Sfinții Împărați Întocmai cu Apostolii Constantin și Elena	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Mai 2026

Sărbătoarea Rusaliilor ocupă un loc central atât în tradiția poporului iudeu, cât și în viața și conștiința Bisericii creștine. Cincizecimea unește tainic istoria Vechiului Legământ cu împlinirea făgăduinței dumnezeiești, devenind pentru creștini clipa solemnă și binecuvântată a arătării văzute a Bisericii în lume. Biserica își are începutul încă din taina întrupării Mântuitorului, din lucrarea Sa mântuitoare, din minunile Sale, din jertfa Crucii și din slăvita Sa Înviere, dar la Rusalii ea se descoperă lumii în chip deplin și văzut, ca trup viu al lui Hristos, însuflețit de puterea Duhului Sfânt.

În tradiția poporului ales, Cincizecimea se număra printre marile sărbători ale pelerinajului, alături de Paștele iudaic și de Sărbătoarea Corturilor. Era numită și Sărbătoarea Săptămânilor, fiind prăznuită la cincizeci de zile după Paști. La început, această sărbătoare avea un caracter agrar, fiind legată de vremea secerișului și de aducerea celor dintâi roade înaintea lui Dumnezeu, ca semn al recunoștinței și al binecuvântării cerești revărsate peste ogoarele pământului. Însă, în timp, tradiția iudaică a legat această zi sfântă și de momentul cutremurător al primirii Legii pe Muntele Sinai, când Dumnezeu a încheiat legământ cu poporul Său prin profetul Moise. Astfel, Cincizecimea a devenit și sărbătoarea aducerii aminte a Legii scrise pe table de piatră, deși marii trăitori ai credinței au înțeles că adevărata Lege trebuie să fie sădită mai întâi în adâncul inimii, acolo unde omul se întâlnește în taină cu Dumnezeu.

În lumina Noului Testament, sărbătoarea primește o profunzime nouă și o strălucire cerească. Mântuitorul le poruncise ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte „până ce se vor îmbrăca cu putere de sus”. Astfel, la cincizeci de zile după Învierea Domnului și la zece zile după Înălțarea Sa la cer, Apostolii se aflau adunați în Sfânta Cetate, împreună cu Maica Domnului și cu ceilalți ucenici, în stare de rugăciune, de așteptare și de adâncă tresărire duhovnicească.

Cartea Faptele Apostolilor descrie acest moment cu imagini de o frumusețe și o putere duhovnicească copleșitoare:

„Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.” (Faptele Apostolilor 2, 2-3)

Acest vuiet ceresc, asemenea unei adieri puternice și pline de viață, vestea coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli, iar limbile de foc care s-au așezat peste fiecare dintre ei arătau luminarea minții, curățirea inimii și puterea dumnezeiască revărsată asupra celor chemați să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.

Apostolii au început să vorbească în limbi diferite, iar mulțimile venite la Ierusalim dintre neamuri îi auzeau vestind măririle lui Dumnezeu, fiecare în limba sa. Momentul descoperă una dintre cele mai adânci taine ale Bisericii: ceea ce la Turnul Babel devenise prilej de dezbinare și de risipire, la Rusalii se preface în semn al unității și al împăcării în Duhul Sfânt. Dacă odinioară limbile au despărțit popoarele, acum ele devin punți ale comuniunii și ale iubirii dumnezeiești.

Biserica se naște astfel sub adierea Duhului Sfânt, nu ca o împărăție a puterii lumești, ci ca o împărăție a harului, a păcii și a iubirii fără hotar. Din foișorul smerit al Ierusalimului pornește lumina care avea să strălucească asupra întregului pământ, să încălzească inimile oamenilor și să adune neamurile în jurul lui Hristos Cel înviat. Cincizecimea rămâne sărbătoarea focului dumnezeiesc care luminează sufletul, a vântului ceresc care risipește întunericul și a harului care înnoiește lumea și o conduce spre Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în ziua Pogorârii Sfântului Duh începutul luminos al lucrării misionare a Bisericii și prefacerea uimitoare a Apostolilor din oameni simpli și temători în vestitori neînfricați ai Evangheliei lui Hristos. Cel care odinioară îi găsise ascunși de frica lumii îi arată acum lumii întregi plini de îndrăzneală dumnezeiască, gata să mărturisească adevărul până la marginile pământului și până la jertfa vieții lor. Sfântul Ioan Hrisostom spune că Duhul Sfânt i-a prefăcut pe pescari în învățători ai lumii, iar limbile de foc care s-au așezat peste ei simbolizează puterea curățitoare și luminătoare a harului dumnezeiesc. Acest foc ceresc nu mistuie, ci curățește; nu arde făptura omului, ci îi luminează sufletul și îi încălzește inima cu iubirea lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Teologul numește Rusaliile „sărbătoarea desăvârșirii”. Prin venirea Duhului Sfânt se împlinește lucrarea mântuitoare începută odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dacă Nașterea Domnului descoperă iubirea Tatălui, iar Învierea biruința lui Hristos asupra morții, Rusaliile arată revărsarea harului peste lume și începutul unei vieți noi pentru omenire. Marele teolog al Bisericii afirmă cu tărie că Duhul Sfânt nu este doar o energie sau o simplă putere dumnezeiască, ci Persoană dumnezeiască, deoființă cu Tatăl și cu Fiul, împreună-veșnic și împreună-slăvit cu Ei. În lumina acestei învățături, Rusaliile devin sărbătoarea comuniunii depline a omului cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit.

Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa profundă și plină de lumină „Despre Duhul Sfânt”, arată că prin Duhul omul primește sfințirea, renașterea și înfierea după har. Duhul Sfânt este izvorul sfințeniei, suflarea dumnezeiască ce înnoiește lumea și vindecă neputința firii omenești. El este Cel care îi unește pe credincioși în trupul tainic al lui Hristos, adică în Biserică, făcând din oameni risipiți o singură familie duhovnicească. Prin lucrarea Sa nevăzută, dar vie, inimile se împacă, sufletele se luminează, iar omul învață să-L numească pe Dumnezeu Tată și să trăiască bucuria Împărăției încă din această viață.

Fericitul Augustin, Episcopul Hiponei, vede în sărbătoarea Cincizecimii reversul dramatic al episodului de la Turnul Babel. Dacă acolo mândria oamenilor a adus dezbinare, confuzie și împrăștiere, aici iubirea lui Dumnezeu aduce unitate, pace și comuniune. La Babel, limbile au devenit semnul neînțelegerii; la Ierusalim, prin pogorârea Duhului Sfânt, ele se prefac în limbaj al credinței și al iubirii. Astfel, Biserica se descoperă ca loc al împăcării neamurilor, unde popoare și limbi diferite se reunesc în aceeași credință, în aceeași rugăciune și în aceeași mărturisire a lui Hristos Cel înviat.

În viața Bisericii, Rusaliile reprezintă una dintre sărbătorile cele mai mari și mai pline de lumină. De fapt, întreaga existență a Bisericii trăiește sub adierea și sub puterea pogorârii Duhului Sfânt. El este prezent în Sfânta Euharistie, în Sfintele Taine, în rugăciunea comunității, în binecuvântarea slujbelor și în toate lucrările sfințitoare ale Bisericii. În Sfântul Altar, în pâinea și vinul aduse spre prefacere, în inimile celor care se roagă și în fiecare lucrare binecuvântată trebuie să simțim prezența tainică a lui Dumnezeu.

Rusaliile nu sunt doar amintirea unui eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, ci praznicul necontenitei revărsări a harului peste lume, al focului ceresc care luminează sufletul, al adierii dumnezeiești ce risipește întunericul și al puterii care renaște omul pentru viața Împărăției lui Dumnezeu.

Importanța sărbătorii Rusaliilor rămâne profund actuală pentru omul veacului de astăzi, atât de încercat de dezbinare, teamă, însingurare și confuzie spirituală. Într-o epocă în care oamenii par tot mai apropiați prin mijloacele lumii și totuși atât de departe unii de alții cu sufletul, mesajul Cincizecimii vorbește cu putere despre unitate, comuniune și înnoirea lăuntrică a omului prin harul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este Cel care aduce lumină în întunericul inimii, Cel care oferă curaj celor slabi, discernământ celor tulburați și puterea iubirii adevărate într-o lume adeseori rănită de egoism și nepăsare. El este Mângâietorul făgăduit de Hristos, Izvorul păcii și al înțelepciunii, Cel care încălzește inimile lipsite de dragoste și redă omului frumusețea chipului pierdut prin păcat. Rusaliile ne amintesc că Biserica nu este doar o instituție omenească, supusă slăbiciunilor și vremelniciei, ci trupul tainic al lui Hristos, întemeiat de Mântuitorul Însuși, despre care El a spus că „porțile iadului nu o vor birui”. În adâncul ei lucrează neîncetat harul Duhului Sfânt, păstrând-o sfântă și purtătoare de lumină în mijlocul lumii.

Sărbătoarea Rusaliilor ne cheamă pe fiecare la o Cincizecime lăuntrică, la o coborâre a Duhului Sfânt în templul inimii noastre. Părinții Bisericii vorbesc despre pogorârea Duhului nu doar ca despre un eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, ci ca despre o realitate ce continuă în Biserică prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin pocăință și sfințenie, și mai ales prin Dumnezeiasca Liturghie, unde cerul și pământul se întâlnesc în taina iubirii dumnezeiești.

Fiecare creștin este chemat să devină templu al Duhului Sfânt, lăcaș al harului și al păcii lui Dumnezeu. Este, fără îndoială, o lucrare grea și anevoioasă, o nevoință care cere răbdare, smerenie și luptă cu sinele, dar este și o chemare ce poate fi împlinită prin mila și puterea lui Dumnezeu. Dincolo de prăpăstiile în care cad adeseori oamenii, dincolo de rănile, slăbiciunile și întunericul acestei lumi, îndumnezeirea rămâne cea mai înaltă vocație a omului. Dumnezeu nu încetează să coboare spre om, pentru ca omul să poată urca spre Dumnezeu.

Cincizecimea unește astfel trecutul revelației dumnezeiești cu prezentul Bisericii și, mai ales, cu nădejdea Împărăției viitoare. Este sărbătoarea vieții care biruie moartea sufletească, a comuniunii care învinge dezbinarea și a renașterii duhovnicești a omului și a lumii. Prin adierea Duhului Sfânt, creația întreagă este chemată la înnoire, iar sufletul omului primește puterea de a se ridica din cenușa păcatului către Lumina lui Dumnezeu.

Dumnezeiasca Liturghie din ziua Rusaliilor este urmată îndată de Vecernia plecării genunchilor, o rânduială deosebită a tradiției răsăritene dreptslăvitoare. Frumusețea adâncă și filocalică a rugăciunilor rostite cu umilință în genunchi descoperă lucrarea tainică a Bisericii și glasul întregii omeniri înălțat către Preasfânta Treime, cerând coborârea Duhului Sfânt și sfințirea vieții noastre.

