Anul 2024 a fost declarat de Parlamentul României ca fiind „Anul Avram Iancu”. 

Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în județul Alba și a murit în anul 1872 la Baia de Criș, Hunedoara. La doar 24 de ani a fost figura centrală a Revoluției Pașoptiste, luptând pentru drepturile românilor din Transilvania. Deși revoluția nu a avut efecte imediate, a fost considerată un punct de cotitură spre statul român modern. Prin activitatea sa politică, intelectuală și revoluționară, Avram Iancu a câștigat un loc de cinste în istoria românilor.

• Andrei Șaguna și Avram Iancu

Revoluția românilor din Transilvania a luat naştere în fortăreața Apusenilor, unde Avram Iancu și moții săi au simbolizat în acei ani, 1848-1849, rezistența împotriva opresiunii trupelor maghiare, care au încercat prin forța armelor să nege drepturile românilor. Eroica rezistență reprezintă cea mai frumoasă pagină de istorie a acestui eveniment, în care este cuprinsă şi unirea intelectualității și a clerului român. Iată de ce redăm în rândurile următoare, utilizând ca sursă documentară „Memoriile din anii 1846-1871” ale celui pe care astăzi Biserica Ortodoxă Română îl cin­-s­tește ca fiind Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, memorii publicate în 1923, la comemorarea a 50 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Istorisirea ierarhului Șaguna începe cu relatarea momentului în care se afla atunci când mișcările revoluționare izbucnesc, rând pe rând, în Europa anului 1848: „La începutul acestui an am fost denumit eu episcop în 5 februar 1848 și la Carloviț sfințit în 18 april 1848, în Duminica Tomii”. Informat de intenția liderilor românilor de a convoca o adunare națională la Blaj, Andrei Șaguna, pe care istoria avea să-l consemneze ca fiind diplomatul revoluției și al cauzei românești din Transilvania, a plecat de la Carloviț spre Sibiu, iar de aici, în ziua de 1 mai, a pornit spre Blaj, unde adunarea națională „m-a delegat pe mine de conducătorul deputațiunii naționale”. Această numire demonstra încrederea pe care mulțimea o avea în Biserica Ortodoxă, dar și prestigiul personal de care Andrei Șaguna se bucura în rândul poporului transilvan.

Prima misiune a ierarhului a fost aceea de a merge la Viena, în audiență la împărat, pentru a pleda cauza românilor. La acea vreme, într-o Vienă în plin avânt revoluțio­nar, curtea imperială se afla în refugiu la Innsbruck. Andrei Șaguna s-a împrumutat la bancherul Pop din Sibiu cu suma de 3.000 de florini pentru a plăti cheltuielile dele­gației în această misiune națională. De la împărat a primit doar asigurări că se va îngriji ca românii să beneficieze de egalitate în drepturi cu celelalte națiuni, iar Biserica Ortodoxă o să primească un statut egal cu al celorlalte biserici din imperiu. De la Innsbruck, ierarhul a plecat la Pesta unde a discutat cu liderii revoluției maghiare despre răspunsul împăratului și precizările pe care acesta le făcuse cu referire la ceea ce Parlamentul maghiar urma să oficializeze prin legi. „Cei ce ne-am dus la Pesta”, scrie Andrei Șaguna, „am avut a ne lupta prea mult în apărarea bărbaților noștri: Bărnuț, Iancu, Axente, Bariț, Balint, căci guvernul ardelean i-a descris pe ei de turburători la ministeriul unguresc. Și așa numai durerea mea, pentru asupririle cele nenumărate care frații noștri le sufereau acasă, precum și rugările naționalilor, ca să rămânem la Pesta, ne-au reținut pe noi acolo”.

O altă misiune diplomatică a ierarhului a fost în decembrie 1848, când a plecat cu o nouă petiţie a românilor la curtea imperială, şi la care împăratul a răspuns la fel de politicos: „Petiția credincioasei națiuni române o voi lua în exactă cumpănire și o voi rezolva în timpul cel mai scurt spre liniștirea voastră”. Andrei Șaguna consemna că „pentru cauza națională, pe atât și pentru cea mult cercatei bisericii noastre ortodoxe fiind îngrijat am compus și tipărit la Viena un document, Promemoria, în care am cerut reînființarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania”. La Carloviț, însă, mitropolia sârbă respinge această solicitare. Drumurile acestea ale diplomației l-au purtat pe Andrei Șaguna inclusiv în Țara Românească.

Pentru că într-o revoluție diplo­mația merge adeseori mână în mână cu lupta armată, facem precizarea, pe care o găsim în mai toate lucrările, fie volume de documente, fie monografii ale Revoluției din Transilvania de la 1848, că în Apuseni numeroși preoți s-au aflat în fruntea cetelor de moți, luptând pentru libertatea neamului român, iar în acele zile de glorie s-au născut și versurile care arătau implicarea preoțimii în revoluția românilor: „Sus pe vârful muntelui/ În cetatea Iancului/ De trei zile, de trei nopţi/ Cânt-o sută de preoţi/ Şi se roagă şi se închină/ Pentru tabăra română”. Nu trebuie uitate nici jertfele pe care preoții le-au făcut în aceste lupte, unii căzând pe câmpul de luptă, alții fiind uciși cu bestialitate ori torturați și întemnițați de maghiari.

În august 1849, în contextul în care operațiunile militare din Transilvania s-au terminat odată cu înfrângerea armatelor revoluției maghiare, Andrei Șaguna revine acasă și descrie intrarea sa în Transilvania astfel: „dela frontiera Ardealului până la Sibiu, m-au petrecut mulțimea de inteligenți (intelectuali - n.n.), bărbați onorați și popor, și eu plângeam amar căci prevedeam necazurile noastre”. Ierarhul anticipa că, odată cu înfrângerea revoluției maghiare, pentru români aveau să vină zile grele. Atitudinea sa împotriva revoluției maghiare și sprijinirea cauzei ro­mânești nu aveau să rămână fără urmări, iar persecuțiile maghiarilor care nu au uitat implicarea sa în acele evenimente, precum și susți­nerea și sfaturile pe care i le oferise lui Avram Iancu aveau să-l urmărească vreme de aproape trei decenii. Numeroși preoți, care în vremea revoluției se număraseră printre liderii mișcării armate din Apuseni, au început să fie arestați, iar Șa­guna a intervenit, solicitând auto­rităților imperiale să-i elibereze.

Implicarea preoților în lupta națională din anii 1848-1849 a fost una totală și din toată inima. Preo­ții erau cei care strângeau semnături pentru jalbele către împărat, către guvernatorul Transilvaniei și în care solicitau drepturi pentru români. Acest lucru îl vedem consemnat într-o scrisoare a guvernatorului Transilvaniei către înaltul ierarh Șaguna în care românul era mustrat astfel: „Preoțimea română se ocupă cu ținerea de adunări secrete, participă la mașinațiuni politice și în acest scop nu numai colaborează la compunerea de asemenea petiții, ci întreprinde călătorii în cuprinsul țării și răspân­dește între locuitori petițiuni și adună subscrieri pentru ele. Spre mirarea mea am fost înștiințat că și Prea Sfinția Voastră influențați în același fel și că ați lua parte activă la convenirile acestea și la redactarea scrisorilor”. Andrei Șagu­na avea să răspundă, arătând jertfele „bravilor mei preoți”, cum îi numea pe clericii pe care-i păstorea. Preoții erau arestați și persecutați în continuare sub cele mai diverse și aberante pretexte, erau umiliţi şi abia apoi eliberaţi. În toate acele cazuri de batjocură, Andrei Șaguna avea să protesteze în scris și prin viu grai la guvernator și să ceară eliberarea acestor drepți păstori ai comunităților, se scria în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan.

Mai puțin știut este episodul, redat tot de ierarhul Andrei Șaguna în memoriile sale, despre împrumutul de bani al liderilor români ai mișcării revoluționare de la 1848-1849 pentru a putea susține financiar lupta împotriva armatei revoluționare maghiare: „La istorisirea întâmplărilor mele din acest an 1852, nu pot uita perplexitatea în care bărbații noștri Axente, Iancu și Balint deveniră față cu datoriile bănești, care le-au făcut în anii 1848 și ’49 și nu aveau de unde să le plătească. (...) Veniră și la mine spre consultare, iar eu m-am întrepus pentru ei la guvernatorul Schwarzenberg, care era aplecat a ajutora pe bărbații noștri sus numiți”. Profitând de faptul că împăratul se afla într-o vizită în Bucovina, ierarhul împreună cu guvernatorul au mers acolo și au obținut de la acesta 24.000 de florini pentru plătirea datoriilor.

Așa cum se cunoaște, Avram Iancu și-a dus povara suferinței cu demnitate, în următoarele decenii. A mers prin satele Apusenilor, cântând din fluier și spunând că este doar umbra lui Iancu, și a făcut acest lucru până în ziua de 10 septembrie 1872 când a trecut la cele veșnice. În privinţa Mitropolitului Andrei Șaguna, poate cea mai bună concluzie îi aparține academicianului Mircea Păcurariu, care a spus cândva că „avem o mulțime de motive care cer imperios să nu-l uităm pe Şaguna, ci să ne amintim mereu cu veneraţie şi recunoştinţă de el, iar mormântul său de la Răşinari ar trebui să devină un loc de pelerinaj şi de închinare pentru ardeleni şi, în primul rând, pentru sibieni, aşa cum este Putna pentru toţi românii, dar mai cu seamă pentru moldoveni”. - un articol de Prof. dr. Dorin Stănescu pentru Ziarul Lumina

• Avram Iancu, între istorie şi legendă

A văzut lumina zilei în județul Alba, la Vidra de Sus, și a trecut întru eternitate la 10 septembrie 1872, în Hunedoara, Baia de Criș. La vârsta de 25 de ani, imediat după terminarea Războiului Naţional (1848-1849), Avram Iancu a intrat în legendă. Ne-a fost răpit la doar 48 de ani și de atunci rătăcește printre stele. Abia de-au trecut două veacuri, dar noi am știut dintotdeauna că este veșnic. „În soarta tristă a eroului său naţional”, scria în 1924 istoricul mărturisitor Ioan Lupaş, „poporul român ardelean se obişnuise a vedea însăşi icoana propriei sale vieţi sbuciumate, a propriilor sale lupte, pecetluite cu atâtea jertfe de sânge şi răsplătite cu atâtea speranţe înşelate” (Ioan Lupaş, Avram Iancu, Comunicare făcută în şedinţa Academiei Române la 8 Iunie 1924. Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III, Cluj, 1924-1925, p. 29).

