Descarca Revista
   


"
Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit,
De Dumnezeu Născătoare mutatu-te-ai la Viaţă fiind Maica Vieţii
Şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre
"

 

August 2013

Adormirea Maicii Domnului
Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
Lider extremist maghiar: Ne asumam un conflict cu România!
BBC: În România, la fiecare 3 zile se construieşte o biserică
Comunicaţi, comunicaţi, suntem toţi supravegheaţi
În Secuime, nu uita că eşti român!
Eu te-am făcut, eu te omor!
Ierarhii BOR: Să strigăm, să tragem un semnal de alarmă! Să nu votăm o Constituţie imorală!
Mesajul Rusiei către R. Moldova: Sunteţi ai imperiului creştin al Moscovei
Ştiti interne pe scurt (august 2013)
Ştiri externe pe scurt (august 2013)
Mântuirea demonilor şi apocatastaza în gândirea lui Origen
Predică la Adormirea Maicii Domnului
Cuvinte despre ascultare şi roadele ei (din Pateric)
Costel Condurache – PREZENT!
De ce conducătorii noştri nu-şi iubesc neamul. Pătura superpusă
Uniunea Europeană seamănă disperare şi oroare şi culege moarte
UE – nu o strânsură de indivizi, ci o creaţie a naţiunilor
Ex Oriente lux, ex Occidente luxus
Casa inteligentă, oraşul inteligent, ţara inteligentă, închisoarea Terra inteligentă
Iisus Hristos - prietenul tineretii tale (CARTE) - Preot Gheorge Grindu
Cu pelerinul rus pe calea rugăciunii lui Iisus (CARTE) - Andrei si Ana-Maria Drăgulinescu
Am auzit un sfant vorbind: Parintele Arsenie Boca (CARTE) - Pr. Ioan Sofonea
Cuvinte duhovnicesti (6) - Despre rugaciune (CARTE) - Cuv.Paisie Aghioritul
Ce li se ascunde tinerilor. Ispitele si bolile acestui veac (CARTE) - Konstantin V. Zorin



Tema lunii
Lider extremist maghiar: Ne asumam un conflict cu România!
Prezent la evenimentele Taberei de Vară a Tineretului Maghiar din Ardeal (EMI), liderul partidului extremist Jobbik, Vona Gabor, a declarat, sămbătă, că formaţiunea pe care o reprezintă nu va renunţa la lupta pentru drepturile şi interesele maghiarilor din România chiar dacă acest compromis presupune un conflict deschis cu ţara noastră, informează Frontpress. Mai mult, liderul extremiştilor s-a arătat de acord cu solicitarea transmisă de Laszlo Tokes către premierul Viktor Orban privind instaurarea unui “protectorat” asupra Transilvaniei. În replica, Partidul Conservator, prin deputatul Ovidiu Raeţchi, cere ca Vona Gabor să fie declarat persona non grata.
 
Reacţia Ministerului Român al Afacerilor Externe a venit imediat sub forma a două comunicate de presă, pe care le redăm mai jos, urmate de un comentariu al redacţiei:
 
Precizări de presă ca reacţie la declaraţiile făcute în cadrul Taberei de vară de la Joseni: Ministerul Afacerilor Externe condamnă cu fermitate şi respinge declaraţiile făcute în cadrul Taberei de vară de la Joseni, în cursul zilei de sâmbătă, 10 august 2013. Astfel, pe tema autonomiei pe criteriu etnic, MAE reaminteşte faptul că aceasta nu face parte din standardele europene actuale omologate pentru minorităţile naţionale, la fel ca şi aşa zisele drepturi colective pentru minorităţile naţionale, care sunt excluse conceptual din planul relaţiei bilaterale prin Tratatul politic de bază din 1996. În ce priveşte afirmaţia că pentru soluţionarea aşa-zisei probleme a maghiarilor din România este necesară asumarea unui conflict între Ungaria şi România, MAE apreciază că este extrem de gravă. Ea contravine flagrant spiritului şi realităţilor europene contemporane, principiilor de drept internaţional, Tratatului politic de bază, precum şi Parteneriatului Strategic bilateral. Astfel de poziţionări sunt complet anacronice şi trebuie condamnate cu toată fermitatea de către toţi actorii responsabili din România, Ungaria şi Europa, în general. MAE dezavuează orice manifestări sau declaraţii extremiste care au loc pe teritoriul României. MAE reaminteşte că este nevoit să ia poziţie, în mod public, pentru a doua oară în decurs de o lună, faţă de declaraţiile unor oficiali ungari făcute în contextul unor şcoli sau tabere de vară organizate de teritoriul suveran al României care disonează cu „Parteneriatului strategic ungaro-român pentru Europa în secolul XXI”. Ministerul Afacerilor Externe aşteaptă din partea Guvernului de la Budapesta să se disocieze de declaraţiile Jobbik făcute la Joseni în cursul zilei de ieri.
         
Precizari MAE referitor la propunerea de declarare ca persona non grata a unui cetăţean ungar, urmare a unor declaraţii cu caracter extremist: Ministerul Afacerilor Externe precizează că declararea în calitate de persona non grata a unui cetăţean străin este aplicabilă, conform Convenţiei ONU de la Viena privind relaţiile diplomatice din 1961 (art. 9), doar persoanelor având statut diplomatic. În analiza preliminară a MAE, declaraţiile cu caracter extremist în cauză, care promovează, între altele, ura şi violenţa pe motive etnice,  ar putea atrage răspunderea autorilor în baza dreptului comun, având în vedere, inclusiv, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.  31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter rasist sau xenofob, şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Conform acestui act normativ, în cazul faptelor descrise şi incriminate de acesta, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 85 procedura prin care un străin este declarat indezirabil, ca măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. Această măsură se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Procurorul sesizează instanţa de judecată, la propunerea instituţiilor cu competenţe în domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul menţionat mai sus.
 
Nota noastră:
 
Despre subiectul mai larg pe care l-am putea numi „Ungaria vrea Ardealul”, vom scrie într-un articol tematic ulterior. Cu privire la afirmaţiile liderului Jobbik, putem spune, fără exagerare, că ele echivalează cu o declaraţie de război. Credem că este vremea ca nu numai MAE, ci şi liderii politici de la Bucureşti, preşedinte şi prim-ministru, să reacţioneze.
 
După cum informam anterior, liderii UDMR susţin eliminarea definiţiei de „stat naţional” din noua Constituţie a României. În acelaşi timp, susţin că principala lor grijă e „identitatea naţională” a minorităţii maghiare chiar cu riscul unui conflict cu statul român. Ipocrizia şi dublul standard sunt flagrante, ideea naţională fiind uzitată după cum interesul politic o cere. Toate acestea au loc sub umbrela autorităţilor de la Budapesta, încălcând minimul de respect faţă de România, statul în care trăiesc şi în care, nici pe departe nu le lipsesc drepturile de minoritari. Dorinţa de segregare faţă de statul naţional român, excesiv vehiculata idee a autonomiei secuilor, sunt periculoase şi trebuie contracarate cu toate armele diplomatice şi nediplomatice (înţelegând aici rolul serviciilor secrete, al politicienilor şi, deloc în ultimul rând, al Bisericii – iniţiativa IPS Ioan Selejan de a împărţi drapele tricolore în secuime fiind absolut lăudabilă).
 
În mod intenţionat şi subversiv, liderii maghiari pun egalitate între statul naţional şi statul etnic, considerându-l anacronic. Iată ce spunea Francis Fukuyama, în volumul Construcţia statelor: guvernarea şi ordinea mondială în secolul XX, Ed. Antet, 2004: „Statul national, departe de a fi anacronic, este singura garanţie că se mai păstrează, cât de cât, o formă democratică de guvernare şi că nu se legifereaza hegemonia colonialistă asupra regiunilor periferice marilor puteri.”
 
Un reportaj al Channel 4 News despre extrema dreaptă maghiară, descrie impresiile din mijlocul susţinătorilor din Ungaria Partidului Jobbik: „ [...] În Budapesta, m-am trezit că stau în mijlocul unei mulţimi de 8 000 de suporteri Jobbik… Mulţimea era o adunătură bizară de skinheads neonazişti, naţionalişti bătrâni şi tineri maghiari obişnuiţi. Eram acolo cu Channel 4 News şi făceam un film despre extrema dreaptă şi, în timp ce echipa filma chioşcurile unde skinheadşii vindeau bice şi securi, m-am trezit singur în mulţime chiar în momentul în care începea imnul naţional… După lăsarea întunericului, participanţii au renunţat la masca respectabilă. Sub ochii unui membru Jobbik, am fost pocnit peste cap de către un fascist nervos că veniseră şi „evrei” la festival. Apoi acelaşi om mi-a turnat o bere în cap. Deşi eram nervos şi lipicios, ştiu că putea fi mai rău de atât. Doar mă aflam într-o pădure, înconjurat de naţionalişti şi chioşcuri unde se vindeau bice şi securi. M-am adaptat rapid la ideea că naţionaliştii renunţaseră la decenţă şi se transformaseră în extrema dreaptă pe care o cunoaştem cu toţii: oameni beţi, înceţi în gândire, care se luau de oricine nu arăta ca ei. În dimineaţa aceea, urmărisem o sesiune de antrenament a miliţiei naţionaliste Magyar Nemyeti Garda. Liderul grupului îşi explica motivaţiile politice: Există două probleme majore. „Problema din ţară sunt infracţiunile comise de ţigani, iar problema externă e expansiunea teritorială a evreilor.” Ţiganii şi evreii – aceeaşi problemă de la începutul secolului 20 e pe val în Ungaria de azi. [...]”
 
Agenda de politică externă este încinsă şi statul român este din nou obligat la politica mersului pe sârmă. Americanii declară toleranţă zero ţărilor tradiţionaliste (ca a noastră) în raport cu „drepturile” minorităţilor sexuale şi ne şantajează cu Raportul de ţară, Rusia face un şantaj cu mănuşi de catifea privind condiţia sinequanon a legăturii dintre Reunificarea cu Basarabia şi intrarea României în Eurasia, giganţii economici şi financiari străini se bat pe resursele noastre naturale fără a ţine cont de impactul asupra mediului şi de voinţa românilor de rând, FMI face regulile şi măreşte birurile, Uniunea Europeană impune aquis-ul digitalizării şi înregistrării electronice, Ungaria vrea Ardealul. Istoria confirmă că rezultatul  războaielor considerate dinainte pierdute a fost în mod minunat întors prin voinţa divină. Cu o singură condiţie: conducători şi popor să se plece în primul rând lui Iisus Hristos şi să urmeze Lui.
 
PS. La o dată ulterioară apariţiei articolului nostru, a sosit şi reacţia preşedintelui Băsescu la declaraţia extremistului maghiar, dată tot în secuime şi tot la o tabără de vară, de această dată a românilor de pretutindeni. Interesant ping-pong de contexte şi declaraţii.
“Ungaria a devenit în momentul de faţă un focar de instabilitate din punctul de vedere al tratamentului minorităţilor în regiune, nu în România. În România nu se va întâmpla nimic, dar regiunea politică Budapesta a început să creeze dificultăţi statelor care au minorităţi maghiare pe teritoriul lor. România îşi va asuma rolul de leadership al punerii la punct a Budapestei!” (Traian Băsescu)
Rămâne de văzut în ce măsură şi cum se va realiza mai exact această „punere la punct a Budapestei”, în condiţiile în care Traian Băsescu face parte din Partitul Popularilor Europeni, la fel ca actualul guvern maghiar, iar acţiunile de până acum nu au făcut decât să lase cale liberă exprimării naţionaliştilor unguri.
Ne-a atras atenţia un articol bine documentat şi argumentat, publicat de foaienationala.ro, sub semnătura Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu, în care ni se prezintă maniera intransigentă, corectă şi europeană în care Slovacia a rezolvat problema neorevizionismului maghiar intern revanşard, şovin şi exclusivist, care ameninţă siguranţa naţională. Măsurile aplicate de Slovacia, nu au fost criticate de ţările membre ale Uniunii Europene, ele nefiind considerate nici nelegale, nici antidemocrate, nici antieuropene, nici antimaghiare!
 
Dintre acţiunile eficace şi de urmat ale Slovaciei, enumerăm:
Refuzul autorităţilor slovace de a permite, în august 2009, intrarea în ţară a preşedintelui Ungariei, Laszlo Solyom, cu intenţia de a inaugura o statuie a „Sf.Stefan”, în localitatea Komarno, cu concentraţie de etnici maghiari. Refuzul Slovaciei a avut o motivare inatacabilă anume că vizita preconizată coincidea cu împlinirea a 41 de ani de la invazia trupelor Tratatului de la Varşovia, între care şi cele ale Ungariei, în Cehoslovacia. Întrucât nu s-a ţinut seama de anunţul făcut  pe canale diplomatice că „vizita nu este binevenită”, Laszlo Solyom a fost oprit la graniţa statului slovac fiind nevoit să facă cale întoarsă; a fost declarat „persona non grata”!
De asemenea, Slovacia a făcut faţă cu succes intenţiei Ungariei de a acorda cetăţenia ungară etnicilor minoritari maghiari de pe teritoriul naţional slovac prin adoptarea de către parlamentul ungar a unei legi în acest sens (mai 2010). Reacţia a fost una la fel de fermă, neezitantă şi perfect legală prin adoptarea legii care prevede că se interzice dubla cetăţenie iar etnicii maghiari care deţin cetăţenia ungară nu pot ocupa funcţii publice în Slovacia. Semnificativă în această situaţie a fost solidarizarea cu Slovacia a lui Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei.
Autorităţile slovace au implementat regionalizarea respingând organizarea administrativ-teritorială pe criterii etnice, evitând astfel apariţia acelei „mici Ungarii” pe teritoriul său, atât de mult dorite de Ungaria şi subordonate total intereselor acesteia, nu numai în cazul de faţă dar şi în cel al României, Ucrainei, Serbiei, etc., peste tot unde există o minoritate maghiară.
Statul slovac a interzis desfăşurarea pe teritoriul său, la Komarno, în ziua de 27 iunie 2012, a şedinţei unei comisii a Parlamentului Ungariei. Şi în acest caz, ca şi în altele, Ungaria fidelă „principiului” care guvernează politica sa externă în raport cu ţările pe teritoriul cărora există etnici minoritari maghiari, respectiv amestecul în treburile interne ale acestor state, a intenţionat organizarea şedinţei menţionate fără a consulta, în prealabil, autorităţile slovace.
Trupa rock Karpatia, din Ungaria, este interzisă pe teritoriul Slovaciei,datorită mesajelor extremiste, şovine, xenofobe, rasiste şi  de susţinere a refacerii aşa zisei Ungarii Mari, cuprinse în repertoriul ei.
 
Trebuie spus, însă, că în timp ce Slovacia a rezolvat, ferm, logic, fără ezitare, în favoarea sa această situaţie, România, datorită atitudinii de espectativă şi ezitante a autorităţilor statului, a fost umilită şi sfidată de Ungaria! Din această perspectivă, comparativ, vorbim de un stat slovac puternic apărat printr-o demnitate naţională  impresionantă şi de un stat român vulnerabil în care această calitate esenţială pare să nu mai existe. Autorităţile ţării mele, România, nu au considerat până în prezent necesar să găsească şi să aplice soluţii la aceaşi problemă. Cu siguranţă că nici nu au fost interesate, în acest sens, dacă este să ţinem seama numai şi de faptul că  modelul slovac era aproape şi la îndemână!



ACTUALITATEA religioasă
BBC: În România, la fiecare 3 zile se construieşte o biserică
 
Redăm mai jos 3 ştiri recente care au din nou ca subiect Biserica Ortodoxă Română, al cărei asediu mediatic este în plin avânt.
 
În ordine cronologică, primul din seria de noi atacuri la adresa Bisericii aparţine televiziunii Antena 3, care deschide din nou subiectul salarizării preoţilor şi, pentru a induce indignarea publicului, vorbeşte despre „o modă a veşmintelor preoţeşti” care au aplicate cristale Swarovski şi costă 1000 de euro fiecare. Conform Patriarhiei, ştirea a fost inventată de un cotidian online, iar datele vehiculate în emisiunea TV provin de la Asociaţia Secular Umanistă din România, dreptul al replică al Bisericii nefiind solicitat. Biroul de presă al Patriarhieis-a autosesizat şi a formulat un punct de vedere.
 
În zilele imediat următoare, a făcut înconjurul presei o altă ştire negativă privind BOR: „Firma lui Omar Hayssam avea legături cu reprezentanţii Bisericii şi cu TVR, derulând un contract de promovare prin care se folosea de imaginea unor mănăstiri. În schimbul acestei promovări, firma lui Hayssam, Bucovina Enterprises, vira sume de bani Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Contractul a fost semnat în anul 2004, campania urmând să fie promovată de catre Televiziunea Romana în 2005”, relatează B1 TV. Sirianul Omar Hayssam a primit pe 2 august mandat de arestare preventivă în dosarul “Bucovina”, în care este acuzat de infracţiuni de delapidare şi înşelăciune.
 
„Coincidenţa” face să li se adauge celor două ştiri, reportajul BBC World Service, difuzat pe 3 august şi numit „The Power and the Faith – Romania’s Orthodox Church” (Trad. n.: Puterea şi Credinţa – Biserica Ortodoxă Română), al cărui fir roşu era finanţarea de către sărăcitul Stat român a câte unei noi biserici ortodoxe la fiecare 3 zile. Realizatoarea reportajului, Tessa Dunlop, este căsătorită cu un cetăţean român şi a venit în România acum 20 de ani. Aceste detalii, alături de prestigiul televiziunii britanice, dau documentarului putere de convingere şi de manipulare cu rezonanţe pe plan intern şi extern. Cităm din reportaj: „Mergeți prin fiecare orășel sau sat și veți vedea două sau trei biserici, multe din ele palate opulente, simbol al credinței într-una din cele mai religioase țări din lume… Aproape peste tot în țară există simboluri și semne ale credintei… România este una dintre cele mai sărace țări din UE. Salariul mediu este foarte scăzut. În ciuda acestui fapt, politicienii români au continuat să direcționeze sume mari de bani în construirea de noi biserici. Aceasta include și donatia a 11 hectare în centrul Bucureștiului și fonduri pentru construirea noii catedrale”. În documentar nu au fost trecute cu vederea nici salariile preoţilor, „pentru care statul acordă anual un milion de euro”, subliniindu-se că de fapt nici nu se prea ştie cât primeşte Biserica de la autorităţile locale sau diverse companii.
 
Din replica Patriarhiei Române spicuim: „Construirea de noi lăcaşuri de cult nu este un capriciu, ci reprezintă o necesitate liturgică, mai ales în mediul urban, acolo unde în timpul regimului comunist a fost interzisă construirea de biserici… În ceea ce priveşte sprijinul de la bugetul de stat pentru cultele recunoscute (nu doar Biserica Ortodoxă Română), potrivit Ministerului Finanţelor Publice, acesta reprezintă 0,2% din bugetul de stat sau 0,08% din PIB-ul României şi este consecinţa confiscării proprietăţilor bisericeşti prinLegea secularizării proprietăţilor bisericeşti (1863) şi de către regimul comunist din România, începând cu anul 1948. O eventuală întrerupere a sprijinului de la bugetul de Stat pentru Cultele religioase trebuie să urmeze retrocedării tuturor proprietăţilor bisericeşti aflate în proprietatea şi exploatarea Statului român. Toate informaţiile inexacte, prezentate în documentarul BBC, sunt preluate din aceiaşi sursă tendenţioasă (ASUR). Considerăm că este mai demn pentru un popor european creştin să construiască biserici noi, necesare unor comunităţi numeroase, decât să vândă biserici goale din lipsă de credincioşi, spre a fi transformate în spaţii comerciale sau sportive, aşa cum se întâmplă adesea în Marea Britanie şi în alte ţări secularizate din Occident, spre mirarea altor religii.”
 
Nota redacţiei:
 
Ne vine în minte a parafraza un proverb cunoscut şi a spune „calul moare de drum lung şi BBC de grija României”. În timp ce numărul bisericilor frecventate în Anglia este în continuă scădere, tendinţă evidentă în toata Europa de Vest, Regina Marii Britanii dă undă verde căsătoriilor homosexuale, iar Biserica Anglicană poate fi dată în judecată dacă nu le va oficia religios. Într-un articol anterior scriam despre cum lăcaşuri de cult din Vest au ajuns a fi închiriate pentru scopuri care de multe ori nu au de-a face cu creştinismul. Este cazul unei biserici protestante din Amsterdam, transformată într-un club de noapte ce poartă în mod grotesc numele de Paradiso, sau a unor biserici din Germania, folosite de comunitatea musulmană.
 
Atâta vreme cât preşedintele şi prim ministrul din ţara noastră susţin făţiş legalizarea „drepturilor minorităţilor sexuale”, Biserica şi ONG-urile creştine rămân singurii apărători ai familiei tradiţionale. Seculariştilor nu le convine ca Biserica să aibă influenţă asupra societăţii, cu atât mai puţin asupra decidenţilor politic. Aşadar, atacurile vizează orice mică fisură în verticalitatea şi credibilitatea acestora, strategia fiind aceea a picăturii chinezeşti care erodează încet, dar sigur.  Interesant ni se pare că nu există reportaje asemănătoare îndreptate împotriva Bisericii Ruse, de exemplu.  Este evident că şi acolo există un „parteneriat avantajos” între Biserică şi politică, cu acordul explicit al Patriarhului Kirill, însă mass media internaţională nu scormoneşte subiectul. 
 