Aceste rugăciuni îmbrățișează întreaga lume: pe cei vii și pe cei adormiți, pe cei puternici și pe cei slabi, pe cei care caută și pe cei rătăciți. În ele se află suspinul întregii creații după Dumnezeu și dorința inimii omenești de a regăsi lumina pierdută. Dar una dintre aceste cereri covârșește toate celelalte dorințe ale omului și atinge adâncul cel mai tainic al sufletului nostru: „Doamne, ajută-ne ca înainte de a ne întoarce în pământ să ne întoarcem la Tine.”

În aceste cuvinte se cuprinde întreaga dramă și întreaga frumusețe a existenței omenești. Omul, zidit din țărână și destinat să se întoarcă în pământ, este chemat mai întâi să revină la Dumnezeu, Izvorul vieții și al iubirii veșnice. Întoarcerea la Dumnezeu rămâne adevăratul deziderat al vieții noastre, chiar dacă lumea adeseori îl uită sau îl așază la marginea preocupărilor sale. Și poate că tocmai aceasta este cea mai mare chemare a Rusaliilor: ca focul Duhului Sfânt să aprindă din nou în inimile noastre dorul după Dumnezeu și puterea de a merge spre El cu credință, cu pocăință și cu iubire.

Imnograful care a alcătuit aceste rugăciuni pline de lumină și adâncime duhovnicească subliniază faptul oarecum neobișnuit că, într-o zi atât de mare precum cea a Rusaliilor, stăm îna­intea lui Dumnezeu cu genunchii plecați. Însă această umilință și stăruința rugăciunii întregii Biserici sunt măsura darului nemăsurat pe care toți creștinii îl cer mai cu seamă în ziua acestui mare praznic: întoarcerea la Dumnezeu. Nu este vorba doar despre o apropiere exterioară sau despre un gând trecător, ci despre o întoarcere adevărată, adâncă, săvârșită în lăuntrul ființei noastre, în mintea și în inima noastră, înainte ca viața să ajungă la ultimul ei ceas printre muritori.

Această rugăciune a Bisericii poartă în ea o frumusețe tulburătoare și o luciditate pe care numai credința le poate dărui: înainte de plecarea fiecăruia din această lume, să existe un gând înalt, această dorință sfântă de întoarcere la Dumnezeu, de regăsire a chipului pierdut și de împăcare cu Izvorul vieții. Înainte ca trupul să se întoarcă în țărână, sufletul să se întoarcă spre Cel care l-a zidit în iubire și l-a chemat la veșnicie.

Pogorârea Duhului Sfânt nu a fost numai un eveniment petrecut odinioară în Ierusalim, în lumina foișorului apostolic, ci începutul unei lucrări neîntrerupte prin care Dumnezeu continuă să atingă inimile oamenilor, să lumineze mintea și să le transforme viața. Duhul Sfânt lucrează tainic, fără zgomotul lumii și fără silire, asemenea stihiilor naturii despre care vorbește Mântuitorul: „Vântul suflă unde voiește și auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine și unde se duce”. Astfel este și lucrarea harului: nevăzută și smerită, dar puternică, atingând cele mai ascunse adâncuri ale sufletului omenesc.

Lucrarea Duhului Sfânt nu distruge libertatea omului, ci o împlinește și o luminează. Dumnezeu nu silește niciodată, ci cheamă necontenit, cu răbdare și iubire, așteptând răspunsul inimii noastre. El bate tainic la ușa sufletului, dorind să transforme neliniștea în pace, întunericul în lumină și moartea în viață.

De aceea, Cincizecimea este și sărbătoarea renașterii lăuntrice. Fiecare om are nevoie de propria pogorâre a Duhului Sfânt, de acel moment în care sufletul, adeseori obosit, tulburat, rănit sau risipit de grijile lumii, descoperă că Dumnezeu lucrează în adâncul inimii sale. Uneori această lucrare vine prin rugăciune și lacrimă, alteori prin suferință și încercare, alteori prin întâlnirea providențială cu un om sfânt sau printr-o luminare neașteptată care schimbă drumul vieții și deschide înaintea omului o cale nouă.

Istoria creștinismului este plină de asemenea mărturii ale prefacerii lăuntrice și ale întâlnirii decisive cu harul lui Dumnezeu. Cel mai puternic exemplu rămâne Sfântul Apostol Pavel, care din prigonitor al Bisericii a devenit marele vestitor al Evangheliei și Apostolul neamurilor. Întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului i-a schimbat întreaga existență, zdrobind întunericul din inima sa și umplându-l de lumina adevărului dumnezeiesc. Din acel moment, viața lui Pavel devine o necontenită mărturie despre puterea harului și despre lucrarea Duhului Sfânt în om.

Cuvintele sale rămân până astăzi una dintre cele mai adânci mărturisiri ale vieții în Hristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. În această mărturisire se află taina întregii vieți creștine: omul vechi moare pentru ca omul nou, luminat de Duhul Sfânt, să se nască spre viața Împărăției lui Dumnezeu.

