire la modul în care Sfântul și Marele Sinod va avea loc, adică despre modul în care Preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale vor fi reprezentate, de o manieră care să fie corectă și consistentă cu principiile tradiției noastre eclesiologice… Prin analogie și în concordanță cu tradiția veche, ar fi de dorit ca în cazul propusului Sfânt și Mare Sinod, toate Bisericile Ortodoxe recunoscute astăzi ca autocefale să fie reprezentate de un număr de delegați desemnați, dacă se poată, în cadrul acestei sinaxe prezente.

Încă o chestiune de natură administrativă care necesită rezolvare din partea noastră este aceea cu privire la metoda pronunțării deciziilor acestui Sfânt și Mare Sinod. Din motive ce privesc corectitudinea față de fiecare Biserică autocefală, indiferent de numărul de delegați, este imperativ faptul ca fiecare Biserică autocefală să aibă dreptul unui singur vot în cadrul procesului decizional final, [vot] exprimat de Întâistătătorul ei în cadrul procedurii de votare. Crucială este chestiunea cu privire la deciziile finale ale Sinodului, anume dacă vor fi determinate de unanimitatea sau majoritatea Bisericilor participante la Sinod. Dacă vechea tradiție canonică a Bisericii va fi criteriul, atunci rânduiala canonică impune ca „votul majoritar” să fie cel care va prevala în ceea ce privește deciziile Sinodului (a se vedea Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic). Acest principiu funcționa în Biserica primară chiar și în chestiuni de credință, dat fiind faptul că la multe dintre Sinoadele majore, cum ar fi Sinodul al III-lea Ecumenic, dar și la altele, participau chiar și cei declarați ulterior eretici și repudiați de Biserică, adică cei ce reprezentau minoritatea. Fără îndoială, în ceea ce privește chestiunile de natură canonică, rânduiala recomandată de tradiție duce fără urmă de îndoială la luarea de decizii prin votul majorității, fără a exclude, desigur, posibilitatea apariției mult doritei unanimități. Vom decide și asupra acestei chestiuni.

… Sinaxa noastră de aici este de o importanță vitală. Ea vine într-un moment istoric și providențial, când Biserica pătimește teribile tulburări, iar capacitatea ei de a-și exercita misiunea mântuitoare este afectată. Nimic nu mai poate fi luat ca atare, așa cum a fost în alte vremuri, totul se schimbă de la un moment la altul. Complacerea este pricina stricăciunii. Nici măcar autoritățile de stat nu mai pot fi o garanție pentru Biserică; nici afluența, nici influența seculară; și nici societatea nu mai acceptă învățătura Evangheliei fără dezbatere și dispută. Astăzi, oamenii trebuie convinși că avem Cuvântul Vieții, mesajul nădejdii și experiența dragostei. Iar pentru a izbuti aceasta, trebuie să avem autenticitate și credibilitate. Condiția prealabilă fundamentală pentru a putea convinge lumea este, în primul rând, unitatea noastră internă. Este regretabil și periculos pentru autenticitatea Bisericii Ortodoxe ca să apărem celor dinafară divizați și dezbinați. Avem și proclamăm cea mai desăvârșită eclesiologie, dar uneori refuzăm să o aplicăm.

Avem o rânduială exactă în Biserică, definită de Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, dar uneori lăsăm impresia celor dinafară că nu suntem de acord cu cine este „primul” dintre noi. Avem instituția sinodală ca autoritate căreia fiecare ar trebui să i se conformeze; și totuși, îngăduim – din nepurtare de grijă sau dintr-o ambiție îndreptată greșit, ce adesea ascunde apărarea propriilor interese – ca deciziile sinodale să fie încălcate de anumite segmente din turma noastră care pretind infailibilitatea credinței. Vorbind la modul general, manifestăm semne de disoluție. Este vremea să dăm prioritate unității – atât în afara Bisericilor noastre, cât și între ele… „Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Ef. 3, 20-21)” – sursa și cuvântul complet aici

Intervenție a Sanctității Sale, Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii: Patriarhul rus a prezentat viziunea Bisericii Ortodoxe Ruse așa cum a fost ea adoptată de Sfântul Sinod rus în februarie 2013. Astfel, Biserica Rusă crede că toate deciziile Sinodului Panortodox trebuie să se ia prin consens, nu prin majoritate de voturi. Programa, procedura de lucru, principiile de bază și documentația de elaborare trebuie negociate în prealabil cu toate Bisericile Ortodoxe Locale. “Ierarhii Bisericii Ruse cred că organizarea unui Sinod Panortodox ar trebui sa aibă în vedere o dezbatere largă asupra rezoluțiilor în curs de elaborare și ar trebui să se pună accent pe păstrarea purității doctrinei ortodoxe. Membrii Sinodului Episcopilor consideră, de asemenea, că este necesar să se asigure că prezidiul Sinodului Panortodox îi va include pe Întâistătătorii tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe, însă și Episcopiile Bisericilor Locale ar trebui sa fie reprezentate în cadrul Sinodului cât mai mult posibil… Principiul consensului s-a dovedit a fi cel mai bun și ar fi contraproductiv și extrem de riscant să-l respingem atunci când avem în vedere pregătirea Sinodului… Păstrarea unității Bisericii în condițiile istorice actuale se datorează acestui principiu… Dacă Sinodul nu are în vedere discutarea chestiunilor îngrijorătoare există riscul să-l transformam într-un spațiu de diviziuni, să punem sub amenințare unitatea Bisericii și să complicăm procesul de acceptare a hotărârilor Sinodului de către Bisericile noastre Locale. Dar, sarcina noastră este să demonstram că putem păstra unitatea Bisericii în condițiile de azi care perturbă lumea Ortodoxă. Sinodul Panortodox ar trebui sa devina un loc în care Sfântul Duh să-și facă simțită prezența în unanimitatea bisericii și unde impunerea tiranică a voinței majorității asupra minorității este imposibilă.”

Patriarhul Kirill nu a fost de acord cu afirmația potrivit căreia principiul consensului încetinește procesul de luare a deciziilor și pregătirea Sinodului declarând că: “Eu cred că nu principiul consensului reprezintă motivul întârzierilor ci mai degrabă, din păcate, încă ne lipsește un mecanism eficient de organizare. Secretariatul nostru pentru pregătirea Sinodului înființat în urmă cu mulți ani, din care ar fi trebui să facă parte și reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale, se pare că nu funcționează. Propunerile repetate ale Bisericii Ruse de a-și trimite reprezentanți în acest Secretariat nu au primit niciun răspuns clar.” Patriarhul Kirill a mai spus că pregătirea Sinodului ar trebui efectuată în mod activ și a cerut înființarea unui organism eficient alcătuit din reprezentanți ai Bisericilor Locale, care ar putea să se întrunească periodic, să schimbe opinii, resurse materiale și să utilizeze mijloace moderne de comunicare pentru înlesnirea procesului de colaborare. Patriarhul Kirill a concluzionat: “Toate elementele de pe ordinea de zi ale Sinodului ar trebui să fie bine convenite și pregătite. Dacă nu reușim să coordonam vreo chestiune imediat, nu ar trebui să ne temem să o prezentăm la următoarele întruniri. Dacă nu reușim să pregătim acest Sinod într-o manieră adecvată acum nu cred că va fi definitiv.”

În ceea ce privește provocările la adresa Bisericii în lumea de azi, Patriarhul rus a opinat: “Acestea sunt expulzarea în masă a creștinilor din Orientul Mijlociu și din regiunile din Africa de Nord care amenință să elimine prezența creștină din ținuturile vechi unde creștinismul a fost propagat inițial, caracterul vătămător spiritual al cultului consumerist situat la temelia crizei economice care a afectat mai multe țări ale lumii creștine acum din păcate deja pseudo-creștine, încercările de a introduce o așa numită filozofie de gen prin care se distrug temeliile familiei și moralității – problemele care au afectat țările occidentale și care se apropie acum și de Răsăritul Ortodox; - acestea sunt de asemenea, și probleme de bioetică, cum ar fi clonarea, “maternitatea surogat” și toate încercările de a interveni în natura umana atât de bine creată de către Dumnezeu… În același timp răspunsul trebuie dat nu doar din perspectivă teologică, ci și din perspectiva pastorală. Astăzi Biserica noastră trebuie să răspundă la întrebări legate de botezul copiilor născuți din mame surogat. Nu ne-am putea aștepta la un răspuns ortodox comun la această întrebare având în vedere discuțiile aprinse din Rusia. O comisie specială a fost înființată pentru a pregăti recomandări pastorale cu privire la botezul copiilor născuți de “mame surogat”.”

Patriarhul Kirill a propus înființarea unui Secretariat nou care să cuprindă reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale astfel încât să se finalizeze documentația pentru Sinodul Panortodox, dar și pentru a elabora toate întrebările procedurale astfel încât rezultatele muncii lor să poată fi trimise Comisiei de pregătire Inter-ortodoxe. Iar dacă această Comisie ajunge la un consens, documentele vor fi trimite la Conferința Pre-Sinodului Panortodox care după adoptarea lor va propune o dată de desfășurare a Sinodului. - sursa

Preafericitul Părinte Patriarh Catolicos-Iliya al II-lea, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Georgiene a făcut o mențiune specială asupra faptului că Sinodul Ecumenic se organiza de obicei pentru a apăra Ortodoxia împotriva ereziilor și pentru a consolida adevărata doctrina, în timp ce scopul Sinodului Panortodox ce se pregătește este diferit. Acesta este de a demonstra lumii moderne unitatea și unanimitatea națiunilor ortodoxe. Preafericitul Părinte Patriarh Catolicos-Iliya al II-lea a spus: “Din acest motiv, credem că este necesar ca acest Sinod să fie convocat numai după ce toate chestiunile de pe agendă vor fi luate în considerare și stabilite pe bază de consens în sensul că interesele tuturor Bisericilor vor fi luate în considerare. Acest lucru va fi o garanție împotriva tensiunilor ce pot apărea între Biserici. În plus, trebuie să avem în vedere încă o dată problemele discutate deja astfel încât poziția noastră să poată fi consolidată în condițiile situației actuale.”- sursa: romfea.gr

Ieronim Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada a declarat: “Este mai mult decât oricând necesar să exprimăm unitatea Bisericii Ortodoxe, dar, de asemenea, să formulăm preocuparea, și înțelegerea cu privire la aspectele care divid și pun la încercarea în mod dureros societatea umană… Acest lucru în sine, creează incertitudine și nesiguranță, și de multe ori duce omul la însingurare și izolare. Primații reuniți în Sinaxă trebuie să transmită un mesaj de încredere, speranță și optimism proclamând că "speranța este în noi" nu este doar o așteptare, dar o cale de realizare. Prin unitatea noastră ar trebui să convergem către convocarea Marelui Sinod, ale cărui decizii ar trebui să vizeze o lucrare eficientă și rodnică spre slava a toată Ortodoxia. Cu aceste gânduri, aș dori să vă mulțumesc din nou, Sanctitatea Voastră, pentru inițiativa de a organiza această Sinaxă și doresc succes și binecuvântare pentru a atinge obiectivele urmărite de noi.” - sursa: romfea.gr

Delegația antiohiană a ridicat problema dezacordului dintre Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalimului. Delegația, sub directa îndrumare a Preafericirii Sale Ioan al X-lea, care a fost absent de la sinaxă din motive de sănătate, și sub coordonarea Sanctității Sale Bartolomeu I, a încercat să rezolve acest dezacord în conformitate cu deciziile aprobate la întâlnirea din Atena în prezența reprezentanților Bisericilor din Constantinopol, Antiohia și Ierusalim. Întrucât toate eforturile făcute de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic, delegația antiohiană și Preafericirea Sa Patriarhul Ierusalimului au sfârșit fără niciun rezultat.

Astfel, întrucât Biserica Ierusalimului continuă să insiste asupra stabilirii unei episcopii și hirotonirii unui episcop pentru ea în cadrul jurisdicției canonice a Patriarhiei Antiohiei; întrucât Patriarhia Ierusalimului refuză orice soluție la această criză care nu sfințește acest status quo, în ciuda recunoașterii din partea majorității Bisericilor Ortodoxe a corectitudinii Bisericii Antiohiene în acest caz; și întrucât Patriarhia Antiohiei a epuizat toate soluțiile pașnice și a amânat decizia Sfântului ei Sinod de a încheia comuniunea cu Patriarhia Ierusalimul pentru a putea oferi orice posibilitate de succes pentru Sinaxa Panortodoxă în speranța că se va găsi o soluție într-un duh al fraternității și al păcii în timpul acestei adunări,

în prezența refuzului din partea Patriarhiei Ierusalimului a medierii oferite de Patriarhia Ecumenică pentru a rezolva această criză în conformitate cu Tradiția și Canoanele Bisericii,

Patriarhia Antiohiei a decis:

1. Să-și retragă delegația de la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor, care a avut loc la Constantinopol între 5-8 martie 2014, și să semneze decizia sa finală până ce o soluție va fi găsită la această criză.

2. Să nu participe la slujba Sfintei Liturghii de încheiere, ținută în Duminica Ortodoxiei, pentru a exprima faptul că unitatea Ortodoxiei nu poate fi realizată în umbra unei Biserici care atacă hotarele unei Biserici surori și neagă înțelegerea care a avut loc sub supravegherea și dragostea Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic.

3. Problema va fi reluată încă o dată la sesiunea Sfântului Sinod al Antiohiei din 27 martie 2014 pentru a urma pașii care sunt mai mult decât necesari unei astfel de situații noi.În încheiere, Biserica Antiohiei nu poate decât să îndemne întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori să lucreze la rezolvarea neînțelegerii în conformitate cu hotărârile canoanelor Bisericii și cât mai devreme posibil, pentru a evita această problemă să cauzeze obstrucționarea unității Ortodoxe.

Rezumat al desfășurătorului pe zile

Prima zi a Sinaxei a fost dedicată luării de cuvânt din partea Întâistătătorilor Bisericilor, după ce Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a ţinut o cuvântare.  

Cea de-a doua zi a Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe a început cu reunirea delegaţiilor Bisericilor în şedinţă plenară la biserica Sf. M. Mc. Gheorghe de la sediul Patriarhiei Ecumenice. Aici au continuat lucrările  prin care se decide asupra diferitelor aspecte ce privesc pregătirea viitorului Sinod Panortodox. Delegaţii fiecărei Biserici au luat cuvântul şi au prezentat propuneri pentru pregătirea, organizarea şi buna desfăşurare a sinodului Panortodox. Seara, Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe au participat la slujba Acatistului Bunei Vestiri care a avut loc la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil de pe malul stâng al Bosforului. Slujba a fost săvârşită de Preafericitul Teodor al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi.

În cea de-a treia zi a Sinaxei, la biserica Sf. M. Mc. Gheorghe din Istanbul (Constantinopol) au fost discutate şi aprobate puncte de lucru concrete care privesc întâlnirea Panortodoxă. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu delegaţiile Bisericilor Ortodoxe, a vizitat mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Istanbul şi a adus un omagiu în cimitirul Patriarhilor care au stat în scaunul Patriarhiei Ecumenice. Seara a fost programată reluarea lucrărilor şi semnarea unui document de toate delegaţiile Bisericilor care va cuprinde concluziile Sinaxei din Constantinopol. S-a stabilit înființarea unei comisii de redactare care să pregătească documentația finală a reuniunii. Comisia va fi prezidată de către Arhiepiscopul Anastasius al Tiranei și al Întregii Albanii și va fi formată din episcopi din diferite Biserici Ortodoxe Locale, printre care și Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, președintele departamentului Patriarhiei Moscovei pentru relații externe bisericești.

Comentariul redacției

Fără a fi în posesia tuturor alocuțiunilor patriarhilor prezenți la Sinaxă, putem observa totuși câteva puncte comune pe fond, care au fost subliniate de altfel și în Declarația comună. Atât Patriarhul Ecumenic, cât și Patriarhul Daniel au punctat succint și clar provocările contemporane la adresa Bisericii: secularismul cu una din consecințele grave - prigoana creștinilor; migrația cu implicațiile asupra diasporei și criza economică. Patriarhul rus a subliniat problemele de ordin moral și bioetic care venind dinspre societatea occidentală pseudo-creștină amenință și Răsăritul Ortodox: reproducerea umană asistată prin fenomenul mamelor-surogat, homosexualitatea etc.

Patriarhul Daniel a definit și enumerat elocvent limitele Sinaxei în ceea ce privește atribuțiile sale canonice și juridice: Sinaxa nu este o instituţie permanentă, ci un eveniment spiritual reprezentativ, nu are un statut formal, nici atribuţii exprimate canonico juridic, nu este un Sinod Panortodox, ci o reprezentare panortodoxă a sinoadelor autocefale, are în prezent un rol consultativ şi orientativ, oferă imaginea Ortodoxiei ca fiind mai mult o familie spirituală a Bisericilor Ortodoxe din regiuni, ţări şi etnii diferite, decât o instituţie religioasă internaţională. De aceea, Sinaxele panortodoxe de până acum au emis mai mult mesaje şi recomandări pentru Biserică şi societate.

Atât Patriarhul Bartolomeu, cât și Patriarhul Daniel au punctat lipsa unui dialog consistent între Bisericile Ortodoxe Autocefale. Nici Declarația comună de la finalul sinaxei nu a omis această observație. Dimpotrivă și ea vorbește de tendințe spre disensiune și segregare, însă cu un ton de acceptare și îndemn la unitate. Mai mult, Patriarhul de la Constantinopol a afirmat că unele dintre Biserici preferă mai mult dialogurile oficiale internaționale, iar unele Biserici nu au aderat la anumite decizii pan-ortodoxe pre-coniciliare, în ciuda faptului că au semnat acele hotărâri. Sunt și cazuri în care Bisericile surori își dispută granițele canonice ale altor Biserici surori dând lumii sentimentul că suntem divizați și dezbinați, certându-ne pe primat. Aici, Patriarhul Bartolomeu a atins pe de o parte chestiunea delicată a Ecumenismului vizând acele Patriarhii care au exprimat puncte de vedere împotriva mișcării ecumenice, ori au decis să se retragă de la reuniunile ecumenice, precum Patriarhia Bulgariei, Serbiei, Ierusalimului, Greciei, Georgiei, iar pe de altă parte recenta notă a Sinodului Rus privind erezia primatului papal.

Însăși participarea unui număr mare de ierarhi ortodocși la Sinaxă, pe fondul diferendelor în plan bilateral sau multilateral, este un semn că Ortodoxia dorește să treacă peste tensiunile lăuntrice și să dea un mesaj de unitate. A fost subliniat că Marele Sinod nu va atinge chestiuni de dogmă și că asupra a opt din zece chestiuni propuse pe agendă s-a ajuns la puncte de vedere convergente, deși ar trebui făcute revizuiri. Conform unui comunicat al Patriarhiei Ecumenice, cele zece teme abordate la viitorul Mare Sinod Pan Ortodox sunt:

1.Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin);

2.Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală;

3.Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă;

4.Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe;

5.Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi);

6.Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei;

7.Problema postului în lumea contemporană;

8.Relaţiile cu alte confesiuni creştine;

9.Mişcarea ecumenică;

10.Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Negocierile cele mai importante se vor purta asupra punctelor 3 și 4, mai ales că majoritatea patriarhiilor trec sau au trecut printr-un episod de întrerupere a legăturii frățești cu o alta pe motiv de încălcare a jurisdicției canonice. Un comentariu direct și sec al celor zece puncte îl face Părintele Savatie Baștovoi, într-un articol cu titlu ironic: Înca un Sinod despre mâncare (referindu-se la punctul 7).

Foarte important este decizia Sinaxei ca hotărârile Marelui Sinod și chiar cele luate de comisiile pregătitoare ale acestuia, să fie adoptate prin consens. Este posibil ca acest lucru să îngreuneze procesul decizional, poate tocmai de aceea anunțarea datei Marelui Sinod pentru anul 2016 s-a făcut cu o marjă: “cu condiția să nu apară vreun eveniment major”. Nu știm ce fel de eveniment au în vedere ierarhii, dar deși Declarația a fost semnată de toți patriarhii prezenți, referirea la deschiderea către Ecumenism nu are în fapt, acceptul tuturor. Un eveniment important care va putea aduce informații noi despre poziția Patriarhiei Ecumenice față de Mișcarea Ecumenică este întâlnirea cu Papa Francisc programată în luna aprilie al Ierusalim.

Declarația comună a Întâistătătorilor prezenți la Sinaxă – (traducerea din limba engleză aparține redacției)

“În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh,

Prin mila Domnului, Întâistătătorii majorității Bisericilor Ortodoxe Autocefale, adresăm  ortodocșilor din întreaga lume, tuturor fraților și surorilor creștini întru Domnul și tuturor oamenilor de bine, har, milă, pace și părintești binecuvântări.

“Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, Aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos.”  (1 Tesaloniceni  2-3)

1.Dând curs prin îngăduința milostivului Dumnezeu invitației Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic și al Constantinopolului Bartolomeu, la Fanar, 6-9 martie 2014; deliberând în spiritul dragostei frățești asupra provocărilor contemporane la adresa Bisericii și împreună participând în Duminica Ortodoxiei la Sfânta Liturghie din Catedrala Sfântul Gheorghe, vă adresăm îndemnuri părintești de pace, dragoste și îmbărbătare.

Încă dintru început, Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserică Ortodoxă s-a confruntat cu diverse provocări ale fiecărei perioade istorice. Fidelă Sfintei Tradiții, Biserica lui Hristos este prezentă în fiecare epocă alături și împreună cu întreaga umanitate. “Căci Iisus Hristos același este ieri, azi și în veci.” ( Evrei 13.8)

Încercările și provocările istoriei s-au acutizat în zilele noastre și creștinii ortodocși nu pot rămâne indiferenți la ele. De aceea ne-am reunit “toți împreună în același loc” (Fapte 2,1) cu scopul de a reflecta asupra problemelor și ispitelor cu care omenirea se confruntă astăzi. “Dinafară lupte, dinăuntru temeri” (2 Cor. 7-5) – cuvintele apostolului sunt valabile și în Biserica de azi.

2.Cu privire la suferința umană din lume, ne exprimăm sprijinul și admirația pentru martirii și mărturisitorii lui Hristos din Orientul Mijlociu, Africa și alte părți ale globului. Recunoaștem martirajul lor dublu: cel pentru credința creștină, precum și cel pentru păstrarea legăturii lor istorice cu credincioși din alte religii. Denunțăm lipsa de pace și stabilitate care îi forțează pe creștini să-și abandoneze patria, pământul unde Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a născut și unde vestea ce bună a Evangheliei a început a se răspândi în întreaga lume.

Compasiunea noastră cuprinde toate victimele tragediei din Siria. Condamnăm cu fermitate orice formă de terorism și război religios. Răpirea mitropoliților Paul și Yohanna, al altor clerici, precum și al maicilor din Mănăstirea Sf. Tecla, au lăsat o rană deschisă în inimile noastre, și cerem eliberarea lor imediată. (N.n.: măicuțele de la Sf. Tecla au fost eliberate la scurt timp după emiterea Declarației).

Facem apel la toți cei responsabili pentru încetarea imediată a oricărei acțiuni militare, eliberarea prizonierilor și restabilirea păcii în zonă prin revenirea la masa tratativelor. Creștinii din Orientul Mijlociu sunt mesageri ai păcii. Pace pentru toate popoarele înseamnă pace și pentru creștini. Sprijinim Patriarhia Antiohiei în misiunea sa spirituală și umanitară, precum și eforturile sale de ajutorare a refugiaților prin reconstrucție și reașezare în teritorii.

3.Ne rugăm fierbinte pentru negocieri pașnice și încetarea prin rugăciune a acestei crize aflate în desfășurare. Denunțăm amenințările cu ocuparea violentă a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru revenirea în sânul Bisericii a fraților care se află în prezent în afara comuniunii ecleziologice cu Sfânta Biserică Ortodoxă.

4. O amenințare fundamentală la adresa păcii și dreptății – atât la nivel regional, cât și global – este criza economică mondială. Ramificațiile sale sunt evidente pe toate palierele sociale, unde valori precum integritatea persoanei, solidaritatea frățească și justiția suferă adesea. Originile acestei crize nu sunt doar de ordin financiar. Ele sunt și cu caracter moral și spiritual. În loc să ne conformă idolilor moderni ai puterii, lăcomiei și hedonismului, subliniem vocația Bisericii de a transforma lumea prin îmbrățișarea valorilor dragostei păcii și dreptății. Ca rezultat al egoismului și abuzului de putere, apare degradarea demnității ființei umane în care nu mai este cinstit chipul lui Dumnezeu după cuvântul evanghelistului Matei (25 Matei 40-45). Mulți rămân astfel indiferenți la sărăcia, suferințele și violențele ce lovesc umanitatea ca o plagă.