Când rememorăm viața și faptele, moartea și veșnicia unui erou sau ale unui martir, este firesc să reconstituim parțial, dacă este vorba de o cercetare preliminară, câteva repere din frământările, mentalul și muzica epocii, care se vor regăsi întotdeauna în destinul și misiunea liderilor. Așa că îl voi invoca și evoca din nou pe același istoric mărturisitor, academicianul Ioan Lupaş, fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Cel ce va fi alungat, în 1950, din Academia Română, alături de alţi 104 membri ai înaltului for academic, Ioan Lupaș, avea să scrie în prefața la Istoria Românilor, lucrare apărută la Sibiu în cinci ediții, începând din 1929 până în 1944, următoarele: „Însemnătatea Istoriei Naţionale ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea, determinându-l şi în prezent” (Ioan Lupaş, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929).  

Desigur, nu avem timp să descifrăm aceste „elemente”, cum le denumește Ioan Lupaș, care au contribuit la desfăşurarea procesului istoric, dar ele există, cu siguranță, și pot fi regăsite în acțiunile și speranțele politice ale lui Avram Iancu. Răsfoind însă însemnările înaintașilor, am descoperit într-unul din numerele revistei Transilvania din 1926, Anul 57, nr. 3, posibilitatea unei paralele extinse între ethosul unei persona­lități ca Petru Maior, ethosul lui Avram Iancu și ethosul lui Ioan Lupaş. Cu Biblia în minte, ca arhetip al istoriei, acești bărbați fenomenali au încercat să dea - scria autorul anonim -  „viaţă ideilor ducătoare la propăşire, nelăsându-se tulburaţi de aplauze şi de o glorie vremelnică, ascultând şoaptele cele mai intime ale sufletului lor şi oferind ce au mai bun maselor, spre cugetare”. Toți au fost pătrunşi de credința că Historia magistra vitae est (Istoria este învăţătoarea vieţii), dar şi că Historia magistra mundi est (Istoria este învăţătoarea lumii), („Transilvania”, Anul 57, Martie 1926, Nr. 3, Sibiu, p. 1).

Dar numai Avram Iancu, deși înfrânt, pare a avea conștiința că este unul din oamenii providențiali ai neamului, credință pe care o va lăsa ca moștenire, printr-un Testament olograf, scris cu cerneală neagră și datat 20 decembrie 1850: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat” (Testamentul olograf al lui Avram Iancu, predat de familia Raţiu Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, 2015).

Am citit ce scria Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană (6 volume) despre Avram Iancu. Am citit ce scria Iorga în Istoria românilor (10 volume) despre Avram Iancu. Am citit și ce scria Constantin C. Giurescu în Istoria românilor (3 volume) despre Avram Iancu. Marii noștri istorici repetau, din păcate, din punctul meu de vedere, aceleași informații, fără prea multe ghilimele.

Un singur istoric, unul din marii noștri istorici contemporani, academicianul Ioan Aurel Pop, reu­șește să regăsească suflul romantic și revoluționar pașop­tist reloaded, atunci când vorbește despre „Crăi­șorul munților”, în cadrul conferinţei intitulate „Epoca lui Avram Iancu”, parte a manifestărilor culturale organizate de Primăria Municipiului Bistriţa, sub denumirea de „Ateneul de Bistriţa”.

 Iată un fragment exemplar din discursul academicianului Ioan Aurel Pop, preșe­dintele Academiei Române: „Spiritul lui Avram Iancu străbate anii şi va străbate multe secole de acum înainte, cel puţin atâta timp cât va exista poporul român şi atâta timp cât se va vorbi româneşte, fiindcă el este erou naţional şi este aşezat de mult în panteonul naţional, acolo unde stau sfinţii naţiunii...”.

Recitind câteva scrieri de odinioară, descopăr cum discursul academicianului Ioan Aurel Pop pare a continua și aprofunda gândurile lui Octavian Goga, care  nota că Avram Iancu „este soldatul conș­ti­­ent al ideii naționale, a cărui spadă lovește de la înălțimea unor principii imutabile, de acord cu catehismul epocii lui”. Acest poet, publicist, vicepreşedinte al Academiei Române (1 iunie 1929 - 30 mai 1932), politician român, prim-ministru al României în perioada 29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938 - este vorba de Octavian Goga, acuzat și interzis, de-a lungul timpurilor -, avea să imagineze, la un moment dat, o scenă aproape homerică, de intensă vibrație națională, cu care aș vrea să închei glosele mele pe margi­nea Istoriilor neamului: „Sub ocrotirea munților neînvinși, la lumina unui foc, țăranul din Vidra, Avram Iancu, și generosul boier muntean Bălcescu urzeau pentru întâia oară, pe urmele mortului de la Turda, Horia, visul unirii tuturora. Până târziu, după venirea rușilor în țară, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit și desfăcut de prejudecăți, neavând alt punct fix în cugetarea lui decât soarta integrală a neamului”. Gânduri, cuvinte, propoziții care nu ar trebui să fie atacate niciodată de amnezii istorice (Octavian Goga, Avram Iancu). - un articol de Prof. dr. Narcis Zărenescu pentru Ziarul Lumina

Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei s-a întrunit la 20 mai la Reședința Patriarhală din București, prilej cu care Patriarhul Daniel a anunțat că întemeietorii Schitului Prodromu sunt propuși spre a fi canonizați de Patriarhia Ecumenică: Nectarie Protopsaltul și Nifon Prodromitul. Cel mai important punct de pe ordinea de zi a ședinței a fost aprobarea textelor liturgice ce vor însoți propunerea de canonizare a Cuviosului Nectarie Protopsaltul transmisă către Patriarhia Ecumenică.

„Acest Nectarie Protopsaltul, sau Nectarie Vlahul, a fost unul din cei mai mari isihaști români care au viețuit la Sfântul Munte Athos”, a explicat Părintele Patriarh Daniel. „Este îndeobște cunoscut și apreciat nu doar de românii din Athos, ci și de alți viețuitori din alte etnii și, de asemenea, am văzut receptivitate din partea Patriarhiei Ecumenice, deoarece și ei au zis că a fost un mare cântăreț, s-a mai numit și Privighetoarea Sfântului Munte Athos.” Preafericirea Sa a relatat că, în urma unor discuții din interiorul Comisiei Liturgice de Canonizare a Patriarhiei Ecumenice, s-a ajuns la decizia de a pregăti canonizarea a patru părinți athoniți de origine română: pe lângă părinții Dionisie Ignat, Petroniu Tănase și Nectarie Protopsaltul, va fi pregătită și canonizarea Cuviosului Nifon, întemeietorul Schitului românesc Prodromu din Sf. Munte Athos. Racla de argint pentru moaștele Cuviosului Dionisie Ignat este gata, iar cea pentru Cuviosul Petroniu Tănase este în lucru, a mai anunțat Patriarhul României.

Sursa știri: basilica.ro

SERBIA: Episcopia Daciei Felix, comunicat în contextul restricționării accesului Patriarhului Serbiei în Kosovo

Biroul de presă al Episcopiei Daciei Felix a transmis un comunicat referitor la anunțul, publicat marți pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Sârbe, despre restricționarea accesului în provincia Kosovo pentru Patriarhul Porfirie al Bisericii Ortodoxe Sârbe și mai mulți ierarhi sârbi. „Ne exprimăm mâhnirea cu privire la cele întâmplate, dar și tristețea față de faptul că Biserica Ortodoxă Sârbă și credincioșii acesteia au devenit victime colaterale ale neînțelegerilor ivite pe plan politic”, transmite Episcopia Daciei Felix. „În aceste momente de incertitudine și tensiune, cu nădejdea că «Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc» (Romani 8, 28), ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, «pacea noastră» (Efeseni 2, 14), să dăruiască înțelepciune și înțelegere factorilor de decizie politici, dar și sprijin, speranță și mângâiere tuturor clericilor și credincioșilor ortodocși sârbi afectați de aceste neînțelegeri”, se mai afirmă în comunicatul Episcopiei Dacia Felix. Patriarhul Porfirie și mai mulți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe au fost împiedicați de autoritățile kosovare să treacă granița în Provincia Kosovo, pentru a participa la sinodul anual, organizat în mod tradițional la Mănăstirea Peć, fostă reședință patriarhală. În comunicatul Patriarhiei Serbiei referitor la această situație se face apel către factorii internaționali care pot gestiona situația din Kosovo să ia atitudine și „să facă tot ce le stă în putință pentru a pune capăt încălcării flagrante a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale poporului sârb”. Episcopia Daciei Felix este eparhie a Bisericii Ortodoxe Române dedicată românilor din comunitățile istorice din Serbia – Voivodina (Banatul Sârbesc) și Timoc.

Toate confesiunile creștine vor serba Învierea Domnului la aceeași dată în 2025, în ziua de 20 aprilie. Acest lucru se întâmplă atunci când prima lună plină de după echinocţiul de primăvară apare târziu, după 3 aprilie. Tot în 2025 se împlinesc 1.700 de ani de la întrunirea primului sinod ecumenic al Bisericii creștine, în cadrul căruia s-a stabilit modul de calculare a datei Paștilor. Ulterior, începând cu 1582, au fost adoptate diferite calendare și revizuiri la acestea care au făcut să existe anual două date de celebrare a Paștilor care coincid arareori. Recent, în spațiul public s-au exprimat unele opinii privind adoptarea unei date comune pentru toți creștinii. Cum se calculează data Paștilor? Criteriile fixate la Sinodul de la Niceea din anul 325 pentru calcularea datei Paștilor sunt următoarele:

1. Paştele se va serba întotdeauna duminica (ziua Învierii Domnului)
2. Această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (20 martie)
3. Când 14 Nisan (din calendarul iudaic) sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară cade duminica, Paştele creștin va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştele iudaic, dar nici înaintea acestuia.

BULGARIA: Ierarhi români și bulgari s-au unit în rugăciune la 10 ani de la întronizarea Mitropolitului Naum de Ruse

Mai mulți ierarhi români și bulgari au serbat duminică, prin rugăciune, un deceniu de la întronizarea Mitropolitului Naum de Ruse. Înaltpreasfințitul Părinte Naum a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Ruse, Bulgaria. Din soborul de nouă ierarhi au făcut parte Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, Arhiepiscopul Varsanufie al Râmnicului, Episcopul Galaction al Alexandriei și Teleormanului și Episcopul Petroniu al Sălajului. Din delegația română a făcut parte și Arhim. Mihail Muscariu, starețul Mănăstirii Comana din județul Giurgiu. Dintre ierarhii bulgari, s-au alăturat în slujire Mitropolitul Iacov de Dorostol, Episcopul Tihon de Tiveriopolis, Episcopul vicar Sionie de Veliciki și Episcopul vicar Macarie de Glavinița. Mitropolitul Naum de Ruse s-a născut în 1968 la Varna și a absolvit Academia Teologică „Sf. Clement al Ohridei” din Sofia. A primit darul arhieriei în 2007, iar în 2014 a fost ales în demnitatea de Mitropolit de Ruse. Instalarea a avut loc în 5 aprilie 2014.