Episcopul Hiponei, Fericitul Augustin, mărtu­ri­sește în paginile cutremurătoare ale „Confesiunilor” drama propriei sale căutări interioare, zbu­ciumul unei inimi care a rătăcit mult înainte de a descoperi lumina lui Dumnezeu. După ani de frământări și de încercări zadarnice de a afla adevărul în înțelepciunea lumii, el avea să rostească acea mărturisire care a străbătut veacurile asemenea unui suspin al sufletului omenesc: „Târziu Te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă!”. În aceste cuvinte se află înțe­lep­ciu­nea omului care L-a căutat pe Dumnezeu în afara sa și a descoperit, în cele din urmă, că Dum­nezeu îl aștepta tainic în adâncul inimii sale.

Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul întregii vieți creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru marele stareț rus, adevărata schimbare a omului nu venea din simpla împlinire exterioară a unor reguli sau rânduieli, ci din luminarea inimii prin harul dumnezeiesc. Omul se poate transforma cu adevărat numai când Duhul Sfânt coboară în sufletul său și îi umple viața de pace, de bucurie și de iubire cerească. De aceea, chipul Sfântului Serafim rămâne o icoană a omului luminat de har, un om care răspândea pace și mângâiere tuturor celor care se apropiau de el.

Sfântul Siluan Athonitul descrie experiența harului ca pe o coborâre a păcii dumnezeiești în inimă. El mărturisește că atunci când Duhul Sfânt cercetează omul, sufletul începe să simtă iubire pentru întreaga lume și o smerenie adâncă înaintea lui Dumnezeu. În lumina acestei prezențe dumnezeiești, omul nu mai poate urî, nu mai poate judeca cu asprime și nu mai poate trăi doar pentru sine, fiindcă harul îi lărgește inima până la măsura iubirii lui Hristos. Lacrima pocăinței devine revărsare a iubirii pentru întreaga creație și pentru fiecare om.

Toate aceste mărturii, alături de multe altele din viețile sfinților, arată că Duhul Sfânt nu aparține doar unei epoci apostolice îndepărtate, ci continuă să lucreze neîncetat în istorie și în viața oamenilor. El îi ridică pe cei căzuți, îi întărește pe cei slabi, îi luminează pe cei care caută adevărul și aduce pace acolo unde există tulburare și întuneric. Lucrarea Sa tainică străbate veacurile asemenea unei adieri cerești care nu încetează să atingă inimile oamenilor.

În lumea contemporană, omul este adeseori copleșit de grabă, de singurătate și de nesigu­ranță. În mijlocul unei existențe agitate și fragmentate, Duhul Sfânt rămâne Izvorul iubirii curate, al bucuriei adevărate, al păcii și al curajului de a merge mai departe chiar și prin încercările cele mai grele. Părinții Bisericii spun că omul care se deschide lucrării Duhului începe treptat să se schimbe: mânia se liniștește, frica se preface în încredere, egoismul în iubire, iar deznădejdea în speranță. Harul nu schimbă doar împrejurările vieții, ci mai ales adâncul inimii omenești.

Rusaliile rămân o chemare permanentă adresată fiecăruia dintre noi: chemarea de a deveni primitori ai Duhului Sfânt, oameni ai luminii, ai rugăciunii și ai lacrimii curate, singura care poate schimba cu adevărat viața noastră. În fiecare rugăciune rostită cu credință, în fiecare faptă bună săvârșită în taină și în fiecare întoarcere sinceră a inimii către Dumnezeu, taina Cincizecimii continuă să lucreze în lume.

Viața creștină devine astfel o necontenită dorință de a dobândi Duhul Sfânt și de a-L lăsa să fie totul pentru noi: lumină în întuneric, pace în tulburare, putere în slăbiciune și început al vieții celei veșnice încă din această lume.

Ziarul Lumina

În urma lucrărilor de re­staurare a ansamblului bolniţei şi a reorganizării cimitirului Mănăstirii Hurezi, cu aproximativ un an înainte de a se hotărî canonizarea Cuvioasei Matrona, au fost găsite în cimitir, în latura de est a unui mor­mânt, osemintele a patru maici: monahia Maximilia Popescu, Stareţa mănăstirii între 1874 şi 1876, schimonahia Magnezia Popescu Iancu, Stareţă ­între 1922 şi 1923, schimonahia Fevronia, care nu a fost Stareţă, şi Cuvioasa Matrona, care a fost Stareţă între 1923 şi 1939. Primele trei monahii au fost găsite în latura de est a mormântului, iar rămăşiţele pământeşti ale Cuvioasei Matrona în partea de vest. Lângă osemintele ­Cuvioasei Matrona, care s-au mai păstrat, era şi o cărămidă cu numele, anul şi data morţii – 5 mai 1939.

Cuvioasa Matrona, ­după numele din lume Maria, s-a născut în anul 1852, la data de 2 august, în Ardeal – Săliștea Sibiului, din părinți binecre­din­cioși. Tatăl ei, Nicolae, cioban ­fiind, a ajuns cu turmele până în părțile Sfântului Munte, iar acolo, fiind mișcat de viața și nevoințele călugărilor, a fost tuns în monahism cu numele de ­Nicodim, iar mai târziu ieromonah, nevoindu-se în apropierea Chiliei Sfântului Sfințit Mucenic Ipatie al Gangrelor. Asemenea și un nepot al Cuvioasei Matrona, Părintele Teodosie Domnariu, a ajuns în Sfântul Munte tot la Chilia Sfântului Ipatie, unde s-a nevoit, ajungând mai târziu Stareț. La Chilia Sfântului Ipatie se păstrează până astăzi o corespondență între Cuvioasa Matrona și nepotul ei, care a făcut ca amintirea vieții ei să rămână vie până astăzi. La vârsta de 5 ani, Cuvioasa Matrona a mers cu binecredincioasa ei mamă la Mănăstirea Sărăcinești din Vâlcea pentru spovedanie și rugăciune, dar când s-a apropiat timpul întoarcerii acasă, copila Maria, mișcată de darul Duhului Sfânt, nu a mai voit să plece, rămânând în această mănăstire. Mai târziu a fost călugărită, luând numele de Matrona, ducând o viață de smerenie, blân­dețe, tăcere și ascultare.

