Descarca Revista

 

   


"
Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi. Dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos" - Rom.6, 8-10

 

Mai 2013

Invierea Domnului
Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Noua Constituţie a României - unitate în diversitate fără divinitate?
Memoriu împotriva educaţiei sexuale în şcoli
Patriarhia Română susţine iniţiativa Unul dintre noi
Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova, împotriva homosexualităţii
Frumuseţea Crucii în lume. Cruci şi troiţe de pe Valea Arieşului.
Editura Agaton, sponsor al concursului Bucuria de a fi creştin
Ştiri interne pe scurt (mai 2013)
Ştiri externe pe scurt (mai 2013)
Legalizarea prostituţiei, dăunătoare persoanei, familiei şi societăţii
Valeriu Gafencu - sfântul închisorilor - este din nou bandit (conducătorii ţării fiind tot comunişti, acum capitalizaţi!)
Eliberează-ne pe Baraba (Lc.23,18)
Paştile Blajinilor - originea şi sensul sărbătorii
Tinerii, o prioritate pastorală
Sănătatea duhovnicească
Depresia - epidemia secolului
Părintele Dimitrie Bejan – Mucenicul, Martirul şi Mărturisitorul (1909 – 1995)
Mărturii despre Părintele Arsenie Boca (despre rugăciunea pentru morţi şi despre lauda celor vii)
Suntem în stare de război, în legitimă apărare, dar... nu luptă nimeni!
Urme (CARTE)
Ce va da omul in schimb pentru sufletul său? (CARTE)



Tema lunii
Noua Constituţie a României - unitate în diversitate fără divinitate? - Cristina Roman
 
Ca lege fundamentală a unui stat, Constituţia reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernământ, organizarea statală, precum și drepturile și obligaţiile cetăţenilor. Constituţia este oglinda identităţii unui popor, cartea lui de vizită. La referendumul pentru revizuirea Constituţiei din acest an vom afla dacă informaţia că românii sunt în procent de 86% creştin-ortodocşi rămâne o dată statistică, sau devine un act de conştiinţă colectivă prin care poporul român îşi recunoaşte şi confirmă identitatea spirituală. Bazându-ne pe precedentele create în istoria noastră constituţională, precum şi pe experienţa altor ţări, credem că este nu numai de dorit, dar chiar posibilă referirea la Dumnezeu şi valorile creştine în textul noii Constituţii. În perioada rămasă până la adoptarea propunerii finale a textului revizuit de către Parlament, în calitate de reprezentanţi ai societăţii civile să ne exprimăm în acest sens, astfel încât vocea noastră comună să nu poată fi ignorată de decidenţii politici.
Informare şi îndemn
În luna noiembrie 2013 vom fi chemaţi la un referendum pentru modificarea Constituţiei României şi regionalizare. Dorim să informăm din timp pe cititorii noştri despre propunerile de modificare legislativă, cu accent pe acelea care pot avea urmări importante pentru relaţia dintre Biserică şi Stat pe termen lung.
Coincidenţa face ca referendumul să se desfăşoare la împlinirea a 1700 de ani de la emiterea, în anul 313, a Edictului de la Mediolan, prin care Sf. Împărat Constantin cel Mare transforma creştinismul în „religio licita” în Imperiul Bizantin. Biserica Ortodoxă Română a declarat anul 2013 drept An Omagial al Sfinţilor Constantin şi Elena în Patriarhia Română, cinstind pe ocrotitorii cei mai influenţi ai creştinismului din primele secole. Recensământul la care suntem chemaţi în noiembrie poate fi răspunsul nostru, al celor ce formăm Biserica, la jertfa şi curajul mărturisitorilor lui Hristos din toate veacurile. Să nu întinăm legitimitatea milenară a creştinismului consimţind la acte care se dezic de Dumnezeu, de familie, de valorile noastre strămoşeşti.
Constantin cel Mare, şef de stat, conducător de oşti, împărat născut păgân, şi-a asumat cu curaj gestul istoric de a apăra şi promova creştinismul prin fapte concrete, prin legi revoluţionare, într-un climat politic ostil, unde cultul păgân era încă dominant. A fost susţinut în demersul lui de mama sa, Împărăteasa Elena, pentru care bogăţia şi slava au fost doar mijloace de a se pune în slujba creştinismului, de a construi şi împodobi biserici. Începutul a ceea ce cunoaştem noi astăzi ca scutire de taxe pentru Biserică a fost pus de Sf. Constantin. Tot el a apărat familia, a condamnat prin lege adulterul şi abandonul familial şi a protejat căsătoria îngreunând obţinerea divorţului pe cale administrativă. Ne-am dori ca în primul rând conducătorii politici din România să fie demni urmaşi ai Sf. Constantin. Să fie promotori şi susţinători ai religiei creştine, ca unii ce fac parte din Biserică şi sunt înzestraţi de Dumnezeu cu talantul funcţiei pentru a fi un exemplu de mărturisire şi viaţă creştină.
Propuneri ne-creştine pentru revizuirea Constituţiei
Pentru cei care nu au parcurs textul actualei Constiuţii a României, precizăm că numele lui Dumnezeu este prezent la articolul 82, Jurământul preşedintelui şi al demnitarilor, care se încheie cu formula “Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”. De asemenea, este prezent la jurământul pe Biblie al celor citaţi ca martori în Instanţele de Judecată. Oportunitatea asocierii numelui lui Dumnezeu la o formă de jurământ ar putea face subiectul unei discuţii distincte şi o vom amâna pentru o ocazie viitoare. Reamintim doar că în Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos a spus: “Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea este de la cel rău” (Mt. 5, 35-37).
Pe de altă parte, referirea la originea creştină a poporului român lipseşte din textul actualei Constituţii. Acest lucru este valabil şi pentru Constituţia Uniunii Europene, dar şi pentru constituţiile majorităţii statelor membre ale UE.
În România, ca urmare a acţiunilor politicienilor secular-umanişti, există ameninţarea excluderii din noua Constituţie a oricărei referiri la Dumnezeu. De asemenea, s-ar putea schimba definiţia căsătoriei în sensul legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, s-ar putea modifica raportarea Statului la cultele religioase, inclusiv în ceea ce priveşte finanţarea acestora sau predarea religiei în şcoli. Îl cităm aici pe deputatul ateu Remus Cernea:  „Vrem să se specifice clar laicitatea Statului, separarea Statului de Biserică. Asta ar garanta libertatea religioasă indiferent de opţiunea fiecăruia“. Acelaşi politician, referindu-se la Jurământul de credinţă afirma: „Consider mult mai potrivit introducerea expresiei: „Jur pe onoare şi credinţă“, nemulţumit că România este singura ţară unde această formulare este specificată prin lege.
Din punct de vedere socio-politic, potrivit unui document adoptat la 25 mai de către Congresul UDMR de la Miercurea Ciuc, se recomandă ca, pe lângă limba română, în unele regiuni limbile minorităţilor naţionale să poată fi utilizate ca limbă oficială. “Recomandăm o clauză constituţională care să ofere posibilitatea reglementării legislative a autonomiei culturale şi condiţii constituţionale pentru constituirea unor regiuni cu statut special. Am recomandat ca, pe lângă limba română, în unele regiuni, limbile minorităţilor naţionale să poată fi utilizate ca limbă oficială.”
Cel puţin îndrăzneaţă este insistenţa UDMR de a scoate termenul de „naţional” din Constituţia României, cerinţă pe care o declară drept „ne-negociabilă”. Îl cităm pe Kelemen Hunor: “… recomandăm din nou radierea conceptului statului naţional. Nu vom negocia prin televiziuni, prin mass-media. Am recepţionat toate mesajele. Nu este negociabilă”. Asta în timp ce premierul ungar susţine sus şi tare că ungurii vor o Europă a naţiunilor, în care naţiunile să nu se stingă!
Din punct de vedere geopolitic, există pericolul cedării de suveranitate de stat în favoarea Uniunii Europene. (Cu ocazia Zilei Europei, la 9 mai 2013, Preşedintele Traian Băsescu a transmis un mesaj în care vorbeşte despre „realizarea cât mai curand posibil a uniunii politice (în UE, n.n) (…) chiar dacă acest lucru presupune un transfer suplimentar de suveranitate naţională“.)
Între altele, se doreşte şi modificarea noţiunii de cvorum, astfel încât atingerea acestuia să nu mai fie condiţionată de prezenţa la urne a numărului de 50%+1 dintre persoanele cu drept de vot. În aceste condiţii, votul fiecăruia dintre noi poate fi determinant pentru viitorul nostru social şi duhovnicesc.
„Să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din noi…”, ne îndeamnă părintele Dionisie de la Colciu. Aşadar, să ne informăm, sa fim în cunoştinţă de cauză, să ne asumăm responsabilitatea faţă de generaţiile viitoare şi să folosim acest referendum ca pe un prilej de fi mărturisitori de credinţă ortodoxă, apărând Biserica, valorile fundamentale ale familiei şi libertatea câştigată prin sângele şi martiriul strămoşilor noştri.
Iniţiative/puncte de vedere pro-creştine de amendare a Constituţiei
Comunicatul de presă al Biroului Patriarhiei Române, din care cităm:

 

 Patriarhia Română îşi exprimă dorinţa ca, atunci când vor fi luate în discuţie amendamentele la articolul 48 alin. (1) din actuala Constituţie a României, Comisia de revizuireva ţine cont de propunerea Bisericii Ortodoxe Române, înaintată Parlamentului României (27 mai 2013) în numele majorităţii românilor (85,9%), şi anume:  „Familia, elementul natural şi fundamental al existenţei şi dezvoltării  societăţii, se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor şi beneficiază de sprijin şi ocrotire din partea statului şi a societăţii”. 

 

Salutăm luarea publică de poziţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care în şedinţă de sinod mitropolitan a decis: „să iniţieze “unele acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării.”

Subscriem la iniţiativa Asociaţiei pentru Demnitate Naţională, lansată în aprilie 2013, care propune revizuirea Constituţiei României în următoarele sensuri:
“Biserica Ortodoxă Română este recunoscută ca fiind Biserica tradiţională a poporului român şi în această calitate este sprijinită şi protejată de stat”;
„Dreptul copilului la viaţă şi demnitate este inviolabil. Viaţa embrionară şi fetală este protejată din momentul concepţiei”;
„Familia se întemeiază pe casatoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora în faţa legii şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Statul ocroteşte şi sprijină familia ca element natural şi fundamental al societăţii”;
„Resursele naturale de apă potabilă, pământul arabil și pădurile țării sunt considerate rezerve strategice.”
Dintre punctele de vedere exprimate până acum pe această temă, din lipsă de spaţiu, am selectat doar câteva care ni s-au părut relevante:
Marius Nicolae Bălan, prodecan al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Al.I. Cu­za“ şi titular al cursului de drept constituţional, afimă că, în general, invocarea în preambulul Constituţiei a lui Dum­nezeu sau chiar a Sfintei Treimi este specifică Constituţiilor adoptate cu câ­teva decenii în urmă, şi mai rar în cele actuale. „Chiar în cazul Constituţiei noastre, la iniţiativa lui Ioan Ale­xan­dru, din partea Partidului Naţional Ţă­rănesc, trebuia să apară numele Atot­puternicului Dumnezeu. Amenda­mentul a primit vreo 200 de voturi, lipseau trei ca să fie majoritate absolută şi să fie aprobat, în condiţiile în care în sală era puţin peste cvorumul legal. Nu există nicio regulă care să spună că numele lui Dumnezeu nu poate apărea în Constituţie. Câtă vreme invocarea divinităţii este neutră confesional, cred că este în regulă“. Marius Bălan a remarcat şi faptul că în Constituţia din 1923 era subliniat rolul BOR ca bi­serică de stat.
Lucian Dîrdală, politolog, afirmă că introducerea în textul constituţional a unor referiri la divinitate este binevenită, în condiţiile în care se reflectă un fundament important al identităţii noastre colective, dar fără ca aceste prevederi să poată legitima politici discriminatorii faţă de liber-cugetători sau faţă de practicanţii altor religii decât cea majoritară. 
Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza, a declarat într-o conferinţă de presă că în noua Constituţie a României ar trebui să fie trecut cuvântul “Dumnezeu” şi sintagma “Biserica Ortodoxă Română – Biserică naţională.“
PS Sebastian al Slatinei în Pastorala de Sfintele Paşti 2013: „Am ajuns să trăim astăzi, aşadar, vremuri în care numele lui Dumnezeu este considerat inutil, periculos şi păgubos, căci numai aşa se poate explica fuga multora de El şi de prezenţa Sa nu doar în preconizata Constituţie a ţării, dar şi în viaţa şi activitatea lor de zi cu zi. Jură aleşii noştri credinţă ţării în numele Domnului la primirea funcţiilor, pentru ca apoi să fugă de … Cât de mult ne vom negocia credinţa, adaptându-o cu slugărnicie indicaţiilor străine, care au proclamat de mult „nivelarea”, sub masca perfidei „egalităţi de şanse”, şi corectitudinea politică în schimbul Adevărului şi Vieţii?”
Pr. Constantin Sturzu, directorul portalului creştin Doxologia, „Prin menţionarea numelui lui Dumnezeu şi a tradiţiei creştine nu s-ar produce decât o firească şi necesară completare a celorlalte elemente de acest ordin care se regăsesc în alte documente sau simboluri definitorii pentru statul român. Astfel, în stema României se regăseşte crucea, iar în imnul naţional apare versul: „Preoţi cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină”. Aceste elemente de factură religioasă - existente deja - nu pot fi interpretate (decât forţând lucrurile) ca un soi de "propagandă" religioasă”.
Stat creştin vs. Stat laic
Lideri politici ai momentului insistă asupra aspectului „discutabil” al referirii la Dumnezeu în Constituţie, subliniind că România trebuie să fie un stat laic. Din punctul nostru de vedere este o confuzie (oare voită?) a asocia referirea la Dumnezeu cu desfiinţarea caracterului de laic al statului. De altfel, atributul de „laic” lipseşte din definirea statului de la articolele 1 şi 2 ale actualei Constituţii. În schimb, statul este descris în articolele respective ca fiind „naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, un stat de drept, democratic şi social.”
„Putem spune că statul român este laic doar în măsura în care este condus de laici, adică nu este condus de clerici (şi unii, şi alţii membri ai Bisericii Ortodoxe sau ai celorlalte culte recunoscute). Statul român este laic pentru că nu este condus direct de Dumnezeu, ca în Israelul antic din vremea Judecătorilor, sau de cineva proclamat înlocuitor al Său pe pământ, precum conducătorii statului Vatican, sau ai Iranului, sau cel al Tibetului.
Raportul dintre statul român şi cultele religioase este reglementat în Constituţie astfel: cultele religioase sunt libere şi se organizează conform statutului propriu, conform legii (art. 29 alin. 3). Peste două paragrafe, acelaşi articol spune: cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare în azile şi în orfelinate (art. 29 alin. 5). Autonomia este o definiţie a cultelor în raport cu statul, pe când expresia se bucură de sprijinul acestuia reprezintă o definire a statului în raport cu cultele. Cu alte cuvinte, avem un stat care recunoaşte o autonomie cultelor, dar şi obligaţia sa de a le sprijini, pentru că membrii acelor culte sunt în acelaşi timp şi cetăţenii statului. În plus, statul se asigură că între culte se desfăşoară relaţii sănătoase, fără ură sau brutale lupte religioase (art. 29 alin. 4). Nu este un stat unit cu Biserica … Este un stat care colaborează normal şi constructiv cu cea mai importantă instituţie de pe teritoriul său, singura care nu este instituţie a sa.” (Fragment din articolul „Va primi Dumnezeu cetăţenia statului român? Sau despre cum nu poate statul român să rămână ceea ce nu este”, teolog Mihai-Silviu Chirila, www.juridice.ro)
Referiri la Dumnezeu şi Biserică în constituţiile anterioare ale României
Proiectul constituţional al lui Alexandru Ioan Cuza de la 1864 prevedea existenţa unui „Corp ponderator” – Senat, din care să facă parte inclusiv “mitropoliţii ţărei, episcopii eparhielor…”. Ori Cuza a fost un reformator, un susţinător al statului modern şi a secularizat averile Bisericii.
Prima Constituţie a statului modern, cea de la 1866, la articolul 21 recunoaşte “religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este şi remâne neaternată de ori-ce chiriarhie streină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai bisericei ortodoxe române sunt aleşi după modul ce se determină prin o lege specială.”
În Constituţia din 1923 se spune în articolul 23: “Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti.”
Chiar şi Constituţia comunist-stalinistă păstrează o rămăşiţă a Constituţiei României Mari: “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa” (art. 27).”
Exemple de state europene care au inclus referiri la creştinism în Consituţie
Grecia are în preambul o trimitere la "numele Sfintei, Deofiinţă şi Nedespărţitei Treimi". Art. 59 precizează: "membrii Parlamentului vor depune public următorul jurământ în faţa Camerei şi a publicului: Jur în numele Sfintei Deofiinţă şi Nedespărţitei Treimi să păstrez credinţa în ţara mea şi în forma democratică de guvernământ, ascultarea faţă de Constituţie şi de lege şi să-mi îndeplinesc datoriile cu conştiinciozitate”. Totodată, "membrii Parlamentului care sunt din religii diferite sau credinţe diferite vor depune acelaşi jurământ în conformitate cu religia şi credinţa lor".
Polonia: "În grija pentru existenţa şi viitorul Patriei noastre (...) noi, Poporul Polon – toţi cetăţenii Republicii, atât cei cu credinţa în Dumnezeu - izvor al adevărului, dreptăţii, binelui şi frumosului, cât şi cei care nu împărtăşesc această credinţă, dar care cred in valori universale provenite din alte surse (...), recunoscători înaintaşilor noştri, graţie muncii lor, graţie luptei pentru neatârnare cumpărată cu preţul unor mari jertfe, graţie culturii cu rădăcini în moştenirea creştină a Poporului şi în valorile general umane, (...), cu sentimentul răspunderii în faţa lui Dumnezeu sau în faţa propriei conştiinţe, adoptăm această Constituţie a Republicii Polone (...)".
Notă: Referirea la moştenirea creştină se găseşte doar în Constituţia a două state europene: Polonia şi Norvegia.  Art. 2 din Constituţia Norvegiei notează: "baza valorilor noastre rămâne moştenirea creştină şi umanistă".
Germania are în preambulul Constituţiei sale: "Conştient de responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu şi a omului (...) poporul german a adoptat următoarea Constituţie în virtutea puterii sale constitutive".
Irlanda menţionează în preambul: "În numele Preasfintei Treimi, de la Care este toată autoritatea şi către Care, ca finalitate, toate acţiunile oamenilor şi ale statelor trebuie să se îndrepte. Noi, poporul Irlandei, cu smerenie recunoscând toate obligaţiile noastre către Domnul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos (...) Adoptăm, împuternicim şi ne încredinţăm pe noi înşine acestei Constituţii."  Iar la articolul 6, aceeaşi Constituţie precizează: "Toate puterile de guvernământ, legislative, executive şi judiciare, derivă, sub Dumnezeu, din oameni (...)."
Marea Britanie, în Constituţia sa, la secţiunea 18 (dedicată "libertăţii religiei"), precizează că o persoană "poate fi declarată vinovată de cuvinte blasfemiatoare dacă el sau ea publică referinţe injurioase şi ofensatoare la adresa creştinismului care merg dincolo de limitele unei controverse. Aceasta nu se aplică la dezbateri şi discuţii despre adevărul doctrinelor creştine".
Elveţia a introdus în articolul 72 al Constituţiei sale prevederea că este interzisă "construirea minaretelor" pe teritoriul său, după un referendum popular pe larg mediatizat în lumea întreagă.
Ungaria are de la 1 iunie 2012 o nouă Constituţie care începe cu invocaţia ceremonială „Dumnezeu să-i binecuvânteze pe unguri!". Apoi se continuă cu: „Noi, membrii naţiunii ungare, (...) suntem mândri că regele nostru Ştefan cel Sfânt a făurit Statul Ungar pe principii solide şi a inclus ţara noastră în Europa Creştină, acum o mie de ani. (...) Recunoaştem rolul Creştinismului în conservarea fiinţei noastre naţionale şi preţuim tradiţiile religioase ale ţării noastre". Ungaria a subliniat prin Constituţie şi că definiţia căsătoriei este uniunea dintre un bărbat şi o femeie.
Constituţia UE – unitate în diversitate, fără divinitate
Deşi Europa este un continent majoritar creştin a cărui evoluţie nu ar fi fost aceeaşi fără sprijinul şi influenţa religiei, din Constituţia Uniunii Europene este exclusă orice referire la Dumnezeu ori creştinism. Nici în preambul nu s-a putut include o menţionare a moştenirii creştine a europenilor.
Negocierile pentru noua Constituţie a Uniunii Europene s-au desfăşurat pe o lungă perioadă de timp.  Statele care au sprijinit includerea unei referinţe la creştinism sau la Dumnezeu au fost Spania, Portugalia, Italia, Polonia si Irlanda. Sfântul Scaun şi-a oferit în mod oficial sprijinul sugerând strângerea unui milion de semnături de pe tot cuprinsul Europei care să conducă la rezultatul dorit. Statele care s-au opus vehement au fost Franţa, Belgia, Germania, Marea Britanie, Olanda, Finlanda precum şi Comisia Europeană. 
Franţa şi Belgia s-au temut că o referire la creştinism în Constitutia Europeană le-ar distruge aranjamentul constituţional intern, care pre­vede o separaţie clară între Biserică şi stat;
Germania şi Anglia s-au opus termenului de „religios” din cauza numărului mare de minorităţi de altă religie de pe teritoriul lor (în special islamică, aflată în creştere);
Olanda a precizat că discutia nu are nici un sens pentru că Europa oricum este decreş­tinată, iar ceea ce a mai rămas din continent se va seculariza oricum;
Finlanda a pus întrebarea de ce este nevoie de un Preambul în primul rând, conceptia finlandeză fiind un text juridic strict.
 