La 16 ani de la înființare, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei are în Peninsulă 478 de unități pastoral-misionare, dintre care 278 au statut de parohie. Comunitățile sunt slujite de 310 preoți și 25 diaconi. 62 de parohii au lăcașuri de cult în proprietate. Înființarea episcopiei a fost aprobată în ultima sesiune sinodală prezidată patriarhul Teoctist, în iunie 2007, și a devenit efectivă prin înscăunarea episcopului chiriarh în data de 8 mai 2008. La momentul fondării, existau deja câteva zeci de parohii. Prima parohie ortodoxă română apare în Italia în anul 1975. Înainte de ’89 erau doar patru parohii în Italia. În 1990 au început să emigreze mai mulți români și așa s-au constituit încă patru parohii până în 1998. Ulterior, prezența românilor a luat amploare. Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale a luat act de fenomen și l-a delegat, în 2004, pe episcopul vicar Siluan (actualul chiriarh) să se ocupe exclusiv de zona Italiei. În 2004, comunitatea românească din Italia deja număra 34 de parohii. La început se acopereau regiuni mari: Lombardia avea un singur preot, apoi Piemonte alt preot, Puglia-Basilicata alt preot și Toscana alt preot. În perioada de vicariat, s-au făcut eforturi pentru recunoașterea juridică a comunității, la nivel central. După 2008, odată cu înființarea Episcopiei, statul italian s-a raportat diferit la instituție și s-au făcut progrese importante pe diferite paliere. După integrarea României în UE, numărul a crescut de la an la an ajungând la cele 478 de comunități, organizate, în prezent, în 26 de protopopiate. Aici se încadrează și cele opt mănăstiri din eparhie. La ora actuală, aproximativ 1.200.000 români trăiesc în Italia.

„Spiritualitatea ortodoxă nu cunoaște utopia Învierii fără Cruce, nici pesimismul Crucii fără Înviere”, transmite Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în enciclica sa de Sfintele Paști. În mesajul său de Paște, Sanctitatea Sa Bartolomeu subliniază că în spiritualitatea ortodoxă „răul nu are ultimul cuvânt în istorie”, iar credința în Înviere „se manifestă ca mijloc în lupta împotriva prezenței răului în lume și a consecințelor sale, funcționează ca o forță dinamică de transfigurare”. Totodată, Patriarhul Ecumenic semnalează că în conștiința ortodoxă „nu există loc pentru capitulare în fața răului sau pentru indiferență cu privire la evoluția realităților umane”. Patriarhul Constantinopolului reamintește tuturor că „cea mai profundă și suprema expresie a propriei noastre libertăți” este de fapt credința în Înviere. Patriarhul Ecumenic utilizează enciclica sa și ca prilej de rugăciune pentru Dumnezeu „să dăruiască pace lumii, să ne lumineze calea spre tot lucrul cel bun și plăcut Acestuia”.

ISRAEL: Patriarhul Ierusalimului proclamă Învierea și face apel la încetarea ostilităților în Țara Sfântă

Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului a transmis miercuri un mesaj pascal în care proclamă Învierea și face apel la încetarea tuturor ostilităților din regiune – „în primul rând în Gaza, în întreaga Țară Sfântă și în Orientul Mijlociu”. „Astăzi, Biserica lui Hristos proclamă lumii Evanghelia bucuriei de nedescris. Ea proclamă până la marginile pământului Învierea Întemeietorului și Mântuitorului său, Iisus Hristos, Nazarineanul, Răstignitul. Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, născut în trup și arătat pe pământ”, transmite Patriarhul Ierusalimului. Apostolii Săi, înțelepțiți de Duhul Sfânt, au „sădit” până la marginile pământului Biserica, despre care Hristos a promis că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Patriarhul Teofil al III-lea îl citează pe Sf. Ap. Pavel, care scrie că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării” (2 Cor. 5, 19) și afirmă că „această lucrare de reconciliere este realizată de Trupul Său, Biserica, de-a lungul secolelor în întreaga lume”.

„Biserica Ierusalimului, Maica Bisericilor, cea dintâi care a primit iertarea păcatelor prin Înviere, face aceasta în locurile de pe pământ unde Hristos S-a arătat în trup. Celor de aproape și de departe li se propovăduiește pacea, mai ales în aceste vremuri dificile, în care războiul face ravagii în lume și distruge nu numai proprietăți și locuințe, ci și vieți omenești”, scrie Preafericitul Părinte Teofil al III-lea. „Din aceste locuri, și anume de la Sfântul Mormânt dătător de viață, de unde a răsărit lumina vieții și unde se celebrează Dumnezeiasca Liturghie a Învierii Pascale, Biserica Ierusalimului face apel la încetarea tuturor ostilităților, în primul rând în Gaza, în întreaga Țară Sfântă și în Orientul Mijlociu.” „De asemenea, face apel la unitatea Bisericilor Ortodoxe în legătura păcii și la mărturia unificatoare pentru lumea suferindă, care așteaptă cu nerăbdare acest lucru”, continuă Patriarhul Ierusalimului. „Păstoriților din jurisdicție – din Israel, din Iordania, din statul palestinian, din Qatar și pelerinilor din întreaga lume, Biserica Ierusalimului le adresează salutul pascal Hristos a înviat! și afirmația de biruință a Mântuitorului: Bucurați-vă, Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).

Linkuri la știri:

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

În Săptămâna Luminată de minunea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se actualizează duhovnicește an de an, ne-am bucurat cu toții de cel mai mare praznic al creștinătății, Sfintele Paști, mărturisindu-ne încă o dată dreapta credință strămoșească prin cunoscutul salut pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!, pe temeiul mărturiilor demne de crezare ale celor care s-au învrednicit să-L vadă de mai multe ori, cu propriii ochi, pe Hristos Cel răstignit și înviat, în decursul celor 40 de zile, cât timp a mai zăbovit alături de ei, înainte de Înălțarea Sa la ceruri. Este vorba, în primul rând, despre cei 11 ucenici, cărora Domnul Iisus li S-a arătat în prima și a opta zi după Înviere, spre seară, împărtășindu-le darul păcii și pe Însuși Duhul Sfânt; apoi despre alți ucenici, precum Luca și Cleopa, cărora, tâlcuindu-le Scripturile referitoare la Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, le-a deschis mintea și ochii ca să-L poată recunoaște la Cina din Emaus (cf. Lc 24, 30-31); despre scepticul Apostol Toma, care nu s-a sfiit să-și declare îndoiala cu privire la Învierea Domnului său, rostind celebrele cuvinte ce i-au atras ulterior - pe nedrept însă - apelativul de „necredinciosul”: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”  (In 20, 25), dar și despre Sfântul Apostol Pavel, fostul prigonitor al primilor creștini, căruia Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri i S-a arătat pe drumul Damascului (FA 9, 3-6), trimițându-l să propovăduiască Evanghelia Împărăției și neamurilor de pe continentul european, lucrare misionară extrem de importantă, reflectată parțial în valoroasele epistole ce-i poartă numele.

Însă oricâtă evlavie și apreciere am avea față de Sfinții Apostoli, pe a căror temelie (cf. Ef 2, 20) Hristos Și-a zidit Biserica, în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt, trebuie să recu­noaștem că cele dintâi vestitoare ale Învierii Domnului au fost femeile mironosițe sau purtătoarele de mir, cărora Sfinții Părinți le-au dedicat Duminica a treia după Sfintele Paști, în semn de prețuire și de cinstire a lor din partea dreptcredincioșilor creștini. Prin urmare, astăzi, suntem invitați să medităm cu toții la dragostea, curajul și devotamentul celor nouă sau zece femei mironosițe, care-L slujiseră pe Mântuitorul atât în timpul vie­țuirii Sale pămân­tești, prin asigurarea celor necesare traiului zilnic, cât și în momentele dramatice ale Sfintelor Pătimiri, culminând cu răstignirea de pe Crucea Golgotei și îngro­parea trupului Său neîn­suflețit în Grădina Ghetsimani. Câteva dintre ele, menționate în mod expres în Sfintele Evanghelii - Maria Magdalena (cf. In 19, 1); Maria lui Cleopa (cf. In 19, 25); Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi (cf. Mt 27, 56); Salomeea (cf. Mc 16, 1), mama celor doi frați, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu; Ioana (cf. Lc 24, 10), soția lui Huza, un iconom al regelui Irod Antipa (Lc 8, 3; 24, 10) -, s-au dovedit a fi mai curajoase și mai hotărâte decât cei 11 ucenici, urmându-L pe Domnul Hristos până sub brațele Crucii și jelindu-L pentru faptul că a trebuit să îndure răutatea conaționalilor Săi și durerile unei morți cumplite provocate de răstignirea pe lemn.

Pătimirile și moartea Învățătorului - întristarea și dezamăgirea ucenicilor

Fiecare dintre noi știe, din experiență personală, că moartea unei persoane dragi - mai ales când aceasta pleacă dintre noi îna­inte de vreme - provoacă multă durere și suferință sufletească, fiind conștienți că nu ne vom mai întâlni cu ea, pe pământ, niciodată. Referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, ne amintim că, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, El le precizase ucenicilor că era absolut necesar să Se întoarcă la Dumnezeu-Tatăl pentru a le pregăti și lor lăcașuri în Împărăția cerurilor (cf. In 14, 2-3) și, prin urmare, nu se cuvenea să fie triști din pricina celor ce urmau să se întâmple. Însă această întoarcere la Tatăl nu se putea produce decât prin moarte și înviere. Dacă cea dintâi, adică moartea biologică, era pe înțelesul tuturor, învierea cuiva din morți, prin propria sa putere, părea de neimaginat și, în consecință, de necrezut. E drept că ucenicii fuseseră martori la săvârșirea de către Mântuitorul a celor trei învieri din morți (a fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair din Capernaum și a lui Lazăr din Betania), dar nu s-au gândit nici o clipă că ar putea învia El Însuși; mai curând se așteptau ca Domnul Iisus, recurgând la puterile Sale supranaturale, să întreprindă ceva pentru a scăpa de arest, tortură și moarte. N-au putut înțelege de ce a acceptat toate acele suferințe, despărțindu-Se de ei într-o manieră atât de jalnică și umilitoare, precum răstignirea pe Cruce, asemenea unui răufăcător. Din această pricină, durerea și tristețea despărțirii de Cel ce le-a fost ­Dascăl și Părinte duhovnicesc, timp de trei ani și jumătate, erau amplificate acum, după tragicul eveniment, de confuzie, revoltă interioară și dezamăgire, ceea ce explică, într-un fel, lașitatea de care au dat dovadă când și-au abandonat Învățătorul în Grădina Ghetsimani, risipindu-se în întunericul nopții de frica ostașilor trimiși de mai-marii templului ca să-L aresteze pe Iisus.