Dacă se construieşte o biserică la fiecare trei zile în România înseamnă că am ajuns vremurile de pe urmă, în care să trăim ad literam cuvintele Mântuitorului „Dărâmaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica iară.” (Ioan 2:19). Iar dacă a ajuns construcţia de biserici să fie blamată de necredincioşi, ne mângâie tot Mântuitorul Hristos care spune "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră, multă este în ceruri" (Matei V, 11- 12).


Comunicaţi, comunicaţi, suntem toţi supravegheaţi
 
Duminică, 4 august 2013, peste 22 de misiuni diplomatice americane din Orientul Mijlociu au fost închise, iar personalul evacuat. Măsura a fost adoptată şi de alte state, precum Marea Britanie, Franţa şi Germania. Au fost emise avertismente pentru turiştii şi cetăţenii americani prezenţi în ţările arabe. Motivul dat publicităţii de oficialităţi este ameninţarea iminentă a unei acţiuni teroriste pusă la cale de Al-Qaeda. Conform Şefului Statului Major american este „una dintre cele mai credibile ameninţări şi cele mai clare pe care le-am văzut după 11 septembrie". „Există informaţii despre o ameninţare semnificativă, iar noi am reacţionat. Ţinta exactă nu este cunoscută, dar intenţia este clară. Ideea este atacarea obiectivelor occidentale, nu doar a celor americane", a declarat Martin Dempsey, şeful Statului Major al SUA.
 
Concomitent, Interpol a decis să lanseze o alertă globală de securitate solicitând vigilenţă maximă şi cooperare poliţienească “după o serie de evadări din închisori în nouă state membre, printre care Irak, Libia şi Pakistan”. “Suspectând implicarea Al-Qaeda în mai multe evadări care au dus la eliberarea a sute de terorişti şi criminali, alerta Interpol solicită asistenţa celor 190 state membre pentru a determina dacă aceste evenimente recente sunt coordonate sau legate” (extras din comunicatul de presă emis de Interpol). Interpol aminteşte că luna august este o dată aniversară pentru mai multe “atacuri teroriste violente” în India, Rusia şi Indonezia. “Această săptămână marchează de asemenea cea de-a 15-a aniversare a atentatului împotriva Statelor Unite de la Nairobi în Kenya şi Dar es Salaam când 200 de persoane, majoritatea africani, au fost ucişi, şi alte 4.000 au fost rănite”, a mai subliniat Interpol.
 
Nota noastră:
 
Spre deosebire de alte ocazii în care ameninţarea teroristă era explicit formulată şi emisă prin mijloacele proprii de comunicare de către organizaţiile teroriste, de această dată, interceptările stau la baza avertismentului statelor occidentale (de parcă teroriştii folosesc reţele de telefonie interceptabile, ori reţele de socializare, bazându-se numai pe un limbaj cifrat). Ni se induce concluzia că o nouă catastrofă umanitară poate fi evitată datorită sistemului mondial de supraveghere electronică. Aşadar, Big Brother-ul global trebuie acceptat ca un rău necesar pentru raţiuni de securitate şi chiar de supravieţuire. Nu e de mirare că marile puteri investesc enorm în crearea de sisteme proprii de supraveghere electronică. Nu mai vorbim de un „Război rece”, ci despre un „Război preventiv” împotriva terorismului, purtat cu arme neconvenţionale: informaţii obţinute din spionarea mijloacelor de comunicare. Stă mărturie în acest sens titlul unui mare cotidian francez, Le Monde: „Le programme de la NSA prouve sa valeur” – Programul NSA îşi dovedeşte eficacitatea (trad. n.)
 
Cu trecerea anilor de după atentatele asupra Turnurilor Gemene din America, populaţia a început să ridice din nou semne de întrebare asupra limitelor în care dreptul la intimitate şi viaţă privată poate fi încălcat de serviciile secrete. Povestea a explodat când un fost angajat al CIA, Eduard Snowden, a dezvăluit că „spionajul digital practicat de SUA nu are limite, nici granițe. Practic, prin programul numit XKeyscore, NSA are acces nelimitat la miliarde de e-mail-uri, discuții de pe rețelele desocializare și alte servicii de comunicații în timp real”, informează site-ul Russia Today. Conform Mediafax, şi Ambasada SUA de la Bucureşti dispune de un server pentru programul Xkeyscore.
 
Acum câteva zile Rusia a decis să acorde azil politic temporar lui Snowden, deşi pe numele lui este emis mandat de extrădare pentru acuzaţii de încălcare a unor informaţii secrete ale SUA. Oare este o coincidenţă că exact în aceste zile apare avertizarea atacului terorist, ori se încearcă orchestrarea unor manevre de inducere în eroare a opiniei publice asupra vulnerabilităţii produse de spionajul global…
 
Şi mai interesant este cum se coordonează Biserica şi Statul în Rusia în privinţa chestiunilor actuale de pe agenda politică externă. Protopopul Vsevolod Chaplin, şeful Departamentului Sf. Sinod pentru Relaţii între Biserică şi societate  a apreciat că prin decizia lor de a-l proteja pe Snowden, autorităţile ruse contribuie la neînfiinţarea unei “închisori electronice globale”. Despre pericolul acestui nou tip de „închisoare”, creştinii ortodocşi au fost avertizaţi de Sfinţii Părinţi de mulţi ani. „… un asemenea control poate fi mai strict decat toate formele cunoscute de sisteme totalitare din sec. al XX-lea″, a declarat pentru agenţia Interfax preotul rus. El a adăugat că: „ In sec. al XX-lea, cele mai aspre forme de putere politică au folosit forţa brută, dar acum utilizează putere soft, prin colectarea totală de date şi prin convingerea soft a oamenilor, întâi prin sloganuri şi apoi prin acte legale.”
 
Între actele legale de care vorbeşte protopopul rus se numără şi obligativitatea actelor de identitate electronice. Cu limbă de moarte, Părintele Iustin Pârvu spunea în iunie :”Mai avem un an de libertate şi apoi vine urgia… Cât puteţi luptaţi împotriva lor [cardurilor cu cip] cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni... 12 luni de libertate şi vine urgie".


În Secuime, nu uita că eşti român!
ÎPS Ioan Selejan a înmânat de Schimbarea la Faţă 1500 de steaguri româneşti credincioşilor prezenţi la hramul Mănăstirii Sita Buzăului din Covasna. A fost intonat imnul de stat cu tricolorul fluturând în mâinile celor prezenţi. Steagurile au fost confecţionate de măicuţele de la mănăstire. Episcopul de Covasna a mai împărţit 400 de steaguri ale României şi în luna iulie, la hramul Mănăstirii „Sf. Ilie" din Topliţa. Alte câteva sute vor fi oferite credincioşilor la Izvorul Mureşului, pe 15 august, la hramul bisericii "Adormirea Maicii Domnului", informează Antena3.  
 
Gestul ÎPS Ioan nu a rămas fără ecou. Reprezentanţi ai comunităţii maghiare au calificat gestul ca pe o „provocare” , iar mass media a redat pe larg subiectul. ÎPS Ioan a fost invitatul emisiunii Răspunsuri duhovniceşti din 26 iunie 2013 de la Radio Trinitas şi a răspuns întrebărilor Pr. Teodor Gradinaciuc. Prin amabilitatea Asociaţiei Prietenii Sfântului Efrem cel Nou, care a efectuat transcrierea emisiunii radio, redăm în continuare un cuvânt de învăţătură al ierarhului:

Ce reprezintă astăzi pentru români drapelul naţional?
 
ÎPS. Ioan: Mai întâi să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi drapelul românesc. Mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor.
Drapelul nostru românesc l-am considerat a fi o icoană a României Eu aş recomanda ca fiecare, în primul şi primul rând, să îşi procure câte un drapel, să nu aşteptăm tot timpul, tot timpul, să stăm cu mâna întinsă să aşteptăm la, Dumnezeu ştie, ce super-super autorităţi să ne dea un drapel să-l arborăm în casa noastră. Şi să conştientizeze că drapelul este icoana României. Aşa cum ne bucurăm, când vedem în casele noastre o fotografie a maicii noastre, a părinţilor noştri, şi ne bucurăm când vedem această fotografie a lor pusă la loc de cinste, tot aşa de ce să nu ne bucurăm când avem în casele noastre această icoană românească, care, cum spun, a fost şi este sfinţită. A fost sfinţită de preoţii noştri în decursul timpului şi de ierarhii noştri, dar cum spun această icoană a fost, repet ce spuneam mai înainte, totuşi acest tricolor a fost sfinţit şi cu sângele a sute şi mii, poate milioane de eroi români căzuţi pentru credinţă şi pentru Neam şi pentru Ţară.”


Eu te-am făcut, eu te omor!
O nouă monstruozitate îşi arată colţii ameninţând viaţa. De parcă înmulţirea avorturilor nu ar fi fost de ajuns să condamne omenirea în ochii lui Dumnezeu, de ca şi cum legalizarea eutanasiei nu este imorală destul, se vehiculează mai nou „dreptul părinţilor” de a decide asupra vieţii copilului după naştere. Vorbim deja de infaticid!!! Noi, creştinii ortodocşi credem învăţătura Bisericii că viaţa apare chiar din momentul zămislirii, prin binecuvîntarea lui Dumnezeu. Într-o lume anapoda, în care tot mai multe cupluri experimentează infertilitatea, în care procesul de îmbătrânire a populaţiei este accentuat şi pare ireversibil, se trezesc slujitorii răului să pună în pericol de moarte pe nou născuţi. Să nu fie!!
 
Argumentarea ideii groteşti aparţine Melissei Harris-Perry, purtător de cuvânt al televiziunii americane MSNBC (situată în top 3 cele mai bune audienţe şi aservită Casei Albe). A fost făcută publică la sfârşitul lunii iulie 2013. Site-ul Natural News o numeşte pe jurnalista americană drept „purtător de cuvânt al morţii”, întrucât afirmă că viaţa începe atunci când decid părinţii. “Când începe viaţa? Susţin că răspunsul depinde foarte mult de simţământul părinţilor. De un simţământ puternic – nu de ştiinţă”, a declarat Harris-Perry.
 
Conform Natural News , promotorii avortului susţin acum public că este normal ca părinţii să-şi poată ucide copiii de până la 3 ani. Uciderea este promovată sub termenul de “avort post-natal”. Mai este numit şi “avort în al patrulea trimestru“, conform unui sondaj recent susţinut pe străzile Universităţii George Mason, care încercă să afle dacă poate convinge studenţii să semneze o petiţie de legalizare a acestui tip de avort. “Când o sarcină nu este dorită… Este uşor să te gândeşti la balon ca la un bebeluş”, spune Melissa Harris-Perry, insinuând că atunci când sarcina nu este dorită, “balonul” nu este deloc un bebeluş. Este doar o masă de ţesut mort de care te poţi debarasa după bunul plac. Faptul că “balonul” rezultă în naşterea unui copil viu nu este niciodată admis de oameni precum Harris-Perry. Copilul nu este “viu” până nu decizi tu!
 
În Italia şi Australia ideea este, de asemenea, susţinută. Un studiu publicat în Jurnalul de Etică Medicală deduce că nou-nascutii nu au nici un “drept moral la viaţă” şi de aceea nu sunt de fapt “persoane”. Alberto Giubilini, de la Universitatea din Milano şi Francesca Minerva, de la Centrul de Filosofie Aplicată şi Etică Publică din cadrul Universităţii din Melbourne, sunt eroii stângii radicale. Aceştia pledează pentru legalizarea infanticidului sub numele de “avort post-natal”. Cei doi insistă că pruncii nou-nascuţi nu au dreptul la viaţă şi că părinţii pot pur şi simplu “decide” să-şi ucidă copiii pentru tot felul de motive. “În loc să fie persoane, nou-născuţii sunt mai degrabă potenţiale persoane”, scriu autorii studiului.
 
Autorului articolului Natural News comentează: „nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu nu pot accepta, ca om spiritual şi membru responsabil al societăţii, legalizarea uciderii bebeluşilor născuţi vii. O asemenea agendă este josnică şi demonică. Şi faptul că oameni precum Harris-Perry varsă violenţa acestui cult al morţii pe MSNBC – canalul de propagandă al Casei Albe – nu face decât să dovedească şi mai mult ca MSNBC şi-a pierdut orice credibilitate, fiind condus de o reţea ce tolerează prezentatori ce sprijina efectiv uciderea în masă a bebeluşilor din toata America. Există o rautate demonică în această ţară, iar femei malefice precum Melissa Harris-Perry sunt scufundate în ea. Reţelele media mainstream precum MSNBC prosperă pe seama acestei răutăţi, iar forţele distructive ce ocupă acum Casa Alba îşi trag puterea de pe urma ei. Oriunde ai privi, există eforturi de semănare a urii rasiale, de ucidere a nou-născuţilor , de otrăvire a rezervelor alimentare, de lobotomizare chimică a copiilor prin vaccinuri şi înrobire a maselor prin mijloace medicale şi economice.”
  
Pruncii, mai ales fetele, sunt ucise cu sânge rece de mulţi ani în ţările orietale, mai ales China şi India. Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că peste 200 de milioane de fete sunt de negăsit din cauza abandonului, avortului sau a uciderii fără milă, chiar de propriile familii, imediat după naştere. Problema face tema unui documentar care se numeşte „It's a girl", realizat de americanul Evan Grae Davis şi vorbeşte prin gura femeilor care sunt victimele culturii din care fac parte.
 
În ţări precum China şi India, motivul genocidului sexual are o motivaţie cu ramificaţii de sute de ani, o puternică încredinţare culturală că băieţii sunt mai valoroşi decât fetele. Băieţii sunt cei care duc numele familiei mai departe, care sunt deţinătorii şi apărătorii averii familiei, băieţii sunt cei care se ocupă exclusiv de ritualurile de înmormântare ale părinţilor. În schimb, după căsătorie, fetele se alătură familiei soţului şi nu mai fac parte din familia de origine. În India, alegerea de a avea un băiat este influenţată puternic şi de sistemul zestrei. Familia fetei este nevoită să plătească familiei băiatului sume mari de bani, aur, terenuri sau alte bunuri ale familiei pentru ca acesta să fie de acord să se căsătorească cu fata. Astfel, costul pe care trebuie să îl suporte o familie în care există două fete este foarte mare, ceea ce face ca cele mai multe familii să aleagă să aibă o fată sau niciuna.
 
Totodată, atât în China, cât şi în India, statul a impus restricţii cu privire la numărul maxim de copii pe care familiile îl pot avea: unul, respectiv doi. Nu este de mirare că după naşterea primului sau celui de-al doilea copil, statul procedează la sterilizarea mamelor imediat după naştere sau chiar obligă mamele să avorteze. Au devenit celebre, dar nu mai puţin şocante, cazurile în care tinerele chineze însărcinate sunt răpite de pe stradă, băgate în dubiţe şi bătute până ce avortează forţat. (www.itsagirlmovie.com.)
 
„Mă adresez ţie, femeie creştină! De ce nu vrei să naşti copii? Nu ai cu ce-i hrăni? Oare nu va avea Dumnezeu grijă de ei? Eşti bolnavă? Dacă avortezi mai rău te vei îmbolnăvi. Eşti săracă? Îti va da Hristos cele de nevoie ca să-i creşti. Eşti ameninţată de bărbat că te lasă? Nu-l asculta la cele rele şi naşte copilul, că poate va ajunge vreun sfânt, prin care să vă mântuiţi toţi din familie.Te temi să nu râdă de tine femeile cele rele că ai doi, trei sau chiar mai mulţi copii? Dar ce vei face când diavolii te vor chinui în iad, pentru omor, împreună cu ele? Te ruşinezi că ai rămas gravidă de fată mare sau fiind fără soţ? Naşte copilul, că, prin ruşinea pe care o pătimeşti, vei scăpa de ruşinea cea mare din ziua judecăţii şi de munca veşnică. Te ruşinezi de oameni că ai rămas gravidă, având peste 35-40 de ani, şi mergi să faci avort? Întoarce-te acasă şi naşte copilul, ca îţi va aduce multă mângâiere şi te va ajuta la bătrâneţe.
 
Vrei să-ţi ucizi copilul la tinereţe, ca să nu ai griji, să te poţi distra mai mult, să placi soţului; pentru că eşti studentă, dar încă nu ai servici, locuinţă şi maşină? Dacă mama ta ar fi gândit la fel, mai erai tu astăzi? Ce este mai scump, raiul sau iadul? Viaţa sau moartea? Averea, maşina, casa sau copilul pe care ţi l-a dat Hristos? Oare nu porunceşte El tuturor părinţilor: Lăsaţi copiii să vină la Mine (adică la viaţă, la biserică) şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor (Matei 19, 14)? Femeilor creştine, nu ucideţi copiii de tinere, că veţi rămâne fără mângâiere în viaţă. Nu avortaţi copiii după primele naşteri, că Dumnezeu vă va răpi unul din cei născuţi mai înainte. Nu-i omorâţi nici mai târziu, ca să nu vă îmbolnăviţi de boli fără leac, nemaiavând timp de pocăinţă. Mamelor, lăsaţi copiii să se nască după legea lui Dumnezeu şi nu-i omorâţi nici prin pază trupească, nici prin medicamente ucigaşe, nici prin avort, nici pe altă cale. Nu vă ucideţi copiii, că ucideţi suflete nevinovate şi vă pierdeţi propriul suflet. Nu vă avortaţi copiii, că nu se vor mântui, ne fiind botezaţi. Nu-i omorâţi cu două morţi - trupeşte şi sufleteşte - căci copiii avortaţi nu mai pot fi niciodată botezaţi şi vă vor osândi în ziua cea mare a judecăţii lui Hristos.
 
Astăzi se avortează în ţară aproape două milioane de copii pe an! Iar ceea ce este mai dureros este faptul că cele mai multe avorturi le fac mamele creştine ortodoxe, în timp ce femeile de altă religie - şi chiar ţiganii - niciodată nu-şi avortează copiii. Dacă nu părăsim acest păcat, ţara va merge tot mai rău; familia se va destrăma, pierzându-şi scopul; casele creştinilor se vor pustii; pagânii şi vrăjmaşii ne vor robi; copiii vor fi din ce în ce mai puţini pe pământ; cancerul va ucide tot mai multe mame; se vor înmulţi divorţurile, războaiele, cutremurele, sectele şi lipsurile vor predomina, căci uciderea, desfrâul şi necredinţa grăbesc sfârşitul lumii.” (Pr. Petroniu Tănase)


Ierarhii BOR: Să strigăm, să tragem un semnal de alarmă! Să nu votăm o Constituţie imorală!
În predici şi cuvinte de învăţătură ierarhii noştri apără şi încurajează familia tradiţională. Să strigăm, să tragem un semnal de alarmă! Să nu votăm o Constituţie imorală!
 
ÎPS. Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, predică la Adormirea Maicii Domnului – Mrea. Brâncoveanu Sâmbăta de Sus:
 
… „Iată roaba Domnului sunt! Fie mie după cuvântul tău.” Iată îndemn pentru mama creştină, care este cea aleasă de Dumnezeu, ca să continue lucrarea de zidire a lumii. Mama este singura fiinţă din lumea aceasta, care crează, care naşte, şi dacă menirea aceasta nu şi-o ia în seamă, dacă nu se proşterne în faţa Mântuitorului Hristos şi să spună: „Iată roaba Domnului sunt! Fie mie după cuvântul tău”, se ajunge în situaţia aceasta, a înmormântării fără să se nască a miloane de prunci. Cred că pruncii care nu mai sunt [avortaţi] au depăşit numărul populaţiei noastre. Şi pentru aceasta trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ierte pe noi, pentru ca să nu primească neamul nostru pedeapsa pe care n-o doreşte.
 
Iată aici imaginea unei familii fundamentate pe dragostea maternă, apoi pe dragostea filială pentru generaţiile acestea, pentru că relaţiie între părinţi sunt binecuvântate de Dumnezeu, şi apare şi aici întâi de toate Tatăl ceresc, pentru că El este Tatăl, Dumnezeu Tatăl, lângă Dumnezeu Fiul şi împreună cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Dar pentru ca să rămână imaginea creştină a familiei, a apărut prin rânduiala lui Dumnezeu şi un ocrotitor al Maicii Preacurate, dreptul Iosif. Aceasta este imaginea adevărată a familiei!
 
Şi vă spun lucrul acesta pentru că trebuie să strigăm, trebuie să tragem un semnal de alarmă, pentru a nu fi batjocorită credinţa neamului nostru, credinţa adevărată, prin trecerea în legea fundamentală a statului a altceva decât realitatea firească şi naturală, decât rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu. Trebuie să susţinem şi să apărăm cu toţii, ca în constituţia noastră să se menţioneze, că familia creştină, familia, este compusă din bărbat, femeie şi copii! Nu din soţi; nu din buna învoială a soţilor sau a soaţelor. Cine sunt cei care cer asta să-şi vadă de treaba lor; nu avem treabă cu ei. Din momentul în care Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie, din momentul în care Dumnezeu l-a binecuvântat în rai, spunând: „Creşteţi şi vă-nmulţiţi; umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”, să rămâna sfânt ce-a rânduit Dumnezeu.
 