Exilul forţat după secularizarea averilor mănăstireşti

În anul 1872, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, unele mănăstiri au suferit transformări radicale, acesta fiind și cazul Mănăstirii Hurezi, care a devenit mănăstire de maici. Astfel, la anul 1873 au fost aduse la Hurezi maici de la mai multe mănăstiri: Sărăcinești, Mamu, Dintr-un Lemn și Surpatele. Cuviosul Orest Baldovin, ucenic al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, l-a povățuit pe Episcopul de atunci al Râmnicului, Atanasie Stoenescu, să strângă la Hurezi această obște de măicuțe pentru continuarea vieții monahale. Printre aceste maici se afla și smerita călugăriță Matrona, care, făcând ascultarea cuvenită, a venit la frumoasa mănăstire a Brâncovenilor, unde a dus o viață de nevoință și ascultare, totdeauna la Biserică, cu dragoste către maicile din obște, dar și foarte milostivă. Fiind prețuită de maici pentru viața ei duhovnicească, la 18 aprilie 1923 având vârsta de 71 de ani, a fost aleasă Stareță pentru o perioadă de doi ani, povățuind și îndrumând obștea cu multă dragoste și credință. Evident că vremurile erau grele și ispitele pe măsură. La anul 1925, sub ascultarea Episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Cuvioasa Matrona s-a străduit mult să pună o rânduială bună și să facă viață de obște, după regulile și învățăturile Sfinților Părinți. Au existat multe împotriviri din partea unora dintre maici, altele cârteau, iar altele plecau din mănăstire în sat. În fața acestei grele încercări, Cuvioasa Matrona, văzând risipirea maicilor, a mers la chiliile tuturor, îndemnându-le la ascultare, sărăcie de bunăvoie, la trăirea în viața de obște așa cum au trăit toți călugării de-a lungul secolelor. Tot atunci, ­Cuvioasa Matrona, bătrână și bolnavă, a hotărât să se retragă, sprijinind-o cu tot ce putea pe noua Stareță, schimonahia Epiharia Moisescu, o altă Stareță vrednică a Mănăstirii Hurezi, sub care s-a statornicit viața de obște în mănăstire. În anul 1926, Cuvioasa Matrona, fiind foarte bolnavă, dar având multă cre­dință și evlavie la Maica Domnului, a fost vindecată în chip minunat, ducându-și mai departe viața în liniște, ascultare și rugăciunea lui Iisus și nelipsită de la slujbele bisericii.

Îndrumătoare înţeleaptă şi bună chivernisitoare

Întotdeauna îndemna maicile la statornicie, rugăciune și ascultare. Mutarea la cele veșnice a venit în anul 1939, în ziua de 5 mai. Primind înștiințare că trebuie să se mute din viața aceasta, cu trei zile înainte de adormire, și-a chemat ucenicele, maica Olimpiada și maica Gherasima, pe care le-a povățuit să trăiască în dragoste frățească una cu alta, iar maicile toate în smerenie și ascultare, sărăcie de bunăvoie, statornicie în mănăstire și nelipsirea de la Biserică, deoarece nelucrarea acestora îl despart pe monah de Hristos. Înainte de a-și încredința sufletul lui Hristos, Cuvioasa Matrona s-a îmbrăcat în hainele de călugărie, s-a culcat pe pat și a rugat să i se citească Acatistul Bunei Vestiri, iar la sfârșitul acatistului, când ucenica a rostit condacul „Apărătoarei Doamne”, Cuvioasa Matrona a zis și ea: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”. A fost îngropată în cimitirul mănăstirii, iar numele de pe cruce s-a șters odată cu trecerea timpului. Datorită lucrărilor de restaurare de la ansamblul bolniței Mănăstirii Hurezi, mai multe morminte au fost strămutate, printre care și cel în care au fost descoperite cărămida și osemintele maicii ­Matrona, având o mireasmă foarte plăcută. Vestea propunerii pentru canonizare ne-a încre­dințat că Sfânta Matrona a ales să fie ocrotitoare și călăuză duhovnicească pentru obștea noastră, aducându-ne bucurie și întărire, dar și o chemare la răbdarea ­tuturor greutăților.

Stavrofora Ambrozia Şerban 

Sursa: http://ziarullumina.ro.

În experiența dumneavoastră ca mamă, profe­sor, mentor și consilier vocațional, cum se re­flectă iubirea maternă în formarea copiilor și în dezvoltarea unei personalități armonioase?

Pentru mine, ca mamă și profesor, iubirea maternă nu este doar un sentiment, ci și acel spațiu intim, securizant în care copilul învață cine este. Este acea simbioză între ceea ce știe și ceea ce încă descoperă, între ceea ce poate și ceea ce abia îndrăznește să creadă că poate. În acest spațiu umplut delicat de o prezență cu adevărat vie și afectivă copilul se simte văzut, acceptat și susținut. De aici, cu această iubire destul de complexă, începe construirea încrederii și stabilizarea echilibrului interior, cu alte cuvinte formarea lui.