5. Biserica este chemată să își articuleze lucrarea profetică. Ne exprimăm sincera preocupare pentru amenințările regionale și globale care erodează principiile credinței demnității persoanei, instituției căsătoriei și darului pro-creării. Subliniem sfințenia de netăgăduit a vieții umane încă de la momentul concepției și mergând până la momentul morții naturale. Recunoaștem căsătoria ca uniunea dintre un bărbat și o femeie, legătură consfințită între Hristos și Biserica Sa. Menirea noastră este să conservăm mediul înconjurător ca beneficiari și nu proprietari absoluți ai Creației. În această perioadă a Postului cel Mare, îndemnăm clerul și laicatul la adâncă pocăință, smerenie, iertare, curăția inimii și păstrarea și afirmarea în societate a învățăturii nemuritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

6.Sinaxa Întâistătătorilor este un prilej binecuvântat să reafirmăm unitatea Bisericii Ortodoxe prin comuniune și cooperare. Reafirmăm angajamentul privind importanța covârșitoare a sinodalității pentru unitatea Bisericii. Reafirmăm învățătura Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol, și anume că Biserica înseamnă unitate și concordanță în opinii, nu divizare. Ne însuflețește apropierea îndelung așteptatului Mare Sinod Panortodox ca prilej pentru mărturisirea unității și responsabilității și purtării de grijă pentru lumea contemporană.

Sinaxa a hotărât că munca pregătitoare pentru Marele Sinod trebuie intensificată. Un Comitet Special Inter-Ortodox va începe să funcționeze din septembrie 2014 până la Sfintele Paști 2015. El va fi urmat de o Conferință Pan-Ortodoxă ce urmează a avea loc în prima jumătate a anului 2015. Toate deciziile  de la Marele Sinod și din lucrările pregătitoare se vor lua prin consens. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe va avea loc la Patriarhia de la Constantinopol în anul 2016, cu condiția să nu intervină vreo schimbare neașteptată. Sinodul va fi prezidat de Patriarhul Ecumenic. El va fi asistat de către frații săi, Întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale.

7.Biserica nu există pentru ea însăși, ci are menirea de a mărturisi și propovădui darurile lui Dumnezeu celor de aproape, dar și celor de mai departe. Prin participarea la Sf. Liturghie si rugăciunea pentru Mișcarea Ecumenică suntem chemați să continuăm liturghie după liturghie, împărțind darurile divine ale dragostei și adevărului către întreaga umanitate, conform cu ultima poruncă a Mântuitorului: “Mergeți și învățați toate neamurile…. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (28 Matei19-20).

8.Trăim într-o lume unde multiculturalismul și pluralismul sunt realități de necontestat și în continuă schimbare. Suntem conștienți că nicio problemă a vremurilor noastre nu poate fi considerată rezolvată ignorând că polarizarea dintre unele Biserici locale și Ecumenism duce la distorsiuni în modul de gândire ortodox. De aceea, în ciuda unor voci divergente, de segregare și disensiune, suntem hotărâți să proclamăm mesajul Ortodoxiei. Recunoaștem că dialogul este întotdeauna de preferat conflictului. Retragerea și izolarea nu sunt opțiuni potrivite. Reafirmăm obligația noastră de a fi deschiși întotdeauna față de ceilalți: oameni și culturi, alte confesiuni și culte creștine.

9. Dincolo de orice provocare, proclamăm vestea cea bună a Evangheliei Domnului, “care într-atât a iubit lumea”, că a venit în mijlocul nostru. Astfel, noi, Ortodocșii rămânem în nădejde. În ciuda tensiunilor, nu încetăm să nădăjduim în Dumnezeu cel “atotputernic - cel ce este, cel ce a fost si cel ce vine.” (Apocalipsa 1.8)

Ultimul cuvânt – un cuvânt de bucurie, iubire și viață - aparține Domnului, căruia i se cuvine toată lauda, cinstea și închinăciunea acum și în vecii vecilor, Amin.” – varianta în limba engleză la sursa 

O galerie foto de la eveniment puteți vedea pe site-ul Patriarhiei Române.

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Știri interne - martie 2014 (RO)

Iulian Capsali: Candidatura a fost depusă – buletin informativ

“Dragi prieteni, Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ajutorul dumneavoastră, al voluntarilor, al creștinilor care ați pus suflet și ați fost alături de noi cu fapta și cu rugăciunea, am reușit să strângem 123.332 de semnături necesare susținerii candidaturii lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare din 25 mai 2014. Astfel, astăzi, miercuri, 26 martie, Iulian Capsali, însoțit de o parte din echipa care l-a susținut în perioada strângerii de semnături, și-a depus candidatura pentru alegerile europarlamentare din 25 mai la Biroul Electoral Central, unde au fost depuse dosarele cu semnături și restul actelor necesare. Candidatura lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare vine în contextul în care, în luna ianuarie, aproximativ 25 de asociații și fundații l-au mandatat pe acesta să reprezinte și să promoveze interesele familiei românești în Parlamentul European și, în același timp, în spațiul public românesc.

Dorim promovarea, respectarea și protejarea familiei naturale, dreptul părinților de a-și educa și crește copiii potrivit propriilor tradiții și credințe, precum și asigurarea unui climat economic, social, cultural, educațional și legislativ care să protejeze familia. De asemenea, Iulian Capsali a fost delegat să contribuie la promovarea unor legi care să asigure copiilor români posibilitatea de a trăi într-o țară suverană, cu un mediu natural curat, unde educația, sănătatea și viața, drepturi fundamentale ale cetățenilor, să fie respectate. Organizațiile care îl susțin și toți cei care i-au fost alături în această lună dificilă vă transmit mulțumirile lui Iulian Capsali pentru toate eforturile pe care le-ați depus pentru strângerea tuturor semnăturilor necesare și, în același timp, vă roagă să îl pomeniți în rugăciunile dumneavoastră. Întrucât va urma o perioadă foarte încărcată, în care Iulian Capsali va trebui să îi informeze pe cei interesați cu privire la aspectele și însemnătatea candidaturii sale, vă rugăm să transmiteți mesajul nostru tuturor celor care sunt dispuși să sprijine acest demers. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Marşuri pentru viaţă în aproximativ 40 de oraşe din România

În aproape 40 de oraşe din întreaga ţară au fost organizate, în zilele de 22 şi 23 martie, marşuri pentru viaţă, informează Ziarul Lumina. Tema promovată în acest an a fost „Adopţia, o alegere nobilă". În Bucureşti, numeroşi părinţi, însoţiţi de către copii, preoţi, oameni de cultură şi foarte mulţi tineri au participat sâmbătă la această acţiune de conştientizare şi responsabilizare a societăţii faţă de darul vieţii primit de la Dumnezeu. „Modul tacit în care se degradează demnitatea umană - vezi experimentele pe embrioni ca şi cum ar fi o materie care nu contează, deşi ei sunt o viaţă - transformă societatea noastră într-una de tip orwellian, într-o societate în care viaţa umană nu va mai conta sau într-una în care vor exista instituţii ce vor decide cine să trăiască şi cine nu, iar viaţa umană nu va mai fi sacră şi inviolabilă. De aceea, încercăm să atragem atenţia că trebuie făcut ceva şi în socialul românesc", a explicat Gabriela Alexandru.

„Avem nevoie de o cultură a adopţiei"

Marşul pentru viaţă a fost susţinut şi de către Patriarhia Română, întrucât este o chemare la apărarea familiei creştine tradiţionale şi a darului vieţii umane în poporul român aflat azi într-un declin demografic îngrijorător, iar avortul a devenit o plagă pentru societatea românească.

În societatea românească, adopţia se luptă nu numai cu legislaţia, care te face pur si simplu să renunţi la orice demers, cât şi cu mentalitatea. „Nu avem o mentalitate care să încurajeze adopţia şi de aici apar alte situaţii. Copiii adoptaţi nu sunt înţeleşi în mediul lor sau la şcoală de către colegi. Părinţii, dacă adoptă un copil şi au probleme cu el, ceilalţi îi privesc ciudat şi îi spun: «Ai adoptat un copil, de ce te mai plângi?». Avem nevoie de o cultură a adopţiei şi sper că acest marş, la care au fost foarte mulţi oameni receptivi şi implicaţi, să reprezinte un început. Acest eveniment face parte din «Săptămâna pentru viaţă», care se desfăşoară până miercuri, 26 martie, iar prin toate activităţile pro-viaţă, precum întâlniri, concursuri, mese rotunde, conferinţe, proiecţii de filme, dezbateri, ne propunem abordarea temei adopţiei din mai multe perspective, precum sociologică, psihologică şi teologică, pentru a sublinia perspectivele şi punctele de vedere diferite ale oamenilor din domenii variate asupra adopţiei", a explicat Alexandra Nadane, preşedintele Asociaţiei „Studenţi pentru viaţă". -www.basilica.ro

Evenimente importante la Biserica „Sfântul Gheorghe“ – Nou, unde se află mormântul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu

Anul 2014 este dedicat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, întrucât se împlinesc 300 de ani de la martirizarea şi trecerea acestora în rândul mucenicilor lui Hristos. În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat hotărârea ca acest an să fie declarat, pe lângă „Anul omagial euharistic“, şi „An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“. Programul manifestărilor religioase consacrate omagierii Sfinţilor Brâncoveni din anul 2014 cuprinde evenimente importante, care sunt legate de ctitoria Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti.

Primul popas duhovnicesc însemnat va avea loc în data de 21 mai 2014 când se va desfăşura o procesiune solemnă cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Al doilea moment important îl reprezintă ziua de 16 august 2014, când se va săvârşi slujba de resfinţire a Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou, în prezenţa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a unui ales sobor de preoţi şi diaconi, precum şi a unei mulţimi de credincioşi. Cele două popasuri duhovniceşti sunt evenimente de o importanţă deosebită în istoria multiseculară a Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti, aflate sub strălucirea sfântă a împlinirii celor 300 de ani de la martirizarea Sfinţilor Brâncoveni (1714-2014).  Preluare din articolul Pr. dr. Emil Nedelea Cărămizaru

Cimitirele trebuie să reprezinte comunitatea locală, nu interese economice sau de grup

Patriarhia Română a solicitat, în repetate rânduri, modificarea Proiectului de Lege privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare (PL-x nr. 592/2009), atât în forma sa iniţială, cât şi după ce a fost trimis spre reexaminare celor două camere ale Parlamentului de către Preşedintele României. În acest sens, Patriarhia Română a propus o serie de amendamente cu privire la proiectul legislativ amintit, menite să asigure stabilitatea şi sustenabilitatea activităţii cimitirelor înfiinţate de entităţi care nu reprezintă comunitatea locală, ci interese economice sau de grup (societăţi comerciale, asociaţii).

Întrucât, în data de 13 martie 2014, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a înaintat plenuluiCamerei Deputaţilor raportul asupra proiectului legislativ menţionat fără a ţine cont de observaţiile Patriarhiei Române,  precizăm că înfiinţarea şi administrarea cimitirelor de către întreprinzătorii privaţi în formă actuală a proiectului legislativ are următoarele consecinţe:1. Tulburarea păcii confesionale în perimetrul cimitirelor deţinute de operatori economici, fundaţii şi asociaţii; 2. Instabilitatea cimitirelor deţinute de operatori economici, fundaţii şi asociaţii;

Existenţa şi stabilitatea pe termen lung a administraţiilor publice locale şi a cultelor este o certitudine. Administraţiile publice locale şi cultele religioase sunt structuri stabile, responsabile, reprezentative pentru comunităţile locale, care nu se autodizolvă şi nici nu intră în faliment… În concluzie, Patriarhia Română solicită ca aceste două probleme să fie soluționate în textul proiectului legislativ menționat. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

O candelă ce pâlpâie româneşte în judeţele Covasna şi Harghita

Despre situaţia din judeţele din centrul ţării noastre, Covasna şi Harghita, s-a scris şi s-a vorbit destul de mult în ultimii ani, în contextul afirmării aşa zisului Ţinut Secuiesc. Dar, dincolo de orice discuţie politică, dincolo de manifestaţiile violente şi acţiunile pro maghiare ale unui partid străin de ţara noastră, ale formaţiunii ungare de extremă dreaptă – Jobbik, se trece cu vederea un alt aspect. Nu numai fraţii maghiari suferă, ci şi românii – asupra cărora se aplică, de cel puţin un secol, un program de asimilare culturală şi religioasă. De curând, am cunoscut un preot care slujeşte şi locuieşte într-un sat de lângă Miercurea Ciuc. Acolo nu mai fusese preot ortodox român de 40 de ani, deşi existau câteva sute de familii româneşti: „La venirea mea aici, am fost anunţat de la Episcopie că sunt peste o sută de familii de români dar, la instalare, au participat doar zece oameni. Am fost la primărie să cer o listă cu familiile ortodoxe şi am rămas uimit. Erau numai 15 familii. Atunci am mers la bătrânii satului, să-mi desluşească adevărul. Mulţi dintre ei au fost trecuţi în acte cu nume ungureşti. Din familia Bucur ce predomina în sat, toţi au devenit Gabor. Într-o acţiune ce a durat 50, 60 de ani! În aceste condiţii, timp de cinci ani am ţinut predica în limba maghiară, ca să-i pot aduce pe români acasă. Astăzi, am biserica plină de români pe care, din păcate, tot Gabor îi cheamă”, mărturiseşte părintele.

Statistic, s-a observat că în localităţile în care s-au păstrat bisericile ortodoxe şi au fost preoţi neîntrerupt, în decursul timpului, acolo s-au păstrat şi credinţa şi graiul românesc. Acolo unde, din cauza vitregiilor vremurilor, preoţii au fost alungaţi, românii nu îşi mai cunosc nici limba, nici tradiţiile. Însă, în ciuda statisticilor sumbre din cele două judeţe, sunt sate întregi în care românii au biserici şi şcoli pline şi în care, cu mândrie, se poartă costumul popular românesc. De la an la an, românii îşi descoperă credinţa şi limba, renunţând la numele cu care au fost forţaţi să se identifice. În acest context, candela românească din Covasna şi Harghita nu se stinge. Din contra, ea devine, de la an la an, mai vie. - Nicolae Pintilie

Comunicat de presă - Şedinţa Sinodului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

În ziua de 20 martie 2014, la reședința mitropolitană din Iași, s-a întrunit, în şedinţă de lucru, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, sub preşedinţia IPS Părinte Mitropolit Teofan… Membrii sinodului mitropolitan au luat în discuție și situaţia referitoare la activitatea unei grupări schismatice, care funcţionează în localitatea Secuieni, jud. Neamţ, pe teritoriul canonic al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Sinodul mitropolitan face următoarele precizări: 

1.      Aşa-zişii clerici, autointitulatul ierarh şi preoţi, care alcătuiesc această grupare aflată în afara Bisericii Ortodoxe, au fost sancţionaţi de către organismele abilitate ale eparhiilor de care au aparţinut din cauza încălcării sfintelor canoane: practici neortodoxe oculte, imoralitate, recăsătorire (unii dintre aceştia aflându-se, în prezent, la cea de-a treia căsătorie). Chiar dacă li s-a retras dreptul de slujire a celor sfinte în urma depunerii din treaptă sau a caterisirii, aceşti foşti preoţi puteau rămâne, ca laici, în Biserică, unde, prin pocăinţă şi îndreptare, ar fi lucrat la mântuirea proprie. Au ales însă, ca formă de protest şi nesupunere faţă de rânduielile bisericeşti, înfiinţarea unei aşa-zise biserici.

2.      Ierarhii şi organismele eparhiale ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, având datoria de a împlini şi respecta hotărârile sfintelor canoane, nu puteau îngădui în Biserică astfel de situaţii. Cazurile respective au fost tratate cu atenţie, cu răbdare, cu îngăduinţă, apelându-se, de multe ori, la pogorământul bisericesc, așteptându-se îndreptarea lor, lucru ce nu s-a întâmplat. În cele din urmă, constatând neîndreptarea şi lipsa de pocăinţă a acestor foști preoţi, s-a aplicat sancţionarea lor, conform sfintelor canoane.

3.      Aducem la cunoştinţă preoţilor şi credincioşilor că această grupare anarhică nu este recunoscută şi nu se află în comuniune cu nicio Biserică Ortodoxă canonică. Îndemnăm creştinii ortodocşi să fie vigilenți și să nu se lase înșelați de către acești foști preoți, să nu-i urmeze şi să nu frecventeze așa-zisele slujbe ale acestora. Toate actele liturgice, slujbele religioase săvârşite de către aceşti foşti preoţi, care au fost caterisiți sau depuși din treaptă, nu sunt valide. (Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor)

O perspectivă teologică asupra adopţiei

Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti şi Asociaţia Studenţi pentru Viaţă au organizat conferinţa Biologie şi persoană – o perspectivă teologică asupra adopţiei. Au fost invitaţi Pr. Prof. Gheorghe Holbea şi Pr. Nicolae Tănase, informează TRINITAS TV. „Noi spunem foarte clar: pentru noi important este omul, importantă este viaţa, important este creşterea omului din puiul de om. Importantă este cultivarea vocaţiei ori această vocaţie nu se poate cultiva decât în atmosfera familiei care poate fi o familie obişnuită, dar în cazul copiilor abandonaţi sau care nu au părinţi această adopţie se referă la creşterea într-o atmosferă familială pentru că instituţiile nu pot să suplinească atmosfera de familie. Şi este ceea ce noi promovăm şi cred eu că studenţii teologi trebuie să înţeleagă această vocaţie pe care o avem noi studenţi teologii şi anume, această creştere a omului şi această vocaţie specială pe care omul o are într-o societate. Pentru că noi nu vorbim de o societate în care care omul doar produce şi consumă, ci vorbim despre o societate care înseamnă kinonia aşa cum este la origine în limba greacă şi aşa cum ne-au învăţat Biserica şi Sfinţii Părinţi, adică o comuniune de persoane în duhul dragostei, iar acest duh al dragostei e clar: se cultivă în familie“, a explicat Pr. Prof. Dr. Gheorghe Holbea, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

„Adopţia distruge un păcat ce se numeşte egoismul. Şi atunci egoismul va fi lovit puternic pentru că de fapt împarţi pâine nu cu doi copii, ci cu trei, nu cu opt, ci cu nouă. Aspectele de resurse materiale sunt aspecte false. După cum observaţi cei bogaţi nu nasc mulţi copii, tot cei săraci nasc mulţi copii. Adică, cei care au credinţă şi pot trece dincolo de comoditate. Şi atunci încă un copil este încă o lovitură dată comodităţii Şi încă o demonstraţie practică a credinţei noastre. Că toţi ne batem cu mâna în piept că avem dreapta credinţă, că suntem creştinaţi de două mii de ani, că Sfântul Andrei ne-a creştinat şi nu numai, şi Sfântul Filip şi Sfântul Pavel, şi totuşi la aspectul practic uneori facem rabat“, a evidenţiat Pr. Nicolae Tănase de la Asociaţia Pro Vita, Valea Plopului. Întâlnirea a făcutparte din Săptămâna pentru Viaţă (19-26 martie). - sursa 

Asociaţia „Studenţi pentru viaţă” a lansat al doilea număr al Revistei „Pentru Viaţă”, dedicată adopţiei fiind distribuită gratuit. Publicaţia se bazează aproape exclusiv pe contribuţia voluntarilor. Pot fi citite mărturii ale unor copii adoptaţi şi ale unor părinţi care au adoptat, dar şi informaţii despre legislaţia românească şi cea străină în domeniu. În paginile revistei se găsesc adresele unor centre de consiliere pentru criza de sarcină, dar şi sfaturi pentru adolescentele însărcinate. Pentru a demonstra că un copil adoptat nu este condamnat la insucces, Asociaţia „Studenţi pentru viaţă” aduce aici câteva exemple de personalităţi contemporane şi nu numai, care au fost adoptate, printre acestea numărându-se Nelson Mandela, fost preşedinte sudafrican, şi Steve Jobs, unul dintre cele mai influente personaje din industria calculatoarelor şi cea a divertismentului. Articolele publicate în Revista „Pentru viaţă” pot fi citite şi pe site-ul stiripentruviata.ro.

Emisiune filatelică dedicată Sfintelor Paşti

Romfilatelia marchează şi anul acesta sărbătoarea Învierii Domnului printr-o emisiune de mărci poştale specială, informează TRINITAS TV. Alcătuită dintr-un timbru cu valoarea nominală de 1 leu şi un întreg poştal, emisiunea este completată de plicul prima zi, albumul filatelic, timbrul de argint aurit şi carnetul filatelic. Timbrul de argint aurit este un produs filatelic exclusiv, concept Romfilatelia, realizat într-un tiraj limitat de 400 exemplare. Emisiunea ilustrează pe timbru scena Învierii de la Mănăstirea Hurezi. Emisiunea de mărci poştale „Sfintele Paşti 2014" şi produsele filatelice speciale pot fi cumpărate de la toate magazinele Romfilatelia din Bucureşti şi din ţară. Produsele filatelice speciale ale emisiunii pot deveni cadouri unice pentru cei dragi.

 



Știri externe - martie 2014 (EXT)

UGANDA: lege dură contra homosexualității

Președintele Ugandei, Yoweri Museveni, a semnat o lege ce impune penalități drastice pentru homosexuali, sfidând atât protestele grupurilor pentru drepturile omului, cât și criticile și avertizările primite de la partenerii din Vest. Noua lege a „înfierat" pedepsele existente pentru oricine este prins în acte homosexuale, impunând chiar închisoare pe viață pentru „acte agravante", adică relații homosexuale cu minori sau cu persoane care au HIV. De asemenea, a incriminat pentru prima dată lesbianismul și ajutorul acordat persoanelor care se angajează în acte homosexuale, scrie Reuters. „Astăzi se încearcă impunerea unui imperialism social, impunerea unor valori sociale. Ne pare rău să vedem cum trăiți voi (în Vest), dar nu spunem nimic despre asta", declara președintele Museveni.

VATICAN: Papa Francisc - Biserica ar putea sprijini uniunile civile gay

Un interviu acordat miercuri de Papa Francisc cotidianului Corriere de la Serra aprinde speranțele militanților pro-gay cu privire la acceptarea căsătoriei homosexuale de către Biserica Catolică. Papa Francisc a reafirmat opoziția Bisericii Catolice față de căsătoria gay, însă a sugerat că ar putea sprijini unele tipuri de uniuni civile. Din afirmația papei, activiștii au înțeles un sprijin fără precedent din partea Bisericii Catolice, la un nivel de la care nu s-au mai auzit astfel de cuvinte. Pe marginea aceleiași declarații însă, Biserica Catolică emitea clarificări care să îi asigure pe credincioșii catolici că instituția nu renunță nicidecum la doctrina căsătoriei heterosexuale. „Căsătoria este (numai) între un bărbat și o femeie. Statele laice vor să justifice uniunile civile pentru a reglementa diverse situații de coabitare, care pornesc de la nevoia de a reglementa aspecte economice între persoane, de exemplu, asigurarea asistenței de sănătate. E vorba de stiluri de viață de diferite feluri, nici n-aș ști să descriu diversele forme. Avem nevoie să vedem cazurile diverse în varietatea lor", a spus Papa Francisc în cadrul interviului.

VATICAN: Victor Ponta, primit în audienţă de Papa Francisc

Premierul Victor Ponta a fost primit la începutul lunii martie în audienţă la Vatican de către Papa Francisc, cu scopul unor discuţii care au avut în centrul libertatea religioasă, drepturile omului şi combaterea discriminării creştinilor în lume. Întâlnirea a avut loc cu ocazia vizitei oficiale de trei zile a delegaţiei române în Italia, care s-a centrat pe relaţiile economice dintre cele două state. Cu ocazia vizitei la Vatican, prima întâlnire dintre Ponta şi Francisc, şi patriarhul ortodox Daniel a transmis un mesaj. Acesta din urmă i-a trimis papei o icoană cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus. La rândul său, premierul a primit o medalie care să-i amintească de această întâlnire şi o icoană pentru fiul său, care şi-a serbat sâmbătă ziua de naştere.

Între subiectele discutate au fost colaborarea dintre România şi Vatican în susţinerea drepturilor omului, a libertăţii religioase şi a combaterii discriminării creştinilor în lume, promovarea cooperării ecumenice prin încurajare a dialogului dintre cele două biserici şi susţinerea comunităţilor româneşti din diaspora. Ponta i-a mulţumit papei în mod special pentru faptul că ortodocşii din Italia sunt priviţi cu toleranţă şi acceptaţi în lăcaşurile de cult pentru slujbele şi evenimentele religioase de care comunitatea românească are nevoie. Premierul a apreciat că şi România este cel puţin la fel de tolerantă ca şi Italia în ceea ce-i priveşte pe credincioşii altor religii şi culte religioase, informează Mediafax.

NIGER: Biserica Anglicană nigeriană le cere liderilor săi un jurământ anti - homosexualitate

Membrii Bisericii Anglicane nigeriene vor fi nevoiţi să depună un jurământ anti-homosexualitate înainte de a putea ocupa vreo poziţie de conducere în biserică. Biserica şi-a manifestat întotdeauna opoziţia faţă de homosexualitate, iar acum a introdus această poziţie în constituţia ei. Autorităţile bisericii au declarat că au fost nevoite să adopte această măsură, deoarece lucrurile se schimbă din ce în ce mai mult şi mai repede, iar numărul homosexualilor este în creştere. Jurământul depus cuprinde următoarele: „Declar în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că nu am fost niciodată homosexual/bisexual (sau regret acest lucru) şi jur/promit că nu mă voi implica niciodată în practicarea homosexualităţii/bisexualităţii. Dacă, după acest jurământ, voi fi implicat sau găsit implicat sau declar a fi homosexual/bisexual, lucru care este împotriva învăţăturilor Sfintelor Scripturi, aşa cum scrie în Biblie, voi atrage asupra mea mânia lui Dumnezeu şi mă voi supune de bunăvoie disciplinării din partea Bisericii, după cum spune constituţia Bisericii din Nigeria, aşa să mă ajute Dumnezeu." – semneletimpului.ro

SUA: Premieră în Biserica Catolică - papa aprobă hirotonirea unui preot căsătorit

Un secol s-a scurs de la ultima hirotonire a unui preot căsătorit în Biserica Catolică din Statele Unite, dar asta nu l-a oprit pe Papa Francisc să facă o excepţie pentru diaconul Wissam Akiki. În prezent, Akiki, care a fost hirotonit pe 27 februarie, este singurul preot catolic din America care este căsătorit. Preotul nu face parte direct din Biserica Catolică, ci este membru al unei ramuri creştine catolice orientale, denumită Biserica Maronită — una dintre cele câteva grupări religioase (precum catolicii bizantini, armeni şi caldeeni) care au rămas în comuniune cu Biserica Catolică după Marea Schismă din 1054 şi care recunosc şi acum autoritatea papei.