Dacă aceasta o pierdem, pierdem cel mai important lucru, cel mai important element din credinţa noastră, din spiritualitatea noastră. Altfel ar trebui să nu mai scriem „oraşul” cutare, ci să scriem „spital”, căci vom fi toţi bolnavi dacă luăm sau îngăduim drepturi ale unor oameni bolnavi. Ceea ce este firesc şi a lăsat Dumnezeu ca firesc, să rămână sfânt şi firesc! … Dacă şi-au dat viaţa pentru noi înaintaşii noştri, … suntem chemaţi să rămânem statornici în credinţa noastră, să ne cinstim unii pe alţii, s-o cinstim pe Maica Preacurată, care este deci mama mamelor noastre …[...]
 
ÎPS Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului şi Feleacului: Mă doare sufletul că s-au triplat divorţurile, familia tradiţională suferă
 
Mitropolitul Clujului, ÎPS Andrei, le-a spus celor aproximativ 70.000 de persoane prezente la hramul de la Mănăstirea Nicula că familia este celula de temelie a societăţii şi are un rol esenţial, spunând că i se rupe sufletul pentru că numărul divorţurilor s-a triplat, informează Mediafax. “Familia este celula de temelie a societăţii omeneşti şi are un rol esenţial în mersul înainte al acestei societăţi. Familia tradiţională suferă, intră într-o criză. În ultima vreme, divorţurile s-au triplat şi mă doare sufletul când aud despre atâtea divorţuri. Criza familiei este o criză a societăţii contemporane. Observăm ce se întâmplă, se vorbeşte tot mai des de uniune consensuală, se fac căsătorii de probă, dar un lucru şi mai grav este că se vorbeşte de căsătorii între persoane de acelaşi sex. Biserica noastră militează pentru stipularea în Constituţie că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie şi copilaşii lor. Nu pedepsim pe nimeni, dar vrem ca normalitatea să fie subliniată. În faţa acestei stări de lucruri, ce face Biserica? Biserica vine şi afirmă că această instituţie fundamentală, familia, reflectă misterul Sfintei Treimi”, a spus mitropolitul Clujului.
 
ÎPS Andrei i-a îndemnat pe credincioşii prezenţi să se roage Maicii Domnului să mijlocească pentru ca tinerii “să întemeieze familii puternice, pentru ca România să nu se prăbuşească şi să meargă înainte”. “Trebuie ca familia să se roage lui Dumnezeu. O casă în care nu este preocupare religioasă, duhovnicească, nu o putem numi o casă creştină. Din păcate este o mare ispită televizorul, şi adormim la televizor fără să ne rugăm. După o săptămână de trudă trebuie să mergem două ceasuri la biserică, este vreme şi pentru munte şi pentru mare, toţi membri familiei trebuie să meargă la biserică. E nevoie de familii creştine puternice şi o rugăm pe Maica Domnului să intervină la Domnul Hristos să întărească familile noastre”, a mai arătat înaltul ierarh ortodox.
 
 
ÎPS Acad. Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Păcatul acesta al homosexualităţii este descris în Sfânta Scriptură ca fiind o urâciune înaintea lui Dumnezeu
 
Într-un interviu pentru Agerpres, ÎPS Irineu a declarat: „Păcatul acesta al homosexualităţii este descris în Sfânta Scriptură ca fiind o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Deci nu încape îndoială că păcatul respectiv este cu totul şi cu totul neadecvat firii noastre. Deci nu ne-a făcut Dumnezeu numai bărbat sau numai femeie, ne-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie, pentru ca noi să ducem mai departe spiţa neamului omenesc. Nu ne căsătorim numai pentru plăcerile noastre trupeşti, ci ne căsătorim pentru ca să promovăm în viaţa noastră o bucurie pe care nimeni nu poate să o dea în schimbul copilului. Niciodată o mamă sau un tată nu vor avea o mai mare bucurie decât copilul lor. Şi oare poate să fie plăcerea unui cuplu de altceva, nici nu îi numesc, bucurie? Ce bucurie poate fi aceasta şi cum am putea să numim această legătură căsătorie, când este vorba de casă? Casa este sacră. Deci pentru noi casa este sfântă, casa este Biserica, iar casa credinciosului este micuţa biserică de lângă casă.
 
Atunci cum pot eu să numesc casă ceva croit pe destrăbălare şi dezbinare, pe distrugere? Este greu să putem concepe. Şi pentru omul de la ţară acest lucru este o spurcăciune, scuzaţi expresia, ca să gândeşti că există o relaţie de acest fel. Numai să ne imaginăm cam cum s-ar desfăşura o astfel de relaţie şi deodată ne vine greu să putem concepe aşa ceva. Cum putem să lăsăm noi acest lucru într-o lege fundamentală, când noi privim Constituţia alături de Biblie, de Sfânta Scriptură şi aleşii noştri jură pe Biblie şi pe Constituţie? Cum poţi să scrii în Constituţie un păcat de nedescris, când acest document, această cartă a unei naţiuni trebuie să cuprindă valorile fundamentale ale naţiunii. Este o valoare fundamentală homosexualitatea? 
 
Nu mă refer la oameni, nu mă refer la persoane, aceasta este problema lor, pentru că omul este om, iar păcatul este ceva adăugat. De aceea noi nu îi judecăm pe oameni, dar judecăm păcatul foarte aspru. Aşa cum este păcat să furi şi hoţia este pedepsită de lege, nu văd de ce păcatul din Biblie, homosexualitatea, nu este tot aşa pedepsit ca şi hoţia, pentru că este împotriva lui Dumnezeu. Deci aici este problema principală. Nu mai vorbim de familie. Ce ar însemna ca un copil care a fost născut într-o familie să devină fiul adoptiv al unui surogat, al unuia care este împotriva familiei. Cum poate copilul acela să se dezvolte într-o asemenea zisă familie între doi bărbaţi sau între două femei? De ce există această rapacitate spirituală şi socială?Ca să iei copilul unei familii şi să devină copilul tău adoptiv, pentru că vrei şi tu să ai cel puţin aşa o imagine de ceea ce ar trebui să fie familia. Dar de fapt este un fals. Deci aceasta este gândirea bisericească şi a firii umane. [...]
 
ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la praznicul Înălţării Domnului, Mănăstirea Neamţ 2013: „celor care vremelnic cârmuiesc le cerem să-şi asculte conştiinţa în primul rând şi mai puţin glasul de sirenă venit, poate, din altă parte
 
“… Printre toate aceste mărturisiri şi cuprinsuri sfinte din Testamentul Său, el ne-a lăsat cuvântul ăau, gândul Său, mărturia Sa, testamentul Său în ceea ce priveşte familia creştină. Suntem martori şi mărturisitori ai prezenţei Sale la nunta din Cana Galileii, când l-a binecuvântat pe mire, când a binecuvântat-o pe mireasă ca să dăruiască Dumnezeu prunci spre dăinuirea neamului omenesc, binecuvântand orice familie care se va naşte, care va fi formată sub binecuvântarea Bisericii – familie născatoare şi crescătoare de prunci.
 
Suntem martori şi marturisitori ai cuvântului Domnului Hristos despre pericolul care paşte familia creştină, pericolul desfrânării. Domnul Hristos a spus că pruncii sunt icoana Împăratiei cerurilor. Dumnezeieştii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi au preluat gandul Domnului şi l-au mărturisit, au scris depre aceasta, şi cu mila Lui Dumnezeu, venit-a acum 1700 de ani, marele Imparat Constantin, educat şi crescut de sfânta sa maică şi Împărăteasă Elena, şi inspirându-se din gîndul Domnului, inspirându-se din cuvântul Scripturii, a dat legi de ocrotire a femeii, de ocrotire a bărbatului, de ocrotire a pruncilor lor, a dat legi despre familia creştina şi aşa, inspiraţi din dumnezeiasca Scriptură, creştinii, iată, au trăit aproape doua milenii sub egida acestei inspiraţii, până când în vremurile mai apropiate de noi, legile şi gândurile mărturisite de marele Împărat Constantin au început să fie îndepartate una cate una.
 
Aşa se face că noi astăzi, ca şi altădată creşinii, suntem chemaţi să fim martori şi mărturisitori a tot ceea ce Domnul Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfintii Părinţi, marii dregători creştini ai lumii de altădată ne-au lasat ca testament: să păstram ceea ce este mai scump, şi anume Biserica Lui Hristos, legătura cu Cerul, legătura cu sfinţii, legătura noastră cu Împărăţia lui Dumnezeu, şi legătura noastra cu cei dintre noi, cu cei care ne sunt apropiaţi, cu ceea ce este lucrul cel mai sfânt şi adevărat pe acest pământ, familia creştină.
 
De aceea, în marele praznic de astăzi, Înălţarea Domnului Hristos, cu ochii minţii să privim la Fiul Lui Dumnezeu înălţndu-Se spre Împaratia Cerurilor, dar nedepărtându-Se de noi, pentru că este prezent în Biserica Sa cea sfântă, şi privindu-L cum Se înalţă, dar în acelaşi timp, constatând că este între noi, să încercăm să-I sesizăm gîndul, să-I sesizăm porunca Lui în ceea ce priveşte viaţa noastră. Şi Mântuitorul Hristos ne aminteşte, şi Biserica ne aminteşte următoarele în această sfântă zi şi ori de câte ori ea are ocazia, tuturor acelora care nu mai vad din păcate, familia ca fiind formată din bărbat, femeie şi pruncii lor:
În primul rând, Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie, l-a creat pe dânsul  şi le-a dat poruncă să crească să se înmulţească şi să stăpânească pământul.
În al doilea rând, Dumnezeu a pedepsit acele locuri în care păcatele contra firii s-au răspândit atât de mult ca în cetăţile antice Sodoma şi Gomora.
Biserica ne marturiseşte că cea mai sfântă imagine, o putem numi chiar icoană - în sensul larg al cuvântului -, cea mai sfântă, cuprinzatoare, adâncă şi înălţătoare imagine este aceea a tatei, a mamei şi a pruncilor lor.
Iar acelora care au alte “orientări”, fii şi fiice ale acestui neam, mulţi sau puţini la număr, le spunem că nu-i urâm pe ei, dar urâm păcatul, le spunem ca îi iubim pe ei ca pe făpturi ale lui Dumnezeu, dar ne îndepărtăm de păcatul pe care îl săvârşesc şi, cum spunea un părinte duhovnic, cu durere şi cu dragoste îi îndemnam să se întoarcă prin pocăinţă la adevar şi, mai presus de toate, să nu ceară să intre în sanctuarul cel mai sfânt al familiei unde nu au loc – din porunca Domnului, nu din gândul nostru omenesc – decât tatăl, mama şi pruncii lor.
Iar celor care vremelnic cârmuiesc le cerem să-şi asculte conştiinţa în primul rând şi mai puţin glasul de sirenă venit, poate, din altă parte; să-şi asculte proprii părinţi şi părinţii lor le vor mărturisi adevărul; să ia aminte la ceea ce gândeşte poporul, la ceea ce gândesc cetăţenii; şi, mai presus de toate, în această sfântă zi a Înălţării Domnului, să-şi aplece urechea şi inima la mormintele eroilor să încerce să asculte glasul lor şi să sesizeze ultimul lor gând înainte de a părăsi această lume, seceraţi de sabia turcului sau a altor duşmani mai de demult sau mai de aproape şi vor sesiza că ultimul lor gând a fost la soţia de acasă şi la pruncii lor, ultimul lor gând a fost la logodnica lor, la pruncii pe care îi aşteptau să îi primească prin taina căsătoriei de la Dumnezeu.
 
De aceea, iubiţi credincioşi, să-L rugam pe Dumnezeu, Cel în Treime lăudat să ne ajute să ne păstrăm credinţa, să ne ajute să ne apărăm şi mărturisim credinţa, să creştem în familiile noastre frumos şi sănătos, să ne păzească El, Dumnezeu, de rele, ca să dăm răspuns la Judecata Domnului Hristos, când El va veni să judece pe fiecare dupa faptele sale. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac! Amin!”


Mesajul Rusiei către R. Moldova: Sunteţi ai imperiului creştin al Moscovei
Patriarhul Moscovei şi Întregii Rusii, Kirill, va efectua o vizită de 2 zile la Chişinău în perioada 7-9 septembrie 2013 şi va avea întâlniri atât cu conducerea bisericească, cât şi cu cea politică. Patriarhul va vizita şi Tiraspolul, unde se va întâlni cu liderul separatist Evgheni Şevciuk. Motivul oficial al vizitei în R. Moldova este împlinirea a 200 de ani de la trecerea Eparhiei de Chişinău sub oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse (n.n. etapă din rusificarea forţată a românilor basarabeni ocupaţi în anul 1812 de Imperiul ţarist) . După cum comentează presa locală, vizita patriarhului Kirill are substrat politic şi nu poate fi o coincidenţă că ea are loc chiar înaintea semnării, la Vilnius, de către R. Moldova, a Acordurilor de Asociere la Uniunea Europeană.
Ultima dată, patriarhul Moscovei a fost la Chişinau în octombrie 2011. Atunci a fost întâmpinat cu proteste ale organizaţiilor nonguvernamentale. Mai multi activisti au considerat vizita un instrument prin care Federatia Rusa si-ar extinde influenta in Republica Moldova. În 2012, în cadrul unei întrevederi cu reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, Patriarhul Kirill a declarat că „Republica Moldova este parte componentă a Sfintei Rusii. Acest fapt este mai presus de toate graniţele politice şi niciun partid politic care ameninţă cu separarea noastră nu este în măsură să rupă această unitate. Cu cât mai devreme vor înţelege acest lucru, cu atât mai puţine forţe vor irosi".
Spicuim dintre reacţiile din presa moldovenească:
Clopotele bisericilor din Republica Moldova vor bate altfel. Unele vor bate a primejdie, ca pe timpurile când dădeau turcii, altele – a smerenie în faţa ÎPS Kirill, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, “care vine să-i îngenuncheze pe moldoveni sub patrafirul său”, scrie ziarul “Timpul”. Din păcate, subliniază articolul, nici Mitropolia Basarabiei (dependentă canonic de Patriarhia Română), dar nici vreun partid politic nu şi-a exprimat protestul faţă de cruciada creştină pornită de Patriarhul Kirill, care urmăreşte expansiunile teritoriale şi politice ale Moscovei.
“La noi însă ÎPS Kirill intră, ca la el acasă, cu cădelniţa în curte străină pentru a marca în continuare teritoriul canonic al Patriarhiei Ruse, indirect arătând tuturor că aceasta e zona de influenţă a Moscovei”, scrie în continuare “Timpul”.
In prefaţa volumului în care au fost incluse predicile patriarhului Rus, rostite în anul 2010, scrie că acesta se roagă ca “orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii” – Ziarul de Gardă. Atât a spus, lăsând fără nume concrete simpatiile sale politice de aici, accentuează săptămânalul.
Anatol Ţăranu, analist politic şi fost ambasador al R. Moldova la Moscova spunea: „ Conotaţiile şi legăturile politice ale Patriarhului Kirill sunt mai mult decât evidente… nu s-a sfiit niciodată să facă declaraţii politice. El va promova la Chişinău nu numai interesele canonice ale Patriarhiei ruse, ci şi cele politice. Moldova nicidecum  nu poate fi parte a Sfintei Rusii, pentru că face parte din spaţiul religios creştin-ortodox al României.”
Un preot ortodox declara pentru ziarul Timpul: „… N-aş vrea ca dumnealui să vină, cum a fost în Ucraina, şi să ne vorbească despre procese electorale. Ar fi un lucru foarte dureros pentru sufletele noastre, ale celor care suntem, din punct de vedere politic, împărţiţi în două tabere. Asta ar trezi nemulţumire în rândurile credincioşilor.”
Nota redacţiei:
Evenimentul care va fi marcat la Chişinău este de fapt, anexarea silnică a Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812. În opinia noastră, liderii politici de la Chişinău ar trebui să sesizeze capcana şi să fie circumspecţi şi atenţi la cadrul istoric şi fondul politic al unei eventuale întrevedri cu Patriarhul Kirill. Soluţia nu este boicotarea vizitei, ci disocierea de aniversarea de tristă amintire pentru Basarabia şi România. Pe o veche carte bisericească, un preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare: "În  1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două. Acest trist eveniment s-a petrecut în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Tratatul de Pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812” - Ziarul Unirea.
Patriarhul Kirill merge ca un sol al păcii, în ambele părţi ale Nistrului fiindcă tactica de moment a Rusiei în R. Moldova este de a alterna şantajul diplomatic cu mesajul soft în duh ortodox. Ortodoxia este folosită politic pentru ca moldovenii să uite că „lupul îşi schimbă părul, dar năravul… ”. Poporul moldovean este vulnerabil întrucât se află la mijloc între aspiraţiile europene promise şi pe punctul de a fi împlinite de actuala clasă politică şi conştiinţa că valorile creştine sunt nesocotite de guvernanţi. Deşi aservit Moscovei, Mitropolitul Vladimir a avut curajul ca prin hotărâre de sinod să caterisească pe politiceinii care au susţinut legea privind drepturile homosexualilor.
Acum câteva săptămâni ministrul de externe rus „cerea explicaţii” Chişinăului cu privire la „implicaţiile asupra relaţiei bilaterale Rusia – R. Moldova” pe care apropierea de Uniunea Europeană a statului moldovean le-ar produce, solicitare catalogată de analişti drept „şantaj”, Moscova trimite un nou emisar între Prut şi Nistru. Sub acoperirea grijii „duhovniceşti”, Patriarhul Kirill face jocul geopolitic al guvernului rus, folosindu-şi capacitatea de influenţă fără menajamente. Alături de gigantul Gazprom şi armata rusă, Biserica Ortodoxă Rusă este un instrument de putere pentru Kremlin. În timp ce Ţările Baltice sunt în mare parte catolice şi fac deja parte din Uniunea Europeană, fiind cel puţin deocamdată un caz pierdut pentru Moscova, R. Moldova şi Ucraina sunt încă mize importante.
 
Acorduri de asociere la UE va semna şi Ucraina, care tocmai ce a fost vizitată de Patriarhul Kirill cu ocazia celor 1025 de ani de la creştinare. Interesant este că nici preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici, nici Mitropolitul Kievului, Vladimir, nu au dat curs unei întrevederi cu ierarhul rus cu această ocazie, mai mult, au organizat o comemorare diferită.
 


Ştiti interne pe scurt (august 2013)
Fără vaccinare nu ne vom mai putea înscrie copiii la grădiniţă
 
Pe site-ul Ministerului Sănătăţii se află un proiect de ordin prin care se introduce obligativitatea prezentării carnetului de vaccinuri completat la înscrierea copiilor în învăţământul preşcolar. Cu alte cuvinte, conform noului proiect, părinţii nu-şi vor mai putea înscrie copiii la grădiniţă dacă nu vor demonstra că micuţii au fost vaccinaţi.  Fiecare vaccinare va fi trecută obligatoriu în carnet de medicul de familie. "O hotărâre de guvern mai veche stabileşte că intrarea în colectivitate poate fi condiţionată de vaccinurile pe care le-a făcut copilul. Măsura se aplică atât în şcoli, cât şi în grădiniţe, unde copilul ar putea răspândi rujeola, rubeola, etc. Părinţii care refuză vaccinarea îşi asumă responsabilitatea pentru o eventuală îmbolnăvire a copilului, în schimb, în colectivitate nu îi putem expune la risc pe cei vaccinaţi", comentează epidemiologul Geza Molnar, consilier în Ministerul Sănătaţii (MS). 
 