Bibliografie: Constituţiile României. Studii, Prof univ. dr. Gheorghe Sbârnă – Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
           



ACTUALITATEA religioasă
Memoriu împotriva educaţiei sexuale în şcoli
Preluăm parţial un material informativ postat pe site-ul www.culturavieţii.ro, privitor la un Memoriu adresat de un număr de 50 de ONGuri creştine Ministerului Educaţiei pentru a trage un semnal de alarmă faţă de introducerea agresivă în şcoli, de la vîrste tot mai timpurii, a „educaţiei sexuale”.
 
Cine face educație sexuală cu copiii voștri? Homosexualii, feministele radicale și clinicile de avorturi. Adică cei care nu pot avea copii, cei care nu vor să aibă copii și cei care își clădesc prosperitatea și averile pe sângele copiilor nenăscuți uciși. Părinți, sunteți mulțumiți și liniștiți cu o asemenea perspectivă? Sexualitatea este cea mai mare forță a lumii contemporane. Cine stăpânește sexualitatea, stăpânește societatea. Iar cea mai bună metodă pentru a impune o viziune  nefirească, înrobitoare și perfidă, în mințile copiilor unde omniprezenta pornografie nu poate pătrunde din cauza vigilenței părinților, este introducerea depravării sexuale direct în școală. Aceasta este miza celor care încearcă acum să inventeze o așa-zisă „educație sexuală” ca materie obligatorie.
 
Este vorba despre aceleași grupuri de interese, reprezentate public prin „organizații ale societății civile” secular-ateiste, care încearcă din răsputeri de-finanțarea cultelor, eliminarea orei de educație religioasă, eliminarea simbolurilor religioase din școli, marginalizarea actului de credință și transformarea creștinilor într-o specie de ciudați – tolerată, dar lipsită de orice influență într-un spațiu public complet ocupat de ei – adică de oameni care nu reprezintă, de fapt, nici populația și nici interesele reale ale acesteia.
 
O spunem fără ocolișuri: sexualizarea copiilor reprezintă un instrument al luptei pentru putere a grupurilor contraculturale neo-marxiste, precum organizațiile LGBT, feministele sau secular-ateii.
 
MEMORIU privind „EDUCAȚIA SEXUALĂ” ÎN ȘCOLILE ROMÂNEȘTI
 
Proiectul „Sexul vs. Barza” – model nefast de abordare a sexualității, în contextul posibilei introduceri a educației pentru sănătate ca materie obligatorie în școli
 
Domnule Ministru,
 
Organizațiile semnatare au luat act de lansarea proiectului „SEXUL vs BARZA”, autointitulat „prima platformă de educaţie sexuală în format video pentru adolescenţi” din România. Proiectul a fost lansat pe 23 aprilie la Palatul Parlamentului. Analizând materialele – puse la dispoziția liberă a copiilor prin rețeaua „Biblionet” – am ajuns la concluzia că „modelul educațional” prezentat promovează promiscuitatea sexuală și homosexualitatea, încurajează pornografia și libertinajul, susține lipsa de implicații morale ale actului intim, neagă consecințele avortului și se îndreaptă contra autorității parentale. Viziunea sa „educativă” se reduce, în esenţă, la obişnuirea copiilor cu modelul sexualităţii deschise şi cu metodele contraceptive, este vulgarizantă, hedonistă, anti familie și susceptibilă de producerea unor adânci distorsiuni și traume emoționale și psihice la nivelul personalității elevilor de gimnaziu și liceu.
 
Iată cum sunt consiliate elevele de liceu, de către aceiaşi „experţi”, explicându-li-se că avortul este un lucru la îndemâna oricui, pentru care nu trebuie să dea socoteală nimănui și, contrar evidențelor, că este lipsit de orice consecințe: „Dacă ai 16 ani, ai dreptul să mergi singură, fără consimţământul părinţilor, la medicul de familie, la ginecolog, la medicul de planificare de familie sau la farmacie pentru a cere informaţii şi servicii sau produse în legătură cu viaţa ta sexuală. Aceasta include orice orice tip de teste sau consultaţii, dar şi contraceptive, procedură de avort, sarcină, asistenţă maternă sau naştere. Poţi, aşadar, decide singură dacă vrei să păstrezi o sarcină sau nu.”
 
Desigur, a păstra o sarcină devine ultima opţiune pentru o adolescentă însărcinată: „Când rămâi însărcinată, ai trei opţiuni: te poţi decide să faci avort, poţi decide să dai copilul spre adopţie sau te poţi decide să-l păstrezi.”
 
Proiectul „Sexul vs. barza” este susţinut de asociaţii precum „Accept” (a homosexualilor din România), „Front” (feminism radical), European Center for Public Initiatives (grup de lobby pro-avort/pro-homosexualitate) – organizații cu o componentă programatică îndreptată contra familiei tradiționale, nucleare; de business-ul (rețeaua de clinici) de avorturi „Marie Stopes” și de Colegiul Bilingv „George Coşbuc” (unde există o „platforma LGBT” prin care se promovează făţiş homosexualitatea, găzduind inclusiv „parade gay”). De asemenea, programul naţional „Biblionet” sprijină „SEXUL vs BARZA”, anunţând promovarea platformei în peste 2.000 de biblioteci publice din România. Simpla enunțare, ca pe o „mantră” a ecuației „contracepție + avort + libertate sexuală = bunăstare + independență” nu o face adevărată. Dimpotrivă, în lumina tuturor studiilor serioase, exact contrariul afirmațiilor partizanilor „educației sexuale” este vădit. Liberalizarea sexualității este corelată negativ cu problemele sociale.
 
Rolul părinților în „educația sexuală”
 
În ultimii ani, părinți din România sunt „bombardați” cu mesaje din partea mass-media despre necesitatea introducerii „educației sexuale” obligatorii în școli. Totuși, problema este de o mare sensibilitate și, din câte se pare, părinții sunt cei mai în măsură să le ofere propriilor lor copii informații despre chestiunile sexuale, așa cum vom arăta mai jos. Școlile pot acorda sprijin, însă doar familia poate aprecia când un copil este gata să primească asemenea informații. Părinții sau tutorii trebuie, deci, să aibă posibilitatea să intervină pentru a-și susține valorile culturale, morale și religioase.
 
Din aceasta perspectivă, o altă problemă a programelor de tipul „Sexul vs. Barza” este atacul la libertatea religioasă a familiilor și la drepturile părinților, al căror rol în educație, din câte înțelegem, îl ignoră complet noul proiectDacă o viziune extremistă cum este cea a organizațiilor de tip „Accept” sau „Front” va fi oficializată prin curicula școlară a unei materii obligatorii, părinții se vor vedea privați de drepul la educarea copiilor corespunzător propriului sistem de valori, în contextul conferit de Constituția României și de Declarația Universală a Drepturilor Omului.
 
 
Poziția și propunerile organizațiilor non-guvernamentale creștine față de „educația sexuală” în școli
 
Domnule Ministru,
 
Orice program de educație sexuală care nu așază intimitatea sexuală într-un context moral clar și se concentrează în special pe oferirea de contracepție va duce, inevitabil, la încurajarea relațiilor sexuale precoce.Sfaturile despre cum să te angajezi „fără risc” într-o activitate sexuală, cuplate cu prevederi de facilitare a ei, transmit mesajul că activitatea în sine este acceptabilă. Un studiu britanic a arătat că 45,5% din băieți au recunoscut că, atunci când li s-au oferit primele lecții de educație sexuală, au simțit nevoia de a experimenta. Luând în calcul faptul că majoritatea băieților intervievați (77%) primiseră educație sexuală până la vârsta de 12 ani, concluzia este îngrijorătoare.
 
(În sprijinul poziției noastre prudente menționăm și recentele schimbări din normele audio-vizualului: pentru protecția minorilor, Consiliul Național al Audiovizualului a restricționat difuzarea, modalitățile de abonare și de acces la emisiuni care conțin pornografie și violență . Cu alte cuvinte, o autoritate a Statului adoptă o poziție pozitivă față de filme și programe TV susceptibile să influențeze dezvoltarea psiho-fizică firească a copiilor. Ar fi de-a dreptul schizofrenic ca același Stat să ofere copiilor, în școală, exact acele lucruri de care caută să îi ferească acasă.)
 
Prin urmare, este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecințele negative ale relațiilor sexuale la vârste mici și să li se vorbească despre beneficiile abstinenței (castității). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca pe o gratificare personală, ci ca pe o exprimare a dragostei și angajamentului adulților într-o relație de durată în căsătorie. Așezarea relațiilor sexuale în acest cadru îi va încuraja pe adolescenți să se abțină și să reziste presiunii conformiste a colegilor.
 
Dorința sexuală, care este veche cât istoria, este o componentă indispensabilă a naturii și demnității umane, însă promovarea actului sexual drept fiind simpla satisfacere a unei nevoi, un aspect autonom, lipsit de orice implicații morale și spirituale, nu duce decât la egoism, materialism și disfuncție socială pe scară largă, așa cum ne arată situația prezentă.
Ca organizații reprezentative pentru societatea civilă creștină din România vă informăm că nu ne opunem, ca principiu, existenței unei materii numite „educație pentru sănătate” în școli. În ceea ce privește însă orele destinate informațiilor despre sexualitate, nu credem că este necesară obligativitatea lor. Părinții trebuie să aibă dreptul de a-și retrage copiii de la ele, pentru a-i putea proteja de sexualizarea prematură. Oricum, dată fiind sensibilitatea subiectului, este foarte important ca părinții să fie informați asupra conținutului acestor ore, înainte de predare, și să li se solicite acordul.
 
Vă propunem totodată să luați în considerare și instituționalizarea „educației acasă”, după modelul „homeschooling”-ului practicat cu succes în SUA, mai ales că și în România au apărut organizații care propun acest model educațional legitim. Precizăm că multe din organizațiile noastre derulează deja programe proprii de educație pentru viața intimă.Acestea se bazează pe principiile moral-creștine, care tratează tema sexualității în contextul unei concepții integratoare asupra persoanei umane, văzută ca un complex trup-suflet unitar. Viziunii hedoniste noi îi opunem dragostea credincioasă, statornică, împlinită prin mariaj – instituția optimă pentru exprimarea iubirii sexuale. Astfel înțelegem calea optimă spre împlinirea individului și prosperitatea societății.
 
Considerăm că aceste programe și experiența noastră pot constitui punctul de plecare pentru o abordare rațională și firească a sexualității. Menționăm că reprezentăm un mare număr de părinți creștini din România și, în numele acestora, solicităm expres să fim considerați parteneri în orice discuții și dezbateri publice pe această temă.
 
Domnule Ministru,
 
Faptul că realitatea cunoaște numeroase devieri de la starea firească nu înseamnă că nu ar trebui sa mai dorim firescul și să nu-l mai căutăm. Mai ales când vine vorba de copii. A opta, la nivel de autoritate publică, pentru „modele” educaționale nefaste este una din căile cele mai perfide și mai insidioase de a submina interesele unei societăți și ale unei națiuni. Facem apel la dvs. să lucrăm împreună pentru evitarea unor evoluții nefericite, într-o societate deja plină de tensiuni.


