Descarca Revista
   


"
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8,34).

 

Septembrie 2013

Înălţarea Sfintei Cruci
Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă!
Îndemn la rugăciune pentru pace
Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!
Patriarhul Kirill, huiduit pe aeroportul din Chişinău
Un om valorează mai mult decât întreg universul material
Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie
Martirologiul Bisericii creştine din Orientul Mijlociu în zilele noastre
Ştiri interne pe scurt (septembrie 2013)
Ştiri externe pe scurt (septembrie 2013)
Sfântul Atanasie cel Mare şi prima listă canonică a cărţilor Sfintei Scripturi
De ce Ortodoxia nu are un papă? Păi are!
Sfântul Ioan Gură de Aur şi iudaismul antiohian
Viaţa Sfântului Grigorie Palama. Isihasmul (video)
Aplicaţi legea!! Apăraţi Simbolurile naţionale!!!
Criza justiţiei şi justiţia crizei (răspuns unui prieten)
Poezie (de la români pentru români)
Pelerinaj la Aiud şi Prislop (sept.2013)
Conferinţa Sfintii inchisorilor - Aiud, 14 septembrie
Ce nu ştiaţi despre vaccinuri - o perspectiva ştiinţifică, ortodoxă (conferinţă, Suceava, 12 septembrie)
Pelerinaje - octombrie 2013
Marea şi minunata putere a pocăinţei (CARTE)
Doamne, scapă-mă! (CARTE) - Pr. Gheorghe Grindu



Tema lunii
Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă! - Cristina Roman
Protestele împotriva exploatării aurifere de la Roşia Montană au căpătat în luna septembrie proporţii tot mai mari. Totuşi, o parte a mass media s-a încăpăţânat să prezinte distorsionat amploarea lor, făcând jocul corporaţiei canadiene. La începutul lui septembrie abia se vorbea despre 2000 de demonstranţi în Bucureşti. Fotografiile şi imaginile mărturie care circulă pe internet demonstrează că numărul real a fost cel puţin dublu la acea dată. Între timp, protestele s-au extins în multe mari orașe ale ţării: Cluj, Timişoara, Sibiu, Braşov, Satu Mare, Iaşi, Alba Iulia. Prin simbolistica zonei, cel mai grăitor protest spontan a fost chiar în Ţara Moţilor. La Câmpeni, "talpa ţării", moţii care au plătit deja de mult preţul aurului, au scandat: "Trădarea de ţară, în aur se măsoară". 
 
Au fost proteste chiar şi în străinătate. Putem vorbi fără a greşi de zeci de mii de oameni care au ieşit în stradă pentru a stopa proiectul legislativ care dă undă verde exploatării cu efecte catastrofale asupra mediului pe termen mediu şi lung. Departe de a se putea anticipa conduita politică privitoare la soarta proiectului, deocamdată asistăm la antagonizarea clasei politice în chestiune. Unii au clar o atitudine duplicitară şi caută să se spele pe mâini de asumarea responsabilităţii unei decizii, alţii susţin făţiş „investiţiile majore în zonă” şi „crearea de locuri de muncă” prin proiect. Niciunul nu va recunoaşte la ce presiuni externe au fost supuşi, ori cu ce argumente au fost convinşi, dar cei mai mulţi se tem să dezamăgească din nou opinia publică şi electoratul. „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”!
 
Vox populi sau vax populi?
 
Îmbucurător este avizul negativ dat proiectului de lege de către Ministerul Justiţiei, însă ne întrebăm dacă această instituţie îşi va păstra decizia sau face şi ea jocul celor care cred că tergiversând, împing întregul proces către iarnă, când protestatarii vor fi descurajaţi de frig să mai iasă în stradă. Nu degeaba preşedintele CGCRM afirma că proiectul va fi aprobat în circa 2-3 luni (adică în plină iarnă). Ne amintim că atunci când există cu adevărat determinare, când cuţitul ajunge la os, românii pot înfrunta condiţiile meteo nefavorabile şi cere ceea ce li se cuvine, aşa cum s-a întâmplat în Decembrie 1989. Este oare nevoie de încă o revoluţie ca vocea poporului să nu mai fie ignorată?
 
Pentru temperarea spiritelor, politicienii au decis înfiinţarea unei comisii parlamentare care să analizeze proiectul legislativ Roşia Montană. Comisia este deja contestată de opozanţii proiectului, fiind alcătuită în majoritate din parlamentari care afişează public susţinerea pentru exploatare. Mai multe detalii, oferă ziarul Cotidianul. 
 
Implicarea unor servicii secrete. Ungaria lui Soros vrea Ardealul cu aur cu tot?
 
Exploatarea de la Roşia Montană pune în genunchi guvernul României în faţa unei corporaţii străine, iar termenii contractului, aşa cum au fost daţi publicităţii, sunt complet nefavorabili statului român. Redevența crescută de la 4 la 6% și promisele investiții suplimentare în protejarea mediului sunt paleative şi distrag atenţia de la fondul problemei: canadienii au mână liberă să facă ce vor la Roşia Montană, adică exproprieri care nu vor putea fi atacate în justiţie, distrugerea totală a reliefului zonei, reconfigurarea perimetrului exploatat pentru atingerea scopului de extragere minereului de aur folosind otrăvitoarele cianuri. Încep să iasă la iveală şi strategiile de manipulare colectivă prin intermediul poveştilor de viaţă triste şi impresionante ale locuitorilor din zona minieră şi sumele uriaşe de bani investite într-o campanie media favorabilă exploatării.
 
Dacă nu ar fi fost amplele proteste de stradă, nu numai că proiectul minier ar fi continuat, dar am fi fost privaţi de accesul la informaţii importante despre intersectarea de interese externe în ţara noastră. Presa dă acum la iveală (pe surse, iar alteori speculativ), implicarea unor servicii secrete străine şi a unor personalităţi politice şi din mediul de afaceri marcante pe plan internaţional. Atrage atenţia ştirea următoare: „Autorităţile elveţiene au efectuat în această dimineaţă (12 septembrie n.n.) percheziţii la locuinţa lui Beny Steinmetz, principalul acţionar al companiei miniere Gabriel Resources. Razia a fost demarată la solicitarea autorităţilor din Guineea, unde Steinmetz, un evreu apropiat Mossadului, a reuşit să pună mâna pe un controversat proiect minier, în care se află unul dintre cele mai mari zăcăminte de minereu de fier din lume. Beny Steinmetz (57 de ani) este cel mai bogat israelian şi este considerat un apropiat al serviciilor israeliene de informaţii. În 2009, el a primit printr-un procedeu controversat drepturi exclusive de exploatare a minereului de fier din lanţul muntos Simandou, din Guineea, considerat unul dintre cele mai bogate zăcăminte de acest fel din lume,  notează jurnaliştii publicaţiei americane „The New Yorker” citaţi de adevărul.ro
 
Între George Soros şi Beny Steinmetz se poartă o luptă crâncenă de ani buni. Protagoniştii îi includ pe Tony Blair şi pe preşedintele din Guineea, iar din complot nu lipsesc tentative de asasinat şi procese în instanţă. O altă ştire care a făcut înconjurul presei îl dă pe miliardarul american de origine maghiară George Soros implicat atât în proiectul minier, cât şi în suţinerea financiară a contestatarilor lui. Astfel, începând cu martie 2011, George Soros a vândut acțiunile deținute la Newmont Mining Corp (companie care deține 20% din Gabriel Resources) dar și pe cele de la Cartepillar Inc. (firmă care produce echipament pentru industria minieră). Peste trei luni, în iunie 2011, acesta răscumpără acțiuni de la aceleași companii, şi, în plus, la alte 20 de companii cu profil minier. Soros a fost, la un moment dat, acuzat chiar de preşedintele Gabriel Resources de la aceea vreme, Alan Hill, că este împotriva proiectului pentru că vrea ca o companie din Ungaria să exploateze aurul de la Roşia Montană. “Am fost informaţi că o companie maghiară aşteaptă în culise să poată iniţia un proiect in Roşia Montană”, declara Alan Hill, inducănd ideea că “maghiarii vor aurul” din Roşia Montană.  
 
Biserica Ortodoxă Română a emis un punct de vedere încă de acum 10 ani. Astfel, după cum informează revista locală Apostolat în Ţara Făgăraşului, în zilele de 11-12 noiembrie 2003, s-au desfăşurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, în urma căruia a fost emis comunicatul de presă Nr. 4457/12 noiembrie 2003. În acesta se afirmă: “Având în vedere, pe de o parte, temeiul biblic potrivit căruia pământul este creaţia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte că proiectul minier al corporaţiei canadiene Roşia Montană Gold Corporation urmează să desfigureze atât ecologic, cât şi uman zona Roşia Montană şi, prin extensie, întreaga regiune a Munţilor Apuseni, luând în considerare faptul că proiectul minier Roşia Montană vizează strămutarea bisericilor şi a cimitirelor din zonă, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere al cultului şi tradiţiilor ortodoxe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se pronunţă împotriva realizării proiectului Roşia Montană Gold Corporation şi speră ca această zonă să rămână intactă în sfinţenia, puritatea şi frumuseţea ei.“ Poziţia BOR a fost reafirmată la jumătatea lunii septembrie de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Pr. Constantin Stoica, care a lăsat să se înţeleagă şi faptul că unii politicieni doresc să convingă BOR să susţină proiectul.
 
Repetarea în România a dezastrului economic, ecologic şi social din Peru?
 
Pentru cei care nu sunt încă destul de convinşi de dezastrul ecologic pe care exploatarea auriferă l-ar produce, circulă viral pe internet un film despre un proiect asemănător desfăşurat în Peru. Newmont Mining Corporation, unul dintre acţionarii Gabriel Resources, exploatează a doua mare mină de aur din lume, în Peru, Yanacocha. În documentar sunt prezentate, în prima parte, efectele devastatoare asupra locuitorilor din zonă, fermieri care pâăa la momentul deschiderii minei trăiau din vânzarea alimentelor pe care le produceau (lapte, brânză), din vânzarea animalelor şi din pescuit. 
 
Odată cu deschiderea minei, izvoarele au fost infestate, râurile din regiune la fel. Dinţii animalelor au început să se macine, peştii au murit, copiii se năşteau direct bolnavi, oamenii au trecut pe tratament medicamentos constant în urma durerilor de cap, de ochi, afecţiunilor pielii etc.  Responsabilii cu managementul apelor din zonă au spus că, în urma testelor, a reieşit că apa este infestată cu metale grele în concentraţii foarte mari. Ulterior, investigaţii ale Organizaţiei Mondiale de Sănătate au arătat că această concentraţie a metalelor este de zeci de ori mai mare decât standardele internaţionale. Documentarul Open Pit prezintă pe ţăranii şi activiştii din Peru care acuză că, prin cianurile folosite în procesul de exploatare, proiectul a distrus agricultura pe o rază de câteva zeci de kilometri şi că, pentru a-şi facilita accesul la zăcămintele de aur, a reuşit să cumpere întreaga administraţie publică, de la preşedintele ţării, până la poliţiştii cu cele mai mici grade.   Exploatarea a început acum 20 de ani. Investitorii au extins treptat mina, dupa ce au descoperit că zăcămîntul e practic de 10 ori mai mare decât se estimase iniţial. ( Dailybussines)
 
Despre despăgubiri şi soarta locuitorilor zonei
 
Discuţia s-a mutat recent în zona despăgubirilor pe care statul român le-ar putea plăti corporaţiei canadiene dacă proiectul ar fi respins. Până în prezent, România nu a pierdut niciunul dintre procesele intentate la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, graţie unor clauze contractuale bine inserate. Având în vedere că mare parte din documentaţia dintre Statul român şi corporaţia canadiană este clasificată, nu putem şti ce şanse sunt ca suma uriaşă de 4 mld. euro vehiculată de canadieni, să nu fie plătită.
 
Din păcate, Guvernul nu are o poziţie limpede şi mai ales o strategie tip plan B pentru Roşia Montană. În zonă este nevoie de investiţii mari pentru conservarea patrimoniului, iar populaţia are într-adevăr nevoie de locuri de muncă. Se poate trăi şi din altceva decât minerit dacă Statul ajută zona să se dezvolte turistic, ca infrastructură şi aduce investitori în alt tip de industrie. Sunt în România multe zone defavorizate, tocmai de aceea românii îşi caută norocul la muncă în ţări străine, aşa încât a evidenţia soarta grea a locuitorilor de la Roşia Montană face un deserviciu celorlalte localităţi sărace. Nu mai vorbim despre faptul că la sârşitul potenţialei exploatări, locuitorii ar rămâne din nou fără joburi în domeniul minier, alegându-se cu stres, boli şi necesitatea de a părăsi zona. În loc să se acuze pe la televiziuni, aleşii noştri ar proceda mai bine să tacă şi să facă: locuri de muncă şi o dezvoltare durabilă şi sustenabilă a ţării prin punerea pe prim plan a interesului naţional şi testamentului politic al Sf. Ştefan cel Mare pe care l-am putea parafraza astfel: "România nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul veacurilor".  



ACTUALITATEA religioasă
Îndemn la rugăciune pentru pace - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
La sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie 2013), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel adresează ierarhilor, preoţilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor din Patriarhia Română următorul apel la rugăciune pentru pace:

APEL LA RUGĂCIUNE PENTRU PACE

Deoarece în timpul prezent pacea este tot mai mult ameninţată, adresăm un apel la rugăciune pentru pace, în data de duminică, 8 septembrie 2013, la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, apărătoarea celor aflaţi în nevoi şi necazuri, „bucuria şi împăcarea lumii”. 

În acest sens, îndemnăm pe toţi ierarhii, preoţii, monahii, monahiile şi credincioşii din Patriarhia Română să înmulţească rugăciunile pentru pace. Toţi oamenii avem datoria morală de a ne ruga şi de a lucra pentru pace, după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Împăratul păcii, Care spune: „Fericiti făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” (Matei 5, 9). Să folosim timpul acesta al sărbătorii Maicii Domnului spre a înmulţi rugăciunea pentru pacea a toată lumea, dar mai ales pentru pace în Siria, Egipt şi alte zone ale Orientului Mijlociu, unde mulţi creştini sunt victime ale prigoanei şi violenţei. Să ne rugăm ca pacea să fie lumina vieţii pentru toţi oamenii, indiferent de religie sau cultură.

Prin urmare, la Sfânta Liturghie, după citirea Sfintei Evanghelii, către sfârşitul ecteniei întreite se vor citi din Liturghier „rugăciunile pentru înmulţirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea”.
 
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!
În contextul în care o intervenție militară în Siria pare iminentă, a revenit în atenţie una dintre  profețiile Părintelui Paisie Aghioritul. Potrivit surselor care circulă pe internet, Pr. Paisie ar fi prezis al treilea război mondial: „Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!”
Iminenţa atacului armat asupra Siriei a fost anunţată de preşedintele american în ciuda absenţei unei decizii favorabile a Congresului american şi a opoziţiei ferme a mai multor state cu statut de mare putere, între care Rusia, China, Germania. Summitul G20 tocmai s-a încheiat cu aceleaşi divergenţe asupra dosarului Siria.
Elementul declanşator al intervenţiei armate este presupusul atac asupra civililor sirieni, între care numeroşi copii, pe care regimul Assad de la Damasc l-ar fi ordonat cu arme chimice, respectiv gaze sarin. Deci, "toate ca toate, dar până la arme chimice!" Zecile de mii de civili, mai ales creştini, ucişi în ultimii doi ani şi jumătate prin metode convenţionale (gloanţe, explozibili etc.), au atras doar „îngrijorarea” comunităţii internaţionale. A muri nevinovat ciopârţit de bombe este oare mai puţin grav decât a muri la fel de nevinovat, dar din cauza gazelor sarin? De fapt, au fost şi vor fi victime nevinovate a căror moarte ar fi putut fi prevenită dacă s-ar fi rezolvat paşnic chestiunea înainte să escaladeze. Din păcate, un exces de zel şi o proastă consiliere diplomatică l-au făcut pe şeful PNL să ignore poziţia oficială prudentă a României privind Siria şi să declare că „în cazul unui război în Siria, România va fi în prima linie.”
Mai are cineva interesul rezolvării paşnice a acestui nou conflict? Atâta vreme cât războiul din Siria ar ajuta SUA să îndepărteze influenţa Rusiei din Marea Mediterană, cât economiştii spun că doar un conflict mondial ar reabilita economia (statele fiind nevoite să investească în reconstrucţie ca urmare a distrugerilor, ceea ce ar relansa majoritatea domeniilor economiei), cât Liga Arabă, majoritară în OPEC şi Rusia rivalizează pentru petrolul din Orient, cât vânzările de armament cresc, drumurile par a duce inevitabil către împlinirea profeţiei Pr. Paisie. Conform ziarului american The Washington Post, Statele Unite au început să livreze arme şi echipamente tehnice rebelilor sirieni. Pe de altă parte, Rusia nu face un secret din furnizarea de armament puterii politice din Siria. Chiar în preajma anunţatului atac aerian asupra Siriei, Rusia a trimis în Mediterana un vas cu o „încărcătură specială”.
amânare temporară a atacului aerian pare posibilă ca urmare a unei propuneri ruseşti. Interesant este că vestea liniştirii de moment a spiritelor vine la trei zile după ce în toate bisericile ortodoxe din România s-au înălţat rugăciuni pentru pacea lumii. Rusia îndeamnă regimul Bashar al-Assad să plaseze sub control internaţional armamentul chimic şi să îl distrugă, în contextul acuzaţiilor privind comiterea unui atac chimic pe 21 august, la periferia Damascului. Statele Unite sunt pregătite să discute cu Rusia pentru a determina dacă propunerea de plasare a arsenalului chimic sirian sub control internaţional este credibilă, a declarat un consilier prezidenţial american, citat de AFP. Consilierul prezidenţial Ben Rhodes a avertizat însă că Washingtonul nu va diminua presiunile asupra Damascului. Barack Obama a salutat luni seara propunerea rusă privind o plasare a arsenalului chimic sirian sub control internaţional, îndepărtând perspectiva unor atacuri împotriva regimului de la Damasc, acuzat de comiterea unui atac chimic soldat cu sute de morţi. Secretarul general ONU, Ban Ki-moon, a propus crearea unor zone aflate sub controlul Naţiunilor Unite, în Siria, pentru distrugerea armelor chimice. Premierul britanic David Cameron a apreciat luni că propunerea Rusiei adresată Siriei, de a plasa arsenalul chimic sub control internaţional, este deosebit de “binevenită” şi a declarat că o astfel de decizie a Damascului ar fi “un mare pas înainte”. Regimul Bashar al-Assad a salutat propunerea Rusiei privind plasarea sub control internaţional a arsenalului chimic sirian.
Propunerea rusă este un câştig de imagine în primul rând pentru regimul de la Moscova. Iminenţa atacului american în Siria în ciuda opoziţiei Rusiei, coroborată cu orientarea pro-occidentală a unora dintre fostele republici sovietice, între care rep. Moldova şi Ucraina ar fi dus la o drastică lovitură pentru influenţa zonală a Rusiei. Pe de altă parte, şi preşedintele american are de cîştigat ca urmare a teporizării atacului armat, dând dovadă că pune pe prim plan consultarea şi consensul politic.
Faptul că marile puteri au interese divergente în Siria şi finanţează atât pe rebeli, cât şi regimul politic, adânceşte criza şi războiul civil. Având în vedere că rebelii fac parte din Frăţia Musulmană radicală, primii afectaţi de război sunt creştinii. Lor li se cere să se lepede de Hristos şi să aleagă religia musulmană, ori moartea. Creştinismul din Siria este pe cale de a fi exterminat, bisericile sunt distruse. Numai în ultimele zile, două milioane de refugiaţi au părăsit Siria. Şi în ţara noastră au cerut azil politic aproape 700 de sirieni până la această dată. Despre soarta celor doi episcopi ortodocşi răpiţi în 22 aprilie nu se ştie nimic. Siria este ţara în care a fost convertit la creştinism de însuşi Mântuitorul Hristos, Sf. Apostol Pavel, cunoscut şi ca apostolul iubirii. Biserica din Antiohia a primit pe primii creştini refugiaţi din Ierusalim după uciderea prin lapidare a primului martir creştin, Sf. Arhidiacon Ştefan. Din Siria provin sfinţi şi teologi remarcabili precum Sf. Ignatie, episcop al Antiohiei, Sf. Ioan Gură de Aur, contemporan cu Sf. Augustin şi Sf. Ioan Damaschinul, Sf Isaac şi Efrem Sirul. Scrierile acestora au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii din Răsăritul Ortodox. Ei compun o adevărată şcoală a rugăciunii şi a iubirii care oferă tabloul complet al unei gândiri duhovniceşti unice. Din Siria, creştinismul a pătruns în Arabia vecină, apoi în Mesopotamia, Persia, iar de acolo în India şi China.
Decimarea creştinilor sirieni înseamnă distrugerea rădăcinilor creştinismului din Orient şi întreaga Asie. Artizanii distrugerilor nu înţeleg încă faptul că astfel „lovesc cu călcâiul în ţepuşă”. Butoiul de pulbere din Siria ne aminteşte încă o profeţie din Vechiul Testament , cea a lui Isaia, Cap. 17:  
1.
Proorocie împotriva Damascului: "Damascul este scos din numărul cetăţilor şi a rămas o grămadă de ruine.
2.
Cetăţile Aroerului sunt pustiite pentru vecie; ele sunt bune de păscut turmele, care se culcă acolo şi nimeni nu le goneşte.
3.
Nici cetate întărită pentru Efraim şi nici împărăţie la Damasc. Tot aşa va fi cu rămăşiţa Siriei şi cu mărirea ei, precum a fost cu fiii lui Israel, zice Domnul Savaot.
4.
Şi va fi în ziua aceea că mărirea lui Iacob se va împuţina şi acest trup gras se va usca.
5.
Va fi atunci ca pe urma secerătorului ce seceră holda, când mâna lui adună spice şi cum e când oamenii adună spice în valea Refaim;
6.
Vor rămâne pe urmă câteva roade, ca la scuturatul măslinului, două-trei măsline pe vârf, patru-cinci pe ramuri", zice Domnul Dumnezeul lui Israel.
7.
În ziua aceea, omul îşi va întoarce privirea către Ziditorul său şi ochii lui către Sfântul lui Israel se vor întoarce.
8.
Şi nu va mai privi către jertfelnice, lucrurile mâinilor lui, şi nu se va mai uita la făptura degetelor lui, la Astartele şi statuile ridicate soarelui.
9.
În vremea aceea, cetăţile sale întărite vor fi părăsite ca ale Amoreilor şi Heveilor, lăsate înaintea fiilor lui Israel şi vor rămâne pustii.
10.
Căci tu ai uitat pe Dumnezeul izbăvirii tale şi de Stânca scăpării tale nu ţi-ai adus aminte. Iată pentru ce tu întemeiezi grădini lui Adonis şi acolo sădeşti vie pentru un dumnezeu străin.
11.
În ziua când o sădeşti, tu vezi că se ridică şi a doua zi are flori; dar de culesul roadelor nu te bucuri în ziua nenorocirii şi durerea este fără leac.
12.
Ah! Această zarvă de popoare este ca vuietul de ape multe, acest zgomot de neamuri este ca zgomotul de ape mari;
13.
El le ameninţă şi ele fug departe, gonite ca pleava pe care vânturătorii o vântură în vânt şi ca vârtejul de pulbere în vreme de furtună.
14.
În vremea serii, atunci e ceasul spaimei, iar mai înainte de a se face ziuă, ei nu mai sunt. Iată partea, partea jefuitorilor noştri şi soarta celor ce ne-au prădat pe noi."