Pilula contraceptivă - cauza avortului hormonal. Sindromul post avort
 
Recent a avut loc la Timişoara conferinţa cu tema „Pilula contraceptivă - cauza avortului hormonal. Sindromul post avort", susţinută de doamna doctor Christa Todea-Gross, vicepreşedintele Federaţiei Pro-Vita Ortodoxă. Conferinţa a fost organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români. Pilula contraceptivă este astăzi utilizată frecvent În rândul femeilor şi al tinerelor fete din diverse motive: de la evitarea unei sarcini nedorite până la tratarea unor forme mai severe de acnee şi meliorarea simptomelor din sindromul premen­strual, ovar polichistic etc.
Cu toate ca pilula este descrisă Într-o lumină favora­bilă, ea prezintă o serie de efecte negative mai puţin cunoscute, detaliate de doamna doctor. Ca orice metodă contraceptivă, nici pilula nu evită sută la sută apariţia unei sarcini. Atunci când acest lucru nu se Întâmplă, are loc concepţia, În urma căreia se dez­voltă un embrion, deci o nouă viaţă. Datorită mecanismului de acţiune al pilulei, embrio­nul nu va găsi loc favorabil pentru a se dezvolta în pân­tecele mamei, astfel el va fi eliminat. Simptomele avortului hormonal realizat de pilulă sunt similare cu cele datorate avortului chirurgical: sen­timente de vinovăţie, coşmaruri, anxietate, insomnii, depresi. Se apreciază ca în 1- 2 ani de utilizare a pilulei, are loc cel puţin un avort hormonal. Sindromul post avort se extinde asupra întregii fami­lii, la bărbaţi apare cel mai adesea mania, care apoi se continuă cu consumarea băuturilor alcoolice. Copiii născuţi pot manifesta coşmaruri, frică.
Câteva efecte secundare care pot apărea în urma utilizării pilulei sunt: creşterea incidenţei bolilor cardio­vasculare, formarea de cheaguri de sânge, infarct rnio­cardic, hipertensiune arterială. Printre contraindicaţii se numără: bolile de inimă, tulburări de circulaţie, cancer de sân, diabet, obezitate. Astfel, pentru a evita aceste neplăceri şi altele care decurg din utilizarea contraceptivelor, doamna doctor recomandă abstinenţa până la căsătorie, iar după căsă­torie, fidelitate şi respect între soţi, evitarea metodelor de contracepţie, iubire părintească faţă de toţi copiii pe care îi trimite Dumnezeu. Copiii care apar în astfel de familii nu sunt o povară pentru părinţi, ci împlinire şi bucurie. (sursa: Revista Învierea – Timişoara)
Pr. Hariton a fost instalat stareţ al Mănăstirii Petru Vodă
 
Sâmbătă, 27 iulie 2013, în ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, după săvârșirea Sfintei Liturghii și a Parastasului de 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a părintelui arhimandrit Justin Pârvu, a avut loc în Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” a Mănăstirii Petru Vodă, hirotesia întru stareț a părintelui protosinghel Hariton Negrea, de către IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Amintim că în data de 31 mai 2013, părintele Justin Pârvu a hotărît ca următorul stareţ al Mănăstirii Petru Vodă să fie părintele Hariton Negrea, duhovnicul Mănăstirii Durău. Părintele arhimandrit a precizat ulterior că vrea ca această dorinţă a sa să fie cunoscută tuturor şi să nu se treacă vreodată peste ea, spunând: „Nu doresc pe altcineva”. Părintele Hariton Negrea a răspuns la momentul respectiv că se va conforma acestei dorinţe, din ascultare faţă de duhovnicul său. (sursa: doxologia.ro)
 
 
Taberele creştine pentru tineri - timp liber cu folos pentru suflet
 
Taberele de educaţie şi cultură ortodoxă destinate copiilor şi tinerilor la mănăstirile româneşti şi desfăşurate în vacanţa de vară au devenit de multă vreme o tradiţie. Una dintre cele mai cunoscute, cea de la Mănăstirea Oaşa din Muţii Şureanu a fost iniţiată acum 19 ani de părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul şi inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii. 19 ani înseamnă, practic, o generaţie. Un schimb de generaţii petrecut sub aceeaşi oblăduire a marilor duhovnici, veghetori la trezirea spirituală a României. Duhovnici şi ucenici, durând o aceeaşi lucrare în tainica desfăşurare a aceluiaşi duh. Tinerii şi copiii participă la Sfintele Taine, la drumeţii şi cateheze, dau o mână de ajutor voluntar în gospodăria mănăstirii, participă la concursuri pe teme de cunoştinţe religioase, organizează foc de tabără, vizionează documentare sau filme religioase. Este un permanent prilej de a lega noi prietenii şi de a petrece timpul liber frumos şi echilibrat, plăcut şi eficient, în acelaşi timp, interesant şi constructiv, creativ şi recreativ totodată, într-o manieră cu adevărat folositoare şi ziditoare. (Ziarul Lumina)
 
Recolte record şi record al importului de alimente în România
 
În prima jumătate a acestui an, România a cumpărat de pe pieţele internaţionale produse agroalimentare de peste două miliarde de euro, cu 100 de milioane de mai mult decât în aceeaşi perioadă din anul trecut, care a fost unul secetos. Unul dintre cele mai ruşinoase paradoxuri ale economiei româneşti se conturează din nou prin statisticile oficiale: pe de-o parte, producţia autohtonă din agricultură a consemnat, în primul semestru din 2013, un record al ultimilor opt ani, iar de cealaltă parte şi importurile de alimente au consemnat un record, ajungând la suma totală de 2,06 miliarde de euro.
 
Cum se explică aceste fenomene? Potrivit statisticilor oficiale – comerţul nostru exterior cu alimente are o particularitate inedită: la export trimitem produse ieftine, brute, neprelucrate, iar de peste graniţă aducem alimente scumpe, finite sau cu un grad ridicat de prelucrare. Deci diferenţele valorice dintre exporturi şi importuri vin şi din calitatea mărfurilor agroalimentare, nu numai din cantităţile livrate, respectiv achiziţionate. În al doilea rând, organizarea internă a industriei agroalimentare româneşti favorizează mai mult importurile decât sursele autohtone de hrană. Reprezentanţii mediului de afaceri din acest sector au tot propus soluţii, dar acestea au fost sistematic ocolite. „Este o inepţie să încurajăm importurile de legume, fructe şi carne, în timp ce producţia românească se strică pe ogoare de multe ori sau este vîndută la preţ de nimic.Acum nu facem decât să-i descurajăm pe producătorii autohtoni, în timp ce preţul mâncării în coşul zilnic al românilor este în continuă creştere“, spun liderii patronatelor cu profil agricol. Ei au arătat că principala cauză pentru care importăm alimente este că produsele noastre agricole nu pot fi stocate, neexistând suficiente spaţii în silozuri. ( Sursa: Antena3)
 
La Steaua creşterii economice: azi o vedem şi nu e! – Ilie Şerbănescu
 
Guvernul susţine că activitatea economică în România se dinamizează şi consideră că, pe ansamblul anului, s-ar putea înregistra o creştere economică de peste 2%, în timp ce Vestul Europei continuă să se afle în recesiune. Se mizează de fapt pe contribuţia recoltelor dintr-un an agricol se pare foarte bun cu ajutorul lui Dumnezeu. FMI îi ţine guvernului isonul majorând pentru prima dată – după opt coborâri ale propriilor prognoze de când are acord cu România – estimarea privind creşterea economică… Nu poate exista creştere a unui PIB dependent disproporţionat de consum când tocmai consumul scade! Nu poate exista creştere economică atunci când consumul de energie primară scade! Nu poate exista creştere economică atunci când sunt pe rol vreo 100.000 de insolvenţe şi când noi mii şi mii se adaugă în valuri în fiecare lună! Cel puţin aceste trei motivaţii structurale şi conjuncturale se asociază, cu încăpăţânare şi intersusţinere şi intercorelare reciprocă, în a demonstra că PIB-ul ar trebui să scadă şi nu că PIB-ul ar creşte! În mod evident ceva nu este în regulă! Sau creşterea economică poate, ca în vorba poetului, „era pe când nu s-a zărit, azi o vedem şi nu e”! (sursa)
 
30 de organizaţii creştine susţin lupta unei mame împotriva unei emisiuni PRO TV care promovează căsătoria gay
 
Promovăm comunicatul Coaliției pentru Familie în legătura cu acțiunea doamnei Dana Cleopatra Captilin, împotriva postului de televiziune PRO TV. În cadrul emisunii „4 nunţi şi o provocare”, ce va intra în curând pe micile ecrane, postul de televiziune prezintă pe larg o relaţie gay, finalizată cu o căsătorie realizată chiar pe teritoriul României. Pentru încheierea căsătoriei, a fost adusă în ţară o femeie pastor din SUA. Menționăm că demersul doamnei Captilin a fost susținut de ÎPS Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, precum și de personalități precum actrițele Laura Vasiliu sau Manuela Hărăbor. Coaliția pentru Familie este o organizație informală a tuturor celor care doresc să păstreze intacte valorile familiei tradiționale și a strans pana acum zeci de organizații din toată țara. Cu această ocazie reiterăm poziția Coaliției pentru Familie, prin care am anunțat că nu vor susține Constituția propusă de Comisia Parlamentară pentru revizuirea Legii Fundamentale,în forma actuală. Vă mulțumim.
Reprezentanții Coaliției pentru Familie:
Iulian Capsali, Răzvan Vastea, Bogdan Stanciu, Alina Ioana Dida, Bogdan Mateciuc
 
Participare românească la a XX-a Conferinţă Internaţională anuală a Adunării Generale a Uniunii Interparlamentare a Ortodoxiei (Atena, 26 iunie – 1 iulie 2013)
 
În perioada 26 iunie - 1 iulie 2013 s-au desfăşurat la Atena, Grecia, lucrările celei de-a XX-a Adunări Generale a Uniunii Interparlamentare a Ortodoxiei (AIO). Adunarea Generală a avut caracter aniversar şi a dezbătut tema „Democraţia parlamentară – Creştinism – Ortodoxie: valori şi concepte”. Cu această ocazie a fost adoptată şi semnată o Declaraţie prin care se reiterează importanţa colaborării creştin-ortodocşilor pentru pace, bună-înţelegere, protejarea drepturilor omului, a democraţiei, a mediului. Textul complet al Declaraţiei în limba engleză este disponibil aici.
 
La lucrările Adunării Generale au participat peste 100 personalităţi ale vieţii politice, religioase şi culturale din 32 ţări din Europa, Asia, Africa, America şi Australia. Din România au participat deputaţii Petru Andea, reprezentantul Camerei Deputaţilor la Uniunea Interparlamentară a Ortodoxiei, şi Ionuţ Vulpescu, reprezentant special al preşedintelui Camerei Deputaţilor la A.I.O. (sursa: Revista Viaţa Cultelor)
 


Ştiri externe pe scurt (august 2013)
Lepădarea de Hristos sau moartea. Se întâmplă în Siria. 
Numărul refugiaţilor creştini din Siria, ţară marcată de mai bine de doi ani de un război civil sângeros, creşte de la o zi la alta, iar o eventuală întoarcere a lor presupune mari riscuri. Creştinii care vor să revină în Siria trebuie să aleagă între trecerea lor la islam sau moartea. Portalul Christian Today, citat de sedmita.ru, publică mărturii ale unor creştini fugiţi din oraşul Sawran din nordul Siriei, aflat acum sub controlul Frontului Al-Nosra, o grupare jihadistă afiliată reţelei teroriste Al-Qaida. Aceştia povestesc că islamiştii le permit creştinilor să se întoarcă în oraş numai dacă trec la islam, în caz contrar ei fiind ucişi. 
Patriarhia Antiohiei semnala în primăvară că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. Arhiepiscopul sirian iacobit Yohanna Ibrahim şi arhiepiscopul grec ortodox de Aleppo, Paul-Boulos Yazigi, fratele patriarhului Ioan al Antiohiei, au fost răpiţi la 22 aprilie şi, în pofida tuturor eforturilor, soarta lor nu este cunoscută nici acum, la mai mult de 100 de zile de la dispariţia lor.  Preşedintele Uniunii internaţionale a creştinilor, Joseph Hakim, semnala la sfârşitul lunii iulie că grupările radicale din interiorul opoziţiei siriene se folosesc de războiul civil pentru a efectua o curăţire etnică, vorbind chiar de un ''genocid'' la adresa creştinilor. Joseph Hakim atrăgea atenţia şi asupra pasivităţii comunităţii internaţionale faţă de ''uciderea creştinilor, decapitarea preoţilor, distrugerea bisericilor, răpirea episcopilor''. ''Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu'', afirma preşedintele Uniunii internaţionale a creştinilor, citat de sedmita.tu. (sursa: Agerpress)
Strigător la cer: invocarea binecuvântării divine pentru sodomie (Germania)
O căsătorie între persoane de acelaşi sex a fost oficiată pentru prima dată într-o biserică protestantă în Germania şi a fost înregistrată în mod oficial ca atare, a anunţat duminică postul regional public de radio din Hesse, informează Mediafax. Biserica protestantă din Hesse şi Nassau a anunţat, în iunie, că intenţionează să oficieze căsătorii între persoane de acelaşi sex şi să le înscrie în registrele religioase pentru căsătorii. De peste şase ani, cuplurile de persoane de acelaşi sex puteau să beneficieze, deja, de o binecuvântare, în cadrul unei ceremonii, în acest land. Căsătoria civilă între persoane de acelaşi sex nu există, ca atare, în Germania, însă cuplurile homosexuale îşi pot oficializa relaţia, începând din 2001, încheind un “contract de comuniune de viaţă”, care oferă drepturi similare cu cele oferite prin căsătorie, mai puţin în domeniile fiscal şi adopţiei.
Din rău în mai rău: după căsătoriile gay urmează poligamia
Decizia Curții Supreme din SUA în favoarea căsătoriilor gay a fost întâmpinată cu mare entuziasm nu doar de beneficiarii direcți. Activiștii poligamiei din SUA văd în victoria activiștilor gay un pas crucial către o acceptare inevitabilă a poligamiei. În fața acestei realități, un editorialist de la Catholic Exchange se întreabă în ce condiții și când ar avea poligamia șanse să fie legalizată. Adepții poligamiei susțin că există 500.000 de familii care locuiesc în mod deschis în relațiile poliamoroase din Statele Unite. Un sondaj realizat recent de revista Loving More  a constatat că aproape două treimi dintre poligami ar căuta recunoaștere legală, dacă li s-ar permite acest lucru. Mai mult de 90% dintre aceștia consideră că relația lor ar trebui să aibă aceleași drepturi, privilegii și responsabilități ca și căsătoriile dintre două persoane. Conform unui sondaj recent Gallup, 59% dintre americani consideră că homosexualitatea este moral acceptabilă, dar numai 14% sunt de acord cu poligamia, și doar 6% cu adulterul.
Autorul american Eric Metaxas acuză, într-un articol publicat de Christian Post, că presa a jucat rolul de „majorete și activiști" ai căsătoriei gay în perioada care a precedat decizia Curții Supreme. În opinia scriitorului american, acoperirea media din perioada premergătoare deciziei Curții Supreme „a promovat un simț acut al momentului oportun în privința legalizării căsătoriilor gay". La doar o săptămână după ce Noua Zeelandă a legalizat căsătoriile gay, un grup de promovare a căsătoriilor poligame și-a exprimat intenția de a milita pentru legalizarea acestui tip de uniune civilă. Grupul notează că „toate relațiile de iubire între adulți, indiferent de numărul lor, ar trebui respectate și recunoscute la nivel legal".
(Sursa: Semneletimpului)
Controlul fenomenelor meteo de către serviciile secrete
CIA finanţează un studiu prin care se examinează diferite moduri de geoinginerie – blocarea sau limitarea luminii soarelui pe pământ, scoterea dioxidului de carbon din cer, formarea norilor etc.  Edward Price, purtator de cuvânt al CIA, declara: “Este normal ca pe un subiect ca schimbarea climei Agenţia să lucreze cu oamenii de ştiinţă pentru a înţelege mai bine fenomenul şi implicaţiile sale asupra siguranţei naţionale“. Un studiu din 2008 al National Intelligence Council a concluzionat ca schimbările climatice sunt o ameninţare serioasă la siguranţa naţională.  „Schimbarea climatică şi politicile din domeniu pot afecta stabilitatea internă într-un număr de state cheie, deschiderea de căi către mare, accesul la resurse materiale precum şi economia globală, cu consecinţe geopolitice semnificative”, se afirmă în studiul citat. (sursa: Foxnews)
Preot ortodox rus, supranumit Corbul alb, disident sovietic, a murit înjughiat la vârsta de 75 de ani.
Pavel Adelgeim, preotul ucis la începutul lunii august în oraşul Pskov din vestul Rusiei, era un veteran al luptei religioase împotriva regimului sovietic, fiind cunoscut ca unul dintre puţinii membri ai clerului ortodox dispus să vorbeasca împotriva ierarhiei bisericeşti. Circumstanţele exacte ale morţii lui Adelgeim sunt încă neclare, oficialii declarând că a murit drept urmare a pierderii de sânge după ce a fost înjunghait în inimă. Suspectul, Sergei Pchelintyev, de 27 de ani, este absolvent al Institutului Gerasimov de Cinematografie şi suferă de o boală mintală.
 
 
 
Cât de aproape sunt copiii din generaţia următoare de „demenţă digitală”?
 
În Coreea de Sud, medicii numesc această afecţiune „demenţă digitală". Este vorba de o serie de probleme neurologice, precum afectarea memoriei, oboseală cronică, insomnie şi incapacitatea de a se concentra. Şi nu, pacienţii nu sunt pensionari, ci tineri de 20-30 de ani, care petrec în medie şapte ore şi jumătate în faţa computerului. Tulburările derivă din expunerea mare la ecrane digitale, fie că aceasta înseamnă console, telefoane sau computere.
 
Pe de o parte, Manfred Spitzer, şeful departamentului de psihiatrie de la Universitatea Ulm din Germania şi autorul cărţii Demenţa digitală face parte din categoria celor care cred că folosirea intensă a computerului afecteză creierul utilizatorilor tineri. „Nu vorbim de folosirea computerului 5 minute pe zi, ci peste şapte ore, care este media în Germania şi Coreea de Sud. Creierul nostru este în continuă schimbare, iar media digitale îl schimbă în rău", explică Spitzer. Mai mult, medical, explică faptul că în copilărie şi adolescenţă creierul este uşor de modelat. Prin urmare, este esenţial ca un creier în dezvoltare să interacţioneze cu o serie de stimuli: confruntarea cu obiecte concrete, interacţionarea socială şi rezolvarea de probleme. În comparaţie, lumea virtuală oferă mai puţini stimuli şi, în consecinţă, mai puţine ocazii creierului de a se dezvolta la întregul potenţial.
 
Spitzer militează pentru folosirea limitată a computerului şi a interzicerii utilizării până la 17 ani, deoarece trecerea rapidă de la un subiect la altul sau între jocuri, imagini şi site-uri web împiedică dezvoltarea şi maturizarea creierului. (Sursa: www.descopera.ro) http://www.descopera.ro/dnews/11015742-ce-este-dementa-digitala-fenomenul-contemporan-care-ii-ingrijoreaza-pe-medici
 
UE obligă Andorra să îl scoată pe Iisus Hristos de pe monede
 
Andorra a fost de acord să nu folosească chipul Mântuitorului Iisus Hristos pe viitoarele monede din principat, la cererea expresă a Uniunii Europene, scrie ruvr.ru citat de Ziarul Adevărul. UE a dispus această măsură pentru a respecta principiul de neutralitate în sfera religioasă, au explicat oficialii Uniunii. Guvernul din Andorra a considerat cererea UE “raţională şi întemeiată” şi a înlocuit chipul lui Hristos, de pe monedele de 10, 20 şi 50 de cenţi, cu imaginea unei clopotniţe. Deşi nu face parte din UE, Andorra a trecut la moneda euro şi va pune în circulaţie primele monede la 1 ianuarie 2014. În 2012, Comisia Europeană a cerut Slovaciei să renunţe la simbolistica religioasă de pe monede şi bancnote, însă Guvernului i-a fost permis să păstreze monedele de doi euro, pe care sunt înfăţişaţi Sfinţii Chiril şi Metodie, părinţii alfabetului chirilic.



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Mântuirea demonilor şi apocatastaza în gândirea lui Origen - Pr. dr. Adrian Roman


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Predică la Adormirea Maicii Domnului - Pr. dr. Adrian Roman

  

Adormirea Maicii Domnului este sărbătoare naţională. Suntem liberi de a nu lucra. Sau suntem liberi să petrecem? Deseori postul Adormirii Maicii Domnului se suprapune cu concediul nostru. Cum putem să avem grijă de noi, cum să ne refacem forţele psihice şi trupeşti în concediu când ştim că Biserica a rezervat această perioadă jertfei trupeşti, nevoinţei, ostenelilor, rugăciunii? Ne pune conştiinţa astfel de probleme? Cum să ne închinăm viaţa în modul în care rânduieşte Biserica, când casa noatră e plină de oaspeţi în această perioadă sau când suntem invitaţi pe la mese onomastice? Putem să lăsăm deoparte viaţa noatră bisericescă pentru o sincopă dedicată odihnei? Cum să rezolvăm acest impas?

Ne interzice concediul să postim, să intrăm în biserică? Nu. Ne mai rămâne timp pentru activitatea spirituală atunci când decidem să ne oferim odihnă în plus? Odihna fizică nu este totul. Avem nevoie şi de odihnă sufletească, de linişte, de pace, de sănătatea întregii noastre fiinţe. Din datorie şi din dragoste de fii să aducem închinare Sfintei Fecioare Maria. Având pe Dumnezeu Tată, să o dobândim şi pe ea ca Maică duhovnicească, Maică a Milei care se roagă pentru mântuirea întregului neam omenesc.

         Fiul lui Dumnezeu îşi cercetează mama. În foişorul de la Ierusalim fiul Mariei coboară pentru a-I fi încredinţat sufletul mamei prohodite, Maica fraţilor şi surorilor care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 8, 21). „Iată, mama ta şi fraţii Tăi sunt aici...” (Mt. 12, 46-47). Fiica lui Adam este ridicată la cer împreună cu trupul său sfinţit din grija, din iubirea, cu puterea lui Adam cel Nou, născut din Pururea Fecioara. Ea îl iubeşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi ca fiu, ca Dom şi prunc. Dumnezeu s-a zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi a găsit sălaş în sufletul ei smerit şi plin de dragoste.