Patriarhia Română susţine iniţiativa Unul dintre noi - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
PATRIARHIA ROMÂNĂ SUSŢINE INIŢIATIVA CETĂŢENEASCĂ EUROPEANĂ „UNUL DINTRE NOI”
Patriarhia Română susţine Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”, care are drept scop ridicarea nivelului de protecţie juridică în Uniunea Europeană a demnităţii, a dreptului la viaţă şi a integrităţii fiecărei fiinţe umane de la concepţie. Iniţiativa cetăţenească „Unul dintre noi” solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, în mod deosebit în domeniile cercetării, ajutorului pentru dezvoltare şi sănătate publică (www.oneofus.eu). Fidelă credinţei sale că viaţa începe din momentul concepţiei, Patriarhia Română atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.

În acest sens, Reprezentanţa Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene şi Comisia Episcopatelor (Romano-Catolice) din Europa (COMECE) au susţinut activ amendarea înParlamentul European a articolelor care privesc aspecte etice (în special problema finanţării cercetării pe embrioni umani) ale noului program cadru de cercetare 2014-2020 – Orizont 2020. Prevăzută în art. 11 (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, o iniţiativă cetăţenească europeanătrebuie susţinută de cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii Europene, provenind din cel puţin 7 state membre din cele 27, pentru a invita Comisia Europeană să elaboreze o propunere legislativă corespunzătoare în domeniu.

Orice cetăţean român cu vârsta de peste 18 ani are posibilitatea să susţină Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” prin semnarea formularului de susţinere ce poate fi descărcat şi imprimat de pe site-urile Patriarhiei Române:
www.patriarhia.rowww.basilica.ro,www.ziarullumina.ro şi www.orthodoxero.eu sau
prin completarea formularului electronic on-line de la adresa: https://ec.europa.eu/citizens-initiative/ECI-2012-000005/public/index.do?lang=ro

Recomandăm eparhiilor Patriarhiei Române, precum şi organizaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române să susţină şi să popularizeze iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” pentru strângerea unui număr cât mai mare de semnături. Sprijinul dumneavoastră este de o importanţă capitală pentru apărarea dreptului la viaţă şi recunoaşterea embrionului uman ca persoană din momentul concepţiei!

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE 

Pentru completare on-line click AICI !
Pentru descărcare formular susţinere click AICI! 


16.05.2013 | 14:51
 


Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova, împotriva homosexualităţii

 

Adresarea Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova către autoritățile de vârf ale țării, pentru modificarea Legii anti-discriminare
 
În urma ședinței extraordinare a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, convocată ca urmare a atentatelor tot mai evidente la adresa moralei creștine și a conduitei sociale prin intermediul Legii antidiscriminare, ce vine să propage viciul homosexualității ca o normă de comportament și viață, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove vine în apărarea familiei creștine și a valorilor în temeiul cărora aceasta a existat de-a lungul secolelor perpetuându-ne neamul. Astfel, membrii Sfântului Sinod al BOM, au constatat următoarele:
 
Conform Sfintei Scripturi, care spune: “Să nu te culci cu bărbat, ca și cu femeie, aceasta este spurcăciune” (Leviticul – cartea a treia a lui Moise Cap. 18, Ver. 22), homosexualitatea este un fenomen inacceptabil și respingător în învățătura creștinilor. Homosexualitatea este o amenințare gravă la securitatea demografică a națiunii, care într-un final poate duce la depopularea țării și la pierzanie sufletului ei.
 
Intenția Comunității LGBT Moldova de organizare a unui marș al homosexualilor vine ca o insultă gravă la adresa cetățenilor creștin-ortodocși din Republica Moldova care constituie peste 90% din populația țării. Iar în această ordine de idei, insistența homosexualilor de a organiza evenimente publice, precum și disponibilitatea autorităților în acest sens, sau cel puțin acordul tacit al acestora, duce cu gândul la o dictatură a minorității asupra majorității – fenomen inacceptabil și îngrijorător.
 
Totodată, clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe din Moldova rămân nedumeriți de duplicitatea Parlamentului Republicii Moldova, care, adoptând Legea Antidiscriminare a asigurat opinia publică, în urma numeroaselor solicitări din partea Mitropoliei Moldovei în toată plinătatea ei, că acest proiect de lege nu va oferi careva drepturi publice minorităților sexuale din țara noastră (parade, adopții și căsătorii), însă, la niciun an de la adoptarea Legii, permite desfășurarea unei parade gay în locurile publice și chiar în inima Țării. Aici nu putem să nu atragem atenția la Legea cu privire la întruniri, nr. 26 din 22.02.2008, art.8, alin. C, care stipulează clar că sunt interzise întrunirile prin care se urmărește subminarea securității naționale sau a integrității teritoriale a țării, săvârșirea infracțiunilor, încălcarea ordinii publice sau organizarea tulburărilor în masă, încălcarea moralității publice. Prin urmare, moralitatea publică sau moralitatea creștină argumentată în legea de mai sus, este un motiv sigur, în temeiul căruia Primăria municipiului Chișinău poate interzice orice marș sau acțiuni publice a minorităților sexuale.
 
În situația creată, suntem ferm convinși că Biserica Ortodoxă din Moldova, are dreptul, ca astăzi, 19 mai 2013, să-și exprime în mod pașnic și civilizat nemulțumirea față de toate tentativele de corupere morală a societății și de sfidare a bunelor moravuri și a sta ferm întru apărarea datinei creștine, spre asigurarea unui prezent sigur și un viitor demn pentru generațiile ce vin, căci „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Având în vedere aceste circumstanțe, ținem să ne exprimăm regretul referitor la faptul că înainte de adoptarea acestei legi, nu am ridicat plinătatea Bisericii, fiind duși în eroare prin făgăduințe, care până la urmă s-au dovedit a fi fără nicio acoperire. Mai menționăm că vom urmări cu o atenție sporită desfășurarea evenimentelor, astfel încât, în cazul în care Legea nu va fi anulată în termen de o lună, Biserica Ortodoxă din Moldova, în toată plinătatea ei, va protesta activ pentru stoparea legilor care contravin flagrant bunului simțși principiilor creștine.
 
În numele Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova,
Președinte
+ VLADIMIR,
MITROPOLIT AL CHIȘINĂULUI ȘI AL ÎNTREGII MOLDOVE
 
site sursa www.mitropolia.md
 
Duminică, 19 Mai 2013


Frumuseţea Crucii în lume. Cruci şi troiţe de pe Valea Arieşului.
Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părintelui Mitropolit Iosif, Departamentul cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale a organizat manifestările celei de-a treia ediţii a festivalului “Din dragoste pentru Frumos” (Paris 16-21 mai 2013).
 
În cadrul festivalului,la 20 mai 2013 a avut loc, la sediul Institutului Cultural Român din Paris, vernisajul expoziţiei de fotografie “Frumuse țea Crucii în lume. Cruci și troițe de pe Valea Arie şului”. Fotografiile au fost realizate de preoţii Iulian Nistea şi Ioan Gâscă, iar expoziția, în forma ei actuală, prezintă fotografii dintr-o perioadă de 20 de ani (1993-2003) și este prima etapă a unui proiect mai larg legat de crucile și troițele monumentale din zona comunei Sălciua de pe Valea Arieșului, județul Alba.
 
Aspirând să pună în valoare diverse manifestări ale spiritului aflat în căutarea frumuseţii divine, festivalul “De dragul Frumosului” îşi orientează discursul din acest an în jurul aniversării celor 1700 de ani de la Edictul de libertate a creştinismului dat în anul 313 de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, sub emblema Sfântei Cruci care îl ajutase să biruie şi sub protecţia iubitoare de mântuire a rugăciunilor binecuvântatei sale maici, Sfânta Elena. Cu noua sa capitală la Constantinopol, Imperiul bizantin a ilustrat posibilitatea şi măreţia unei societăţi pentru care creştinismul era raţiunea primă a existenţei atât în mecanismele de funcţionare cât şi în valorile pe care le promova.
 
Festivalul comemorează acest moment crucial din istoria creştinismului prin diverse interogări artistice, istorice, antropologice, teologice legate de binomuri precum libertate exterioară, politică, şi libertate interioară, încărcătura simbolică şi asumarea existenţială a crucii, arta creştină ca expresie a libertăţii regăsite sau ca sublimare a aspiraţiei spre eliberare. Sperăm să vă revelăm ceva din frumuseţea oamenilor sfinţi care au marcat istoria celor 1700 de ani, din frumuseţea creaţiilor şi gândurilor lor, dar mai ales din frumuseţea şi măreţia realităţii de a fi creştin, inexorabil şi fiinţial legată de Cruce şi Înviere. (a consemnat Cristina Roman)
 


Editura Agaton, sponsor al concursului Bucuria de a fi creştin - Natalia Corlean

 

     Editura Agaton a avut marea bucurie de a se afla printre cei care au oferit premiile oferite copiilor la faza locală a concursului "Bucuria de a fi creştin", iniţiat de Patriarhia Română. Manifestarea a fost una remarcabilă. Micii creştini au purtat cu mândrie costumele populare moştenite din străbuni şi s-au prezentat cu momente artistice deosebite. „Spectacolul-concurs de la Protopopiat a recuperat, aş putea zice, cel puţin 50 de ani de devieri de la românismul autentic şi de la tradiţia demnă şi onestă de la noi. Am simţit că s-a reînsămânţat pământul Ţării Făgăraşului cu valorile perene ale înaintaşilor noştri. Copiii au fost sinceri şi au reprezentat toate zonele Făgăraşului în portul nostru autentic. M-am simţit oarecum recompensată de amărăciunea pe care ne-o dă tuturor agresivitatea din răsturnarea de valori pe care o trăim în ultimii ani.” – a spus Prof. Maria Gabor, preşedinta juriului de la Făgăraş.

Detalii despre acest eveniment:

Bucuria de a fi creştin făgărăşean

Ecoul concursului "Bucuria de a fi creştin" în presa făgărăşeană



Ştiri interne pe scurt (mai 2013)
Biserica rămâne instituţia în care românii au cea mai mare încredere
 
La capitolul instituţii sociale/private în care românii au încredere, Biserica este pe primul loc în această ierarhie, urmată de universităţi, presa şi organizaţii ale societăţii civile. Un sondaj realizat de INCSOP Research, în perioada 20-28 aprilie anul curent, arată că, în ceea ce priveşte încrederea românilor în instituţii sociale sau private, Biserica este pe primul loc în această ierarhie, cu 67,6% cotă a încrederii. Pe locul doi se situează universităţile - 47,7%, urmate de presă - 44,1% şi organizaţiile societăţii civile - 36,6%.
 
În ceea ce priveşte încrederea românilor în diferitele categorii profesionale, topul este următorul: pompieri (87,9%), jandarmi (73,2%), militari (72,6%), profesori (64%), preoţi (61,2%), medici (59,7%), poliţişti (55,8%), jurnalişti (47,3%), judecători (44,1%), procurori (42,8%), avocaţi (34,9%), bancheri (23,9%), politicieni (23,5%), relevă cercetarea.
 
„Primele trei categorii profesionale sunt cumva ideale. În mod normal şi într-o perioadă de pace nu prea ai de ce să fii nemulţumit de pompieri, jandarmi sau militari. De aici şi prezenţa lor în vârful clasamentului. Plasarea profesorilor, preoţilor, medicilor şi poliţiştilor pe treptele următoare, dar, oricum, peste cota de 50%, este îmbucurătoare dacă avem în vedere că de data aceasta vorbim despre categorii profesionale cu care cetăţenii se întâlnesc în mod curent. Toate sunt categorii destul de comentate şi de criticate în mass-media sau în «folclorul» urban. Este posibil ca răspunsul să nu fie influenţat doar de experienţele particulare ale subiectului cu anumiţi profesori, preoţi, medici, poliţişti, ci să reflecte şi un tip de consideraţie adresată profesiei în sine“, explică sociologul Darie Cristea, coordonator programe INSCOP Research. (Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 14 mai 2013)
 
Protocol de colaborare între Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru promovarea satului românesc

În ziua de 13 mai 2013, la Palatul Patriarhiei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi domnul ministru Daniel Constantin au semnat Protocolul de colaborare între Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru promovarea satului românesc. Protocolul de colaborare dintre Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale se încheie pe o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii printr-un act adiţional. Obiectivele Protocolului de colaborare dintre Patriarhia Română şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale sunt următoarele:

-    informarea locuitorilor din zonele rurale despre fondurile europene pentru dezvoltarea agriculturii şi a satului românesc prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, prin susţinerea campanieiPNDR vine în satul tău, precum şi a altor programe;
-    promovarea valorilor tradiţionale ale comunităţilor rurale în vederea conservării şi dezvoltării patrimoniului spiritual, cultural, educaţional, social şi natural al satului românesc;
-    organizarea de întruniri, seminarii, simpozioane etc. destinate locuitorilor din zonele rurale şi implicarea acestora în proiecte culturale şi educaţionale cu scopul păstrării conştiinţei şi identităţii româneşti;
-    stimularea tinerilor din mediul rural privind antreprenoriatul şi conştientizarea importanţei asocierii şi comasării terenurilor;
-    organizarea în parteneriat a unor activităţi cu scopul valorificării resurselor locale etc.

Pământul este un dar al lui Dumnezeu, iar omul are responsabilitatea sfântă de a-l proteja şi cultiva. Din acest motiv, colaborarea dintre Biserică şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabileeste necesară, cu atât mai mult cu cât satul românesc este în prezent îmbătrânit şi sărăcit, având nevoie de o implicare activă a tinerilor în proiectele de dezvoltare rurală. Parohiile ortodoxe s-au implicat dintotdeauna în dezvoltarea satului românesc printr-o activitate spirituală, educaţională, culturală şi socială desfăşurată în comunităţile româneşti din mediul rural, aducând o contribuţie importantă la promovarea şi consolidarea valorilor comunitare autentice. – Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Campania “NU, DIVORŢULUI!”
 
Mitropolitul Clujului, ÎPS Andrei Andreicuţ ia apărarea valorilor familiei în Campania “NU, DIVORŢULUI!”. În situaţia în care stabilitatea familiilor în România este tot mai mult ameninţată de fenomene negative precum plecarea la muncă în străinătate, abandonarea copiilor, proliferarea violenţei domestice, dar şi, mai nou, prin oferte de căsătorii între persoane de acelaşi sex, iar divorţul devine un fenomen de amploare în societatea românească, Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului sprijină campania „Nu, divorţului!”, organizată de organizaţia creştină Agape şi Seminarul teologic Ortodox din Cluj-Napoca.
 
Astfel, miercuri, 15 mai 2013, când se sărbătoreşte Ziua internaţională a familiei, începând cu orele 18.00, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei a săvârşit slujba Vecerniei în Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca şi a rostit o predică despre valorile familiei creştine, arătând totodată implicaţiile divorţului. În cadrul acestei campanii, marţi, 14 mai 2013, elevii Seminarului teologic ortodox din Cluj-Napoca au distribuit stradal 25.000 de fluturaşi care promovează mesajul campaniei şi valorile familiei creştine. Fluturaşul de promovare conţine informaţii despre gravitatea divorţului, date de contact pentru persoanele care doresc consiliere în vederea evitării lui şi o invitaţie pentru a participa la prezentarea unei pledoarii împotriva divorţului şi legat de soluţii pentru ameliorarea conflictelor familiale, premergătoare acestuia, la Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca. - Biroul de presă al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
 
 
Recensământ 2011 – Situaţia Religiei
 
Calculele realizate în urma datelor strânse la ultimul recensământ de Institutul NAţional de Statistică, din 2011, arată care este situația curentă a religiei în România. Din totalul populației, de 19.043.767 de oameni, cel mai mare grup religios este cel ortodox, cu 16.367.267 de oameni care au declarat că aparțin acestei religii, adică un procent de 86%. Urmează romano-catolicii, cu 869.246 de adepți, iar pe locul trei reformații, cu 600.970 de membri. Biserica Penticostală este următoarea în top, cu un număr de aproape 368.000 de adepți, urmată de cea greco-catolică, cu un total de 160.275 de membri. Pe ultimele locuri, exceptând din top neafiliații religios și alte denominațiuni, se află Biserica Baptistă, cu 118.003 adepți și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, cu un total de 85.902, adică 0.5 %.
 
Persoanele de altă religie decât cele prezentate mai sus reprezintă 1,8%. Aproape 24.000 de persoane S-au declarat „fără religie" adică 0,1% din totalul populaţiei stabile. Aproximativ aceeaşi pondere deţin şi ateii, numărul acestora fiind de 21.200 persoane.
 