 



Patriarhul Kirill, huiduit pe aeroportul din Chişinău
Considerăm inadmisibil ca minciuna şi propaganda  sovieto - comunistă să fie continuată astăzi prin intermediul Bisericii  (Primăria Chişinău)
 
Context
 
După cum informam luna trecută, în perioada 6-9 septembrie 2013 a avut loc vizita oficială la Chişinău şi Tiraspol a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, Kirill. Motivul declarat al vizitei este aniversarea a 200 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei de Chişinău, subordonată Moscovei. Pentru noi, românii şi pentru cei mai mulţi dintre basarabeni aceasta este trista aniversare a smulgerii de către Imperiul Ţarist la 1812 a Basarabiei de la Patria mamă, România.
 
Vremurile sunt tulburi pentru fraţii de peste Prut care se bucură, în sfârşit, de un guvern pro-european, însă ţinut constant sub tirul ameninţărilor şi şantajului de puterea de la Moscova. În prag de semnare de către Chişinău a Acordurilor de Asociere la Uniunea Europeană şi ca urmare a paşilor care apropie Republica Moldova de NATO, se perindă pe la Chişinău greii politicii externe din Rusia, Ucraina şi România. Acesta este contextul real al vizitei Patriarhului Kirill, numit de presa moldoveană drept Patriarhul „de Partid şi de stat”, care a fost huiduit pe aeroportul din Chişinău de reprezentanţii Consiliului Unirii şi ai platformei civice Acţiunea 2012.
 
Reprezentanţii trustului media Publika.md au intervievat pe protestatari, iar dintre declaraţiile unora spicuim:
 
„Este o continuare a vizitei domnului Rogozin, care a venit şi a adus ameninţări şi a făcut o declaraţie onfensatoare la adresa cetăţenilor Republicii Moldova", a spus un protestatar.

"Noi ne-am săturat de astfel de mesaje, care sunt emise de către oameni cu funcţii înalte din statul rus. Până aici, ăsta să fie capătul", a afirmat o altă manifestantă.

"Scopul este unul politic. Să ne îngenuncheze şi să ne ţină sub ocupaţia lor atâta cât doresc ei", a menţionat o altă persoană.
 
'Prin vizita lui Rogozin, Rusia a căutat să ne strângă cu uşa. În cazul vizitei lui Kiril, Moscova vrea să-i pupăm Rusiei 'mâna si poalele', scrie Ziarul de Gardă. Folosind tehnica manipulării de tip alternaţa „poliţist rău/poliţist bun”, Rusia l-a trimis la Chişinău mai întâi pe vicepremierul Dimitri Rogozin cu ameninţări cinice de genul „moldoveni, nu uitaţi că vine iarna, sper că nu veţi îngheţa”, cu aluzie la dependenţa R. Moldova de livrările de gaze din Rusia. Tot el a vorbit despre impunerea unui embargo asupra importurilor de vin din R. Moldova şi chiar despre întreruperea relaţiilor Moscova-Chişinău dacă Moldova devine stat asociat la UE. A fost apoi trmis un alt sol, patriarhul Kirill, cu limbaj pacifist, să declare la Chişinău că se va ruga pentru poporul moldovenesc şi pentru Biserica ortodoxă, "care este parte a Bisericii Ortodoxe Ruse".
 
Punct de vedere al Mitropoliei Basarabiei, care aparţine canonic de BOR
 
Declaraţia lui Kirill este un afront pentru majoritatea moldovenilor, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Moldova are două mitropolii, cea a Basarabiei care aparţine Patriarhiei Române, şi cea a „Moldovei”, care se supune Moscovei. De altfel, Mitropolitul Petru al Mitropliei Basarabiei nu a fost invitat la ceremoniile prilejuite de vizita Patriarhului Kirill. Purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Basarabiei, părintele Ioan Cosoi, a declarat pentru Publika TV că Patriarhul Kiril a venit să se roage pentru ca Republica Moldova să adere la Uniunea Euroasiatică. Şi asta s-a înţeles încă din primele declaraţii de la aeroport ale înaltului ierarh, care a spus că a venit să se roage pentru prezentul şi viitorul acestei ţări. "Se poate deduce logic la ceea ce s-a referit atunci când a zis că se va ruga pentru viitorul Republicii Moldova, adică menţinerea Republicii Moldova sub influenţa Rusiei şi poate mai mult decât atât cu aderarea la Uniunea Vamală Euroasiatică. Vizita unui patriarh este o bucurie pentru creştinii ortodocşi, însă din păcate la noi această bucurie nu a apărut", a declarat preotul Ioan Cosoi. Reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei mai susţin că vizita Patriarhului ar avea o conotaţie politică şi din declaraţiile ulterioare, precum că "poporul din Moldova întotdeauna a fost alături de popoarele sfintei Rusii".
 
Biserica Ortodoxă Rusă este una dintre cele mai controversate din ţările blocului fost-comunist, pentru colaboraţionismul de care a dat dovadă în anii terorii bolşevice, precum şi pentru agenda să pan-rusă, foarte asemănătoare cu politica de stat. De atfel legăturile Bisericii Ruse cu guvernul rus au fost garantate oficial. Conform unui acord între Biserică şi partidul de guvernământ - “Rusia Unită” - Patriarhul poate propune modificări la proiectele de lege propuse spre examinare în Parlament. În ultimii ani Kirill a iscat mai multe controverse, prin vizitele sale efectuate în ţări ale fostului bloc sovietic, unde a făcut comentarii legate de situaţia politică. De mai multe ori vizitele lui Kirill au iscat controverse, când liderul bisericii şi-a permis să dea sfaturi unor politicieni locali, comentează Epoch-Times.
 
Poziţionarea politicienilor de la Chişinău faţă de vizita Patriahului rus
 
Deşi Patriarhul Kirill va avea întrevederi şi cu actuala conducere politică de la Chişinău, la unison, şeful statului Nicolae Timofti, preşedintele parlamentului Igor Corman şi premierul Iurie Leancă afirmă că interesul ţării este să se integreze în Uniunea Europeană „şi nimeni nu ne poate forţa să renunţăm la acest deziderat”.

Reprezentanţii vieţii politice de la Chişinău au avut atitudini divizate faţă de vizita Patriarhului Kirill, unii insistând să aibă o întrevedere cu acesta, între care liderul comuştilor Vladimir Voronin, iar alţii au preferat să plece din ţară pe durata vizitei. Este cazul preşedintelui liberalilor, Mihai Ghimpu, care nu a participat, din principiu, la liturghia oficiată de patriarh, el aflându-se într-o deplasare în România. Pe blogul său, Ghimpu a scris că a ales în această zi să fie alături de naţiunea sa, pe bogatul şi frumosul pământ dat de Dumnezeu şi nu alături de "poporul moldovenesc" al patriarhului Kiril şi al lui Vlad Filat, şi de politicieni ca Dmitri Rogozin. 
 
Într-un comunicat de presă, Primăria Chişinăului îşi exprimă regretul şi dezacordul în legătură cu anumite declaraţii ale Înaltului ierarh rus. "Patriarhul Moscovei şi Intregii Rusii, care în predica sa de astăzi, la Chişinău, a făcut referire la marcarea a 200 de ani de la înfiinţarea eparhiei de Chişinău, afirmând şi lăsând să se înţeleagă că prin aceasta marcăm şi 200 de ani de la înfiinţarea bisericii creştin-ortodoxe în Moldova. Or, creştinismul a existat pe teritoriul Republicii Moldova de astăzi şi până la 1812, biserica creştin-ortodoxă în Moldova fiind înfiinţată cu multe secole înaintea anilor 1812 – 1813", se arată în comunicatul Primăriei. Primăria capitalei consideră că prin aceste declaraţii s-a încercatinterpretarea greşită a istoriei. "Considerăm aceste afirmaţii drept o tentativă nereuşită de interpretare a istoriei. Considerăm, de asemenea, inadmisibil ca minciuna şi propaganda  sovieto - comunistă să fie continuată astăzi prin intermediul bisericii. Ne exprimăm speranţa că asemenea afirmaţii nu vor mai fi făcute şi asemenea situaţii nu se vor mai repeta", se mai precizează în comunicatul Primăriei.
 
Ce ascunde mesajul patriarhului rus de la finalul vizitei
 
Sub o formulare pacifistă şi diplomatică, mesajul de încheiere al ierarhului rus dă apă la moară separatiştilor transnistreni, face o virtute din caracterul multinaţional al locuitorilor de la Tiraspol şi insistă asupra identităţii de credinţă a celor două părţi. Vorbeşte mai departe patriarhul despre greaua moştenire comunistă, despre dialog şi înţelegerea punctului de vedere al celuilalt, dar se adresează doar Chişinăului în acest sens („… problemă ar putea fi rezolvată în cazul în care autorităţile de la Chişinău vor ţine cont şi de opinia cetăţenilor din stânga Nistrului…)?? Aşadar, concesii să fie făcute pentru o soluţie politică, dar numai de către una dintre părţi?
 
Unitatea în credinţă ne va ajuta să rezolvăm problemele moştenite din trecut, inclusiv diferendul transnistrean care nu poate dura la nesfârşit. Totodată această problemă ar putea fi rezolvată în cazul în care autorităţile de la Chişinău vor ţine cont şi de opinia cetăţenilor din stânga Nistrului… Sunt convins că indiferent de probleme, credinţa poporului moldovenesc, credinţa poporului multinaţional din regiunea transnistreană, biserica unică ce leagă ambele maluri ale Nistrului sunt acei factori care neapărat ne vor ajuta sa găsim şi soluţiile politice ale unei probleme dificile pe care am moştenit-o din trecut… Vin cu un apel de pace, înţelegere reciprocă, la o încercare de a vedea problemele aproapelui nu doar din propriul punct de vedere politic sau economic, ci să se înţeleagă poziţia celeilalte părţi… ". (spicuri din declaraţia ierarhului rus la încheierea vizitei în Republica Moldova).
 
Susţinere românească şi europeană a Republicii Moldova în prag de asociere la UE
 
Asistenţa pentru dezvoltare: Miniştrii de externe român şi moldovean au semnat la începutul lunii septembrie Acordul interguvernamental cu privire la cadrul general şi condiţiile pentru cooperarea în domeniul dezvoltării. Republica Moldova este principalul beneficiar al asistenţei pentru dezvoltare acordate de România, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. Astfel, în 2013 sunt în curs de lansare 8 proiecte în valoare de 620 000 euro, în prezent fiind în derulare 14 proiecte în valoare de cca. 2,7 milioane euro. Suplimentar, România derulează programe de asistenţă adresate Republicii Moldova sub forma burselor de studii (în valoare de 13 milioane de euro în 2012) şi a proiectelor educaţionale, a transferului de expertiză tehnică, instruire, consultanţă, precum şi prin oferirea de echipamente şi materiale necesare implementării cu succes a proiectelor agreate.
 
Deblocarea exportului de vinuri: Purtătorul de cuvânt al şefului statului moldovean, Vlad Ţurcanu a afirmat că "Traian Băsescu i-a comunicat preşedintelui Nicolae Timofti disponibilitatea României de a creşte substanţial importurile de vinuri şi  alte produse din R. Moldova, ca urmare a deciziei Rusiei de a institui embargo… Se cunoaşte că la ora actuală, importurile de vinuri în România constituie 3-5%, dar urmează să crească exponenţial în lunile următoare", a mai adăugat purtătorul de cuvânt al şefului statului. Potrivit lui Ţurcanu, tema embargoului stabilit de către Federaţia Rusă a fost abordată de Timofti şi în cadrul întrevederii cu şeful Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova, Pirkka Tapiola, care a declarat că orice presiune politică sau economică îndreptată împotriva unui stat din parteneriatul estic este inacceptabilă. Publika.md aminteşte că Servciul sanitar rus "Rospotrebnadzor" a anunţat embargo la vinurile moldoveneşti. Şeful Agenţiei, Ghenadi Onişcenko, a declarat că interdicţia va intra în vigoarepe un termen nedeterminat.
 
Retransmiterea TVR în Rep. Moldova. La 12 septembrie a.c. oficiali de la Bucureşti şi Chişinău au semnat un acord prin care, după şase ani, TVR va emite din nou în Republica Moldova. Va exista o grilă de programe de 24 de ore, concepută special pentru publicul de peste Prut. Totodată, Postul TV Moldova 1 va fi preluat de firmele de cablu din România. 
 
Uniunea Europeană continuă să îşi arate sprijinul pentru Republica Moldova: Astfel, în perioada 1-2 octombrie, 28 de ambasadori, membri ai Comitetului politic și de securitate al Uniunii Europene, vor întreprinde o vizită la Chișinău. Totodată, Comisarul european pentru Extindere și Vecinătate, Stefan Fule, va participa pe 4 octombrie la Forumul organizațiilor nonguvernamentale din Republica Moldova. Ambasadorul UE în Republica Moldova, Pirkka Tapani Tapiola, a declarat că Republica Moldova va beneficia și pe viitor de sprijinul UE pentru politica sa de aliniere la standardele spațiului comunitar. De asemenea, oficialul a salutat agenda de reforme a autorităților de la Chişinău.
 
200 de ani de la întemeierea Bisericii Ortodoxe din Moldova, o „preafericită improvizaţie”?
 
Pe pagina sa personalăPr. Savatie Baştovoi traduce din limba rusă un material interesant cu privire la distorsonarea istoriei aparţinând unui cleric rus. Diaconul Andrei Kuraev (profesor universitar la Moscova, cu 2 ani de teologie făcuţi în România), pune câteva întrebări esențiale despre Ortodoxie și despre confuziile rostite la Chișinău cu ocazia prăznuirii a “200 de ani de la întemeierea Bisericii ortodoxe din Moldova”, ceea ce un comentator rus a numit “preafericita improvizație”. Diaconul oferă un document interesant emis de Departamentul de Relații Externe al Patriarhiei (ОВЦС) care contrazice afirmațiile de acum ale Patriarhului, tocmai într-un moment cînd Preafericitul Kiril se afla în capul numitului Departament. Chestiunea e următoarea: ce înseamnă să “întemeiezi Biserica”? În cadrul triumfului de la Chișinău Patriarhul Kiril a declarat: “Noi comemorăm 200 de ani de la întemeierea eparhiei de Chișinău, care a fost transformată în actuala mitropolie a Moldovei. Noi comemorăm 200 de ani a Bisericii Ordodoxe din Moldova și, desigur, pomenim numele reputatului întemeietor al acestei biserici – Preasfințitul mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin nevoința vieții sale a pecetluit credincioșia sa fa’ă de Domnul și biserică. Noi toți sîntem astăzi aici urmașii lui, noi toți sîntem adunați astăzi aici doar datorită faptului că acum 200 de ani el a întemeiat Biserica Ortodoxă din Moldova”… /8 septembrie 2013, cuvîntul Patriarhului Moscovei și a toată Rusia Kiril, rostit la liturghia din fața soborului cathedral cu hramul Nașterea Domnului din Chișinău).
 
Cu 5 ani în urmă experții Departamentului pentru Relații Externe al Patriarhiei scriau un răspuns ceva mai complicat: “În secolul XIV spațiul pruto-nistrean a devenit parte a voievodatului Moldovei. Către acest timp, moldovenii aveau deja o Biserică a lor. Primii episcopi ai Bisericii Moldovei – Iosif și Meletie – au fost hirotoniți în anul 1371 și, respectiv, în 1376 (conform altor date, ceva mai tîrziu) la rugămintea voievodului Lațco de către mitropolitul Antonie de Galici. În 1387, cu binecuvîntarea mitropolitului Antonie, succesorul lui Lațco, domnitorul Petru I Mușatin l-a numit pe episcopul Iosif întîistătător al Bisericii Moldovei. În anul 1401 Patriarhia Constantinopolului l-a recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei, iar Mitropolia Moldovei a intrat benevol în componența patriarhiei Constantinopolului cu statut de autonomie.” Declarația Serviciului de comunicare al Departamentului pentru Relații Externe al Patriarhiei Moscovei despre argumentele reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române, ce justifică hotărârea cu privire la înființarea eparhiilor ”Mitropoliei Basarabiei” (25.03.2008)

Lobby pentru o vizită a Patriarhului Daniel la Chişinău în 2014?

Ignorând datele statistice, Patriarhul Kirill le-a spus moldovenilor că sunt populaţia cu cel mai mare procent al religiozităţii creştin-ortodoxe din lume. Ori, conform unui studiu recent, procentul credincioşilor moldoveni este de circa 83%, în timp ce ultimul recensământ din România dă un procent de 86% creştin-ortodocşi. Este adevărat că religiozitatea din Moldova a crescut de la 75% la 83% după anul 2005, nu este vorba despre o concurenţă procentuală între români şi moldoveni, dar vehicularea unei informaţii incorecte de către patriarhul rus este o componentă a campaniei de manipulare. Este posibil ca visul european al Republicii Moldova să devină realitate, dar atâta timp cât majoritatea bisericilor ortodoxe vor rămâne subordonate Moscovei, Rusia nu va ezita să provoace disensiuni şi prăpastii de comunicare între administraţia de stat, putere politică şi popor.

Comentând vizita la Chişinău a patriarhului Kirill, preşedintele Băsescu îndemna pe Mitropolitul Petru al Basarabiei "să  fie un părinte mai activ" astfel încât să contracareze dominaţia rusă. Acest lucru nu este posibil fără implicarea Patriarhiei de la Bucureşti, iar unii analişti din R. Moldova scriu în presa moldoveană că ar fi de dorit o vizită a Patriarhului Daniel la Chişinău chiar în 2014.

Marius Dorin Lulea, istoric şi specialist pe probleme de geopolitică regională, preşedinte al Centrului pentru Cultură, Istorie şi Educaţie scrie: „Eu cred că anul 2014 va fi unul providenţial şi vom avea parte şi de vizita patriarhului Daniel, vizită care până în 2009 nu a fost posibilă, ba chiar interzisă. Deci părinte, Vă aşteptăm la Chişinău.”



Un om valorează mai mult decât întreg universul material
"Un om singur valorează mai mult decât întreg universul material. Toate galaxiile nu valorează cât sufletul unui om, pentru că numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel veşnic viu, numai el a fost chemat la iubire şi fericire veşnică, în comuniune cu Dumnezeu", a afirmat Intâistătătorul BOR, la finalul Sfintei Liturghii de la Catedrala Patriarhală, în ziua Naşterii Maicii Domnului.

"Noi ne rugăm Maicii Domnului să aducă pace în familii, pace în popor, pace între popoare şi să ocrotească familiile şi copiii, care adesea sunt foarte expuşi tuturor formelor de violenţă, uneori de exploatare - mai nou şi violentei venite din partea câinilor maidanezi. Este mare nevoie ca să preţuim valoarea persoanei umane", a mai spus Patriarhul Daniel.
 
Reamintim că la începutul lunii septembrie, un copil de patru ani a fost ucis de o haită de câini fără stăpân, în sectorul 2 al Capitalei. Cum era şi firesc, societatea civilă s-a solidarizat cu suferinţa familiei şi a participat la proteste şi mitinguri prin care se solicită modificarea legislaţiei în sensul legalizării eutanasierii câinilor fără stăpân. Mai puţin firească ni se pare reacţia rapidă a binecunoscutei Brigitte Bardot, care a transmis Preşedinţiei o scrisoare prin care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la „exterminarea sistematică” a câinilor din România. Credem că fiecare stat, ba chiar fiecare comunitate locală ar trebui să poată decide şi aplica voinţa majorităţii pentru binele colectiv, iar iniţiativa doamnei Bardot este o nouă imixtiune neavenită în treburile noastre.
 
Eutanasia umană din păcate este deja legală în unele ţări şi mulţi o văd ca mijloc modern de a pune capăt suferinţei, semn de progres şi emancipare în gândire. Omul să fie lăsat să îşi curme viaţa, dar să fie împiedicat să îşi apere viaţa de pericole din exterior, în cazul de faţă câinii agresivi. Aşa-zişii iubitori de animale care hrănesc sporadic haite întregi aciuiate printre blocuri, ar trebui să se trezească la realitate şi să înţeleagă că fie îşi asumă responsabilitatea de îi lua acasă ori la curte ţinându-i departe de posibile agresiuni şi oferindu-le îngrijire constantă şi chiar tratament veterinar, fie devin sponsori generoşi şi, de asemenea, constanţi ai adăposturilor pentru câini, fie se lasă păgubaşi şi recunosc că mila lor faţă de aceste animale poate „naşte monştri”. Ca să nu mai spunem de câte ori nu am fost scârbiţi să vedem resturi fecale canine împrăştiate pe trotuare, spaţii verzi etc. pe care stăpânii câinilor le fac uitate deşi legea le cere să cureţe. Doar în Bucureşti, anual, se adună 5 tone de fecale canine care în cele din urmă ajung să fie respirate de populaţie vrând-nevrând. Sunt numeroase cazuri de infecţii virale grave la copii, cauzate de contactul cu câinii purtători de agenţi patogeni.
 
Spunea pe o reţea de socializare o persoană publică de la noi: „Dacă îţi pasă cu adevarat de un câine, îl ţii în curtea ta, îl hrăneşti cum se cuvine, petreci timp cu el, îl duci la doctor de câte ori are nevoie, îl plimbi în parc cu botniţă pentru a nu-i pune în pericol pe alţii, îi strîngi resturile pe care nu poate să le adune singur... Îi oferi dragoste şi protecţie, nu libertatea de a... muri de foame. Nu îl hrăneşti o dată şi apoi îi dai drumul aiurea, spre nicăieri, ştiind că nu va avea cum să reziste decât respectînd în final legea junglei. Şi dacă iubeşti sufletele nevinovate, atunci micuţul Ionuţ şi mulţi alţii ca el nu merită aceeaşi dragoste? Sunt mamă adoptivă a unui cîine şi a unei pisici, dar sunt şi mamă, pur şi simplu. Şi nu am de gând să trăiesc cu teama ca viaţa noastră poate fi sfâşiată la propriu pe nepusă masă.”
 