Din braţele ei de mamă în leagăn – prunc frumos şi mititel, în braţele ei de mamă sub cruce – fără chip şi viaţă; şi apoi la Adormirea Maicii Sale, acum ea, în braţele Lui, sufletul şi trupul ei călăuzite în Rai de cel ce îi este fiu şi Dumnezeu, Fiul Tatălui Ceresc. Luarea în braţe a sufletului Maicii sale de către Mântuitorul sau trecerea la cer în acest mod a Sfintei Fecioare ne face să vedem micimea noastră faţă de cea care este atât de cinstită prin lucrarea Domnului, dar şi prin lucrarea şi slujirea îngerilor în relaţie cu aceasta. Şi lumea îngerilor a înţeles lucrarea înfăptuită de Dumnezeu în Maica Domnului. Sfântul Arhanghel Gavriil are în mâinile sale ramuri de finic atunci când se înfăţişează pentru anunţarea Adormirii Sfintei Fecioare Maria, căci acestea sunt un simbol al recunoaşterii măreţiei Împărătesei cereşti, celei îndumnezeite şi înduhovnicite prin lucrarea Domnului.

         Câte sentimente şi virtuţi ar putea descrie viaţa Mamei şi Fecioarei: smerenie, slujire şi închinare, dragoste, dor, durere, unire, sabie, nădejde, ocrotire, credinţă şi rugăciuneDespre care virtuţi să vorbim mai întâi? Ce nu a cules Sfânta Fecioară din mierea pe care Iisus Hristos i-a oferit-o atât de aproape! Suntem adunaţi ca în comuniunea de iubire şi preacinstire în care ne închinăm azi în biserică, să gustăm din acest fagure, din acest pom ce hrăneşte sufletele cu pacea şi iubirea lui Dumnezeu. Să simţim starea fericită a celor binecuvântaţi, a celor ocrotiţi de sus de Maica Domnului. Rugătoare ne este nouă către Fiul, către Cel Milostiv şi Iubitor de oameni.

          Adormirea Maicii Domnului este acum şi sărbătoare naţională. Este oare cinstită ca un mare praznic, sau devine doar o zi de concediu? Este această zi liberă o formă a recunoaşterii cinstirii Fecioarei Maria de către poporul român sau doar o conformare numărul de sărbători legale din celelalte ţări europene? Suntem astăzi liberi. Liberi de a nu lucra. Sau liberi să petrecem? Deseori postul Adormirii Maicii Domnului se suprapune cu concediul nostru. Cum putem să avem grijă de noi, cum să ne refacem forţele psihice şi trupeşti în concediu când ştim că Biserica a rezervat această perioadă jertfei trupeşti, nevoinţei, ostenelilor, rugăciunii? Ne pune conştiinţa astfel de probleme? Cum să ne închinăm viaţa în modul în care rânduieşte Biserica, când casa noatră e plină de oaspeţi în această perioadă sau când suntem invitaţi pe la mese onomastice? Putem să lăsăm deoparte viaţa noatră bisericescă pentru o sincopă dedicată odihnei? Cum să rezolvăm acest impas? Ne interzice concediul să postim, să intrăm în biserică? Nu. Ne mai rămâne timp pentru activitatea spirituală atunci când decidem să ne oferim odihnă în plus? Odihna fizică nu este totul. Avem nevoie şi de odihnă sufletească, de linişte, de pace, de sănătatea întregii noastre fiinţe. Iar azi împletim o sărbătoare, a Praznicului Adormirii Maicii Domnului, adică rugăciunea, cu drămuirea timpului nostru între familiei şi cotidian. Rânduiala bisericească trebuie să pătrundă în cotidianul nostru. Suntem în vacanţă rămânând cinstitori şi credincioşi şi dorind binecuvântarea lui Dumnezeu şi în acest timp al concediilor, excursiilor sau pelerinajelor. În orice timp noi vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi căutăm prezenţa lui. Să nu fie perioada de concediu o pauză în viaţa noatră spirituală, un timp al lenei, al pervertirii la plăceri, al despărţirii sau ascunderii de Dumnezeu, un timp al libertinajului.

            Maica Domnului este model al adevăratei libertăţi, al sensului curat al vieţii, model de cumpătare, de linişte sufletescă, de angajare integrală a dăruirii pentru Dumnezeu. În Maica Domnului nu cunoaştem coborâşuri, e curată de egoism şi ispită. Prin feciorie este liberă de orice pasiune senzuală: o inimă pură, un trup curat. În libertatea ei, Maica Domnului a ales ceea ce este cu adevărat vrednic de urmat şi preţuit; întru smerenia ei a fost înălţată la cinstirea măririi oamenilor şi la cinstirea de către Domnul slavei. Ea se face model de îndumnezeire, ridicare a făpturii umane mai presus de cele îngereşti, a materiei trupului în sânul Sfintei Treimi prin puterea şi mila lui Dumnezeu. Natura a participat şi ea la suferinţa, la rugăciunea şi la Adormirea Maicii Domnului, la urcarea ei la cer, minunată lucrare dumnezeiească.

           Ne aflăm în biserici astăzi pentru a că suntem slujitori, lucrători ai viei, mărturisitori ai credinţei. Evanghelia de astăzi ne poartă în Betania şi plecând de la o întâmplare în care o Marie slujeşte lui Iisus, îndreaptă gândul nostru către slujirea înaltă şi totală a Maicii Domnului. L-a văzut pe Hristos crescând în casa ei, L-a slujit ca femeie şi mamă, ca roabă şi ucenică. O femeie simplă, din popor exclamă plină de uimire ascultând cuvântul Mântuitorului: „Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Lc. 11, 27), iar răspunsul Domnului la acest cuvânt de admiraţie nu întârzie: „Aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el” (Lc. 11, 28). Nu doar pentru dăruirea ei trupescă este Maica Domnului fericită de către toate neamurile (cf. Lc. 1, 48), ci mai ales pentru smerenia şi voinţa ei de asculta chemarea lui Dumnezeu. Este slăvită nu doar pentru că l-a născut, ci pentru că L-a urmat, L-a crezut, L-a ascultat, L-a iubit.

          Vrednicia ei n-a avut-o niciunul dintre oameni. Dumnezeu se odihnea deja în sufletul ei neprihănit în vremea când sfântul arhanghel Gavriil „cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (Lc. 1, 19) i-a binevestit că va naşte pe Fiul Celui Preaînal. Acelaşi arhanghel îi va prevesti, cu trei zile înainte, mutarea la slava şi odihna cea veşnică (cf. Proloage). Traditiţia ne învaţă că Maica Domnului a primit cu bucurie ramura de finic de la Sf. Arhanghel Gavriil - precum la Buna Vestire pe cea de crin – şi, întorcându-se la casa, ei a aprins lumini şi a făcut tămâieri. A plecat apoi spre Muntele Măslinilor pentru a se ruga în acelaşi loc în care Fiului ei îi curgeau la rugăciune lacrimi de sâng, în Grădina Ghetsimani. La întoarcere Maicii Domnului acasă pământul s-a cutremurat, iar ea continuând rugăciunea a chemat şi alte femei ce urmau ei în evlavie şi învăţătură pentru a se ruga împreună, zicându-le: „Iată a venit vremea să vă las pentru a merge la Fiul şi Dumnezeul meu”. Numaidecât s-a pornit un vifor şi un vânt mare ce aducea pe norii cerului pe Sfinţii Apostoli din îndepărtările unde fuseseră trimişi la propovăduirea Evangeliei căci Fiul dorea ca prietenii Săi să participe la îngroparea şi cinstirea Prea Sfintei Sale Maici. Sfânta fecioară i-a încredinţat pe Apostoli de ajutorul ei şi după plecarea la cer. Au plâns sfinţii ucenici împreună cu cei adunaţi acolo pe cea care le-a rostit ultimele cuvinte: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu şi voi aşeza trupul meu aşa cum îmi va fi voia, iar voi aşa să-l lăsaţi”. Şi spunând aceasta, şi-a luat iertare de la cei de faţă, de la dumnezeieştii apostoli şi de la ceilalţi ucenici şi femei sfinte, s-a culcat pe pat, a închis ochii şi, punându-şi mâinile pe piept, şi-a dat duhul preaucrat în mâinile Fiului. Atunci orbii, ologii şi ceilalţi bolnavi prezenţi în Ierusalim s-au făcut îndată sănătoşi. Muţii vorbeau, surzii auzeau, leproşii fuseseră curăţiţi, cei şchiopi umblau, ca semn al adormirii nu a unei femei obişnuite, ci a Maicii Vieţii, maica lui Dumnezeu cel făcător de minuni (Minei - luna lui august, 15).

S-au întâmplat lucruri şi minuni care pot părea doar legende, metafore sau exagerări, dar să nu uităm că firea vieţii noastre are în ea capacitatea de a conţine şi de a putea lucra minuni de la Dumnezeu. Celor evlavioşi şi cu credinţă mare, minunile le sunt fireşti. Mulţi dintre sfinţi sunt dinainte anunţaţi despre clipa plecării din lumea aceasta,  unii dintre bătrânii noştri care au linişte duhovnicească, descoperă şi ei mai înainte când le va fi sfârşitul. Minunile săvârşite de Mântuitorul asupra naturii precum pescuiri minunate, potolirea furtunii, schimbarea apei în vin sau înmulţirea peştilor sunt tot un nivel mai înalt al modului în care natura participă în mod obişnuit la viaţa omului şi la lucrarea lui Dumnezeu. Natura s-a cutremurat atunci când Mântuitorul Iisus Hristos şi-a dat duhul, morţii au înviat, catapeteasma templului s-s rupt. Credem cu adevărat că natura, începând cu cea din grădina Ghetsimani, unde se ruga Maica Domnului, a participat cu adevărat la trăirile ei, la ceea ce se întâmpla în sufletul ei. Noi suntem chemaţi prin viaţa creştină să îndumenzeim întrega creaţie. Creaţia ne este sau trebuie să ne fie supusă prin lucrarea harică. În viaţa noastră de zi cu zi observăm că cele ce ne înconjoară: flori, copaci, apa, animale pot fi influenţate de starea noastră sufletească.  Prin Cuvânt şi mai ales prin slujirea preoţească, omul poate porunci naturii pentru a aduce la ascultare materia, a transforma firea ei.

             Sfinţenia vieţii Născătoarei de Dumnezeu, ne învaţă că nu avem nevoie de o ieşire din realitate într-un un cerc al comodităţii, ci de susţinerea dispoziţiei evlavioase în toate activităţile sau domeniile sociale. Asumarea sensului adevărat al lucrurilor îl regăsim în viaţa Maicii Domnului, cea care a asumat mântuirea noastră prin răspunsul smerit: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Duhul ei s-a bucurat de Dumnezeu întru smerenie, de Cel ce se va milostivi de cei ce se tem de El, din neam în neam. Smerenie şi ascultare i-au adus cinstire şi dragoste. La trei zile după Adormirea Maicii Domnului, trupul său s-a mutat la cer. Fiul arată astfel omului cât de mult o iubeşte pe Sfânta Fecioară pe cea care este „cer şi biserică a dumnezeirii”, „mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.Mutarea la viaţa veşnică a Fecioarei Maria o numim „adormire” căci trupul ei s-a umplut din nou de viaţă, aşa cum la Învierea tuturor ni se va da şi nouă, prin voia lui Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a fost înmormântat omeneşte, iar întru asemănare şi smerenie şi Maica Domnului i-a urmat lăsând numai veşmântul în mormânt. Prohodirile pe care noi le săvârşim în biserici să ne străpungă mai mult inimile de dragoste şi de dor, de tristeţe şi de nădejde, de gând de pocăinţă. Postul ne pregăteşte pentru trecere prin asceză, ne trezeşte, ne aminteşte jertfa Fecioarei din dragoste pentru Om. Ne aminteşte de însăşi moartea noastră.

         Purtarea de grijă a Maicii Domnului o simţim pururi şi pretutindeni. Se milostiveşte spre noi, ascultă rugăciunile având-o pe ea ajutătoare şi mijlocitoare, „rai de taină”, „rai cuvântător”. Aşa cum ultimul dintre apostoli, cel care după tradiţiei nu era prezent la priveghiul de trei zile al Sfintei Maici şi care a dorit să îmbrăţişeze trupul adormit al Născătoarei de Dumnezeu, şi noi în slujba închinată ei, sărutăm sfânta sa icoană, aducând dar de lumină, de tămâie, de cântare şi rugăciune. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan aşa cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, era cel care tămâia trupul sfânt al Maicii Domnului, umplând căţuia cu lacrimile sale. Suntem încredinţaţi de pogorârea Fiul ei, Iisus Hristos, împreună cu sfinţii îngeri pentru a ferici pe „cea mai cinstită decât heruvimii” la mormânt, căci cei adunaţi acolo ascultau dulcea şi frumoasa cîntare a îngerilor care îmbogăţeau privegherea cu psalmodia lor.

Înconjurăm după obicei biserica la slujba vecerniei din Ajunul Adormirii Maicii Domnului pentru a călători şi noi duhovniceşte spre grădina Ghetsmani, urcând pe Muntle Măslinilor, şi astfel a ne apropia mai mult de trăirea sfinţilor ce purtau patul cu trupul adomit al Sfintei Maici pentru a-l aşeza în mormânt. În această petrecere către cele veşnice cerul şi pământul cântă împreună în mireasma lăsată împrejur de trupul preacurat ale Fecioarei. Şi astăzi sunt mulţi ce se arată deranjaţi de procesiunile creştine, la fel cum iudeii, la Ierusalim, din invidie şi răutate au încercat să oprească pe apostolii ce duceau pe umerii lor preasfântul pat. Să ne amintim că cei care au avut îndrăzneala să se atingă cu acest gând de năsălia purtată de sfinţi au orbit, iar unul, pe nume Antonie, şi-a pierdut mâinile care au cazut lăsând-ul ca mort. Prin milostivirea Maicii Domnului şi atingere de ramura de finic de pe pieptul său, Antonie s-a vindecat şi a dat slavă lui Dumnezeu şi Maicii Sale. Astfel a fost aşezat în mormânt trupul Prea Sfintei şi trei zile cântările nu au încetat. Tradiţia ne învaţă că prin iconomie dumnezeiască, Sfântul Apostol Toma a întârziat la dunarea fraţilor, ajungând abia după înmormântare. Prin sfatul apostolicesc, mormântul Maicii Domnului a fost deschis după trei zile ca şi Sf. Postol Toma să o cinstească prin sărutare şi închinăciune. Au aflat în mormânt doar giulgiul sau acoperământul lăsat spre mângâierea celor rămaşi. Adevărul acesta a fost predat pînă azi ca noi să credem că această „cămară a Duhului Sfânt” a aflat loc în ceruri înainte de vreme ca o „scară duhovniceasă” , ca un „munte cu umbră deasă în care a binevoit să locuiască Dumnezeu”.

Din datorie şi din dragoste de fii să aducem închinare Sfintei Fecioare Maria. Având pe Dumnezeu Tată, să o dobândim şi pe ea ca Maică duhovnicească, Maică a Milei care se roagă pentru mântuirea întregului neam omenesc. Cea care a înfăşat pe Domnul, mijloceşte către copiii săi duhovniceşti ce cresc în nădejde în Biserică. Cea care este lăngă scaunul dumnezeirii este aproape de cei sărmani, de cei în nevoi, de cei în dureri, de cei bolnavi, de cei în păcat, de văduve şi asupriţi.

Să ne cutremurăm de cinstirea de care se bucură Maica Domnului, să ne arătăm recunoscători pentru bunătatea ei nesfârşită. Cine are îndrăznire mai mare către Dumnezeu, cine mai multă bunătate decât Maica Domnului? Suntem fericiţi că avem nenumărate icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului şi atâtea mărturisiri despre minunile acesteia şi ne putem mângâia citind acatistele, paraclisele sau psalmii închinaţi Născătoarei de Dumnezeu, simţind ajutorul şi apropierea ei de noi în rugăciune.

Eva cea nouă, Maica Domnului este modelul femeii, al omului de azi, al tinerilor, al bătrânilor sau al copiilor. Omul este încununat doar dacă urmează frumuseţii virtuţilor Împărătesei cereşti, bunătăţii, blândeţii, smereniei, slujirii, credinţei, dragostei şi înţelepciunii ei. Să nu mai întristăm pe Maica Domnului, căci tristeţea ei vine din refuzul femeilor de a fi mame, pentru uciderea pruncilor sau pentru lipsa de grijă pentru copii din partea părinţilor, pentru întunericul patimilor în care se află familia, pentru destrămarea familiei, pentru necinstea fiilor faţă de părinţii lor, pentru deznădăjduiţi, pentru cei care luptă împotriva adevărului şi pentru cei rătăciţi.

Se cuvine cu adevărat să o fericim şi să o mărim pe Prasfânta Fecioară apărând cinstirea ei împotriva tuturor hulelor sectante. O mamă aude mereu suspinul curat al copilului ei. Să credem cu adevărat că-i aparţinem, că poate vedea râvna, credinţa şi dragostea din inimile noastre. Ziditorul şi Domnul Vieţii să ne dăruiască din dragostea ce o poartă Născătoarei Lui. Să golească Dumnezeu mormintele fraţilor noştri, să însufleţească trupurile noastre slăbite de cele muritoare şi de păcat. Să fim doritori de Dumnezeu asemenea Maicii Domnului, în smerenie şi în ascultarea voii lui Dumnezeu, în săvârşirea poruncii Domnului, în lucrarea iubirii.

Precum pe Sfinţii Tăi Apostoli şi ucenici în jurul Maicii Tale i-ai adus pe nori, aşa strânge-ne şi pe noi Doamne aproape, lângă mama noastră duhovnicească ca pe nişte fii vrednici care doresc iubirea, lumina şi mângâierea harului Duhului Tău Sfânt din Maica celor ce o fericesc.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi. Amin.

                                                                    Pr. dr. Adrian Roman – parohia Buna Vestire, Cristian-Sibiu

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cuvinte despre ascultare şi roadele ei (din Pateric)
* * *
În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.
 
***
Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.
 
***
Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.
 
***
Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».
 
***
Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.
 
***
Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.
 
***
Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».
 
***
Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.
 
***
Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.
 
***
Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe ÎnsuşiDumnezeu.
 
***
Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.
 
***
În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.
 
***
Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!
 
***
Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.
 
***
De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.
 
***
Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă (Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.), în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
 
***
Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.
 
***
Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.
 
***
Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.
 
***
În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural,Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!
 
***
Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat ocruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.
 
***
– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.
 
***
Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de departe.
 
***
Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.
 
***
Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.
 
***
Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.
 
***
Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.
 
***
Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.
 
***
Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».
 
***
Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.
 
***
Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.
 
***
Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.
 
***
Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.
 
***
Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.
 
***
Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.
 
***
Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.
 
***
Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii. (sursa: Pateric)


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Costel Condurache – PREZENT! - Fabian Seiche

ţelul final nu este viaţa, ci învierea…” (Corneliu Codreanu)

Camaradul Costel Artenie Condurache (24. 04. 1968 – 29. 07. 2013) a căzut pe drumul de onoare. Într-un mod atât de brutal s-a rupt firul vieţii sale încât durerea firească pentru moartea cuiva, se uneşte cu răzvrătirea gândului „de ce?”, şi cu împietrirea într-o lacrimă de durere.

Şi totuşi, ca cel ce mi-a fost un frate mai mare, un îndrumător şi un prieten cald, de suflet, a întâmpinat moartea cu semeţie, curaj şi demnitate, în picioare, ostăşeşte – cum zice N. Steinhardt – iar noi zicem – legionăreşte. Cu sfidare a morţii – care de fapt nu există! – şi cu un calm absolut. A fost un discipol fidel al lui Virgil Maxim, despre care părintele Arsenie Papacioc a zis că putea fi patriarhul României, dacă mai-marii Bisericii i-ar fi dat voie să facă Teologia.

Şi dacă despre V. Maxim s-a zis că unde este el, acolo este Mişcarea Legionară, despre camaradul Costel se poate afirma acelaşi lucru. Căci idealurile Mişcării, această organizaţie revoluţionar-morală structurată religios, această revoluţie spirituală unică, deci aceste idealuri au fost purtate cu cinste până la capătul vieţii de el. Moartea lui V. Maxim (1997) a fost una din cele mai mari pierderi pentru Mişcarea Legionară şi pentru Neamul Românesc. Îmi permit să spun ca unul ce-l ştiu de mult timp, că moartea lui Costel este una din cele mai mari pierderi pentru noi. Un gol imens a lăsat, mai ales că multe aveam de făcut împreună.

Mă mângâie un lucru şi mă îndurerează un alt lucru. Mă mângâie că Dumnezeu l-a iubit mai mult ca noi şi a plecat să se roage pentru cei rămaşi. A plecat căci dincolo rugăciunea e mai puternică, alăturându-se şirului de Sfinţi, martiri şi mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit. Mă îndurerează că cei mari ai vremii şi chiar ai Bisericii nu l-au înţeles, nu l-au sprijinit. Când Căpitanul se ruga în închisoare la Jilava: „Doamne, ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine”, Dumnezeu l-a ascultat…

L-a luat pe Costel la El, l-a dus în ceata Mucenicilor până la dreapta Judecată când toţi hulitorii acestei mişcări se vor ruşina. Eu nădăjduiesc să mă întâlnesc din nou cu camaradul Costel, ca despărţirea să fie cât mai scurtă. Acum la despărţire îi spun să se roage pentru noi. Iartă-ne că n-am fost la înălţime întotdeauna, că n-am fost mereu la acţiuni. Cu sufletul am fost mereu!