Din relatările Sfinților Evan­gheliști știm că Mântuitorul a murit în ziua de vineri, la ceasul al nouălea, adică în jurul orei 15:00, după-amiază. Aflând despre aceasta, Iosif din Arimateea - „ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor”  (In 19, 38) - s-a dus la guvernatorul Pilat și l-a rugat să-i permită a ridica trupul Domnului de pe Cruce pentru a-L înmormânta. Se știe că ziua - la evrei, ca și la creștini - începe de cu seară, iar în Sfânta Evanghelie se spune că ziua sâmbetei aceleia era mare (cf. In 19, 31), deoarece atunci se prăznuiau Paștile iudaice și, drept urmare, nu se cuvenea ca trupurile celor răstigniți să rămână țintuite pe cruce. În aceste circumstanțe, ostașii romani au fost nevoiți să grăbească moartea celor doi tâlhari, prin zdrobirea fluierelor picioarelor, însă, când au privit spre Iisus, și-au dat seama că Acesta murise deja, motiv pentru care s-au mulțumit să-I străpungă cu sulița coasta dreaptă. Atunci a curs din trupul Său sânge și apă, cele două elemente chimice care confirmă moartea biologică a omului, dar care, în ceea ce-L privește pe Mântuitorul, capătă valoare de simbol, apa prefigurând Taina Botezului săvârșit în numele lui Hristos, iar sângele, Sfânta Euharistie, din care se împărtășesc dreptcre­dincioșii creștini la Sfânta Liturghie.

După ce L-au coborât de pe Cruce, doi ucenici proveniți din rândul cărturarilor farisei, Iosif din Arimateea și Nicodim - „cel care venise la Iisus mai înainte, noaptea”  (In 19, 39) -, I-au înfă­șurat trupul în giulgiu curat de in, peste care au turnat un amestec de smirnă și aloe, apoi L-au pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, pe care Iosif și-l pregătise pentru sine (cf. Mt 27, 60). Însă, din pricina grabei, cei doi n-au putut împlini întreg ritualul înmormântării, fiind preocupați doar de îngroparea în sine și protejarea trupului Domnului de o eventuală profanare, prin astuparea mormântului cu o lespede mare de piatră. Alături de aceștia s-au aflat, firește, Preasfânta Lui Maică, împreună cu ucenicul Ioan, căruia îi fusese încredințată spre ocrotire de către dumnezeiescul ei Fiu, și sfintele femeile miro­nosițe, care nu și-au împu­ținat nici o clipă dragostea și pre­țuirea față de Mântuitorul Hristos, fiind prezente de la începutul calvarului până la punerea în mormânt a trupului lui Iisus.

Dragostea, curajul și fidelitatea mironosițelor, răsplătite cu darul bucuriei

Deși erau triste și îndurerate, femeile mironosițe nu și-au uitat îndatoririle morale față de Cel îngropat și, drept urmare, s-au îngrijit să cumpere miresme de mare preț - niște uleiuri esențiale, extrase din plante frumos mirositoare, extrem de scumpe, aduse din țări îndepărtate, precum India și Persia -, pentru completarea ­ritualului înmormântării. Astfel, după ce a trecut ziua sâmbetei, când s-au odihnit după Lege (cf. Lc 23, 56), au plecat, în zorii zilei de duminică, spre mormânt, ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus. Posomorâte și preocupate de ceea ce se întâmplase în urmă cu două zile, se întrebau pe drum: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”  (Mc 16, 3). Însă, când s-au apropiat de locul îngropării, au văzut că piatra fusese deja răsturnată. Oare cine o îndepărtase? Să o fi făcut o terță persoană, pentru ca Mântuitorul să poată ieși din mormânt, după ce Își va fi revenit dintr-un presupus leșin, cum au îndrăznit să susțină unii contestatari ai Învierii? Să fi intervenit El Însuși, pentru a-Și demonstra încă o dată puterile supranaturale, spre uimirea tuturor? Nicidecum! Pentru că, așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, în momentul în care Domnul Hristos Și-a încredințat duhul Părintelui ceresc (cf. Lc 23, 46), El a coborât la iad cu sufletul Său omenesc îndumnezeit, ca să-i scoată la lumină pe toți cei din veac adormiți cu credința și nădejdea în venirea lui Mesia. În acest răstimp, trupul Său, care nu s-a despărțit niciodată de Dumnezeirea Sa, S-a odihnit în mormânt până într-un moment pe care nu-l cunoaștem, dar, sigur, în primele ore ale zilei de duminică, când s-a reunit cu sufletul, atunci petrecându-se efectiv minunea Învierii Sale din morți. Trupul I s-a umplut de dumnezeiasca slavă, ca, odinioară, pe Muntele Taborului, și cu acest trup transfigurat, adică duhovnicesc sau pnevmatizat, a ieșit Domnul Hristos din mormânt, fără a-i strica pecețile, în sensul că a penetrat stânca de piatră, ca și cum ar fi fost imaterială.

Prin urmare, cel care a răsturnat piatra tombală n-a fost Iisus, ci un înger al Domnului, care a procedat astfel pentru a facilita intrarea femeilor mironosițe în mormânt și a se putea constata, prin simțul văzului, lipsa trupului lui Iisus. De altfel, îngerul, așteptându-le în interiorul mormântului, le-a întâmpinat cu cuvintele: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc 16, 6), de unde vedem că cea dintâi persoană care a confirmat minunea, rostind cuvântul „A înviat!”, a fost un înger al lui Dumnezeu; de la el au preluat femeile mironosițe vestea cea bună a Învierii lui Hristos, adeverită, la scurt timp, și de întâlnirea cu Cel înviat, veste pe care au trans­mis-o, cu bucurie și convingere, ucenicilor Domnului, care stăteau închiși într-o încăpere de frica iudeilor (cf. In 20, 26). Acestora, Iisus li S-a arătat aievea abia spre seară, când a intrat prin ușile încuiate și le-a împărtășit darul păcii, risipindu-le frica și îndoiala din suflete, după care, suflând asupra lor și zicând: Luați Duh Sfânt! (cf. In 20, 22), le-a dăruit puterea de a ierta păcatele tuturor celor ce, prin pocăință, aveau să primească botezul în numele Său, devenind creștini.

Pentru dragostea, fidelitatea, curajul și devotamentul față de El, manifestate până la capăt, femeile mironosițe au fost răsplătite de către Mântuitorul înviat cu darul bucuriei (cf. Mt 28, 9), deoarece ele nu-și pierduseră speranța de a-L reîntâlni, cu toate că-L văzuseră îngropat. Așa se face că lor li S-a arătat în prima parte a zilei, vorbind cu ele și având o conversație interesantă cu Maria Magdalena, femeia păcătoasă de odinioară, din care Mântuitorul scosese șapte demoni (cf. Mc 16, 9). Din acel moment, în sufletul ei s-a produs o transformare radicală, devenind o femeie credincioasă și devotată Domnului Hristos, față de Care a arătat permanent iubire și recunoștință profundă, iar aceasta nu doar pentru faptul că-i salvase viața, ci, mai ales, pentru că i-a vindecat sufletul, prin iertarea păcatelor. Fiind menționată cea dintâi în grupul mironosițelor, deducem că era și o femeie curajoasă, căci nu s-a lăsat înfricoșată nici de întunericul nopții, nici de ostilitatea soldaților romani și nici de amenințările iudeilor, atunci când a plecat spre mormântul lui Hristos. Iar Domnul, pe Care ea Îl confundase cu grădinarul, i S-a descoperit în postura Sa de Dumnezeu-Omul înviat din morți, făcându-i cinstea de a o chema pe nume și a o trimite la ucenicii Săi, numiți de El acum frații Săi (cf. In 20, 17), pentru a le împărtăși vestea cea bună a Învierii, ceea ce-i conferă Mariei Magdalena calitatea de apostol al Apostolilor lui Hristos.

Mironosițele femei - temei pentru cinstirea tuturor creștinelor evlavioase și jertfelnice

În această zi de sărbătoare, Biserica ne îndeamnă să cinstim nu numai pe femeile mironosițe, ci și pe urmașele acestora, adică pe femeile creștine cu adevărat credincioase, care s-au străduit și se străduiesc continuu să împlinească poruncile evanghelice, să-și întemeieze familii sănătoase și să-și îndeplinească, în mod responsabil, condiția lor de mame, dând naștere pruncilor dăruiți de Dumnezeu și educându-i în duhul Evangheliei lui Hristos.

De-a lungul secolelor, femeile creștine și-au crescut copiii cu multă dragoste și spirit de sacrificiu, alăptându-i, cântându-le cântece de leagăn, insuflându-le credința cea adevărată, rugându-se pentru ei și făcând nenumărate nopți albe, pentru ca fiii și fiicele lor să crească frumoși și sănătoși, să ajungă persoane împlinite din punct de vedere spiritual și cultural. Credincioasele noastre trudesc, cu timp și fără timp, în biserica de acasă, familia, dar și în biserica extinsă, adică în mijlocul comunității de credincioși adunați în lăcașul sfânt, pentru ca valorile creștine și învățăturile Mântuitorului Hristos să prindă rădăcini în sufletele tuturor oamenilor. Acesta este motivul pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Duminica Miro­nosițelor să fie închinată tuturor femeilor cu adevărat creș­tine din țara noastră; un prilej binecuvântat de a pomeni după cuviință numele tuturor mamelor sfinte și născătoare de sfinți, ca Emilia, Antuza, Nona și Monica, mamele Sfinților Ierarhi Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și a Fericitului Augustin - pentru a le aminti pe cele mai cunoscute -, ale cuvioaselor maici din așezămintele monahale, ale celor care slujesc și ostenesc în școli, spitale și alte așezăminte sociale, pentru alinarea sufe­rințelor semenilor necăjiți și întris­tați, precum și pe ale bunicilor și propriilor noastre mame.