Cruda realitate este că nu se mai nasc copii, dar se înmulţesc câinii. Copiii sunt avortaţi, căţelele se reproduc de mai multe ori pe an. Sunt cel puţin la fel de mulţi cei care plimbă câini comparativ cu cei care plimbă copii. Bătrâneţile multora nu mai sunt alinate la vederea fiilor şi nepoţilor, ci prin ataşamentul faţă de necuvântătoare. Celor care doresc să hrănească numai sporadic câinii din „firimiturile care cad de la masa lor”, le amintim că statul cheltuieşte circa 40 de lei pe lună pentru alocaţia unui copil şi de 10 chiar 20 de ori mai mult pentru câinii din adăposturi.
 
Update: După circa două săptămâni de la tragicul accident, Parlamentul a votat Legea eutanasierii câinilor fără stăpân. Astfel, maidanezii vor fi adunaţi de hingheri în adăposturi speciale, iar dacă în termen de 14 zile nu vor fi adoptaţi, se vor eutanasia. Eficacitatea legii va depinde de felul în care în mod constant şi pe termen lung vor fi adunaţi câinii vagabonzi, de responsabilitatea stăpânilor de animale care ar trebui să restricţioneze reproducerea necontrolată a câinilor şi amestecul între rase, de onestitatea celor care vor administra fondurile de la buget. Atâta vreme cât se facturează injecţii letale, dar de fapt câinii sunt ţinuţi în apă şi ucişi prin electrocutare, atâta vreme cât se vor folosi alte mijloace violente de eliminare a lor, vom putea spune doar că oamenii au devenit câini.  


Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie
Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie, conferit în 14 septembrie, cu ocazia slujbei şi parastasului anual de la vechea intrare în colonie. La inițiativa Gazetei de Maramureș, având susținerea Înaltpreasfințitului Justinian Chira, arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, dar și o numeroasă susținere din partea mai multor personalități și asociații, lista de semnături de susţinere, pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare părintelui Justin Pârvu, a fost depusă la Primăria Baia Sprie. Primarul Dorin Vasile Paşca a iniţiat un proiect de hotărâre care a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie în şedinţa din 22 august.  (sursa: petru-voda.ro)
La scurt timp, Institutul pentru Studierea Holocaustului a cerut retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie acordat părintelui Justin Pârvu, întrucât, în calitate de fost membru al Mişcării Legionare, "şi-a menţinut convingerile antisemite şi xenofobe". Faţă de această iniţiativă a Institutului Elie Wiesel, Mănăstirea Petru Vodă a transmis un punct de vedere
 „Niciun cuvânt al Părintelui Justin nu a conţinut vreodată vreun neadevăr, pentru că Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Chiar şi Constituţia României garantează dreptul la liberă expresie, mai ales când această expresie este a libertăţii. Discernământul ascuţit al Părintelui Justin şi dragostea sa de Adevăr fac diferenţe extrem de precise între principiile valorice absolute şi cele care le uzurpă, de pildă între ecumenism şi ecumenicitate, între globalism şi sobornicitate, între filetism şi patriotism, şi aşa mai departe. Prin definiţia politică a democraţiei, puterea socio-politică şi culturală aparţine poporului, iar poporul român este de 2000 de ani întemeiat pe credinţa ortodoxă în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei ipostasuri. Garantată aşadar simultan de conştiinţă şi de Constituţie, credinţa noastră este expresia raţională şi supra-raţională a Iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi este incompatibilă cu orice fel de idee sau faptă anti-umană, precum bolşevismul, comunismul, fascismul, şi în general cu orice crez antihristic.
O cunoaştere temeinică a istoriei, a filosofiei şi a limbii ţării noastre ar fi scutit INSH de ridicolul propriilor afirmaţii şi ar fi generat o discuţie fructuoasă şi raţională, datorată acestui popor care îi găzduieşte. Iar pentru că adevărul e mai mare decât orice altceva, dăm aici o afirmaţie a Prea-cuviosului Părinte Justin Pârvu din luna Iunie 2011, pe care o face ca martor ocular al unor evenimente incriminate de domniile voastre: „Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulţi evrei simpatizanţi ai Mișcării, iar Radu Gyr însuşi a înfiinţat Teatrul evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc. Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creştinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca şi atunci, aşa cum spunea şi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, creştinul trebuie să se lepede de imoralităţile păgâne, apoi să înveţe legea creştină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităţilor sufleteşti şi apoi să le aplice practic în viaţa de zi cu zi. Aceasta a făcut Mişcarea Legionară şi munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînţeles că cei care au învins au scris istoria şi au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în nişte terorişti, nazişti, antisemiţi. Ei vin acum cu holocaustul lor, cum că românii i-au maltratat şi i-au dus în lagăre; dimpotrivă, noi i-am protejat pe evrei.”
 
Fie ca Puterea lui Dumnezeu să aline suferinţele credincioşilor Săi, fie români, fie evrei, şi cinstirea Lui să fie efortul vieţilor tuturor. Amin.
În numele obştii Mănăstirii Petru Vodă, Protosinghel Hariton Negrea."


Martirologiul Bisericii creştine din Orientul Mijlociu în zilele noastre
În a doua jumătate a lunii august, după închiderea săptămânii de rugăciune islamică, Frăţia Musulmană din Egipt a emis o solicitare către toţi musulmanii, să iasă în stradă şi să ceară „islam sau moarte”, consemnează publicaţia „Christian Post”. În patria de adopţie a Mântuitorului Hristos din vremea prunciei, în ţara propovăduirii Sfântului Evanghelist Marcu, a marelui Athanasie şi a înflăcăratului Chiril, a părinţilor pustiei Antonie şi Pahomie, Eftimie şi Teodosie, în spaţiul teologiei alexandrine, creştinii au fost ameninţaţi cu moartea martirică.
Vineri, pe 16 august, la orele vecerniei, membrii Frăţiei Musulmane au intrat în biserica coptă din Assuan şi au lăsat în urmă loc liber pentru construcţia unei moschei – în timp ce preotul şi comunitatea au asistat neputincioşi la dărâmarea locaşului sfânt. În Cairo, la lăsarea serii, bărbatul Mina Fares Hanna a primit cununa mărturisirii, apărând biserica Sfântului Gheorghe, aşa cum consemnează acelaşi „Christian Post”. În zilele următoare au fost însemnate cu graffiti roşu şi stropite cu sânge bisericile creştine, casele şi magazinele creştinilor. Un raport „Human Rights Watch” descoperă o parte din adevărul vărsării de sânge împotriva creştinilor din Egipt. 47 biserici au fost distruse sau grav avariate, mai multe persoane au fost atacate şi au rezultat cel puţin patru morţi. În plus, zeci de magazine, reşedinţe, sedii de firme şi şcoli ale creştinilor au fost jefuite, vandalizate şi incendiate.„Acum, zeci de biserici ard mocnit şi sunt ruine, creştinii din întreaga ţară se ascund în casele lor, temându-se pentru vieţile lor”, a declarat Joe Stork, agentul pentru Orientul Mijlociu al„Human Rights Watch”.
Potrivit agenţiei de presă BosNewsLife „încălcările drepturilor creştinilor au devenit sistematice în toată lumea şi au luat diverse forme, de la utilizarea directă a forţei, precum în Egipt şi în alte ţări, până la interzicerea simbolurilor creştine şi a prezenţei în spaţiul public a religiei creştine”. Sameer al Minya, ziarist la „Christian Post”, a fost de faţă când „o mulţime vandaliza şi ardea o biserică coptă, urmând aproximativ 20 de magazine, alte trei biserici, complexul şcolar de fete, şcoala de băieţii Gunud Al-Maseeh, orfelinatul creştin şi centrul comunitar iezuit”. În acelaşi oraş, pentru prima dată în 1600 de ani a fost anulată săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, pentru că nu mai exista nicio biserică, deşi cu o seară înainte erau în folosinţă catedrala şi încă trei locaşuri, aşa cum reletază într-un comunicat preotul Selwanes Lotfy. Acesta a adăugat că unul dintre atacatori a scris pe peretele catedralei creştine „donez această moschee martirilor musulmani”.
Puţine lucruri sunt în istoria omenirii mai zguduitoare decât suferinţele sfinţilor martiri. Aceştia ne dau perspectiva de a pune pe primul loc pe Hristos. Deşi  lumea îi consideră „fanatici” şi „nebuni”, martirii au prelungit şi au continuat „iubirea nebună a lui Dumnezeu”. Curajul neclintit al acestora în confruntarea cu moartea, în cele mai teribile forme, ne face să credem că ei n-au fost simple făpturi omeneşti. Dar relatările despre vieţile lor ne încredinţează că au fost oameni, ca şi noi. S-au născut şi se nasc, în continuare. Căci... îi găsim, oare, pe martiri, doar în paginile prăfuite ale sinaxarelor şi „exilaţi” pe pereţii sfintelor biserici? Într-o lume ce ne învaţă, pe toate căile, că scopul vieţii noastre este confortul propriu – iar psihologia susţine teoria „spaţiului individual vital” - avem tendinţa să afirmăm că martirajul este un fenomen din trecut. Însă, dacă ascultăm cu atenţie freamătul în care se află poporul lui Dumnezeu, obsevăm că fenomenul martiric contemporan devine, de la an la an, o realitate. Urechile noastre sunt supuse la un control mediatic de necrezut şi, de aceea, trebuie să ştim să ascultăm. (material prelucrat după un articol de Nicolae Pintilie publicat pe www.doxologia.ro)


Ştiri interne pe scurt (septembrie 2013)
31 august, Ziua Limbii Române
Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat la 19 februarie 2013 un proiect de lege prin care data de 31 august a fost instituită ca "Zi a Limbii Române". Ziua Limbii Române urmează să fie sărbătorită de autorităţile publice din România şi de reprezentanţele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau alte instituţii româneşti din străinătate, "prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative şi artistice cu caracter evocator sau ştiinţific consacrate istoriei limbii române". De asemenea, actul normativ stipulează ca în ziua de 31 august să fie arborat Drapelul României iar Societatea Română de Televiziune şi Societatea Română de Radiodifuziune să reflecte în programele lor manifestările dedicate acestei zile. (sursa: rtv.net)
ASUR reîncepe atacul asupra orei de religie
Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) a anunţat că demarează şi în acest an "campania împotriva îndoctrinării religioase în şcoli, printr-o acţiune de informare a părinţilor şi elevilor asupra statutului orelor de religie" iniţiată în septembrie 2011. ASUR doreşte să convingă părinţii să retragă copiii de la orele de religie prin semnarea unei cereri în acest sens. Săptămâna aceasta, grupuri de voluntari împart materiale în şcoli din Timişoara, Brăila, Botoşani şi Bucureşti.  (HotNews.ro) 
Nota red.: Îi îndemnăm pe părinţi să nu dea curs acestor false preocupări ale umaniştilor pentru viitorul copiilor. Viaţa este dată de Dumnezeu, copiii sunt un dar de la El şi ne este de folos să ascultăm îndemnul: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”. Cine doreşte să diferenţieze participarea la slujbele bisericii de frecventarea orelor de religie rupându-le una de cealaltă, greşeşte. Orele de religie le furnizează elevilor informaţii şi clarificări esenţiale pentru înţelegerea vieţii duhovniceşti, a vieţii bisericeşti şi a vieţii morale şi creştineşti în general.
PRO TV, dat în judecată pentru difuzarea emisiunii privind „nunta” gay
Societatea civilă creştină, reprezentată de 30 de ONG-uri, cu susţinerea publică a ÎPS Ioan Selejan, a protestat şi solicitat postului de televiziune PRO TV să nu difuzeze emisiunea „Patru nunţi şi o provocare”, în cadrul căreia era mediatizată o primă „nuntă” gay în România. Demersul ONG-urilor a fost dus şi în instanţă, iar pe 5 septembrie 2013, Asociaţia Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi şi Alianţa pentru Demnitate Naţionalăau dat în judecată PRO TV pentru a opri difuzarea emisiunii prin decizie judecătorească. Din păcate, acţiunea din instanţă a fost amânată, iar emisiunea fost dată pe post scandalizând telespectatorii din România. (ro.stiri.yahoo) 
TVR se retransmite în Republica Moldova
Operatorii de cablu din Republica Moldova vor retransmite din nou TVR, după şase ani de întrerupere, iar cei din România vor retransmite televiziunea publică de la Chişinău, Moldova 1, potrivit unui document avizat favorabil de Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA). Retransmiterea celor două posturi TV are caracter obligatoriu pentru firmele de cablu. CNA a analizat favorabil, în şedinţa din 10 septembrie, o adresă de la Ministerul Afacerilor Externe privind Memorandumul cu tema „Negocierea şi semnarea Acordului între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul retransmiterii serviciilor de programe ale radiodifuzorilor publici”.
Cardurile electronice de sănătate ar urma să fie distribuite prin poştă şi primării
 
Proiectul de lege care prevede modul în care se va face distribuţia cardurilor de sănătate a fost pus în dezbatere publică de Ministerul Sănătăţii, cei interesaţi putând să facă propuneri timp de 10 zile. Potrivit proiectului care modifică legea privind reforma sănătăţii, postat pe site-ul MS, distribuţia cardurilor către salariaţi se realizează prin primării şi serviciile locale de evidenţă a populaţiei, pentru mediul rural şi localităţile urbane cu o populaţie de până la 15.000 de locuitori, dar şi prin serviciile poştale, pentru mediul urban şi localităţile cu o populaţie mai mare de 15.000 de locuitori.
 
Cardurile pot fi distribuite şi prin casele de asigurări de sănătate, numai în situaţia în care nu se poate realiza în modalităţile anterioare. Cheltuielie necesare pentru producerea soluţiilor informatice pentru administrarea cardului naţional de asigurări sociale de sănătate, precum şi cheltuielile pentru distribuţia acestuia prin serviciile poştale se suportă de CNAS, din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, se arată în proiect. (Agerpres)
 
UDMR Covasna a sesizat FIFA privind "atitudini antimaghiare" la meciul Romania – Ungaria
Conform Mediafax, Serviciul de asistenţă juridică pentru minorităţi "Miko Imre" din cadrul UDMR Covasna a trimis o scrisoare preşedinţiei FIFA în care atrage atenţia asupra unor "atitudini antimaghiare" la meciul Romania-Ungaria, disputat de curând pe Arena Naţională din Bucureşti. Semnatarii scrisorii solicită ca FIFA să ia "o poziţie fermă" faţă de cei care stârnesc "atmosfera antimaghiară". "Este inacceptabil pentru noi ca în timp ce urmărim la televizor meciul, să vedem că unii vor să ne alunge din ţară. Daca se întamplă astfel de lucruri, de fiecare dată trebuie să avem o reacţie fermă. Nu putem tolera ca meciurile de fotbal sau oricare alt eveniment sportiv să fie spaţiul învrăjbirii, intoleranţei şi al urii", precizează semnatarii scrisorii.
Nota redacţiei: Hoţul strigă „hoţii!”. Câtă duplicitate trebuie pentru un astfel de demers la FIFA când suporterii maghiari au venit puşi pe harţă şi violenţă fizică şi de limbaj încă de la graniţă? Cum comentează ofensaţii lideri maghiari declaraţia unui parlamentar de la Budapesta pe marginea meciului? „Va fi un meci de fotbal care are doar parţial legătură cu sportul. Are legătură cu istoria şi cu politica. Nu e vorba doar despre a câştiga un meci de fotbal, este vorba de înfrângerea României!… Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume, visez la o lume în care Ungaria recâştiga teritoriul pierdut. Cred că fiecare ungur ar trebui să gândească aşa”.(Marton Gyongyosi, membru al parlamentului maghiar din partea partidului de extremă dreaptă Jobbik, într-un interviu pentru The New York Times).  Şi asta nu e tot. Haideţi să vedem cam ce a titrat presa în ziua meciului de la Bucureşti:
Un grup de suporteri unguri au fost implicaţi într-un conflict violent cu forţele de ordine, în cartierul Pantelimon, jandarmii fiind obligaţi să folosească gaze lacrimogene. Fanii au vandalizat mai multe maşini.
În zona Bisericii Capra, fanii unguri, în număr de cîteva zeci, au aruncat cu pietre în jandarmii care îi însoţeau în drumul spre Arena Naţională. 
La ora 16:00 a sosit trenul la Gara de Nord cu cei 1.200 de fani maghiari. Suporterii maghiari care au sosit la Bucureşti au instigat cu scandări:  "Transilvania va fi din nou a Ungariei" şi "Ţiganii, ţiganii". Susţinătorii naţionalei Ungariei au rupt barajele făcute de Jandarmerie, au aruncat cu sticle şi s-au luat de trecatorii din zonă. Un tânar aflat în zonă a început să fluture un drapel al Romaniei, moment în care suporterii unguri au început să huiduie şi au intenţionat să-l agreseze fizic.
 
Aşadar, cei care se declară oropsiţi şi agresaţi sunt ei înşişi instigatori şi, probabil, nu i-ar deranja să părăsească România atâta vreme cât aceasta ar fi cu tot cu Ardeal. Până una alta, la fotbal, România a învins Ungaria cu 3-0.
 


Ştiri externe pe scurt (septembrie 2013)
Inițiativa cetățenească „Unul dintre noi” a depășit 1 milion de semnături
 
 „Unul dintre noi”, susţinută activ şi de Patriarhia română, devine cea de-a doua inițiativă civică legislativă care satisface condițiile stabilite de Comisia Europeană. Conform regulilor stabilite pentru iniţiativele legislative cetăţeneşti europene, trebuie colectate cel puţin 1 milion de semnături de la cetăţeni din ţările UE, iar din 7 state trebuie să se colecteze un număr minim de semnături, în funcţie de populaţia acestora. Începand de ieri, 11 ţări (Austria, Franta, Germania, Ungaria, Italia, Lituania, Ţările de Jos, Polonia, România, Slovacia şi Spania) au îndeplinit această cerinţă. În plus, peste 1.000.000 de cetăţeni au sprijinit iniţiativa prin semnarea acesteia, mai exact circa 1.030.000 până ieri. 

În România, s-au înregistrat până ieri un total de 66.918 semnături, reprezentând 270% din minimul necesar de 24.750. Iniţiativa cetăţenească europeană “Unul dintre noi” – un pas istoric în direcţia apărării vieţii în Europa.
 
Scopul proiectului “Unul dintre noi” este să aducă un progres considerabil la protejarea vieţii umane începând de la concepţie, în Europa. Bazându-se pe definiţia embrionului uman ca fiind începutul dezvoltării fiinţei umane, care a fost dată într-o recentă decizie a Curţii Europene de Justiţie (Brustle vs. Greenpeace), “Unul dintre noi” cere Comisiei Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, în mod deosebit în domeniile cercetării, ajutorului pentru dezvoltare şi sănătate publică. Aceasta va fi realizată printr-o schimbare a regulamentelor financiare care privesc bugetul U.E. Un prim rezultat concret va fi interdicția finanțării publice pentru cercetarea pe celule embrionare stem, în Europa.
 