Am înțeles că iubirea are multe fațete: uneori este blândețe, alteori este limită, alteori este răbdare sau tăcere plină de sens. Copiii care cresc cu această versiune a iubirii învață mai ușor să se accepte pe sine și treptat pe ceilalți. Devin mai ancorați, mai deschiși și mai capabili să-și gestioneze emoțiile, mai încrezători în propriile daruri, pe care urmează să le valorifice la timpul potrivit.

Cred că, atunci când iubirea este oferită constant și autentic, ea nu mai rămâne doar un ideal sau un sentiment de lux, ci devine fundamentul din care se va contura o personalitate armonioasă. Iar acest proces începe, inevitabil, cu felul în care copilul învață să se privească pe sine prin ochii iubirii pe care o primește.

Cum poate o mamă să cultive, prin exemplul personal, valori precum răbdarea, iertarea și empatia în viața de zi cu zi a copilului?

S-a scris mult pe această temă. Personal, m-am străduit să înțeleg că valorile în care cred nu se transmit doar prin cuvinte, ci și prin felul sincer în care, zi de zi, gândesc și trăiesc. O mamă poate acționa și reacționa în contextele de viață destul de diferit. Amintirile copiilor ei pot integra timp petrecut împreună, voie bună, zâmbete, muncă, dar odată cu acestea, și momente în care au învățat că răbdarea nu cere explicații multe, ci doar se simte mai ales atunci când greșesc sau ezită, atunci când se grăbesc sau așteaptă reproșuri. Iertarea se învață și ea. Când mama însăși spune „îmi pare rău” privind copilul, acesta are tăria de a o lua de la capăt fără a purta povara greșelii sau a eșecului. Cât despre empatie, ea devine naturală în viața ființei fragile începând cu acele clipe în care mamei nu îi este frică de emoțiile copilului, ci le ascultă, le numește și le validează.

Din experiența mea, copilul nu devine ceea ce i se spune să fie, ci reflectă ceea ce vede. De aceea, fiecare reacție, fiecare alegere, fiecare gest devine o lecție tăcută a mamei și a părin­ți­lor, în general. Când mama reușește să-și ges­tioneze propriile emoții, să fie blândă cu sine și cu ceilalți, copilul învață, fără efort, că răbdarea, iertarea și empatia nu sunt calități supra­omenești, ci moduri firești de a fi. Și în acest fel virtuțile nu vor fi impuse, ci vor fi asimilate natural de către copil. Ele vor izvorî din sigu­ranța și autenticitatea relației pe care o trăiește.

Ce rol are rugăciunea în relația mamă-copil și cum contribuie aceasta la reglarea emo­țională și la dezvoltarea unei conștiințe morale stabile?

Rugăciunea este ceea ce unește sufletește pe cea care dă viață și pe cel care primește viață. În relația mamă-copil, aceasta consolidează momentul de liniște și apropiere, de comunicare. Ea devine liantul intim în care emoțiile pot fi împărtășite fără prea multe cuvinte personale. Gestul spiritual, profund uman, pe care ar fi minunat să nu-l neglijăm este ca o pauză de la ritmul cotidian, în cadrul căreia mama învață să-și recunoască trăirile față de propriul copil și să le exprime cu încredere în fața lui Dumnezeu.

Prin acest ritual zilnic mama se abandonează voii divine. În timp, copilul descoperă treptat calmul, răbdarea și sentimentul de ocrotire și primește șansa de a-și forma el însuși un reper interior stabil. Rostirea rugăciunii îl aduce pe Dumnezeu în relația dintre mamă și copil. Dacă ne imaginăm că El este acolo de față, comportamentul fiecăruia se poate schimba: desconsiderarea scade, furia dispare, acțiunile adaptate vârstei capătă sens, iertarea se acordă mai ușor, iubirea necondiționată se simte.

Prin rugăciune mama nu mai ia asupra ei totul. Relația ei autentică cu Dumnezeu poate activa în propriul copil conștiința morală susținută de bine, de compasiune și responsabilitate. Astfel, prin prezența discretă și exemplul personal, mama transformă rugăciunea într-un sprijin tăcut ce va fi de folos pentru echilibrul emoțional și creșterea interioară a copilului său.

Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, cum poate mama să gestioneze momentele de conflict sau de opoziție ale copilului fără a afecta sentimentul de siguranță și încredere?

Din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, momentele de conflict sunt oportunități reale care invită la autocunoaștere: cine sunt, de ce reacționez așa, ce mă frământă, cum gestionez frica de a fi respins etc. Deseori aceste clipe sunt percepute dramatic, ca pe niște rupturi de relație. În realitate, ele sunt șanse de creștere și de apropiere sufletească. O mamă le poate gestiona percepându-le ca fiind firești și nu ca pe atacuri la propria persoană. De asemenea, prin păstrarea echilibrului între fermitate și blândețe, între bunătate și rigoare, și prin stabilirea unor limite clare de relaționare, ea se ajută mult în comunicarea cu copilul. Fără a reacționa cu asprime, mama poate rămâne prezentă emoțional chiar și atunci când copilul se opune sau se revoltă. Atitudinea impulsivă nu conduce la o comuniune sănătoasă, armonioasă, ci mai degrabă la separare. De aceea, este de folos ca mama să fie disponibilă pentru a descifra mesajul dincolo de comportament, adică de a afla care este nevoia sau emoția care îl provoacă pe copil să intre în faza de opunere.