Județele cu cea mai bună prezență ortodoxă:
 
Giurgiu- 260.896 ortodocși la 265.493 locuitori  
Călăraşi- 279.949 ortodocși la 285.107 locuitori  
Ialomiţa- 251.410 ortodocși la 258.669 locuitori
Vâlcea- 351.900 ortodocși la 355.320 locuitori
Olt- 412.691 ortodocși la 415.530 locuitori
Galaţi- 491.681 ortodocși la 507.402 locuitori
Argeş- 577.876 ortodocși la 591.353 locuitori
 
 

 Semnează petiţia „Interesul public mai presus de gustul publicului”!

 

CNA strânge semnături ca să evalueze necesitatea îmbunătăţirii unor prevederi ale legislaţiei audiovizualului pentru o definire mai clară a noţiunii de interes public în programele de televiziune şi de radio. Drumul de la domnia bunului plac la cea a bunului simţ trece şi pe la CNA. Sau mai precis ar trebui să treacă. Am văzut înmormântări în direct, momente înselătoare în emisiunile de divertisment, în dezbateri politice sau pe teme sportive. De la an la an spaţiul audiovizual românesc devine din ce în ce mai viciat. Moartea unei personalităţi publice pare a fi momentul cel mai râvnit al unei televiziuni, iar cazurile recente, cum ar fi cel al lui Adrian Păunescu, al lui Şerban Ionescu sau al lui Sergiu Nicolaescu confirmă acest trist şi nefiresc adevăr. Este timpul ca riposta să vină din două direcţii: de la cetăţeni şi de la CNA. Ca să reuşim, alăturaţi-vă în număr cât mai mare şi Semnaţi petiţia noastră online!

 

Semnaţi petiţia noastră online publicata aici: 

 

Mii de soiuri de culturi agricole tradiţionale ar putea dispărea.
 
Comisia Europeană dă undă verde dispariţiei a sute de mii de soiuri vechi – tradiţionale de seminţe, propunând noul proiect de lege privind comercializarea seminţelor şi a materialului de înmulţire vegetativă iniţiat de DG SANCO. În ciuda unor concesii superficiale, legea continuă să privilegieze industria de seminţe şi producţia agricolă industrială. Asociaţia Eco Ruralis şi sute de organizaţii internaţionale, reţele de ţărani şi consumatori solicită eliminarea înregistrării obligatorii a varietăţilor de seminţe. Comisia Europeană nu a operat această solicitare. Societatea civilă lansează o petiţie la nivel european şi continuă demersurile în următoarele etape ale proiectului de lege in dezbaterile din Parlamentul European şi Consiliu. 
 
În paralel, Comisia Europeană duce negocieri cu SUA pentru flexibilizarea legislaţiei pentru cultivarea organismelor modificate genetic. Românii s-au alăturat protestatarilor din 55 de state care se opun extinderii pe piaţa international a gigantului american MONSANTO, producător de seminţe modificate genetic.


Ştiri externe pe scurt (mai 2013)
Creştinii ar putea dispărea complet din Orientul Mijlociu
Exodul în masă a milioane de creștini din lumea islamică, din cauza persecuțiilor din partea musulmanilor, a atins proporții epidemice, afirmă un expert în Orientul Apropiat și Islam, citat de cotidianul Christian Post. Creștinii ar putea dispărea complet din Irak, Afghanistan și Egipt, avertizează Comisia Americană pentru Libertatea Religioasă la nivel Mondial. Cu zece ani în urmă, cel puțin 1 milion de creștini trăiau în Irak. „Astăzi au rămas mai puțin de 400.000, ca rezultat al campaniilor anti-creștine care au demarat odată cu ocuparea Irakului de către SUA, ce a generat bombardarea a numeroase biserici creștine și uciderea a nenumărați credincioși creștini, inclusiv prin crucificare și decapitare".
Același scenariu a fost valabil și în Siria, unde s-a înregistrat, de asemenea, un exod în masă al populației creștine. „Orașe și regiuni întregi în care creștinii locuiau de secole înainte ca Islamul să vină la existență au fost efectiv golite, întrucât rebelii îi au pe creștini ca țintă directă a răpirilor, jafurilor și decapitărilor, lucrând în tandem cu apelurile către populație, făcute în moschei, potrivit cărora alungarea creștinilor reprezintă «o datorie sacră»". De curând "Doi prelaţi ai oraşului Alep, Mitropolitul Paul Yazigi al Alepului pentru grecii ortodocşi din Antiohia şi fratele Prea Fericirii Sale Patriarhul Ioan al X-lea, primatul Bisericii Ortodoxe din Antiohia, şi Mons. Youhanna Ibrahim, episcop de Alep pentru sirienii ortodocşi, au fost răpiţi luni, 22 aprilie curent (de un grup înarmat neidentificat) pe când se pregăteau, cu curaj şi nu fără pericol, să negocieze eliberarea mi multor preoţi din regiunea Alep răpiţi de mai multă vreme”
Aproximativ 100.000 de creștini copți au fugit din Egipt odată cu debutul „Primăverii Arabe". Rapoartele despre atacuri și evacuări din partea rețelei musulmane al-Qaida contra creștinilor în general și a Bisericii Ortodoxe Copte în special sunt la ordinea zilei.
Cel puțin 200.000 de creștini au fugit din Mali, după o lovitură de stat islamică, petrecută anul trecut.
Presupus atentat la viaţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I
 
     Un presupus complot împotriva Patriarhului grec-ortodox al Fanarului, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, este investigat de către autorităţile din Ankara. Ancheta a fost lansată în urma unei scrisori trimise din provincia centrală a Anatoliei, Kayseri, care susţinea că Patriarhul ar putea fi ținta unei tentative de asasinat în data de 29 mai, la 560 de ani de la cucerirea Istanbulului de către Mahomed Cuceritorul. Un bărbat a fost deja reținut, iar forțele de poliție sunt în căutarea altor doua persoane. (www.lacasuriortodoxe.ro)
       Menţionăm că Patriarhul Ecumenic a fost inclus de curând, de către revista American Foreign Policy, în lista celor mai influente 500 de persoane din lume (fiind conducătorul a 300 de milioane de ortodocşi) şi prezentat ca fiind cetăţean turc.

Pr. Elpidie din Rodos  profeţea de curând: “Se va întîmpla atâta rău, atâta nenorocire, încât vă rog pe toţi cei care iubiţi Patriarhia Ecumenică, să vă rugaţi pentru ceea ce va urma. Aceşti oameni (ai Patriarhiei Ecumenice) vor avea multe de suferit. Totuşi dacă vor fi oameni care să se roage se va amâna acest rău. Îl rog pe Dumnezeu ca acest Patriarh care este acum să nu moară cu sânge. Dacă nu ne vom ruga, acest Patriarh nu va avea o moarte blândă!”

 

 Încă o icoană a Sfântului Gheorghe din Cipru izvorăşte mir
Potrivit informaţiilor, icoana Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, fixată pe zid şi datând din anul 1853/1854 d.Hr., din biserica mare a Mănăstirii cu acelaşi nume din Larnaka, la intrarea în oraş, izvorăşte mir. Evenimentul a fost descoperit de către Mitropolitul de Kitios, kyr Hrisostom, în timp ce oficia ieri dimineaţă, sfinţirea mănăstirii.  Preasfinţitul a subliniat că s-a observat o puternică bună mireasmă în biserică, care a fost atât de intensă, că au fost nevoiţi să deschidă ferestrele pentru a continua Dumnezeiasca Liturghie. S-a constatat după aceea, în urma cercetărilor, că buna mireasmă provenea de la icoana istorică şi au fost identificate trei puncte din care izvora mirul.   
Amintim că o apariţie asemănătoare de mir a mai avut loc tot la o icoană a Sfântului Gheorghe, în Lunea Paştelui (Lunea Luminată), în comunitatea din Kampi – Farmakas. Icoana respectivă este din secolul al 15-lea şi a fost pictată pe deasupra în anul 1624 şi are o valoare aghiografică deosebită. Îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe şi se află în biserica comunităţii, care este închinată sfântului. (www.ortodoxia.md)
Angela Merkel cere Papei binecuvântarea pentru austeritate
Angela Merkel a făcut recent o vizită-surpriză la Vatican unde a fost primită într-o audienţă privată de Papa Francisc. Audienţa papală a fost mai lungă decât se obişnuieşte - a durat 45 de minute -, iar cei doi au abordat teme precum „situaţia socială şi politică, economică şi religioasă în Europa şi în lume“, a anunţat Vaticanul într-un comunicat. După audienţă, Angela Merkel le-a declarat jurnaliştilor că scandalurile şi excesele criticate de Papă arată ca sistemele vitale de verificare şi control nu au funcţionat cum ar fi trebuit. „Crizele s-au inflamat pentru că regulile pieţelor nu au fost observate“ a spus ea, adăugând că o întărire a reglementării pieţelor financiare va fi principalul obiectiv al întâlnirii liderilor G20 din septembrie.

Întâlnirea dintre cei doi  a avut loc după ce Suveranul Pontif a condamnat “dictatura economiei” şi “cultul pentru bani”, iar după întâlnirea cu Merkel, în faţa a peste 200.000 de oameni, papa a spus: Dacă o bancă are probleme, este o tragedie. Dar dacă oamenii suferă, nu au ce mânca, nu înseamnă nimic. Asta e criza actuală". „Nu e vorba doar de o criză economică"... „E vorba de o criză profundă", morală.

 
 Patriarhul Moscovei – vizită istorică în China

Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, a efectuat la mijlocul lunii mai 2013 o vizită de patru zile în China, prima în această ţară din partea unui conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. În cadrul vizitei, Patriarhul Kirill a vizitat oraşele Beijing, Harbin şi Shanghai, a desfăşurat întâlniri cu liderii politici ai ţării, a comunicat cu credincioşii ortodocşi şi cu reprezentanţii altor religii.

Conform comunicatelor de presă din Rusia, situaţia ortodoxiei în China îl nelinişteşte pe Patriarhul Kirill, care a discutat şi cu preşedintele Chinei, cu primarii de oraşe şi cu guvernatorii de provincii despre necesitatea refacerii Bisericii Ortodoxe Chineze autonome. Istoria ortodoxiei în China datează de peste 300 de ani. Ea s-a dezvoltat în mare prin munca misionarilor ruşi, însă, în ultimii ani, înregistrează o scădere. Biserica autonomă chineză nu are, în prezent, nici un conducător, nici un cler la nivel naţional. Bisericile pot fi numărate pe degete. Multe dintre ele sunt părăsite, deoarece, potrivit legislaţiei chineze, pot oficia slujbe pe teritoriul Chinei doar chinezii ortodocşi. În momentul de faţă există doar două astfel de biserici. Chiar la Beijing, la Biserica Adormirii Maicii Domnului de pe teritoriul Ambasadei nu se oficiază liturghii, ci au loc „întâlniri cu credincioşii”.

Pentru ca populaţia locală să afle mai multe despre ortodoxie s-a tradus în limba chineză cartea patriarhului Kirill „Libertare şi responsabilitate”. În ea se explică ce este spiritualitatea ortodoxă, ce rol joacă religia în formarea personalităţii, ce reprezintă libertatea şi demnitatea umană. Cartea a fost deja tipărită în câteva limbi străine, printre care arabă, japoneză, ebraică. (sursa: Vocea Rusiei)

 



Legalizarea prostituţiei, dăunătoare persoanei, familiei şi societăţii - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Pe lângă faptul că prostituţia este contrară Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Bisericii, o eventuală legalizare a acesteia va contribui la subminarea demnităţii persoanei, a unităţii şi integrităţii familiei, la creşterea numărului divorţurilor şi a traficului de persoane, la degradarea morală a societăţii şi la proliferarea unor boli.

Acolo unde prostituţia îmbracă haina „respectabilă” a legalităţii, infracţionalitatea creşte, rata incidenţei unor boli specifice nu scade, prostituţia ilegală nu dispare, iar persoanelor captive acestei sclavii motivată financiar le este afectată iremediabil sănătatea sufletească şi fizică. În acelaşi timp, este degradant şi umilitor ca persoana umană să devină un obiect tranzacţionat financiar. Din aceste motive, prostituţia este interzisă prin lege în multe ţări europene (Italia, Irlanda, Luxemburg, Finlanda, Polonia etc.), ca şi în majoritatea statelor federale americane (SUA). 

În plus, reamintim faptul că România a ratificat Convenţia ONU privind “Suprimarea Traficului de Persoane şi a Exploatării prostituării altora” prin care ţara noastră se obligă să nu legalizeze prostituţia. În concluzie, aşa cum am spus şi în alte comunicate pe aceeaşi temă, legalizarea prostituţiei nu contribuie la sănătatea, prosperitatea şi progresul societăţii, ci, dimpotrivă, reprezintă un rău multiplu pentru persoană, familie şi valorile morale ale societăţii.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE


Valeriu Gafencu - sfântul închisorilor - este din nou bandit (conducătorii ţării fiind tot comunişti, acum capitalizaţi!)

    Joi, 30 mai 2013, între orele 15.00 şi 17.00, în Piaţa Victoriei, pe trotuarul din faţa Muzeului Antipa, Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu” şi Asociaţia “Rost”, împreună cu alte asociaţii civice, organizează un protest în faţa guvernului care a dictat defăimarea lui Valeriu Gafencu, intenţionând să-l supună oprobiului public pe Sfîntul închisorilor.
Manifestarea se va desfăşura în acelaşi timp cu şedinţa Consiliului Local Tg. Ocna, care va trebui să-şi dea votul formal pentru decizia luată deja la Bucureşti.
     Sunteţi aşteptaţi să participaţi toţi cei care aveţi conştiinţă naţională şi credinţă creştină. Singurele însemne permise la miting sunt crucea şi drapelul tricolor. De asemenea, vă îndemnăm să veniţi fiecare cu portretul lui Valeriu Gafencu.

 

 

Joi, 30 mai a.c., ora 15.00, Consiliul Local al oraşului Tg. Ocna se va întruni pentru a-i retrage titlul de cetăţean de onoare lui Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfîntul Închisorilor. Acest gest este motivat de presiunile asupra Primăriei Tg. Ocna pe care guvernul Ponta, prin intermediul prefectului de Bacău, le-a făcut, constant şi tot mai insistent, în ultimele luni.