Eu cred că şi-a făcut deplin datoria, cutreierând ţara în lung şi-n lat şi peste hotare departe, iar Dumnezeu l-a luat la încheierea misiunii pe acest pământ. Viaţa lui pământească a fost un imn închinat lui Dumnezeu şi neamului românesc, toate faptele şi acţiunile le-a închinat acestor entităţi: lui Dumnezeu pe linia verticală; şi neamului – care înseamnă morţii noştri dragi, noi cei vii, urmaşii noştri precum şi patrimoniul material şi spiritual al ţării – pe linia orizontală. Împreună formează o cruce. Pe care a dus-o până la capăt Costel pentru a ne învăţa şi pe noi. Nu doar în viaţă, ci şi în moarte. Şi dincolo de moarte!

Acesta este legionarul: omul nou, un bun creştin şi-un bun român. Acesta a fost şi va fi de-a pururi de inimile noastre, mult-iubitul camarad Costel. Veşnica lui pomenire!

 




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
De ce conducătorii noştri nu-şi iubesc neamul. Pătura superpusă - Horia Sima

O naţiune de oameni liberi. Poporul român a suferit o serie de deformări sufleteşti în decursul veacurilor, din cauza cumplitelor împrejurări istorice în care a trăit. Una din cele mai grave alterări ale caracterului său străvechi este mentalitatea de rob, de resemnată acceptare a tuturor nedreptăţilor - rest al stăpânirilor străine ce s-au perindat pe pământul României. Lovit fără încetare şi de pretutindeni, Românul n-a văzut altă cale de ieşire la liman decât să se supună stăpânirilor, oricâte împilări s-ar fi îngrămădit deasupra capului său. Din când în când, câte o figură năprasnică mai zguduia cerul istoriei româneşti, pentru ca, după aceste rare izbucniri, totul să reintre în amorţire. Este şi asta o filozofie a vieţii, care rămâne să se cerceteze în ce măsură a contribuit la păstrarea fiinţei noastre etnice.

Din momentul în care poporul român şi-a făurit un stat naţional, spiritul de abdicare imprimat fiinţei sale de repetatele asupriri, nu putea fi decât contra-producente. Stat înseamnă, în primul rând, realizarea unei suveranităţi interioare, pulsaţia unei conştiinţe de stat în toate instituţiile lui. Când lipseşte unei naţiuni viziunea creatoare de stat, puterile constituite funcţionează desprinse de marea viaţă a neamului. Ca să se fi înfăptuit efectiv statul român modern, trebuia ca, odată cu unirea de la 1859, să se opereze şi o răsturnare de perspectivă în mijlocul poporului român, şi să producă un salt de la mentalitatea de rob, la mentalitatea de stăpân. Ca să se aşeze cum se cuvine pe scaunul conducerii, poporul român trebuia să-şi recunoască poziţia lui în lume. Domnitorul Cuza a înţeles necesitatea acestei schimbări de mentalitate şi, prin reforme îndrăzneţe, a încercat să trezească poporul românesc din „somnul cel de moarte”, făcându-l vrednic să-şi asume răspunderi istorice. Duşmanii nu i-au dat răgaz şi viziunea, ce l-a călăuzit în scurta lui domnie, s-a înmormântat, pe plan politic, odată cu detronarea lui.

Începând de la 1866, statul român s-a dezvoltat în opoziţie cu naţiunea. Nu era o emanaţie a naţiunii, nu era naţiunea prezentă în manifestările lui. Statul funcţiona ignorând vrerea naţiunii, iar când totuşi aceasta avea vreo zvâcnire de independenţă, o readucea în stare de amorţire prin corupţie sau violenţă. Împrejurările din veacul trecut au favorizat crearea statului românesc modern, dar poporul român nu l-a putut emancipa sufleteşte, scuturându-se de mentalitatea omului obişnuit să bată la uşile altora. Vidul politic, rezultat de pe urma absenţei poporului român din incinta noului stat, a fost umplut de elemente alogene, din amalgamul cărora s-a născut, ceea ce Eminescu numea „pătura superpusă”. Evident că această pătură s-a comportat faţă de poporul român exact ca şi stăpânirile străine de pe vremuri: statul, instrument de aservire şi exploatare al mulţimilor româneşti. Între statul „păturii superpuse” şi naţiune nu exista raport de exprimare. Poporul român muncea, plătea biruri grele, îşi vărsa sângele, cânta „Trăiască Regele”, dar nu-şi putea realiza destinul. Erau două realităţi divergente. O singură dată ţelurile statului şi-ale naţiunii au coincis: cu prilejul războiului de întregire, pentru ca apoi drumurile lor să se despartă din nou, deoarece „pătura superpusă” n-a văzut în unirea de la 1918 decât mărirea perimetrului de exploatare.

Mişcarea legionară a urmărit să sfărâme mentalitatea de rob care înlănţuia destinul românesc, să transforme un neam de oameni obidiţi într-un neam de oameni liberi şi mândri de numele ce-l poartă. Odată această prefacere lăuntrică realizată, poporul român se putea afirma politic, luând în stăpânire statul. Lupta mişcării nu s-a dat în fond nici cu vechile partide, nici cu regimul carlist sau antonescian, ci cu o clasă conducătoare străină de aspiraţiile poporului român, una şi aceeaşi sub toate regimurile. Această clasă - de când o semnalase Eminescu - se primenise cu atâtea elemente româneşti încât nu mai prezenta o problemă de ordin etnic. Ea era formată în mare parte din români neaoşi, ceea ce n-a împiedecat-o să continue spiritul şi apucăturile vechii „pături superpuse”. Nu mai erau originile etnice care se înfruntau, ci mentalităţile.

„Pătura superpusă” a condus statul român de la 1900 până la 9 Septembrie 1940. Odată cu alungarea regelui Carol de pe tron, s-a petrecut o revoluţie mult mai profundă decât acest fapt spectacular. Avangarda legionară şi-a vărsat sângele pentru a deschide neamului drumul spre stat. Pentru întâia oară poporul român se simţea ocrotit de stat şi vedea în stat propria lui aşezare. Făptura unui stat, cum spunea Corneliu Codreanu, nu se judecă atât de mult după forma statului, „pe cât stă în contribuţia naţiunii la crearea acestor forme de stat”. Regimul carlist şi cele mai multe guvernări „democratice” nu s-au bucurat de încrederea poporului. 6 Septembrie 1940 a dezlănţuit forţele din adâncuri ale neamului românesc. Forma de guvernare care a urmat, considerată de noi de altminteri, cu totul provizorie, nu poate să pună la îndoială participarea electivă a poporului la crearea noului stat.

Surprinsă de evenimente, „pătura superpusă” şi-a reluat revanşa în ianuarie 1941. E o eroare să se considere că aşa zisa rebeliune legionară din ianuarie - de fapt rebeliunea generalului Antonescu contra statutului constituţional din 14 Septembrie 1940 - n-a avut altă consecinţă decât eliminarea mişcării legionare de la putere. În realitate, odată cu mişcarea, a fost din nou azvârlit în stare de ilotism politic întreg poporul românesc. Din nou oameni nedoriţi de popor, uzând exclusiv de forţă, au ajuns să-l conducă şi să vorbească străinătăţii în numele lui. Noi nu identificăm mişcarea cu poporul românesc şi nu pretindem că numai prin noi ar birui ideea de neam în statul românesc, dar am fost singurii până acum, care ne-am străduit să scoatem poporul român din ignoranţa politică în care a fost sistematic ţinut de „pătura superpusă”.

Aceiaşi înrudire de substanţă explică şi docilitatea cu care şi celelalte partide politice au suportat regimul carlist şi antonescian şi de ce sub amândouă regimurile numai mişcarea legionară a avut de pătimit. Între noi şi aceste regimuri a izbucnit o luptă de concepţie: deoparte, mentalitatea naţiunii biruitoare în stat, de altă parte, mentalitatea clasei conducătoare, dispreţuitoare de naţiune. Între partide şi regimurile de mai sus au intervenit numai diferende de familie. În fond şi unii şi alţii reprezentau interesele aceleiaşi clase uzurpatoare, încât prieteniile tulburate pentru o clipă, s-au refăcut repede şi în cadrul dictaturilor. Personalul politic al celor două dictaturi, carliste şi antonesciene, a fost furnizat de vechile partide.

După catastrofa de la 23 August, tensiunea dintre „pătura superpusă” şi popor a dispărut aproape cu totul, din cauza nivelării în suferinţă a tuturor Românilor. Calculul clasei conducătoare de a găsi un aliat extern în Rusia Sovietică pentru a-şi continua nestingherită dominaţia, aşa cum reuşise să capteze sub Antonescu, bunăvoinţa Germaniei, s-a dovedit greşit. Comunismul a urmărit aservirea totală a poporului românesc şi, pentru a-şi ajunge acest scop, trebuia să distrugă vechea clasă conducătoare, aşezând în locul ei propria lui „elită”.

Resturile clasei superpuse, naufragiate în Occident, nu s-a vindecat nici acum de vechile apucături. Ei speră să reconstruiască, după eliberarea ţării, structura politică şi statală de care au beneficiat până în 1944. Aşa zisul comitet naţional nu este decât expresia aceleiaşi excrescenţe politice pe corpul naţiunii, pe care a identificat-o Eminescu. Acelaşi dispreţ pentru masele româneşti şi acelaşi dezinteres vădit pentru soarta neamului.

Remanenţele mentalităţii de rob persistă şi în sufletele multor exilaţi. Sunt unii care nu-şi găsesc centrul de greutate al existenţei lor până ce nu s-au pus sub ocrotirea unui patron. În loc de a servi singurului stăpân legitim, care este neamul, (neamul, la rândul lui, are deasupra pe Dumnezeu) se consideră favorizaţi de soartă dacă îi bate cineva binevoitor pe umăr, fără să se întrebe dacă persoana care îi agreează, întreţine raporturi corecte cu neamul.

Aceiaşi mentalitate de serv au şi toţi acei români, de treabă de altminteri, care, azvârliţi de soartă în mijlocul unor naţiuni mai înaintate în civilizaţie, cad în extaz în faţa realizărilor acestora, simţindu-se umiliţi de propria lor origine. Cu un zel care nu şade bine, caută să se adapteze lumii în care au poposit, uitând că ei nu sunt nişte emigranţi oarecare, ci solii unui neam ajuns în cel mai greu ceas al istoriei sale.

În sfârşit, pe seama aceloraşi deficienţe sufleteşti trebuie pusă şi confuzia politică ce domneşte între exilaţi. O concepţie politică nu se lămureşte numai în laboratorul minţii. Este o chestie de dispoziţie interioară, de curaj. Consecinţele ce le implică o atitudine clară sperie pe omul rămas prizonier mentalităţii de rob. Orice concepţie politică autentică se realizează într-o zonă de mari tensiuni şi primejdii. Serbul din noi nu cutează să treacă peste anumite limite de gândire, -domeniu rezervat stăpânului de altădată - şi atunci, în locul obiectivelor proiectate pe dimensiunile neamului, apar obiective politice de categorie măruntă, accesibile omului care se sfieşte de el însuşi.

Trecerea de la mentalitatea de rob la mentalitatea de stăpân nu este uşoară. A fi stăpân nu înseamnă a lua locul celui care te-a asuprit până atunci, ci a deveni om liber. Om liber, la rândul lui, nu este acela care face ce vrea, ci omul care îşi reglează conduita după necesităţile de viaţă şi de creaţie ale neamului. Personalitatea lui se complineşte permanent cu personalitatea neamului. Fără corectivul naţional, elementele ce se ridică din mijlocul mulţimilor româneşti riscă să cadă fie în anarhie, fie în ciocoism, alunecări deopotrivă de primejdioase, pentru că în ambele situaţii devin aliaţii inconştienţi ai „păturii superpuse” şi ajung să lupte contra propriului lor neam.

Mişcarea legionară este o comunitate de oameni liberi. Ei nu luptă nici pentru putere, nici pentru poziţii personale, nici pentru averi. Ceea ce îi ţine împreună este disciplina naţională. Oamenii cei mai liberi pe care i-a dat exilul sunt luptătorii care au plecat în ţară şi şi-au vărsat sângele pentru cauza poporului robit de păgâni. Sufletul lor s-a desprins de toate egoismele, de toate sclaviile pentru a face să triumfe în ei, odată cu înfruntarea morţii, vibraţia pură a chemărilor de dincolo de veacuri. (Vestitorii, Octombrie 1954)



Uniunea Europeană seamănă disperare şi oroare şi culege moarte
       Aproape 1500 de oameni au fost evacuaţi din Categrala Notre Dame de Paris pe 21 mai a.c. deoarece eseistul şi istoricul francez Dominique Venner s-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap în faţa altarului catedralei. Scriitorul nu era cunoscut ca fiind religios, dar a considerat că cei mai uşor de trezit sunt credincioşii. Înainte de a se sinucide, în acea dimineaţă, Dominique Venner a postat un mesaj pe blogul său, din care cităm: "Este nevoie de gesturi noi, spectaculoase şi simbolice pentru clătinarea oamenilor somnolenţi, pentru zdruncinarea conştiinţelor anesteziate şi trezirea memoriei originilor noastre".
        Dominique Venner (78 ani) se opunea americanizării valorilor europene, implicit căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, Franţa tocmai finalizând în sâmbătă precedentă sinuciderii procedura de adoptare a legii care permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, lege care a stârnit dezbateri şi critici dure din partea Bisercii şi organizaţiilor conservatoare. De asemenea, el era împotriva imigrării musulmanilor în Franţa şi Europa.
 
       Dominique Venner fondează în 2002, alături de Francis-Georges Dreyfus, Philippe Masson, Bernard Lugan şi Philippe Conrad, “La nouvelle revue d’histoire” (Noua revistă de istorie), despre care Venner va scrie: “Dorim să fondăm o revistă ce va pune capăt interpretărilor partinice şi parţiale ale istoriei, ce creionează o altă viziune asupra trecutului şi viitorului şi care aspiră către o renaştere europeană. (...) Carta noastră presupune respectul şi diversitatea filozofică a colaboratorilor, având toţi acelaşi respect pentru onestitatea istorică lipsită de prejudecăţi, grija noastră de a ne exprima într-o manieră vie, elegantă şi clară pentru plăcerea cititorilor noştri… Nu aparţin unei parohii în care lumea crede că totul se va aranja amiabil în cele din urmă. Văd perfect tot ceea ce este negru în epoca noastră. Presimt totuşi că forţele ce influenţează negativ soarta europenilor vor fi săpate de şocurile istorice ce vor veni. Pentru a ajunge la o trezire autentică, trebuie ca europenii să-şi recucerească conştiinţa indigenă şi lunga sa memorie de care au fost deposedaţi. Încercările ce vor veni ne vor ajuta să depăşim tot ceea ce ne-a poluat din interior. Este sarcina temerară la care m-am angajat. Ea este fără precedent şi nu are în sine, nimic politic (…) Mă raportez, pentru aceasta, la poemele noastre fondatoare. Ele sunt depozitarele tuturor valorilor noastre. Dar ele constituie o gândire parţial pierdută. Ne-am propus deci să o reinventăm şi să o proiectăm în viitor, asemenea unui mit creator”. Ajungând la o vârstă înaintată, împlinirea acestor idealuri îi apărea ca fiind imposibilă, mai ales că prin scris şi prin manifestaţii astăzi nu se mai rezolvă nimic. Pentru a da însă măcar un impuls sufletelor adormite (manipulate), scriitorul a ales un mod deloc creştin (sinuciderea) într-un loc creştin (catedrala).
            Pe blogul său a scris în acea dimineaţă: „…Lupta lor nu se poate limita la refuzul căsătoriilor homosexuale. “Marea substituire” a populaţiei din Franţa şi Europa, denunţate de scriitorul Renaud Camus, este un pericol la fel de catastrofic pentru viitor. Nu va fi suficient de a organiza drăguţe manifestaţii de stradă pentru a o împiedica. Este o adevărată “reformă intelectuală şi morală”, cum spunea Renan, la care ar trebui întâi să purcedem. Ea ar trebui să permită recucerirea memoriei identitare franceze şi europene, a căror importantă nevoie nu este azi percepută în mod clar. Este nevoie de gesturi noi, spectaculoase şi simbolice pentru clătinarea oamenilor somnolenţi, pentru zdruncinarea conştiinţelor anesteziate şi trezirea memoriei originilor noastre. Am ajuns vremurile când vorbele trebuiesc autentificate prin acte… Va trebui să ne aducem aminte, aşa după cum formula în chip genial Heidegger, (Etre et Temps) că esenţa persoanei umane se găseşte în existenţa sa şi nu în “lumea de dincolo”. Aici şi acum se joacă, până în ultima clipă, destinul nostru. Şi această ultimă clipă are tot atâta importanţă ca şi restul vieţii. De aceea trebuie să fim noi înşine până în ultimul moment. Numai hotărând în sine, hotărându-ne propriul destin vom fi învingători în faţa neantului. Şi nu există scăpare din faţa acestei exigenţe, căci nu avem decât această viaţă în care numai nouă ne aparţine decizia de a fi noi înşine sau a nu fi nimic”.
            A lăsat şi prietenilor săi de la Radio Courtoisie un mesaj: “…Am mintea sănătoasă şi corp sănătos şi mă simt împlinit de dragostea pentru soţia şi copiii mei. Iubesc viaţa şi nu-mi doresc altceva decât perpetuarea rasei şi spiritului meu. Cu toate acestea, la asfinţitul acestei vieţi, în faţa pericolelor imense la adresa patriei mele franceze şi europene, mă văd obligat să acţionez atât timp cât mai sunt în putere. Consider necesar să mă sacrific pentru a rupe letargia care ne înconjoară. Ofer ceea ce rămâne din viaţa mea unei intenţii de protest şi a unei baze, ca fundament. Am ales acest loc foarte simbolic, Catedrala Notre-Dame din Paris, pe care o respect şi o admir, ea care a fost edificată de către geniul străbunilor mei pe locuri de cult încă şi mai vechi, ce ne amintesc originile noastre imemoriale. În timp ce atâţia oameni se fac sclavii propriilor vieţi, gestul meu încarnează o etică a voinţei. Mă dau morţii pentru a trezi conştiinţele adormite. Mă ridic împotriva fatalităţii. Mă ridic împotriva otrăvirilor sufletului şi împotriva dorinţelor individuale invadatoare ce distrug legăturile noastre identitare, în special cele ale familiei, soclul intim al civilizaţiei noastre multi-milenare. În timp ce apăr identitatea tuturor popoarelor la ele acasă, mă ridic împotriva crimei de substituire a populaţiilor. Cum discursul dominant nu poate ieşi din cadrul ambiguităţilor sale toxice, le rămâne europenilor să suporte consecinţele. În lipsa unei religii identitare de care să ne ancorăm, suntem depozitarii tuturor valorilor prin care să refondăm viitoarea noastră renaştere în ruptură cu metafizica lipsei de limite, sursa nefastă a tuturor derivelor moderne”.  Prin substituirea populaţiei, scriitorul descriind atât înlocuirea europenilor creştini cu musulmanii (având ca scop stingerea sentimentului naţional şi religios), cât şi înlocuirea familiei tradiţionale cu o falsă familie gay. Iată, acum începe culesul roadelor Revoluţiei Franceze şi ale UE. (I.C.)


UE – nu o strânsură de indivizi, ci o creaţie a naţiunilor - Grigore Manoilescu
Către o Europă unită. În toate ţările Europei un roi întreg de cercuri de studii, de asociaţii, de federaţii şi confederaţii, de congrese şi reuniuni de tot felul, până la “Parlamentul European” de la Strasbourg, sunt închinate “ideii europene”. Din nefericire multe din aceste iniţiative au un caracter pur formal, fiind menite parcă mai mult să dea impresia că se lucrează pentru unirea Europei, decât s-o realizeze într-adevăr. În general, activitatea “europeniştilor” din ultima vreme ne dă dreptul să constatăm că aceştia sunt atât de preocupaţi de formele exterioare în care urmează să se înfăţişeze noua Europă, încât se pare că au uitat de ce este de dorit unitatea europeană şi care sunt rosturile înalte care o justifică. Ori, tocmai pentru a găsi formele cele mai potrivite pentru viitoarea unire europeană, e nevoie înainte de toate să se realizeze acordul prealabil asupra ţelurilor urmărite prin constituirea ei.
 
De ce e de dorit să se ajungă la unitate europeană?
 
Noua Europă urmează să fie clădită exclusiv sau preponderent pe acorduri politice, pe organizaţii economice, sau, înainte de toate, pe o apropiere spirituală? E concepută Europa de mâine ca o reuniune de indivizi sau ca o colaborare între naţiuni? Ce destin transcendental împlineşte ea şi în ce măsură poate fi socotită ca făcând parte din marele plan al lui Dumnezeu?
 