Biserica Maronită din Orient (Liban şi Siria) hirotoneşte frecvent preoţi căsătoriţi, însă practica a fost interzisă în Statele Unite în anii 1920. Atunci, episcopii argumentaseră că situaţia avea potenţialul de a crea confuzie. Totodată, preoţii din America de Nord şi de Sud obişnuiau să favorizeze la hirotonire pe propriii fii, ceea ce crea tensiuni în cadrul bisericii. Prin urmare, Vaticanul a decis în 1929, prin emiterea documentului Cum Data Fuerit, ca preoţii din rituri orientale din America de Nord şi Sud să rămână celibatari, informează Huffington Post.

TIBET: Dalai Lama nu vede nicio problemă în căsătoria între persoane de acelaşi sex

Conform Mediafax, Dalai Lama a susţinut că nu vede nicio problemă în căsătoria între persoane de acelaşi sex şi a condamnat homofobia. “Dacă două persoane aflate într-un cuplu consideră că le ajută mai mult, că le mulţumeşte mai mult şi sunt de acord, atunci nu am nimic împotrivă”, a spus liderul spiritual într-un interviu acordat celebrului jurnalist Larry King. “Persecutările şi violenţele nu sunt bune. Sunt încălcări ale drepturilor omului”, a adăugat liderul tibetan în exil, aflat în prezent într-o vizită în Statele Unite. Dalai Lama s-a întâlnit recent, la Washington, cu aleşi din Congres, după ce, pe 21 februarie, a fost primit de preşedintele american, Barack Obama, la Casa Albă. Întâlnirea dintre Dalai Lama şi Barack Obama a fost denunţată de China, care l-a convocat ulterior pe însărcinatul american cu Afaceri în semn de protest.

SIRIA: Maicile siriene din Maalula au fost eliberate

Treisprezece maici libaneze și siriene răpite de rebeli din orașul creștin istoric Maalula în decembrie au fost eliberate și s-au reîntors în Siria după ce au traversat Libanul. Agenția de spionaj a Libanului, Directoratul General al Securității Generale, confirmase, anterior, că maicile ortodoxe fuseseră eliberate și luate în custodia autorităților libaneze. Ele au fost transferate în satul Arsal, vestul Libanului, la începutul săptămânii. Condițiile și locul unde au fost deținute au rămas necunoscute timp de peste trei luni, primele știri despre răpirea lor apărând la începutul lui Decembrie după ce rebelii islamiști cuceriseră un vechi cartier din Maalula, oraș predominant creștin și site UNESCO aflat în estul Siriei. 

ANGLIA: O creştină practicantă, concediată din cauza respectării duminicii

O creştină practicantă din sudul Londrei şi-a dat în judecată angajatorul, după ce a fost obligată să lucreze duminica. Ea susţine că angajatorul său a ştiut de la început că ea merge duminica la biserică şi, în plus, acelaşi angajator i-a permis unui coleg musulman să aibă vinerea liberă. Celestina Mba, în vârstă de 57 de ani, se ocupa cu îngrijirea copiilor cu probleme de la centrul din Morden, care este condus de consiliul local. La interviul de angajare din 2007 ea a menţionat faptul că nu va putea lucra duminica, iar reprezentanţii consiliului local au asigurat-o că vor găsi o rezolvare.

Reglementările cu privire la drepturile angajaţilor afirmă că angajatorii trebuie să justifice lucrul într-o zi de duminică că fiind imperioasă. Cu toate că nu există cifre oficiale cu privire la numărul de creştini care au refuzat să lucreze duminica, un sondaj din 2005 a aflat că 87% dintre englezii chestionaţi au considerat că o zi liberă respectată de toţi este importantă pentru echilibrul familiei şi viaţa comunităţii. Cazul Celestinei Mba apare pe fondul preocupărilor crescânde ale creştinilor britanici cu privire la „marginalizarea" religiei în viaţa publică şi la doar câteva zile după discursul Baronesei Warsi (preşedintele partidului conservator) cu privire la „elita liberală" care încearcă să minimalizeze importanţa religiei. De asemenea, problema de fond se referă la 2 aspecte: statutul zilei de duminică, ca zi de închinare promovată de biserică, dar şi graba cu care angajatorii se preocupă de confortul spiritual al credincioșilor altor religii, mai puţin al creştinilor. Surse: Christian TodayDaily MailDaily Telegrap

ISRAEL:  Lege istorica - recunoașterea creștinilor palestinieni din zona ocupată, ca non-arabi

Puterea legislativă a Israelului, cunoscuta sub numele de Knesset, a adoptat un proiect de lege controversat, care definește creștinii palestinieni din 1948 ca "non-arabi", conform mass-mediei israeliene. Noua lege diferențiază, pentru prima dată, pe creștinii palestinieni, de restul comunității palestiniene, care au supraviețuit purificării etnice din 1947-1948 de către forțele sioniste și au rămas în cadrul teritoriilor 1948. "Aceasta este o lege istorică. Este prima dată când există o reprezentare separată pentru creștini", a declarat Yariv Levin, care a propus proiectul de lege, citat de presa israeliană, înainte de vot. "În curând vom extinde aceasta și le vom da crestinilor toata reprezentarea aparte pe care o merita", a adăugat el.

"Noi și creștinii avem multe în comun. Ei sunt aliații noștri naturali, o contrapondere a musulmanilor care vor să distrugă țara din interior. Vom folosi o mână de fier și vom demonstra toleranță zero față de arabi, care tind să se identifice cu teroarea statului palestinian", a adăugat el. Membrii arabi ai Knesset-ului au condamnat în unanimitate proiectul de lege, ca pe un act "rasist" și o tactica "divide et impera". "Colonialiștii încerca să creeze grupuri separate de localnici. Primul exemplu în acest sens este Africa de Sud", a declarat Hanin Zoabi, din partidul politic arab, conform relatărilor mass-media de după vot. – sursa 

UNGARIA: Acord istoric cu Patriarhia Ecumenică

"Istoricitatea" acordului semnat în aceste zile la Budapesta, de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Prim-Ministrul maghiar Viktor Orban, constă în faptul că este prima dată când Patriarhul Ecumenic semnează un astfel de acord cu șeful guvernului unei țări, care se semnează de obicei de către ministrul responsabil. Acordul se refera la îmbunătățirea colaborării între cele doua părți. Patriarhul ecumenic a comentat: "Noi, creștinii, suntem obligați să ne unim resursele, în scopul protejării turmei în fața persecuțiilor din ce în ce mai îngrijorătoare și a valurilor tragice de violență împotriva creștinilor, în diferite părți ale planetei, în special în Orientul Mijlociu, Africa și în alte locuri din lume. Am dori, de asemenea, să profitam de această ocazie, pentru a vă informa cu privire la preocuparea și îngrijorarea intensă a Patriarhiei Ecumenice privind protejarea creștinilor în țările unde picioarele lui Hristos au pășit, în primul rând, acolo unde apostolii au trăit și martirii timpurii au murit – o preocupare pe care o adoptăm, de asemenea, si o împărtășim cu frații noștri cireneni în această luptă umanitară". sursa   

ATHOS: Patriarhia de Constantinopol limitează numărul călugărilor non-greci

Agenția greaca Romfea a precizat că reprezentanții Sfântului Munte Athos au primit un mesaj recent din partea Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului în care își exprimă îngrijorarea în legătură cu încercările de a construi peste măsură în Muntele Athos și de a "schimba aspectul său", printr-un aflux necontrolat de călugări de origine non-greacă. Patriarhia de Constantinopol informează, astfel, că nu le va mai acorda permisiunea "călugărilor non-greci" să locuiască în mănăstirile de limbă greacă. Scrisoarea conține, de asemenea, o recomandare, conform căreia numărul total de călugări străini nu trebuie să depășească 10% din numărul total al fraților de pe Sfântul Munte Athos.

Călugării din Muntele Athos subliniază faptul că acest mesaj ridică multe semne de întrebare, conform Agion Oros, în special într-o perioadă "în care Fanarul a anunțat o lupta împotriva filetismului în Biserică". Filetismul este concepția, socotită erezie în Creștinismul Ortodox, care pune specificul particular deasupra binelui comun. Altfel spus, în filetism sunt incluse toate concepțiile care așează națiunea mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești. Sursele Romfea au informat că liderii Sfântului Munte Athos intenționează să ia în considerare mesajul Patriarhului, după prima săptămână a Postului Mare și va reveni cu amănunte. Sursa lonews.ro

GRECIA: Sfântul Sinod Grec condamnă din nou Masoneria

Astfel, ierarhii Bisericii Greciei au hotărât să trimită o circulară prin care credincioşii să fie asiguraţi că niciun membru al Sinodului sau al clerului ortodox nu a fost sau este membru al Francmasoneriei. De asemenea, Sinodul Bisericii Greciei a reafirmat incompatibilitatea dintre credinţa ortodoxă şi apartenenţa la Masonerie. Biserica Ortodoxă Română a emis şi ea o condamnare a masoneriei în 1937, hotărâre ce nu a fost revocată nicioda. Mesajul complet al BOR, poate fi citit pe http://activenews.ro.

CRIMEEA: Eparhiile din Crimeea își mențin statutul în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse

"Crimeea a fost și rămâne în zona de jurisdicție și de responsabilitate a Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei", a declarat președintele Departamentului de Informații Sinodale, Vladimir Legoida (foto).  Statutul administrativ al eparhiilor din Crimeea nu s-a schimbat. În declarația Sfântului Sinod, cu privire la situația din Crimeea, se subliniază că Crimeea a fost și rămâne o parte integrantă a Bisericii Ruse multinaționale. Declarația mai conține, de asemenea, un apel la rugăciune, pentru Crimeea. Sfântul Sinod și-a exprimat convingerea că, în cadrul relațiilor frățești dintre Rusia și Ucraina, nu ar trebui să se înregistreze probleme care sa fie rezolvate prin forță. sursa




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sfânta Împărtăşanie în Noul şi Vechiul Testament - Pr. dr. Adrian Roman

 

Anul 2014 fiind ales de Sfântul Sinod drept anul omagial închinat Sfintei Euharistii, ne propunem în câteva pagini să arătăm cât de mult aflăm din Noul Testament, dar şi din Vechiul Testament, despre Sfânta Euharistie, precum şi ce semnifică aceasta plecând de la învăţătura Sfintei Scripturi, unde regăsim rădăcinile iudaice ale cultului liturgic în care Cina Domnului este inclusă. Comentariul nostru va urmări o scurtă dezvoltare teologică şi istorică.

Sfânta Împărtăşanie este unire a omului cu Dumnezeu, împărtăşire cu Dumnezeu sau părtăşie ori participare la Viaţa dumnezeiască prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Cuminecarea este comuniune sau unire prin mâncarea Pâinii care este Hristos (Ioan 6, 41). Ea este Euharistie sfântă pentru că e mulţumire adusă lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie pentru toate cele ce s-au făcut pentru noi ca o poruncă de pomenire a lui Hristos (Cor. 11, 25), Fiul lui Dumnezeu întrupat prin aducerea jertfei nesângeroase pe altar, prin rodul pâinii şi al vinului. Sfântul Apostol Pavel ne spune că de la Domnul este ceea ce el ca apostol a învățat: „Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi azis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea». Asemenea şi paharul după cină, zicând: «Acest pahar este Legea cea Nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea Mea». Fiindcă de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când El va veni. (I Corinteni, 11, 23-26)

Dincolo de lucrarea omului cu „sudoarei frunţii” sale pentru câştigarea pâinii (Facere 3, 19), omul trebuie să lucreze şi pentru „mâncare care rămâne pentru viaţă veşnică” şi pe care o va da Hristos (Ioan 6, 27). „Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Devreme ce este o singură Pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim”. (I Corinteni 10, 16-17)

În Evangheliile după Sf. Ap. Matei (26, 17-20, 26-39), după Sf. Ap. Marcu (14, 12-17, 22-25) şi Sf. Ap. Luca 22, 7-20 ni se relatează momentul Cinei de Taină când Mântuitorul, înainte de Paştile iudaice, „în prima zi a Azimelor” a dorit să se aşeze la masă împreună cu ucenicii Săi pentru a „mânca Paştile”.

„Pe când mâncau”, Mântuitorul a luat pâine şi a binecuvântat-o, a frânt-o şi a spus: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, ce să dă pentru voi”, apoi luând paharul de vin, a mulţumit zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Textele de la Matei 26, Marcu 14 şi Luca 22 diferă foarte puţin şi se completează, astfel că şi în Liturghia noastră avem aceste două formule întregite din cele trei Evanghelii. În toate acestea apare binecuvântarea pâinii şi mulţumirea adusă pentru vin. Este mai puţin important dacă Mântuitorul Hristos a consumat împreună cu ucenicii săi o cină pascală pentru că tot ceea ce se petrece la instituirea Sfintei Euharistii are loc „după cină”.

Textul de la I Corinteni 11, 25 ne spune că Mântuitorul a luat „paharul după cină”. Instituirea Euharistiei a avut loc la un ospăţ după săturarea celor ce au luat parte la el. Mântuitorul, Mielul lui Dumnezeu, încă nu fusese jertfit şi nu înviase. Practica de împletire a unui ospăţ cu Euharistie încetase, luându-i locul celebrarea creştină care se îndepărta ca fond de ceea ce însemna o cină comună între prieteni sau în familie, legată de o sărbătoare religioasă iudaică. Agapele frăţeşti erau organizate în strânsă legătură cu Euharistia. Despre cuviinţa cu care trebuie creştinul să stea la Cina Domnului ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în capitolul 11 din prima epistola către Corinteni. „De aceea fraţii mei, spune apostolul corintenilor, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă” (I Corinteni 11, 33-34). Cel care lua parte la „hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii”, mergând la templu mai întâi şi apoi „frângând pâinea în casă” (Fapte 2, 46) - liturghia primară -  trebuia să dea întâietate Sfintei Împărtşanii: „Căci fiecare o ia-nainte să mânânce mâncare sa” (I Corinteni 11, 21).

Omul trebuia „să se cerceteze pe sine” şi apoi să se împărtăşească, căci mâncând cu nevrednicie trupului şi Sângelui Domnului se face vinovat, mâncându-şi osândă prin  nesocotire a celor sfinte (I Corineni 11, 27-29). Pentru că uneori se petreceau dezbinări, împăcarea devenise o condiţie prealabilă participării la Cină (I Cor. 11, 18; II Cor. 13, 12; I Cor. 16, 20; I Petru 5, 14; I Tes. 5, 26), „sărutarea păcii” şi „îmbrăţişarea” care se practică şi astăzi, dar generalizat, doar la preoţi, fiind regăsire deja în Didahie (cap. 14) sau în Apologia I (cap. 65) a Sfântului Iustin. Anumite formule pe care le regăsim astăzi în celebrarea Liturghiei sunt legate de primirea acestei stări de pace şi de dragoste: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13, 13).  Care este apropiată şi de alte formule Noul Testament (cf. Rom. 16, 24; I Cor. 1, 3; 16, 22)

Comunitatea primilor creştini stăruia în învăţătura primită de la Apostoli, „în comuniune în frângerea pâinii” (Fapte 2, 42). Frângerea pâinii se făcea în zi de duminică, adică în „prima zi a săptămânii” (Fapte 20, 7), zi a Învierii Domnului (Marcu 16, 2), dar şi în celelalte zile ale săptămânii sau chiar „în fiecare zi” (Fapte 2, 46). Tipicul desfăşurării unei cine pascale iudaice era probabil, în perioada apostolică, viu în minţile creştinilor proveniţi dintre iudei şi evident în cele ale Apostolilor. Rânduila prevedea mai multe feluri de mâncare, mai multe sfinţiri de pahare de vin, citiri legate de istoria poporului evreu, rugăciuni pentru pâine şi pentru vin, Amin-ul mesenilor. Unele dintre rugăciuni sunt rugăciuni „euharistice”, de binecuvântare. Sunt prezente textele din Ieşire, Deuteronom şi Psalmi. Textele rugăciunilor evreieşti sunt apropiate ca fond de cele creştine, mai amplificate, din capitolul 10 al Didahiei (Învăţătura celor 12 Apostoli) începând cu mulţumirea pentru creaţie, pentru mâncare şi băutură [1].

Comunitatea creştină este în Biserică Trup al lui Hristos, ea formează Biserica, aceasta având Cap pe Mântuitorul Hristos, creştinii fiind membre ale acestui Trup tainic. Unitatea aceasta este dată de unicitatea lui Hristos, deci de unicitatea Trupului şi Sângelui Său: „Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Aşa cum iudeii care mâncau jertfe erau „părtaşi altarului” templului (I Corinteni 10, 18). Jertfa adusă de către om unui idol îl face pe acesta să intre în comuniune cu demonii (I Corinteni 10, 20). Participarea la „paharul binecuvântării” şi la „pâinea pe care o frângem” este comuniune sau părtăşie cu Sângele şi cu Trupul lui Hristos (I Cor. 10, 16), în comuniune sau părtaş la harul lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 30).

Sfânta Împărtăşanie este o anamaneză a Morţii lui Hristos, mulţumirea  având un rol central în rugăciunea euharistică a Liturghiei. Binecuvântarea este cea care transformă materia, iar nu cuvintele de instituire ale Mântuitorului prin care-şi îndeamna ucenicii la Cina de Taină să bea din pahar şi să mănânce din pâine. În locurile din Scriptură amintite mai sus, mulţumirea şi apoi binecuvântarea sunt acte care definesc Euharistia sau momentul sfinţirii ei, al Jertfei, al punerii darului în relaţie cu Cel care se dăruieşte.

Pe lângă acest scop anamnetic, de amintire, cel mântuitor, prin unirea cu Dumnezeu, este afirmat de Hristos în timpul propovăduirii sale publice. Astfel, Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 6 al Evangheliei sale ne relatează o cuvântare a Domnului legată de Sfânta Împărtăşanie. Aici, Mânturitorul se revelează pe Sine ca „Pâine a vieţii” (v. 35, 41 şi 48), o pâine „care s-a pogorât din cer” şi „din care, dacă mănânci cineva, nu moare” sau „va fi viu în veci” (v. 41, 50-51). Această pâine „vie” care s-a pogorât din cer este Trupul Său, care este dat pentru ca lumea să aibă viaţă (v. 51). Mântuitorul Hristos le spune iudeilor: „Adevărat adevărat vă spun vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”(v. 53). Cel ce mânâncă Trupul şi Sângele Domnului va fi înviat pentru viaţa cea veşnică (v. 54 şi 58). Iată finaliatea salvatoare a Euharistiei. Omul este mântuit din moarte şi înviat. Apoi Domnul ne spune cum se întâmplă lucrul acesta: „Cel ce mânâncă trupul meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. ...şi cel ce Mă mănânci pe Mine va trăi prin Mine” (v. 56-57). Se formează o unitate iubitoare prin comuniunea euharistică. Omul care participă la Sfânta Împărtăşanie, participă la Viaţă, se împărtăşeşte de Viaţă, trăieşte prin Hristos care este Viaţa (Ioan 14, 6) şi Învierea (Ioan 11, 25).

În Vechiul Testament, Euharistia este descoperită „sub văl”, adică în mod ascuns, metaforic ori duhovnicesc. Preotul este cel care cheamă „Cu frică, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!” (la Liturghie) la împărtăşirea cu aceste Sfinte Taine ca o chemare a lui Dumnezeu care grăia prin Isus Sirah vorbind despre „pomenirea sa cea dulce” a comuniunii viitoare: „Apropiaţi-vă de mine cei ce mă poftiţi şi vă săturaţi din roadele mele” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 24, 21-22). Oare nu despre Euharistie vorbeşte şi Solomon care proorocea, afirmând o chemare mesianică când zice: „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat” (Pilde, 9, 5)? Confirmând această proorocie, preotul, în biserică, la slujba Proscomidie, înainte de fiecare Liturghie, se roagă în taină, pregătind pîinea pentru Sfânta Împărtăşanie şi apoi potirul cu vin, spunând: „Binecuvântată este amestecarea sfintelor Tale Doamne”.  Hristos care mărturiseşte despre Sine că este „Viţă”, iar noi „mlădiţe” (Ioan 15, 5), iar Împărtăşania „rod al Viţei” (Matei 26, 29) se revelează prin înţelpciune în Duh la cei din vechime zicând: „Sunt ca viţă cu ramuri” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 24, 20).

              

 

 

[1] Vezi comparaţiile făcute de Karl Christian Flemy în De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe - un comentariu istoric, Deisis, Sibiu, 2004, pp. 14-16



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Parastasul – rugăciune, milostenie sau ospăț? - Cristina Roman

“O, rude si prieteni ai celui răposat! Faceți pentru el ceea ce-i este de trebuință și vă stă tuturor în putere! Nu vă cheltuiți banii cu împodobirea pe dinafară a sicriului și a mormântului, ci cheltuiți-i spre ajutorarea celor aflați în nevoi, întru pomenirea celui drag, care a răposat, cheltuiți-i cu lucrarea Bisericii, care se poate îngriji de sufletul lui. Toți avem de urmat aceeași cale: și noi vom avea trebuință, odată, să fim pomeniți în rugăciuni! Să fim deci noi înșine milostivi cu cel răposat. Nu trebuie mare pompă în timpul slujbei, dar negreșit înmormântarea trebuie săvârșită în întregime, fără omisiuni; nu te gândi la tine sau la confortul tău, ci gândește-te la cel răposat, de care te desparți pentru totdeauna.” Pr. Serafim Rose  - Sufletul după moarte

Adormiți întru Domnul, nu trecuți în neființă

Sfântul Apostol Pavel zice: “Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (I Tesaloniceni 4, 13).

Tâlcuind cuvântul Sf. Apostol Pavel, Pr. Ilie Cleopa spune într-una dintre predicile sale: “Noi credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20)..”- Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii despre cei adormiţi în Hristos. Așadar, Biserica îi numeşte pe cei trecuţi în viaţa de dincolo „adormiţi". Biserica nu vorbește despre trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. “In neființă nu trece nimeni, pentru că neființa este neant, neantul este neant în sine, este nimic, nu este un mediu care să primească pe cineva din alt mediu. Iată deci o expresie cu desăvârșire agramată care se moștenește și în zilele noastre. Obișnuit spunem că cineva a trecut în viața de dincolo sau în viața de veci, care este un alt mod de existență. ” - Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Mântuitorul, când ajunge în casa lui Iair a cărui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52). Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul. Grija și dragostea pentru cei adormiți se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei Liturghii și a Slujbei Parastasului. Liturghia, parastasele, ecteniile pentru morți, milosteniile, faptele bune, metaniile, rugăciunile și căința, formula: „Dumnezeu să-i ierte!“, toate acestea merg sus, la acele suflete, și ele se folosesc. Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie neștiută de mulți. Fă o Sfânta Liturghie, și vei face milostenie la sute de suflete, care se vor ușura și se vor odihni acolo, în lumea cealaltă.” – Avva. Efrem Filotheiul 

Pomeniri în Postul Mare

Un moment deosebit al anului liturgic în care îi pomenim pe cei adormiți este Postul Sfintelor Paști. În fiecare dintre cele șapte sâmbete ale Postului Mare, Biserica a rânduit Slujba Sfintei Liturghii urmată de cea a parastasului. “Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți. El este Viața și această Viață este lumina omului.” - Pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“

A participa la aceste slujbe cu pomelnic și prinoase pentru sufletul celor trecuți la Domnul se mai numește în popor și a purta sâmbetele, și este o faptă de milostenie sufletească. “Şi pre­cum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare etc., pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciu­nile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic… De aceea şi Biserica noastră are rânduiala paras­taselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad.” – Pr. Paisie Aghioritul

Totuși, felul în care punem în practică buna noastră intenție, ne poate duce în ispită și păcat. Când accentul cade pe cantitatea și felurimea mâncărurilor oferite ca pomană, când căutăm să fim mai presus decât rudele și vecinii prin cheltuiala pentru parastas, când găsim mai important un obicei local decât o rânduială a Bisericii, riscăm ca pomana noastră să nu fie bine-primită de Dumnezeu.