Iniţial, o astfel de hotărîre trebuia să fie luată încă de astă iarnă, dar mobilizarea laicatului ortodox a întîrziat-o. Am sperat că nu va mai fi adoptată. Iată însă că lobby-ul evreiesc pe lîngă Cabinetul Ponta s-a dovedit şi de această dată mai puternic.
Sfîntul Închisorilor n-are nevoie de recunoaşterea noastră. Însă, noi avem nevoie şi de ajutorul lui şi de el ca reper de viaţă creştină şi naţională. Dacă azi duşmanii neîmpăcaţi ai ortodoxiei şi ai românismului ne atacă sfinţii, mîine ce ne vor putea face? Trebuie să ne opunem acestei samavolnicii. Dintr-o datorie morală şi din instinct de supravieţuire naţională.( RostOnline )



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Eliberează-ne pe Baraba (Lc.23,18) - Iosif Badiu (Huedin)
       Iată o dorinţă „legitimă” a arhiereilor şi a poporului, favorabilă pentru Baraba şi nedreaptă pentru Domnul Iisus, ale căror nume erau puse în balanţa unei „sloboziri de ocazie”. Această cerere a mulţimii înfierbântate de ură era în acord cu un obicei statornicit ca „favor” dat poporului israelit, la sărbătoarea Paştilor, de către puterea ocupantă (cf.Mt. 27,15). Mulţimea avea dreptul să ceară guvernatorului eliberarea unui întemniţat „drag” ei. Şi nu pierdea niciodată această dorită şi aşteptată ocazie.
        Starea de spirit a mulţimii, acum, era „conformă” cu preţuirea de care se bucura persoana a cărei eliberare era cerută, dar şi cu ura (în cazul de faţă) împotriva Celui pe Care  arhiereii Îl doreau închis, batjocorit şi apoi răstignit, pentru că sta la masă cu desfrânatele şi cu vameşii.
       Câtă dreptate se găsea în solicitarea acelei eliberări, numai Bunul Dumnezeu ştie. Cert este că cititorul cuvintelor evanghelice, care cuprind relatarea pătimirilor lui Iisus Hristos, poate aprecia „buna intenţie” a celor care şi-l doreau liber pe Baraba, pe vinovatul de răscoală şi omor. Că ei făceau bine sau nu, scăpându-l de pedeapsa meritată, nu e dreptul nostru să judecăm, căci „numai Dumnezeu este judecătorul” (Ps.74,7a). Dar că în locul lui, mulţimea cerea să-L dea morţii pe Cel Nevinovat, e de neînţeles pentru o minte liberă şi curată, nebruiată de „paraziţii” unei răzbunări induse. Întrebarea lui Pilat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, Care se zice Hristos?” (Mt. 27,17) venea (ca o) mănuşă peste dorinţa celor ce aşteptau încrezători în „reuşita” lor. Acum era momentul de satisfacţie a „biruitorilor”. Şi el nu trebuia scăpat, ci folosit cu cele mai mari „beneficii”.
        Pilat intuia răspunsul pe care îl vor auzi urechile sale, „căci ştia că din răutate L-au dat în mâna lui” (Mt. 27,18). Arhiereii, cărturarii şi fariseii erau bucuroşi că şi-au găsit omul prin care să scape de Văzătorul şi Judecătorul tuturor nedreptăţilor lor, săvârşite, de cele mai multe ori, cu bună ştiinţă. Dar femeia lui Pilat, chinuită de presimţirea a ceea ce avea să facă soţul ei cu Iisus, i-a spus printr-un om de încredere: „Nimic să nu-I faci Dreptului Acestuia, că mult am pătimit azi, în vis, pentru El” (Mt. 27,19). Mirarea lui Pilat pentru tăcerea lui Iisus putea fi risipită de cuvintele femeii sale, dacă ar fi ştiut că ea vorbea pentru Cel tăcut şi batjocorit. Pilat n-a înţeles că Cel pe Care Îl interoga era chiar „Calea, Adevărul şi Viaţa”, era Dreptul desăvârşit, cuvânt pe care îl va folosi şi el puţin mai târziu.
        Voind să aleagă (îl chinuia îndoiala) între cererea celor furioşi şi rugămintea femeii sale, i-a mai întrebat o dată pe doritorii unei „sentinţe drepte”: „Pe care, din cei doi, voiţi să vă eliberez?” (Mt. 27,21) Baraba a fost „norocosul”, iar noi beneficiarii Morţii şi Învierii lui Hristos, ca „Mântuitor al tuturor oamenilor şi mai ales al credincioşilor” (1Tim 4,10). Baraba, care a luat viaţa unui om, era iertat de aceiaşi oameni care au cerut mortea pentru Cel Ce a înviat morţi. Hristos Domnul, Care a readus duhul vieţii în trupul celor trei înviaţi, avea putere să învieze şi El, adică „să-Şi ia viaţa înapoi” (cf.In.10,17-18). Dar cei morţi în păcate nu puteau crede aşa ceva, iar dacă aveau puţină îndoială (şi chiar aveau), ea era însoţită şi de frică, pentru că au promis plată ostaşilor să spună că ucenicii Săi L-au furat din mormânt (Mt.28,12-13).
        Căutând o scuză pentru ce ştia că nu trebuia să săvârşească, Pilat i-a întrebat: „Dar ce să fac cu Iisus, Care se cheamă Hristos?” (Mt.27,22). Cererea lor: „Să fie răstignit”, nu l-a surprins, dar vroia să transfere, în totalitate, răspunderea răstignirii lui Iisus asupra lor. Pilat credea că spălându-şi mâinile în faţa mulţimii, şi zicând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” (Mt.27,24), va fi absolvit de judecata lui Dumnezeu. Pilat se spăla pe mâini, având sentimentul „nevinovăţiei”, iar mulţimea îşi „freca mâinile”, trăind bucuria unei biruinţe drepte şi folositoare, că doar arhiereul Caiafa a grăit că „e mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. Da, în proorocia lui, „Caiafa a spus adevărul despre Iisus, că avea să moară pentru neam” (In.11,50-51).
        Arhiereii şi poporul socoteau că Iisus „merita” răstignirea pe Cruce pentru „răul” văzut de ei în multul bine pe care l-a făcut El celor suferinzi. Lui Baraba (sau Varava), ziceau ei, i-ar fi mai bine liber, ca să poată lupta pe mai departe pentru eliberarea poporului de sub stăpânirea romană. Mulţimea nu-L vedea pe Domnul Iisus ca pe Eliberatorul omului de sub stăpânirea morţii, de sub robia diavolului, dar simţea acut asuprirea trupească a altui popor. Având ochii închişi şi inima împietrită, ea îşi consuma cu poftă mânia nepotolită. Ura omenească împotriva Binefăcătorului se lua la întrecere cu răutatea demonică. Sărutul lui Iuda, ca semn de recunoaştere a lui Iisus, în grădina Ghetsimani, era „împlinit” de pălmuirile ostaşilor peste obrazul sărutat. Desigur, sărutul nu era al prietenului şi ucenicului Său, ci al vânzătorului, care a primit treizeci de arginţi de la arhierei pentru Învăţătorul său. Mulţimea, însă, L-a dat pe Iisus lui Pilat nu pentru arginţi, ci pentru eliberarea unui vinovat de omor. Josnic şi trist „târg” s-a putut face atunci! Dar, oare, în zilele noastre, nu se fac asemenea înţelegeri cu ispititorul lumii? Să ne plecăm capul ruşinaţi, întru sinceră căinţă, pentru trădarea şi „sărutarea” ce ne ispitesc mereu, de multe ori biruindu-ne cel viclean, spre întristarea Răbdătorului şi Iertătorului nostru Iisus Hristos.
       Strigătul mulţimii, la îndemnul arhiereilor, a făcut de ruşine voinţa lui Pilat de a-L salva pe Iisus şi a adus uitarea peste rugămintea soţiei sale. Credem că Duhul lui Dumnezeu a pus în gura ei cuvinte de atenţionare cu privire la pedepsirea nedreaptă a lui Iisus, numindu-L pe Acesta Dreptul lui Israel. Patimile ce urma să le rabde Fiul lui Dumnezeu le-a simţit şi femeia lui Pilat, chiar şi numai în vis. Le-a simţit şi le-a făcut „cunoscute” soţului său, în nădejdea că ea va fi ascultată. Dar n-a fost să fie aşa, pentru că Bunul Dumnezeu avea de împlinit planul de mântuire a omului, văzând cum fiul scade în asemănare cu Părintele său.
        Nu ştim ce fapte bune au putut vedea la Baraba cei ce şi l-au dorit liber, dar dacă ar fi ascultat „Predica” de pe Cruce a Învăţătorului, cu siguranţă ar fi auzit cuvinte neaşteptate şi ar fi văzut la Domnul marile virtuţi creştine: Iubirea şi Răbdarea, Mila şi Iertarea. Nu le-au văzut şi  nu le-au trăit, deşi El le-a spus, cu dorire de împlinire: „Milă voiesc şi nu jertfe” (Mt. 9,13).
        Dacă mulţimea manipulată a hotărât s-o lase pe Mamă fără Fiu, dându-L pe Acesta morţii pe Cruce, Iisus i l-a dat Mamei Sale, ca fiu, pe Ioan (şi pe noi), printr-o înfiere tainică, grăind ucenicului drag: „Iată, mama ta!” (In.19,27). Dar „mai-marii zilei” n-au vrut să-I audă ultimile cuvinte mesianice, şi nici să fie fraţi cu Ioan şi cu El, ca fii ai mamei Sale. Având deplină libertate, ei s-au manifestat după cugetul inimii lor. Vai, grea povară este libertatea! [Căci ea implică responsabilitatea!]
        De atunci încoace mulţi „Baraba” sunt liberi şi umblă printre noi, dar puţini dau găzduire, în inima lor, Domnului, şi sunt în apărarea Celui de Care s-au lepădat şi poporul şi guvernatorul Pilat. Ei L-au trimis pe Golgota, însoţit de mulţi curioşi, punându-I şi Crucea în spate. Nu-I erau destule păcatele noastre. Dar din iconomia lui Dumnezeu, Iisus a fost „ajutat” în acest urcuş izbăvitor şi de Simon din Cirene. Crucea a fost dusă şi de el în numele tuturor celor pentru ale căror păcate Milostivul Fiu a dorit să moară. Tatăl din ceruri a socotit că puţină osteneală e binevenită şi din partea omului, în sinergia mântuirii sale. Dar să nu ne lăudăm cu osteneala noastră, ci să ne amintim de acel „un pas” făcut de noi spre El şi de cei „o sută de paşi” făcuţi de El către noi.
        Ajută-ne, Doamne, să nu păcătuim ca cei ce au cerut lui Pilat, stăpânului vremelnic, să le elibereze pe Baraba şi să Te dea pe Tine morţii, ci să-Ţi cerem Ţie, veşnicului Stăpân şi Domn, să ne „eliberezi” de prietenii lui Baraba, ca să fim cu Tine în împărăţia cerurilor! Amin.


Sfânta Tradiţie şi ereziile
Paştile Blajinilor - originea şi sensul sărbătorii - Ieromonah Petru Pruteanu
Biblia nu menţionează Paştile Blajinilor
În unele regiuni ortodoxe, luni, după Duminica Tomei, se ţine sărbătoarea „Paştile Blajinilor”. Nu există nicio referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar indica vreun eveniment sau vreo lege prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare, iar felul concret în care se face pomenirea din cimitire se îndepărtează de învăţătura bisericii. Cel mai probabil, originea sărbătorii este una păgână.
 
Tradiţia petrecerilor din cimitir contrazice învăţătura creştină
Pomenirea celor adormiţi nu se mai face atât prin rugăciune, prin slujba parastasului, ci, în mod eronat, se pune accentul pe mâncare şi băutură, încingându-se pe alocuri adevărate petreceri cu muzică şi dans lângă morminte. Iată ce ne învaţă Ieromonahul Petru Pruteanu despre Paştele Blajinilor:
 
Credinţa în învierea morţilor este fundamentală în creştinism
„… Învierea lui Lazăr şi a altor persoane de către Mântuitorul, dar mai ales Slăvita Înviere a lui Hristos Însuşi, sunt premiza credinţei în învierea noastră şi a tuturor celor din veac adormiţi… Toţi vom învia, dar nu toţi în aceeaşi stare: unii „spre învierea vieţii, iar alţii spre învierea osândei” (cf. Ioan 5:29). Desigur, bucuria Învierii, dar şi evenimentul Învierii în sine, precum şi serbarea anuală a acesteia, este o mare mângâiere şi bucurie mai ales pentru cei adormiţi, trecuţi la Domnul (nu „în nefiinţă” cum se exprimă unii, care n-au idee de creştinism) şi care aşteaptă învierea de obşte, după cum şi noi o aşteptăm (şi mărturisim acest lucru şi în Crez). În vechime, exista obiceiul ca chiar în ziua de Paşti, la întoarcerea de la Biserică, creştinii să treacă pe la cimitir (mai ales că multe cimitire sunt chiar în preajma sfântului locaş) şi îi salutau pe cei adormiţi cu acelaşi salut „Hristos a înviat!”... Deci Învierea ne adună pe toţi şi, practic, "distruge zidul" dintre cei vii şi adormiţi. Apare însă întrebarea, de unde acest „Paşte al blajinilor” şi de ce este sărbătorit el anume acum?
În primul rând trebuie să explicăm termenii. «Пасха блаженных», numită la ruşi mai des «Радоница», a dat în româneşte numele de „Paştele blajinilor” care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi” sau mai simplu: „Paştile celor adormiţi”. E acelaşi Paşti, care începe în Biserică, dar se extinde în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei vii; şi în cimitire, lângă morminte, când masa şi darurile sunt oferite ca milostenie pentru cei adormiţi. Dacă e să abordăm problema doar din punct de vedere spiritual, acest „Paşti al blajinilor” poate fi sărbătorit odată cu Paştele propriu-zis sau imediat după acesta. Dar întrucât creştinii nu doresc doar să servească o masă sau să facă milostenie în cinstea celor adormiţi, ci să facă şi rugăciuni de pomenire pentru ei – ceea ce e mult mai important – a fost nevoie ca „Paştile blajinilor” să fie mutat cu o săptămână mai târziu.
 
Tipicul bisericesc
Tipicul bisericesc interzice pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomei, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil – şi această zi este luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna Luminată, fiind totodată şi a 9-a zi de la Paşti. 
 
Semnificaţia sărbătorii, din perspectivă ortodoxă
Iată în câteva cuvinte semnificaţia acestei sărbători: este o sărbătoare de bucurie pentru Hristos cel Înviat; este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor; este şi o zi de pomenire a celor adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Învierea lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care au bine-plăcut Lui.
 
„Ortodocşii” noştri beau la morminte până nu se mai deosebesc de cei morţi
Păcat că mulţi au înţeles această zi ca un prilej de a mânca şi a bea la mormintele celor adormiţi, lucru care nu uşurează starea duhovnicească a celor trecuţi la Domnul, ci mai mult o îngreuiază. În loc să meargă să se roage pentru cei adormiţi şi să facă milostenie (pomană) în ascuns, aşa cum învaţă Evanghelia (Matei 6:3-4), oamenii se duc ca la un concurs şi se întrec în pomeni care, fiind date „de ochii lumii”, nu aduc nici un folos. Dar cel mai grav este că „ortodocşii” noştri merg la morminte şi beau până nu se mai deosebesc de cei morţi, făcând multă sminteală şi dând prilejuri  sectarilor de a ne judeca. Astea sunt lucruri foarte grave, iar preoţii ar trebui să refuze pomenirea acolo unde observă astfel de abuzuri. Trebuie să înţelegem că cei morţi nu au nevoie de cănițe, farfurii şi colăcei, căci ei oricum nu mănâncă şi nu beau… Mai bine e să dai câteva sute de lei la un bătrân, la un orfelinat de copii sau la un bolnav care nu are bani de medicamente – şi toate astea în ascuns, ca să fie şi folos – dar dacă vrei numai să te pui la întrecere cu cineva sau să te lauzi cu pomenile tale, mai bine stai acasă, căci o astfel de abordare este una păgână şi nu are nimic comun cu creştinismul. Şi, dacă dorim să facem după cum învaţă Hristos, să nu ne temem de ce va zice lumea sau chiar rudele noastre, căci lumea judecă doar aici şi ea însăşi cade în propria judecată, dar în „Ziua cea Mare a Judecăţii” Hristos va fi Judecătorul şi El ne va judeca după poruncile date de El, nu după moda şi mintea oamenilor decăzuţi.
 