Dar și cei care cercetează casa lui Dumnezeu, în fiecare duminică și sărbătoare, pot fi asemă­nați cu femeile purtătoare de mir, care s-au dus la mormânt, dis-de-di­mineață, pentru a-L întâlni pe Domnul Hristos. Pentru că, atunci când ne îndreptăm spre sfânta biserică, dorim de fapt să ne întâlnim cu Mântuitorul, Care sălăș­luiește permanent pe Sfânta Masă, aceasta fiind mormântul Său cel de viață purtător, pe care se săvâr­șește Jertfa cea nesângeroasă, adică Sfânta Euharistie, în cadrul Sfintei Liturghii. Așa­dar, exemplul femeilor miro­nosițe trebuie urmat nu numai de femeile creștine, ci de toți cei bote­zați în numele lui Hristos Cel răstignit și înviat. Însă pe femeile miro­nosițe le vom cinsti cum se cuvine numai dacă ne vom impropria și noi virtuțile ce le-au caracterizat viața, și anume dragostea nețăr­murită față de Mântuitorul, fidelitatea față de Evanghelia Sa, străduința de a împlini învăță­turile lui Hristos și curajul de a-L mărturisi chiar cu prețul vieții. Pentru a ne asemăna lor, nu este nevoie să aducem la mormântul Domnului miruri de mare preț, ci mireasma faptelor bune, adică inima noastră sinceră și iubitoare de aproapele, respectiv coroana de virtuți ce trebuie să împodobească sufletul oricărui creștin adevărat. Hristos Cel răstignit și înviat ne întâmpină pe fiecare dintre noi și pe toți laolaltă ori de câte ori Îl vizităm în sfintele lăcașuri, împărtă­șindu-ne și nouă darurile Duhului Sfânt de care avem atâta nevoie în aceste vremuri grele, confuze și viclene: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”  (Ga 5, 22). Amin!

Un articol de: IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei pentru Ziarul Lumina

A trecut deja o săptămână de când am prăznuit cea mai importantă sărbătoare a creștinătății – Învierea Domnului. O săptămână a luminii, o săptămână în care ne-am întâlnit cu cei dragi ai noștri, am împărtășit împreună micile și marile bucurii și ne-am făcut, cu siguranță, planuri de revedere. Iar dacă sărbătoarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos a stat sub semnul întâlnirii cu cei vii, iată că la o săptămână de la Paști, în lunea după Duminica Tomei, se sărbătorește întâlnirea cu cei trecuți dincolo, cunoscută și sub denumirea de „Paștele Blajinilor”.

Pentru că am primit, în ultimele zile, mai multe întrebări pe conturile noastre de Facebook și Instagram din partea clienților și urmăritorilor noștri, legate de faptul că ar fi păcat să respectăm acest obicei – parte integrantă din cultura tradițională a poporului nostru, am ales să dedicăm câteva rânduri, la început de săptămână, tocmai acestui subiect, aducând în atenția dumneavoastră câteva idei și lămuriri teologice.

Tradiție și etimologie

Înainte de a prezenta poziția ortodoxă vizavi de acest subiect, considerăm că cel mai potrivit ar fi să explicăm ce presupune, de fapt, tradiția Paștelui blajinilor și, mai cu seamă, cine sunt acești „blajini” pe care îi pomenește toată lumea la șapte zile după Învierea Domnului. Dicționarul Explicativ al Limbii Române dă o definiție destul de lacunară acestui obicei, spunând că Paștele Blajinilor este o zi fixată de Biserică pentru pomenirea morților. Într-adevăr, despre cei trecuți în veșnicie este vorba, însă tradiția spune că în această zi nu sunt pomeniți doar morții pe care îi cunoaștem, pe linia ascendentă a familiei din care aparținem, ci întregul neam al strămoșilor.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „blajini” vine din limba slavonă, de la „blazen”, care înseamnă „fericit”. Conform etnologului ieşean Marcel Lutic, există mai multe păreri despre cine ar fi cu adevărat aceste persoane. Astfel, pe de o parte se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului. Alții spun că, odată cu răspândirea creștinismului, blajinii au devenit un fel de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră. În fine, alții spun că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând mai ales prune, iar deși la trup sunt mai mici decât noi, au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni.

Tradiția spune că, deși sunt oameni virtuoși, blajinii nu știu cum să calculeze data Sfintelor Paști și, din acest motiv, oamenii le vestesc acestora că a venit Paștele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roșii. De asemenea, pe morminte se așază gustări și colaci, resturile fiind lăsate acolo pentru a se hrăni cu ele sufletele morţilor, în special ale celor care n-au avut parte de o înmormântare creştinească.

Părerea Bisericii

Până astăzi, cimitirele Bisericilor din multe zone ale țării sunt pline de oameni în această zi, veniți ca la un soi de întâlnire de taină cu cei dragi plecați în lumea de dincolo. Preoții sunt chemați să iasă la morminte și să stropească cu vin pomenile care urmează a fi dăruite pentru sufletele celor adormiți. Cu toate acestea, din punct de vedere liturgic, Biserica nu are în istoria și tradiția ei o anumită rânduială bine stabilită și prevăzută exact pentru acest moment. Nu există nicio slujbă tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod care să fie săvârșită în această zi a „blajinilor”, iar singurul argument al acestui obicei este, de multe ori, expresia: „pentru că așa se face”.

Cum să ne raportăm noi, creștinii ortodocși, la această tradiție? Nu prin a o nega pe ton autoritar, nici prin a-i judeca pe cei care aleg să o respecte. Încă de la începuturile ei, Biserica a recomandat echilibrul în viața duhovnicească, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul, stareț și episcop rus dar și un autor prolific, în special pe subiectul vieții creștine și a instruirii tinerilor în cele ale credinței, recomanda mereu celor care îi cereau cuvânt de folos: „caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită”. Așadar, calea de mijloc să o „aplicăm” și noi: pentru că în preajma Paștilor, de Sfântul Gheorghie sau de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii există tradiția de a ieși la mormintele celor adormiți și de a-i pomeni după rânduială, să nu așteptăm musai „Lunea neagră” sau „Paștele blajinilor” pentru a împlini această datorie creștinească. Cu siguranță, de acolo, din cealaltă lume, nu vom fi judecați de cei dragi că n-am dat de pomană pentru sufletele lor căni, farfurii sau ouă roșii tocmai în lunea de după Duminica Tomei. Cu atât mai mult, în majoritatea cazurilor, oamenii înțeleg această tradiție ca pe un prilej în plus de a mânca și a discuta vrute și nevrute chiar acolo, lângă mormintele celor adormiți, sau a bea și a se cinsti reciproc – uneori peste măsură – lucru care nu ușurează nici pe departe starea sufletească a celor adormiți, ba din contră.

În contrast cu această tradiție, știm foarte bine că Biserica noastră a stabilit ca, nu doar o zi pe an, ci mult mai mult decât atât – o zi pe săptămână să fie dedicată pomenirii celor trecuți la Domnul, în care putem să facem parastase și toate cele de cuviință, iar aceasta este sâmbăta. De ce? Pentru că, din punct de vedere teologic, în această zi de la finalul săptămânii, Mântuitorul a coborât cu sufletul în iad pentru a-i elibera pe cei adormiți de veacuri. Mai mult decât atât, două sâmbete sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. Este vorba despre sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea care precede marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, ambele având denumirea de „Moși”, adică momente în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice. Observăm, așadar, că nădejdea și credința în Înviere este „literă de lege” în creștinism, iar Învierea Domnului, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, este arvuna învierii noastre şi a tuturor celor din veac adormiţi (I Corinteni, cap. 15).

Așadar, un gând scurt în loc de concluzie: în calitatea noastră de creștini ortodocși, nu putem să punem pe primul plan astfel de tradiții populare, străine de duhul Bisericii, de poruncile ei și de propovăduirea de veacuri a Sfinților, însă putem accepta faptul că ele sunt parte integrantă a folclorului românesc. Deși trebuie să ne îngrijim așa cum se cuvine de sufletele celor dragi, nu cozonacul, nici pasca sau ouăle roșii ar trebui aduse în prim-plan în această perioadă post-pascală, ci sărbătoarea care primează și contează cu adevărat este cea a Învierii lui Hristos, care ne-a dăruit și nouă viața veșnică.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro/

Rugăciunea minții și a inimii în învățătura Părinților Niptici se referă la concentrarea minții în inimă, fără ca omul să vorbească cu gura și numai cu cuvântul lăuntric care se lucrează în inima omului prin această rugăciune scurtă de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Această chemare continuă a numelui Domnului Iisus Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, se numește rugăciunea minții și a inimii, sau rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea neîncetată. E o lucrare lăuntrică foarte folositoare, foarte de trebuință, și foarte bogată în trăiri duhovnicești.

Putem spune că această rugăciune e cea care deschide poarta tainelor și experiențelor dumnezeiești. Însă, ca să rodească și să-și atingă scopul e nevoie de câteva condiții, pe care vom încerca să le enumerăm în continuare.

Copii, rugăciunea nu este scopul existenței noastre, ci este un mijloc care ne conduce la scopul nostru. Scopul existenței noastre e unirea noastră cu Domnul nostru Iisus Hristos, cum Îl vom iubi pe Hristos și ne vom uni cu El. Unul dintre mijloacele principale care ne ajută în această direcție este rugăciunea, precum și postul, privegherea, împlinirea poruncilor, Sfintele Taine, și toate celelalte. Această unire cu Hristos este scopul vieții noastre.

De ce este importantă această rugăciune? E prețioasă deoarece prin ea dobândim sănătatea sinelui nostru. Pentru că scopul Bisericii este vindecarea noastră din boala patimilor și a păcatului. Știm cu toții că patimile și păcatul sunt adevărate boli ce ne-au despărțit de Dumnezeu, de Părintele nostru, și au scindat personalitatea noastră umană. Ne-au făcut să cădem din iubirea lui Dumnezeu, pe care am pierdut-o, care era lucrarea principală a existenței noastre. De atunci ne comportăm ca niște oameni scindați în sine. Suntem foarte fărămițați în sine. Mintea noastră se lipește în toate părțile, patimile lucrează în noi. Alta vrem, alta facem, alta gândim, alta hotărâm, altfel acționăm. Și, în general, suntem oameni împrăștiați și fărămițați în sine.