Pe de altă parte, dreapta cugetare, ascultarea asertivă și capacitatea de a relua dialogul cu liniște după momentele de tensiune îi oferă copilului siguranța că nu este judecat sau respins, ci dimpotrivă, că este iubit chiar și atunci când are comportamente neașteptate (acestea îl surprind și pe el uneori). Duhovnicește vorbind, acesta va observa și simți că mama transformă conflictul într-un exercițiu de smerenie, de învățare, de iertare și rugăciune, păstrându-și pacea inimii și încrederea că aceste momente sunt doar derapări izolate. Astfel ambii pot înțelege că „un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia” (Pilde 15, 1). În această abordare cu maturitate și blândețe constantă, copilul descoperă că iubirea nu dispare în conflict sau tensiune, ci rămâne suportul încrederii și al formării sale.

În ce mod poate o femeie, ca persoană centrală în familie, să echilibreze disciplina și căldura afectivă astfel încât copilul să dezvolte atât autonomie, cât și responsabilitate?

Femeia este inima unei familii. Ea este dăruită de Dumnezeu cu multe calități, printre care aș dori să amintesc câteva: are bunăvoință, se poartă cu responsabilitate, știe să renunțe la sine, poate să-i susțină pe cei din jur cu timp și fără timp etc. O ajută foarte mult să rămână un reper în familie, așa cum spuneam mai sus, dacă se poartă cu claritate și blândețe, indiferent de provocările la care este supusă. 

Sănătatea sufletească și trupească a celor dragi ei începe în primul rând cu disciplinarea personală, cu gândurile pe care le emite și cu faptele pe care le face. Cu cât își identifică mai corect propriile nevoi și le împlinește, cu atât este mai mulțumită de sine, va transmite această stare și celor din jur. O altă modalitate de a fi credibilă și de a fi respectată este de a fi conștientă de grupul căruia îi aparține. Deseori definirea clară a rolului pe care îl are în raport cu ceilalți o ajută să scape de frustrare, de incertitudine, de sentimentul că are sufletul gol și că nu contează. Numai din această stare de conștientizare a ceea ce este poate oferi căldura afectivă pe care o așteaptă cei dragi și poate aduce armonie și pace în relațiile în care este antrenată. 

Ziarul Lumina

            Conacul Otetelișanu se află în Benești, Vâlcea, și aparține de orașul Bălcești.

            Pe 10 mai 2026 am avut onoarea să particip la Festivalul „Ziua Porților Deschise la Domeniul Otetelișanu”. Evenimentul de anul acesta, 2026, organizat de Historia Renascita împreună cu Fundația Domeniul Otetelișanu, gazda evenimentului, se află la a III-a ediție. Deschiderea a fost făcută de domnul primar Constantin Aleca al Orașului Bălcești și proprietarul imobilului, domnul Valentin Ionescu.

            În curtea conacului a fost instalat un cort și tarabe-expoziție cu arme ale epocii fanariote  și chiar un loc unde se prepara cafea tradițională turcească, pe nisip. Vizitatori din zonă, dar și din alte părți, după trecerea în revistă a curții conacului, au urcat scara exterioară și au vizitat încăperile acestuia. Într-una din camere aflând-se o familie de boieri. Apoi, la subsol, a fost vizitată crama!           A urmat un program artistic, cu cântece și dansuri folclorice oltenești, susținut de elevii de la școlile din zonă.

            Între timp am stat de vorbă cu proprietarul, domnul Valentin Ionescu, care ne-a prezentat pe scurt istoria acestui conac:

            Conacul Otetelișanu este construit în 1698, încă mai trăia Constantin Brâncoveanu, de aceea se și observă stilul brâncovenesc în arhitectura construcției. Conacul a aparținut familiei Otetelișenilor, familie cunoscută mai ales în Oltenia, boieri luminați, cărturari ai vremii respective, cu multe ramuri  în București  și cam în toată Țara Românească.

            Personajul marcant al locului este Petrache Poenaru care s-a născut (1799) și copilărit aici. De ce s-a născut aici? Pentru că mama lui era Smaranda Otetelișanu, sora lui Iordache și Grigore Otetelișanu care erau stăpânii conacului și al moșiei de jur împrejur. Smaranda era căsătorită cu Constantin Poenaru, un boier de rang trei,  și ea a preferat să vină și să-l nască pe Petrache aici la conacul fraților ei, unde avea condiții mai bune la vremea respectivă. După cum se știe, Petrache Poenaru a fost inventatorul stiloului și secretarul lui Tudor Vladimirescu, dar și pedagog, inventator, inginer și matematician.

            Conacul a trecut de-a lungul anilor prin mai multe  etape, transformări, în funcție cât de mare era familia boierului. În 1965, după ce a trecut prin faza de naționalizare, a fost restaurat  și trecut pe lista de monumente istorice. După anul 1990 au început procedurile de retrocedare și după multe procese, în 2000, a ajuns în proprietatea mea, eu fiind, din partea mamei, rudă cu Otetelișenii.

            După 1990 în timpul proceselor de retrocedare conacul s-a degradat foarte mult iar din 2000 când l-am preluat am început partea de restaurare și l-am adus la forma actuală.

El este administrat de Fundația Domeniul Otetelișanu, pentru că nu puteam să-l administrez de unul singur,  și am considerat că un astfel de monument  nu trebuie păstrat egoist,  cu porțile închise, ci  trebuie deschis și redat oarecum comunității, ceea ce se întâmplă acum.