Coliva

Sunt, de exemplu, zone din țară unde este de neconceput ca de la parastas să lipsească coliva. Simbol al morții și al învierii prin exemplul bobului de grâu care trebuie mai întâi să putrezească pentru a da rod și a se înmulți, coliva este binecuvântată de preot și oferită spre veșnică pomenire la parastas. Dar sunt și zone geografice, în Ardeal de exemplu, unde coliva este rar întâlnită. O posibilă explicație ar fi aceea că românii ortodocși au fost mult prigoniți de Imperiul Austro-Ungar, mergându-se până la impunerea catolicismului și greco-catolicismului în multe zone, iar ortodocșii nu au putut să înrădăcineze obiceiuri cunoscute mai mult în Moldova și Muntenia. În prezent, în Ardeal, coliva este înlocuită cu un castronaș cu miez de nucă (ingredient de bază al colivei). Grâul are semnifi­caţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii paras­tas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.” – Cuv. Paisie Aghioritul, “Viața de familie”

Câte bordeie atâtea obiceiuri

În Moldova și părți ale Munteniei, există obiceiul ca pentru sufletul celui adormit să se dea de pomană un set complet de haine, dar și cele necesare într-o casă: pat, masă, scaune, veselă etc. Mai mult, la termene dese și respectate cu strictețe, sunt alte obiceiuri: pomenirea la mormânt, unde se așterne o față de masă și se oferă un număr fix de colaci în formă de cruce, și un alt număr de colaci de formă rotundă.  Se mai dau de pomană "peste groapă", o plapuma (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au încărcătura religioasă în sine, ci țin de o cutumă locală. Cu alte cuvinte, dacă în alte zone geografice aceste obiceiuri nu se practică, nu înseamnă că sufletul celui adormit nu este miluit cum se cuvine. Din păcate, aceste datini răzlețe sunt păstrate cu convingerea că așa trebuie, așa e bine, doar așa sufletul este mântuit. Aceasta este o încredințare greșită. Sigur, forma de cruce, sau cea rotundă dată colacilor, respectă o simbolistică religioasă, iar ținerea acestor obiceiuri nu este rea în sine, de aceea preoții nici nu refuză oficierea unor astfel de slujbe. Dar a judeca pe aproapele nostru care e mai sărman sau mai puțin informat cu privire la aceste datini locale că nu face la fel ca noi, a ne mândri cu felul în care organizăm noi parastasul și a ne compara cu ceilalți plusând cantitativ, este cu siguranță păcat al slavei deșarte și mândriei.

O persoană din Moldova care participă la un parastas în Ardeal sau invers, are numeroase motive să fie uimită și contrariată. De fapt, rugăciunea pentru dezlegarea de păcate a celui adormit este cea care contează cel mai mult în fața lui Dumnezeu, iar ea este aceeași oriunde în spațiul ortodox românesc. Să nu ne împiedicăm de detalii și de gura lumii. Să nu renunțăm și să nu amânăm pomenirea morților de teamă că neavând destui bani, nu putem oferi și noi zeci de colaci, lumânări și mese bogate. “Milostenia nu se face doar cu lucruri materiale, ci mai mult cu lucruri duhovnicești. V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care sunt sub osânda lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? În aceasta constă cea mai mare milostenie! Aceasta este milostenia cea mai înaltă, pe care poate s-o ofere creștinul.” - Sf. Efrem Filotheiul

Miluim pe sărmani sau omenim neamurile?

Să vedem în pomană cu adevărat șansa de a oferi ceva de folos unor suflete chinuite și sărmane, nu de etalare a posibilităților noastre financiare. Să chemăm la masa parastasului mai întâi pe cei flămânzi, singuri și bolnavi, să nu îi uităm pe afară până când sfârșesc oaspeții de seamă. Biserica este deseori judecată că investește în construcția de noi lăcașuri de cult în timp ce ar putea cheltui mai mult pentru săraci și bolnavi. Dar noi, când ne vine rândul să facem o faptă bună, ce alegem mai întâi? Pe cel sărac căruia să îi facem cu adevărat bucurie, sau ținerea unui obicei local de a cumpăra zeci și sute de vase (cratițe, farfurii, pahare, tacâmuri) pe care le oferim unor persoane care oricum nu au nevoie de ele? Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în privința numărului și cantității prinoaselor și fiecare poate da cât crede de cuviință. Trebuie păstrată însă măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelșugate. Să dăm de pomană orfanilor, văduvelor, bătrânilor singuri și bolnavi, persoanelor cu handicap și dizabilități, străinilor, celor care într-adevăr au nevoie și vor primi cu recunoștință darul.

Responsabilități ale familiei celui adormit

Familia celui răposat trebuie să se îngrijească să fie o atmosferă duhovnicească și meditativă la masa parastasului. Nu se va exagera cu servirea vinului, nu se va vorbi tare și nu îi va fi nimănui îngăduit să bea peste măsură. Un obicei greșit este și cel de a vărsa o picătură de vin din pahar în amintirea celui decedat. Tot familiei îi revine responsabilitatea de a se informa asupra perioadei liturgice în care se află Biserica la săvârșirea parastasului. În zilele de post, mâncarea de la parastas trebuie să fie de post, chiar dacă cel trecut la Domnul nu postea și prefera mâncarea de dulce. Ba, cu atât mai mult, am îndrăzni să spunem. Postirea unită cu rugăciunea celor rămași, îi pot ajuta dincolo de mormânt. "Împărăția lui Dumnezeu - spune Sfântul Apostol Pavel - nu este mâncare și băutura" (Romani 14, 17). Nimic din ceea ce oferim ca ofrandă materială nu ajunge la cel adormit, acesta nu mai mănâncă și nu mai bea în viața de dincolo, de vreme ce s-a despărțit de trup. Ceea ce ajunge al cel adormit, este mila lui Dumnezeu care vede dragostea, dărnicia și discernământul cu care oferim cele materiale spre pomenire.

Lumânările

Un alt aspect demn de semnalat este acela al lumânărilor folosite la parastas. Ele sunt o jertfă care pre-închipuie lumina Învierii și viața veșnică, drept care trebuie să fie curate. Se va evita cumpărarea lumânărilor din afara bisericilor, deoarece în majoritatea cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. Pe lângă afumarea picturii bisericești, lumânările de proastă calitate picură pete de ceară greu de eliminat de pe covoarele și aleile bisericii.

Parastas individual și de obște

“Când se întâmplă să fie mai mulți răposați în biserică, în același timp, nu refuza dacă cineva propune ca slujba să se săvârșească pentru toți la un loc. Căci este chiar mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulți răposați în același timp: rugăciunea tuturor celor adunați acolo va fi mult mai vie decât dacă s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, în mare grabă, cu neatenție și cât mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru că fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat. Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui!”–Pr. Serafim Rose, “Sufletul după moarte”

Învățătura Pr. Rose este aplicabilă și în cazul parastasului la diferite termene de la trecerea la Domnul. Parastasul nu trebuie să fie mereu individual, căci Dumnezeu nu judecă precum noi, oamenii, preferențial și exclusivist. Dimpotrivă, comuniunea în rugăciune și împreună suferința pentru pierderea celor dragi sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu. Unii cred în mod greșit că până la parastasul de 40 de zile nu este bine să se mai facă nicio pomenire. Dacă înaintea celor 40 de zile se întâmplă să fie o Sâmbătă a Morților cu parastas de obște la biserică, aceste familii aleg să nu participe. Ele privează sufletul celui adormit de dezlegări și ușurare în viața de apoi. La fel se întâmplă când familia crede că și-a făcut datoria creștinească față de cel răposat pomenindu-l o dată în fiecare an, la o dată apropiată de cea a morții. Aceste familii, în mod greșit,  nu consideră necesar să participe și la alte pomeniri de obște rânduite de Biserică. Un alt caz care vădește ancorarea întru cele formale, este insistența unor familii de a face parastas individual pentru cei adormiți chiar într-o astfel de Sâmbătă a Morților, dar la o altă oră, separat de parastasul obștesc.

Cum putem ajuta cu adevărat pe cei adormiți

Sfântul Ioan Gură de Aur detaliază sensul milosteniei şi al rugăciunilor făcute pentru cei adormiţi: "Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?"

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dum­nezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. „Uită-te ce nepot am făcut!" spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică. Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nos­tru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi. – Cuv. Paisie Aghioritul, Viața de familie

“Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, daca vom iubi, El ne va iubi, daca vom fi milostivi si El ne va fi milostiv. Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi. Toate se vor întâmpla la fel. Ceea ce vom dărui vom și primi înapoi!”- Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești

 

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Machiajul trupesc și demachiajul sufletesc - Cristina Roman

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp... (Pr. Constantin Necula, „Provocările străzii”, Editura Agnos)

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel. Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi. – Maica Siluana Vlad

Cuvântul cheie – măsura și bunul gust

Deși mai ales în Vechiul Testament sunt referiri categorice la păcatul împodobirii extravagante a femeilor, iar îndemnuri la simplitate și un stil neostentativ găsim și în epistole apostolicești din Noul Testament, Biserica Ortodoxă nu condamnă în vreo enciclică sinodală machiajul/podoabele ca atare. În spiritul iubirii creștine, Biserica dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină,  înțelegând prin aceasta și că: “Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu… ” (I Petru 3:3-4).

Sunt femei care își doresc să fie frumoase pentru ele însele, altele care se aranjează pentru soț, unele care doresc să se mândrească copiii lor de această frumusețe, ceea ce nu este rău decât în măsura în care ochiul celuilalt devine măsura vieții noastre. Diferite complexe și o lipsă de încredere în propria persoană ne determină să căutăm permanent validarea celorlalți, să plăcem lumii, să ieșim în evidență, să nu trecem neobservați. Nici nu mai știm cum au fost impuse anumite etaloane de frumusețe, dar le luăm drept legi nescrise ale codului de conduită și apariție în societate: o anumită talie; o anumită înălțime; un fel de a ne îmbrăca și accesoriza; de a ne farda etc.

            “Ce înseamnă frumusețea pentru femeia creștină? Înseamnă asta o anumită ținută? Întreb pentru că vorbeau mai devreme despre impor­tanța păstrării feminității…

- În primul rând, toate femeile sunt frumoa­se. În al doilea rând, orice concurs de tip „miss” este o jignire pentru femeie. Sunt foarte mulți bărbați cărora nu le plac acele femei care sunt declarate „femeia anului” sau mai știu eu cum. De ce? Pentru că fiecare femeie are specificul și frumusețea ei. Şi fiecare bărbat preferă un anu­mit tip de frumusețe. Nu trebuie să mergem pe șabloane, pentru că omul este unicat, femeia este un unicat. Atunci, noi credem că o femeie trebuie să fie foarte îngrijită. Restul, Dumne­zeu știe cum a făcut pe fiecare și ce i-a lăsat să atragă și ce nu.

Ce înseamnă „îngrijită”? Cineva poate să înțeleagă prin asta inclusiv machiajul, cerceii…

- Întrebarea este cum privesc lucrurile. Consider că Dumnezeu m-a creat cum trebuie sau mai e nevoie să intervin și eu? Şi pot inter­veni prin farduri, prin machiaj, prin coafură etc. Dacă eu cred că Dumnezeu m-a creat cum trebuie, atunci nu mai e nevoie de toate astea. Mi se pare foarte interesant că unii bărbați pot suporta lângă ei niște soții travestite în ceva care, de fapt, nu sunt!” (Pr. Nicolae Tănase – interviu Familia Ortodoxă)

Există cale de mijloc din punct de vedere al folosirii fardurilor, a machiajului?

Este o virtute demnă de intrarea în Împărăția cerurilor a nu folosi niciodată machiaj? Este condamnare fără drept de apel a ne machia? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: depinde. Dacă aflându-ne în categoria celor care nu se machiază judecăm aspru pe femeile care folosesc farduri, ne vom asemăna fariseului și ne vom umple de amarnică mândrie și slavă deșartă, îndepărtându-ne de idealul sfințeniei și iubirii. Dacă duminică după duminică și sărbătoare după sărbătoare vom alege mai degrabă un salon de înfrumusețare decât participarea la Sf. Liturghie și vom prețui mai mult imaginea din oglindă decât chipul interior, ne vom îndepărta cu siguranță de veșnicia cu Dumnezeu. Dar dacă, folosind machiaj, mergem la biserică spunând din adâncul sufletului, asemenea vameșului, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!, folosul sufletesc este cu adevărat câștigat.

Este important ca noi, femeile, să fim sincere cu noi însene și să reflectăm asupra unor lucruri aflate la întrepătrunderea dintre viața socială și cea duhovnicească. Nu suntem îndemnate la a avea la propriu două fețe, una pe stradă și alta la slujbele bisericii, ci să căutăm și să prețuim naturalețea, feminitatea, curăția și curățenia trupească și sufletească în toate împrejurările vieții. Să punem igiena mai presus de farduri, căci nimănui nu-i place să stea lângă un trup neîmprospătat, dar acoperit de fond de ten, rimel sau ruj. Cât de dizgrațioase sunt acele unghii cu oja sărită, sau acele șuvițe de păr arse de la atâta vopsit, ori buzele înroșite al căror zâmbet dezvăluie o dantură degradată de fumat!?...

Părintele Arsenie Boca: “Apoi mai este un amănunt pe care majoritatea femeilor îl neglijează cu desăvârşire. Atunci când ies în oraş se machiază cu atenţie să fie cât mai strălucitoare, dar când se întorc acasă, în compania intimă a familiei sau chiar a prietenului sunt nevoite să-şi şteargă vopselele şi să rămână cu adevărata lor faţă de serviciu care contrastează drastic cu cea de pe stradă. Impresia este deplorabilă şi atunci se naşte întrebarea logică: pentru cine doresc femeile să arate impecabil? Un bărbat apreciază mai de grabă o frumuseţe naturală, curată şi fără nici un fel de machiaj… Chiar mâinile unei femei cu unghii lungi şi încovoiate lăcuite şi cu pieliţa tăiată adânc, după un timp arată oribil. La fel părul vopsit şi imobilizat cu fixative puternice. În concluzie, tot ce este artificial în îngrijirea, ţinuta şi îmbrăcămintea femeilor nu poate sta niciodată alături de adevărata frumuseţe naturală şi sobră, asemănătoare crinilor câmpului, aşa cum a lăsat-o bunul Dumnezeu. Poate că cineva dintre dumneavoastră s-a simţit jenat; vă rog din toată inima să nu mi-o luaţi în nume de rău. Tot ce am afirmat aici am făcut-o în special pentru tineretul nostru minunat, pentru fetele noastre frumoase; să fie un semnal de alarmă.” (Părintele Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină; îndrumător duhovnicesc, Editura Agaton)

Machiajul în biserică

Să ne gândim că în sfintele locașuri mergem pentru a ne ruga, a da un pomelnic, a aprinde o lumânare, a săruta icoane. Cum să lăsăm urmele buzelor rujate pe chipul sfânt al icoanelor? Cum să cadă privirea preotului pe mâinile cu unghii excesiv de lungi și colorate care aduc un pomelnic? Cum vom putea îngenunchea purtând tocuri de 10 cm, fuste scurte, ori pantaloni cu talie joasă care dezvelesc zone intime ale corpului? Într-un dialog imaginar cu o femeie excesiv împodobită și machiată în biserică, Sf. Tihon întreabă:  „De ce ai venit în acest sfânt și sfințit locaș?” și i s-ar răspunde: „Să mă rog lui Dumnezeu”, atunci ar trebui să-i spună aceleia spre vădire: „Cu astfel de podoabe vii la rugăciune? La rugăciune ne apropiem de Dumnezeu, stăm înaintea feței Lui și Îl chemăm, cerem milă de la El – ce nevoie este aici de asemenea farduri și podoabe? Una o spui cu vorbele și alta o dovedesc podoabele și înfrumusețarea ta. Tu ai venit să te rogi lui Dumnezeu, dar altceva înseamnă înfrumusețarea ta. Adevărata frumusețe a celui ce se roagă este tânguirea, lacrimile, plângerea, plecarea genunchilor, iar nu înfrumusețarea trupului și a feței. Dacă vei plânge și te vei tângui, portul tău te va vădi și îți va arăta fățărnicia, căci vii în astfel de podoabe ca să te arăți pe tine, iar nu ca să te rogi. Ia aminte, pentru ce și unde vii cu o așa împodobire, ca să nu pleci cu cele mai cumplite păcate. „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu” (Fac. 28: 17). Teme-te să vii cu o inimă plină de necurăție în locul cel sfânt și înfricoșător și, ispitindu-i și pe alții, să faci din biserica lui Dumnezeu loc de necinste ca nu cumva să cunoști judecata lui Dumnezeu asupra ta. Dacă te vei cerceta pe tine însăți, atunci te vei căi mai pe urmă și vei regreta că te-ai înfrumusețat cu asemenea farduri și că ai intrat așa împodobită nu doar în sfintele biserici, ci în oricare alte locuri – ceea ce îți doresc din inimă.”

Extreme și excese ale zilelor noastre

Suntem cu toții de acord că s-a ajuns uneori prea departe, iar din dorința de înfrumusețare unele chipuri și trupuri au fost mutilate de chirurgia estetică, tratamente cosmetice și diete chinuitoare. Adevărul este că frumusețea se estompează cu trecerea anilor și lupta cu îmbătrânirea este pierdută din start în ciuda eforturilor de încetinire a acestui proces natural. Chiar și doamnele care se machiază frecvent consideră ca adolescentele din noua generație exagerează la acest capitol și le compătimesc, știind că odată cu machiajul vine și o maturizare precoce, dar incompletă. Fetele dobândesc trăsături de femei, inevitabil devin atrăgătoare pentru bărbați, iar consecințele pot fi dintre cele mai dezastruoase când se ajunge la relații sexuale, abuz sexual, sarcini nedorite, frecventarea unor anturajuri dubioase etc. Pe de altă parte, când vine vorba de vârsta a treia, toți visăm la a avea sau a deveni bunici cu chip de icoană, cu părul nins, vorbă molcomă și ținută decentă. Priviri pline de subînțeles schimbăm între noi când observăm dimpotrivă, doamne la vârsta pensiei cu chip alb ca varul, dar un ruj strident pe buze, cu părul scurt vopsit neapărat în culoarea mov, purtând eventual pantaloni scurți, bluze decoltate sau culori țipătoare.

Maica Siluana a fost întrebată la o conferință studențească: “Sunteţi de acord cu fardurile? Eu mă fardez pentru că sunt complexată de urâţenia mea. - Sigur că sunt de acord cu fardurile. Cunosc un fard, de firmă, e lumina pe care o răsfrânge icoana asupra chipului nostru. Nu te mai uita, măicuţă, în oglindă. Oglinda e mincinoasă. Uită-te la icoană şi zi:"Doamne, sunt după chipul tău, Maica Domnului, sunt după chipul tău", şi se va aprinde o lumină în tine care te va farda atât de frumos încât nu o să mai fii complexată. Ai încredere în Cel care te-a făcut, a îngăduit să fii aşa şi uită-te la El şi vei vedea cât eşti de frumoasă. Trebuie şi noi să ne parfumăm, şi noi, creştinii. Rugăciunea e parfum. Să ne parfumăm, să ne fardăm, să facem toate cele de cuviinţă, ca să mirosim frumos, ca să fim frumoşi. Suntem frumoşi, dar trebuie pentru asta să ne aducem aminte. ”

Ideal ar fi să ne acceptăm și iubim așa cum ne-a lăsat Dumnezeu, îngrijindu-ne în primul rând de suflet, căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Apoi, atenția noastră ar trebui să meargă spre un stil de viață sănătos din punct de vedere al alimentației, activității fizice, evitării stresului. Când acestea vor fi în armonie, chipul nostru va străluci de o lumină tainică, interioară și vom primi complimente pentru cât de bine arătăm. Vom fi chiar întrebați ce secret avem să fim așa de senini? Atunci vom simți în mod instinctiv până unde putem merge cu aceste mici artificii chimice de înfrumusețare făcându-le să lucreze în favoarea noastră: rolul machiajului este de a acoperi eventuale defecte evidente, nu de a fi ispititor și extravagant.

Ce spun Sfinții Părinți?

Sunt sfinți părinți care consideră că a ne machia este păcat, așa după cum găsim și în îndrumarul pentru spovedanie. Dar acum este la modă să vorbim despre drepturile femeii, despre egalitatea de sexe, despre emancipare. Tocmai de aceea se vor ridica voci feministe care să spună că părerile intransigente aparțin misoginilor, fie ei chiar preoți sau monahi. De fapt, părinții îmbunătățiți vorbesc cu smerenie, cu dragoste și blândețe, iar în acele situații particulare în care sunt intransigenți, Duhul Sfânt le insuflă cuvântul de folos potrivit. Așa cum același medicament unora le vindecă suferința, altora dimpotrivă, le dă și efecte adverse, un sfat duhovnicesc trebuie interpretat în funcție de situația concretă a fiecărui suflet.

Sfântul Ambrozie considera că “femeia ar putea fi mai cuviincioasă, mai modestă, mai bună, mai virtuoasă, dacă bărbatul i-ar cere acest lucru. Femeia n-ar mai cădea în excese etalându-și farmecele sau împodobirile, dacă bărbatul nu i-ar îngădui. Însă el nu numai că-i permite acestea, ci chiar i le și pretinde. Și atunci, tot el este acela care afirmă că femeia este pricina tuturor răutăților!... ”

Sf. Tihon din Zadonsk: “Dacă o icoană bine realizată de un pictor ar fi găsită de un nepriceput și îndreptată după voia lui, oricine și-ar râde de această lucrare nebunească și mare ar fi necazul și mâhnirea celui ce a pictat-o. Așijderea se întâmplă și cu acele femei care își sulimenesc și își înfrumusețează fețele lor cu farduri. Dumnezeul și Ziditorul nostru, ca un înțelept Zugrav, așa cum fiecărui om i-a întocmit o alcătuire a trupului și a sufletului, tot așa îi dăruiește fiecăruia și înfățișarea chipului. Dar dacă oamenii își sulimenesc și își înfrumusețează chipurile lor, preschimbă și strică lucrul sfintelor Sale mâini și supun inimile tinere la sminteli; așa cum lui Dumnezeu Însușii, Ziditorului lor, îi pricinuiesc mâhnire, tot astfel se vor supune batjocurii oamenilor cu bună judecată, sau mai degrabă vor fi socotiți vrednici de plâns.”

Pr. Paisie Aghioritul: Curăția lăuntrică a sufletului frumos a omului adevărat, înfrumusețează și exteriorul omului și acea dulceață dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu, îndulcește chiar și înfățișarea lui. Frumusețea lăuntrică a sufletului, pe lângă faptul că înfrumusețează duhovnicește și sfințește pe om, chiar și la exterior, trădându-l harul dumnezeiesc, înfrumusețează și sfințește chiar acele haine urâte ce le poartă omul lui Dumnezeu cel harismatic.

Părintele Filothei Zervakos: “Femeile(n.n.) umblă acum goale, – desi bărbatii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”. “Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile care intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică. Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi! Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie. Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt “femeie fermecătoare, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei. Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor. Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”.  (Sursa: Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, 2007, p. 98) 

Scurt chestionar de auto-diagnosticare

Este puțin probabil ca o femeie să nu fi folosit niciodată cosmetice pentru înfrumusețare și sănătate. O cremă hidratantă, un strugurel emolient, un antiperspirant, un fond de ten, un gomaj, nu echivalează cu farduri, rujuri sau rimel, însă denotă aceeași preocupare spre îngrijire personală. Cheia normalității sunt bunul gust și măsura, dar ambele sunt relative și depind de mulți factori.  Pentru a rămâne în limitele decenței și a nu face din machiaj un idol și o dependență (de genul eu nici până la pâine nu plec nemachiată), să răspundem sincer câtorva întrebări și să ne autoevaluăm:

Cât de des mă machiez și cât timp aloc acestui obicei?

Mă simt mai sigură pe mine, mai matură, mai apreciată atunci când mă machiez?

Sufăr dacă nu primesc complimente atunci când mă machiez și aranjez?

Am un stil propriu de a aborda înfrumusețarea trupească sau caut să experimentez tot ce apare nou în domeniu?

Dacă într-o zi obișnuită aș intra în mod neplanificat într-o biserică, mi-ar fi jenă cu felul în care sunt machiată și îmbrăcată?

La evenimentele festive din biserică (nunți, botezuri), adopt o ținută (machiaj+vestimentație) decentă, sau mă aranjez ca pentru o petrecere înaintea căreia bifez și ceremonia religioasă?

Dacă vom decide că dorim să schimbăm ceva, să lăsăm mai mult loc naturaleței și mai mult timp rugăciunii, această rețetă de înfrumusețare a lui Tertulian va fi cea mai potrivită pentru noi: "Pictaţi-vă ochii cu sfiiciune, şi gura cu tăcere; agăţaţi-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneţi-vă jugul lui Hristos; îmbrăcaţi-vă cu perlele neprihănirii, inul subţire al sfinţeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumuseţate, veţi avea pe Dumnezeu ca iubit".

sursa foto: euforiatv.ro



Pastorala Sfântului Sinod al BOR la Duminica Ortodoxiei 2014 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Cinstirea sfintelor icoane, prin rugăciune și faptă bună

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,

iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prima Duminică a urcuşului duhovnicesc către Praznicul Învierii Domnului, pe care o serbăm astăzi, cu mare bucurie și folos duhovnicesc, este ziua în care Sfinții Părinți au restabilit, definitiv,cinstirea sfintelor icoane în Biserica lui Hristos, ziua în care a fost proclamată biruinţa dreptei credinţe asupra valului de erezii care s-au abătut asupra ei, vreme de peste cinci secole.

Hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie numită Duminica Ortodoxiei şi, cu acest prilej, să fie cinstiţi toţi cei care, prin cuvânt şi faptă, au apărat dreapta credinţă a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol. Aceasta lucrare duhovnicească a fost pregătită încă din anul 787, când Sfinţii Părinţi ai Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea au justificat și proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Biruinţa Bisericii creștine asupra iconoclaştilor, adică asupra celor care respingeau sfintele icoane, înseamnă readucerea icoanelor în locul cuvenit lor spre cinstire, în biserici, în casele şi în sufletele credincioşilor, dar și o reaşezare a vieții duhovnicești a credincioșilor pe calea cea adevărată, împreună cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Sinodul de la Constantinopol din anul 843 reafirmă adevărul de credință definit de Sinodul al VII-lea Ecumenic privind comunicarea dintre icoană şi persoana reprezentată pe ea, precum și diferența între adorare – care se cuvine numai lui Dumnezeu – şi venerare – care se cuvine sfinților și sfintelor icoane: „Căci dacă sfinții vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața celor, care îi privesc, reînviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor acorda închinarea cuvenită, dar nu adorare deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii Dumnezeiești, ci li se va da cinstea numai în felul după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, sfintele Evanghelii, și celelalte obiecte sfinte, aducându-li-se tămâie și lumânări, precum era obiceiul cucernic la cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei trece asupra prototipului  ei și cel ce se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite pe ea. În felul acesta se va întări învățătura Sfinților noștri Părinți, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia”.(Fragment din Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic,cf. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Arad, Tipografia Diecezană, 1930, p. 39-40.)

De asemenea, se reafirmă adevărul de credinţă cu privire la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la asumarea firii umane şi a unirii acesteia cu firea dumnezeiască, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, fapt pentru care Sfânta Fecioară Maria este numită, pe bună dreptate, Născătoare de Dumnezeu. Se reafirmă importanța Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeuca iubire smerită și milostivă, prin care s-a restaurat și se restaurează icoana sau chipul lui Dumnezeu în om, și, totodată, se evidenţiază necesitatea conlucrării omului cu harul divin, pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, aşa cum au făcut-o sfinţii, de-a lungul veacurilor. Toate aceste adevăruri pot fi reprezentate în și prin icoană.

Acesta este şi motivul pentru care, în Duminica întâi din Postul Sfintelor Paști, sunt amintiţi, spre veşnică pomenire și pildă de urmat, toți cei care au apărat dreapta credinţă în fața ereziilor şi au susținut și promovat cinstirea sfintelor icoane.

Biruinţa Ortodoxiei din primul mileniu creștin asupra ereziilor este pildă de urmat în lupta noastră pentru biruința asupra ereziilor și rătăcirilor din timpul nostru.

Restabilirea cultului sfintelor icoane a fost posibilă deoarece Hristos, Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), călăuzește și ocrotește în permanență pe cei care sunt dreptcredincioși, după cum Însuşi mărturiseşte: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Biserica lui Hristos „pe care a câștigat-o cu însuși Sângele Său” (Fapte 20, 28) este Trupul Său tainic, El fiind chipul sau icoana Tatălui, după cuvântul marelui Apostol al neamurilor: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15).

Aşadar, temeiul icoanei și al cinstirii acesteia este Însuşi Dumnezeu Fiul, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin: „Icoana vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El însuşi pe Tatăl în întregime, fiind asemenea în totul cu El, deosebindu-Se, însă, în aceea că este cauzat”(Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 45.), adică născut din Tatăl.

Citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27), adică Fiul este chipul lui Dumnezeu, iar omul a fost creat după chipul Său. Dar, spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este întru totul asemenea Tatălui, Adam trebuia să dobândeascăasemănarea cu Dumnezeu, prin permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui. Întrucât Adam cel vechi a căzut în păcatul neascultării de Dumnezeu, Izvorul vieții, el a devenitstricăcios și muritor, iar, prin natura umană moștenită de la Adam, tot neamul omenesc a ajuns păcătos și muritor. Pentru a-l ridica pe Adam din stricăciune și moarte, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și prin ascultare desăvârșită de Dumnezeu Tatăl, prin moarte și Înviere, a dăruit lumii mântuire și viață veșnică.

Prin Întruparea Sa, care conţine în sine, din veșnicie, şi taina Jertfei de pe Cruce, întru deplină ascultare, Fiul lui Dumnezeu reface icoana-chip al lui Dumnezeu din om, și dăruiește omului harul înfierii și al asemănării lui cu Dumnezeu. Cei ce au făcut roditor în ei acest har sunt Sfinții Bisericii. De aceea, când cinstim pe Sfinți cinstim harul lui Dumnezeu lucrător în Sfinții Lui, potrivit cuvintelor Psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui” (Psalmul 67, 36).

Așadar, argumentul principal în favoarea pictării și cinstirii sfintelor icoane îl constituie însășiÎntruparea Fiului lui Dumnezeu. Celor care susțin că cinstirea Sfintelor icoane ar fi o încălcare a poruncii a doua din Decalog, le răspundem că poporul evreu a fost oprit să facă icoane din cauza înclinării sale frecvente spre idolatrie, dar mai ales pentru faptul că, până atunci, Fiul lui Dumnezeu nu luase chip omenesc, adică nu S-a întrupat. Totuși, chiar și în Vechiul Testament Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să alcătuiască chipuri de heruvimi, care vor străjui chivotul Legii şi catapeteasma cortului, necesare desfășurării cultului divin (cf. Ieșirea 25, 18-22; 36, 5; 37, 7-9).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În lupta noastră pentru mântuire îi avem rugători și mijlocitori pe Maica Domnului, pe Sfinţii îngeri, pe toți Sfinții prooroci, apostoli, evangheliști, mucenici, mărturisitori, cuvioși, împărați și domnitori evlavioși sau simpli credincioși care au trăit în sfințenie. Cinstindu-i după vrednicie și plecându-ne genunchii înaintea sfintelor lor icoane, ne întărim în faţa ispitelor care, mai ales în perioada Postului Mare, vin asupra noastră. În acest sens, îi avem ca modele şi pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, cinstiţi în această zi (9 martie), care au îndurat chinurile și moartea, pentru a păstra neîntinată icoana lui Dumnezeu din ei, prin mărturisirea credinței ortodoxe. De asemenea, îi avem ca exemple şi pe Sfinţii Martiri BrâncoveniConstantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache, pe care Biserica Ortodoxă Română îi sărbătorește, anul acesta, în chip solemn, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea lor mucenicească, petrecută la Constantinopol în ziua de 15 august anul 1714.

Pentru credincioșii dreptmăritori, în biserică și în casele lor, sfintele icoane nu constituie doar o mărturie a ceea ce semnifică arta creștină, ci au, în primul rând, un rol sacru sau sfânt, de mijlocire sau întărire a credincioșilor în comuniunea lor de rugăciune cu Dumnezeu și cu Sfinții reprezentați în icoane.

Suntem datori a cinsti sfintele icoane, pentru că ele ni-L readuc pe Dumnezeu aproape, în suflet, ne ajută să fim contemporani cu evenimente importante din istoria mântuirii neamului omenesc, să refacem legătura spirituală cu Maica Domnului și cu sfinții, prin care Dumnezeu lucrează în chip minunat (cf. Psalmul 67, 36) și ne cheamă la împărtășirea cu Sfânta Euharistie ca arvună a ospățului din Împărăția cerurilor.

Nu trebuie să uităm, așadar, că în Biserică Îl avem prezent pe Hristos, Care Se Jertfeşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie şi ne aşteaptă să redevenim icoană a Sa, prin primirea Sfintei Împărtăşanii, prin cunoașterea și împlinirea prin fapte a învățăturilor Sale, pentru că „oamenii care se împărtăşesc cu Trupul cel Sfânt al lui Hristos şi beau Sângele Lui participă şi devin părtaşi firii dumnezeieşti, căci se unesc cu Dumnezeirea după ipostas, iar cele două firi sunt unite după ipostas, în chip nedespărţit, în Trupul lui Hristos, cu care ne împărtăşim”(Ibidem, p. 145.).

Aceasta, însă, va fi posibil dacă ne pocăim pentru păcatele noastre, asemenea vameşului din Evanghelie, a cărui pildă ne-a fost prezentată în prima săptămână a Triodului, și dacă ne îndreptăm, cu smerenie, pașii către Dumnezeu-Părintele Ceresc, asemenea fiului risipitor, despre care am auzit în săptămâna a doua a Triodului, întorcându-ne din ţara cea îndepărtată a păcatului şi a morţii; dacă vom mărturisi înaintea Tatălui ceresc greşelile noastre, prin Taina Sfintei Spovedanii, amintindu-ne că păcatul slăbește în om iubirea față de Dumnezeu și de semeni și împiedică dobândirea mântuirii și a vieții veșnice.

Și, pentru că anul 2014 este şi Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), se cuvine, cu atât mai mult, să ne apropiem de aceste Sfinte Taine, printr-o cercetare atentă a conștiinței noastre în fața duhovnicului și împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, fără de care nu ne putem bucura deplin de lumina Învierii și de iubirea Preasfintei Treimi.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Suntem datori a cinsti sfintele icoane, atât prin închinăciune și sărutarea lor, cât și prin iubirea arătată semenilor noștri, în a căror ființă stă ascunsă icoana sau chipul lui Hristos. În acest sens, suntem chemaţi să fim iubitori de oameni prin fapta concretă a milosteniei, ca expresie a credinței lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6) şi să ne dedicăm viaţa slujirii semenilor aflați în suferințe, necazuri și nevoi, așa cum au făcut sfinţii Bisericii noastre, care au desăvârșit chipul lui Dumnezeu în ei, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv (cf. Luca 6, 36), prin ajutorarea aproapelui, prin credință și viață curată.

Aşadar, alături de chipul sau icoana lui Dumnezeu din noi, de Sfintele icoane în faţa cărora ne închinăm, în biserică și acasă, ne mai rămâne o icoană de cinstit: icoana din sufletul semenului nostru. Întipărirea chipului lui Hristos în noi, pentru dobândirea mântuirii, nu se poate realiza decât prin cuvânt înțelept și faptă bună. Iar fapta bună, adică punerea în practică a Evangheliei iubirii milostive, înseamnă a descoperi și recunoaște chipul lui Dumnezeu din semenii noştri, a face pentru ei ceea ce Hristos a împlinit pentru oamenii bolnavi, săraci și întristați pe care i-a miluit.

Iar, pentru că Biserica este corabia ce ne conduce spre limanul mântuirii, și iubirea milostivă are caracter comunitar, orice creștin conștient de apartenența sa la Trupul tainic al lui Hristos este dator să sprijine activitatea pastoral-misionară, social-filantropică, cultural-educațională și de construire a noi lăcașuri de cult, acolo unde nu există, prin participarea concretă la colecta pentruFondul Central Misionar, care se organizează, în fiecare an, în Duminica Ortodoxiei și în următoarele două duminici din Postul Mare.

Suntem convinși că, aşa cum Hristos l-a căutat, l-a ridicat și l-a mântuit pe omul cel căzut în prăpastia cea adâncă a păcatului, din care singur nu ar fi putut ieşi nicidecum, tot astfel și noi, în aceste vremuri marcate de lipsuri materiale, dar mai ales de criză morală, avem datoria de a contribui, după putere, la ajutorarea aproapelui prin opera de caritate a Bisericii, deoarece numai în comuniune de iubire în Hristos, trăită prin rugăciune și solidaritate concretă, putem să dobândim un colțișor de rai, adică mântuirea.

Amintindu-ne că nu prisosul, ci bănuţul văduvei sărace a fost mai apreciat de Domnul nostru Iisus Hristos, cu darul dumneavoastră la Fondul Central Misionar vom sprijini multiplele activități ale Bisericii, desfășurate spre binele și folosul credincioșilor ei: ajutorarea oamenilor aflați în suferință, construirea de lăcașuri de cult în parohiile mici și sărace; apărarea și promovarea dreptei credințe; păstrarea identității naționale, spirituale și culturale a românilor aflați departe de țară; promovarea învățământului teologic și religios; punerea în valoare a patrimoniului sacru și a spiritualității ortodoxe românești ș.a.

Dacă vom fi darnici și ajutători pentru împlinirea acestora, vom avea parte de simțirea luminii icoanei lui Dumnezeu din noi, vom păşi cu nădejde sporită pe treptele duhovnicești ale Postului Mare, pentru a ne învrednici să-L vedem pe Domnul Iisus Hristos în lumina cea preaslăvită a Învierii Sale.

Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și ne rugăm ca Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți. Amin!

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l 

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan, Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu, Episcopul Huşilor

† Lucian, Eiscopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidetale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugliei

Sursa: basilica.ro

 

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cel blând, de va fi ocărât, se bucură, iar de va fi necăjit, mulţumeşte

Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. (Matei 11; 29,30) Încă de mici ni se spune că trebuie să devenim oameni puternici, că numai cei tari reușesc în viață și în societate. Băieților li se spune din copilărie să fie bărbați și că bărbații nu plâng. Pe de altă parte, nici fetele nu mai sunt educate într-un spirit ludic, ci mai degrabă într-unul concurențial. Trebuie să fii cea mai frumoasă, cel mai bine îmbrăcată, cea mai talentată, să ai studii și meserie de top tot pentru a reuși. Încetul cu încetul chipul omului puternic, fie bărbat sau femeie, înseamnă ascunderea emoțiilor în spatele unei imagini cosmopolite impecabile nu numai la birou, dar din păcate chiar și în familie. “Podoaba voastră să nu fie cea din afară, ci aceea ascunsă în adâncul inimii omului, în incoruptibilitatea blândeții și liniștii duhului său” – Sf. Apostol Pavel, Efes (4, 1-2)

Exteriorizarea este considerată dovadă de slăbiciune și dă bine doar atunci când are loc pe canapeaua unui psihoterapeut. Ne place în schimb, să dăm dovadă de fermitate, să avem un cuvânt de spus, să ne expunem încruntarea justițiară, lăudându-ne totodată cu spiritul nostru tolerant de oameni deschiși la minte. Să facem totuși diferența între rigorismul moral/justițiar și rigoarea morală care nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, lipsa de fermitate, toleranța vinovată sau nepăsarea. Să apărăm și promovăm o trăsătură de caracter tot mai rară, dar pe atât de prețioasă prin frumusețea și gingășia ei: Blândețea. “De fapt, blândețea este înclinarea, firească la unii, dobândita la alții, de a evita violența. Atât cât este posibil și legitim. Dar nu ajunge atât: e nevoie de o undă de căldură, de un anume fel de a privi și de a zâmbi, de cunoașterea acelui limbaj care este doar al blândeții, acela care îți permite și să dojenești cu blândețe. Omul blând este deci tolerant cu tot ceea ce nu poate fi obiect de intoleranță decât pentru oamenii închiși în sinele lor, exclusiviști și autoritari. Pentru omul blând chiar unele mici scăderi sau manii sau obsesii mai mult sau mai puțin copilărești, unele deprinderi pot deștepta nu violența reprobativă și represivă, ci o indulgență și o înțelegere asociate cu duioșie și cu umor, cu sentimentul slăbiciunilor noastre, ale tuturor, privite cu blândețe de ochii divini.” (Petru Creția - Luminile și umbrele sufletului)

A nu se confunda blândețea cu mila. Mila are în ea ceva pasiv, e un sentiment care dacă nu este însoțit de acțiune rămâne fără ecou. Blândețea, în schimb, este un mod de a fi și un mod de a nu fi. A fi delicat, tandru, molcom și non-violent, având pe buze zâmbet și vorbe bune. A nu fi răutăcios cu inocenții, a nu fi grosolan cu cei neputincioși și bolnavi, a nu fi aspru cu cei speriați, a nu fi brutal cu cel căzut, a nu fi răzbunător. Omul blând este liantul unui colectiv, al familiei, veriga salvatoare prin simplul fapt că aduce pacea. Este omul compromisului inteligent și generos care poate face minuni spre restabilirea armoniei. Blândețea ar trebui să fie chipul și definiția mamei creștine. Simion Mehedinți considera că formarea unui ideal moral depinde de mame. Tocmai acest ideal moral este "unitatea de măsură a valorii de cultură şi a culturii cuiva". Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba lumea, spunea cu nădejde Sf. Ioan Gură de Aur. Din păcate, din cauza presiunilor sociale (obligativitatea unui serviciu; taxe; impozite; credite etc.), mamele devin și la propriu și la figurat, mame surogat. Lungile ore petrecute la serviciu și absența implicită din cămin nu mai permit mamelor contemporane să rămână în amintire prin chipul blândeții și al răbdării.

Pentru a îmbunătăți această stare de fapt este nevoie  de un examen de conștiință, de un dram de îngăduință și de iertare, de multă delicatețe și de putere de a alege din toate împrejurările și din oameni partea cea bună, care întotdeauna există. Blândețea nu este ipocrizie, mieroșenie falsă, fățărnicie:  “Vă sfătuiesc… să vă purtați… cu toata smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; orice amărăciune, orice iuțeală, orice mânie, orice fel de clevetire și de răutate să piară din mijlocul vostru; fiți buni unii cu alții și miloși… îngăduiți-vă unii pe alții cu dragoste… să nu apună soarele peste mânia voastră” –Sf. Ap. Pavel, Epistola către Efeseni, cap.4.

Sfinții Părinți subliniază legătura dintre blândețe ca trăsătură pozitivă distinctivă a persoanei și lucrarea în om a Duhului Sfânt. Gheronda Iosif Vatopedinul din Muntele Athos ne spune:  “Izvorul şi rădăcina blândeții este smerenia. Este şi aceasta o însuşire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru „Cel smerit cu inima” este în acelaşi timp şi blând... Nu este blândeţea lui Dumnezeu, împreună cu nemişcarea cea de mare cuviinţă a smereniei Sale, cea care continuă părinteasca ocrotire şi pronie, cu toate că noi încălcăm poruncile Lui, Îl provocăm şi Îl mâniem peste măsură? Firea şi locul blândeţii este fundamentul persoanei. Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu „învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmi 24, 10) şi „fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” Matei 5, 5)… Aceste făgăduinţe dumnezeieşti, daruri şi binecuvântări, le-a gătit Dumnezeu „de la facerea lumii”. Noi le-am jertfit pe acestea legii prostiei noastre, preferând autonomia şi neascultarea poruncii. Cunoaştem că Dumnezeu este iubire şi „cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipseşte blândeţea şi stăpânesc în el cele împotriva ei, care sunt mânia, ura şi răutatea cea aducătoare de întunecime? Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul cuprinzătoarei pervertiri.” (Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sfântul Nicolae Cabasila ne amintește scena patimilor și răstignirii lui Hristos din perspectiva îndurării cu iubire, blândețe și nesfârșită răbdare a suferinței și morții de către Viața însăși: “Îi legaseră şi mâinile cu care dezlegase pe vameşi, păcătoşi şi bolnavi de legăturile atâtor boli şi îi slobozise de tirania duhurilor necurate. Pe sluga care L-a lovit cu palma nu a omorât-o cum s-ar fi crezut, ci, cu deosebită blândeţe şi bunătate, i-a cerut doar socoteală şi pe cât a putut a schimbat părerea tuturor asupra Sa. Osândit la moarte de judecătorii cei fără de lege, Domnul ascultă în linişte sentinţa, iar în cele din urmă, după ce această sentinţă s-a dus la îndeplinire, fiind bătut în cuie. El e atât de departe de a-Şi retrage dragostea faţă de ucigaşii Săi, încât, dimpotrivă, roagă pe Tatăl Său să nu le mai ia în seamă acest păcat săvârşit faţă de Fiul Său cel Unul-Născut. Şi nu numai că nu i-a uitat, ci încă le-a luat şi apărarea cu un glas plin de toată  dragostea şi fierbinţeala: "Părinte, iartă-le lor, ca nu ştiu ce fac" (Lc. 23, 34),întocmai ca un tată iubitor care se milostiveşte de fiii care din pricina vârstei au săvârşit nebunii şi îndeamnă pe dascăl să privească cu bunăvoință aceste greșeli ale lor.” (Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, 2009 p. 197)

Pe acestea avându-le în minte și din dorința de a sădi în noi duhul bun și mântuitor al blândeții, Sf. Efrem Sirul ne îndeamnă: “Deci, vedeţi, fraţilor, să nu cadă cineva din această fericire şi din nemăsurata bucurie şi veselie! Sârguiţi-vă, dar, sârguiţi-vă, vă rog! Câştigaţi blândeţe, că cel blând cu tot lucrul cel bun este împodobit. Cel blând, de va fi ocărât, se bucură; de va fi necăjit, mulţumeşte. Pe cei ce se mânie, cu dragoste îi îmblânzeşte; când este mustrat rămâne neclătinat, în ceartă se alină, când i se porunceşte se bucură, de mândrie nu se îndulceşte, în smeriri se bucură, în isprăvi nu se înalţă, nu se trufeşte, cu toţi are linişte. La toată ascultarea este supus, spre tot lucrul este gata, în toate sporeşte, de toţi este lăudat, de vicleşug străin şi de făţărnicie departe. Unul ca acesta de vicleşug nu este robit, iar zavistiei nu se supune, de ocări fuge, vorbire de rău nu primeşte. Pe cei necinstiţi îi urăşte şi de clevetitori se depărtează. O, fericită bogăţie este blândeţea, că de toţi se slăveşte!” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997)

Sf. Nectarie de Eghina: Blândeţea este liniştea sufletului bun, care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Blândeţea este o bogăţie nepreţuită, un har ceresc, scara care-l urcă pe om la cer. Blândeţea este urmată de smerenie, de neţinerea de minte a răului şi de răbdare. Cel blând este milosârd şi binevoitor faţă de toţi, iar faţă de cei care-i greşesc se comportă cu îndurare. Cel blând nu insultă, nu mustră, nu huleşte, ci cu iubire, îi îndreaptă pe cei care alunecă în greşeală. Cel blând nu poartă vrajbă, nu se ceartă, ci vorbeşte calm cu toţi. Celui blând, îi place să povăţuiască şi nu ţine minte răul, învăţându-i cu blândeţe pe cei care i se împotrivesc şi îl instruieşte cu duhul blândeţii pe cel care a căzut. Domnul va veghea asupra celui blând şi smerit: ,,Îndrepta-va pe cei blânzi la judeca, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Ps. 24, 10). ,,Iar cei blânzi vor moşteni pământul, şi se vor desfăta de mulţimea păcii” (Ps. 36, 11). Cel blând îl îngăduie pe fratele său în iubire, cu toată smerenia, blândeţea şi îndelunga-răbdare, având inima plină de îndurări, blândeţe şi bunătate. Fericit cel ce a dobândit virtutea blândeţii, pentru că poartă întru sine Chipul lui Hristos, al Cărui adevărat ucenic s-a făcut. ( Cunoaşte-te pe tine însuţi sau despre virtute, Sfântul Nectarie din Eghina)

Sf. Grigorie Teologul: Să biruim prin blândeţe pe cei care ne-au ofensat; să-i câştigăm prin evlavia noastră! Să lăsăm să-i pedepsească cugetul lor şi nu mânia noastră.

Sf. Marcu Ascetul: Cel blând pentru Dumnezeu este mai înţelept decât înţelepţii şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici, căci poartă jugul lui Hristos.

Sf. Ioan Scărarul: Blândeţea este aşezarea nemişcată a sufletului, care rămâne acelaşi la cinste şi la necinste. Dumnezeu odihnește în inimile celor blânzi, iar sufletul tulburat este scaun pentru diavoli. Blândețea este stânca de care se sparg toate valurile grele ale vieții. Prin ea se întărește răbdarea, ușa înțelepciunii duhovnicești.

Sf. Ioan Gură de Aur: Răutatea se înmoaie și se potolește cu blândețea, iar nu cu altă răutate. Blândețea vine dintr-un suflet mărinimos și dintr-o cugetare sănătoasă. Prin bunăvoință și blândețe veți câștiga inimile oamenilor, mult mai mult decât tot felul de cunoștințe, de lumini și de științe. (http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cuvinte-alese-despre-blandete)

Rugăciune pentru primirea darului blândeții și al smereniei întru slujirea aproapelui a sfântului Ioan de Kronstadt

O, blândule și smeritule cu inima Făcător, Dătător de viață, Răscumpărător, Hrănitor și Păzitor al nostru, Doamne Iisuse! Învață-ne pe noi dragostea, blândețea și smerenia prin Duhul Tău Cel Sfânt și ne întărește pe noi întru aceste virtuți bineplăcute Ție. Însă să nu se trufească inima noastră din pricina darurilor Tale bogate și să nu ne închipuim că noi hrănim, îndestulăm sau ținem pe cineva. Tu - Hrănitorul cel de obște al tuturor - îi hrănești, îi îndestulezi și îi păzești pe ei. Toți își dobândesc bunăstarea și se odihnesc sub aripile bunătății Tale, ale mărinimiei Tale și-ale iubirii Tale de oameni - și nu sub ale noastre, căci noi înșine avem nevoie să ne ascundem sub umbra aripilor Tale în fiece clipă a vieții noastre. Ochii noștri sunt îndreptați către Tine, Dumnezeul nostru, precum sunt ochii slugilor la mâinile stăpânului, sau ochii slujnicei spre mâna stăpânei sale, până când ne vei umple de darurile mărinimiei Tale. Amin.

a consemnat Cristina Roman



Metodă duhovnicească de a ține Postul Mare - Pr. Sofronie Saharov

V-am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v-o însuşiţi. Metoda mea este precum urmeazăA ne vedea ţelul de pe urmă si a merge către el, începând cu abc-ul. În ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sunt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel:  Acum începe nevoinţa, însuflețirea noastră creşte la gândul că sute de milioane de creştini vor ţine acest Post. Calea către înviere, pentru însuşi Dumnezeul întrupat trecea prin suferinţă. Taina suferinţei o înțelegem de-abia mai târziu. La început o primim ca pe o condiţie a creşterii noastre în Dumnezeu, ca o condiţie a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spre a ne însuşi căile Sale în viaţa practică…

Şi deşi aşa stau lucrurile, din nefericire în vremile noastre rezistența organismului nostru, zdruncinat în plan nervos încă din anii copilăriei, s-a împuţinat cumplit. Pe vremuri mulţi erau nevoitorii care puteau petrece săptămâni, luni fără să mănânce, urmând înfrânării lui Hristos, postului Lui în pustie patruzeci de zile, înainte de a ieşi la propovăduire. Astăzi aceasta se întâlneşte destul de rar printre nevoitori. La care observ cu durere în inimă, un fenomen foarte jalnic: când este vorba de motive medicale, oamenii sunt în stare să rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimica nu merge – pentru că este un oarecare duh care împiedică orice lucrare atunci când este vorba a urma lui Hristos.  Înainte vreme, în mănăstiri, cei ce puteau, ajunau până Vineri, şi chiar până Sâmbătă. Dar asta nu era pentru toţi. În prima zi nu se găteşte deloc. Începând cu a doua zi se pregăteşte un ceai. Unii nu au mâncat trei zile, alţii numai două zile. Şi totuşi, un fenomen curios: primele zile sunt mai greu de trecut. A doua zi, Marți, începe capul să ameţească. După aceasta, Miercuri, se poate întâmpla trecerea unui prag şi o uşurare de a posti pentru organism. Dar pentru cei bolnavi nu este cu putinţă, nici o singură zi de post, din pricina bolii. 