Primul lucru pe care-l face Biserica e să ne vindece. Este ca un spital care tămăduiește ființa umană. Ne vindecă ființa și ne unește puterile sufletești și trupești. Ne face să funcționăm iarăsi ca un singur om: cu o simplitate. Adică să nu fim complicați, să dorim în același timp multe lucruri potrivnice, ci ne face să ne dorim un singur lucru, să acționăm într-un singur mod și una să dorim: numai pe Domnul nostru Iisus Hristos.

O metodă importantă pentru dobândirea acestei sănătăți duhovnicești este rugăciunea neîncetată a minții. Pentru că omul, atunci când a fost creat, a avut ca singură lucrare duhovnicească această grijă de a fi unit încontinuu cu iubirea lui Dumnezeu. Acest lucru îl pot pricepe cei îndrăgostiți. Cei dintre voi care ați fost îndrăgostiți vreodată pot pricepe ce înseamnă asta. La fel se întâmplă cu cei îndrăgostiți cu iubirea lui Hristos. Pentru că un îndrăgostit vede și își imaginează pretutindeni pe cel iubit, ca și cum ar fi de față. La fel, dar cu o intensitate mai mare, omul și-L imaginează pe Hristos, se gândește, vorbește cu El atunci când se îndrăgostește de El. Atunci inima sa se mişcă către o chemare continuă a Sfânt Numelui Său. Și atunci omul începe să se vindece prin chemarea Numelui lui Hristos. Și se regăsește pe sine așa cum era înainte de cădere.

După cum am spus, omul, înainte de căderea în păcat, avea această lucrare a minții – rugăciunea neîncetată -, care era o chemare continuă, neîncetată a numelui lui Hristos. Aceasta nu îl obosea, ci îl odihnea. Poate că ni se pare obositor. Să ne bage cineva într-o cameră să zicem rugăciunea toată ziua, ni se pare foarte obositor. Și e nevoie cu adevărat de multă silință și multă luptă, ca să-și afle omul ritmul rugăciunii.

chilieathonita.ro

Trei Martiri ai Învierii, pe care Domnul i-a ales ca niște mielușei, ce mai înainte aveau inimile pregătite pentru înviere. Un articol de Monahia Dometiana. SFINȚII CARE AU FOST OMORÂȚI DE PAȘTI

SFINȚII TREI NOI MUCENICI DE LA OPTINA, UCIȘI ÎN ZIUA DE PAȘTI

Moto: ,,S-a întunecat întru mine Soarele Dreptății și-a venit asupra mea frigul pământului. Mă încălzesc de la focul patimilor mele și pribegesc ticălos prin pridvoare străine. Răsari, Doamne, pe cerul inimii mele și ziua mântuirii mi-o vestește!” (din Canonul de pocăință al Ierom. Vasile Roslyakov).

SFINȚII MUCENICI DE LA OPTINA – VASILE, TROFIN ȘI TERAPONT

De fiecare dată când citești despre mucenicia călugărilor de la Optina, din ziua de Paști a anului 1993, te gândești ce minunat i-a ales Dumnezeu! În ziua de 18 aprilie, în dimineaţa Învierii Domnului, după Sfânta Liturghie, călugării Trofin şi Terapont au primit binecuvântare să tragă clopotele. Curtea era deja pustie, aproape toţi pelerinii plecaseră. Acesta a fost momentul în care ucigaşul, un satanist, i-a înjunghiat pe la spate pe cei doi monahi. În acele momente, ieromonahul Vasile se îndrepta către porţile care deschid drumul către schitul Optina, ca să spovedească.

Probabil, auzind că bătăile clopotului s-au întrerupt brusc, s-a îndreptat către clopotniţă şi, la scurtă vreme, a fost de asemenea înjunghiat pe la spate. Ucigaşul a fugit apoi, aruncând mantaua soldățească cu acte străine şi cuţitul făcut cu mâna sa, lung de 60 cm şi pe care gravase numerele 666 şi inscripţia „satana”. Cei trei călugări fuseseră ucişi doar pentru faptul că aleseseră să Îl slujească pe Hristos, pe cale monahală. Adevărați atleți ai Ortodoxiei, părinții Vasile, Trofin și Terapont erau tineri care, în mod normal, ar fi putut lupta pentru viața lor. L-ar fi doborât imediat pe satanistul căruia diavolul îi luase mințile. Dar nu, Sfinții de la Optina s-au răstignit pe ei înșiși cu viața lor. Să urmărim pe scurt, cum au răspuns cei trei la chemarea absolută a lui Dumnezeu.

SFÂNTUL MUCENIC VASILE

Igor Rosliakov, pe numele lui de mirean, părintele Vasile, a terminat în 1985 Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Moscova. În ultimul an de Facultate, devenise membru al echipei naționale a URSS. Cunoscuții lui de-atunci, profesorii, colegii spuneau despre Igor că era un om neobișnuit pentru mediul în care trăia. L-a avut duhovnic în acea perioadă pe părintele Ioan Krestiankin de la Mănăstirea Pecerska.

Cu binecuvântarea acestuia, între 1986-1987 a adaptat în versuri Psaltirea lui David, ca o pregătire a operei duhovnicești de mai târziu. Mergea des la biserică și se ruga. Medita la Dumnezeiască Liturghie și nota în Jurnal: ,,Cuvântul este mai puternic decât sunetul și culoarea… Cuvântul este avuția omului și manifestarea esenței lui dumnezeiești. Dumnezeu era Cuvântul! Nu sunetul nici culoarea, ci Cuvântul! Astfel, evangheliștii ar fi trebuit să compună simfonii sau să picteze tablouri pentru a-L vesti pe Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este criteriul veridicității tuturor lucrurilor”.

În zile de post, chiar dacă trebuia să susțină meciuri importante cu echipa de polo, Igor nu renunța la post, spunând: ,,Important e să avem puteri duhovnicești, iar cele fizice vor veni după aceea. Puterile ni le da duhul, nu trupul”. După competiții, jucătorii erau trimiși la mare pentru odihnă, dar Igor mergea la mănăstirea Pecerska unde se nevoia la diferite ascultări.

CRUCEA MONAHISMULUI

Pe 17 octombrie 1988, Igor a intrat la Mănăstirea Optina. În ziua aceea, a notat: ,,Am venit la mănăstire. Cuvioase părinte Ambrozie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine!”.

Din chilia stareților, viitorul ieromonah Vasile mergea la ascultări. Făcea gărzi de noapte ca paznic, descărca și cărămizi (mănăstirea Optina, abia fusese înapoiată Bisericii) pentru restaurare, lucra și la atelierul de icoane și la arhondaric.

Nefiind încă monah, fratele Igor gândea și se purta ca un monah. Iată ce scria în însemnările sale: ,,Monahismul este mucenicie fără de sânge. Chinul propriu-zis este să stai înaintea feței propriei neputințe și să vezi neîncetat că ești învăluit de puterea patimilor. Monahul își pune de bunăvoie pieptul sub sabia Cuvântului lui Dumnezeu și acesta pătrunde până la despărțirea sufletului de duh, dezvăluie și trezește cugetările inimii. Toate acestea se săvârșesc în plan duhovnicesc la fel de real și dureros și chinuitor, ca și în plan trupesc”.

PREVESTIRI MINUNATE

Multe pagini din Jurnalul Părintelui Vasile sunt o cronică duhovnicească a renașterii Mănăstirii Optina, la care pune umărul și părintele cu multă râvnă. Acesta compune și unsprezece tropare ale cuvioșilor stareți: Lev, Macarie, Moisei, Nectarie, Varsanufie, Antonie, Anatolie (Zerțalov), Isaachie I., Nicon, Anatolie (Petapov) și Iosif, precum și două canoane: unul optinean și unul de pocăință.

Cugetările duhovnicești găsite în Jurnal sunt de asemenea foarte profunde, precum următoarea: ,,Despre pocăință. Cu ce mă asemăn eu, cel ce doresc să-mi birui mândria?”, scrie părintele Vasile. „Mă asemăn cu omul care încearcă să doboare muntele cu mâinile. Îmi folosesc toate cunoștințele mele, depun toate eforturile. Văd zădărnicia eforturilor mele, plâng pentru neajutorarea mea, mă tânguiesc pentru neîmplinirea gândului meu. Tristețea întunecă mintea mea, lenea paralizează trupul meu, deznădejdea rănește inima mea. La ce sunt bune toate acestea? – mi se spune. Osteneala ta nu folosește la nimic. Folosește – răspund eu printre lacrimi – folosește, căci însuși Dumnezeu mă ajută în ea”.

PAGINI HARISMATICE. LUPTA CU PATIMILE

Pe 5 ianuarie 1990, Igor a fost tuns rasofor și numit Vasile, în cinstea Sfântului Vasile cel Mare. După rasoforie, se afla într-o stare deosebită de har și scria în Jurnal: ,,Esența viețuirii monahale constă în a vindeca voința ta vătămată, în a o uni cu voia lui Dumnezeu, în a o sfinți prin această unire”. În același an, de Intrarea Domnului în Ierusalim, a fost hirotonit diacon de către episcopul Kalugăi, Ilie. După câteva luni, după ce a fost hirotonit ieromonah (21 noiembrie 1990), a fost întrebat unde este mai ușor să ne rugăm, în biserică sau în chilie? A răspuns: ,,Nu știu. Depinde de fiecare. Dar, se spune că în biserică este ca în corabie: alții vâslesc. Iar în chilie este ca în barcă: te-ai așezat la vâsle, așadar fii bun și vâslește. Dacă te țin puterile”…

După moartea mucenicească a părintelui Vasile, călugării optineni și-au amintit lucruri uimitoare: nevoitorul se nevoia să ascundă totul de oameni. Era integru, inteligent, mărinimos, blând. Exigența față de sine era maximă: niciun compromis, nicio îndreptățire de sine. Ca un adevărat monah ascundea multe. Nu l-a văzut nimeni vorbind în deșert, vorbind de rău sau osândind pe cineva. Unul dintre frați i-a spus odată părintelui Vasile că a fost numit smochin neroditor și părintele i-a spus: ,,Iată, așa să și gândești despre tine!”. Și-apoi, după ce a stat puțin: ,,Să nu te superi pe mine, Mântuitorule!”.

Când se spovedea o făcea scurt, cu întregime, în esență, fără nicio rezervă, fără nicio explicație a împrejurărilor, care ar fi putut să scuze, să atenueze ceva, adică fără nicio cruțare față de omul lui cel vechi.