Iată ce ne învaţă Hristos în legătură cu aceasta (Luca 14:12-14):
„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.”  
(sursa: teologie.net)


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Tinerii, o prioritate pastorală - Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu
 
Tineretul este dintotdeauna marcat de zbateri cotidiene şi frământări profunde. Poate fi considerat inconstant în acţiuni, nonconformist şi rebel. „Prezenţa haosului său existenţial poate fi simţită. Întrebările lui existenţiale — pentru ce trăiesc? încotro merg? — nu numai că nu primesc un răspuns în haosul contestaţiei, al confuziei şi rătăcirii orientate, dar de mai multe ori se pierd literalmente în climatul general de viaţă relaxată şi indiferenţă (akedie) care se întinde tot mai mult”. Tânărul contemporan „are o minte ce funcţionează cu mare viteză, fie în privinţa ideilor şi a sistemelor, fie numai în cea a dorinţelor şi poftelor... Spaţiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, fiind foarte important ca inteligenţele să fie pacificate pentru ca ele să poată înţelege rugăciunea”. În ceea ce priveşte felul şi amploarea de a trăi viaţa, putem afirma că am descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acţiona şi cea mai imprevizibilă, în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor. „Tinerii noştri vor să-şi trăiască viaţa cât mai in­tens cu putinţă, să se bucure de ea. Aici îşi are rădăcina cauza „răbufnirilor" tinerilor noştri (extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi). Este vorba de tendinţe persistente de autodepăşire în orice direcţie, chiar şi spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhis­mul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului etc.”
(…) Problematica sau pastoraţia tineretului incumbă o serie de probleme ce-şi au obârşia în fieful tinerilor şi, care, odată evidenţiate, nu pot fi ignorate şi nici măcar minimalizate. În principal se au în vedere problemele apărute în spaţiul parohial datorită lipsei de canalizare sănătoasă a intereselor tinerilor. Deschiderea de astăzi oferită tineretului este şi o şansă deosebită, dar şi o sursă de capcane. Şansa este dată de paleta diversă de opţiuni, unde fiecare se poate găsi sau regăsi, aducând cu sine bagajul mai mare sau mai mic de ştiinţă, credinţă şi conştiinţă. Capcanele apar atunci când, în dezinvoltura creată de varietate, se schimbă, în mod păgubitor, priorităţile, distorsionân­du-se valoarea şi importanţa uneia sau alteia dintre opţiuni. Marcat de un entuziasm, oarecum indisciplinat, tânărul se vede doar beneficiarul şansei oferite şi nu întrevede posibilele curse întinse cu mijloace şi resurse generate de propria fiinţă… „Modelul nostru a devenit «omul european», omul «postindustrial» al societăţii europene”. La acest stadiu ne întrebăm ca Petre Ţuţea: „Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul”.
De atâtea ori auzim diverse expuneri, uneori chiar elucubraţii, pe tema „dramei tineretului”, dintr-o perioadă sau alta. Fiind atât de prezenţi în mediul existenţial, entuziaşti şi neînfricaţi, tinerii sunt pe cât de adaptabili, pe atât de vulnerabili. „Tineretul nostru «religios» nu încetează să trăiască şi să se mişte în aceeaşi realitate cu ceilalţi tineri şi să accepte influenţa ei. Crescut în această realitate secularizată, el învaţă să vadă Biserica şi religia cu ochii tineretului american şi european, ca o latură independentă a vieţii, desprinsă de celelalte aspecte ale ei, de educaţie, tehnică, profesiune etc., şi nu ca una care constituie întregul vieţii”.
Se evidenţiază, dintru început două categorii:
      A. Tineri situaţi, prin comportament şi prin grija familiei, mai aproape de viaţa bisericească şi care exultă, hrănindu-se din împlinirea rugăciunii următoare: „Stârneşte, Doamne, în mine această sete şi această foame, înflăcărează-mă de această dorinţă vie de a creşte necontenit în sfinţenie, pentru a fi cât mai plăcut înaintea Ta, şi inima mea numaidecât va fi mulţumită”. Aceştia constituie primul grup de impact şi alcătuiesc nucleul fortificat de colaboratori.
      B. Cei ce se poziţionează de cealaltă parte a baricadei, reţinuţi, refractari sau opozanţi feroce ai prezenţei şi lucrării Bisericii în viaţa lor, caracterizaţi ca fiind imaturi social. „Maturizarea socială are ca element definitoriu, capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi interesele sociale, între necesităţile şi aspiraţiile sale şi cele ale societăţii. Din această perspectivă, aceşti tineri prezintă dificultăţi de integrare socială, deseori intrând în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valoric-normativ. Trăsătura esenţială a comportamentului acestor tineri este imaturitatea psihică, fapt care determină o adaptare mai dificilă la condiţiile mediului socio-cultural şi o asimilare deficitară e experienţei trăite sau cunoscute”. Cum parohia face parte din societate, fiind ea însăşi o „societate în miniatură”, îi putem cataloga pe aceşti tineri ca fiind imaturi pastoral.
Ajungem la ceea ce se numeşte identitatea de sine. Construcţia acesteia se realizează în etape, fiecare etapă fiind marcată de un anume „sentiment de identitate”, ce are diverse nuanţe pozitive, ca de exemplu: încredere, iniţiativă, sentimentul de fiinţă competentă sau negative, în fond, antonimele termenilor de mai sus. Toate acestea duc la imaginea de tânăr bun sau tânăr rău. Mulţi adolescenţi tind să-şi dezvolte imaginea de sine prin comparaţie cu ceilalţi sau cu o imagine idealizată despre ce ar trebui să fie. Eşecurile în anumite domenii ale vieţii tânărului conduc deseori la sentimentul lipsei de valoare.
 „În centrul responsabilităţii noastre faţă de tineret stă în­dreptarea lor «spre tot adevărul» nu numai în ce priveşte dogma, dar şi în ce priveşte întruparea acestei dogme în societate. Îi vom convinge astfel pe tinerii noştri «duhovni­ceşti» că lupta pentru puritatea dogmei rămâne incompletă dacă nu e legată şi de efortul de formare şi transfigurare în Hristos a spaţiului nostru social, fie şi a spaţiului existen­ţei noastre ortodoxe, adică a parohiei noastre. Şi aceasta pentru că sfinţenia şi socialitatea sunt două aspecte ale tradiţiei noastre ortodoxe”. Eforturile de materializare a tot ce poate soluţiona o problemă sau o criză, constituie, de fapt, răspunsul pe care îl dă şi şi-l dă preotul paroh, atunci când întruchipează spiritul de jertfă. În fond, rezultatul nu este unul spectaculos sau miraculos, ci doar o datorie de serviciu, rostul său între oameni şi pentru oameni. „Reorganizarea şi reînnoirea efortului de catehizare a ti­neretului va conduce la o renaştere liturgică, atât de nece­sară, pentru ca parohia împreună cu biserica ei să devină iarăşi centrul vieţii noastre”.
O grijă specială însă trebuie acordată şi aspectelor cu caracter exclusiv laic din viaţa tinerilor, aspecte care pot fi o punte spre viaţa duhovnicească şi nicidecum, o piedică. Preotul, în calitate de om cult, înţelept, ancorat în realitatea imediată, nu poate ignora această supapă a tinerilor. Conducătorul parohiei, „cel pus la paza sufletelor, suflet al cărui preţ nu-şi găseşte echivalenţă în niciunul din elementele universului”, nu coboară stacheta demnităţii şi a responsabilităţii sale, imitându-i, pe acest palier, pe credincioşii tineri, dar nici nu poate eluda obligaţia sa pastorală de a îndruma, supraveghea şi amenda, acolo unde se impune, o „ieşire în decor” a tinerilor. Convins de veridicitatea sintagmei conform căreia binele nu-i bine dacă nu-i bine făcut, cel chemat a se face tuturor, toate (I Cor. 9, 22) şi care acţionează cu timp şi fără timp (II Tim. 4, 2), poate fi prezent cu discreţie, poate acţiona cu blândeţe şi poate ajută efectiv şi substanţial.
Parohia este şi rămâne o unitate compactă, alcătuită din credincioşi ai mai multor generaţii. Şi cum tinerii reprezintă, prin definiţie, generaţia avangardistă şi nonconfornistă, preotul trebuie să fie şi să rămână elementul catalizator, dar şi factorul propulsor al comunităţii, educatorul prin excelenţă. Această sumă de responsabilităţi, însumate în „exerciţiul eroic al voinţei”, îl plasează pe preot în postura de factor indispensabil în procesul de stabilitate a parohiei şi de păstrare a valorilor comunitare în cadrul acestei unităţi administrative. Chiar dacă tinerii se vor bucura de atenţie sporită şi vor beneficia de programe de integrare şi socializare, nu li se va permite să se constituie în grupări izolate, privilegiate, ci, în virtutea aceluiaşi spirit comunitar, vor întregi acel tot parohial şi vor da viaţă şi culoare specifică enoriei din care, onorabil şi onorant, fac parte. „Vremea noastră este vremea tineretului”.
Sursa: Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, "Priorităţi pastorale: tinerii", Revista Telogica, nr.2/2009, p.279-287

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sănătatea duhovnicească - ÎPS Hierotheos Vlahos
Mulţi oameni cred în Dumnezeu, dar puţini cunosc din experienţa lor pe Dumnezeu. Mulţi merg la biserică, dar puţini se vindecă. Mulţi, mai ales teologi, posesori ai diplomei de Facultate de Teologie, au multe cunoştinţe privitoare la Dumnezeu, dar puţini posedă cunoaşterea lui Dumnezeu. Mulţi se numesc creştini, dar puţini au sănătate duhovnicească.
Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile numite duhovniceşti. Prin termenul legi duhovniceşti nu înţeleg simplu Lege a lui Dumnezeu, ci legile mistice care reglează viaţa duhovnicească. Mulţi dintre noi suntem fascinaţi de legile exterioare, aparente şi ignorăm cu desăvârşire legile duhovniceşti. Cred că necunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor înseamnă sănătatea duhovnicească. Într-adevăr, cel care are sănătate duhovnicească priveşte lucrurile vieţii prin altă prisma… Aceasta nu înseamnă că un creştin care dispune de sănătate duhovnicească este insensibil la durere, nu se întristează niciodată, ci ştie să mute tristeţea lui la un alt nivel…
Cel sănătos duhovniceşte se îmbată de dragostea lui Dumnezeu. Poate să vadă dragostea lui Dumnezeu în chin şi stâmtorare, nu numai în bucurie şi fericire. Când se luptă să păstreze voia sfântă a Lui, nu o face să nu meargă în iad, nici ca să câştige raiul, ci pentru că se simte fiu al lui Dumnezeu şi vrea să mulţumească Tatălui său. Chiar şi când vrea să trăiască în pustie, nu o face din ură faţă de oameni, ci din dragoste faţă de Dumnezeu. Avva Marcu spus lui avva Arsenie: „De ce fugi de noi?”. Şi avva Arsenie a spus: „Dumnezeu cunoaşte că vă iubesc, dar nu pot fi în acelaşi timp cu Dumnezeu şi cu oamenii”. Un alt ascet spunea: „Vreau să merg în rai ca să nu mă vadă Dumnezeu în iad şi să se întristeze”.
Cel sănătos duhovniceşte separă dreptatea lui Dumnezeu de evidenta nedreptate lumească. Sfântul Dorotei învaţă că dacă stăruie cineva în îndreptăţirea şi precumpănirea dreptăţii omeneşti, îşi creează premisele distrugerii sufleteşti. Cine are sănătate duhovnicească nu suferă când e nedreptăţit de om. El raportează totul la Dumnezeu, aşteaptă răsplata în Împărăţia Cerurilor. Nu intră în înşelătorul cerc al justificărilor, pentru că aşteaptă reabilitatea de la Dumnezeu. Se bucură şi tresaltă de nedreptate. Deoarece cu cât va fi nedreptăţit omul aici pe pământ, cu atât va fi îndreptăţit de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul precizează: „Fiind păgubit ori fiind ofensat sau fiind prigonit de cineva, nu judeca prezentul, ci viitorul aşteaptă-l” şi atunci vei afla că acest lucru a devenit cauza multor bunătăţi, nu doar în prezent, ci şi în viitor. Sfântul Isaac spune că „acela care rabdă osândirile cu umilinţă la desăvârşire a ajuns şi de îngeri este lăudat, căci nu există o virtute mai mare şi aşa de greu de obţinut” (decât smerenia n.n.)
Cel sănătos duhovniceşte este inundat de smerenie. Smerenia este o stare naturală a lui… El nu acceptă gânduri rele împotriva fraţilor săi, ci le transformă în gânduri bune. Nu vede în jurul lui oameni răi, toţi sunt buni, toţi sunt sfinţi. Acest lucru poate să îl facă în ochii celorlalţi prost şi naiv, dar el are slava lui Dumnezeu. Un părinte aghiorit spunea că trebuie să fim o fabrică de gânduri bune.
Există oameni care au o mare forţă psihică. Unii au o mare cunoaştere omenească, alţii o mare experienţă socială, alţii o mare inteligenţă, făcându-se şi altora de folos. Însă fără sănătate duhovnicească nu le pot oferi mângâiere sufletească, nu îi pot tămădui şi mântui.
Aşa cum nu ar trebui să luăm o aspirină ca să înceteze durerea de cap fără a vindeca acea cauză care o provoacă, în problemele duhovniceşti nu urmărim doar să înfrânăm gândurile, ci să le schimbăm în întregime. Să dobândim altă viaţă. Să naştem în altă lume, să renaştem. Trebuie să dobândim sănătate duhovnicească ca să putem trece, bucurându-ne, dincolo de sufocarea socială pe care de multe ori o simţim.
Sursa: Mitropolit Hierotheos Vlachos, „Psihoterapia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti 2001


Depresia - epidemia secolului
 
Conform unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, depresia reprezintă, la nivel global, una dintre cele mai frecvente cauze ce afectează starea de sănătate, cu impact asupra funcţionalităţii pacientului, scăderea productivităţii şi a capacităţii de lucru, izolare şi, în cazuri severe, pierderea dorinţei de a trăi. La nivel global, depresia afectează aproximativ 121 de milioane de oameni; numai în Europa se estimează că nu mai puţin de 50 de milioane de persoane suferă de această boală. In prezent, depresia majoră este a patra boală ca răspândire pe glob, reprezentând una dintre problemele grave de sănătate ale omului contemporan. Conform estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în anul 2020 depresia va fi a doua cauză de dizabilitate, imediat după afecţiunile cardiovasculare. Prevalenţa depresiei este de două ori mai mare la femei decât la bărbaţi, prezentând o creştere semnificativă odată cu vârsta.
 
Statisticile sunt îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât se recurge foarte repede la administrarea unor tratamente antidepresive, care pot crea dependenţă, fără a face apel Dumnezeu, Doctorul sufletelor. La Slujba Sfântului Maslu ni se aminteşte: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob V 14, 15).
 
 „Nu ştiu dacă suferi de deprimare. Ştiu însă că, la fel ca mine şi ca toţi oamenii, şi tu eşti în primejdia de a cădea în această grea boală a sufletului şi a trupului. Aş putea-o numi boala secolului, de vreme ce aceasta a apărut, s-a făcu cunoscută şi ne-a înfricoşat în acest secol. Însă nu este aşa nouă precum pare. Este o boală foarte veche… Nu s-a manifestat prima dată în veacul XX. În acest veac al angoasei, al afecţiunilor psihice şi nervoase, depresia sau deprimarea se arată în mod precumpănitor deoarece se transmite la mii şi mii de oameni ca o epidemie, ca o boală infecţioasă. Aşa am cunoscut-o şi noi. Au cunoscut-o şi doctorii. Şi au încercat şi încearcă să o cunoască mai bine pentru a o eradica. Farmaciştii creează în laboratoare o grămadă de medicamente antidepresive pe care le consumă din abundenţă nefericiţii acestei lumi, cu bunăvoinţă, cu mare încredere şi sinceră nadejde.
 
Însă de deprimare s-a ocupat cu multe veacuri înainte un alt doctor al sufletelor şi al trupurilor şi nu a renunţat nici azi. Acest doctor este Ortodoxia, credinţa, învăţătura, viaţa, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie… Cel dintâi care s-a ocupat de această boală a fost Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu este în mijlocul nostru, împreună cu noi, în bucuriile şi mâhnirile noastre, în problemele şi nevoile noastre. Nu este un Dumnezeu care să locuiască în cerurile îndepărtate, fără a a vea legătură nemijlocită cu viaţa şi cu faptele omului, cu fiecare îndeosebi. Dumnezeu este cel dintâi care împreună pătimeşte cu omul în suferinţele şi durerile lui. Dumnezeu este primul doctor al omului, care se străduieşte să îl elibereze din deprimare. El urmăreşte mereu să dăruiască omului bucuria şi pacea şi orice i-ar face viaţa îmbucurătoare, orice i-ar aduce o viaţă lipsită de deprimare.
 
Depresia se caracterizează de obicei prin tristeţe, însoţită de teamă, sentimente de vinovăţie şi remuşcare, mânie, ură, plictiseală, oboseală, dezgust, descurajare, disperare, stări care redau durerea sufletească şi pesimismul. În general le putem caracteriza ca stări de indispoziţie. Ele sunt însoţite de un număr de simptome negative care au de-a face cu funcţiile sufleteşti şi trupeşti şi cu energia individului: tulburări de respiraţie, tulburări de digestie, lipsa poftei de mâncare, slăbirea sau îngrăşarea, tulburări psihomotorii, diminuarea tonulsului de viaţă, a capacităţilor de decizie, de lucru… Sunt caracteristici periculoase gânduri de sinucidere pe care le poate avea bolnavul de depresie. Acestea sunt alimentate de sentimente de inutilitate, de lipsa valorii proprii, de vinovăţie, de persistentele gânduri despre boli incurabile, catastrofe iminente, care pot veni ca stare delirantă şi nu rareori ca iluzii. Alteori o lipsă de gânduri, o apatie (revista Lumea medicală, iulie 1986, p.48, referat P. Hartokalli, catedra psihiatrie).
 
În mod special, Ortodoxia consideră deprimarea inspirată de:
  1. Sentimente de plictiseală şi dezamăgire. Citim în Vechiul Testament şi în special în Ecclesiast descrierea succesivă a stărilor de deprimare ale bolnavului: „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune (Ecclesiat 1, 2).
  2. Melancolie şi tristeţe. Psalmul 41: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâraie ziua şi noaptea… Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi?... Pentru ce umbli mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu? Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritrii mei” (Psalm 41, 3-13).
  3. Citim în Vechiul Testament: „Precum molia strică hainele şi cariul strică lemnul, aşa strică mâhnirea inima omului” (Pilde, 25, 200)
  4. Sentimentul însingurării. Psalmul 101: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa în dărâmături. Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş”. În Cartea lui Iov citim: „mâncam singur bucata mea de pâine” (31,7). După Sfântul Ioan Gurp de Aur, omul care suferă de singurătate suferă de cel mai mare rău şi zice: „Nu există un alt rău mai mare decât sentimentul singurătăţii”. (Omilia 79).
  5. Frica de relele ce pot veni.
  6. Insomnie. „Nici ziua, nici nopatea, ochii lui nu văd somnul” (Ecclesiats8, 16). În mod general scrierile sfinţilor părinţi se referă la depresie numind-o urât, durere, mâhnire, tristeţe, frică, disperare, apatie.