La Athos prima zi a Postului pentru mulţi era grea, pentru că acolo erau ţărani puternici. Secreţiile digestive, negăsind nimic în stomac, începeau să mistuie însuşi stomacul. In asemenea cazuri Lunea trebuiau să mănânce ceva, ca să nu-şi strice sănătatea.Aşa că nu vreau acum să enumăr toate variaţiile organice, cui ce-i trebuie, şi cine ce poate. Iar noi rămânem cu metoda aceasta: Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni; nu este obligatoriu nici până Miercuri, până la prima Liturghie a Darurilor mai-nainte-sfinţite; nu-i obligatoriu nici chiar prima zi să o treci fără a mânca deloc. Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să întâmpine nevoința care se deschide înaintea noastră. Și astfel ei vor fi în stare să treacă întregul Post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii.

In fiecare an vă va fi dat să trăiţi un lucru para­doxal: Postul, cu toate nevoinţele plânsului, pocăinţei, privegherilor ş.a.m.d., îl putem îndura cincizeci de zile. Dar Paştile – bucuria pascală – o putem trăi pentru o foarte scurtă vreme, iar apoi nu ne mai rămâne putere pentru bucurie. In chip firesc s-ar zice că ar trebui să fie dimpotrivă: cu Postul – zdrobirea, iar apoi bucuria biruitoare a învierii care învie omul! Aşa, eu nu îmi propun să vă vorbesc despre amănuntele organizării Postului. La Părinţii Bisericii sânt scrieri despre unele trăsături caracteristice, cum trebuie trecut Postul, dar având în vedere că este greu, noi facem aşa: în prima săptămână, în a patra şi în a şaptea a Postului ne nevoim a ne înfrâna mai mult decât în celelalte. Deoarece trupul poate suferi din pricina nelucrării, în practica bisericească se recomandă mătănii până la pământ. Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi şi noapte servesc ca trupul să rămână în mişcare şi în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr, lipsa mişcării devine de nesuferit şi dăunătoare. De aceea în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mişcarea fizică este de neapărată trebuinţă în absenţa muncii. 

Întorcându-ne Postul Mare, cum să se întipărească în conştiinţa noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere ţelul final şi a se îndrepta către el. Atunci aspectele neînsemnate ale vieţii noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului şi a psihicului nostru. Şi aceasta nu numai în Post, ci şi după, şi întotdeauna, în fiecare zi: Noi trebuie să ne amintim de ţelul şi înţelesul petrecerii noastre aci. Noi ne-am adunat împreună ca într-un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm paşilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiţi cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ieru­salim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanţă, iar ei [ucenicii] erau înfricoşaţi, şi urmând Lui, erau cuprinşi de teamă. Aşa şi noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea „Hristos a înviat” să irumpă ca un „prisos de viaţă” în noi. Este un foarte bun obicei acela de a cânta stihira Paştilor, Duminică seara, în Duminica Iertării.

 Sursa - Pr. Sofronie Saharov, Revista Familia Ortodoxă

 

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Arsenie Boca, vrednic de a fi canonizat - Pr. Gheorghe Ramba


     L-am cunoscut pe Părintele Arsenie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, de lângă Făgăraş, în vara anului 1945. La iniţiativa şi sub îndrumarea Părintelui Arsenie, stareţul mănăstirii, s-a organizat o tabără. Au participat în special elevi şi studenţi, dar şi credincioşi, mai ales intelectuali. Au fost cam 30 – 40 de persoane: făgărăşeni, sibieni, braşoveni, bucureşteni. Am participat şi eu – absolvisem liceul. Tabăra a durat două săptămâni.
     Luam parte zilnic la sfintele slujbe şi în rest la anumite lucrări: amenajări de terenuri, construirea unor lacuri, îndreptarea cursului unui râu. Părintele era mereu cu noi, ţinea predici, ne dădea sfaturi, ne supraveghea, ne îndruma pe calea credinţei şi a vieţii în societate.  Eram  foarte mulţumiţi şi fericiţi că eram sub ocrotirea unui dascăl despre care auzeam atâtea lucruri minunate: că era înainte văzător, că ştia gândurile şi faptele oamenilor, că le înţelegea necazurile, le alina suferinţele sufleteşti şi bolile trupeşti; că era puternic cu duhul, dar şi cu trupul. Forţa fizică a Părintelui am văzut-o şi eu într-o zi. Amenajam un teren lângă o pădure de fagi, fiind cu noi şi Părintele. La un moment dat trece prin pădure un car încărcat cu lemne. Carul s-a lovit de un fag şi nu putea să treacă mai departe. Cei doi oameni care erau cu carul au încercat să-l dea la o parte cu un par, dar n-au reuşit. Atunci au luat securile să taie fagul. Părintele şi noi toţi urmăream ce făceau ei. Când Părintele a văzut că vor să taie fagul a strigat la ei să se oprească. A mers la ei, a luat parul şi singur a dat carul la o parte. Lor le-a dat un ajutor iar nouă ne-a făcut o bucurie, arătându-ne cine este.
     Mama mea mergea mult la mănăstire. Cum era cam firavă şi bolnăvicioasă, uneori se gândea să nu meargă, că drumul era destul de lung, 12 km, dar simţea un îndemn să meargă să-l asculte pe Părintele şi pleca pe jos bolnavă şi se întorcea sănătoasă.
     O mătuşă a mea avea multe necazuri în familie şi se ducea uneori la ghicitori. Odată, când a mers la mănăstire, Părintele i-a zis, fără ca ea să-i spună că a fost la ghicitoare: „Cheamă-mă pe mine doctor, nu te duce la vrăjitori!” iar băiatului ei, care era cam de 15 ani şi care era cu ea, i-a spus „măi, să nu-l mai baţi pe moşul tău”.
    Unor credincioşi din Voivodeni le-a zis Părintele: „mergeţi repede acasă, că la voi e foc”. Şi aşa era, se aprinseseră câteva case.
     Părintele Dimitrie Mamina mi-a povestit: am fost la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Aveam intenţia să-i pun 10 întrebări. Ca de obicei Părintele era in curtea mănăstirii şi vorbea pentru toţi cei prezenţi. Când a terminat, câte unul mergeau la Părintele pentru probleme personale. Părintele s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Hai Mamina, că la nouă întrebări ţi-am răspuns, să-ţi răspund şi la a zecea”. Şi într-adevăr, cele nouă le înţelesesem eu din vorbirea lui şi mi-a răspuns acum şi la a zecea. Nu-i spusesem despre nici una, dar le cunoscuse pe toate.
    Vorbea cu multă înţelepciune şi putere de convingere, predica lui era atât de pătrunzătoare încât fiecare din cei prezenţi simţea că lui îi vorbeşte, iar forţa mesajului său mişca şi cele mai împietrite conştiinţe. Era o linişte deplină, nu mişca nimeni, nu se auzea nici un murmur, decât la urmă „mai spuneţi Părinte, mai spuneţi ceva”. „V-am spus, mă, m-aţi ascultat, dar să faceţi ce v-am spus, că nu vorbesc degeaba. Eu dau socoteală de voi. Veţi fi întrebaţi: unde aţi fost, la Arsenie? Păi nu v-a învăţat? Eu vă învăţ, măi, dar trebuie să ascultaţi şi să faceţi ce vă spun.”
     Aşa ne-am străduit, două săptămâni să ne folosim de cuvântul Părintelui Arsenie, cuvânt care, plin de har şi putere aprindea în noi dorinţa de a îndeplini cât de puţin din învăţătura sa cea îndrumătoare spre mântuire.
Pe Părintele Arsenie Boca nu l-am mai văzut de când am terminat liceul, dar am simţit ajutorul lui în încercările prin care am trecut. L-am căutat la mănăstirea Prislop, unde am mers să ne închinăm la mormântul lui. Mulţi credincioşi l-au căutat când era în viaţă şi îl caută şi azi. Am văzut bătrâni evlavioşi lăcrimând în faţa crucii, am văzut tineri cu dorinţe în suflet şi cu flori în mâini; am văzut bolnavi în cârje rugându-se cu nădejde, zeci de mii de credincioşi merg din toate părţile ţării, vin unii cu bucurie să-i mulţumească, alţii cu necazuri şi-i cer ajutorul. Toţi pleacă mângâiaţi, întăriţi în credinţă, rugându-se: „sfinte părinte Arsenie, ajută-ne!” Se roagă închinătorii părintelui Arsenie, numindu-l sfânt. Credem că este drept să-l numească sfânt pentru că credinţa lui, slujirea sa preoţească, minunile pe care le-a făcut în viaţă şi după moarte, mucenicia lui pentru credinţă îl arată vrednic de a fi canonizat.
     Soţia mea Ileana s-a născut infirmă, cu deformaţie la tălpile picioarelor. A suportat multe operaţii, dar totuşi mergea foarte greu, doar sprijinită de cineva. Pe la vârsta de 13 ani a fost dusă la Părintele, la Prislop, de o mătuşă. Credincioşii care erau acolo s-au aşezat în rând, aşteptându-l pe Părintele Arsenie să-i binecuvinteze. Când a ajuns Părintele în dreptul soţiei, ea a zis în gând: Părinte, ajută-mă să pot umbla! Părintele ridicase mâna s-o binecuvinteze, dar a lăsat mâna jos, s-a dat un pas înapoi, a măsurat-o de sus până jos şi de jos până sus şi a zis: Bine, mă, fie! Apoi a binecuvântat-o. Soţia a simţit un fior prin şira spinării şi din clipa aceea a putut să meargă singură, foarte bine şi fără nici un ajutor. 
     Când eram preot la parohia Turda Nouă şi se făceau lucrările de extindere a bisericii am trimis-o pe fiica noastră la Drăgănescu, unde se afla Părintele. I-am dat fiicei o scrisoare s-o dea Părintelui. In acea scrisoare l-am rugat pe Părintele să vina să ne picteze şi noua biserica la Turda. Când a ajuns fiica noastră la Drăgănescu, acolo era atât de multă lume, că n-a putut să vorbească cu Părintele, dar s-a apropiat de dumnealui şi i-a întins plicul. Atunci Părintele i-a spus: „Nu, nu-mi fac de lucru cu aşa ceva”. Deci i-a dat răspunsul, fără să-i spună ce scrisesem in scrisoare.
     Mihai, fiul unei nepoate din satul meu, Voivodeni, la vârsta de 3 ani avea probleme la un ochi. Părinţii lui l-au dus la Bucureşti, dar nu l-au putut trata şi i-au scos ochiul. După scurt timp a început să-l doară şi celălalt ochi şi atunci părinţii l-au dus în Germania, sperând să-i salveze măcar un ochi. 11 drumuri au făcut în Germania, dar zadarnic, copilul vedea tot mai puţin, până şi-a pierdut vederea, şi mai avea şi dureri îngrozitoare de cap, ziua şi noaptea.  Pe la vârsta de 10 ani l-au dus la Prislop, la mormântul părintelui. Mihai a îngenunchiat, a îmbrăţişat crucea şi s-a rugat: „Părinte Arsenie, ajută-mă şi pe mine, cum ai ajutat pe atâţia!” - din acel moment a încetat durerea, nu l-a mai durut capul niciodată. Ajutorul părintelui l-a însoţit în continuare, are o inteligenţă deosebită, a urmat o scoală de nevăzători la Cluj unde a fost tot timpul premiant, făcea şi câte doua clase într-un an. Acum (anul 2012) este student la drept in Cluj, are o firmă şi este foarte apreciat de cei care îl cunosc.
     Cu doi ani în urmă, într-o duminică, după ce am ieşit din biserică am fost întrebat de un credincios pe nume Paul dacă l-am cunoscut pe Părintele Arsenie şi eu i-am răspuns că l-am cunoscut. Atunci mi-a spus ca timp de 17 ani s-a luptat să obţină carnetul de revoluţionar, dar fără rezultat. A auzit de Părintele Arsenie, s-a dus la Prislop şi s-a rugat stăruitor să-i ajute. După o săptămână a primit carnetul de revoluţionar. „Mare putere are Părintele Arsenie!” a zis Paul.
     Minunea cea mare sunt zecile de mii de pelerini care la Mănăstirea Prislop îl cinstesc pe Părintele Arsenie şi cer canonizarea lui. (extras din cartea "De dincolo am să vă ajut mai mult. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca")



Român ortodox în străinătate, misiune creștină cu Evanghelia în geamantan - Cristina Roman

Statisticile vorbesc despre un număr de 3 milioane de cetățeni români care de ani de zile sunt plecați, muncesc și trăiesc în străinătate. Migrația românilor peste granițe a determinat cu timpul și organizarea unei vieți bisericești pentru frații ortodocși din afara țării. În ciuda unor exemple negative excesiv mediatizate din ascunse interese politice, românii s-au integrat foarte bine în noile comunități și sunt apreciați pentru hărnicia și seriozitatea lor. Generațiile se schimbă, tot mai mulți copii cu origini în România văd prima dată lumea în străinătate. Contactul lor cu Ortodoxia nu este la fel de facil ca în țară, orele de religie nu sunt cu specific ortodox, de aceea construirea de lăcașuri de cult, amenajarea unor spații liturgice, catehezele copiilor și chiar ore de învățare a scrisului și cititului în limba română sunt câteva din marile provocări ale pastorației în diaspora.

O categorie distinctă o constituie emigranţii care au sosit în străinătate cu mai bine de 20 de ani în urmă, puternic marcați de stigmatul și prigoana comunistă.  Aceştia, purtând în sufletele lor amprenta dorului de ţară, au încercat să păstreze identitatea naţională şi culturală cu ţara prin legătura cu Biserica, ce le oferea reperele duhovniceşti atât de necesare în această societate. Emigranţii care au părăsit ţara în ultimii 10 ani, reprezintă românii ce nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut şi s-au format. Aceştia reprezintă segmentul cel mai puternic în comunităţile româneşti, implicat activ în toate activităţile pastorale, culturale şi misionare ale Bisericii. Dorul de casă și de rădăcini îi aduce pe românii plecați în bisericile în care se slujește în rit ortodox, care de multe ori sunt spații ale cultului catolic sau protestat adaptate slujirii ortodoxe. Departe de ţară, românii din diaspora îşi împărtăşesc tristeţile, bucuriile şi dorul într-un loc pe care cei mai mulţi îl consideră „acasă“: biserica, pe care, oriunde se duc, „o iau cu ei, pentru că Biserica este neamul”.

Cel mai adesea, preotul român din străinătate, cu ajutorul membrilor comunității, aduce la fiecare Sfântă Liturghie toate obiectele necesare cultului în valize și geamantane. Veșmintele care îmbracă Sf. Altar, Sfântul Antimis, veșmintele care împodobesc suporturile icoanelor, sfintele icoane, Sfintele Vase, Sfânta Evanghelie, lumânările, cădelnița, sfintele acoperăminte etc., sunt toate strânse după fiecare slujbă și readuse în biserică la următoarea sărbătoare, pentru a lăsa spațiul de rugăciune catolic sau protestant la plecare așa cum a fost găsit. Efortul românilor din diaspora de a participa la slujbele ortodoxe este mai mare decât al multora dintre cei ce trăim în România. Adeseori distanțele dintre locuință și cea mai apropiată biserică sunt de zeci și sute de kilometri, ceea ce presupune trezirea dis-de dimineață. După slujbă, este necesar un efort suplimentar pentru a strânge obiectele sfinte și a face curățenie în sfântul lăcaș.

De multe ori românilor li se pun la dispoziţie anumite spaţii liturgice fără să plătească. Uneori se plătește chirie. Este o stare de provizorat şi se fac eforturi de 20 de ani pentru a depăşi această situaţie în cât mai multe locuri prin construirea de biserici sau cumpărarea unor lăcaşuri de cult. “Fiecare credincios se manifestă după credinţa pe care o are. Dacă a fost ataşat de Biserică în România, îşi continuă ataşamentul şi acolo. Unii descoperă Biserica acolo. Condiţiile în care trăiesc în străinătate sunt altele decât în România, cel puţin psihologic. Financiar o duc mai bine, însă intervine problema comunicării cu ceilalţi, a relaţiilor interumane. Românii sunt mai afectivi, mai sentimentali, au mai multă nevoie de contacte, de relaţii cu cei din jur. Pentru noi, românii, este foarte importantă comunicarea. Această comunicare şi aceste contacte cu oamenii le găsesc la biserică, în comunitatea din care fac parte. Biserica îi ajută şi din punct de vedere spiritual, dar îşi ajută să-şi menţină identitatea de român, îi ajută să nu uite limba. În diaspora, Biserica trebuie să îmbine asistenţa religioasă cu această misiune. Ca şi în România, credincioşii vin la biserică împinşi de dorinţa lor de a se găsi întreolaltă şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru nevoile zilnice. Şi acolo sunt tot felul de probleme ca şi la noi. Omul se duce la Biserică în primul rând pentru că are nevoie de Dumnezeu şi trăieşte sentimental că, dacă mergi la biserică, dacă te rogi, Dumnezeu te ajută. Biserica, slujbele religioase înseamnă un mare suport spiritual în viaţa credinciosului. Cu atât mai mult atunci când eşti izolat de ai tăi, de familia ta şi de cei dragi. Foarte mulţi dintre români nu erau ortodocşi practicanţi în România. Mulţi români ortodocşi au devenit practicanţi în Occident şi din această nevoie, de a avea un suport spiritual şi moral venit din partea Bisericii şi de la confraţi.” - Înalt Preasfinţitul Mitropolit Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi a Europei Centrale şi de Nord. 

Criza de identitate, fenomen ce îi afectează într-o mai mare măsură pe românii aflaţi în afara graniţelor ţării, îşi găseşte o alinare în lăcaşurile de cult ortodoxe înfiinţate în aceste zone. „În diaspora, simţul românesc se ascute mult mai mult decât în România... Ei sunt, poate, mai duri în părerile lor despre ţara natală, dar asta pentru că o iubesc şi pentru că pot face comparaţia între lucrurile bune sau mai puţin bune de aici şi de acasă. Ei realizează, aşadar, mult mai bine ceea ce au lăsat în urmă şi văd ceea ce se întâmplă acasă cu alţi ochi“, spune părintele Silviu Petre Pufulete, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din Londra, o parohie în jurul căreia se adună cea mai mare comunitate ortodoxă românească din Marea Britanie.

În spatele cifrelor privind numărul mare de români care participă la viața Bisericii Ortodoxe Române în străinătate este o activitate de pastoraţie complexă. Ajunşi la mii de kilometri de ţara lor, românii se bucură de sisteme sociale reuşite, dar suferă şi schimbări ale modului de viaţă, suferă un puternic sentiment al dezrădăcinării, în condiţiile în care o serie dintre reperele lor spirituale nu mai sunt trăite în viaţa cotidiană din noul context. “Românii nu vin în biserică doar pentru slujbe, pentru botezuri sau cununii; vin şi atunci când caută un loc de muncă, şi atunci când au rămas fără adăpost, şi când un patron nu le-a plătit munca depusă, când se ceartă între ei sau în orice altă problemă de viaţă în care ei simt că au nevoie de ajutorul şi implicarea preotului. Conştient sau nu, românii duc cu ei Biserica oriunde se duc, pentru că Biserica este neamul”, spune părintele Silviu Pufulete, cel care se află în slujba comunităţii româneşti din Marea Britanie de peste 30 de ani.

Părintele profesor Theodor Damian, directorul Institutului de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York (SUA), a susţinut conferinţa cu tema „Biserica Ortodoxă, factor determinant în definirea comunităţilor româneşti“, iar la începutul discursului său a vorbit despre conţinutul identităţii religioase caracteristice persoanei de peste ocean: „Atunci când eşti întrebat: «Dar de ce crezi aşa cum crezi?», abia atunci începi să te defineşti pe tine însuţi, începi să-ţi defineşti conceptele şi bineînţeles să îţi cristalizezi punctele de vedere. În România, nimeni nu m-a întrebat de ce cred în Dumnezeu, de ce mă închin la icoane, ce reprezintă un lucru din Sfânta Liturghie sau de ce atunci când zicem «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă» nu se apropie nimeni. Acolo, contextul extern este acela în care te confrunţi mult mai mult cu problema identităţii decât acasă… Prin Biserică, noi încercăm ca emigrantul să se simtă ca acasă. Biserica dă un sens de apartenenţă, este instituţia cea mai puternică din diaspora românească, care face tot posibilul pentru păstrarea identităţii româneşti… ”. - basilica.ro

Un obicei frumos încetățenit printre românii din diaspora este acela al agapelor frățești. După slujbă se merge într-o sală socială în care oamenii participă la o agapă creştină. La această masă vorbesc româneşte, se cunosc mai bine unul cu altul. De regulă doamnele aduc de acasă gustări din tradiția culinară românească să mai stingă foamea de acasă. Sunt preoți care spun că fiecare parohie este o Românie în miniatură pentru că sunt credincioşi din toate zonele ţării. În aceste comunităţi parohiale, credincioşii nu se unesc doar cu Dumnezeu, prin Cuminecarea cu Sfintele Taine, ci şi împreună, unii cu alţii, prin activităţile parohiale, prin proiectele voluntare, prin pelerinaje sau vizitele frăţeşti pe care şi le fac unii altora. Aşa se face că toţi românii care ajung fie în vizită, fie la muncă, fie că sunt în trecere prin oraşele unde sunt comunităţi parohiale nu ocolesc niciodată Biserica, pentru că elementele identitare şi căldura de acasă se regăsesc aici într-un firesc sincer şi binecuvântat.

Activitatea preoților români din străinătate se desfășoară într-o zonă multiculturală și multietnică. Dialogul interreligios și intercultural este adeseori soluția la depășirea problemelor din comunitățile românești, iar promovarea valorilor identitare și a specificului național se face prin conviețuirea ce celelalte naționalități. Nu este de neglijat faptul că în afara sânului fiecărei familii, doar în  comunitatea parohială și ambasade se vorbeşte româneşte. De aceea este o mare mângâiere a asculta în limba română rugăciunile, Sfânta Liturghie, pomenirea celor adormiţi, colindele, slujirile şi activităţile de Crăciun şi de Sfintele Paști.

Orice român creștin ortodox din străinătate este o sămânță de mărturie și mărturisire a dreptei credințe și poate, prin exemplul și viața lui, să aducă pe calea către Dumnezeu multe suflete. Viața creștină a emigrantului român, deși discretă, are o imensă putere prin împreuna-rugăciune făcută cu înflăcărare. Dacă uneori aici, în țară, mergem la slujbe căldicei și din obișnuință, uitând ce binecuvântați suntem să ne rugăm în biserica noastră de acasă, românii de peste granițe cu un ochi râd, iar cu altul plâng. Pe de o parte este tristețea de a fi pe pământ străin pentru o bucată mai bună de pâine, pe de altă parte neștirbita bucurie de a rămâne în apartenența la neamul și tradițiile lor creștin ortodoxe.

 

sursa foto: Ziarul Lumina




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Cine mi-a luat cașcavalul? - Spencer Johnson

O metodă de a trece cu bine prin momentele dificile ale vieții

De citit: Cine mi-a luat cașcavalul? (PDF)

 De auzit: :

AUDIO



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Noile cărți de identitate din 1 aprilie 2014 - numai cu CIP

Noile cărţi electronice de identitate urmează a fi puse în circulaţie începând cu 1 aprilie 2014 (într-o perioadă de 18 luni), prevede proiectul HG privind modificarea şi completarea actelor normative referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale din domeniul evidenţei persoanelor supusă dezbaterii publice pe site-ul MAI, informează Agerpres. Noile carduri vor conţine şi datele cu caracter vizibil care există în prezent pe card: numele şi prenumele titularului, sexul, cetăţenia, data şi locul naşterii titularului, semnătura olografă a titularului, imaginea facială, CNP şi adresa de domiciliu.