 VEDEREA CU DUHUL

În Postul Mare al anului 1993, mulți dintre frați au fost bolnavi, așa încât părintele Vasile a slujit aproape zilnic. În acele zile, mai ales din Săptămâna Patimilor, multe din faptele părintelui Vasile au fost bizare dar, s-a adeverit mai târziu, au fost pline de sens tainic. Și-a dat în dar o cruce de la Ierusalim dragă lui, l-a văzut în vedenie pe Starețul Ambrozie. Dar mai ales, la săvârșirea Proscomidiei de la a doua Liturghie de Paști de la Schit a încetinit mișcarea atunci când a tăiat prescura pentru Agneț și a spus: ,,Mi-e atât de greu, de parcă mă oțelesc!”.

Odată, cineva l-a întrebat: ,,Batiușca, aveți vreo dorință care vă este foarte dragă?”. El a răspuns: ,,Da. Aș vrea să mor de Paști, în răsunetul clopotelor”. Aceleași cuvinte le spusese de Paști, în lume, cu opt ani înainte. Așa, pronia dumnezeiască i-a pregătit cununa mucenicească. După lovitura ucigașului, părintele Vasile a mai trăit o oră, trecând la Domnul lângă mormântul Starețului iubit, Ambrozie.

SFÂNTUL MUCENIC TERAPONT

În vara anului 1990, când s-a hotărât să meargă la Optina, îngerul cu trâmbița, parcă l-a strigat pe Vladimir, viitorul părinte, Terapont: ,,Dacă nu mă vor primi la Optina, voi pleca în munți. Și pe acest pământ nu mă veți mai vedea”. Parcursese pe jos 75 de km de la Kaluga până la Kozelsk și seara târziu, a ajuns la porțile mănăstirii. De Paști, în anul 1991, Vladimir a fost îmbrăcat în rasă și făcea mai multe ascultări, printre care și cea de a sculpta cruci. Apoi, în luna octombrie a aceluiași an, în ziua Acoperământului Maicii Domnului, a fost tuns rasofor, cu numele Cuviosului Terapont din Belvezersk.

Părintele Terapont era un om blând și tăcut și precum spunea despre el un ieromonah: ,,În el se simțea viața intensă a duhului”. Se deprinsese cu tăcerea și dacă mâinile lui nu erau ocupate cu lucrul la ascultare, nu înceta în ele mișcarea metaniilor.

În Postul Mare al anului 1993, când voia să-și sculpteze crucea, în așteptarea tunderii în monahism s-a întâmplat să nu o poată sculpta. ,,Ciudat… pentru toată mănăstirea, am sculptat cruci de călugărie, iar mie nu știu, de ce nu-mi iese”. Atunci i-a făcut-o un alt părinte și aceea a fost crucea pentru mormântul lui. Încă înainte de Postul Mare, și-a împărțit toate lucrurile, iar mai aproape de Paști și uneltele, fără de care era cu neputință să lucreze.

CLOPOTE PENTRU ÎNVIERE

În Duminica Iertării, ochii albaștri ai părintelui Terapont străluceau de dragoste, încât a făcut pe un frate să gândească: ,,Doamne, printre noi viețuiesc îngeri”.

Fiind mai marele clopotarilor, părintele Trofim împreună cu părintele Terapont au tras clopotele pentru Înviere și la începutul Utreniei din Sâmbăta Mare.

În noaptea de Paști, a stat lângă sfeșnic. Când i s-a dat o lumânare spre a o pune în sfeșnic, el a cuprins-o, dar nu a pus-o imediat, ci a stat cu ea în mână, cu capul plecat, ascultând parcă cu evlavie, un glas nemaiauzit. După slujba Învierii, după ce norodul se împrăștiase și lumea s-a dus la masă, părinții Terapont și Trofim s-au dus din nou să tragă clopotele.

Din păcate, ei au fost primii uciși! Din îndepărtata regiune Kemerov, tatăl părintelui Terapont a trimis o scrisoare la mănăstire, foarte distrus că nu poate lua parte la înmormântare: ,,Unicul meu fiu, a scris el, a pierit de mâna diavolului, a lui antihrist… Însă, eu nu cred că el nu mai este. Nu mai există trupul, dar sufletul lui este viu”.

(Continuarea vieților lor o puteți afla în Revista Atitudini Nr. 85)

Minunea continuă cu Sfânta Lumină de la Sfântul Mormânt Despre Sfânta Lumină.

Este ceva autentic? O aprind cu brichetele? Fiți atenți la asta. Din păcate, noi nu vedem ceea ce se întâmplă sub nasul nostru, înaintea ochilor noștri. De ce? Pentru că ne-am deprins să vedem lucrurile așa cum ne place nouă.

Și din păcate, așa a fost mereu. Încă din vremea lui Hristos. Luați aminte! Hristos a făcut o minune. A dăruit lumină unui orb! Au văzut asta fariseii, rabinii, învățătorii legii și s-au aruncat asupra orbului ca să „acopere” minunea, ca să se treacă sub tăcere minunea, ca să i se minimalizeze importanța. Și merg să-i întrebe pe părinții lui: „E fiul vostru?” Nu cumva e cineva care-i seamănă și vede? În vreme ce fiul vostru e orb din naștere. Părinții s-au speriat de frica de a fi respinși din societate, de a nu putea face cumpărături, de a fi lipsiți de toate serviciile publice. Însă cum să spună că nu e fiul lor orbul care acum vede? Și în loc să spună: „Da, e fiul nostru”, au spus: „E matur, întrebați-l voi.” Vrând-nevrând, au întrebat orbul care acum vedea: „E cu neputință ca acest om [Hristos], să fie om bun. E păcătos. E așa și pe dincolo! Încetează să mai vorbești despre Hristos!” Și orbul spune: „Dacă e păcătos, nu știu, eu una știu, că am fost orb și acum văd!” De ce nu o vedeau fariseii? Îl cunoșteau, era matur. De cel puțin 20 de ani îl vedeau că era orb. Copilaș orb, a crescut orb fiind, s-a maturizat în aceeași situație.

De ce nu puteau vedea minunea? Din același motiv pentru care nu pot vedea „evlavioșii” de astăzi minunea luminii care se aprinde singură. Precum aceia care atunci au pus sub semnul întrebării minunile lui Hristos. Acest lucru îl făceau cei din rândul preotilor. Și acum există preoți care ies și dau interviuri jurnaliștilor, [cum că] Patriarhul aprinde cu bricheta lumânările, și toate acestea sunt basme. Ce îi împiedică să vadă adevărul din moment ce trăiesc acolo? Ceea ce i-a împiedicat pe farisei să vadă atunci minunile. Ceea ce ne împiedică și pe noi astăzi să vedem minunile sfinților contemporani. Și știm doar să-i criticăm, și nu știm ce vorbim în defavoarea lor.

Ce brichetă? Ce lucruri fără sens! Pe lângă faptul că noi avem mărturia, l-am cunoscut pe acel om, singurul care a reușit așa ceva, un grec din Pont – ei sunt luptători -, cu mari peripeții, cu mari osteneli, cu mari supărari. A traversat toată Asia – din Pont pentru a merge la Ierusalim -, ca să se călugărească, părintele Mitrofan, și a scris o cărticică, nu a scris-o el, a povestit-o și altcineva a transcris-o. O cărticică micuță cu titlul „Am văzut Sfânta Lumină”.

Ce a facut el? Nu vă puteți imagina prin ce uneltiri a reușit să rămână închis în Sfântul Mormânt. Cu ce uneltiri a reușit să-și convingă Starețul că a părăsit Ierusalimul și nu va fi acolo când Patriarhul iese să spună „Veniți de primiți lumină”, căci reușise să se strecoare, rămânând ascuns în spatele unui șir de candele care sunt în interiorul Mormântului Sfânt, într-o mică adâncitură. Cu riscul de a cădea în capul Patriarhului, pentru că era mistuit de curiozitate, a fost acolo ani de zile și mereu s-a întrebat… Ce este acea lumânare pe care o pune Patriarhul în Evanghelie? Are oare vreun material inflamabil și aprinde lumânările, batjocorindu-ne astfel?

A stat înăuntru toată noaptea, îl vede pe Patriarh intrând, încerca să nu miște candelele pentru că ar fi fost vai de el, îl vede pe Patriarh ținând lumânările deasupra Sfântului Mormânt și descrie o scenă copleșitoare. Cum a început o lumină albastră să se învârtă în aer… El încerca să nu cadă de acolo. Descrie cum această Lumină a aprins lumânările Patriarhului, Patriarhul începe să plângă și a ieșit cântând: „Veniți de primiți lumină din lumina cea neînserată.” După mai mulți ani, un negru a reușit să se ascundă acolo, dar l-au descoperit și l-au bătut măr.

Poate că cineva s-ar îndoi, însă cum să nu crezi când vezi că Patriarhul e înăuntru așteptând ca Lumina Sfântă să-i aprindă lumânările, și Lumina Sfântă iese afară – mi-a povestit-o un prieten care a trăit [minunea]. Am văzut, spune el, o lumină albastră care ne-a aprins lumânările, a aprins lumânările oamenilor, nu pe ale Patriarhului. Cum se poate să se fi aprins un mănunchi de 33 de lumânări pe o parte și un alt mănunchi de 33 de lumânări pe partea cealaltă? El ținea două mănunchiuri. Cu ce brichetă s-au aprins toate acestea? Era o mulțime de oameni… Cu ce brichetă ar fi putut să aprindă toate acele lumânări?

Patriarhul, dinăuntru, cine știe de ce, poate nu se simțea bine, poate nu se spovedise, nu știm, dar lumânările lui nu s-au aprins. Iar după ce Focul a aprins lumânările oamenilor, a intrat apoi și a aprins și lumânările Patriarhului. Iar Patriarhul iese: „Veniți de primiți lumină!” Ce lumină? O primiseră cu toții deja.

De ce nu văd aceasta toți cei ce locuiesc acolo? Și învinuiesc Biserica, jurnaliștii și prezentatorii TV! Din același motiv pentru care nici fariseii nu au văzut lumina [vederea] pe care Hristos a dat-o. Inimile noastre se împietresc datorită egoismului și mândriei noastre.