Patriarhul rus Kirill îndeamnă SUA să renunţe la atacul asupra Siriei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a transmis o scrisoare preşedintelui american, cu mesajul de a renunţa la atacul militar asupra Siriei, informează siteul rus Interfax Religion„Biserica Ortodoxă Rusă poartă memoria pierderilor umane însemnate provocate de cele două războaie mondiale. Totodată, privim cu compasiune pierderile omeneşti suferite de poporul american prin atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. În ajunul comemorării acestei triste aniversări, facem un apel să ascultaţi mesajul liderilor religioşi care se opun unei intervenţii militare în Siria şi îndeamnă la începerea cât mai rapidă a negocierilor de pace. Siria a devenit teatrul conflictelor armate în care sunt implicaţi mercenari străini care au legături cu grupuri teroriste internaţionale. Războiul a devenit o nouă Golgota pentru milioane de civili. Ne exprimăm profunda îngrijorare cu privire la planurile SUA de a lansa un atac armat asupra Siriei. Fără îndoială, acesta ar provoca adâncirea suferinţelor populaţiei civile. O intervenţie militară externă poate conduce la preluarea puterii politice de către grupări militare radicale, al căror scop nu este nici pe departe armonizarea inter-confesională. Ne facem griji îndeosebi pentru creştinii din Siria, care se află sub ameninţarea exterminării. De accea, considerăm importantă folosirea oportunităţii de rezolvare diplomatică a acestui conflict prin punerea sub control internaţional a arsenalului de arme chimice al Siriei.” (traducere pentru Porunca Iubirii, CR)
Peter Bergen: Ne îndreptăm spre un Orient Mijlociu post-creștin?
 „În Orientul Mijlociu au existat creștini de pe vremea lui Christos. Acum, această istorie lungă de două milenii ar putea fi în pericol", scrie Peter Bergen, analist pe probleme de securitate națională la CNN. Situația creștinilor în țările predominant musulmane din Orientul Mijlociu continuă să îngrijoreze comunitatea internațională. Vorbim de țări precum Egipt, în care zeci de biserici creștine au fost luate cu asalt și arse din temelii, numai în ultimele câteva zile. E vorba și despre Siria, unde mulți creștini au sprijinit tacit regimul Assad (care oferea protecție minorităților religioase) ajungând, în prezent, o țintă a atacurilor comise de rebeli împotriva regimului. În aceste condiții, are loc exodul creștinilor din Orientul Mijlociu, estimându-se, de exemplu, că 100.000 de creștini au părăsit Egiptul în 2011. Un fenomen similar a avut loc în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când o masă semnificativă de evrei a fost dislocată din zona Egiptului, unde comunitatea iudaică număra circa 100.000 de membri. Permanența evreilor în Egipt data din perioada faraonilor. Astăzi însă, numărul sinagogilor care funcționează în Cairo, de pildă, a scăzut dramatic, și sunt păzite cu strășnicie pentru ca cele câteva zeci de bătrâni evrei care mai sunt în Egipt să aibă unde să participe la slujbă. „Putem doar să sperăm că aceasta nu va fi și soarta creștinilor din Orientul Mijlociu”, a conchis Bergen. (sursa: semneletimpului.ro)
Germania, primul stat european care va introduce pe certificatele de naștere genul „nedeterminat”
Germania va deveni primul stat european care va introduce un al treilea gen, „nedeterminat”, pe certificatele de naștere, într-o încercare de a lupta împotriva discriminării minorităților sexuale, relatează spiegel.de. Inițiativa legislativă, care va intra în vigoare în Germania în luna noiembrie, le va permite părinților să nu completeze sexul copilului la naștere. Legea este prima de acest fel din Europa. Prin această măsură legislativă, copiilor născuți cu ambele sexe li se oferă posibilitatea de a alege mai târziu în viață dacă vor să devină bărbați sau femei. Potrivit ziarul german „Suddeutsche Zeitung”, această schimbare este o „revoluție legislativă”. Din 1 noiembrie 2013, în Germania, nou-născuţii care nu au caracteristici sexuale evidente, vor fi înregistraţi fără a li se menţiona sexul. La majorat îşi vor putea alege ce sex vor sau vor rămâne fără menţionarea sexului în acte. Astfel lobby-ul homosexualilor câştigă o primă victorie în lupta lor de a înlocui sexele cu genurile (nu ar exista sexe, cu care te naşti, ci genuri, pe care le dobândeşti. 
Nota redacţiei: Şi Franţa, stat care a legalizat căsătoriile gay, pregăteşte o legislaţie asemănătoare. Sunt deja şcoli care pentru înscrierea copiilor la şcoală au conceput formulare care nu mai cuprind rubrica „mamă” şi „tată”, ci rubricile „părinte 1” şi „părinte 2”. De asemenea, Suedia încurajează folosirea încă de la grădiniţă adresarea la genul neutru numit „hen”, ăn locul celei de „el” sau „ea”. Zilele trecute, o televiziune cunoscută din România a provocat publicul telespectator să urmărească o primă căsătorie gay, oficiată în aer liber de o aşa zisă „preoteasă creştină”. Ne întrebăm cât va reuşi ţara noastră să se opună dictaturii minorităţilor sexuale, speranţa fiind la ocrotirea Maicii Domnului care nu va permite părăginirea grădinii sale.
Cărțile care înfăţişează imaginea "tradițională" a familiei, cu mame ce se ocupă cu îngrijirea copiilor şi  taţi care merg la muncă, ar putea fi excluse din școli, conform unor propuneri de la Bruxelles
Raportul Comisiei pentru Drepturile Femeii şi Egalitatea de Gen din cadrul Parlamentului European susține că "stereotipurile de gen" din școli influențează percepția modului în care băieții și fetele trebuie să se comporte și, deasemenea, dăunează oportunităților de carieră ale femeilor în viitor. Criticii au afirmat că propunerile de modificare a "materialelor de studiu" ar însemna interzicerea literaturii tradiţionale. Documentul, de asemenea, sugerează necesitatea existenţei unei legislații, la nivel UE, care să combată modul în care femeile sunt prezentate în cadrul publicităţii din timpul programelor pentru copii. În raport se spune: “Copiii se confruntă cu stereotipuri de gen de la o vârstă fragedă prin intermediul serialelor, reclamelor, materialelor de studiu şi programelor educaţionale, fapt ce le influenţează percepţia despre modul în care personajele masculine şi feminine ar trebui să se comporte. Prin urmare, ar trebui să fie introduse programe educaționale speciale și materiale de studiu în care bărbaţii şi femeile să nu mai aparăi în exemple de “roluri tradiţionale”, avându-l pe bărbat ca persoană care întreţine familia şi pe femeie ca pe cea care are grijă de copii.”
Despre acest document, Marina Yannakoudakis, membră a Partidului Conservator din cadrul Parlamentului European, a declarat că este: “Un nonsens din punct de vedere politic”. “Cărţile pentru copii sau programele tv, care îl portretizează pe bărbat ca pe cel care întreţine familia şi pe femeie ca pe cea care se îngrijeşte de familie, nu le fac rău copiilor, iar Uniunea Europeană nu ar trebui să se preocupe de aceste lucruri.” Joseph Salerno, editor la Quaterly Journal of Austrian Economics, a declarat: “Aceşti oameni nu doar că îşi anunţă intenţiile de a ataca unitatea familiei dar şi pe acelea de a interzice prin forţă menţinerea sa. Seamănă puţin cu încercarea de a anula legea gravităţii”. Deşi nu se aşteaptă ca recomandările raportului să fie prea curând transformate în legi, ele “ilustrează amplul întuneric din centrul experimentului Uniunii Europene, ce şterge orice urmă de decenţă umană, asemeni unei găuri negre care absoarbe căldura galaxiei.”, adauga Salerno. (sursa)



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sfântul Atanasie cel Mare şi prima listă canonică a cărţilor Sfintei Scripturi - Pr. dr. Adrian Roman
               Scrisoarea festivă 39 din anul 366[1] a Sfântului Atanasie este primul document care listează cele 27 de cărţi ale Noului Testament, iar episcopul alexandrin este primul autor creştin cunoscut care aplică termenul κανονιζόμενα în mod cu totul special pentru cărţile care formează cele două Testamente biblice.  După opinia lui Brakke, canonul oferit de Sfântul Părinte este unul explicit închis[2]. Este prentru prima oară când o autoritate eclesială a Alexandriei stabileşte sau fixează în scris, într-un document oficial, care sunt scrierile biblice recunoscute.
Într-o cateheză baptismală[3], Sfântul Chiril al Ierusalimului este cel care a întocmit o primă lista a cărţilor Sfintei Scripturi în jurul anului 350, iar Eusebiu al Cesareei a precizat prima listă cunoscută a cărţilor Nolului Testament (dacă din cauza problemelor de datare exactă lăsăm deoparte Fragmentul Muratorii[4]). În Istoria bisericească Eusebiu dă de înţeles că ar exista chiar un catalog al cărţilor celor două Testamente, catalog alcătuit de Origen. Totuşi, Eusebiu nu a făcut decât să pună cap la cap pasaje de provenineţă diversă din opera origeniană[5].
 
Scrisoarea festivă 39 a Sf. Atanasie cel Mare
 
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă dintre anii 366-367 Sfântul Atanasie, episcop al Alexandriei, a adresat după obicei, o scrisoare festivă Bisericilor din Egipt. Pe lângă învăţăturile privind dreapta credinţă şi canonicitatea cărţilor sfinte, scrisoarea anunţa data celebrării sărbătorii pascale în anul calendaristic următor. Scrisorile pe care în fiecare an episcopul Alexandriei le scria în limba greacă pentru a anunţa Sfintele Paşti erau reproduse în mai multe exemplare[6] şi trimise diocezelor şi celor mai importante mănăstiri din Egipt. Se pare că acestea erau la rândul lor traduse în coptă şi apoi clasificate cronologic, putând sa fie traduse în alte limbi orientale. În acelaşi an al redactării şi trimiterii Epistolei festive 39, Teodoret, care dirija comunităţile monastice pahomiene, face cunoscut mesajul episcopului Alexandriei şi ordonă o traducere coptă a scrisorii şi aşezarea acesteia în mănăstiri precum o lege[7].
Dacă în Topografia creştină compusă spre mijlocul sec. al V-lea de negustorul Cosma Indicopleustes apar 17 citări indirecte ale scrisorii, iar transmiterea ei nu este meţionată, tradiţia manuscriptă, datată între secolele al X-lea şi al XIII-lea, permite identificarea unui fragment, la un călugăr pe nume Ammun.  Extractul[8] din Epistola a 39-a Sfântului Atanasie, în greacă, prezintă multe diferenţe în raport cu versiunea coptă. Pare a fi o rescriere şi nu o traducere şi este vorba doar de prezentarea părţii din scrisoare care conţine lista cărţilor canonice, a cărţilor pentru catehumeni şi critica pe scurt a cărţilor apocrife. Traduceri sau copii ale extractului au circulat separat de epistolă sau mai precis, separat de colecţia epistolelor atanasiene.
Cum a procedat Sfântul Chiril al Ierusalimului în anul 348, vrând să-i prevină pe credincioşi contra învăţăturii scrierilor apocrife, a ales să procedeze şi Sfântul Atanasie, în anul 367, în a sa Epistola festalis. El a apreciat ca foarte grav pericolul acestor scrieri care puteau ameninţa credinţa Bisericii şi s-a decis a preciza şi publica o listă a scrierilor sacre care sunt recunoscute de Biserică, iar apoi a semnala toate apocrifele.
Episcopul alexandrin va învăţa în acestă a 39-a Scrisoare festivă despre Sfânta Scriptură şi despre cărţile apocrife, dând o listă exhaustivă a cărţilor canonice (κανονιζόμενα) ale Vechiului şi ale Noului Testament. Lista este urmată de o alta ce va semnala scrierile definite ca „pentru citit” (αναγινωσκόμενα) şi care sunt destinate catehumenilor.
Categoria antilegomena pare a fi astfel eliminată.  Este necesară o scurtă precizare: Antilegomanae erau la Origen textele a căror autenticitate nu este recunoscută în unanimitate, dar care sunt supuse discuţiei critice. Termenii endiatikos (exprimă apartenenţa la un document oficial, fiind de origine ebraică) şi omologoumenos (receptare unanimă ori asentiment general al lipsei dubiilor cu privire la autenticitate) sunt la Eusebiu echivalenţi. Origen are un termen particular pentru categoria scrierilor ansamblului antilegomenai: neautentice[9] (notoi). Sfântul Chiril va face o distincţie între apokrifa şi textele inspirate în cadrul ecleziastic, vorbind astfel de cărţi de rangul al doilea (en devtero)[10] .
Scrisoarea festivă 39[11] a Sfântului Atanasie este primul document care listează cele 27 de cărţi ale Noului Testament, iar episcopul alexandrin este primul autor creştin cunoscut care aplică termenul κανονιζόμενα în mod cu totul special pentru cărţile care formează cele două Testamente biblice.  După opinia lui Brakke, canonul oferit de Sfântul Părinte este unul explicit închis[12]. Vom reveni mai jos asupra acestei ultime afirmaţii.
 
Sfântul Atanasie precizează cele 22 de cărţi ale Vechilui Testament
 
Sfântul Atanasie precizează cele 22 de cărţi ale Vechilui Testament, transmise  aşa cum se regăseau la evrei: Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua Navi, Judecători, Rut, Regi – prima şi a doua socotite ca una, a treia şi a patra socotite ca una, cele două cărţi ale Paralipomenelor socotite ca una, Psalmi, Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor, Iov, cei 12 profeţi, socotiţi ca o singură carte, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile lui Ieremia şi Epistola lui Ieremia, Iezechiel şi Daniel. Noul Testament va conţine: cele patru evanghelii: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor şi cele 7 epistole zise catolice (în textul grec este adăugat şi „ale apostolilor”): Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan şi una a lui Iuda, cele 14 ale lui Pavel, scrieri ordonate astfel: Romani, 2 către Corinteni, Evrei (în textul grec plasat după Tesalonicieni), Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, două către Tesalonicieni, două către Timotei, Tit, Filimon, Apocalipsa (în textul grec: „Apocalipsa lui Ioan”).
În continuare va ţine să precizeze că toate aceste cărţi sunt „sursele mântuirii” care anunţă „învăţătura credinţei” şi „la care nimeni să nu adauge nici să înlăture ceva” [13]. Va numi apoi cărţile destinate pentru „a fi citite” pentru formarea catehumenilor introducându-le prin formula: „pentru a vă pune în gardă (sau pentru a întări în plus)” – în textul grec: „dar pentru un plus de exactitudine”. Aceste cărţi nu sunt canonice, dar sunt „definite de către părinţi pentru cei care sunt recent intraţi [în catehumenat]” şi care doresc să înveţe expunerea credinţei. Cărţile acestea sunt: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea fiului lui Sirah, Ester, Iudit, Tobit, Didahia Apostolilor şi Păstorul [lui Herma][14].
 
Scrierile apocrife
 
În ceea ce priveşte apocrifele, părinţii nu fac nicio menţiune cu privire la ele, afirmă  Sfântul Atanasie, acestea nefiind decât povestiri fabuloase, păreri neîntemeiate, şicane ale oamenilor care doresc să primească laude, principii de discordie etc.: „Este lucrarea răutăţii celor care le-au inventat pentru a contopi un singur cuvânt profitabil... pentru a disimula doctrinele greşite, pe care ei, cu toată evidenţa, le-au creat”[15]. În contextul acesta el va enumera câţiva dintre ereticii responsabili: pe maniheeni, pe Marcion, Phrygie (vizându-i pe montanişti), pe arieni, pe melitieni, dând exemple ale erorilor lor doctrinare. Aceştia ar dori să fondeze chiar cuvintele Sfântului Apostol Pavel pe cărţile lor apocrife zicând că acesta ar fi tras mărturie din ele (de exemplu textul din I Cor. 2, 9)[16].
Grupul αναγινωσκόμενα este prezentat de asemenea, ca un element tradiţional. Este aceasta o tradiţie alexandrină sau a comunităţilor şi mănăstirilor din Egipt? Ne amintim că Origen a făcut deja o distincţie între, pe de o parte, învăţătura morală destinată catehumenilor, mai simplă şi mai puţin doctrinară, predată prin intermediul unor cărţi ca: Ester, Iudit, Tobit, şi preceptele Înţelepciunii lui Solomon şi, pe de altă parte, învăţătura cărţilor divine ca cea a Leviticului (adică o parte a Torei). Toate acestea se întâmplau din pricina influenţei iudaismului şi a diferenţei dintre Biblia ebraică şi Septuagintă[17]. Junod susţine faptul că Sfântul Atanasie „introduce între Scripturi şi apocrife o a treia categorie de texte, apropiate de Scripturi, dar distincte de ele”[18], dar ştim că el le consideră tot Scripturi, dar necanonice. În altă parte Junod pare a opune noţiunea de „caracter scripturistic” celei de „apocrifă”[19].
 
Importanţa istorică şi teologică a Epistolei 39 a Sf. Atanasie
 
Este prentru prima oară cînd o autoritate eclesială a Alexandriei stabileşte sau fixează în scris, într-un document oficial, care sunt scrierile biblice recunoscute. Sfântul Atanasie nu face însă decât să apeleze şi să reamintească o doctrină deja cunoscută, cum afirmă în preambulul scrisorii. Aşadar, criteriul principal: cărţile sunt date de către părinţi care sunt martori şi servitori ai Cuvântului (Luca 1, 2), deci ele sunt originare din epoca apostolică şi au fost deja utilizate încă de pe atunci. Motivul unei indicaţii sau precizări oficiale este situaţia celor simpli care sunt înşelaţi de oameni înclinaţi spre rău care le dau „să citească scrieri zise apocrife, al căror titlu aminteşte de cel al cărţilor sfinte autentice sau inspirate, apocrifele fiind opera ereticilor. El nu se fereşte a numi pe eretici proşti şi încrezuţi (în textul grec: „oameni morţi”) în raport cu creştinii care au „Scripturile, suflare a lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim salvaţi prin ele, şi – afirmă Sfântul Părinte mai departe - pentru că imi este teamă ca din pricina vicleniei unor persoane, unii oameni mai simpli să nu se rătăcească departe de simplitatea şi puritatea care duce la Hristos... şi ca ei să nu înceapă în plus a citi din cărţile apocrife, abuzate de numele cărţilor adevărate, [...], eu vă rog, deci, suportaţi să vedeţi dacă acele cărţi pe care voi le cunoaşteţi sunt cele pe care eu vi le voi scrie”[20]. În acest context aminteşte de Enoh, Moise şi Isaia, deci putem concluziona că sunt vizate cărţi sau texte apărute sub numele acestora[21].
Semnalează şi faptul că unii au încercat să scrie pentru ei înşişi cărţi care sunt apocrife şi le-au plasat alături de Scripturile inspirate, „cele în care noi avem credinţă” şi care au fost date părinţilor, care le-au văzut cu proprii lor ochi încă de la început şi care au devenit servitori ai Cuvântului. La o atentă analiză a textului putem observa că Sfântul Părinte a luat ca model introducerea Evangheliei Sfântului Luca. Astfel, episcopul alexandrin va fi încredinţat a afirma: „Mi-a părut bun şi mie, care am cunoscut (sau „care le-a învăţat”) încă de la început şi care sunt încurajat de fraţi înţelepţi, de a vă arăta cărţile canonice care ne-au fost date pentru că ele sunt crezute ca fiind de origine divină, cu scopul ca cel care a fost înşelat să condamne pe aceia care l-au rătăcit, dar cel care a rămas nevătămat (clar) să se bucure când îi amintim cărţile canonice[22].
Numai în aceste cărţi canonice este anunţată doctrina credinţei, ca urmare, cărţile deuterocanonice pot fi situate pe o treaptă, am putea zice inferioară. Baruh şi Epistola lui Ieremia sunt alăturate Plângerilor lui Ieremia într-un volum, apoi Ester nu figurează în listă, iar cărţile Macabeilor nu figurează deloc în nicio înşiruire. Baruh nu era canonică nici în canonul iudaic, iar Baruh împreună cu Tobit, Iudit şi Epistola lui Ieremia nu sunt canonice nici astăzi în Scriptura Bisericii noastre, dar dimpotrivă cartea Esterei se regăseşte între cele canonice.
Adoptarea numărului de 22 de cărţi pentru cărţile canonice ale Vechiului Testament nu a fost înţeleasă în acelaşi sens perceput de evrei. Printre profeţi nu găsim doar Ieremia şi Plângerile lui Ieremia la Sfântul Chiril şi Atanasie, ci de asemenea, Baruh şi Epistola lui Ieremia. Origen, când descria canonul iudaic, punea alături de Ieremia atât Plângerile cât şi Epistola acestuia (în comentariul său la primul psalm[23]).
În afara cărţilor numite sunt şi altele pe care părinţii au decis să le citească catehumenilor deoarece conţineau primele elemente ale doctrinei creştine: Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea fiului lui Sirah, Ester, Iudit, Tobit, Didahia şi Păstorul.
Sfântul Atanasie percepe întreprinderea sa ca un act de curaj (de îndrăzneală). El, prezentând o listă exhaustivă, inovează şi este conştient de acest lucru, apoi este conştient şi că ar putea exista o opoziţie la condamnarea cărţilor apocrife făcută de el în epistolă, prima argumentare fiind întărită de mărturia Scripturii (spre exemplu: versetele 14-15 din Epistola lui Iuda referindu-se la una din aceste apocrife şi anume la I Enoh 1, 9).
Sfântul Atanasie va afirma încă de la început că a consultat tradiţia pentru a expune cărţile canonice care au fost transmise. El face referire la părintele (predecesorul său Alexandru) de la care a înţeles lucrurile pe care le-a învăţat ca drepte. Tradiţia este ideea principală care a coordonat toate celelalte elemente.
În circulara Sfântului Atanasie din primăvara anului 356 putem întâlni numeroase şi precise trimiteri biblice contra arienilor. Cărţile utilizate în special pentru argumentaţia teologică sunt în primul rând: Proverbele (utilizată şi de Arie), Ieremia, Baruh, Psalmii, Evrei, Efeseni, Isaia, Geneza, Exodul, I Ioan, Faptele Apostolilor ş.a.[24]. Reamarcăm folosirea cărţii Baruh în contextul apărării învăţăturii de credinţe, care conform episcopului îşi are sursa numai în cărţile canonice. A. C. Sundberg şi C. Larcher au observat că teologul alexandrin foloseşte cărţile αναγινωσκόμενα  în aceeaşi manieră cu cele pe care el le numeşte canonice[25]. Conceptul de canon scripturistic a fost familiar Sf. Atanasie, aşa cum atestă Epistula de decretis synodi Nicaenae (datată între 351-355), unde el spune că Păstorul nu face parte din canon. Se pare a fi prima întrebuinţare a acestui termen[26].
O problemă era la acea dată distincţia între cărţile canonice şi cărţile „de citit” pentru catehumeni deoarece se susţinea că doar primele sunt inspirate. Höpel-Gut şi Goettsberger disting între teoria episcopului alexandrin şi practica acestuia care citează Scripturile proto şi deuterocanonice[27]. Această distincţie este văzută de Cornely[28] ca o urmare a ceea ce de asemenea, Origen a indicat. Excepţie face că Origen nu a negat deuterocanonicelor întreaga autoritate de cărţi inspirate. Merk[29] observă titlul de „Scripturi” dat de Sfântul Atanasie cărţilor lui Tobit, apoi Istoriei Susanei, lui Bel şi balaurul şi Cântării celor trei tineri în Adv. Arianos şi Ep. Ad Serapionem.
Ruwet afirmă faptul că dacă am judeca prin doctrina lui Clement şi Origen, în Biserica din Alexandria canonul cuprinde cărţi enumerate prin decizii eclesiastice anterioare[30]. Deci, nu trebuie să fim surprinşi dacă în 367 un episcop al Alexandriei propune fără ezitare o listă completă ca autentică, după cum afirmă chiar el. Totuşi, Origen nu a admis anumite cărţi sau a semnalat faptul că unii nu vor să recunoască autoritatea uneia sau alteia dintre scrierile biblice (Înţelepciunea lui Solomon – în De Oratione, capitolul al II-lea din Daniel şi Tobit – în De Principiis)[31]. Origen a declarat că „aparţine Bisericii lui Dumnezeu de a ne spune care sunt cărţile inspirate.
 Origen, Clement, Dionisie[32] folosit simultan texte din Noul Testament şi texte deuterocanonice. Chiar şi Sfântul Atanasie îşi fundamentează cuvântul său pe texte din cărţi ca Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastic sau, după cum deja am precizat, pe fragmente din cartea Daniel.
Origen este cel care vorbeşte despre hrana spirituală care este Scriptura zicând că între cărţi unele sunt ca laptele având o doctrină mai simplă şi mai clară şi acestea sunt prezentate începătorilor pentru învăţarea primelor elemente; acestea sunt de asemenea, cărţi divine. El dă şi exemple: Ester, Iudit, Tobit şi Înţelepciunea lui Solomon. În aceste cărţi catehumenii vor putea găsi poruncile învăţăturii divine[33]. Origen nu dă o listă precisă. Obiceiul exista în epocă de a nu da să se citească începătorului orice fel de cărţi.
O tendinţă generalizată a fost de a pune deoparte cărţile care în anumite Biserici nu erau admise de către toţi ca inspirate. Apoi, nu se poate neglija influenţa iudaică. De exemplu, Ester putem spune că este carte canonică în Palestina atât pentru evrei cât şi pentru creştini[34] dar, în Asia Mică, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Amfilohie[35] nu amintesc cartea Ester printre cele 22 de cărţi ale canonului vechi testametar. Singura cauză pentru retragerea acestei cărţi din canon trebuie să fi fost influenţa iudaică.
În ceea ce priveşte situaţia cărţilor Macabeilor amintim din nou lipsa citării ei la Sfântul Atanasie, dar numirea ei totuşi ca una dintre cele mai cunoscute între evrei. Pentru Clement şi Origen aceste cărţi sunt inspirate. În fragmentele lui Dionisie nu apar, dar acest lucru nu este surprinzător având în vedere că citările din aceste cărţi nu sunt deloc frecvente[36].
În ceea ce priveşte cărţile necanonice, III Ezdra este citată de două ori de Sf. Atanasie ca inspirată[37], tot ca inspirată este citată cartea Păstorului lui Herma[38]. Pentru Didahie nu găsim nicio citare.
De analizat este şi dezacordul dintre autorităţile bisericeşti ale vremii, dintre anumiţi dascăli carismatici şi autoritatea sacramentală a Bisericii. Presupunem că formarea unui anumit canon avea ca obiectiv înlocuirea speculaţiilor doctrinare cu înregistrarea (oficială, cunoscută public) a ceea ce Hristos, singurul sau adevăratul Dascăl, a gândit.[39]
Brakke este cel care vrea să demonstreze că formarea canonului a dus la realizarea unui creştinism universal în Egipt, pentru că disputele în această regiune nu s-au purtat doar asupra listelor de cărţi, ci şi cu privire la autoritatea spirituală şi organizarea socială (ştim că Biserica melitiană a fost o alternativă ierarhică episcopală), apoi este sigur că modelele academice[40] ale creştinismului: dascălii şi discipolii, sunt mai vechi.
Autoritatea dascălilor fondată pe calităţile unice intelctuale şi morale, ca daruri ale lui Dumnezeu şi contactul foarte apropiat al acestora cu divinitatea vor fi argumente ale receptării interpretărilor oferite de aceştia asupra cărţilor sfinte. Brakke sugerează că în primii ani ai secolului al IV-lea ierarhia episcopală şi cercurile de studii nu erau prea clar distincte în Alexandria în raport cu dezvoltarea sistemului de Biserici comunitare (parohiale). Scopul Sfântului Atanasie şi al predecesorului său ar fi fost de eliminare a modului de autoritate academic din sistemul lor parohial. Condamnarea lui Arie în calitatea sa de presbiter de către un sinod al episcopilor dă expresie faptului că autoritatea unui presbiter ca dascăl nu vine din educaţia sau inteligenţa sa, ci a fost acordată de către episcop[41]. În debutul scrisorii sale, episcopul Atanasie vrea să convingă asupra înlocuirii autorităţii umane cu autoritatea lui Hristos[42] (39, 17-31).
Nu este obligatoriu a înţelege, cum s-a afirmat la începutul articolului, că episcopul alexandrin ar închide sau încheia acest canon, ci că în calitate de episcop el este promotorul unui anumit tip de canon biblic. Sf. Atanasie nu a acuzat dascălii de a fi publicat apocrife, ci persoanele cu o organizare episcopală (precum melitienii) şi care erau în conflict cu autoriatatea sa episcopală. Probabil tocmai comunitaţi ca cea melitieană utilizau noţiunea de apocrifă ca una pozitivă, termen apoi preluat ca peiorativ încă înainte de Sfântul Atanasie[43].
În Codex Vaticanus ordinea cărţilor Noului Testament este identică cu cea din lista Epistolei festive 39 a Sfântului Atanasie ce Mare. Manuscrisul este întrerupt în mijlocul Epistolei către Evrei, dar putem fi siguri că epistolele pastorale şi Apocalipsa ar fi urmat. Nu putem sa fim siguri dacă şi cărţile αναγινωσκόμενα au fost adăugate la final. Versiunea coptă este mai apropiată de cea greacă a Codex-ului datorită ordinii cărţilor, în special a poziţiei Epistolei către Evrei.
Concluzia preliminară a unuia dintre cercetătorii subiectului este că lista atanasiană devine un fel de tablă de conţinuturi posibile pentru secolul al XI-lea sau cel puţin al XII-lea, dar se pare că nu a devenit deloc universală până în sec. al XIII-lea şi nici măcar mai târziu succesiunea cărţilor sacre ale Sfântului Atanasie nu a ajuns să fie fixă[44]. Pentru epoca redactării însă, lista oferită de autoritatea episcopală egipteană oferea un reper ferm în ceea ce priveşte categorisirea scrierilor sfinte, sensul şi modul lor de utilizare. Sf. Atanasie fixează canonul biblic pe baza tradiţiei, după afirmaţiile sale, sfătuit de bătrâni înţelepţi, aşa cum aminteşte în epistolă şi după ce a cercetat informaţiile care circulau în epocă, ştiind că în călătoriile sale a ajuns atât în centrele ecleziale orientale, cât şi în cele apusene, trecând chiar şi pe la Roma, unde se va fi informat şi va fi cunoscut diferitele poziţii ale ierarhilor. 