Dacă ar fi să judecăm Europa de mâine după ceea ce ne-a fost prezentat în ultimele luni ca prima ei realizare constructivă şi ca nucleul din care se va dezvolta viitoarea Europă - “Uniunea Montană” de la Luxemburg - ar trebui să tragem curioase concluzii. Într-adevăr, această “Uniune”, destinată să dea o organizaţie interstatală unor importante industrii miniere şi metalurgice, pare a fi un lucru înţelept şi folositor. Nu e mai puţin adevărat însă că înşişi autorii ei ar fi declarat-o ca un infam trust capitalist ... dacă ar fi realizat-o alţii sau ar fi luat fiinţă înainte de război. Astăzi însă ea e declarată adevărata bază a Europei de mâine, de unde ar rezulta că principalul ţel al unirii europene ar fi o mai bună organizare a producţiei industriale, o mai raţională distribuţie a materiilor prime, o mai eficace diviziune a muncii între diferitele regiuni ale continentului, adică numai realizări în domeniul economic.
 
Se trădează aici o concepţie materialistă, care nu poate justifica uriaşa prefacere ce se urmăreşte în viaţa Europei. În mod fatal o asemenea concepţie nu poate duce decât la realizări exterioare, pur formale, a unităţii europene spre care se tinde.
 
Nu pentru ca să se circule mai comod cu trenul, fără opriri la frontieră; nu pentru ca să se standardizeze mai uşor şuruburile sau ţevile de calorifer; nu pentru ca să-şi întindă mai repede stăpânirea pe toată faţa pământului anumite grupe de interese e de dorit să se realizeze o Europă unită. Aceasta cere sacrificii atât de mari din partea tuturor europenilor, încât popoarele n-ar accepta-o numai de dragul unor discutabile “progrese” în domeniul material.
 
Dar dacă socotim că acordurile economice, oricât de întinse, nu pot fi scopul final şi nici măcar mijlocul exclusiv sau preponderent pentru realizarea Europei de mâine, poate fi aceasta închegată numai pe baza unor acorduri între guverne?
 
Noi credem că nu. Istoria ultimilor patruzeci de ani ne obligă să nu mai acordăm tratatelor - chiar când sunt declarate eterne - decât o durată foarte limitată. Sub ochii noştri a dispărut Liga Naţiunilor, creată pentru vecie, iar ONU începe să dea semne de bătrâneţe; n-a fost respectată Charta Atlanticului, aşa cum nu fuseseră respectate nici cele 14 puncte ale lui Wilson; s-a prăbuşit planul Morgenthau, aşa cum se prăbuşise şi sistemul european creat la Versailles. Poate fi deci Noua Europă elaboratul diplomatic al unor cancelarii care nu cred sincer în tratate nici în clipa când le iscălesc, care nu ţin niciodată seama de adevărata voinţă a neamurilor şi de hotărârile cărora naţiunile se dezinteresează?
 
Dar chiar dacă o asemenea Europă creată pe cale administrativă s-ar realiza - cu discursurile şi fotografiile “istorice” de rigoare - ar însemna oare că s-a creat într-adevăr unitatea europeană?
 
Reprezintă oare un super-parlament şi un super-guvern european un scop în sine?
 
Realizările din domeniul organizării tehnice şi administrative pot fi foarte bune, dar numai cu condiţia ca ele să nu fie socotite drept ţeluri finale de sine stătătoare, ci doar ca unelte de lucru, ca mijloace de netezire a căilor ce duc la realizarea rosturilor supreme care justifică o unire pe plan european.
 
Europa trebuie să se unească pentru ca naţiunile ei să-şi poată dezvolta la maximum geniul creator specific fiecăreia.
 
Dacă naţiunile europene ar fi eliberate de grija războaielor şi neînţelegerilor inter-europene, dacă datorită unei mai bune organizări economice, ele ar fi eliberate de grija hranei de toate zilele, s-ar crea posibilitatea ca o cât mai mare parte a forţelor de creaţie ale popoarelor Europei să se îndrepte spre domeniile superioare ale spiritului omenesc. Atunci şi numai atunci sacrificiile făcute pentru unitatea europeană s-ar justifica, căci aceste creaţii superioare nu se pot ivi decât în cadrul unor naţiuni conştiente de calităţile lor.
 
Iată de ce putem să afirmăm - fără riscul de a apărea drept amatori de paradoxuri - că numai o Europă ale cărei naţiuni vor trăi într-o atmosferă naţionalistă poate realiza o unitate durabilă şi rodnică.
 
Europa de mâine nu trebuie să urmărească contopirea neamurilor ei într-o masă amorfă, uniformă, ci dimpotrivă, trebuie să încurajeze potenţarea calităţilor specifice ale fiecărei naţiuni. Dar tot atât de adevărat e că din această nouă Europă trebuie să dispară şi orice tendinţă de a cuceri - fie şi prin mijloace paşnice - teritorii locuite de un alt neam.
 
Pe de altă parte, minorităţile naţionale, ori în ce ţară s-ar afla, vor păstra depline drepturi de viaţă spirituală comună cu grupul naţional din care fac parte; iar garanţia acestor drepturi o constituie tocmai naţionalismul.
 
Dacă într-adevăr “naţionalismul este voinţa de a face conştiente, explicite şi actuale valorile naturale ale fiecărei naţiuni, pentru a le încorpora patrimoniului comun al umanităţii”, atunci el poate garanta mai bine decât orice libertatea de exprimare a specificului fiecărei naţiuni, grupate sau împrăştiate.
 
La baza Europei de mâine trebuie să stea acordul spiritual al naţiunilor deşteptate în spirit naţionalist şi nu numai formaţiile statale de ieri sau de azi şi cu atât mai puţin combinaţiile economice.
 
Numai astfel naţiunile Europei îşi vor putea aduce aportul lor total, fără nicio deformaţie datorită presiunilor din afară, la opera de creaţie europeană.
 
Pentru ca această garanţie să fie deplină, fenomenul de integrare a Europei trebuie să treacă, cel puţin ca o fază intermediară, prin alcătuirea unor strânse grupări regionale, ce se vor uni la rândul lor pe plan european. În cadrul european trebuie să se creeze, pe baza afinităţilor geopolitice, forme locale de colaborare spirituală, politică şi economică, adaptate împrejurărilor specifice. Scopul lor principal va fi ca, în cadrul noilor unităţi create, să se micşoreze importanţa frontierelor materiale ale statelor naţionale, care prin rigiditatea şi impenetrabilitatea lor au contribuit atât de mult la lipsa de înţelegere între popoare.
 
Frontierele dintre statele naţionale trebuie să fie oarecum spiritualizate şi făcute transparente, până la a nu mai reprezenta decât limitele naturale ale domeniului spiritual al fiecărei naţiuni.
 
Numai o naţiune care trăieşte într-un spirit de naţionalism luminat poate accepta grelele sacrificii necesare realizării unităţii europene. Şi numai o conducere dominată de acest spirit poate avea curajul să i le ceară.
 
Concepţia unei Europe unite, structurată pe ideea naţionalistă şi pe grupele naturale de naţiuni, apare astfel cu totul conformă realităţilor.
 
Europa unită nu poate şi nu trebuie să fie o strânsură de indivizi desprinşi de neamul lor, ci o creaţie a naţiunilor europene, aflate în pace pe planul politic şi economic, dar într-o îndârjită întrecere pe planul cultural şi spiritual.
 
În Europa de ieri era mare şi puternică naţiunea care ştia să răpească altor naţiuni, prin intrigă şi prin forţă, bunuri politice şi economice.
În Europa de mâine acea naţiune va fi socotită mare, care va dărui mai generos tuturor celorlalte naţiuni din belşugul creaţiilor minţii şi spiritului ei.
 
Dacă în acest spirit generos se va construi Europa unită, ea va putea într-adevăr intra într-o nouă fază de înflorire şi-şi va putea păstra în omenire vechea ei strălucire spirituală şi culturală, singura care într-adevăr are preţ în faţa istoriei. Singura care justifică existenţa neamurilor în faţa lui Dumnezeu.
 
(“Însemnări”, Buenos Aires, 1952) (sursa: Permanenţe 7/2013)
 
Notă: Grigore Manoilescu este fratele marelui economist Mihail Manoilescu


Ex Oriente lux, ex Occidente luxus - Cristina Roman
 
Teologia romano-catolică are îndeobște acest nărav că, ori de câte ori e vorba să se raporteze la tradiție, începe prin a face declarații slugarnice de supunere față de ea, pentru ca, îndată după aceea, să purceadă la măsluirea ei iscusită și la potrivirea ei cu nevoile împrejurărilor. (Mircea Vulcanescu).
Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Noi avem până azi creştinismul aşa cum l-au avut Sfinţii Părinţi din sec. II-V. Toţi teologii catolici, anglicani, protestanţi recunosc aceasta, unii făcând se întelege, chiar din aceasta o vină a Bisericii noastre, declarând-o falsificată, pietrificată în idei şi forme, haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul creştin după cerinţele fiecărui om. Prin urmare Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti, n-a purces la zădărnicirea supremei acţiuni a lui Dumnezeu, de a readuce lumea la adevar. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae)
Urmaşul Sf. Apostol Petru – un rock star divin…
Un Papă caracterizat de un ziarist catolic drept un „rock star divin”, preoţi catolici care pun muzică modernă în biserică la Taina Cununiei şi dansează, un grup întreg de episcopi şi cardinali aplaudând în sincron pe ritmuri muzicale ca într-o coregrafie, o „mafie gay” la Vatican ce completează scandalurile de pedofilie, Banca Vaticanului acuzată de spălare de bani, arhiepiscop catolic german care recomandă folosirea pilulei de a doua zi în caz de viol, sunt doar câteva dintre controversele contemporane din Biserica Catolică.
Provocările veacului nostru sunt abordate uneori complet diferit de cele două Biserici: Ortodoxă şi Catolică, prima rămânând fidelă tradiţiei, cea de a doua îngăduind o deschidere riscantă spre omul contemporan secularizat. Căldiceii ortodocşi şi mai ales tinerii pot fi furaţi de mirajul slujbelor neconvenţionale, de confortul şederii în bănci la biserică, de lipsa de severitate a posturilor catolice. Ispititorul îi determină chiar să prefere, din comoditate şi ignoranţă, participarea la slujbele catolice sau greco-catolice, lipsindu-se astfel de comoara Ortodoxiei, darul cel mai de preţ făcut de Dumnezeu României.
Românii plecaţi în occident se pot ascunde după scuza că o biserică ortodoxă nu găsesc decât la sute de km şi atunci nu e niciun păcat să frecventeze o altă confesiune. Sunt, de asemenea, nenumărate cazurile în care româncele dau naştere la copii în ţări străine şi fie nu îi mai botează deloc, fie îi botează după confesiunea soţului străin, de obicei catolic sau protestant. „Şi aşa nu vor şti ei prea multe despre România” gândesc mamele care nici limba de acasă nu o mai vorbesc cu copiii din familii mixte, „şi aşa vor urma la şcoală ore de religie conform altui rit” se consolează bunicii din ţară, neputincioşi în a comunica româneşte cu nepoţii lor. Diluarea credinţei poate fi observată de oricine a petrecut măcar câteva luni departe de ţară şi a cunoscut acolo imigranţi români. În goana după o viaţă mai bună, unii uită că de fapt Dumnezeu le-a dat şansa de a fi mărturisitori ai Ortodoxiei, cu atât mai mult cu cât numeric ei sunt ca o picătură într-un ocean.
Să ne ajutăm unii pe alţii să ţinem la nevoie „cu dinţii” de Sfânta Tradiţie Ortodoxă, traind-o şi mărturisind-o pretutindeni prin cuvânt şi faptă în biserică, în familie, la locul de muncă, în societate. Să discernem între denigrarea rău voitoare la adresa Bisericii şi cazurile obiective în care se cere îndreptare şi schimbare şi în ograda BOR. Să nu ne ruşinăm cu Domnul Hristos, ca să nu se ruşineze nici El cu noi la Judecată, să ducem prescura şi pomelnicul nostru la Sfântul Altar, pentru ca numele noastre să ajungă părticele în Sfânta Împărtaşanie, să fim blânzi şi milostivi şi să ne rugăm pentru ţara noastră, pentru românii de pretudindeni. Să trăim ortodox!
Anamneză
Desigur, viața religioasă este grea, întrucât în ultimele decenii se constată o dezvoltare notabilă a curentului materialist. Astăzi avem de a face cu o criză economică care se răspândește în toată Europa, dar și în întreaga lume, încât adeseori, oamenii care au fost crescuți în spiritul consumismului, nu sunt pregătiți din punct de vedere duhovnicesc pentru a face față problemelor vieții. Există, așadar și o criză de factură morală. De pildă, vorbim de criză la nivelul instituției căsătoriei; sunt foarte puține căsătorii raportate la numărul foarte mare de tineri ce trăiesc fără cununie. Totodată, se înregistrează foarte multe divorțuri… Este foarte important să medităm asupra acestor probleme. Există o globalizare a economiei care se întrevede în Europa, dar și în întreaga lume. În paralel, vorbim de o globalizare la nivel ideologic, ce are drept urmare nimicirea simțirii religioase. Cu alte cuvinte, are drept scop cultivarea materialismului.
În calitate de creștini, este important să fim capabili de a da un răspuns în fața tuturor problemelor care se pun. Nu cred că este o soluție izolarea de toate lucrurile urâte ce se cultivă și se petrec în jurul nostru, ci adevărata soluție o reprezintă mărturia pozitivă pe care o dăm prin viața noastră de creștini. Este important ca viața noastră creștină să constituie un ideal, să poarte în sine o valoare, lucru de mare importanță în viața oamenilor, care nu este de găsit în altă parte. Doar mărturisind prin însuși modul viețuirii noastre, putem oferi ceva lumii -  Jean Claude Larchet – Interviu pentru postul de radio al Bisericii Greciei.
Oamenii să-şi schimbe purtările!
Creştinii ortodocşi participanţi la Sf. Liturghie ascultă la Ectenia Mare cererea „Pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm ” şi dau în cor răspunsul „Doamne miluieşte”. Dar pentru ce Biserici ne rugăm noi, de fapt? Pentru ce fel de unire? Nu ne despart doar ereziile celorlalte Biserici, ci, poate în primul rând, ne desparte felul în care trăim zi de zi credinţa. În cartea Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, Pr. Arsenie Boca scria: „Rugându-mă „pentru Pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”, aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică: „Nu te ruga de Mine să le dau Pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe Pământ”… Lămurit că lucrurile nu stau bine!”
Schimbarea purtărilor oamenilor ar însemna mai ales lupta cu dependenţa de modernism, de confort, de tehnică şi tehnologie, fuga de încarcerarea în epoca vitezei şi întoarcerea la viaţa simplă, sănătoasă, care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu cu deplină încredinţare că „toate celelalte se vor adăuga”. Să nu mai aruncăm cu pietre în conservatorismul Ortodoxiei, să nu ne mai acuzăm Biserica de spirit învechit şi inadaptare la nou, ci să recunoaştem că tocmai această constanţă e garanţia perpetuării duhului ortodox.
O frumoasă şi corectă descriere a Bisericii Ortodoxe a fost făcută recent chiar de către Papa Francisc. Pe când călătorea spre Rio de Janeiro, la Întâlnirea Mondială a tinerilor catolici din această vară, Papa a spus: „Bisericile ortodoxe au păstrat o Liturghie care este foarte frumoasă. Noi ne-am pierdut puțin simțul adorării. Acestea Îl cinstesc pe Dumnezeu și Îi cântă cântece de preamărire fără să țină seama de timp. Într-o zi, vorbind despre Biserica occidentală, mi s-a spus „ex Oriente lux, ex Occidente luxus,” adică din orient provine lumina iar din occident societatea consumului și a bunăstării care a făcut atâta rău. În schimb, ortodocșii au păstrat frumusețea lui Dumnezeu în centru. Când citim opera lui Dostoievski luăm contact cu spiritul Rusiei și al lumii răsăritene. Avem atâta nevoie de aerul proaspăt al orientului și de această lumină pe care o emană!
Apa trece, pietrele rămân
Ortodoxia şi-a păstrat caracterul popular, fără a face eforturi să fie populară. În cazul noului papă catolic se vorbeşte despre o strategie de PR care să îl facă iubit şi apreciat de mase. Ca o culme a concesiilor făcute pentru popularitate,  Papa Francisc a purtat pentru câteva momente pe cap o podoabă din pene, dăruită lui de un indian pe scena Operei din Rio de Janeiro. Imaginea a făcut înconjurul lumii, alături de aceea în care la slujbă, pe plajă, alături de călugăriţe catolice stăteau şi turiste îmbrăcate în costume de baie. Plin de admiraţie pentru gestul Papei, Omar Bello, un ziarist catolic argentinian, l-a numit pe acesta „rock star divin” spunând că este „deschis şi conservator, politica lui de lidership este să vorbească cu toată lumea, e fermecător, dar ştie să se controleze, aşa cum fac toţi oamenii puternici”. Portretul confirmă speculaţiile despre o strategie de publicitate şi notorietate. Carisma şi forma eclipsează fondul. Băile de mulţime electrizează precum concertele rock, soldate cu leşinuri de prea-dragul idolului de pe scenă şi nu al muzicii/credinţei.
În mod opus, Ortodoxia nu promovează vedete, ci sfinţi. Iar sfinţii sunt fii ai poporului care, în România, şi-a demonstrat delicateţea sufletului prin profunzimea abordării problemelor vieţii. Plecând de la această idee, într-un cuvânt teologic Pr. Stăniloae a explicat că de aceea „Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale… Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan…”  (Ziarul Lumina)
Homosexualii sunt fraţii noştri (???!)
„Cine sunt eu să judec?” a spus Papa Francisc despre homosexuali. „Când întâlnesc o persoană gay, trebuie să fac diferenţa între a fi gay şi a fi parte dintr-un lobby [gay]. Dacă ei [homosexualii] îl acceptă pe Domnul şi au bunăvoinţă, cine sunt eu să-i judec? Nu ar trebui marginalizaţi. Nu tendinţa către homosexualitate este problema (…) ei sunt fraţii noştri.” Divorţul şi recăsătorirea în familiile tradiţionale sunt pentru catolici subiect tabu. Niciun pogorământ nu îi scuteşte pe cei divorţaţi de judecata Bisericii. Nicio abatere de la regulă nu le permite preoţilor catolici să îşi întemeieze familii normale, să aibă copii. Celibatul e sacru, dar presa dă mereu în vileag cazuri de concubinaj, de copii ilegitimi afectaţi psihic de statutul de copil din flori al unui preot catolic. Deunăzi, un grup de preoţi catolici caterisiţi pentru că s-au căsătorit, au dat în judecată chiar pe Papa Francisc. Aici s-a ajuns.
Dar pe homosexuali, „cine suntem noi să îi judecăm?” Este ca şi cum am spune în locul lui Lot, supravieţuitorul Sodomei şi Gomorei, lui Dumnezeu, „Doamne, cine sunt eu să judec, să fug de păcătoşi, să îmi scap sufletul şi trupul? Ei sunt fraţii mei şi, pentru că nu-i judec, aleg să rămân lângă ei… ” A nu îi marginaliza câtuşi de puţin pe homosexuali înseamnă a îi accepta fără îndreptare, prim pas spre oroarea acordării de drepturi suplimentare, ca cel de a se căsători şi de a înfia copii. Să nu mai vorbim de faptul că lipsa constângerilor este luată de unii drept încurajare, nicidecum drept toleranţă cu dreaptă socoteală.
Acum câteva zile, o biserică protestantă din Germania tocmai a oficiat o astfel de „cununie” gay. Adăugăm aici şi ştirea că nemţii, care sunt majoritar catolici, vor putea lăsa necompletat certificatul de naştere al copilului la rubrica sex, astfel încât, la vârsta maturităţii, copiii să decidă dacă se consideră a fi bărbat sau femeie. Precedentul a fost deja creat.
Biserica Ortodoxă îi cheamă pe homosexuali la pocăinţă şi vindecare trupească şi sufletească prin Sfintele Taine, prin recunoaşterea patimii care îi subjugă. Când vine vorba de statutul familiei, de schimbări ale Constituţiei, Biserica Ortodoxă este fermă. Să ne amintim cuvântul Scripturii: "Zicând că sunt înţelepti, au ajuns nebuni" (Romani 1,22). "Pentru aceea, Dumnezeu i-a lăsat unor patimi de ocară, căci la ei femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbatii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata rătăcirii lor" (Romani 1,26-27). Aceştia, deşi au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le si încuviintează celor care le fac" (Romani 1,32).”
Declaraţiile Papei au fost interpretate ca un act de reconciliere şi, deşi presa occidentală a promovat ideea că Biserica Catolică şi-a schimbat atitudinea faţă de comunitatea gay, afirmaţiile vin mai degrabă ca o schimbare de ton decât de abordare practică. De altfel, Francisc a subliniat, în cadrul aceleiaşi conferinţe de presă, că poziţia oficială a Bisericii Catolice, este că orientarea sexuală nu este păcătoasă, ci numai actele homosexuale. Într-un cuvânt, biserica este tolerantă faţă de preoţii dar şi membrii laici homosexuali care şi-au recunoscut orientarea sexuală, dar nu acceptă practicile homosexuale. Toţi preoţii fac un jurământ de celibat atunci când sunt hirotoniţi. Chiar dacă declaraţiile nu semnifică vreo schimbare de substanţă, reprezentanţii comunităţii gay de la Roma au primit pozitiv afirmaţiile papei. „Ne simţim uşuraţi să auzim un papă vorbind atât de deschis despre problemele homosexualilor şi ne-am dori ca toţi catolicii să gândească la fel", a declarat Alessandro Di Antonio, ofiţer în cadrul Uniunii Naţionale a Italienilor homosexuali, pentru USA Today.
Declaraţia Papei Francisc despre homosexualitate vine aproape concomitent cu afirmaţia preşedintelui american dintr-o conferinţă de presă “Nu am nicio toleranţă pentru ţările care încearcă să trateze persoanele gay, lesbiene sau transgender astfel încât să le intimideze şi să le facă rău”, cu referire directă la legislaţia anti homosexualitate din Rusia. A nu permite legalizarea căsătoriilor gay şi a protesta este echivalent cu a „le intimida şi a le face rău”? Înseamnă că în acest caz România va avea toleranţă zero de la americani ceea ce ar duce aproape la o sinucidere geopolitică? Măcar de am avea alternativa să ne aruncăm în braţele „mamei Rusii” şi ale fraţilor ortodocşi de dincolo de Nistru, dar răul ar fi la fel de mare…
Despre paradoxul mântuirii ateilor
Şi, în timp ce România este din nou între ciocan şi nicovală, iar BOR e luată cu asalt în mass media, Papa Francisc mai scoate un porumbel (al păcii?) şi lasă să se înţeleagă că mântuirea este şi pentru atei, dacă fac fapte bune. Cităm: "Dumnezeu Tatăl a realizat mântuirea prin Sângele lui Hristos, pentru noi toţi; pentru toţi, nu doar pentru creştini. Dumnezeu este şi Părintele ateilor? Da, şi al ateilor. Al tuturor! Suntem creaţi după asemănarea lui Dumnezeu, iar Jerfta lui Hristos ne-a mântuit pe toţi! Şi toţi avem datoria de a face binele. Porunca de a face binele este un sentiment al păcii. Dacă fiecare dintre noi îşi face partea sa, dacă le facem bine altora, ne întâlnim toţi prin faptele bune, ajungem la o cultură a întâlnirii. Trebuie să ne întâlnim făcând bine. Iar dacă unul nu crede şi spune că este ateu, prin facerea binelui se întâlneşte cu noi". Chiar şi specialişti catolici în Dogmatică au criticat declaraţia, iar ca să dreagă busuiocul, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Thomas Rosica a explicat pentru site-ul Attualissimo.it: „Ateii nu se mântuiesc. Cei care cunosc Evanghelia nu pot fi mântuiţi dacă nu au credinţă şi dacă refuză să intre în Biserică şi să rămână în Biserică”.
Iubirea şi mila faţă de persoane trebuie echivalate cu toleranţa faţă de păcate şi erezii. Corectitudinea politică în numele unui umanism relativist şi sincretist poate doar dăuna în Biserică. Compromisurile sunt periculoase fiindcă aşa zisa iubire care le-ar sta la bază, este de fapt un surogat, confundându-se empatia şi sentimentalismul cu grija pentru mântuire.
 