În plus, noile cărţi de identitate electronice vor avea încorporat (toate) un cip. Vor fi însă mai multe tipuri (descrierea lor exactă o puteti vedea AICI):

  1. CI - Cartea de identitate (cu cip care conţine un certificat digital simplu cu care  persoana se poate identifica / autentifica şi în mediul electronic, dar nu poate semna electronic; nu conţine amprentele digitale sau alte date biometrice); accesul la datele stocate în cip se face numai prin intermediul unui cod PIN.
  2. CIE (opţională) - Cartea de identitate electronică, care va avea un un cip cu dublă interfaţă, cu contact şi contactless, conţinând certificat digital calificat (cu care se poate semna digital în mediul electronic) şi date biometrice ale titularului (imaginea facială și imaginile impresiunilor papilare a două degete). Accesul la datele necesare creării semnăturilor digitale va fi permis numai după o validare suplimentară de către titularul CEI cum ar fi un număr personal de identificare (PIN).
  3. CR – cartea de rezidenţă, fără cip.
  4. CER (opţională) – cartea electronică de rezidenţă, cu cip

      CIE si CER pot fi, opţional, cu sau fără amprentele digitale.

  1. CIP – Cartea de identitate provizorie,

 Cip-urile includ microcontrolere integrate, cu capabilităţi de procesare criptografică, memorie internă şi au implementate intern măsuri de protecţie avansată împotriva accesului neautorizat şi a copierii/alterării informaţiilor conţinute (…). Asigurarea confidențialității datelor transmise/primite între CEI/CER și cititor se face prin utilizarea metodelor criptografice și/sau a unei infrastructuri de chei publice.

"Datele biometrice se colectează exclusiv pentru a fi introduse în CEI/CER și nu se stochează în baze de date pentru interogări ulterioare. După personalizarea CEI respectiv a CI și transmiterea acestora la autoritatea competentă să le elibereze, toate datele stocate în bazele de date de producție se șterg imediat prin procedură automată și ireversibilă", se subliniază în nota de fundamentare.

În același timp, imaginile impresiunilor papilare colectate pentru eliberarea cărții electronice de identitate și stocate în Sistemul național informatic de evidență a persoanelor se șterg prin procedură automată, imediat după ridicarea cărții electronice de identitate sau, dacă nu a fost ridicată, cel târziu la împlinirea unui termen de 3 luni de la data programată pentru eliberarea acesteia.

Nota redacției: Cu toate aceste măsuri de siguranţă cardurile vor avea o valabilitate de doar câţiva ani, trebuind apoi reînnoit cipul sau/si continutul lui. Interesantă este alocarea uni zone din cip pentru certificatele digitale necesare semnăturii digitale. Acest lucru va face ca toti cei ce au funcţii de conducere sau responsabilităţi să opteze pentru cartea electronică CIE deoarece nu vor mai trebui sa-şi înnoiască anual (si să plătească anual) certificatul calificat. Apoi, în scurt timp semnătura digitală va deveni obligatorie pentru toţi! Începând cu mijlocul lunii ianuarie 2014 opţiunea de a alege cartea de identitate clasică (fără cip) s-a făcut uitată. Ea a avut doar rolul de a adormi conştiinţele.

 Se vorbește în presă și despre presiuni din partea Ministerului Sănătății ca datele de pe cardurile electronice de sănătate să fie stocate în cip-ul din buletinele noi. Având în vedere că spre deosebire de cardurile de sănătate, buletinele ne sunt solicitate în multe situații de viață, riscul vulnerabilității datelor cu caracter personal crește foarte mult. Într-o epocă digitalizată în care spionajul și furtul de date fac parte din realitatea cotidiană, este îndoielnică siguranța oferită de noile buletine. Încă un pas impus spre controlul total…

 



Constantin Noica - un filozof creștin - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 Judecător, lector universitar
 Curtea de Apel Pitești/Universitatea din Pitești

I. Argument

         Orice încercare, oricât de modestă ar fi, ca și cea de față, de a evoca și evidenția personalitatea marelui filozof și implicit ideile acestuia este sortită să rămână într-o sferă a neîmplinirii, deoarece cuvintele interpretului oricât de inspirate ar fi nu reprezintă decât un simplu comentariu adăugat, în unele cazuri chiar cu lipsă de pietate și inspirație la conștiința și opera marelui filozof.
          Cu toate acestea, există o umbră de legitimitate a unei astfel de încercări, deoarece suntem datori ca în spațiul social și cultural în care ne manifestăm să permanentizăm prin modestele noastre încercări geniul cultural al lui Constantin Noica. Rostul unei evocări sau a unei încercări în marginea filozofiei maestrului este acela de a contribui la realizarea unui prezent continuu (în conștiința individuală dar și în conștiința socială) al creației sale. Evident, creația există în primul rând prin creatorul ei și totodată, opera este aceea care are rolul de a-l mărturisi pe cel care a adus-o la existentă Noi, ceilalți avem datoria de a ne aminti și de a reaminti existența acestui adevăr prin încercări cu caracter evocator a persoanei și personalității aceluia care este considerat de mulți, pe drept cuvânt, ca fiind unul dintre ultimii creatori de sistem filozofic nu numai în spațiul cultural românesc, dar și în plan european.
          Noica rămâne o permanență în conștiința individuală a celui care este preocupat de fapte ale culturii, dar și în conștiința socială nu numai prin creația sa filozofică, dar și prin implicarea sa în formarea de conștiințe individuale, culturale. Deși nu a avut o activitate didactică propriu-zisă, Noica rămâne totuși un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor. școala de la Păltiniș a cărui promotor este stă mărturie în acest sens. Noica a fost un căutător de valori, un persuasiv spirit cultural care s-a implicat în orice formă de manifestare a valorii. Strict vorbind, Noica va rămâne în istoria culturii românești cu „un rest” mai cuprinzător și profund decât operele întregi ale multor specialiști. Primul care recunoaște valoarea dramaturgiei lui Blaga este Constantin Noica. Tot el este cel care din cheltuială proprie, în anii târzii, la Păltiniș, a tradus din opera lui Blaga în franceză, germană și spaniolă și a depus eforturi în vederea publicării ei la prestigioase edituri occidentale. Noica este acela care a mărturisit despre Eminescu, numindu-l omul deplin al culturii românești. Dar nu a fost singurul pe care marele filozof l-a transpus în propria sa creație. A mărturisit despre Brâncuși, Enescu, Grigore Moisil, Petru Comărnescu, Dimitrie Cantemir,  Athanase Joja sau ștefan Lupașcu. Scopul pentru care a întreprins o astfel de acțiune vastă a fost acela de a impune nume românești în circuitul cultural European și românescul prin acest fapt. Cu greu a acceptat, după ani de refuz, premiul Herder, tocmai în vederea obținerii de fonduri pentru a face posibilă editarea unor opere esențiale ale culturii române.
       Prin urmare, nu te poți raporta la creația sa exclusiv contemplativ sau, teoretic, fără a lua în considerare activismul cultural al marelui filozof. De altfel, însuși Noica spune răspicat acest lucru răspunzând celor care îl acuzau că nu căută adevărul: „ Vai de cei care caută așezarea în ceva ce curge. … Adevărul e orizont mișcător … nu țintesc către adevăr ca dat ( ca în budismul zen), ci înaintez cu el cu tot” ( Constantin Noica – Carte de înțelepciune). Orice analiză a operei filozofului de la Păltiniș este datoare a evidenția procesualitatea, devenirea în cunoaștere dar și ca dimensiune ontologică în raport de care poate fi înțeles adevărul și orice valoare.
        Am întreprins această încercare și pentru a sublinia o realitate istorică: aproape 10 ani Constantin Noica a fost un locuitor al ținuturilor argeșene, adevărat, fără voia sa, însă orașul Câmpulung în care a viețuit a fost cel puțin un spațiu geografic pe care Constantin Noica l-a înnobilat cu prezența și activitatea sa. Dimensiunile istoriei sunt multiple; una dintre ele este istoria filosofiei care trebuie înțeleasă din perspectiva trecutului care se deschide în contemporaneitate și poartă germenii viitorului. De aceea istoria, incluziv în componenta sa filosofică,  nu este istoricitate, care înseamnă subordonarea omului față de un trecut pe care oricum nu îl poate controla, ci „progres în conștiința libertății” (Hegel) sau cum spune Noica „închidere care se deschide”
          Îmi asum modesta legitimitate de a încerca a spune câteva cuvinte despre Constantin Noica,și pentru că l-am cunoscut pe marele filozof în timpul studiilor mele studențești de la Sibiu. În anii *80 Noica era o prezență activă nu numai în atmosfera Păltinișului, dar și a Sibiului, mai ales prin încercarea sa de a determina Biblioteca ASTRA să faximilizeze caietele lui Eminescu, sau de a găsit „22 de tineri” a căror existență să devină una pur culturală, pentru ca din rândul lor să se formeze geniile ce ar putea schimba în bine civilizația. și soarta României. Tot la Sibiu, Noica și-a lansat lucrarea sa fundamentală „Devenirea întru ființă”. Prin intermediul profesorului meu de filozofie din acea vreme l-am cunoscut la Păltiniș și ulterior și la Sibiu, pe Constantin Noica. Eram în căutarea unui „drum filozofic”, oarecum contrar în concepția mea de-atunci, studiilor juridice pe care le urmam. Începusem să mă manifest prin publicații, mai mult sau mai puțin consistente, în ale culturii și ale filozofiei în special. Au fost mai multe întâlniri între mine și Constantin Noica. La Păltiniș am asistat la câteva dialoguri interesante între Noica, Radu Stoichiță și Gabriel Liceeanu. Îmi amintesc că ilustrul filozof a fost mirat să afle că un student în drept a citit și chiar a studiat, opera lui Aristotel, Platon și a marilor clasici ai filozofiei germane. A fost plăcut surprins în special de cunoștințele mele privind opera fundamentală a lui Hegel „știința logicii” și de faptul că încercam să nu rămân tributar unei concepții cu iz romantic în filozofie, încercând să pun totul sub semnul înțelegerii raționale și a unei logici dialectice. Mi-a spus însă că pentru performanță în filozofie și în general în cultură am nevoie de „instrumente”: logică,matematică,  cunoașterea aprofundată în original a marilor creatori de filozofie și teologie și nu în ultimul rând, greaca veche, franceza și germana. În toată activitatea mea,  la fel și în prezent încerc să-mi perfecționez măcar în parte aceste instrumente ale cunoașterii, ale creației, dar și ale formării conștiinței de sine. Numai astfel este posibilă trecerea sau devenirea de la condiția de „telectual” la aceea de „in-telectual”, adică existența „întru” conștiința de sine. Nu am reușit să împlinesc acest imperativ și de aceea existența mea în ale științei a fost și rămâne sub semnul lui „era să fie”.
        Cu ce am rămas atunci și acum de la aceste memorabile întâlniri. Ar fi multe de spus, însă, doresc să subliniez numai câteva idei: Diferența între „filozofare„ și filozofie sau altfel spus, între simpla părere că ști ceva și cunoștințele aprofundate, temeinice și adevărate. știința nu o poți dobândi, decât dacă ești posesorul unor instrumente care să îți permită să cauți în permanență adevărul. Filozofia, ca de altfel orice construcție care se dorește a fi științifică, trebuie să se caracterizeze prin rigoare conceptuală, dar și printr-un conținut ființial de natură să depășească simpla exactitate sau formalismul logic și să permită surprinderea în procesul dialectic continuu a valorii.
          Am rămas și cu ideea fundamentală că dacă există un centru existențial, indiferent ce anume întreprinzi în universul culturii, al cunoașterii, al științei, acesta trebuie să fie omul. Noica nu agrea în mod deosebit juriștii, deoarece considera că uită prea repede acest adevăr. Eu nu l-am uitat, iar peste ani m-am bucurat ori de câte ori activitatea practică sau culturală a avut într-un fel sau altul ca reverberație, omul, nu în sensul său generic de umanitate,  ci în sens concret, individual.
         Nu în cele din urmă aceste memorabile întâlniri pe care le-am avut cu Constantin Noica m-au învățat că „ numai voința de creație și de înțelepciune duce la creații și înțelepciune. Har nu încape decât de-a lungul drumului.” (Constantin Noica – Carte de înțelepciune”) Nu este suficient să ai conștiința că știi și că acționezi întru cultură și adevăr, ci trebuie efectiv să te manifești, să te implici pentru realizarea continuă a valorilor de înțelepciune. De aceea, am învățat de la merele filozof că trebuie să-ți cucerești libertatea în fiecare zi, așa cum spunea Goethe, dar în același timp să-ți cucerești un gând nou în fiecare zi. Numai astfel poți înainta spre om și spre omenesc. Am încercat să-mi construiesc în fiecare zi cele trei „fericiri” de care vorbea Noica, respectiv „creația, procreația și casa”, în rest, încercând să găsesc bucuriile existenței și ale spiritului.

II. Viața și opera

      Viața filozofului este mărturisită de opera acestuia. De altfel, Noica nu a dorit ca opera sa să fie închisă în structura unei „ediții complete”, pentru că s-ar fi simțit exclus din procesualitatea firească a gândirii. Totuși, se poate spune că viața pe care a avut-o filozoful a reprezentat spațialitatea și temporalitatea ce i-a permis deschiderea spre universul inefabil al spiritualității filozofice. De mai multe ori Noica mărturisea că a primit înfruntările sorții și tragediile vieții ca pe niște binefaceri ce i-au permis să se concentreze mai mult asupra gândului unic pe care îl căuta și pe care de fapt l-a și găsit.
           Deoarece aceste rânduri sunt publicate într-o revistă cu preponderent caracter istoric, spiritul istoric ne îngăduie să amintim câteva date biografice:
           La 12 iulie 1909, în comuna Vitănești din Județul Teleorman se năștea Constantin Noica într-o familie de boieri de rangul doi. Era al treilea copil al lui Grigore și al Clemenței, părinți minunați, care și-au crescut copii exemplar dar și în afara oricăror griji materiale. Nimic din copilăria sa și preocupările acelor vremi, nu semnalează direcția pe care Constantin Noica avea să i-o impună destinului.
           Începe gimnaziul în București, iar în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”. Îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu. Tot în această perioadă își începe activitatea publicistică în revista școlii „Vlăstarul”, debutul fiind o proză filozofică intitulată „O poveste”. În paginile acestei reviste Noica a colaborat și cu versuri. Se spune că Ion Barbu (Dan Barbilian) – profesor de matematică la clasa lui Noica l-ar fi sfătuit pe tânărul elev să se lase de poezie și să se apuce de filozofie.
            Se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. Timp de 3 ani îl are ca profesor pe filozoful Nae Ionescu, acesta având o influență pozitivă asupra evoluției sale viitoare. Noica îl caracteriza mai târziu ca fiind unul dintre cel mai mare formator de valori pe care România i-a avut vreodată. Această afirmație este pe deplin întemeiată, deoarece din „ mâna” lui Nae Ionescu au ieșit valori precum Noica, Mircea Vulcănescu, Eliade sau Cioran. Conținutul tezei de licență va fi inclus mai târziu în volumul „Concepte deschise” apărut în 1936. Noica urmează un curs de specializare în Germania. În perioada 1932-1934 frecventează Societatea Culturală „Criterion” alături de personalități, precum Mircea Eliade sau Mihail Polihroniade. Tot în această perioadă urmează pentru un an de zile cursurile Facultății de Matematică pe care o abandonează, pentru că a considerat că nu poate realiza performanță în acest domeniu. În primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez și va sta până în anul 1939.
            În această perioadă Noica este prezent din plin în cultura filozofică a vremii. În anul 1934 debutează cu volumul de eseuri „Mathesis sau bucuriile simple”, lucrare care va primi premiul de debut alături de „ Pe culmile disperării” a lui Emil Cioran și volumul „NU” al lui Eugen Ionescu. Mathesis reprezintă primul gest de manifestare culturală în care Noica îți exprimă temele filozofice pe care le va cultiva toată viața. Bucuriile simple sunt cele abstracte și generale, logico-matematice și lingvistice.
          În intervalul de timp 1935-1937 publică din Descartes Kant și Leibniz. În anul 1936 publică lucrarea „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Laibniz și Kant”, lucrare pentru care primește Premiul Academiei Române. În anul 1937 apare volumul „De Caelo”, o pledoarie excepțională despre om înțeles întru rațiune și libertate.
           În mai 1940 își susține la București doctoratul în filozofie cu teza „Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou”. Pleacă în Germania și va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filozofie al profesorului Martin Heidegger împreună cu un alt filozof român Alexandru Dragomir. Remarcăm în perioada de referință alte lucrări importante pe care Noica le public㨠„Pagini despre sufletul românesc” și „Jurnalul filozofic, ambele apărute în anul 1944”.
           În anul 1947 Noica alături de Eliade și Cioran sunt trecuți în evidențele comuniste ca autori interziși. Este momentul în care, la înțelegere cu soția sa divorțează în ideea de a-și feri familia de necazurile care inevitabil se vor abate asupra sa. Noica spera ca prin divorț soția își va câștiga cetățenia britanică și va reuși să iasă din spațiul comunist pentru a nu suporta ororile unui regim dictatorial. Acest scop s-a realizat mai târziu după multe suferințe și eforturi.
            În perioada 1949-1958, Noica are domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel.. Vom reveni asupra acestui moment important din viața filozofului Subliniem faptul că în această perioadă deosebit de grea din punct de vedere material, Noica și-a conturat ideea filozofică fundamentală, aceea a ființei și a devenirii întru ființă. În 1958, Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
          Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de logică. Noica susține seminarii private pe marginea filozofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de logică sau de la Institutul de Istorie a Artei:: Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.
        În 1976, Noica ajunge la Mânăstirea Rohia și este impresionat de cadrul natural și biblioteca vastă. Povestește despre cele văzute lui Nicolae Steinhardt cunoscând gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Începând cu anul 1975, Constantin Noica a trăit îndeosebi la Păltiniș, lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. În această perioadă își desăvârșește gândul filozofic prin mai multe lucrări de o remarcabilă acuratețe logică și profunzime : Rostirea filozofică românească (1970); Creație și frumos în rostirea românească (1973); Despărțirea de Goethe (1975) Sentimentul românesc al ființei (1978); șase maladii ale spiritului contemporan (1978); Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel (1980); Devenirea întru ființă (1981); Trei introduceri la revenirea întru ființă (1984); Scrisori despre logica lui Hermes (1986).
          Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa.
          Postum și în mod deosebit prin grija și eforturile fostului său elev și mentor Gabriel Liiceanu, după 1989 au fost reeditate operele filozofului și au fost publicate scrieri care încă nu văzuseră lumina tiparului, precum: Jurnal de idei (1990); Rugați-vă pentru fratele Alexandru (1990), Introducerea la miracolul Eminescian (1992) și nu în ultimul rând Manuscrisele de la Câmpulung (1997).

 III Noica la Câmpulung Muscel

          În acest oraș se fixează domiciliul forțat la 2 martie 1949, după ce, la exproprierea restului averii părintești e găsit la moșie și trimis sub escortă la Giurgiu. Noica afirmă în gândurile sale, că a fost bucuros de confiscarea pământului și de șansa oferită „ahoreticului” de a se ocupa numai de filozofie.
          La Câmpulung trăiește în sărăcie în diferite locuințe mărginașe. Aici o cunoaște pe viitoarea a doua soție Mariana Nicolaide, ajunsă la Câmpulung cu părinții exilați ai primului ei soț, decedat, și cu fetița ei. Se întreținea din lecții de matematică și engleză, ca și alte limbi clasice, ori modern, pentru lapte și pâine sau ceva bani. Gabriel Liiceanu consemnează în Jurnalul de la Păltiniș: „Trăiam din meditații cu 5 lei ora. Am predat de toate, până și săritura în lungime unei candidate la ICF.” Noica mărturisește că tot în această perioadă a avut „cinci ani de delir cultural” împreună cu Alecu Paleologu și Mihai Banu Alexandru Paleologu a stat în prejma lui Noica de la finele anului 1950 până la începutul anului 1956. Filozoful aseamănă relația lor cu cea dintre „fiul risipitor” și „fratele”. Prietenii s-au văzut la Câmpulung aproape zilnic în această perioadă. Au discutat notele luate de Noica din diverși filozofi și textele sale terminate sau în curs de elaborare. Pentru comentariul la Fenomenologia spiritului, își amintește Alexandru Paleologu, Noica s-a gândit să ceară subscripții anticipate de la persoane dornice să le citească spre a fi scutit de povara unor lecții.
           În acești ani de exil se conturează și chiar prind viață opere fundamentale ale lui Noica: Anti-Goethe (publicată mai târziu sub titlul de „Despărțirea de Goethe”,care în fond este o pledoarie pentru opera marelui iluminist) și Povestiri despre Hegel. Tot acum prind contur ideile de bază care vor forma viitorul Tratat de ontologie, cu a sa diferență dintre devenirea întru devenire și devenirea întru ființă. Este bine să menționăm că în 1956 dă spre lectură și analiză unui grup de prieteni viitoarea sa lucrare „Interpretări după fenomenologia spiritului după Hegel”. Începe această lucrare într-o, perioadă de relativă destindere la îndemnul lui Cioran care fusese rugat de Universitatea din Sorbona să ia legătura cu fostul bursier Noica, pentru o aniversare Hegel, cu promisiunea editării ei în Franța. Mai târziu Noica va rescrie această carte, care în final va fi publicată sub denumirea de „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului.
         În 1957, ca reacție la mișcarea anticomunistă maghiară, Cioran publică la Paris „Scrisoare către un prieten de departe” adresată, fără a fi nominalizat, lui Noica. Răspunsul oficialităților române a fost agresiv și cu consecințe dramatice pentru cei care s-au implicat fie doar și prin lectură. Noica nu numai că se știe vizat, se simte și dator să răspundă. Filozoful scrie în noiembrie „Răspuns unui prieten îndepărtat” manuscris care este scos din țară. În decembrie Cioran confirmă primirea, fără să-l publice, spre a nu-i face rău prietenului său. În 1974, Noica va nota regăsirea acestei scrisori și va mărturisi: „o recitesc, acum, îmi amintesc de tot ce investisem sufletește în ea, de tot ce s-a întâmplat din cauza ei, de tot ce a urmat – și-mi spun: du-te dracului de viață, că frumoasă mai ești (și-mi spun ce sălbatică e viața; ce sălbatic de frumoasă)”.   ( Constantin Noica – Jurnal de idei, 1990).
          Urmează represaliile. Constantin Noica a fost primul ridicat la 11 decembrie 1958, totodată anchetatorii au luat cu ei cărți și manuscrise. Printre acestea se aflau nouă caiete de reflecții și însemnări acoperind 14 ani (1944-1958). S-au păstrat doar cinci pagini cu care se va deschide volumul postum ( Jurnal de idei). Târziu se vor găsi și publica „Manuscrisele de la Câmpulung”, ce cuprind reflecții despre țărănime și burghezie, scrise în perioada 1951-1953. Anchetatorii aveau să ardă majoritatea textelor găsite. Noica a fost dus la Pitești și supus la un lung șir de chinuitoare interogatorii. Se pare că a fost și torturat. Interogatoriile au durat până în decembrie 1959. În final, au fost coroborate două grupuri de arestați : „lotul Noica” și „lotul Pilat”. La procesul „Noica Pilat”au fost 23 de inculpați. S-a desfășurat timp de 3 zile, între 24 și 26 februarie 1960. Sentința s-a dat pe 1 martie,  iar cele mai mari condamnări au fost pronunțate împotriva „conducătorilor” de lot, Constantin Noica și Constantin Pilat: 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă, confiscarea întregii averi personale ( inclusiv și mai ales a manuscriselor).
            Noica a primit cu seninătate și chiar cu bucurie toate aceste lovituri a unui regim nedrept și barbar. Propria condamnare, oarecum așteptată, i se părea bine venită pentru munca sa viitoare. A avut în schimb remușcări pentru a fi fost cumva vinovat de arestarea și condamnarea apropiaților săi. Cei 23 de condamnați din procesul „Noica – Pilat” au fost eliberați înainte de termen, fiecare separat, între 1961 și 1964. Constantin Noica, arestat primul, a fost eliberat ultimul, la 8 august 1964. Era slăbit și într-o stare fizică generală deplorabilă. A cerut iertare mai multora dintre întemnițați sau rude de ale lor, simțindu-se vinovat pentru tot ceea ce au suferit.
         Era după 10 ani de domiciliu obligatoriu, 2 ani de anchetă sălbatică și aproape 6 ani de închisoare.