 


[1] În acest studiu am urmărit cu pecădere traducerea textului copt (publicat în parte de L.Th. Lefort, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 15, „Scriptores Coptici”, tomus 20, Louvain, Dubecq, 1955, p. 34-37), care ţine seama şi de traducerea versiunii greceşti, în limba franceză, realizat de Aragione cu o clară împărţire paragrafică (vezi nota 3). Traducerea este cea mai completă ţinând seama de fragmentele descoperite recent. Textul scrisorii a fost editat şi tradus fragmentar în diferite colecţii şi studii existând şi o traducere germană (Puis Merendino), una engleză (David Brakke) şi o alta italiană a lui Camplani (vezi Aragione, nota 3) Deasemenea pentru extractul grec ne-am folosit şi de ediţia lui F.W. Grosheide, Some early lists of the books of the New Testament, Leiden, 1948, p. 19
[2] Brakke, Canon formation and Social Conflict in Fourt. Century Egypt. Athanasius of Alexandria’s Thirty-ninth Festal-Letter, în “Harvard theological review” 87/1994, p. 396
[3] În româneşte: Despre dumnezeieştile Scripturi, în Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Buc., 2003, p. 66-68
[4] Datarea sa în sec. al II-lea este contestată, deşi nici susţinătorii datării lui în sec. al IV-lea nu conving mai mult
[5] Aragione G., La lettre festale 39 d’Athanase. Présenstation et traduction de la version copte et de l’extrait grec, în Aragione G./Junod E./Norelli E. (ed.), Le canon du Nouveau Testament. Reagards nouveaux sur l’histoire de sa formation. (Le monde de la Bible 54), Genéve, 2005, p. 170
[6] În ceea ce priveşte copierea cărţilor în epocă, notăm mandatarea lui Eusebiu în anul 331 (după alţii în jurul lui 355) de ătre Constantin de a pregăti 50 de copii ale scrierilor sacre pentru Biserica din Constantinopol ţi spre 341 scribi alexandrini vor începe această lucrare la Roma (cf. Sfântului Atanasie ce Mare, Apol. Const. 4, 36-37)
[7] În La vie de Pachômie, 189, trad. A. Veilleux, 1984 apud Jonod E., D’Eusèbe de Césarée à Athanase d’Alexandrie en passant par Cyrille de Jérusalem : de la construction savante du Nouveau Testament à la clôture ecclésiastique du canon, in AragioneG./Jonod E./Norelli E. (ed), op. cit., p. 189. Anumiţi savanţi consideră că definirea canonului atanasian a fost vizată în special în mănăstirile din deşert (ex. Roger Begnall cf. Brakke, op.cit., p. 189)
[8] Prin extract vom înţelege în general doar fragmentul extras din scrisoare ce conţinea lista cărţilor biblice.
[9] Nelegitimă.
[10] Aragione G., op. cit., p. 174-178, 181-182
[11] În acest studiu am urmărit cu pecădere traducerea textului copt (publicat în parte de L.Th. Lefort, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, vol. 15, „Scriptores Coptici”, tomus 20, Louvain, Dubecq, 1955, p. 34-37), care ţine seama şi de traducerea versiunii greceşti, în limba franceză, realizat de Aragione cu o clară împărţire paragrafică (vezi nota 3). Traducerea este cea mai completă ţinând seama de fragmentele descoperite recent. Textul scrisorii a fost editat şi tradus fragmentar în diferite colecţii şi studii existând şi o traducere germană (Puis Merendino), una engleză (David Brakke) şi o alta italiană a lui Camplani (vezi Aragione, nota 3) Deasemenea pentru extractul grec ne-am folosit şi de ediţia lui F.W. Grosheide, Some early lists of the books of the New Testament, Leiden, 1948, p. 19
[12] Brakke, Canon formation and Social Conflict in Fourt. Century Egypt. Athanasius of Alexandria’s Thirty-ninth Festal-Letter, în “Harvard theological review” 87/1994, p. 396
[13] Epistola festalis 39, 10
[14] Idem39, 20
[15] Ibidem 39, 22-23
[16] Ibidem 39, 25-26
[17] Cf. Ruwet, Junod, etc.
[18] Jonod E., D’Eusèbe de Césarée à Athanase d’Alexandrie en passant par Cyrille de Jérusalem : de la construction savante du Nouveau Testament à la clôture ecclésiastique du canon, in AragioneG./Jonod E./Norelli E. (éd.), Le canon du Nouveau Testament. Regards nouveaux sur l’histoire de sa formation (Le monde de la Bible 54), Genéve, 2005, p. 184
[19] Ibidem, p. 189
[20] Epistola festalis 39, 15
[21] Junod E., op.cit., p. 188
[22] Epistola festalis 39, 16
[23] Eusebiu, Istoria bisericească 6, 25
[24] Vezi Charles Kannengiesser, La Bible et al crise arienne, în Bible de tous les temps, vol. I : Le monde grec ancien et la Bible, Paris, 1984, p. 301-312
[25] Leemans J., Athanasius and the Book of Wisdom, în Ephemerides theologicae Lovanienses 73/1997, p. 351
[26] Junod, op.cit., p. 190
[27] Cf. J. Ruwet , Le canon alexandrine des Ecritures. Saint Athanase, în Biblica 33/1952, vezi şi nota 5, p. 3
[28] Historica et critica. Introd. in U.T. libros sacros I2, 1984, p. 100s, apud J. Ruwet, op. cit., p. 4
[29] Introductionis in Scripturae libros Compendium12 (1940), p. 42 apud J. Ruwet,op.cit., vezi şi nota 5, p. 4
[30] J. Ruwet, op. cit., p. 4
[31] Trebuie să amintim chiar îndoiala sa cu privire la autenticitatea Epistolei către Evrei
[32] Vezi J, Ruwet, op. cit., notele 2-6, p. 11 şi notele 1-4, p. 12
[33] In Num. hom. 27, 1
[34] cf. J. Ruwet, op. cit., p. 18-19
[35] El spune totuşi că are cunoştinţă despre faptul că unii o ţin ca şi canonică, martor fiind canonul sinodului de la Lodiceea, care a aşezat între cărţile canonice şi cartea Esterei.
[36] Cf. J. Ruwet, op. cit., p. 21
[37] Ad. Arianos or. II, 20
[38] De Incarnatione Verbis 3; IIe Epître festale şi De decretis Nicenae Synodi 4
[39] Brakke, op. cit., p. 398-399
[40] Ibidem, p. 400
[41] Ibidem, p. 404-405
[42] Epistola festalis 39, 17-31
[43] Brakke, op. cit., p. 409
[44] Daryl D. Schmidt, The Greek New Testament like a Codex, în “The canon debate: on the origins and formation of the Bible”, editor L. M. McDonald et J. A. Sanders, Massachusetts, 2002, p. 478
 


Sfânta Tradiţie şi ereziile
De ce Ortodoxia nu are un papă? Păi are! - Sf. Nicolae Velimirovici

     De ce Ortodoxia nu are şi ea un papă? Păi, are. Ortodoxia are şi ea un papă, mai vechi decât toţi papii şi patriarhii din lume. L-a avut dintru început, şi-l va avea până la sfârşitul vremurilor. Este acelaşi papă pe care l-au chemat şi toţi apostolii lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi înţelegerii, Duhul mângâierii şi puterii lui Dumnezeu – El e adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până în veac, neînlocuit şi neschimbat, nevotat şi necontestat, fără înaintaş şi fără urmaş.

     Iar în ceea ce priveşte faptul că apostolii L-au recunoscut pe Duhul Sfânt ca verhovnic şi papă al lor, există din fericire un document scris – scris chiar de mâna lor. La primul lor sinod, din Ierusalim, apostolii au scris vestitele cuvinte: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi noua să fie aşa şi pe dincolo (Fapte 15, 28). Evident, apostolii L-au pus pe Duhul Sfânt înainte şi mai presus de sine. Înainte de acea întrunire şi de oricare alta, Lui i se rugau, pe El îl chemau, Lui i se supuneau necondiţionat. Oare nu fac astfel până în ziua de astăzi mai-marii Bisericii Ortodoxe?
     De câte ori se adună în sinod, ei îşi aduc aminte în primul rând să-L cheme pe infailibilul lor papă, pe Duhul Sfânt; pe Acesta Îl cheamă cu frică şi cutremur înainte de începerea a tot lucrul, şi Lui i se supun necondiţionat. Dar nu numai mai-marii bisericeşti, ci şi mai-marii lumeşti din ţările ortodoxe, miniştrii şi aleşii poporului, dintotdeauna au purces mai întâi la chemarea Sfântului Duh, şi cu asta au început lucrarea lor sinodală sau parlamentară. Acelaşi lucru l-au făcut şi-l fac mai-marii din învăţământ. Ştiţi că la începutul anului şcolar ei merg cu elevii lor să Îl cheme pe Duhul Sfânt. Şi Atotbunul, Atotputernicul şi Atotînţeleptul Duh Sfânt toate le îndrumă, toate le întăreşte, toate le insuflă: şi Biserica, şi statul, şi educaţia. Şi stăpâneşte tot şi toate, nu prin forţă, ca un dicatator pământesc, ci ca un tată – prin înţelepciune şi dragoste.

     El ne şi este tată prin botezul cu care suntem botezaţi. Iar dvs. ştiţi că în greceşte cuvântul „papa” înseamnă părinte, tată. Aşadar, în înţelesul corect din punct de vedere istoric şi moral Duhul Sfânt este tatăl nostru, este papă al nostru. Şi la ce i-ar mai trebui Bisericii Ortodoxe încă un tată, altfel spus papă? Oare nu ne-a preîntâmpinat şi Însuşi Domnul Hristos să ne ferim de papii – taţii – pământeşti? El ne-a poruncit acum 19 veacuri: „Şi tată (a se citi: papă) să nu chemaţi vouă pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 23, 9).

     Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!

Sfântul Nicolae Velimirovici
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi” vol. 1 (Ed. Sophia)



Sfântul Ioan Gură de Aur şi iudaismul antiohian - Pr. dr. Adrian Roman
Prin cele opt omilii[1], rostite împotriva iudeilor, Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat cel mai complet[2] material despre atitudinea creştină publică faţă de evrei în secolul victoriei creştine. Cuvintele adresate comunităţii prin omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, care se doreau a fi un „leac” pentru membrii Bisericii şi o mărturie a identităţii şi unicităţii creştine aflate în plină criză în epocă, au fost catalogate mai târziu drept „cele mai oribile şi violente denunţări ale iudaismului ce pot fi găsite în scrierile unui teolog creştin”[3]. Scopul acestui articol este de a prezenta particularitatea acestor predici în contextul cultural antiohian al sfârşitului de secol IV. Într-o perioadă tulbure pentru Siria şi întreg Orientul Mijlociu, când creştinii sunt persecutaţi şi bisericile distruse, să ne amintim prin opera Sf. Ioan Gură de Aur ce sursă de profundă spiritualitate este Biserica Ortodoxă Siriacă.
 
Scurtă biografie a Sf. Ioan Gură de Aur
 
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 349 într-o distinsă familie ce aparţinea clasei superioare şi instruite din Antiohia. Aici trăieşte, cu excepţia unei scurte perioade, până în anul alegerii sale ca episcop (398). Tânărul Ioan începea, după terminarea educaţiei şi a studiilor de retorică, să simtă o luptă sufletească tot mai profundă, între iubirea faţă de oraşul său, ce reprezenta cultura şi civilizaţia greacă, şi loialitatea faţă de tradiţia creştină reprezentată de călugării neînvăţaţi din munţii din preajma Antiohiei. Nu a devenit un avocat, aşa cum mulţi l-ar fi văzut pe talentatul Ioan în ale retoricii, ci încreştinându-se (368) îşi schimbă viaţa intrând în trupul Bisericii antiohiene. Intrarea sa în Biserică prin botez îi oferea oportunităţi ca oricărei persoane ce provenea în epocă din clasa superioară, adică posibilitatea de accedere cu uşurinţă la funcţiile de conducere bisericeşti până la cea mai înaltă treaptă ierarhică. Marea majoritate a episcopilor proveneau din familiile ce dominau societatea, politica şi economia imperiului[4], având aceeaşi cultură ori educaţie cu cei care aparţineau profesiunilor “seculare”. Anumite oficii ecleziale ca cel de citeţ, acolut, exorcist şi alte slujiri similare erau poziţii ocupate de cei din clasa inferioară, însă cei cu ocupaţii comune (ca brutăria spre exemplu) erau excluşi în mod explicit de la deţinerea vreunei slujiri bisericeşti. A face parte din cler aducea desigur beneficii financiare, iar în marile oraşe clerul era des plătit, ca şi azi, mai bine ca alte profesii[5]. Nu erau însă toate acestea o motivaţie pentru tânărul Ioan, care începuse deja studiile Scripturii sub îndrumarea episcopului Meletie. După trei ani devenea citeţ, treaptă ce-l putea conduce mai târziu spre diaconat ori preoţie. Urmează retragerea sa în deşertul sirian, devenit ideal de viaţă pentru creştinătate, căruia îi va dedica una din primele sale lucrări[6].
 
În Antiohia secolului al IV-lea se vorbea în mod extins greaca, iar oraşul atinsese un nivel ridicat al civilizaţiei, cu o cultură strălucitoare, fiind rezidenţa guvernatorului roman al Siriei şi comes orientis[7]. Populaţia oraşului în antichitate era estimată între 150.000 şi 300.000 de locuitori, comparabilă ca mărime cu Alexandria şi Cartagina[8]. Ca şi în alte oraşe viaţa era stratificată pe clase sau nivele economice. La cel mai înalt nivel se găseau vechile familii deţinătoare de averi, ai căror strămoşi vieţuiseră în cetate de generaţii. Multe dintre poziţiile acestora au fost obţinute datorită investiţiilor în terenuri, apoi din vânzarea de cereale şi cămătărie[9]. Evident că astfel de familii influenţau viaţa politică, economică şi culturală a aşezării, garantând astfel menţinerea tradiţiilor elene ale oraşului. Ca şi profesorii, oamenii legii ori cei din administraţie, clerul de rang înalt făcea parte şi el din această clasă. Atât creştinii, cât şi evreii, ocupau diferite poziţii la acest nivel. Populaţia evreiască este estimată între 65.000 şi 500.000 de locuitori de către Kraeling[10] sau între 22.000 şi 150.000 de către Wilken şi Meeks[11].
 
Începutul activităţii omiletice a sf. Ioan Gură de Aur
 
În anul 381, Sfântul Ioan Gură de Aur e sfinţit diacon de către episcopul Meletie, iar în 386 preot de către Flavian, fiind deja unul dintre principalii predicatori din oraş. Una dintre atribuţiile sale omiletice era şi aceea de a predica împotriva creştinilor arieni care dominaseră mai bine de o generaţie viaţa bisericească din Antiohia[12] şi care erau pricină de dispută între creştini. Certurile între fracţiunile creştine erau şi unele generate nu numai exclusiv de ideile religioase, ci şi proprietăţile şi privilegiile pe care le deţinea Biserica. Astfel de neînţelegeri erau aplanate prin intervenţia imperială ca de exemplu promulgarea de legi în favoarea episcopilor niceeni în ceea ce priveşte deţinerea controlului asupra clădirilor bisericeşti[13]. Chiar membrii aceleiaşi familii erau dezbinaţi datorită îmbrăţişării ideilor uneia dintre cele două părţi. Aşa cum putem observa din omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, partida ariană, ori anomeii desprinşi din aceasta în urma persecuţiei împotriva arienilor sub împăratul Teodosie, considerau că cei care au abandonat adevărata şi tradiţionala învăţătură creştină sunt creştinii niceeni, ei apelând la Sfânta Scriptură şi experienţa lui Hristos, pe care o aveau, pentru susţinerea ideilor proprii[14].
 
Evreii - punere în context
 
Religia creştină devenise deja dominantă având o formidabilă forţă spirituală în imperiu. Lumea se menţinea pluralistică, iar vigoarea păgânismului era menţinută cu precădere în vest[15]. Nici evenimentele şi celebrările curente, nici calendarul, nici arhitectura[16] ori sistemul educaţional[17], nu dădeau Antiohiei în aceea vreme imaginea unei societăţi creştine. Iudeii ar fi fost primii care s-au alăturat mercenarilor din armata lui Seleucus, general al lui Alexandru cel Mare, după fondarea oraşului[18] devenind apoi un important reper evreiesc în epocă. Ca şi în alte părţi aceştia au suferit persecuţii din partea regilor ori populaţiei, aşa cum s-a petrecut de pildă în Alexandria. Schatkin susţine că ar exista dovezi în favoarea ipotezei potrivit căreia martirajul fraţilor Macabei şi al mamei lor, ce s-a petrecut în timpul lui Antiochus IV, ar fi avut loc în Antiohia şi nu la Ierusalim[19]. Este sigur însă că rămăşiţe pământeşti ale acestora au fost venerate mai târziu în Antiohia, construindu-se chiar o sinagogă deasupra mormântului[20]. Antiohienii evrei puteau să-şi urmeze modul de viaţă în pace şi linişte, organizându-se într-o comunitate care atrăgea prin ceremoniile sale o mulţime de greci. Evreii proveneau şi ei evident din diferite clase economice care-i includ şi pe deţinătorii de mari averi. Legislaţia romană le va asigura mai târziu păstrarea obiceiurilor lor religioase[21], dar nu fără atragerea unor dezaprobări din partea celorlalţi cetăţeni, neînţelegeri ori chiar ostilitate privind diferenţele religioase. Este evident că ceea ce pentru un grec era sacru, pentru un iudeu era profan (ori spurcat), iar uneori practicile evreieşti erau privite ca imorale ori revoltătoare: circumcizie, post, prozelitism, exclusivism etnic etc.
 