Iată ce spune un părinte iubit al Ortoxiei, Pr. Teofil Părăian, despre legătura între mântuire şi fapte bune: „ Ce rol are preponderenţa faptelor bune pentru mântuire, la judecata particulară? Ne mântuiesc faptele noastre bune sau numai mila lui Dumnezeu? Mântuirea este recompensă sau milostivire divină?
 
Pr. Teofil: Şi una, şi alta. Adică noi ne ducem în faţa lui Dumnezeu cu ceea ce suntem. Să nu vă închipuiţi că faptele bune sunt aşa, nişte lucruri cu care te duci înaintea lui Dumnezeu ca şi când ai avea o grămadă de lucruri realizate. Faptele bune cu care ne ducem noi înaintea lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu le ştie sunt incluse în noi înşine. Cartea vieţii noastre suntem noi înşine. Faptele noastre intră în componenţa noastră: ce faci te şi face. Şi atunci, noi ne ducem înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce suntem noi în noi înşine, cu ceea ce am devenit prin faptele bune pe care le-am făcut sau prin faptele rele pe care le-am făcut. Ne ducem cu noi, cum suntem, cum am devenit prin ceea ce am făcut. Mântuirea nu ni se dă ca o recompensă pentru faptele bune - deşi ni se cer şi pentru mântuire fapte bune -, ci mântuirea este un har de la Dumnezeu pentru oamenii care au trăit cu Dumnezeu în lumea aceasta, care s-au gândit la Dumnezeu şi au ţinut seamă de Dumnezeu. Faptele bune ne sunt ajutătoare pentru înmulţirea credinţei în Dumnezeu, dar dac-ar fi să ne mântuim numai prin faptele noastre bune, nu ne-am putea mântui, pentru că mântuirea, în principal, vine de la Mântuitorul. Noi ne mântuim cu ajutorul Mântuitorului, nu ne mântuim prin ceea ce facem noi şi am devenit aşa ca Dumnezeu să ne declare mântuiţi, ci ne ducem cu viaţa noastră, cu alcătuirea noastră, cum am devenit, în faţa Mântuitorului, şi Mântuitorul ne mântuieşte.” ( extras din cartea Din ospăţul credinţei)
 
Iisus Hristos nu este nice
 
Dacă ar fi să ne referim numai la cele două afirmaţii ale papei, de bunăvoinţă faţă de homosexuali şi atei şi tot am putea gândi că Biserica Catolică încearcă să fie pe placul omului contemporan schiţând la figurat un chip drăguţ al Mântuitorului. La slujbele catolice este permis chiar să se asculte şi să se cânte muzică contemporană, cum s-a întâmplat şi la summit-ul tinerilor catolici de la Rio de Janeiro. Este un pericol pentru tinerii români care nu frecventează Biserica Ortodoxă să ia drept un bun exemplu deschiderea spre apucăturile omului modern a Bisericii Catolice. Nonconformişti chiar fără voia lor, la vârsta adolescenţei şi a nedeplinei maturităţi, tinerii riscă să nu mai poate distinge între bine şi rău, între ceea ce este sfânt şi demn de urmat în credinţa noastră şi update-urile altora. Este greu de generalizat şi de afirmat că soluţia este în primul rând la părinţi, care ar putea deveni ei înşişi exemplu de trăire ortodoxă atâta vreme cât sunt tineri care îl găsesc pe Hristos la biserică tocmai fiindcă au un iad în familie.
 
Într-un cuvânt adresat tinerilor, Pr. Vasile Mihoc spunea că „unele Biserici proclamă în vremea noastră un Hristos care e nice, (drăguţ – în limba engleză), care acceptă păcatele fără probleme, şi, din nefericire, în cursa aceasta cad multe aşa-zise Biserici. De ce să nu avem cupluri de gay sau de ce să nu avem preoţi cu păcate și patimi din acestea urâte? Un Hristos nice. Şi se tulbură când vin în lumea ortodoxă şi văd icoane cu Hristos serios!”
 
Aşadar, ex Oriente lux, ex Occidente luxus. Trăim vremuri în care ni se cere să alegem cui şi unde slujim. Lui Dumnezeu - Lumina în Ortodoxie, ori lui Mamona cel omniprezent în Occident. Cei care cred că există cale de mijloc pierd timp preţios pentru mântuire şi se risipesc pierzându-se pe drum. Nu trebuie să căutăm orbecăind luminiţa de la capătul tunelului, ci să ne lăsăm inundaţi de lumina Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos: Biserica Ortodoxă.
 


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Casa inteligentă, oraşul inteligent, ţara inteligentă, închisoarea Terra inteligentă - Ioan Cişmileanu
 
        Casa inteligentă nu mai e de mult ficţiune. Avem în ţară mai multe firme care pot automatiza activităţile dintr-o gospodărie: reglarea temperaturii şi umidităţii aerului; aprinderea, stingerea şi reglarea intensităţii luminii; coborârea şi ridicarea storurilor; sistemul antiefracţie, antiincendiu şi antiinundaţii; controlul sistemului audio-video (televizor, DVD player, radio, iPOD, MP3 player etc.); deschiderea/închiderea automată a uşilor şi porţilor şi accesul vizitatorilor prin sistemul de videointerfonie; pregătirea cafelei de dimineaţă; irigarea gazonului; acoperiri automate cu prelate etc. Se realizează astfel confort, siguranţă, funcţionalitate, economie de timp.
           Oraşul inteligent este încă în faza de proiect, dar în multe oraşe s-au implementat deja anumite părţi din acest proiect. Oraşul inteligent are totul conectat într-o reţea: electricitate, sistemul de alimentare cu apă şi gaz, canalizare, infrastructură rutieră, maşinile, coşurile de gunoi etc. Camerele de luat vederi, radarele şi senzorii adună informaţii, care sunt analizate, comparate. Senzorii vor fi introduşi în toate cărămizile construcţiilor, în trotuare şi în orice obiect din spaţiul public. Companiile IBM, Microsoft, Intel, Cisco şi altele au deja proiecte în lucru. IBM are deja 2500 de proiecte de oraşe inteligente în toată lumea, deci viitorul electronic ne bate la uşă.
            Clădirile îşi vor stinge singure luminile, maşinile nu vor mai avea nevoie de şofer şi îşi vor căuta singure un loc de parcare. Poluarea, nivelul râurilor ce trec prin oraş şi aglomeraţia din trafic vor fi controlate. Chiar şi coşurile de gunoi vor fi inteligente. Dar cel mai mult va fi controlat omul! Miza este controlul omului. Nu numai orice mişcare de pe internet îi va fi cunoscută (înregistrată), dar şi orice mişcare în spaţiu, orice activitate (ce cumpără, cu cine se întâlneşte, ce vorbeşte, ce face).
            Ţara inteligentă este şi ea în formare. Avem siteuri e-guvernare în care cei cinstiţi declară singuri ce/câte biruri au de plătit şi apoi le şi achită, altfel sunt aspru penalizaţi. Evazioniştii, mână-n mână cu conducerea politică a ţării, o duc cel mai bine. De cele mai multe ori, nu numai că nu declară şi nu plătesc taxele şi impozitele, ci chiar fură (legal!) de la bugetul de stat, adică de la cei care-şi declară şi plătesc taxele. Aşa se face, de exemplu, că deşi un om cinstit plăteşte lunar sume mari pentru asigurarea de sănătate, când are nevoie de o analiză medicală sau de o intervenţie, de obicei o plăteşte. Cu alte cuvinte, e-guvernarea devine e-dictatură pe zi ce trece. Se introduc şi manualele şcolare electronice. Fiecare elev va avea calculatorul lui. Vom avea cu to(n)ţii carduri electronice de identitate, de sănătate sau de bani. Vom şi vota electronic şi de la distanţă (prin internet). Foarte comod, atât pentru cetăţeni, cât şi pentru dictatori!
         Închisoarea Terra inteligentă. În viitorul apropiat, pe lângă un card cu cip, mobil, smartphone sau laptop, fiecare om va avea un cip implantat în corp încă de la naştere (ca vitele). Toate aceste dispozitive vor fi din ce în ce mai avansate tehnologic şi vor avea două efecte negative asupra vieţii omului:
-        îl va despărţi fizic şi emoţional de alţi oameni;
-        îi va limita libertatea (pe de o parte, omul devine prea dependent de aceste dispozitive, iar pe de altă parte, prin aceste dispozitive el va fi permanent sub control).
            Informatizarea societăţii şi a omului este principala unealtă a noii ordini mondiale. Omul este puternic atras de descoperirile ştiinţei ateiste (ca de sirene) şi nu se mai gândeşte la măsuri de precauţie. Iar când, în sfârşit, va simţi lanţurile electronice, va fi prea târziu.
     Mulţi zic că nu contează dacă sunt monitorizaţi deoarece sunt cinstiţi, nu au nimic de ascuns. Dar întotdeauna, tocmai cei cinstiţi sunt primele victime ale unei dictaturi. Viaţa oamenilor va fi o carte electronică deschisă - nu mai e nevoie de informatori şi colaboratori - pe care cei de la putere o pot rescrie/falsifica cum vor.

            Este datoria creştinilor ortodocşi de a conştientiza lumea de acest pericol, cu atât mai mult cu cât, în paralel cu informatizarea lumii, are loc şi o descreştinare a ei. Mai mult, creştinii au datoria de a propune un alt sistem de conducere, o altă ordine socială, mai firească, care să îi apropie pe oameni, nu care să îi izoleze şi îndepărteze unii de alţii şi de Dumnezeu.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Iisus Hristos - prietenul tineretii tale (CARTE) - Preot Gheorge Grindu
Ediţia a 2-a (revizuită)
Mărturisesc că am citit aceste meditaţii cu deosebit interes şi cu mare bucurie. În cursul lecturii, mi-am dat seama că Părintele Gheorghe Grindu este un cunoscător profund al realităţilor vieţii, în a cărui personalitate se întâlneşte şi conlucrează în chipul cel mai fericit psihologul, pedagogul şi duhovnicul. De fapt, duhovnicia este “ştiinţa ştiinţelor” şi “arta artelor”, căci ea îl priveşte pe om în realitatea lui complexă de fiinţă spirituală îmbrăcată în trup, dar cu destin veşnic. Ea urmăreşte să-l ajute pe omul credincios să-şi dezvolte personalitatea sa în mod armonios, în comuniune permanentă cu Dumnezeu, pentru a se putea bucura cu adevărat de viaţă, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca “viaţa să aibă şi încă din belşug” (Ioan 10,10).
Părintele Gheorghe Grindu analizează în cartea de faţă toate ispitele şi păcatele specifice vârstei tinereţii, dând de fiecare dată şi antidotul sau medicamentul potrivit pentru ca tânărul să se poată feri de ele, sau, dacă a fost prins în mreaja lor, să se poată elibera. Societatea în care trăim, având ca ţel doar profitul şi libertatea fără limite morale, propune tânărului o viaţă personală lipsită de orice îngrădire.
Ne rugăm Bunului Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi tinerii Bisericii Sale, în aceste vremuri de mari rătăciri şi de cădere de la credinţă şi să le dea curajul şi râvna trăirii şi mărturisirii credinţei celei drepte a părinţilor lor, ca oarecând fraţilor Macabei (cf II Macabei 7).
  Serafim - Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
 Detalii despre carte
CUPRINS
 
Prefaţă /
Cuvânt înainte /
 
Prieten tinereţii mele /
Viaţa nu se opreşte cu ziua de astăzi. Priveşte în perspectivă! /
O temelie trainică: leagă-ţi viaţa de Izvorul vieţii /
Adolescenţa, cea mai importantă perioadă din viaţă /
Ai grijă de tine /
Ce folos ai, preţuind anii de şcoală? /
Ce părere ai despre disciplină? /
Ideal. Perseverenţă. Realizare. /
Cum te comporţi cu părinţii tăi? /
Cum poţi să obţii de la părinţi mai multă libertate /
Pilda tânărului rătăcit /
Sunt liber, fac ce vreau ! Cine mă poate trage la răspundere? /
Masturbarea, o patimă devastatoare /
Valoarea virtuţii sau plăcerea durerii /
Băuturile alcoolice îţi sunt necesare? /
Un NU categoric împotriva drogurilor /
Duşmanii tinereţii /
Tinereţe şi creştinism /
Cheile succesului în viaţă /
Împotriva alienării tineretului /
Ordinea morală /
Fericirile /
Prietenia /
Apostolatul tinereţii /
Căsătoria – taina iubirii /
1. Preţuirea vieţii de familie /
2. Ce calităţi trebuie să întrunească un viitor soţ?  /
3. Cum trebuie să mă pregătesc pentru căsătorie?  /
4. Condiţii absolut necesare pentru a aspira la o căsătorie stabilă  /
5. Principii veşnic valabile care te ajută să cunoşti caracterul viitorului partener de viaţă  /
6. Testarea prenupţială a compatibilităţii sexuale  /
7. Cum se poate manifesta iubirea a doi tineri fără să se recurgă la actul sexual?  /
8. Cuplu fără Dumnezeu, fără cununie religioasă  /         
9. Care sunt datoriile soţilor unul faţă de altul?  /
10. Binefacerile Sfintei Taine a Cununiei  /
11. Atitudini sufleteşti de comportament în viaţa de familie  /


Cu pelerinul rus pe calea rugăciunii lui Iisus (CARTE) - Andrei si Ana-Maria Drăgulinescu
Povestirea aceasta este ca un prolog la „Pelerinul rus”. Numele oamenilor pe care le veţi întâlni în carte (oameni ce caută să dea un sens vieţii lor) nu sunt dezvăluite în cartea „Pelerinul rus”dar, pentru a uşura înţelegerea faptelor povestite, personajele au primit câte un nume şi este povestită viaţa lor în urma întâlnirii cu pelerinul.

 Detalii despre carte
 
Cuprins
 
Precuvântare / 5
 
Cum l-am cunoscut pe pelerinul rus
 
1. Povestea lui Ivan / 10
2. Interludiu al lui Alexei / 22
3. Povestea lui Serghei / 23
4. Povestea lui Dmitri / 34
5. Povestea lui Afanasi / 39
6. Povestea lui Igor / 42
7. Povestea Anisiei / 45
8. Povestea lui Varahiil / 46
 
Povestiri religioase / 
Cei doi fraţi / 54
Fratele Ion Mutu / 63
Rugăciunea / 66
            Manuscrisul / 66
            Să ne rugăm cât mai mult, cât mai des / 75
 
La părintele Agatopod (despre post, rugăciune, spovedanie, binecuvântare, frică, mândrie) / 78
 
ADDENDA / 
Cum să săvârşim rugăciunea lui Iisus / 87
 
Din înţelepciunea Bătrânilor purtători-de-Dumnezeu ce au vieţuit pe meleagurile noastre. Despre Rugăciunea lui Iisus / 92
 
1. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (c. 1700 – 1767) / 92
2. Sfântul Paisie de la Neamţ (Velicikovski) (1722 – 1794) / 95
3. Sfântul Iosif de la Văratec (†1828) / 97
4. Părintele Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) / 98
5. Ieroschimonahul Dionisie Ignat (1909 – 2004) / 99
6. Arhimandritul Cleopa Ilie (1912 – 1998) / 102
7. Arhimandritul Sofian Boghiu (1912 – 2002) / 108


Am auzit un sfant vorbind: Parintele Arsenie Boca (CARTE) - Pr. Ioan Sofonea

Parintele Ioan Sofonea este singurul supravietuitor al obstii monahale formate la Manastirea Brancoveanu in jurul Parintelui Arsenie si totodata martor direct al nasterii si amplificarii miscarii religioase de la Sambata. Marturisirea sa a fost intregita cu ziceri si scrieri ale Parintelui Arsenie: cuvinte-viata, cuvinte-lumina, cuvinte-iubire.


Detalii despre carte


CUPRINS:

RUGĂCIUNEA PĂRINTELUI ARSENIE
UN VECHI UCENIC

LUCRAREA DUMNEZEIASCĂ DE LA SÂMBĂTA

La Izvorul Tămăduirii
Ieşirea la propovăduire
Dumnezeu îşi cheamă copiii
Duhul cunoaşterii
Sfânta Liturghie
Postul
Spovedania şi Cuminecarea
In focul Duhului Sfânt
Şcoala de Cântăreti
Cea mai mare minune
Cântecele Părintelui Arsenie
Lupta cu diavolul
Rugăciunea Maicii Domnului
Un apostol al neamului
Misiunea preotului
O lumină în întuneric
Izvorul Părintelui Arsenie
Doctorul sufletelor şi al trupurilor
Sfinţirea vieţii de familie
Prietenul copiilor
Judecata lui Dumnezeu
Hristos cel cu cruce
Rugăciunea către Sfântul Arhanghel Mihail
Tabere duhovniceşti
Cuvântul viu rodeşte acum

NECAZURI PENTRU EVANGHELIE
Vremuri vitrege
Flacăra credinţei în furtună
Nu eşti cu noi!

TOT IN SLUJBA DOMNULUI
Văzător cu duhul
O căsătorie neprevăzută
întâlnirile de la Drăgănescu
Cuvinte de folos

DUPĂ 70 DE ANI



Cuvinte duhovnicesti (6) - Despre rugaciune (CARTE) - Cuv.Paisie Aghioritul

Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.

Detalii despre carte



Ce li se ascunde tinerilor. Ispitele si bolile acestui veac (CARTE) - Konstantin V. Zorin

Cartea medicului şi psihologului ortodox Konstantin V. Zorin este dedicată unei teme foarte actuale. Majoritatea mijloacelor de informare în masă face astăzi o propagandă în­­verşunată unui mod de viaţă nesănătos şi în­cearcă să impună o nouă formă, „ideală”, de vieţuire a omului, idolatrizând plăcerea şi îndemnând la satisfacerea necondiţionată şi iresponsabilă a ei. Victimele acestei campanii sunt, în primul rând, adolescenţii şi apoi societatea însăşi. Jucându‑se cu sentimentele şi dorinţele tinerilor, televiziunea şi presa îi ispitesc pe aceștia cu ceea ce este periculos pentru suflet şi trup, determinându-i pe tineri să-şi risipească moştenirea genetică şi sănătatea pe taraba consumismului. Autorul explică ce anume ascunde mass‑media atunci când face reclamă la ţigări, al­cool, muzică rock, avorturi şi „dragoste liberă”.
Cartea ne priveşte pe noi toţi, atât părinţii – foştii adolescenţi, cât şi adolescenţii de astăzi – viitorii părinţi, de care depinde starea generaţiilor care vor urma.

Detalii despre carte



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567