             De fapt bătălia de la Benești a avut loc  pe 2 martie 1821, dar fiind prea frig să organizăm acest eveniment, l-am decalat în prima jumătate a lunii mai, anul acesta fiind pe 10 mai. Deci anul acesta este ediția a III-a a festivalului „Cu porțile deschise.”

            Organizarea în mare parte se datorează celor de la Historia Renascita, o asociație de la Pitești, din județul Argeș. Președintele asociației, domnul Cătălin Drăghici, profesor de istorie, adună oameni  pe bază de voluntariat, ei nu sunt actori, dar se implică și se transformă uimitor în rolul boierului, al arnăuților, pandurilor, jupâneselor, slujnicelor. În realitate au alte profesii, deci nu sunt actori.

            Apoi a început evenimentul în sine care a fost organizat de Asociația Historia Renascita din Pitești. Domnul  Cătălin Drăghici, profesor de istorie și Președintele asociației Historia Renascita, ne spune că au sosit la acest conac cu un proiect de reconstituire a unor elemente de viață civilă și militară din epoca fanariotă, a unui episod petrecut la Conacul Otetelișenilor. Înainte de a face o prezentare a epocii și a tipologiilor civile și militare, spectacolul începe cu un dans militar, de epocă, care a traversat Balcanii și a ajuns în Țara Românească.

            A urmat prezentarea „militarilor”: arnăuți, haiduci, panduri și armele de epocă: pistoale de diferite feluri, iatagane de diferite mărimi, pumnale etc. Episodul cu bătălia de la Benești este inspirat din mărturiile boierului Iordache Otetelișanu.

            Președintele asociației Historia Renascita oferă detalii celor prezenți despre adevărata istorie a evenimentelor care s-au succedat pe aceste locuri:

            La începutul lui martie 1821, mai multe familii boierești, printre care cele ale fraților Otetelișanu și a lui Petrache Poenaru se retrăseseră la moșia de la Benești, unde fortificațiile și proviziile le-ar fi permis să reziste pe o perioadă de timp. Revolta era deja declanșată în acel moment și panica se instaurase în toată Țara Românească. Tocmai de aceea, toți cei aflați la Benești aveau averile strânse în care și trăsuri, fiind pregătiți a lua drumul Sibiului pentru a scăpa de tăvălugul revoltelor. Nu au mai apucat să o facă, pentru că în 1 și 2 martie vor fi atacați și asediați de grupuri răzlețite din avangarda oștirii lui Tudor aflată în deplasare spre București, grupuri de ,,rebeliști", o amestecătură de arnăuți și panduri ce au picat asupra conacului în trei valuri succesive, sosite separat și fără cunoștință între ele. Sunt aduși în scenă și țărani nervoși, înarmați cu securi pentru spargerea porților. Se lasă cu schimb de focuri, cu morți, cu incendieri, cu beții în urma descoperirii buților cu spirt și vin dosite în pivnițe, cu negocieri eșuate și groaznică jefuire până la pânza saltelelor, a celor baricadați inițial înăuntru. Puțin lipsește ca grupurile celor ce au atacat conacul să se încaiere între ele, chit că în fruntea unuia era chiar unul dintre căpitanii principali ai lui Tudor, Hagi Prodan. Doar sosirea slugerului Tudor salvează viețile celor deja jefuiți și aflați la un pas de a intra sub iataganele agresorilor.

            Tudor e ferm, le oferă protecție și pază până la mânăstirea Horezu, acolo unde slugerul i-a îndemnat să caute adăpost. Tudor nu întârzie să ia măsuri drastice pentru pedepsirea atacului asupra conacului, executând pe loc pe doi dintre capii răutăților și care înfăptuiseră cele mai multe rele și punându-i pe restul să jure că vor înceta a mai face acte tâlhărești.

            Apoi, trupa de la Historia Renascita prezintă episodul cu ultimul atac asupra conacului și predarea boierilor. Au fost scene ca la realizarea unui film, cu împușcături de ambele părți, focuri de tun, ambuscade între „rebeliști” și argații boierului etc. Aveai senzația că chiar este o luptă reală! Și când te gândești că acest episod a fost reconstituit nu de actori adevărați, ci de oameni de diferite profesii, dar care iubesc istoria!

            Protagoniștii acestui eveniment din cadrul asociației Historia Renascită sunt:

• Cătălin Drăghici - președinte al asociației și narator al momentului
• Alexandru Ionașcu - boier
• Garda de arnăuți și argați ai boierului: Andrei Ionescu, Ovidiu Udrescu, Michael Cojocaru, Constantin Vlăsceanu
• Preot: Gabriel Demeter 
• Adrian Lixandru - căpetenia zavergiilor
• Ceata zavergiilor: Ghena Luca, Gheorghe Prună, Ștefan Grigore, Marius Horjescu, Tudor Drăghici, Pia Iulian, Andrei Udrescu, David Ionașcu
• Boieroaice, jupânese, slujnice: Raluca Drăghici, Ada Ionașcu, Ana Udrescu, Diana Cristea, Mihaela Olteanu, Iuliana Kmel, Mara Horjescu, Sofia Udrescu, Ania Drăghici.

            Să sperăm că în anii următori curtea conacului Otetelișanu va fi plină de „spectatori”, dar și de oficialități și oameni de cultură din județul Vâlcea, din întreaga Oltenie și, de ce nu, din toate colțurile țării!

            Cinste celor care rescriu adevărata istorie!