Deşi imperiul devenise în mod oficial creştin, iudaismul avea încredere în statutul său viitor pentru a face investiţii ca, de exemplu, construirea unei sinagogi ori cumpărarea de domenii noi. Iudeii din Antiohia aveau legături strânse cu cei din Palestina şi vecinătăţi (Apamea, Ihmestar, Aleppo, Emessa şi Cyr), limba lor fiind greaca. Chiar în Palestina, în oraşele unde se vorbea greceşte, iudeii foloseau această limbă pentru rugăciune şi educaţie[22]. Acelaşi lucru se întâmpla şi în Cezareea Palestinei, similaritatea acesteia cu Antiohia fiind foarte mare. Aici aflăm că majoritatea evreilor nu erau bogaţi, ci diversitatea socială se distingea deopotrivă şi în comunitatea iudaică care număra destui săraci ce nu aveau deseori bani nici pentru uleiul necesar ceremoniei din Sabat[23]. Deşi bine adaptaţi societăţii în care trăiau, evreii nu încetau a rămâne practicanţi ai religiei lor. Îşi doreau, aşa cum ne este atestat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur (Către iudei, 7, 1), restaurarea templului şi întoarcerea în Ierusalim.            
 
Cele opt omilii către iudei ale Sf. Ioan Gură de Aur
 
Pentru că am pomenit deja de cele opt omilii adresate iudeilor în 387[24] de către arhiereul antiohian şi pentru a deschide discuţia cu privire la raportul sfântului episcop cu evreii, notăm mai întâi faptul că predicile Sfântului Ioan Gură de Aur rostite în Antiohia sfârşitului de secol IV, împotriva evreilor, au fost unele deopotrivă polemice şi denunţiative. Creştinii cărora le erau adresate aceste omilii erau dintre cei care participau la festivităţi iudaice, într-o perioadă în care, ne spune Urbach, conducătorii comunităţilor evreieşti nu se mai opuneau demult prozelitismului, ci dimpotrivă, îl agreau[25]. Prin aceste omilii ni se deschide o perspectivă în plus asupra raporturilor dintre creştini şi iudei din acea perioadă. Sfântul Ioan Gură de Aur îi avea în vedere în predicile sale pe creştinii ce nu necesitau vindecare, pe creştinii iudaizanţi („fraţii noştri”), pe cei din afara Bisericii („străini), care nu erau alţii decât anomeii, şi evident pe evrei. Dintre aceştia, iudaizanţii sunt numiţi „creştini pe jumătate”[26]. Trebuie să notăm faptul că pentru Sfântul Ioan Gură de Aur viaţa creştină era raportată permanent la Hristos şi tainele Bisericii, iar discursul său întotdeauna fundamentat pe Sfânta Scriptură, lucru de care va trebui să se ţină cont în interpretarea argumentării şi manierii de exprimare a acestuia, aşa cum vor fi ele amintite mai jos.
 
Despre data celebrării Paştilor
 
Populaţia evreiască atrăgea în Antiohia un număr însemnat dintre creştini, dar şi păgâni, la alăturarea în practica obiceiurilor religioase mozaice. Acest lucru era mult mai accentuat în special între creştinii din nordul Siriei şi se referea în particular la celebrarea Paştilor după calendarul iudaic[27], respectarea legilor cu privire la mâncăruri şi participarea la sărbători în sinagogă în paralel cu frecventarea slujbelor Bisericii creştine[28]. Se ştie în plus că viziunea laicatului era împărtăşită într-un numit fel şi de călugării retraşi nu departe de oraş. Teodoret va povesti cum un călugăr îmbunătăţit duhovniceşte, pe nume Abrahames, ce trăia aproape de Antiohia celebra Învierea Domnului la o dată greşită, ignorând hotărârile luate la Sinodul ecumenic de la Niceea (325). Acesta, datorită insistenţelor venite din partea marelui Marcianos cu privire la ultimele modificări din Biserică, şi-a schimbat data prăznuirii Paştilor la unison cu Biserica[29]. Sf. Ioan Gură de Aur va încerca să convingă prin a treia sa omilie către iudei (ori iudaizanţi) că nu trebuie să cântărească valoarea practicilor religioase fundamentându-le pe o dată precisă de prăznuire[30], el reafirmând prioritatea şi obligativitatea deciziilor sinodale de la Niceea asupra tradiţiei anterioare[31]. Pentru că mulţi invocau ca argument suprem experienţa lui Hristos în raport cu Paştile, Sfântul Ioan va considera şi el împreună cu aceştia că Mântuitorul „a făcut Paştile cu ei [evreii]”, dar asta „nu ca să-l facem şi noi cu ei, ci pentru ca să introducă, prin umbră, adevărul”. Pricina prăznuirii Paştilor de către Mântuitorul este doar de a pune în lumină tipul (Paştile cele vechi) căruia îi urma adevărul „introdus, adaugă el, în timpul Cinei celei de Taină. Iar când adevărul a fost introdus, umbra se ascunde şi nu mai are rost” astfel încât Hristos „nu numai că n-a poruncit să ţinem Paştile iudeilor, ci, dimpotrivă, ne-a eliberat de nevoia aceasta[32]. Sfântul Părinte va identifica Paştile cu săvârşirea Sfintei Euharistii afirmând apoi că „Sfânta Jertfă săvârşită astăzi şi cea săvârşită ieri şi cea săvârşită în fiecare zi este la fel şi aceeaşi cu cea săvârşită în ziua aceea a Sâmbetei”, adică având aceeaşi valoare şi „fiind una şi aceeaşi, la fel de înfricoşătoare şi de mântuitoare”[33].
 
Problema datei Naşterii Domnului
          
M. Simon este cel care, conform lui Ziadé, adaugă chestiunii rivalităţii creştino-iudaice în materie de calendar problema datei Naşterii Domnului. Pentru că una din teoriile cu privire la stabilirea ei spune că aceasta a fost hotărâtă pe 25 decembrie la Antiohia, pentru a lupta contra sărbătorii de Hanukka, celebrată la 25 kislev, acesta merge mai departe concluzionând că prăznuirea Macabeilor a fost instituită pentru a lupta contra aceleaşi sărbători, argumentare de altfel fragilă. Cultul Macabeilor este şi el de o importanţă semnificativă în ceea ce priveşte relaţia dintre creştini şi evrei în comunitatea antiohiană însă nu este în intenţia noastră de a detalia acest aspect al raportului dintre cele două grupări. Se pare că moaştele celor şapte fraţi Macabei, împreună probabil cu mama şi scribul lor, au ajuns în secolul al IV-lea în posesia creştinilor pe vremea când Sfântul Ioan Gură de Aur devenea preot şi după luarea în posesie a sinagogii din Antiohia de către creştini şi transformarea ei în martirium[34]. Sinodul de la Laodiceea (c. 360) va încerca să pună capăt prin canoanele 37 şi 38 asocierii prea apropiate dintre cele doua grupări. Constituţiile Apostolice (2, 61; 5, 17) vor interzice creştinilor practicile iudaizante. Sfântul Ioan Gură de Aur va vorbi în mod explicit poporului conştient de mentalitatea evreilor şi părerile şi practicile unora dintre creştini: „Mulţi dintre creştini, dintre cei care spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii sărbătoresc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor”[35].
 
Maxwell descrie aceste omilii ca fiind „atacuri agresive”[36] atât împotriva iudeilor, cât şi a creştinilor iudaizanţi, care răspundeau influenţei exercitate de aceste două grupuri de influenţă împotriva cărora îşi îndrepta „mânia, cât şi retorica sa”[37]. În ceea ce priveşte retorica, se poate remarca disocierea de stilul formal al discursului din epocă. Sfântul Ioan Gură de Aur va folosi „jumătăţi de adevăruri, insinuări răutăcioase, vinovăţia prin asociere, limbaj abuziv şi incendiar, comparaţii maliţioase, şi în general, exces şi exagerare”[38]. Modul în care vorbeşte în unele din predicile sale[39] îl face pe Maxwell să creadă posibilă prezenţa în biserică, în timpul rostirii omiliei, a unora dintre evrei, însă acest lucru rămâne incert având în vedere şi dificultatea distingerii atunci (azi imposibil) între evreii care ar fi putut asculta predicile şi creştinii iudaizanţi[40]. Predica sa depăşea prin lipsa de reţinere cadrele discursurilor epocii şi ale locului[41]. Singura scuză pentru limbajul sfântului episcop ar fi în opinia lui J. Parkes tovărăşia prea apropiată dintre iudei şi creştini[42], dar când ajunge la finalul citării şirurilor de texte ce pun în lumină modalitatea de adresare hrisostomiană din cele opt omilii către iudei, el afirmă: „Este evident că evreul lui Hrisostom a fost o necesitate teologică decât o persoană vie (n.n. concretă)”[43].
 
Chestiuni elementare de creştinism
 
Sf. Ioan Gură de Aur era îngrijorat de ignoranţa şi neştiinţa multor creştini ori de lipsa lor de instruire şi, în plus, de faptul că nu pot da un răspuns potrivit atunci când sunt întrebaţi asupra unora dintre elementele învăţăturii de credinţă[44], iar dacă cineva îi va întreba de pildă care este diferenţa între Paştile evreieşti si cele creştine şi multe altele în legătură cu acest subiect, ei pur şi simplu nu ar şti ce să răspundă[45]. Aceştia ar fi putut face confuzii grave sau considera că cele două religii, i.e. creştinismul şi mozaismul, sunt interşanjabile, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur va încerca cu vehemenţă prin predicile sale să demonstreze că acest lucru este greşit, examinând pe rând practicile cultice şi sensul acestora, atât la iudei, cât şi la creştini[46].     
 
Frecventarea Bisericii nu era suficientă, oricât de deasă ar fi fost ea, pentru sufletul unui creştin dacă acesta nu participa şi la studiul Sfintei Scripturi şi nu schimba „ultimele ştiri” care veneau de la vecini cu învăţătura spirituală[47]. Mai mult, în contextul folosirii jurămintelor de către creştini în chestiunile legate de afaceri, promisiuni de favoruri ş.a.m.d., Sfântul Ioan remarcă faptul că unii dintre credincioşii lui consideră jurământul făcut în sinagogi ca fiind mai puternic[48], astfel că într-una din omiliile sale va încerca să demonstreze superioritatea lăcaşului de cult creştin blamându-i totodată pe cei care îi socotesc cinstiţi pe iudei. Ţine mereu să amintească în multe dintre contexte faptul că Mântuitorul Hristos, la care creştinii se închină, a fost răstignit de iudei[49] sau că iudeii din Antiohia timpului lor sunt strănepoţii celor ce l-au răstignit pe Hristos[50] ori că sunt duşmani ai lui Dumnezeu[51].
 
„Întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. ...sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur[52]. „Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. [...] Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească”, adăuga episcopul în continuarea ideilor sale, apoi declarând că „nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu”, sinagoga acestora nefiind altceva decât un „locaş de închinare la idoli” ori „locaş de slujire idolească” ori „mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile, ci chiar şi sufletele iudeilor”[53]. Dacă atunci când religia acestora era în floare, templul era numit de Mântuitorul „peşteră de tâlhari” (Mt.21, 13) acum se poate „numi sinagoga casă de defrâu, loc de nelegiuire, sălaş de draci, întăritură a diavolului, prăpăd de suflete,..., şi tot ai numi mai puţin decât merită”[54]! Sinagoga, „templul idolilor” unde sunt prezenţi demonii conţine şi „jertfelnicul nevăzut de înşelăciune” unde evreii „nu jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni”[55]. Cel atras de practicile iudaice era considerat furat de diavol şi ţinut de acesta în sinagogă[56], iar implicarea directă a creştinilor nu a fost niciodată mai necesară: „Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată de ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă sa vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală. ...Nu staţi dar nepăsători! Ci cu toţii vânaţi pe cei care suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare...[57]”.
 
Despre curăţie
 
Şi în omiliile sale la Evanghelia după Matei, Sfântul episcop se va referi la practicile creştinilor care îşi făceau, datorită influenţei iudaice, prea multe griji cu privire la curăţie. Deşi li s-a spus că substanţele fizice ca mâncarea sau murdăria de orice fel, nu întinează trupurile lor, creştinii îşi spălau mâinile înainte de a se ruga şi credeau că este interzis a te ruga după întreţinerea de relaţii sexuale, chiar dacă acestea erau permise în căsătorie (Evrei 13, 4)[58]. În ciuda ostilităţii sale faţă de practicarea de către creştini a unor obiceiuri similare celor mozaice, Sfântul Ioan nu a încercat în acest caz a interzice acest tip de comportament, ci a învăţat pe credincioşi care este integritatea evlaviei creştine: „Să cunoaştem, dar, care sunt cele care spurcă pe om! Să le cunoaştem şi să fugim de ele! Văd că mulţi au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfăţişeze cu suflet curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni un cuvânt! Şi spun lucru acesta nu ca să vă opresc să vă spălaţi mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălaţi aşa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuţi”[59].
 
Asemănări şi diferenţe în epocă
 
Se pare că apropierea mai mare dintre cele două religii, ce s-au considerat permanent în antichitate ca rivale, năştea conflicte mai ales datorită contactului dintre noii convertiţi la creştinism, ce proveneau şi dintre iudei şi iudaizanţii creştini, a lipsei de educaţie religioasă, a superficialităţii practicării obiceiurilor religioase. Similarităţile dintre creştini şi evrei erau scoase în evidenţă ignorându-se diferenţele. Ostilitatea dintre creştini şi evrei se poate verifica în izvoarele atât creştine, cât şi iudaice, de unde aflăm şi că nu era agreată de către toţi. Ca să dăm doar un exemplu, notăm că Origen a fost cunoscut ca unul care a împiedicat permanent insultarea evreilor. Iată ce spune în unul din comentariile sale: „După aceasta Apostolul ne învaţă să nu ne aprindem împotriva ramurilor care au fost tăiate, israeliţii, şi să nu-i insultăm pe aceştia; pentru că nu noi susţinem rădăcina, ci rădăcina ne susţine pe noi. ...Apoi, în continuare, ca şi când [apostolul] se adresează anumitor persoane care îi insultă pe aceştia... nu vorbiţi astfel de cuvinte trufaşe şi arogante! ...totuşi trebuie să-ţi fie teamă când te gândeşti la faptul că, ceilalţi pe care tu îi insulţi, au stat deasemenea acolo unde tu stai” [60].
 
În primele cinci secole creştine se pare că au existat mereu creştini ce credeau că aderarea la creştinism nu înseamnă repudierea evreilor după cum existau evrei care să gândească faptul că a crede în Hristos nu înseamnă a renunţa la a fi iudeu, bazându-se pe cuvintele Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (Mt. 5, 17-18) aşa cum ne este atestat de pildă de către scriitorul Celsus care a observat prezenţa în Biserica creştină a unor iudei care „acceptă pe Iisus şi de aceea se laudă că sunt creştini, dar care vor să trăiască şi pe mai departe după legea iudeilor, ca şi mulţimea iudeilor”[61]. Aşa cum observă Wilken, Rufin (Hist. Eccl. 10, 38) şi Ieronim (Comm. In Isa. 35, 10) vorbeau despre credinţa iudeilor într-o iminentă împlinire a profeţiilor ce vorbesc despre restaurarea templului şi întoarcerea evreilor în cetatea sfântă, ori de timpul în care evreii ce nu vor mai redeveni creştini, ci creştinii vor deveni iudei (Comm. In Zach. 14, 10-11)[62].
 
Dar ce îl putea deranja atât de mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur încât să fie atât de virulent? Discuţiile doctrinare nu apar decât intermitent în predicile sale către iudei. Răspunsul se găseşte, se pare, în fondul argumentaţiilor sfântului episcop. Comuniunea dintre creştini suferea mult din pricina dezbinării produse de practica liturgică, ce reprezenta unul din elementele cele mai importante ori esenţiale ale vieţii creştine. Credincioşii nu găseau nici o contradicţie între participarea la sinagogă şi Euharistie (Către iudei 2, 3), când unii creştini prăznuiau Învierea Domnului alţii ţineau post (Către iudei 3, 5). Era în joc identitatea religioasă creştină, divizarea creştinilor, pericolul schismei. Se putea crede că bisericile creştine sunt goale în timpul celebrărilor fastuoase evreieşti deoarece calea celor din urmă era mai autentică.
O altă problemă disputată era posesia de către evrei a Scripturilor care până târziu erau considerate drept originalele Cărţilor Sfinte şi care erau folosite de iudei pentru atragerea creştinilor, prezentându-le ca deţinătoare de puteri tainice. Sfântul Ioan Gură de Aur declara în acest context: „Eu tocmai pentru asta urăsc sinagoga, pentru că ţine în ea Legea şi Profeţii. Dacă nu le-ar ţine, n-aş urâ-o atât de mult. [...] De aceea şi eu îi urăsc pe evrei, pentru că au Legea şi încearcă să-i amăgească pe cei simpli. ...sunt lipsiţi de orice iertare, pentru că spun că ei cred în profeţie, dar urăsc pe Cel profeţit[63]”.
 
În final trebuie să adăugăm faptul că tonul omiletic hrisostomian şi atacurile sale la adresa iudeilor şi iudaizanţilor slăbesc spre sfârşitul pastoraţiei sale, chiar înainte 392, datorită creşterii puterii politice a Bisericii şi a legislaţiei cu privire la populaţia evreiască, iar atitudinea sa mânioasă se transformă în tristeţe, iar unele din referinţele sale sunt favorabile evreilor[64]. Nu putem trece cu vederea consideraţiile pozitive ale Sfântului oan Gură de Aur cu privire la istoria poporului ales, la martirii acestora şi a celor care au dus o viaţă strălucită, plină de fapte bune şi care se regăsesc de altfel şi în Către iudei.
 
Problema „catolicităţii” perspectivei omiletice a sfârşitului de secol IV
 
Relecturarea predicilor Sfântului Ioan Gură de Aur rostite împotriva iudeilor şi către iudaizanţii creştini din Biserică dă viaţă în fiecare epocă retoricii marelui episcop, dar şi unor noi interpretări ori noi înţelegeri ale contextului istoric, iar, mai mult, la noi controverse, prin aducerea în actualitate a unor astfel de texte patristice. Scrierile Sfinţilor Părinţi au fost adesea interpretate anacronic de către Biserica Ortodoxă şi prezentate ca repere pentru prezent. Se pune problema „catolicităţii” perspectivei omiletice a sfârşitului de secol IV reprezentate de Sfântul Ioan Gură de Aur şi a legitimităţii sale teologice şi etice azi. Cele opt omilii adresate iudeilor au fost traduse în Rusia în secolul al XI-lea în timp ce casele iudeilor erau jefuite, iar primul progrom din istoria poporului rus tocmai avea loc[65]. Impactul scrierilor patristice ori de alt gen poate fi mult mai semnificativ într-o altă perioadă decât cea în care au fost scrise. Omiliile ce pot fi acum citite de creştinul secolul al XXI-lea trebuie îndepărtate de înţelegerea lor în lumina ultimelor atitudini a creştinilor ori a anumitor forme de guvernare în raport cu poporul evreu. Rivalitatea iudeo-creştină din antichitate, chiar dacă nu întotdeauna, a fost diferită de percepţia recentă asupra conflictelor ce i-a avut în vedere pe evrei. Critica teologică hrisostomiană şi perspectiva sa nu trebuie să fie cu necesitate îmbrăţişate de noi astăzi. Raţiunile istorice impun azi o altă formă de dialog, o altă modalitate de teologhisire şi un alt simţ social-moral.
 
Laurence Brottier afirmă: „Ceea ce este sigur, este că nu există la Ioan Hrisostom nicio discriminare rasială”[66]. Este evident faptul că disputa era dusă contra religiei mozaice şi nu contra unui neam distinct sau unei rase. Limbajul folosit contra ereticilor (arieni sau manicheeni) era cel puţin la fel de dur ca cel adresat evreilor. Mai mult, chiar creştinii sunt catalogaţi cu epitete asemănătoare celor din lista virtuală folosită contra iudeilor[67]. Ceea ce numeşte Brottier „pastorală a extremelor” nu trimite deloc la atitudini extremiste, adică la ceea ce am numi în sensul de astăzi intoleranţă. Nu cunoaştem efectele directe ale predicii hrisostomine imediat după 387. Deşi avem ştiri, spre exemplu, despre confiscarea de către creştini, în anul 414, a sinagogilor din Antiohia, incidentul se pare că avusese loc ca urmare a uciderii de către evreii din Immestar a unui băiat creştin[68]. Este totuşi posibil ca predica lui să fii ajutat la producerea mai târziu, în minţile unora mai creduli, a anumitor prejudecăţi vis-a-vis de evreii caracterizaţi de către episcop şi ca ucigaşi de copii[69]. Este absolut necesar ca un anumit comportament al Sfântului Ioan să fie restituit contextului istoric şi cunoscut faptul că noţiunile de „toleranţă” ori „intoleranţă” sau „libertate de conştiinţă” sunt toate moderne[70]. Creştinii care suferiseră secole de persecuţii luptau convinşi fiind că sunt singurii deţinători ai adevărului, aşa cum o vor face şi alte grupări religioase. Încercarea lor de a convinge pe păgâni şi iudei a mers până la stabilirea unui regim în care mărturisirea credinţei universale devenea condiţie sine qua non a vieţuirii civile, lucru care se resimte şi azi nu numai în statele naţionalist-creştine, ci şi în interiorul statelor islamice sau de altă factură ce vor să impună un „adevăr” unic prin mijloace considerate de ei binecuvântate de Dumnezeu.