Credinţa ortodoxă nu face însă doar constatări, aşa cum doctorii buni nu pun doar diagnosticul, ci trec mai departe la practica terapeutică (a vindecării). Aşa şi Biserica: întrebuinţează leacuri şi vindecă deprimarea. Deprimarea este considerată de ortodoxie ca o boală foarte gravă. Însă nu incurabilă. Şi aceasta deoarece Marele Doctor al sufletelor şi trupurilo noastre, Dumnezeu, a dăruit şi bucuria.

 
Dumnezeu dăruieşte leacuri specifice acestei boli sufleteşti:
 
Dăruieşte pacea: ”Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27).
Dăruieşte dragoste, ca tămăduire a fricii, zicând: „În iubire nu este frică” (I Ioan 4,18).
Dăruieşte bucuria. Însuşi Hristos dăruieşte bucuria Sa ca pe ceva negrăit. „Bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).
Dăruieşte credinţa, zicând fiecărui deprimat şi înfricoşat: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 26).
Dăruieşte nădejdea, sfătuind prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă în nădejde” (Romani 12, 12) şi în altă parte „Nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde” (I Tesaloniceni 1,13).
Dăruieşte rugăciunea: „Toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22).
Dăruieşte viaţa virtuoasă. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Există o singură cale de a
scăpa omul de această boală, deprimarea: vieţuire în virtute” (P.G.2, 604)
Dăruieşte Duhul Sfânt cu roadele Lui, care sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23).
Dăruieşte  harul, mila şi iertarea păcatelor ca leacuri contra sentimentului de vinovăţie şi izbăvirea de greutatea copleşitoare a conştiinţei vinovate tuturor celor care cu pocăinţă se apropie de Tainele Sale în Biserică: Taina Spovedaniei şi împăcarea omului vinovat cu Dumnezeu; Taina Sfintei Împărtăşanii spre „lăsarea păcatelor şi viaţa de veci”.
Dăruieşte pocăinţa, unul dintre cele mai puternice leacuri în vindecarea deprimării. Toţi deprimaţii care au experimentat pocăinţa, adică întoarcerea adevărată, s-au vindecat cu desăvârşire chiar degrabă.
Dăruieşte învăţătura conform căreia cunoaştera de sine sau, osândirea de sine, asociată cu smerenia şi amintirea de Dumnezeu, dezleagă deprimarea şi dăruiesc pace şi alinare, precum spune Sf. Isihie: „Atunci când ne întristează multe gânduri iraţionale, vom găsi uşurare şi bucurie când ne plângem şi ne osândim pe noi înşine cu sinceritate şi uşurinţă sau când descoperim Domnului la fel cum le-am spune oamenilor. Şi ci siguranţă vom găsi odihna în oricare situaţie”.(Filocalia, vol.I, p.203).
Dăruieşte Biserica şi viaţa bisericească nu doar ca medicament, ci ca pe cel mai actual şi desăvârşit loc de vindecare pentru toate suferinţele sufleteşti şi mai ales pentru deprimare.
Dăruieşte dumnezeiescul cult ca un balsam împotriva deprimării. Sfânta Liturghie, toate sfintele slujbe şi rânduieli sunt ocazii ale adevăratei bucurii şi sărbători ale nefericitelor suflete.
Dăruieşte vindecătorii, care sunt părinţii duhovniceşti. Aceştia au fost dăruiţi de Dumnezeu, au fost binecuvântaţi să vindece pe cei suferinzi.
Dăruieşte  minunea.  Minunea vindecării care vine pe negândite ca har dumnezeiesc, ca dar de la Dumnezeu atunci când toate leacurile materiale nu pot lecui deprimarea.
 
„Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi cu toată bucuria şi pacea şi credinţa, ca să prisosească nădejdea voastră prin puterea Duhului Sfânt”(Romani15,13).
 
 
Deprimarea şi tămăduirea ei, Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Ed. Sophia, Buc.2001


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Dimitrie Bejan – Mucenicul, Martirul şi Mărturisitorul (1909 – 1995) - Dr. Stelian Gomboş

Frânturi de gânduri şi impresii acum, la împlinirea a optsprezece ani de la naşterea sa cea cerească şi veşnică…

Introducere şi câteva incursiuni biografice

 Părintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi propovăduitori şi mărturisitori din perioada comunistă. În fiecare an, în ziua de 21 septembrie, se adună mulţi preoţi şi credincioşi la mormântul Părintelui de la Hârlău, judeţul Iaşi, spre a săvârşi Sfanta Liturghie şi Slujba Parastasului, pentru fericita odihnă a robului lui Dumnezeu, Dimitrie Preotul. Viaţa de sfinţenie a Părintelui Dimitri Bejan reiese şi dintr-un scurt cuvânt de-al său când, întrebat fiind cum priveşte în urmă, spre greutăţile şi obstacolele vieţii sale, Părintele a răspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să spun. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept." Prin cele câteva cărţi scrise, Părintele Dimitrie Bejan ne-a lăsat unele dintre cele mai profunde şi mai cutremurătoare mărturii din perioada comunistă, de tristă amintire.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut în anul 1909, fiind singurul băiat al unei familii deosebite şi cucernice, cu şase copii. Tatăl său era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugăciune foarte aşezată. Culegând şi adunând toate cele bune din familia lui, tânărul Dimitrie va merge la Iaşi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi la Bucureşti, unde va studia la Facultatea de Teologie. După absolvirea Teologiei, Dimitrie va urma cursurile Facultăţii de Istorie, tot din Bucureşti. La cea din urmă, tânărul teolog l-a avut profesor chiar pe savantul Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Română pergamentul pe care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a semnat libertatea înaintaşilor săi, a răzeşilor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot în anul 1940, când a şi fost trimis pe front, ca preot militar. Împreună cu regimentul de armată, Părintele a ajuns până la Stalingrad, unde va fi luat prizonier, în anul 1942, împreună cu alţi 17.000 de români. Intre anii 1942-1948, Părintele va sluji în lagăre şi închisori, când pe faţă, când pe ascuns.

Cărţile rămase de la Părintele Dimitrie Bejan - "Bucuriile suferinţei", "Oranki", "Satul blestemat", "Viforniţa cea mare", alcătuiesc o mărturisire, o propovăduire şi o mărturie cutremurătoare a celor petrecute în lagărele prin care a trecut. Autorul - Părintele povesteşte cum, de foame, condamnaţii şi-au pus pe foc bocancii, spre a-i mânca. "Pe unde ajungeau, ruşii îi primeau bine, deşi erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe părinte să îi boteze. Mergeau la râu şi se botezau în grupuri mari”. "În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. Odată, la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc. Erau 3.600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat…" Între anii 1942-1948, Părintele a trecut prin mai multe lagăre comuniste sovietice. "Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi, din lagăr sau puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos, şi din lagăr din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit…"

Întors în ţară, în anul 1948, Părintele Dimitrie Bejan va fi închis din nou, de data aceasta data însă "de ai săi". În ţară, Părintele Dimitrie Bejan a fost închis mai întâi la Jilava, iar mai apoi la Văcăreşti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar în cele din urmă, la Aiud. În închisoarea de la Aiud, Părintele Dimitrie Bejan a fost coleg de celulă cu Părintele Benedict Ghiuş. Legat de acea perioadă, Părintele îşi va aminti următoarele: "Făceam toţi rugăciuni comune, agheasma mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. Iată, eu aveam Sfânta Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos..."

După marea eliberare din anul 1964, Părintele Dimitrie Bejan va fi urmărit în continuare de comunişti, spre a-l împiedica să facă lucrarea cea sfântă, până în anul 1990. Cu toate că a fost eliberat din închisoare, in anul 1964, Părintele a avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist, în anul 1989. Părintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din localitatea Ghindăoani, judeţul Neamţ. Biserica şi curtea acesteia se dovedeau a fi neîncăpătoare. Datorită faptului că, în acea vreme, era interzis a se face propagandă religioasă, iar el predica liber în Biserică, un consiliu bisericesc a luat decizia de a-i ridica dreptul de a sluji. Între anii 1990-1995, Părintele va locui în oraşul Hârlău, unde i se hotărâse domiciliul forţat. Aici, el a spovedit, sfătuit şi întărit pe toţi cei care i-au trecut pragul casei. Părintele Dimitrie Bejan trece la Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lăsând prin testament, ca la înmormântarea lui să nu se predice şi nici să nu se aducă flori, în semn de profundă smerenie.

             Despre Părintele Dimitrie Bejan în mărturisirile domnilor Horia Brad, Silviu Man şi Aurel Sergiu Marinescu, care l-au cunoscut

 “De câte ori îmi cad în mâini pagini memorabile despre personalităţi prea puţin cunoscute, îmi spun cât de săraci suntem. Duhovniceşte şi cultural. Pentru că din nepăsare sau ignoranţă, rămânem străini de valorile neamului nostru, nu le căutăm opera şi nu încercăm să învăţăm din vieţile lor. O astfel de personalitate a fost Părintele Dimitrie Bejan de la Hârlău - Iaşi, un Preot – Martir, o minte luminată, un model de rectitudine şi de trăire creştină. Cu slabele noastre puteri, ne-am apropiat puţin de viaţa şi de scrierile Părintelui Dimitrie, nu într-atât cât să pretindem că-l cunoaştem, dar sufient cât să vă deschidem o uşă către el. Este important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem. Paginile care urmează se constituie într-o simplă invitaţie la a-l cunoaşte pe Părintele Dimitrie, nu într-un documentar exaustiv.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hârlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox “Veniamin Costache” din Iaşi, apoi Facultatatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel, parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti. Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia. La începutul celui de-al doilea război mondial, Părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în anul 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă, transformată în închisoare. După cinci ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu Părintele Dimitrie, pentru că „are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului”. Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud pe 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948 - 1956), Bărăgan, Răchitoasa. În detenţie, s-a împrietenit cu câţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiropol şi cu mari părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc şi Dumitru Stăniloae.

După eliberare, autorităţile au încercat să-l câştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăoani – Neamţ, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămâne hotărât şi ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în câteva rânduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hârlău) pînă în luna decembrie anul 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos. În noaptea de 22 decembrie 1989, Părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, Părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea, cu un şi mai mare patos, aducându-i pe mulţi la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul “Bucuriile suferinţei”, iar postum, cărţile: “Oranki. Amintiri din captivitate”, “Viforniţa cea mare”, “Hotarul cu cetăţi”, “Satul Blestemat” şi “Simple povestiri”. S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsând cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de adâncă smerenie…” (Horia Brad - Revista Rost).

“Părintele Dimitrie Bejan este departe de a fi consacrat cum se cuvine în ierarhia literaturii concentraţionare româneşti, eclipsat fiind de nume mult mai sonore, precum Paul Goma, Nicolae Steinhardt, Elisabeta Rizea sau Ion Ioanid. Ceea ce este întrucâtva nedrept, având în vedere nemaimpomenitul traseu biografic pe care l-a parcurs autorul volumului “Oranki. Amintiri din captivitate” (şi a încă alte cinci, apărute până acum: “Viforniţa cea mare”, “Bucuriile suferinţei”, “Hotarul cu cetăţi”, “Satul Blestemat” şi “Simple povestiri”).

Născut în anul 1909, absolvent al Facultăţii de Teologie şi a celei de Istorie de la Bucureşti, o vreme membru în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti, după ce este hirotonit preot, în anul 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici şi de atunci îşi va începe lunga drumeţie prin gulaguri. Atlet al temniţelor în URSS (probabil tot acel URSS feeric şi blând, despre care dau mărturie câţiva scriitori mai mult sau mai puţin tineri, de la noi sau de aiurea), vreme de şase ani “vizitează” obiective de înalt interes turistic precum lagărele de la Astrahan, Oranki, Kiev, Sverdlovsk, Karaganda (azi în Kazahstan), Arhanghelsk (tot lângă Marea Albă) şi Moscova (care, de fapt, este peste tot). Republica Socialistă România îl primeşte cu tentaculele deschise – abia în anul 1948 – şi-l plimbă pe la Jilava, Aiud şi Canal, îl deportează doi ani în Bărăgan, după care, până la amnistia din anul 1964, îl mai condamnă la încă şase ani de Aiud.

La Oranki (Nijni Novgorod), înainte de anul 1917, era o mănăstire. Aici “veneau să se închine Domnului ţarii Rusiei”. Într-una dintre chilii, se pare că Lev Tolstoi şi-a scris Învierea, fiindcă aici trăiau numai monahi şi cărturari de viţă nobilă, “aici se practicau artele şi literele, alături de exerciţiile mistice”. Comuniştii, recunoscuţi pentru respectul deosebit acordat deopotriva credinţei şi culturii, au dat crucile jos, au văruit temeinic, au ctitorit un lagăr, iar lui Iisus înviat, zugrăvit pe peretele catapetesmei, i-au tras un glonţ în frunte. “La Mănăstârca a crescut pustiul”, oftează, nu fără instinct poetic, Părintele Bejan. Şi într-adevăr, citind, înţelegi că sub bagheta comunistă, orchestra de prizonieri (cu componenţă internaţională, de la nemţi până la spanioli) nu poate cânta decât pe trei note, din gama cea mai de jos, mărci ale pustiului şi absurdului: Frigul, Foamea şi Frica (ca la I.D. Sârbu). Mai cu seamă Frigul: “Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47º C. Era «răcoare».” A nu se înţelege că tortura se rezuma doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii generoase, şi o cruzime de o vioiciune fără pereche. Iată o scenă tulburătoare: “Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. […] Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru.” În schimb, toamna absurdul se îmbracă în haine de propagandă mucedă: şcolarii aproape morţi de foame stau cu gura căscată la învăţătoarea lor care îi învaţă să cânte “imnul cartofilor” şi, cocoţată pe o grămadă de barabule, le ţine discursuri viforoase despre importanţa zarzavaturilor şi datoria de a le culege, în numele Tătucului şi al colhozului, amin.

Realitatea însă, nu se rezumă numai la astfel de episoade descurajante. Spre deosebire de personaje din cărţi precum O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn, cei din Oranki par că încearcă – şi reuşesc adesea – să-şi păstreze omenia, într-un fel uimitor de firesc. Cum altfel decât printr-o omenie neştirbită s-ar putea explica un episod atât de dezarmant precum acela în care Preotul Dimitrie Bejan, preot ortodox, o ia prin gerul năprasnic, ca să boteze clandestin fiul unui securist sovietic şi al unei evreice? Sau aşa-zisul “Al optulea Sinod ecumenic”? Lecţie pentru orice conflict interconfesional artificial creat, în cadrul acestui “Sinod”, trei sute de preoţi din lagăr – ortodocşi, catolici şi reformaţi – s-a întâlnit vreme de patruzeci de seri la rând (!) pentru a discuta despre dogmele lor şi a pune umărul cumva “la carul istoriei, împotmolit la 1054”. Cum altfel decât printr-un simţ nealteratal demnităţii s-ar putea explica demararea unei… greve a foamei (1500 de oameni deja flămânzi, vreme de zece zile, într-un lagăr dintr-o ţară din ale cărei dicţionare se eliminase de mult cuvântul “grevă”!)? Oranki… abundă în astfel de scene care transcend senin mizeria şi care – surprinzător de des pentru o carte de acest gen – mustesc de umor savuros. A se vedea, de exemplu, meciul de fotbal dintre “selecţionatele” ad-hoc ale României şi Ungariei, ai căror jucători leşinaţi se chinuie, prin ploaie, să urnească din loc o minge mare de cârpe, grea, “leneşă şi ghiftuită”, o partidă a cărei miză, fireşte, n-a putut fi alta decât… teritoriul unei Transilvanii rămase departe. Dovada cea mai clară că fotbalul, sport-rege, dar cât se poate democrat, ocroteşte patriotismele admiratorilor săi chiar şi pe maidanele totalitare.

Aceste pagini, în esenţa lor, nu sunt nici pagini de istorie, nici fire de tort ale unei vieţi de om „aşa cum a fost”. Scrise fără pic de resentiment, de un om care şi-a îndurat soarta cu demnitate, ele par mai degrabă o invitaţie la a înţelege, fără vreo interpretare vulgar-masochistă, paradoxalele bucurii pe care ţi le poate da o anume gen de suferinţă asumată. Vocea Părintelui Dimitrie Bejan este liniştită, o linişte de după furtună, acea furtună care aduce, pe căi de taină, epifania şi călirea omului…” (Silviu Man – Rost Online).