IV. Gânduri și idei sau cu ce rămânem

          Atunci când am avut gândul acestei evocări, doream să prind în cuprinsul ei cât mai mult din gândirea și filozofia lui Noica. Mi-am dat seama că nu este locul și timpul potrivit, dar mai ales nu sunt pregătit pentru o astfel de abordare a unui univers ideatic, el însuși aflat într-o continuă prefacere.
          Totuși, oricine îndrăznește a intra în adâncul de idei pe care Noica îl construiește în monumentala sa creație este obligat să păstreze în conștiința sa câteva dintre punctele de reper ce într-un fel sau altul ajută la înțelegerea întregii sale opere. Însuși filozoful se întreabă de mai multe ori, ce a adus nou gândirea sa în spațiul filozofic. În primul rând, însăși filozofia care este pe deplin demonstrată ca posibilitate și utilitate în spațiul culturii. Mai mult, metafizica este principala modalitate prin care omul își poate realiza „sinele” său și, totodată, conștiința devenirii întru ființă, care poate fi în același timp devenire întru sine. știința, indiferent de forma sau domeniul ei, poate oferi numai cunoștințe, insuficiente prin ele însele, în a determina locul omului în societate și în univers. Filozofia oferă „înțelesurile” prin care omul se constituie ca și conștiință liberă și își impune legea sa ca libertate și rațiune, legilor naturii.
           Pentru orice cititor, chiar și unul grăbit, rămâne în memoria sa conceptul ontologic de bază „devenirea întru ființă”. Noica a reușit, poate pentru prima dată în istoria filozofiei să lege cele două concepte până atunci diametral opuse: devenirea și ființa. Categoriile rațiunii pure sunt incompatibile cu existențialul. În concepția lui Noica categoriile logice și existențialele pot fi întâlnire în procesul dialectic, nu al devenirii întru devenire, ci al devenirii întru ființă. Cu ce mai rămânem. Evident, categoriile și noțiunile filozofice amplu construite și explicate de Noica în opera sa: contradicția unilaterală; limitarea ce nu limitează sau închiderea ce se deschide sunt de asemenea, puncte de reper în universul ideatic conceput de Noica. Mai presus de toate însă este „individualul”, iar în cadrul acestuia „omul”.În profunzimea sa, opera lui Noica este o pledoarie pentru pietate, iubire, și puterea rațională a omului. Iată ce spunea Noica în acest sens: „ Ești contemporan ( ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubești. Asta e tot – și înseamnă înfrângerea umană a timpului. (Toți teologii spuseseră: ființa nu e Dumnezeu, ci este iubirea lui)”. (Constantin Noica – Carte de înțelepciune). Desigur Noica nu este un teolog, dar întreaga operă demonstrează afinitatea gândirii sale pentru ideile, concepțiile și mai presus de orice adevărurile de credință creștin ortodoxe. Adept al raționalismului, la fel ca și Hegel a crezut că gândirea religioasă premerge metafizica. știința nu duce neapărat la filozofie pentru cu simpla acumulare de cunoștințe nu conferă „sensuri și înțelesuri „proprii gândirii filozofice Noica admitea totuși că singurul loc exterior filosofiei din care se poate ajunge la gândirea metafizică este religia. În programul său de pregătire pentru cei care doreau să-i devină ucenici și să realizeze performanță culturală el includea studiul Filocaliei. Noica preia adevăruri de credință pe care le transpune în sistemul sau filozofic: „unul divers în sine” sau „trinitatea”exprimată prin trinomul general - individual-determinații”. Considera că întreaga cultură modernă este una a „întrupării”,a generalului care se întrupează în individual devenind astfel un universal concret. Filosoful de la Păltiniș regreta că nu a putut ajunge la Idee. „poate că ideea a venit din moment ce n-a mai venit„. Regretul de a nu fi realizat deplinătatea sistemului pe care l-a dorit este într-un fel propriu oricărui raționalist care acordă prea mult credit cunoașterii discursive și mai ales posibilității omului de a conferi propriile sensuri metafizice existenței. În raporturile dintre credință iar pe de altă parte știință și filozofie este nevoie de un „act smerit al rațiunii”, cum spunea Părintele Arsenie Boca. Altfel spus cunoștința limitelor existențiale ale rațiunii umane. Numai prin raportare la infinitul și indefinitul rațiunilor divine, trăite și simțite înțelegător sau contemplate, rațiunile și sensurile omului își află deplinătatea. De aceea „ Ideea” de care vorbea Noica nu este un simplu adevăr rațional ci un adevăr de credință.
        Religia poate premerge construcțiilor metafizice dacă este înțeleasă în înțelesul de sistem de concepte elaborate de cunoașterea rațională umană. Filosofia însă nu poate fi o etapă, o cale spre adevărurile de credință, spre credința ortodoxă. Raportul filozofie–credință trebuie înțeles diferit față de cum o face raționalismul filosofic și anume prin „actul smerit al rațiunii umane”, care își cunoaște, recunoaște și conștientizează limitele, dar în același timp, prin smerenie și iubire transcende firii create contemplând rațiunile divine, cele ale firii și cele mai presus de fire. Autenticitatea dar și obiectivitatea sensurilor și adevărurilor filosofiei este dată de modul în care cuprind sau cel puțin reflectă adevărurile de credință. Filosofia, la fel ca și orice formă de cunoaștere umană, dacă se manifestă în sistemul valoric creștin, poate fi o cale spre înțelegerea unor adevăruri de credință,  dar nici o concepție filosofică nu poate fi suficientă prin ea însăși pentru a fundamenta credința ortodoxă și actele de credință. Pentru a te împărtășii din realitatea infinită a Persoanelor Sfintei Treimi este nevoie de altceva decât rațiunea filosofica sau cunoaștere științifică. Este nevoie de smerenie și iubire,  altfel spus de o cunoaștere existențială și nu numai de una rațională,  Părintele Teofil Părăian surprindea foarte bine esența raportului dintre credință și cunoașterea rațională inclusiv cea filosofică: ”Când vom avea credința mai mare decât cunoștința, atunci va fi în sufletul nostru liniștea pe care ne-o dorim și pe care o dorim și altora prin darul lui Dumnezeu și prin ajutorul Celui de Sus „(Să gândim frumos ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 285)
           Incontestabil,  Noica a fost un filosof creștin,afirmație demonstrată de întreaga sa operă. Dacă reflectăm la întreaga sa viață, la faptele de cultură și de credință săvârșite,  la împrejurarea că într-un fel sau altul a rămas în „actul smerit al rațiunii” și peste toate dorința sa testamentară de a fi înmormântat lângă Schitul de la Păltiniș,  putem spune că Noica a fost mai mult decât un filosof creștin,  a fost un creștin ortodox,  un om smerit în puritatea și simplitatea sa. Spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur și simplu„.
           A aflat Noica ce este ființa? Dar nici nu a dorit acest lucru. Noica a descoperit ceva mult mai important și anume drumul către ființă și conștiința devenirii întru ființă pe care omul o poate avea.
            Se cuvine să încheiem aceste modeste reflecții cu caracter istoric chiar cu gândurile lui Noica, pe care orice trecător atent poate să le citească pe o inscripție țintuită între-un chioșc de ziare părăsit din Păltinișul ultimei sale iubiri:
         „Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea”. (Constantin Noica – De Caelo).
xxx
         „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul”. (Constantin Noica – De Caelo).

                        BIBLIOGRAFIE
Constantin Noica – Devenirea întru ființă, Editura Humanitas,  București 1998.-
Constantin Noica – Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Humanitas, București  1998.
Constantin Noica - Carte de înțelepciune, Editura Humanitas, București, 2009.
Constantin Noica - De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului. Editura Humanitas, București, 1993.
 Să gândim frumos ca să trăim frumos. Antologie de cuvinte duhovnicești din scrierile Părintelui Teofil Părăian,  Editura Agaton, Făgătaș,2012
Ion Ianoși – Constantin Noica, Editura Academiei Române, București 2006.
Sorin Lavric – Ontologia lui Noica, O exegeză, București, Editura Humanitas 2005.
Gabriel Liceeanu – Jurnalul de la Păltiniș, Editura Humanitas 2012.



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Versuri - Fr. Alexandru Mihail Niţă

Fereastra Raiului

Cel ce-ntinzi cerul ca un cort
Şi-aprinzi candelele-n amurg,
Luciri aduni din fir de tort,
Slăvit să fii a toate Demiurg.

Cu hlamidă de păduri şi flori
Ai îmbrăcat din veac pământul
Iar zorii zilei i-ai pictat cu nori;
Cum oare ţi-ai ţesut veşmântul?

Din bucuria Ta măiastră
Ştergar din raze ai cusut
De a Taborului fereastră,
Prin ea să Te zărim lucrând
Părinte Nevăzut.

 

Luminile PAȘTELUI

De unde vine prima vară?...
Dinspre Lumina nesolară
Ce ziua o-nmulţeşte
Şi floarea-o izbucneşte
În muguri, pui de fruct,
Din seva gliei supt...

Unde se ascunde noaptea
Şi se îngroapă moartea?...
Mai jos de cripta goală
În vindecata boală
A pocăitului tâlhar,
Sfeșnic viu aprins de Har,

Purtat pe aripa de lemn
Al dezrobirii veșnic semn,
Înfipt în umbra lui Adam,
Uscatul, ferecatul ram,
Zvârlit din cer, acum iertat,
La Paştele cel așteptat,

când HRISTOS A ÎNVIAT!

                              AMIN

 

VECERNIE  ATONITĂ

S-a îmbujorat pământul
Marea l-a stropit cu-n val
Peste deal se-apleacă vântul
Suflă colbul jos la mal.

Ziua se ascunde-n stele
Codrul verdele şi-a stins
Pleoape-nchise de zorele
Scară cerului au tins.

Crinii din căţui măestre
Tămâiază lin văzduhul
Toaca bate la ferestre

Din înalt pogoară Duhul
Peste firea-ngenunchiată
Sub icoana nepictată.

 

 

PRODROMIŢA    Apus athonit

Icoana, glas al iubirii depline,   
Topeşte în suflet cântec de dor,   
Cereasca vedere strânge în sine   
Lumina de aur, snopi pe ogor.

Icoana aprinsă, foc viu pe gheţar,  
Păleşte al zilei urcuş tremurat,   
Alungă ispita mai jos de tartar,  
Aşează în suflet bob înspicat.

Icoana adună torent de lumină   
Din lacrima jertfei de seară,   
Candela aprinsă de cer o anină,   
Plină de stele, spre noi o coboară.

Icoana, fereastră deschisă la cer,   
Înalţă-n iubire fiinţa,    
Nădejde şi sprijin celor ce pier,   
Fiul cu Maica Sa Prodromiţa.   
 
 
         PECETE

Un gând în inimă să porţi:
Hristos, îndemn şi călăuză,
Ridică arca din ecluză
Până la ceruri, sus la Porţi.

Răbdare ai ca să suporţi
Pe umeri cruci şi lanţuri grele,
In Har să te încingi cu ele,
Ca să învii din morţi.

Spre zarea Raiului deschis,
Topit în pace şi iubire,
Treaz vei fi în dulce vis

Purtat de valuri de uimire,
Străpuns de-al dorului abis,
Străpuns de Suprafire.

 

  CULOAREA  TIMPULUI

Culoarea timpului aprinsă
În tainice chilii pătrunse
De cântul şoaptelor ascunse
În clipe dulci din lumea stinsă

Topeşte viaţa-n veşnicie
Mai sus de cerurile albastre
Prelinsă dulce pe sub astre
În boarea stelelor ce-adie

Serafic glas de psalmodie
A vieţii care va să vie
Dinspre Lumina de acasă

Ce inima adânc apasă
Belşug de Aur în văzduh
Treime Sfântă văz în Duh.


DIN  TĂCERE AM A-ȚI SPUNE

Fir de floare pân-la cer
Se înalţă lin pe-o boare
Din cântul adunat, lujer,
Adăstat din dor ce doare.

Spic de aur înflorit,
Cald, din rugăciune,
Tainic gând, abia şoptit,
Din tăcere am a-Ţi spune…

 



Copilărie după gratii (versuri) - Valeriu Romică Pietrăroiu

Copilărie după gratii

Priviţi vă rog la mine, sunt delicventul juvenil,
Sunt cel ce udă lumea cu lacrimi de copil,
Mă joc cu alte jocuri, am alte jucării,
Terenul meu de joacă e-nchis în puşcării.

În loc să am ca paznic un înger păzitor,
Pe mine mă păzeşte un supraveghetor,
Îmi mângâi printre gratii bucata mea de cer,
Căci cerul lumii mele e îngrădit de fier.

Eu nici măcar în vise nu mă mai văd zburând,
Cel mai adesea noaptea, eu mă trezesc plângând,
Copilăria toată mi-e scrisă-n cazier,
Eu nu mai am nimic, nimic la care să mai sper.

Nu vreau să cred de acum că sunt bătrân,
Mai vreau să cred în zâne, să cred în Moş Crăciun,
Mai vreau încă patine, vreau să mă scald în iaz,
Vreau raza mea de soare, să-mi umble pe obraz.

Aici e noapte lunii, cum puneţi flori în ea?
Cum pot să-nveţe aici copii de vârsta mea?
Trăind în întuneric cum aş putea să cresc
Crezând că anormalul este ceva firesc?

Cam ce poveşti voi spune, atunci când voi fi tată?
Ce grozăvii urmează după... A fost odată?
O să mai poată oare ca mâna să-mi alinte?
Voi şti să-mi cresc copiii? Voi şti să fiu părinte?

Sunt totuşi ani de zile, de stăm aici atât,
În locul frumuseţii, noi vom vedea urât,
Nu căutaţi la noi, în altă parte-i vina,
De vreţi să-mi ştergeţi răul, găsiţi-mi rădăcina.

Din nuca cea mai tare sădită iese pom,
Deci căutaţi în mine, sămânţa mea de om,
Găsiţi pământul bun, în care s-o sădiţi,
Udaţi răsadul bine, dar grădinari să fiţi.

Cătaţi-vă în suflet atunci când judecaţi,
Aveţi copii ca mine, la ei să vă uitaţi,
Gândiţi-vă mai bine, băgaţi mai bine seamă,
Măcar fie-vă milă, mi-e tare dor de mama.

 

Copilărie zdruncinată

Priviţi vă rog la mine, sunt delicventul juvenil,
Sunt cel ce udă lumea cu lacrimi de copil,
Aici n-am multe jocuri, n-am alte jucării,
Terenul meu de joacă e-nchis în puşcării.

Eu n-am crezut vreodată că am să ajung aici,
N-am crezut niciodată că iadul este aici,
La Domnul întind mâna, cu greu el mi-o primeşte,
Mă rog la el într-una cu lacrimi să mă ierte.

Am doi copii pe lume, îi iubesc cu ardoare,
Malvina e fetiţa, cu chipul ei de soare,
Iar Alion băiatul ce-mi seamănă leit,
Nu-i las pe aceşti copii, să crească chinuiţi.

Crescut-au prin străini de când sunt eu închis,
Nu au ştiut ce-i bine, ci mereu au tot plâns,
Noi suntem vinovaţi, cei ce i-am părăsit,
Eu cu soţia mea, atunci când n-am gândit.

Mă rog la Domnul într-una pe ei ca să-i ajute,
Pe mine ca părinte, îl rog ca să mă ierte,
Sunt doi copii lăsaţi ca două poame crude,
Crescând printre străini, le voi mai fi părinte?

Acolo unde sunt se bucură de toate
Că cea ce-i îngrijeşte le oferă tot ce poate,
Eu cu soţia mea am greşit îndeajuns,
Vom da mult socoteală acelui Cel de sus.

Acum la încheiere îmi cer iertare lor,
În primul rând la Domnul păzind asupra lor,
Să-mi ierte neglijenţa ce-o am faţă de ei.
Dar va veni şi timpul şezând mereu cu ei.

 

Cinsteşte pe tatăl tău
 
Când sunt copiii noştri mici,
Noi pentru ei suntem tătici.
Ce gingaş e şi sună bine:
„Tăticule, mi-e dor de tine!”
 
Dar anii trec şi, deodată,
Nu mai eşti tătic, acum eşti tată.
Dar şi aşa, tot sună bine:
„Tată, îmi este dor de tine…”.
 
Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,
Din tată, tu devii babac;
Şi vorba sună trist şi gol:
„Babacule, mai dă-mi un pol”.
 
Dar viaţa e un foc de paie
Şi, vrei-nu vrei, ajungi tataie,
Iar vorba ta în râs e luată,
„Tataie, ia mai las-o baltă!”
 
Şi-n anii care-ţi mai rămân,
Te vor numi doar… ăl bătrân,
Şi vorba lor te năuceşte:
„Bătrâne, ce-ţi mai trebuieşte?”
 
Copile, tu să ai ştiinţă:
Am fost un tată cu credinţă,
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.
 
Dar fă-mi, te rog, o bucurie,
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici ca în copilărie
„Tăticule, mi-e dor de tine!”

 

Mama mea

 Mamă, azi e ziua ta,
Te iubesc mămica mea,
... ... împlineşti,
Mamă vreau să întinereşti.

Părul ţi-a încărunţit,
Pentru noi ai suferit,
Inima te-a cam lăsat
De atâta dor şi oftat.

 Acum nu mai suntem mici,
Am ajuns şi noi tătici,
Datorită dumitale
Am crescut, m-am făcut mare.

 Am ajuns la vorba ta,
Ştim ce înseamnă familia,
Exact cum ne-ai învăţat,
Dar noi nu te-am ascultat.

 Avem şi noi copilaşi,
Dar au crescut neînvăţaţi
C-au crescut printre străini,
Numai lacrimi şi suspini.

 Chiar de sunt eu oaia neagră,
Pentru mine îmi eşti mamă,
M-ai crescut, m-ai protejat
Şi de rele m-ai scăpat.

 Şi acum la încheiere,
Eu îţi zic să ai putere,
Sănătate, „La mulţi ani!”
La cei ... ... de ani.

 

Necuprinsa Ta iubire

De la ieslea cea smerită
Pân l-al Golgotei altar
Vieţuirea Ta slăvită
A fost un izvor de har.
 
            Ca soarele-n strălucire
            Şi ca luna-n noaptea grea,
            Astfel sfânta-ţi vieţuire,
            Scump Iisuse se vedea.
 
Neclintita-ţi ascultare
Pe-al Tău drum nespus de greu,
Mi-e model de comportare
De-a mă-ncrede-n Dumnezeu.
 
            Mai ales în răstignire,
            Văd Iisuse, mult mai clar,
            Necuprinsa Ta iubire,
            Bogăţia Ta de har.
 
Tu mi-eşti pildă de umblare,
Dar şi sursă de putere,
Căci în orice-mrejurare
Îmi dai har şi mângâiere.
12-08-2013

 


 Biblia

Carte sfântă, nesecată, glas divin dumnezeiesc,
Tu îmi eşti lumina vieţii şi prin tine eu trăiesc;
Mort aş fi fără nădejde şi pe veci aş fi pierdut,
Dacă ale tale pagini, eu nu le-aş fi cunoscut.

Dar cuvântul tău cel sacru, mi-a aprins în pieptul meu,
O nădejde, un foc tainic, care creşte tot mereu.
Pe ale tale pagini scrise, răspândind mereu iubirea,
Ai aprins în mii de inimii, focul sacru, fericirea.

Celor slabi şi umiliţi, tu le dai mereu putere,
Iar bătrânului ce crede, îi alini orice durere.
Celor ce sunt prinşi de pofte, furt, beţie şi omor,
Pe cei lacomi de avere, care au şi tot mai vor,
Pe cei mândri plini de fală şi pe toţi cei răi - Mereu -
Tu îi chemi, le-arăţi iubirea şi le spui de Dumnezeu.

Stai de vorbă cu săracul, îl mângâi, îi dai tărie,
Şi la tine el găseşte, frate, soră, tată, mamă,
Stai de vorbă cu oricine şi de-a pururi dai poveţe,
De la tine şi copilul, şi moşneagul, toţi învaţă.

Celor mari şi celor mândri tu le-arăţi neveşnicia,
Pe când cei care ascultă, au în faţă veşnicia
Carte sfântă, veşnic vie! Mulţi  credeau că eşti învinsă,
Dar lumina ta cea mare, nu putea să fie stinsă,
Sângele a curs pe cruce ca să-ţi lumineze mersul,
Să-ţi mărească strălucirea, să-ţi împodobească versul.

Tu mi-ai arătat iubirea, necuprinsă de hotar,
Şi mi-am îndreptat privirea pentru veci, înspre calvar,
Prin cuvântu-ţi plin de viaţă, am urcat şi urc în sus,
Şi în versurile tale, eu am găsit pe Iisus.

 

Tatăl meu


Tatăl meu cu suflet bun,
Din tot sufletul ţi-o spun,
Cât am fost în libertate,
Nu te-am ştiut de stăpân.

Dar când am ajuns la rău,
Fără nici o mângâiere,
Am ajuns la disperare
Şi-am chemat numele Tău.

Tată, sfinte, unde eşti?
Hai şi scapă-mă odată,
Că satana m-a vrăjit,
Şi mă termină îndată.

Ca răspuns, Tăticul meu,
Ai trimes pe Fiul tău
Pe Golgota sus la cruce,
Ca să-mi facă viaţa dulce.

Eu Părinte-ţi mulţumesc,
Şi din suflet te slăvesc!

 


O stea pe cer


Întregul soare joacă-n stropi de rouă,
Şi tu în inimi poţi să locuieşti
E o minune, ce e veşnic nouă,
Mărirea ta, ce bine-o mărgineşti.

Pe cer ai scris cu slove arzătoare,
Mărirea ta ascunsă-n nesfârşit,
Deşi nu pier, sunt totuşi trecătoare,
Dar glasul tău rămâne-n veci iubit.

Se mişcă tot cum nu se poate spune,
Uimit ascult şi cu nesaţ privesc
Dar eu în tine am găsit pe acela,
Ce-mi împlineşte noul simţ ceresc.

Atâtea legi nespus de felurite,
Urzesc mereu veşminte de-ntâmplări,
Dar tu te-mbraci cu haine neurzite
Şi doar pe noi cu veşnice schimbări.

Te-ai îmbrăcat în omenească fire
Şi-ai ispăşit călcâiele de legi
M-a copleşit Iisuse a ta iubire
Acuma poţi cu orice să mă legi.

 

 


Liber în Domnul

Zdrobit în lanţuri, mort în păcate
Păşeam pe cale însingurat,
Chemat de şoapte, lacom de moarte
Până ce Domnul m-a vindecat.

Liber de lanţuri, liber de moarte,
Merg înainte cu Dumnezeu,
Liber sub soare, liber de noapte,
Cânt pe cărare, cântecul meu.

Liber de ură şi de mânie,
Iubesc din suflet, sunt fericit
Liber de teamă şi de mândrie
Stau lângă Domnul şi-s mântuit.

Liber de grija zilei de mâine,
Aştept cetatea cea dinspre zări,
Chiar de-i furtună sau zi senină
Domnu-mi zâmbeşte peste-nserări.

Această lume tristă nu e casa mea,
Comoara mea e-n cer, în cer mi-e inima,
M-aşteaptă Iisus într-o ţară de vis,
M-aşteaptă îngeri mii, la porţi de paradis.

Prin lume sunt străin, sunt numai călător,
Las totul în urma mea, spre cer purtat de dor,
Curând pe norul alb voi merge cu Iisus,
Printre stele şi sori către ţara de sus.

 

Adevăratele comori

Nu vă adunaţi comoară,
Pe pământ cu gând lumesc
Unde moliile-o strică,
Şi tâlharii o pândesc.

Ci v-o strângeţi sus în ceruri,
Unde molii nu pătrund,
Şi n-o roade nici rugina,
şi nici hoţii ce se ascund.

Unde-i deci comoara voastră?
Sus în cer s-au pe pământ?
De-o veţi strânge prin credinţă
Veţi găsi-o în cerul sfânt.

Ochiul tău este fereastra
Către cerul luminos,
Când privirea ţi-e curată,
Trupul tău e sănătos.

Dar de ai în ochi o bârnă
Tu şi-n trup vei suferi,
Lipsa bucuriei sfinte,
Şi-a odihnei zi de zi.

Ce va fi atunci lumina,
Ce-o doreşti ca pe o stea
Dacă mii de umbre-n noapte,
Prin păcat te va lega?

Fapta dragoste-i comoară,
Umblă-n ea voios şi blând,
Căci cununa răsplătirii,
Vei primi-o în curând.

Deci cu-o sfântă lăcomie
Strângeţi bunuri ce nu pier
Chiar de-aţi pierde-n lume totul,
V-adunaţi comori în cer!




Evenimente, Apeluri, Promoții
Un copil e BUCURIE! Marș pentru viață!

Fără copii, România moare! 

https://www.youtube.com/watch?v=BEhejcAg0dY

În 22 martie 2014 se va desfăşura în peste 27 de localităţi din România Marşul pentru viaţă.
Acest videoclip filmat la Arad are multiple semnificaţii:

1. Paharele folosite nu sunt deloc întâmplătoare. Doar pahare de iaurt de Curtici şi de Pecica, două localităţi din judeţul Arad unde oamenii trăiesc din roadele pământului, în semn de protest împotriva planului guvernanţilor de a permite exploatarea gazelor de şist din zona de vest a României. Vrem să putem mânca, noi şi urmaşii noştri, acest iaurt delicios şi peste 10, 20 sau 100 de ani!

2. Tinerii protagonişti s-au îmbrăcat, majoritatea, în ii. Unele mai vechi de 100 de ani, adevărate bijuterii ale neamului românesc. Ne iubim neamul, cultura lui, tradiţiile lui şi din el ne tragem seva, bucuria.

3. Protagoniştii - elevi de la 14 la 19 ani - au devenit voci pentru cei ce nu au voce: pruncii nenăscuţi în pericol de a fi avortaţi. Într-o societate modernă în care se promovează tot mai mult o cultură a morţii, ei au înţeles mai repede decât adulţii din jur că trebuie promovată şi susţinută viaţa, din prima ei clipă de apariţie. Un copil este un copil cu drept deplin la viaţă din momentul concepţiei.

 



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567