 


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt împotriva anomeilor şi Către iudei, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 197-405
[2] Noi fragmente din cele opt omilii au fost descoperite de curând şi prezentate la Universitatea din Fribourg-Elvetia în 25 nov. 2007 în cadrul cursurilor de patrologie.
[3] Parkes James, Prelude to Dialog, London, 1969, p. 153
[4] Thomas A. Kopecek,The Social Class of the Cappadocian Fathers, în Church History 42/1973, pp. 453-466
[5] A. H. M. Jones, The Later Roman Empire: A Social, Economic and Administrative Survey, Oxford, 1964, p. 924
[6] Apologia vieţii monahale, P.G. 47, col. 319-332. Lucrarea aceasta a fost tradusă în româneşte prima oară de Gherasim Safirin şi publicată în revista “Biserica Ortodoxă Română”: partea I: VI (1882-1883), p. 366-378, 430-439; partea a II-a: VI (1882-1883), p. 487-498, VII (1883-1884), p. 475-495; partea a III-a: VIII (1884-1885), p. 49-66, 147-150, 222-236, 353-365, 584-606. Traducerea literală a titlului acestei opere hrisostomice este: “Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viaţa monahală”.
[7] rang oficial imperial în est.
[8] Sifre Numbers 131, Leipzig, 1917, ed. H. S. Horowitz, p. 170
[9] J. H. W. G. Liebeschuetz, Antioch: City and Imperial Administration in the later Roman Empire, Oxford, 1972, p. 48
[10] C.H. Kraeling, The Jewish Community, Journal of Biblical Literature 51, 1932, p. 136 apud Raphaëlle Ziadé, Les martyres Maccabées: de l’histoire juive au cult chrétien. Les homélies de Grégire de Nazianze et de Jean Chrysostome, Leiden – BOSTON, 2007, nota 71, p. 124. Ciferele au fost coroborate, ne spune Ziadé în acelaşi loc, cu cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur din PG 50, col. 591, care număra 200000 de locuitori afară de femei, copii, sclavi şi populaţia din suburbii. „Cea mai mare parte a oraşului nostru este creştin” spunea Sfântul Ioan (Către iudei, I, 4, ed. cit., p. 250).
[11] W. A. Meeks şi R. Wilken, Jews and Christians in Antioch in the First Four Centuries of the Common Era, Missoula, Montana, 1978, p. 8, apud Zieadé, op. cit, nota 71, p. 124
[12] Pentru o istorie a arianismului din această perioadă vezi A. Thomas Kopecek, A History of Neo-Arianism, 2 vol., Patristic Monograph Series 8, Philadelphia, 1979, p. 361-543
[13] Vezi pentru anii ce urmează Sinodului Ecumenic din 381 de la Constantinopol: Codex Theodisianus
[14] A.Thomas Kopecek, A History of Neo-Arianism, vol. 2, Patristic Monograph Series 8, Philadelphia, 1979, p. 529-539. Ştim că Antiohia ajunsese pentru o scurtă perioadă, după 375, să aibă chiar patru episcopi datorită scindării comunităţii.
[15] Vezi studiile lui Herbert Bloch: The Pagan Revival in the West at the And of the Fourth Century, în “The Conflict between paganism and Christianity in the Fourth Century”, editor A. Momigliano, Oxford, 1963, pp. 193-218 sau A New Document of the last Pagan Revival in the West, HTR, 38/1945, pp. 199-244
[16] Victor Schultze,Altchristliche Städe und landschaften, vol. 3, „Antiocheia“, Gütersloh, 1930, pp. 229-302 apud Robert L. Wilken,John Chrysostom and the Jews, University of California Press, London, 1983,p. 18-20
[17] Henri-Irenée Marou,A History of Education in the antiquity, London, 1956, p. 164-168
[18] Pentru o istorie a fondării Antiohiei veziGlanville Downey, A History of Antioch in Syria from Seleucus to the Arab Conquests, Princeton, N.J., 1961
[19] Margaret Schatkin, „The Maccabean Martyrs”, în Vigiliae Christianae, 28/1974, p. 98
[20] Glanville Downey, op. cit., p. 110
[21] Robert L. Wilken,op. cit., p. 37-38
[22] Henry A. Fischel,Greek and Latin Language, Rabbinical Knowledge of, în „Encyclopaedia Judaica”, vol. 7, 1971, p. 885-887, apudRobert L. Wilken, op. cit., p. 57 şi Lee I. Levine,Caesarea under Roman Rule, Leiden, 1975, p. 197
[23] Lee I. Levine,op. cit., p. 69-70
[24] În anul următor va avea loc incendierea sinagogii din Callinicum (Asia) de către agitatori creştini (călugări) conduşi de episcopul locului.
[25] E.E. Urbach,Self Isolation in the First Three Centuries – Theory and Practice”, în Jewish and Christian Self Definition, ed. de E. P. Sanders, A. I. Baumgarten şi Alan Mendelson, vol. 2, Philadelphia, 1981, pp. 269-298, apud Robert L. Wilken,op. cit., p. 63
[26] Către iudei, I, 4, ed. cit., p. 251. Astfel, Laurence Brottier îşi va intitula una din cărţile sale: L’appel des «demi-chrétiens» à la «vie angelique», Les Editions du Cerf, Paris, 2005
[27] Idem, III, 5, p. 283-286. Sărbătorirea Paştilor în ziua corectă era crucială pentru unii dintre creştini, aşa încât nu respectau hotărârea oficială a Bisericii din 325 de la Niceea, ci urmau data fixată de evrei.
[28] M. Simon, Versus Israel: A study of the relations between Christians and Jews in the Roman Empire AD 135-425, Londra, 1996, pp. 306-307 şi 310 apud Jaclyn L. Maxwell, Christianization and communication in late antiquity: John Chrysostom and his congregation in Antioch, Cambridge, 2006, p. 84
[30] Către iudei, ed. cit., III, 5, pp. 282-288
[31] Idem, III, 3, pp. 277-278
[32] Idem, III, 4, pp. 279-280
[33] Idem, III, 4, pp. 290-281
[34] Robert L. Wilken,op. cit., p. 88. Vezi mai pe larg lucrarea recentă a lui Raphaëlle Ziadé, Les martyres Maccabées: de l’histoire juive au cult chrétien. Les homélies de Grégire de Nazianze et de Jean Chrysostome, Leiden – BOSTON, 2007, în special pp. 126-135. Aşa cum putem observa şi din Către iudei, Sfîntul Ioan nu face nicio referire la moaştele Macabeilor, cu toate că aminteşte de puterea şi reputuaţia vindecătoare a martirilor în antiteză cu ghicitoria şi vrăjitoria iudaică (Omilia 8, 6, ed. cit, p. 395-399).
[35] Către iudei, ed. cit.,, I, 1, p. 242
[36] Maxwell, op.cit., p. 84
[37] Idem, p. 140
[38] Robert L. Wilken,op. cit., p. 116. De-a lungul celor 8 omilii iudeii vor fi numiţi: ticăloşi şi nesăbuiţi, blestemaţi, spurcaţi, desfrânaţi, nelegiuţi, hoţi, jefuitori, şarlatani, criminali, lupi, vrăjitori, lacomi, beţivi, trădători, necredincioşi, nebuni, înşelători, îndrăzneţi, neruşinaţi, încăpăţânaţi, obraznici etc.
[39] Către iudei, V, 2; V, 3, p. 311-313
[40] Maxwell, op.cit., p. 84
[41] James Parkes, The Conflict of the Church and the Synagogue: a study in the Origins of Antisemitism, Athenum, New York, 1985, p. 163
[42] Ibidem, p. 164
[43] Ibidem, 166
[44] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, IV, 4, PSB 21, trad. introd. şi note D. Fecioru, ed. IBMBOR, Bucureşti 1987, p. 61
[45] Idem, Către iudei, III, 2, p. 276
[46] Ibidem, IV, 3, p. 292
[47] Idem, Omilii la Facere,XVIII, 7 şiXXXII, 1, ed. cit., pp. 220, 408-409
[48] Idem, Către iudei, I, 3, p. 248
[49] Ibidem, I, 5; Introducere (Dovedire către iudei şi elini...), 1-2; III, 5; V, 1; VI, 2-3, 5; p. 199, 217, 252, 254, 286, 309, 346-348, 352-353 ş.a.m.d.
[50] Ibidem, Intr.11; VI, 7, p. 224, 360
[51] Ibidem, VI, 6; VII, 1; VIII, 5, 6, p. 357, 362, 394, 397 ş.a.m.d.
[52] Ibidem, I, 3, p. 247
[53] Ibidem, I, 4, p. 250
[54] Ibidem, VI, p. 360
[55] Ibidem, I, 6, p. 255
[56] Ibidem, I, 8, p. 263
[57] Ibidem
[58] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LI, 5, PSB 23, trad. introd. şi note D. Fecioru, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 595-596. la fel în Către iudei: „...fiecare dintre voi să-l smulgă pe fratele său, chiar dacă ar trebui să întrebuinţeze forţa, sila, ocara, mustrarea”!  (I, 4, ed. cit., p. 250)
[59] Ibidem, LI, 4, p. 595
[60] Origene, „Commentary on the Epistle to the Romans”, 8, 11, 9, în The Fathers of the Church, 104, trad. Thomas P. Scheck, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2002, p. 179
[61] Origen, Contra lui Celsus, 5, LXI, în PSB 9, trad. introd. şi note T. Bodogae, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 366. În sec. al III-lea, Origen, scriind în Cezareea Palestinei, avea cunoştinţă despre evrei (ebioniţi) ce au crezut în Hristos, dar care nu au lăsat legea părinţilor lor pentru că ei trăiau în conformitate cu ea (ibidem, 2, I, p. 96).
[62] Cf. Wilken, op. cit, p. 73
[63] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către iudei, VI, 6, ed. cit., p. 358
[64] Fred Allen Grissom, Chrysostom and the Jews: studies in Jewish-Christian Relations in Fourth-Century Antioch, 1978, University Microfilms International, Ann Arbor, p. 216, 218, 263
[65] Peter Hauptmann, Russische Christenheit und Ostjudentum, în Kirche und Synagoge, vol. II, Stuttgart, 1970, p. 642, apud Wilken, op. cit, p. 162
[66] Laurence Brottier, op. cit., p. 202
[67] Fred Allen Grissom, op. cit., p. 213
[68] Vezi Glanville Downey, A History of Antioch in Syria, Princeton University Press, Princeton, 1961, p. 461, apud Fred Allen Grissom, op. cit., p. 219
[69] Spre exemplu în Către iudei, I, 6, p. 256-257
[70] F. Paschoud, „L’intolérance chrétienne vue et jugée par les païens”, în L’intolleranza cristiana nei confronti dei pagani, P.F. Beatrice (dir.), Cristianesimo nella storia 11/3 (oct. 1990), p. 550 apud, Brottier, op. cit., p. 202



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viaţa Sfântului Grigorie Palama. Isihasmul (video)




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Aplicaţi legea!! Apăraţi Simbolurile naţionale!!! - Prof. dr. Eduard Traian Popescu

Întreg fiorul meu interior a fost de-a dreptul bulversat de problema conflictului arborării steagului secuiesc şi, mai ales, de declaraţiile Domnului ambasador ungar în România, Oskar Fuzes, că, în Constituţie, ar trebui să fie stipulat că „România este stat multinaţional….”, precum şi ale Domnului secretar de stat în MAE ungar, Nemeth Zsolt, care avea să declare că „maghiarii din Transilvania sunt supuşi unei agresiuni simbolice şi, prin urmare, maghiarii din Ungaria trebuie să răspundă, arborând steagul Ţinutului Secuiesc”[1], declaraţii, pe care, într-acelaşi asentiment cu Guvernul României, le consider „obrăznicii”, intolerabile la adresa naţiunii române, motiv pentru care felicit MAE din România pentru poziţia luată.

Şi, pentru că personal consider că astfel de obrăznicii trebuie să înceteze, începând încă de pe teritoriul României, trebuie să se ia măsuri ferme de respectare a principiilor ordinii de drept, căci acceptarea unor astfel de atitudini generează comportamente care afectează în timp ordinea de drept, securitatea naţională, liniştea publică şi bunele moravuri.

Şi, pentru că am sesizat că Legea nr. 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, precum şi HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, în anexă, reglementează problema arborării drapelului, precum şi a tuturor simboluri naţionale, consfinţite de prevederile constituţionale, respectuos consider că ar trebui ca prin Hotărâre de Guvern să se modifice art. 24, alin. (1) al HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, sub forma următorului conţinut:

„Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) arborarea drapelului României de altă formă, cu alte dimensiuni, alte modele şi cu altă intensitate a culorilor decât cele stabilite potrivit legii;

b) arborarea drapelului la sediul primăriilor, consiliilor judeţene si al prefecturilor în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 2 alin. (3) şi (4);

c) nearborarea drapelului României pe perioada desfăşurării evenimentelor prevăzute la art. 4;

d) arborarea drapelului sau a fanionului altui stat, cu alte dimensiuni decât cele ale drapelului României si cu alte ocazii sau în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 6, 7 şi 9;

e) nerespectarea prevederilor art. 16;

f) folosirea sigiliului cu stema României în alte scopuri şi de alte persoane decât cele stabilite la art. 17;

g) confecţionarea sigiliilor cu alte însemne.”

De-asemenea, aici consider că ar fi indicat adăugarea unui alineat „1’” în cadrul art. 24 al HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, care să aibă următorul conţinut:

„Constituie infracţiune şi se pedepseste cu detenţiune pe viaţă sau detenţiune severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte:

a) nearborarea drapelului României de către autorităţile si instituţiile publice;

b) refuzul primarului de a purta eşarfa potrivit prevederilor art. 23 sau purtarea unei eşarfe având alt model, alte dimensiuni sau alte culori decât cele ale drapelului României;

c) arborarea drapelului României în stare necorespunzătoare;

d) nerespectarea prevederilor art. 12 alin. (2) si ale art. 13;

e) intonarea imnului naţional cu alt text si cu alta partitura decât cele stabilite de lege.”

Totodată, consider că, în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei, la art. 30, alin. (7), Comisia de revizuire a Constituţiei ar trebui să opereze o modificare în sensul în care alineatul precizat să aibă următorul conţinut: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării, a naţiunii şi a simbolurilor naţionale (n.m.), îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Simbolurile naţionale nu sunt doar vorbe fără de valoare, ci reprezintă elementele de adâncă preţuire pentru toţi cetăţenii României, pentru că în ele se odihnesc, trăiesc şi se mişcă toate idealurile şi aspiraţiile de viaţă, precum şi valorile supreme consfinţite de către jertfa frunţii şi a vieţii tuturor înaintaşilor, moşi şi strămoşi de-ai noştri, care trăiesc sau se odihnesc aici şi pretutindeni, de aceea toţi cetăţenii României „beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”[2], iar, între obligaţiile prevăzute de prescripţiile legale, se enumără şi respectarea simbolurilor naţionale, aşa cum ar fi oglindită de HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, în forma modificată propusă.

Se ştie că, în virtutea aşa-numitelor „discriminări pozitive”, în România, prin prescripţiile constituţionale şi legale, „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”[3], numai că toate drepturile minorităţilor naţionale „trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”[4] şi exercitate cu „bună-credinţă”[5], fără a aduce atingere simbolurilor naţionale, dovedindu-şi astfel „fidelitatea faţă de ţară”[6], mai ales că „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”[7], neîndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, în domeniul simbolurilor naţionale, putând fi asimilată cu un act de trădare ştiut fiind că „fapta cetăţeanului român, a persoanei fără cetăţenie care are domiciliul în România sau a străinului aflat în serviciul statului român de a stabili legături cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului, ori de aservire faţă de o organizaţie străină sau putere străină, precum şi de întrajutorare a unei organizaţii ori a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi inamice împotriva securităţii naţionale se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau detenţiune severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”[8].

Desigur că poate nerespectarea simbolurilor naţionale nu poate fi încadrată în prevederile articolului 271 al codului penal, dar, ţinând cont de faptul că „legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”[9], atunci poate că şi aici este posibil a se face o modificare sau completare care să încadreze ca infracţiuni fapte sau acţiuni de nerespectare a simbolurilor naţionale şi a limbii române de către cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi de către militari, mai ales că „autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia arborării drapelului României în mod permanent, atât pe edificiile în care îşi au sediul, cât şi în interiorul lor, cu precădere în birourile persoanelor din conducerea acestora, în sălile de protocol şi festivităţi”[10], conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice având a răspunde, în condiţiile legii, de arborarea şi menţinerea în stare corespunzătoare a drapelului României pe edificiul şi în sediul acestora[11].

Într-acelaşi context, ţinând cont de faptul că „la începutul manualelor şcolare: abecedare, manuale de citire pentru ciclul primar, manuale de limba şi literatura română, manuale de istorie şi manuale de limba maternă pentru minorităţi se tipăreşte textul imnului naţional al României prevăzut în anexa nr. 3 (a Legii nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice n.m.)”[12], în virtutea fidelităţii faţă de ţară şi a prerogativelor conferite de dispoziţiile legale, rog autorităţile publice să facă toate demersurile necesare pentru ca nerespectarea prevederii articolului 12 al Legii nr. 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice să fie sancţionate ca infracţiune.

De aceea, în virtutea prevederilor art. 12, ale art. 13, şi ale art. 30 ale Constituţiei României, ale art. 12 şi ale art. 20 ale Legii nr. 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, ale art. 2 şi ale art. 24 ale HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, precum şi ale art. 1 şi ale art. 2 ale Legii 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, consider că ar trebui ca ministerele de resort să întreprindă măsurile legale ce se impun pentru ocrotirea simbolurilor naţionale şi sancţionarea celor ce nu respectă măsurile legale ce reglementează arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, precum şi a folosirii limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice.

În final, îmi exprim speranţa că autorităţile publice vor aplica legea şi vor întreprinde toate cele necesare în sensul (re)instaurării respectării legii cu privire la arborarea drapelului şi la cinstirea simbolurilor naţionale. Este nu numai o obligaţie legală, ci, mai ales, una morală, izvorâtă din apărarea cu sfinţenie a martiriului moşilor şi strămoşilor acestui neam binecuvântat.

 

 

[2] Constituţia României art. 15, alin. (1);

[3] Constituţia României art. 6, alin. (1);

[4] Constituţia României art. 6, alin. (2);

[5] Constituţia României art. 57;

[6] Constituţia României art. 54, alin. (1);

[7] Constituţia României art. 54, alin. (2);

[8] Codul penal art. 271;

[9] Codul penal art. 1;

[10] HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, art. 2, alin. (1);

[11] HG 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României, art. 2, alin. (2);

[12] Legea nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, art. 12.



Criza justiţiei şi justiţia crizei (răspuns unui prieten) - Lector univ. dr. Marius Andreescu
 Judecător, lector universitar
 Curtea de Apel Piteşti /Universitatea din Piteşti
 
      Un prieten – îndrăznesc a spune aşa deoarece prin înţelepciunea şi senectutea lui creatoare mă sporeşte întru idei şi seninătate – a scris de curând despre justiţia de la noi, mai precis despre avatarurile, disfuncţionalităţile, neîmplinirile, contradicţiile, întru cuvânt a pus în evidenţă câte ceva din realităţile sistemului de justiţie şi profilul oamenilor care au menirea de a o înfăptui.
     M-am simţit „rostit”, aşa cum ar spune Noica, adică pus în rostul meu, în ordinea care reprezintă întrucâtva mediul meu, nu numai profesional dar şi existenţial. Simt imboldul raţiunii, nu atât de a-i răspunde confirmând sau infirmând, cât mai ales prin a continua gândul său.
      Justiţia ar trebui să fie un sistem armonios pentru a fi în adevărul şi realitatea ei. „Adevărul este real numai ca sistem” spunea Hegel şi confirmând acest enunţ, justiţia este în adevărul ei numai în măsura în care îndeplineşte această condiţie. Sistemul înseamnă ordine coerentă, funcţionalitate, adecvare la real şi la scopul său, dar mai ales unitate în diversitatea sa, un universal concret în care fiecare parte să exprime întregul. iar acesta să legitimeze prin ordinea creată părţile componente. Sistemul, inclusiv cel de justiţie, se manifestă dialectic, se transformă, devine, are fiinţă istorică, fără a pierde armonia şi coerenţa. Gânditorul de la Jena sublinia că „adevărul este întregul. Întregul este numai esenţa care se împlineşte prin dezvoltarea sa”. Ca orice sistem, justiţia are componente sau subsisteme:
-     ideale, valorice (n.ed.: dreptatea);
-     subsistemul normativ (n.ed.: juridic), jurisprudenţial (actul de justiţie), instituţional şi,
-     poate cea mai importantă componentă, omul, ca realizator dar şi ca beneficiar al actului de justiţie.
            Adevărul sistemului judiciar presupune realizarea în întregul său, dar şi de către fiecare componentă, a scopului existenţial propriu, care este totodată şi fiinţa sa şi anume dreptatea ca ideal valoric, dar transpusă în concretul realităţii.
             În măsura în care funcţiile - am zice noi, menirea justiţiei - împlinesc şi exprimă în acelaşi timp armonia funcţională a unui sistem, care în orice moment încearcă adecvarea la scopul său ca valoare, realizarea dreptăţii, justiţia se regăseşte în adevărul sau, altfel spus îşi dă propria legitimitate, fără a aştepta ca acesta să-i fie dată, în forme uneori inadecvate, din afară.
        Contradicţiile şi, în general, orice disfuncţionalitate în coerenţa sistemului sau neadecvarea la scop, sunt maladii, carenţe ale justiţiei, care o depărtează de la rostul şi adevărul ei. Atunci când maladiile justiţiei devin cronice, dar cu manifestări ce duc spre acutizare, putem vorbi de o criză a sistemului de justiţie. Justiţia noastră se află, evident, într-o astfel de criză cronică cu tendinţe de acutizare. Principala cauză o constituie contradicţiile maladive ale sistemului. Spre deosebire de contradicţiile benefice care dau devenirea, cele maladive tind să depărteze tot mai mult justiţia de la realitatea şi adevărul ei. Încercăm în cele ce urmează să punem în evidenţă contradicţiile maladive ale sistemului de justiţie specifice crizei în care acesta se află:
 
          1)      Contradicţia fundamentală a justiţiei, expresia crizei profunde în care aceasta se află, este contradicţia între lege şi dreptate. Există o ruptură de esenţă între ordinea valorică, ce ar trebui să constituie scopul şi fiinţa justiţiei, iar pe de altă parte, ordinea construită a normelor şi a jurisprudenţei. Dreptul, dreptatea, nu mai reprezintă scopurile şi adevărul justiţiei, substituindu-se acestor valori legea, normele şi jurisprudenţa, care vor să-şi găsească legitimitate în sine, în formele abstracte, realităţi efemere, interese şi scopuri precare, ci nu în idealul şi realitatea dreptăţii. Desigur, chiar şi în situaţia unui sistem de justiţie care este armonios funcţional şi nu are această maladie, nu există întotdeauna o suprapunere formală între lege şi dreptate. În cadrul sistemului de justiţie sănătos, între dreptate şi lege există o contradicţie unilaterală în sensul că legea ar putea contrazice dreptatea dar aceasta nu contrazice legea. Criza sistemului judiciar exprimă uneori în forme acute inadecvarea în termeni absoluţi între dreptate şi lege
             Contradicţia amintită a dat frâu liber „voinţei de putere” a guvernanţilor de a impune propria ordine şi legitimitate justiţiei prin a norma şi legifera, în încercarea lipsită de sens şi iluzorie de a crea o „ordine a normelor” care să înlocuiască fiinţa şi adevărul justiţiei: dreptatea. Realitatea demonstrează că această falsă ordine se dovedeşte de multe ori în ea însăşi incoerentă, contradictorie şi mai ales inadecvată realităţilor pentru care le este destinată. Simpla acumulare de norme, de legi chiar şi codificate, nu duce la aşezarea în fiinţa şi în rostul lor a omului, a socialului şi a justiţiei dacă normele nu exprimă ca fenomen esenţa: ordinea superioară a valorilor de dreptate, echitate, adevăr, proporţionalitate, toleranţă. Jurisprudenţa se manifestă la fel în preocuparea exclusivă de a-şi corespunde şieşi sau normelor, de a fi suficientă prin sine însăşi şi nu prin a se raporta la ordinea superioara a valorilor mai sus amintite. Actul de justiţie realizat de magistrat caută cu obstinaţie legitimarea exclusiv prin norma juridică şi nu prin ordinea valorică ce ar trebui să-i fie proprie.
             Această contradicţie maladivă este confirmată, dar nu conştientizată de tehnica şi formalismul juridic. O hotărâre judecătorească nu se pronunţă în numele dreptăţii ci, ”în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voinţă politică temporară pentru realizarea unor interese de asemenea temporare, cufundate în particularitatea lor şi de multe ori contrare binelui comun, şi nu aşa cum ar fi firesc, în numele ordinii date şi nu construite a valorilor exterioare justiţiei dar care reprezintă adevărul şi scopul acesteia.
             Doctrina afirmă că judecătorul pronunţând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi bine să fie aşa. În fapt, de cele mai multe ori, magistratul prin hotărârea judecătorească pronunţată „spune legea”- atunci când o face-încercând să includă sentinţa sa în ordinea legii, care nu este neapărat şi ordinea dreptăţii. Judecătorul, dacă are conştiinţa realizării unui act de justiţie, respectând statutul său moral şi profesional nu contrazice legea, deşi există situaţii când ar trebui şi ar putea să o facă în numele unei ordini superioare formate din valorile subsumate conceptului de dreptate. Pentru un asemenea act, ce nu este numai de justiţie, dar şi de dreptate, este nevoie de curaj. Magistratul trebuie să îşi asume riscul de a depăşii ordinea imperfectă construită a legii pentru a legitima actul de justiţie pe care îl realizează în realitatea valorică superioară a principiilor metafizice ale dreptului. O asemenea ieşire din normalitatea formelor inadecvate realului concret este riscantă pentru judecător deoarece ordinea construită a legii îşi poate impune forţa sa coercitivă.
            Justiţia contemporană este dominată de ordinea normativităţii, a formelor ce nu sunt abstrase din realitate dar fac abstracţie de ea.
          Ruptura maladivă dintre lege şi dreptate (legea ca expresie a voinţei legiuitorului, a puterii temporare fiind aceea care doreşte o atare despărţire) ar trebui să se reflecte şi în planul învăţământului juridic. Pentru o corectă adecvare la criza justiţiei, reliefată prin această contradicţie, dar şi pentru a reflecta ordinea legii ci nu a dreptului ce este predată spre însuşire studenţilor, facultăţile de profil, nu ar trebui să se mai numească „de drept”, ci ”facultăţi de legi”, aşa cum era odinioară.
 