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect Preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în teologie şi istorie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui Dimitrie Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Dimitrie Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În anul 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață. A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu a avut timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de anul 1938, când era student. Şi din nou Preotul Dimitrie Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în anul 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în anul 1951 şi aproape golită în anul 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii. În anul 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Dimitrie Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, Preotul Dimitrie Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frunte cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...) În orice caz, Preotul Dimitrie Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar, despre persecuția Bisericii în România și se scria despre prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și Preotul Dimitrie Bejan. De la eliberarea sa până în anul 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu. După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit, fiind regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu. În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dimitrie Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris despre el, despre drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 - 23 august 1964, din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea. Ministerul Afacerilor Interne (MAI) a cerut Mitropoliei de la Iași să fie numit preot paroh la biserica din localitatea Ghindăoani, în județul Neamț, unde a slujit cinci ani și jumătate. În anul 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie, în 24 de ore a fost trimis în orașul său natal Hârlău - Iaşi. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu domiciliu obligatoriu (DO) în casa familiei. Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu domiciliu obligatoriu (DO) în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci Preotul Dimitrie Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, Preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii...” (Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pp. 279-284).

 Câteva concluzii şi încheierea

 În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că fiecare întâlnire cu Părintele Dimitrie Bejan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Dimitrie Bejan - cel care a ajuns, în urmă cu optsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Dimitrie Bejan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

            Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!



Mărturii despre Părintele Arsenie Boca (despre rugăciunea pentru morţi şi despre lauda celor vii) - Gheorghe Morar
La un moment dat, văd că se uită spre uşa de la intrare şi fiind în faţa altarului, zice tare: "Măi saşilor, veniţi încoace să stăm de vorbă" şi văd că vin spre noi din mulţime doi tineri, un băiat şi o fată. Ajunşi în faţa părintelui, îi întreabă: "Ce probleme aveţi de aţi venit la mine?"
Altă dată, fiind în biserică, îmi aşteptam şi eu rândul să vorbesc cu Părintele Arsenie. Nu era lume multă ca altădată şi Părintele nu era venit în biserică. Stăteam în aşteptare şi numai că văd două persoane, soţ şi soţie, mai în etate, supăraţi, care s-au dus la părintele Bunescu, care slujea ca preot în biserica din satul Drăgănescu şi îi spun: "Părinte, mi-au murit doi băieţi, unul a murit curentat, celălalt şi-a făcut seama (nu mai ştiu cum a zis, s-a spânzurat sau s-a otrăvit); putem da rugăciune pentru ei?" Pr. Bunescu a zis "Puteţi da, cum să nu" şi ei au făcut pomelnic şi l-au dat părintelui Bunescu. Nu a luat bine părintele Bunescu pomelnicul, că şi văd că intră Părintele Arsenie şi de la uşă, cum a intrat, a strigat: "Imediat să daţi pomelnicul înapoi şi să-l rupeţi, fiindcă îi faceţi numai rău, căci zice „Vai de mine ce-am făcut, vai de mine ce-am făcut." Noi am înţeles că rugăciunile pentru cei ce ajung în iad fără putinţă de întoarcere (sinuciderea e un păcat ce nu se iartă) îl trezesc pe cel adormit, îi răscolesc conştiinţa, îl fac să sufere fără ca această suferinţă să-i fie de folos, să-i fie curăţitoare, mântuitoare, fără să-l poată scoate vreodată din iad. Chiar eu am întrebat odată: "Părinte, care este păcatul împotriva Duhului Sfânt, de care scrie că nu se iartă niciodată?" "Un păcat este atunci când omul îşi face seama (se spânzură, se îneacă, se otrăveşte etc.)". "Dar Părinte, întreabă cei doi soţi, nici pentru cel curentat nu putem da?" "Ba da mă, pentru el se poate, că curentul nu iartă."
Mă, omul după ce moare, sufletele se duc la nişte locuri de aşteptare până la judecată (judecata finală). Şi mult se bucură de acolo când dă cineva rugăciuni pentru ei. Şi mă, sunt unii care se duc pe la mănăstiri şi dau rugăciuni şi-şi scot părinţii din iad, mă." Şi zicând aşa, pr. Arsenie, fiind cu spatele către mine, deodată face stânga-împrejur şi ajunge cu faţa spre mine şi se uită la mine. Eu nu am zis nimic şi mă gândeam ce poate să fie gestul Părintelui. Şi m-am gândit, este adevărat că merg pe la mănăstiri şi toate pomelnicele le încep cu părinţii. Poate asta să fie.
 
De la acest subiect trece la altul şi eram foarte bucuros că-l vedeam pe părintele dispus să ne vorbească, şi eram foarte atenţi cu toţii, că ştiam că vorbele părintelui veneau ca din partea lui Dumnezeu şi le puneam la inimă.



BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Suntem în stare de război, în legitimă apărare, dar... nu luptă nimeni! - Marcel Bouroş
REEDUCAREA CONTEMPORANĂ
...sau despre reabilitarea luptei vieţii noastre
 
Scopul reeducării contemporane este anularea instinctului de apărare. Cătuşele nu se mai pun la mâini şi picioare ci la cap şi inimă. Cine a studiat experimentul Piteşti recunoaşte fără greutate continuitatea procesului.
Orice compromis şi orice luptă amânată însemnează o greutate imensă transferată pe umerii copiilor noştri. Mai grav, copiii noştri neavând exemplul luptei nici măcar nu vor avea conştiinţa datoriei de a lupta, vor fi deci perfect reeducaţi! Mijlocele de luptă democrată - petiţii, mitinguri ... - au rolul de a avertiza puterea şi de a informa poporul, arareori rezolvă problema.
Dacă cererea nu se rezolvă lupta trebuie continuată, în caz contrar ne vom nenoroci copiii şi în acest sens aduc câteva exemple: magazinele de vise închise mult prea târziu după ce s-a creat dependenţa şi acum funcţionează online sau mascate în alte magazine, educaţia sexuală în şcoli, pornografia în mass media, vaccinurile, alimentaţia chimizată şi produsele modificate genetic - responsabile de cancer etc ...
Toate acestea sunt moşteniri pe care le lăsăm copiilor noştri, sunt trădările noastre democratice faţă de neamul românesc.
Ne place sau nu, suntem fricoşi; ne este teamă de luptă sau mai grav ori suntem orbi, ori suntem perverşi şi ne justificăm laşitatea prin falsa interpretare a virtuţilor creştine, gen smerenia = frică şi umilinţă.     
Am fost reeducaţi! Frica Piteştiului a fost învinsă de foarte puţini, cum ar fi Părintele Calciu în '78, dar erau alte vremuri pe care e greu să le înţelegem şi totuşi chiar şi atunci dacă s-ar fi continuat jertfa răul s-ar fi extins mai puţin, o spune şi „Nebunul” Demostene Andronescu: „noi am fost învinşi după ce ne-am eliberat în '64!”
După '89 la frică s-a adăugat slăbănogirea noastră prin exacerbarea patimilor.
Vom lupta sau vom pieri!
Vom pieri la propriu dar ne vom pierde şi sufletele căci ştim din Apocalipsă 21,8 că fricoşii vor intra în iad înaintea ucigaşilor şi desfrânaţilor şi închinătorilor la idoli şi tuturor mincinoşilor.
Redeşteptarea capacităţii de luptă porneşte în plan duhovnicesc de la învăţătura slujitorilor Bisericii deoarece cea mai periculoasă manipulare a limbajului – şi deci schimbare a mentalităţii – este în domeniul duhovnicesc, unde în mod curent se fac următoarele confuzii sau justificări în faţa propriei conştiinţe şi/sau a oamenilor:
Presiunea reeducării este astăzi asupra Bisericii - ierarhie, preoţi, mireni - căci cei din afara Bisericii sunt deja reeducaţi.
Veţi zice "ce te tot agiţi, dacă aşa simţi, luptă cum crezi!" Aveţi dreptate dar dacă în prealabil nu se conştientizează justeţea acestei atitudini, o luptă separată va fi ridiculizată şi va descuraja lupta celor care gândesc la fel.
Am scris cele de mai sus deoarece caut un răspuns: care este atitudinea creştină corectă? Până unde trebuie purtată lupta? Este corectă lupta până la sânge sau ne rezumăm la mimarea luptei?
Părintele Arsenie Papacioc spunea că acela care crede în viaţa veşnică şi nu luptă până la sânge să o dobândească, trebuie închis la nebuni! Revoluţia fără revoluţie de care vorbea Sfinţia Sa o înţeleg ca pe crearea unui tip de român care să nu permită „să i se sufle în borş”!
Aş încheia cu un citat al marelui gânditor Nae Ionescu: „voiesc să spun că nu există în natură «pacea» pe care o cântă toţi poeţii şi literaţii, nu există decât o singură realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL. Neamurile care înţeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier.”
România se află într-un război botezat criză - morală, spirituală, economică şi politică!
Suntem în legitimă apărare.
 
Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni,
Marcel Bouroş



CĂRŢI NOI / Produse noi
Urme (CARTE) - Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda
Îţi recomand o carte
(Bunica către nepoţelul său)
 
        Scumpul meu nepoţel! Îţi trimit o carte foarte interesantă, din care, citind-o cu luare-aminte, ai putea să afli lucruri cu adevărat folositoare, ba chiar întru totul necesare celui ce vrea să devină în viaţă om cărturar, cu scaun la cap, cum se zicea cândva în popor.
         E scrisă această carte de Părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda, contemporan cu noi şi, după cum se vede, înzestrat de la Dumnezeu cu dar scriitoricesc deosebit. Prin atare afirmaţie ţin să-ţi atrag atenţia că se citeşte cartea uşor, cu tragere de inimă şi nu o poţi lăsa din mâini cu una-cu două.
       Titlul cărţii e scurt de tot – „Urme” se numeşte ea, dar cuprinde în sine sensuri adânci, menite să ne dezvăluie, pe parcursul pătrunderii în conţinut, ceea ce a izbutit să înfăptuiască în viaţa sa autorul. Şi cum sunt descrise toate! Cu o măiestrie uimitoare, aşa, întrucât rămâi profund impresionat de fiecare întâmplare, eveniment sau situaţie despre care ni se povesteşte. O adevărată splendoare literar-artistică avem la dispoziţie! Vine ea, cu certitudine, din îmbinarea reuşită a vocabularului extrem de bogat ce-l posedă autorul, cu folosirea cuvântului potrivit la locul potrivit. Tablourile astfel create parcă ar prinde viaţă şi-ţi trezesc imaginaţii vii despre celea ce au avut loc în timpuri mai mult sau mai puţin îndepărtate de zilele noastre. Important este şi faptul că accentul pe care îl pune, în contextul dat, Părintele Alexandru pe specificul naţional al neamului românesc, se face foarte bine simţit de către noi, cititorii de azi, ceea ce de asemenea se datorează iscusinţei lui de scriitor talentat.
          Cartea aceasta, scumpul meu, e şi un îndrumar preţios pentru toţi doritorii de a-şi cultiva grijuliu, în mod continuu limba. Căci stilul literar al autorului poate fi considerat drept model perfect la formarea frazelor frumoase, ne poate servi ca exemplu grăitor şi la folosirea frecventă a expresiilor folclorice create cu mult tâlc de strămoşii noştri, încă ne oferă şi posibilitatea de a savura înţelepciunea numeroaselor proverbe româneşti din tezaurul creaţiei populare ce ne este lăsată moştenire de la predecesori.
          Dar te cucereşte cartea nu doar prin stil artistic înalt, ci şi prin conţinut destul de original. Naraţiunea în cea mai mare parte e desfăşurată cronologic, cu relevarea specificului vieţii sociale şi al psihologiei oamenilor în perioade concrete de timp. Şi-i reuşeşte aceasta autorului de minune! Aşa că pe drept îl putem considera cronicar neîntrecut nu numai al comunei în care trăieşte şi al parohiei în care slujeşte, ci şi al unor aspecte din viaţa socială a întregii Românii din ultimii 30-40 de ani. Importanţa istorică a unor asemenea „cronici” la sigur că va fi apreciată cu nespusă recunoştinţă de generaţiile viitoare ce vor veni să continue calea neamului  spre propăşire. Nouă însă, celor de azi, ne-ar sta bine să nu ratăm şansa şi să punem un început de bun augur meritatei recunoştinţe, ca trăitori ai aceluiaşi veac dimpreună cu Părintele Alexandru.
          Pe cititorii cei mai tineri, precum eşti tu, scumpul meu, sper să-i impresioneze în mod special povestirea despre aceea cum a ajuns autorul să-şi vadă realizat visul de a deveni scriitor. Ne-o mărturiseşte cu mare sinceritate Părintele Alexandru: nu a lăsat să i se stingă vreo dată dragostea cea mare de carte ce a simţit-o încă din copilărie. Citea cu nesaţ, citea la şcoală chiar şi în timpul altor lecţii afară de cele de literatură, citea şi când păştea vacile, citea şi acasă până seara târziu. Fiind într-atât de mult pasionat de cititul literaturii artistice, cei maturi adesea îl iertau pentru şotiile şi năzbâtiile ce le făcea, fiindcă pe atunci lumea îi respecta cu onoare pe ştiutorii de carte, manifesta atitudini sănătoase faţă de fenomenul lecturii ca atare. De fapt aşa ceva întâlnim şi în prezent, că mulţi părinţi ar dori să-şi vadă neapărat copiii oameni învăţaţi, buni specialişti într-un domeniu sau altul. Dar nu întotdeauna copiilor noştri li se cultivă la timp dragostea de carte, pe care ei având-o, ar fi greu să-i rupi de la citit. Cam rar în ziua de azi cititul cărţilor se pune pe prim-plan în educaţia personalităţilor de mâine, preferindu-se alte diferite ocupaţii cu scop de instruire.
          Tu, scumpul meu nepoţel, fii prieten bun cu cartea. Ea te va învăţa cum să foloseşti şi pentru tine personal, dar şi pentru întreaga societate, „talanţii” cu care te-a înzestrat Dumnezeu, adică toate capacităţile ce le are un copil ager, dezgheţat şi deştept. Ca să pricepi acest lucru cât mai devreme, citeşte cartea „Urme”  pe care ai primit-o de la mine şi te vei convinge ferm, că învăţămintele Părintelui Alexandru Stănciulescu-Bârda sunt foarte binevenite pentru acei ce intenţionează să se adâncească în înţelepciunea cărţilor.
          Îţi doresc să ai mereu sprijinul lui Dumnezeu în munca cu cartea! Depune stăruinţa cuvenită şi atunci cu certitudine că vei izbuti să acumulezi cunoştinţe suficiente pentru a-ţi afla rostul în viaţă. Ai putea atunci să laşi şi fapte frumoase în urma ta, aidoma celora cu care şi-a împodobit drumurile parcurse Părintele Alexandru.  (Dr. conf. univ. Ana Sofroni - 02.05.2012,Brescia - Italia)
 
Editura Cuget Românesc, 30 RON, 312 pagini
Detalii      Comandă cartea prin librăria online


Ce va da omul in schimb pentru sufletul său? (CARTE) - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
       Ceea ce veţi citi sunt gânduri-editorial, vreme de un an şi mai bine, la Taina Duminicii din Ortodoxia noastră. Sunt predici în 3000 de semne, cât îngăduie coloana unui ziar, Evenimentul Muscelean şi Sibiu 100% fiind gazdele săptămânale ale acestor rânduri rostite în tipar. Ele mi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise, cu Duhul cel Sfânt. (...) Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci şi în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând Acela vă va aduce aminte de toate" (Ioan 14, 26)" .

       Apoi Gura de Aur a Duhului Sfânt continuă: „Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtării lor; de aceea a fost nevoie să fie iarăşi consemnate în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără rost! Dar ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament" . Mă tem că şi dorinţa mea de a scrie vine din aceeaşi neputinţă, a menţinerii Duhului Sfânt în inima mea vreme mai îndelungată. De aici şi predicile acestea oftat, de bucurie şi obidă - pe alocuri -, dinaintea marii provocări la care este supusă pastorala şi acţiunea catehumenală a Bisericii. Oamenii ne aşteaptă vii, de dragul Evangheliei.
Editura Agnos, 15 RON, 208 pagini
Detalii      Comandă cartea prin librăria online


Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar;        ISSN

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm
(Editura Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Cristina Roman
Ioan Cismileanu
Natalia Corlean