        2)      Contradicţia dintre justiţie şi „lume”, înţelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa cât şi societatea în ansamblul său. Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiţiei şi pus la loc de cinste dictonul „Fiat justitia, et pereat mundus” [Să se facă dreptate chiar de-ar fi să piară lumea]. Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiţiei, constând în legitimarea neautentică a separaţiei justiţiei de om şi de lume. Justiţia nu poate să trăiască, să triumfe, să fie, dacă lumea moare. Între lume şi justiţie există o contradicţie unilaterală: justiţia poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiţia, deoarece lumea este mediul, elementul ce justifică manifestările justiţiei. Dreptatea prin justiţie implică omul atât ca realizator al actului de justiţie cât şi ca beneficiar.
            În manifestările sale contemporane, justiţia aflată în criză realizează tot mai mult dictonul „Fiat justitia, et pereat mundus” încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuşi, iar în unele cazuri chiar mai grav, îndreptat împotriva omului, singurul beneficiar al actului de justiţie, negând astfel propria raţiune de a fi. Criza justiţiei, prin această maladie, se regăseşte şi în retorica lipsită de conţinut a proclamării „omului abstract„ prin drepturi tot atât de abstracte cu intenţia de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existenţial al justiţiei şi finalitatea acesteia totodată este omul considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separaţiei dintre justiţie şi lume în favoarea omului abstract, impersonal, are manifestări evidente. În faţa instanţei, într-o hotărâre judecătorească, omul nu mai este în concretul demnităţii sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.
            Ruptura existenţială dintre justiţie şi lume, mai mult, încercarea justiţiei de a-şi nega propriul mediu care îi justifică raţiunea de a fi, nu poate confirma ordinea firească, dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună aşezare a justiţiei în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum neantul, justiţia ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă „justul”, existent numai în raport cu demnitatea omului.
 
        3)      Contradicţia dintre justiţie - înţeleasă chiar şi în accepţie de ordine normativă a legii, iar pe de altă parte, actul de justiţie - şi magistratul care o realizează. În filozofie se vorbeşte de o lume autonomă a valorilor existente în sine şi pentru sine, independentă chiar şi faţă de om. Aşa cum am precizat, justiţia este incontestabil o realitate şi un sistem instituţional normativ dar şi valoric. Spre deosebire de alte sisteme de valori: morale, religioase şi în general culturale, esenţa justiţiei constă în realizarea şi împlinirea ei în şi prin actul de justiţie al magistratului, fără de care sistemul de justiţie nu se închide. Se poate vorbi cel mult de autonomia dreptului, înţeles ca ordine valorică, dar nu şi de autonomia justiţiei în afara actului prin care se concretizează. Spre deosebire de alte sisteme valorice sau de altă natură, justiţia este exemplul clar al unui universal concret realizat prin actul de justiţie al cărui expresie este în primul rând hotărârea judecătorului.
         Prin urmare, actul de justiţie poate să confirme sau să infirme ordinea normativă a justiţiei şi în egală măsură dreptul ca sistem valoric Este o situaţie similară cu raportul dintre experiment şi teoria ştiinţifică, primul putând, după caz, infirma sau confirma teoria. Numai că în sfera teoriilor ştiinţifice un experiment poate infirma o teorie legitimând o ordine nouă, superioară care să o includă pe cea veche aşa cum sa întâmplat cu teoria relativităţii elaborată de Einstein. Spre deosebire, actul de justiţie, dacă este contrar ordinii normative sau ordinii valorice a dreptului, nu este decât o eroare judiciară, voită, nevoită, sau accidentală a magistratului, care neagă însăşi justiţia şi implicit dreptul, abolind astfel ordinea juridicului şi ordinea de drept având ca finalitate nu o altă ordine, ci dezordinea, haosul. Şi câte erori judiciare sunt astăzi ştiute sau neştiute.
       Trebuie subliniat şi aspectul că actul de justiţie nu se poate disocia de persoana celui care îl înfăptuieşte, de magistrat. O hotărâre judecătorească chiar anonimizată nu este anonimă: actul de justiţie cuprinde în el însuşi persoana dar şi personalitatea magistratului. Se poate spune nu numai că magistratul este autorul actului de justiţie, dar şi actul de justiţie „îl face” pe magistrat. Atunci când erorile judiciare devin evidente - cauza fiind abandonul de către magistrat a statutului moral, social şi profesional, acesta pactizând cu dezordinea specifică nonvalorilor existenţiale - există obiceiul de a spune că sunt cazuri izolate ce nu caracterizează sistemul de justiţie şi ordinea dreptului. Nu este adevărat. Justiţia ca sistem valoric trebuie să fie confirmată în fiinţa sa, adeverită prin fiecare act de justiţie, prin fiecare hotărâre judecătorească. O singură eroare judiciară, un singur magistrat corupt sau imoral, neagă, trimiţând în neant, în nefiinţă juridicul şi ordinea de drept Realitatea contemporană continuă se ofere mult prea multe exemple de astfel de situaţii încât te întrebi dacă a mai rămas ceva din fiinţa valorică a justiţiei. Iată o manifestare acută şi nu numai cronică a crizei justiţiei.
       Justiţia, aflată în fiinţa şi adevărul ei, impune magistratului, ca fapt de conştiinţă, obiectul judecăţii: faptele omului ci nu omul, adică fenomenalul specific omenescului din om. Conştientizând principiile dreptului şi implicit dreptatea ca valoare specifică unei ordini superioare celei normative, judecătorul, realizând actul de justiţie, trebuie totuşi să se raporteze teleologic la omul concret        chiar dacă se va pronunţa numai asupra faptelor (acţiuni şi omisiuni) ale acestuia.
        Spre deosebire, în cazul unei justiţii maladive, judecătorul îşi închipuie că are puterea de a judeca omul ci nu numai faptele lui.
 
       4)      Căderea în exterioritate. Desigur, justiţia realizată de om şi pentru om este profană, ”la măsurile omului”, dar valorile sacre fac parte din fiinţa sa.
 Fiind o componentă a realităţii temporare umane, justiţia înţeleasă în dimensiunea sa valorică implică raportul dintre transcendent şi transcendental la care s-au referit Kant şi Heidegger. Ca realitate a omului şi a societăţii, justiţia nu ar trebui să fie transcendentă adică „dincolo” de om şi de lume şi nici dincolo de propria sa raţiune de a fi. Dacă se întâmplă aşa suntem în prezenţa unei manifestări maladive specifice crizei justiţiei, în primul rând prin separarea acesteia de „lume” aşa cum am arătat mai sus. Justiţia trebuie să fie şi să rămână în fiinţa sa transcendentală respectiv „ dincoace” de precarităţile existenţiale ale lumii acesteia şi în afara conflictelor şi intereselor politice de tot felul, fără implicaţii în lupta pentru putere sau în jocurile puterii. Transcendentalul justiţiei este fiinţa acesteia în dimensiunea sa valorică, este dreptul ca dreptate manifestată fenomenal prin actul de justiţie.
          Criza contemporană a justiţiei înseamnă căderea din imuabilitatea transcendentalului valoric şi existenţial propriu în exterioritatea socială şi politică cu consecinţa diminuării sau chiar pierderii fiinţei, a dreptului ca valoare. Exemplele sunt din nefericire mult prea multe: conflicte şi contradicţii în interiorul sistemului instituţional al justiţiei; transformarea justiţiei în instrument pentru actorii politici sau de alt gen; implicarea în lupta pentru puterea temporară sau în jocurile puterii atât a justiţiei în ansamblul său cât şi a magistraţilor; trecerea de la mediatizarea actelor de justiţie, la justiţia mediatică, înfăptuită prim mas-media; abandonarea de către magistraţi a statutului profesional şi moral pentru câştigul iluzoriu conferit de implicarea în precarităţile, uneori mizeriile lumii; retorica arogantă şi agresivă a formelor fără fond prin utilizarea la întâmplare şi mai ales pentru satisfacerea unor interese egoiste, de multe ori imorale, a numelui sacru al justiţiei şi al dreptului: ”în numele legii”, ”în numele dreptului” devin simple formule pentru a legitima ceea ce este lipsit de legitimitate. Căderea în exterioritate este o manifestare dureroasă a crizei justiţiei resimţită poate nu atât de mult de sistemul judiciar cât mai ales de cei care sunt beneficiarii acesteia: omul, oamenii societatea.
 
      Am vorbit de criza justiţiei. Există şi o justiţie a crizei constând în iluzia sistemului de a exista prin contradicţiile maladive mai sus expuse într-o lume aflată nu în realizarea „progresului în conştiinţa libertăţii” cum credea Hegel, cât mai ales într-un proces de des-fiinţare, de abandonare a fiinţei culturale valorice şi înlocuirea acesteia prin elementele civilizaţiei, tehnicizarea excesivă, într-un cuvânt prin dominaţia formelor de civilizaţie asupra culturii [valorii] şi nu invers cum ar fi normal. În plan social şi politic procesul de des-fiinţare a lumii se manifestă prin democraţia maselor şi a individualismului democratic cu consecinţa ignorării omului ca persoană şi personalitate, omul devenind „individ” într-o ordine socială, normativă, economică sau politică în care nu îşi confirmă sinele deoarece a devenit un simplu număr preluat de retorica formelor şi idealurilor goale.
     Justiţia crizei nu poate avea fiinţă deoarece este în afara adevărului şi a scopului ei, ca şi societatea crizei de altfel la care încercă să se adapteze. Nu poate exista un raport adecvat între justiţia aflată în grave contradicţii maladive şi o societate aflată în criză cu scopul de a legitima existenţa unei justiţii a crizei. Justiţia crizei poate fi totuşi o realitate dar lipsită de adevăr, de fiinţă, pentru că nu tot ce există şi este.
 
     Prietenul meu vorbea despre singurătatea şi intransigenţa judecătorului oarecum cu nedumerire. Şi pe bună dreptate. Judecătorul, magistratul în general, nu poate fi singur, nu se poate izola, nu poate fi un înstrăinat. Dar el poate fi un însingurat. Trăind în comunitate el trebuie să fie în comuniune cu toţi ceilalţi şi în acelaşi timp să preia în fiinţa şi mai ales în conştiinţa sa cât mai mult din sentimentele, valorile, aspiraţiile celorlalţi, bineînţeles dacă toate acestea au semnul fiinţei, sunt benefice şi nu maladive. Binele comun, dar numai ca valoare creştină, trebuie să devină binele propriu. Însingurarea, retragerea în sine nu implică abandonarea mediului social, ci dimpotrivă regăsirea şi evaluarea acestuia prin sinele propriu: „este în noi ceva mai adânc decât noi înşine„ spunea Fericitul Augustin. Numai prin însingurarea în sinele propriu judecătorul poate înţelege omul, îl poate prelua, poate înţelege câte ceva din sinele lumii. Însingurare şi nu singurătate; a fi cu tine în sinele mai adânc, dar şi în comuniune cu altul al tău.
     Judecătorul trebuie să se raporteze la omul concret şi nu abstract, acesta din urmă înţeles de Goethe ca fiind dat prin totalitatea oamenilor. Trebuie să îşi apropie de fiinţa sa vorbele lui Eminescu: ”în fiecare om o lume îşi face încercarea”, descoperind şi înţelegând această lume în fiecare om care vine înaintea scaunului de judecată. În însingurarea sa, bucuria judecătorului trebuie să fie aceea la care se referă Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine„.
Desigur, judecătorul priveşte în pământ (sau la pământ), precum arată mâna lui Aristotel din tabloul lui Rafael. Numai aşa poate să îşi asume realul, concretul, existentul, pentru ca, împreună cu Platon, să se ridice la idee. Judecătorul priveşte la pământ, fireşte, pentru a putea simţi şi cunoaşte nu numai raţionalul din real, dar şi realul ca raţiune, dar şi pentru a conştientiza sensurile smereniei: ”Mai mare este omul în genunchi decât în picioare„ - părintele Arsenie Boca.
      Intransigenţa nu poate fi proprie fiinţei unui judecător, deoarece implică autoritatea impersonală, manifestată în numele legii şi al dreptăţii, dar în fapt fără om şi fără dreptate. Intransigenţa înseamnă situarea în planul exclusiv a logicii formale cu a sa distincţie categorică între adevăr şi fals între „da” şi „nu”. Dar câte nuanţe, câtă bogăţie de sensuri oferă viaţa între aceste valori extreme în care trebuie identificat şi juridicul.
     Nu intransigenţa, ci smerenia, îndurarea, trebuie să caracterizeze judecătorul, deoarece numai astfel poate să vadă şi să înţeleagă câte ceva din omenescul fiecărui om. Spunea Noica : „trebuie să ai îndurare pentru cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor”. Smerenia judecătorului este smerenia justiţiei. Ce bine exprima, la 1919, fiinţa şi menirea justiţiei marele jurist Matei Cantacuzino şi cât de mult ne depărtăm noi astăzi de adevărul justiţiei pentru a ne cufunda în neautenticul „celeilalte justiţii”, a crizei: „Într-o bisericuţă din Roma am văzut tabloul unei femei care ţinea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrăţişa cu căldură; expresia ei arăta că este o mamă, care cu ochii întorşi spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui, lumină. Mă aşteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiţia! Justiţia nelegată la ochi şi înţelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiţie, oarbă, cu spada într-o mână şi în cealaltă ţinând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre”.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Poezie (de la români pentru români)

Nori de ploaie se adună

Dinspre Cluj spre Odorhei.
Unii vor să ne impună
Să jucăm cum cântă ei.
Minţile au luat-o razna;
Umblă zvonul deşănţat
Că-n Harghita şi Covasna
Vor să facă "stat" în Stat !
S-a udat de lacrimi pragul;
În Cristuru e prăpăd!
Imnul românesc şi steagul
Nu se-aud şi nu se văd !
Crişul, Mureşul, Târnava

Poartă jalea în aval.
Nesfârşită e gâlceava;
Nu e linişte-n Ardeal.
Munţii stau să răbufnească;
Fierbe galbenul podiş!
Vatra sfântă strămoşească
E tăiată-n curmeziş.
Se anunţă o furtună
Cu efect devastator:
Impostorii vor să pună
Pe cultură sigla lor.
Atmosfera prevesteşte
Un pericol iminent!
Tot ce sună româneşte
Capătă un alt accent.
Graiul nostru plâns pe vetre,
Legănat de cărărui,
E lovit mereu cu pietre
Ca un pom al nimănui...

Nu lăsaţi ca vorbitorii
Altor limbi pe-acest pământ,
Să ne umble prin istorii
Şi să muşte din cuvânt!
Neamul Românesc nu piere;
Dacii încă mai trăiesc!
Scoateţi steagul la vedere
Şi-n Ţinutul Secuiesc!
De pe stâncile străbune
Decebal ne dă curaj!
Faceţi imnul să răsune
Peste Mureş, pân-la Blaj!
Nu permitem celor care
Se pretind aici stăpâni,
Să ne calce în picioare
Demnitatea de români!




Evenimente, Apeluri, Promoții
Pelerinaj la Aiud şi Prislop (sept.2013)


Conferinţa Sfintii inchisorilor - Aiud, 14 septembrie


Ce nu ştiaţi despre vaccinuri - o perspectiva ştiinţifică, ortodoxă (conferinţă, Suceava, 12 septembrie)


Pelerinaje - octombrie 2013
 
3 – 4 – 5 - 6 Octombrie
Pelerinaj în Bucovina, cu inchinare la Cuvioasa Parascheva.
Din traseu: Măn. Recea, Măn. Petru Vodă ( închinare la mormântul Pr. Iustin Pârvu) Măn. Cămârzani, Măn. Sf. Ioan Cel Nou de la Suceava, Măn. Sucevița, Măn. Moldovița, Măn. Voroneț, Măn. Humor, Măn. Dorna Arini , Piatra Fântânele.
Pret informativ: 210 lei / transport la grup de 20 de persoane.
 
12-13 octombrie
Pelerinaj in Maramures
Din traseu:man Nicula , Rohia,Barsana, Sapanta,Dragomiresti,Moisei,Botiza,Salva
Pret transport 120 lei
 
14 0ctombrie
Pelerinaj la manastirea Sub Piatra, cu participarea la Hramul Manastiri.
 
19 Octombrie
Pelerinaj la Prislop
Sfanta Liturghie la una din manastirile de pe traseu, la intoarcere intrare la schitul sf.Cruce de la Aiud
Prêt 65 lei/grup 20 persoane, 55/grup 50 persoane
 
25-26-27-28 Octombrie:
Pelerinaj la Bucuresti cu ocazia hramului Sf. Dimitrie Cel Nou
Din Traseu: Măn. Recea - Măn. Sf. Dimitrie ( Sighișoara) - Biserica Drăgănescu(Pictată de Pr. Arsenie Boca) -Măn. Radu Vodă- și alte Biserici si Mănăstiri din Eparhia Bucurestilor.
Preț informativ: 180 lei/ transport la grup de 20 de persoane
Pentru o buna organizare doritorii sunt rugați  sa se anunte in timp util pentru pelerinajele din Moldova si pentru pelerinajul de la Bucuresti.
 
Inscrieri: 0742918054 (cosmote)
Informatii suplimentare la librarie: Calea Motilor nr. 64
Email: crisan_­livia@yahoo.com
Blog: pelerinulroman.blogspot.com



CĂRŢI NOI / Produse noi
Marea şi minunata putere a pocăinţei (CARTE)

     Cauza nefericirii noastre este păcatul. Similar, cauza fericirii este pocăinţa şi virtutea în Hristos. Vestirea mântuirii a fost prima predică a lui Dumnezeu când a devenit Om: Pocăiţi-vă! „Că pe cel pierdut a venit Fiul Omului să-l caute şi să-l mântuiască” (Luca 19, 10). Sfântul Părinte Nil ne spune: „Încotro merge duhul pocăinţei, este evident că acolo toate păcatele sunt distruse; şi că nimeni care a folosit medicamentul minunat al pocăinţei nu s-a pierdut”. Sfântul Ioan Gură de Aur a considerat ca şi caracteristici indispensabile ale pocăinţei următoarele trei: căinţa din inimă, mărturisirea orală şi îndreptarea vieţii. Nimeni nu e atât de bun şi milos ca Dumnezeu; dar cel care nu se va pocăi, nu va fi iertat (Sf. Marcu). Deci, să ne pocăim!

Detalii despre carte



Doamne, scapă-mă! (CARTE) - Pr. Gheorghe Grindu


Doamne, scapă-mă!

Iisus Hristos - salvatorul vieţii noastre din valurile patimilor şi al ispitelor diavoleşti

      Cartea de faţă a Părintelui Gheorghe Grindu ne luminează mintea ca să ne ferim de păcat, iar dacă am săvârşit totuşi păcatul, ne ajută să ni-l recunoaştem, fără să aruncăm vina pe altcineva, să-l mărturisim înaintea preotului duhovnic şi să fim gata a suferi consecinţele lui. Există o lege duhovnicească potrivit căreia tot păcatul "se plăteşte" şi se ispăşeşte prin suferinţă. Prin spovedanie şi pocăinţă Dumnezeu ne iartă păcatele, însă consecinţele lor, adică bolile, suferinţele şi necazurile de tot felul, le suportă fiecare. Ele nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, mai ales dacă ne-am spovedit curat şi ne împlinim canonul dat de duhovnic, ci arată milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră, Care îngăduie suferinţa şi necazul pentru ca să ne înţelepţim şi în cele din urmă să ne mântuim.

ÎPS Serafim - Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

Detalii despre carte



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567