M-au găzduit în Atena două persoane, oameni de știință. Au reușit să se afle de Paști înăuntrul Sfântului Mormânt, în acea curte mare. Aceasta are o platformă ridicată, cam de înălțimea acestei mese, în fotografii, am observat-o. Și are bare. Este o porțiune lungă și îngustă, ei se aflau acolo sus și puteau să vadă toată lumea. „Și în fața noastră erau o mulțime de arabi,” povesteau ei, și ei așteptau să iasă Patriarhul și să primească Lumina Sfântă. Și pe când așteptau să audă „Veniți de primiți lumină” de la Patriarh, ceva s-a întâmplat… … și oamenii au fost șocați. Au luat foc și s-au aprins lumânările unui arab. Acesta s-a speriat atât de mult, căci nu se aștepta să i se aprindă lumânările, încât a început să tremure și să strige de frică. Celorlalți le era teamă că îi vor cădea lumânările din mâini. Și dintr-odată a început și el să sărbătorească, a ieșit afară să dea și prietenilor săi arabi Lumina Sfântă. Până să spună Patriarhul „Veniți de primiți lumină” jumătate din cei din biserică și toți arabii din afară deja primiseră Lumina. Despre ce brichete să fie vorba? Și totuși, se vobește despre brichete… …chiar și în rândul ce poartă sutană.

Eu locuiesc la o Chilie. O dată am găzduit un director de bancă. Acesta era dintr-o familie din Atena ce vizita adeseori Sfântul Munte și scrisese și o frumoasă broșură. Vă pot spune chiar și cine sunt… „Pe acel director de bancă, familia noastră l-a luat cu noi, părinte, la Ierusalim, în speranța că își va veni în fire și va deschide ochii.” „Nu vrea să accepte nimic. E un ateu înrăit! Cu totul necredincios!” Ei, l-au dus la Ierusalim de Paști. A acceptat să meargă zicând că pentru el va fi ca o excursie, va vedea lucruri frumoase. Așa că s-a dus.

Au intrat, se apropia momentul pogorârii Luminii Sfinte când… – chiar el mi-a povestit – „Mi-am spus în sinea mea, lui Dumnezeu: Dacă exiști, nu îmi pasă de lumânările Patriarhului, dacă toate acestea sunt adevărate. Și îmi opresc privirea pe o candelă dintre miile de candele de aici…” – nu știu dacă ați fost vreodată acolo, Sfântul Mormânt este un spațiu imens cu candele nenumărate. A spus că și-a oprit privirea pe o candelă. „Doar dacă aprinzi această candelă voi recunoaște că Tu exiști și că toate acestea sunt adevărate” a spus el. Patriarhul iese: „Veniți de primiți lumină din Lumina cea neînserată.” El povestește: „Mă uitam la el cu un ochi, dar nu îmi luam privirea de pe candelă. Și o scânteie zboară de pe lumânările Patriarhului, traversează acea distanță uriașă, trece peste toate celelalte candele și o aprinde pe cea la care se uita directorul de bancă. Dar, văzând aceasta, mândria ne războiește, nu suntem binevoitori…

„Nu!”, spuse el. Dacă este adevărat, atunci să aprinzi și candela aceea de dincolo.” Și își întoarce privirea sprea miile de candele din direcția opusă și își fixează din nou atenția asupra unei singure candele. Și scânteia pornește de la candela ce o aprinsese, traversează toată acea distanță și aprinde candela pe care el o fixase cu privirea. Și i-am spus: „Bucură-te că nu sunt eu Dumnezeu! Ți-aș fi dat cu candela în cap. În loc de lumină ai fi văzut toate constelațiile și galaxiile.”

Așa suntem noi. Și ceea ce vedea nu putem crede pentru că logica le va scoate afară. Nu este logic. Nu este logic ca Dumnezeu să se întrupeze, să moară și să învieze sau ca noi să ne împărtășim cu El și să devenim trupul Lui prin Botez și Sfânta Împărtășanie. Nu este logic. Dar este adevărat și o știm deoarece prin trăire cunoaștem. Dacă nu trăim aceste realități, nu vom ajunge să le cunoaștem. Dacă el nu ar fi spus: „Vreau această candelă. Nu, o vreau pe cealaltă”, nu mi-ar fi spus plângând și tremurând – și mi-a spus-o în trapeză, unde eram, în mănăstire.

Deci când preotul spune: „Iată, Mirele vine”, când spune: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd…”, să zicem și noi: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește pre noi.” Și această înfricoșătoare frază din Evanghelie: „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele!” „Ajută-mă în necredința mea.” Căci până și credința poate fi clătinată. Da, diavolul îndoielii încearcă să clatine credința creștinilor. Până acum, diavolul și demonii lui atacau creștinii. Acum, pentru prima dată, atacă credința creștinilor. Nu vă îndepărtați de credința ortodoxă.

Și dacă cineva te întreabă; „Ce credință este aceasta?” Să nu fii înduplecat să răspunzi. Nu ai nevoie de argumente. Toți cei ce „teologhisesc” se fac de râs. Ce vei face atunci? Ce vei spune? Kolokotronis [conducător al Revoluției de la 1821] a fost întrebat: „Care este credința ta?” Ceea ce mărturisește Biserica mea.” „Care este credința ta?” Te vor întreba ei. „Credința lui Paisie, a lui Efrem din Katounakia, a Sfântului Porfirie, a lui Efrem din Arizona, a Sfântului Nectarie.”

Nu începeți cu argumente. Credința noastră este credința ortodoxă ce a fost păstrată vie cu râuri de sânge, până astăzi. Lăsați-i să spună fiecare ce vrea. Lăsați-i să vă acuze că sunteți „talibani”, că sunteți înapoiați, sau prea progresivi, sau ecumeniști, sau trădători. Cuvintele lor să vă intre pe o ureche și să vă iasă pe cealaltă. Veți spune: „Hristos a murit pentru mine. Este rândul meu să mor pentru El.”

Și veți vedea că, de acum înainte, veți învăța că nu există moarte. Deoarece Hristos a înviat. De acum înainte veți învăța că acești sfinți care au murit, pentru că ni se arată și ne vorbesc și fac minuni, pentru că ni se arată și ne vorbesc, pur și simplu nu putem să o spunem doar cu cuvântul, trebuie să o trăiți voi înșivă. Nu așteptați să aflați de la mine sau de la altcineva că sfinții sunt vii și că noi vorbim cu cei morți. O veți trăi personal și mintea poate nu o va înțelege, dar tu veți ști că este adevărat, ați trăit-o la nivel personal. Iar cunoașterea este putere.

Paști cu bucurie! Înviere bună! Și să ne mai întâlnim cu bine!

Pr. Nikon Athonitul

chilieathonita.ro

NOTE

Motivul care m-a determinat să aduc la suprafață fața nevăzută și întunecată a acestor „magii” ale secolului nostru este unul simplu: văd cum oameni sănătoși mental, atât adulți, cât și copii, capătă însușiri de roboți hipnotizați.

Un articol de doctorul psiholog clinician, Daniela Șanța, din care puteți afla informații utile și foarte importante despre cum ne afectează creierul micul sau marele ecran. EFECTELE HIPNOTICE ALE ECRANULUI. DANIELA ȘANȚA

PSIH. CLINICIAN DANIELA ȘANTA.
DEGRADAREA PSIHICĂ PRIN TEHNOLOGIA DIGITALĂ

De 15 ani, mă confrunt cu un fenomen în practica psihologiei clinice. Este vorba de o nouă formă de dependență, dependența de televizor și de tehnologia digitală, care din punct de vedere neuropsihologic este o dependență cu repercusiuni grave asupra funcțiilor creierului pentru tot parcursul vieții.
Ca psiholog clinician mă opun cu toată responsabilitatea folosirii acestor dispozitive, cu excepția unor situații de reală nevoie. Același lucru îl recomandă și psihologi din lumea întreagă, medici neurologi, medici psihiatri, care prin natura meseriei se confruntă cu o adevărată degradare psihică a pacienților care utilizează aceste dispozitive.

ROBOȚII HIPNOTIZAȚI

Motivul care m-a determinat să aduc la suprafață fața nevăzută și întunecată a acestor „magii” ale secolului nostru este unul simplu: văd cum oameni sănătoși mental, atât adulți, cât și copii, capătă însușiri de roboți hipnotizați. Acest lucru se vede în cabinetul psihologic și în jurul meu. Mai mult decât atât, am văzut acest efect asupra propriei mele ființe în urmă cu câțiva ani, când și eu eram dependentă mental ca majoritatea populației. Totuși, salvarea mea a venit de undeva: la un îndemn prietenesc, am început să cercetez ce înseamnă aceste dispozitive și ce efecte au asupra omului. Am găsit repede explicația și am renunțat, cred eu, în timp util pentru a mai salva ceva.
Dar mai există un lucru care m-a făcut să pot renunța mai ușor și anume, anii copilăriei, ai gimnaziului și o parte bună din liceu, când creierul meu nu a fost intoxicat, s-a putut dezvolta sănătos. Pentru că acces la internet nu aveam, la televizor nu prea mă uitam, iar smartphonuri nu existau atunci. Prin simpla mea observație și prin cercetările personale vă aduc la cunoștință că oamenii nu dețin informația completă asupra acestui drog, nu se spun efectele lui, din punct de vedere medical, cât de nocive sunt asupra organismului și în mod special, asupra creierului.

CÂTEVA NOȚIUNI PSIHO-SOMATICE

Creierul uman, începând cu primii doi ani și până la opt ani are o dezvoltare puternică. Apar procesele cognitive, percepția, reprezentarea, se dezvoltă aria limbajului, a comunicării, relaționarea afectivă cu cei din jur, reprezentarea, atenția etc. Procesul de dezvoltare continuă și după această vârstă, apar emoțiile. Partea emoțional-afectivă este în plină dezvoltare, până la vârsta de 17 ani în perioada adolescenței.
Din documentația medical-psihiatrică aflăm că se pot instala în perioada adolescenței viitoarele boli psihice: schizofrenia, tulburările paranoide, tulburări ale personalității etc. Creierul uman nu se maturizează complet decât la vârsta de 25-30 de ani. Partea creierului care continuă să se dezvolte este cortexul prefrontal. Această zonă a creierului localizată în partea frontală a capului este implicată în activarea unor factori importanți precum: atenția, planificarea, luarea deciziilor, controlul, gândirea logică, dezvoltarea personalității și memoria pe termen scurt.
Tinerii adolescenții până în 17 ani au nevoie de relaționare fizică, psihică, emoțională cu familia, Biserica și societatea (prin școală, diverse activități). Copilul, adolescentul nu are nevoie de internet pentru a afla adevărurile vieții, nu are nevoie de televizor care să-l informeze cum să se hrănească, cât să doarmă sau ce să bea. Nu are nevoie de smartphone ca prieten, ci de o socializare sănătoasă reală, nu virtuală și de un duhovnic cu care să se sfătuiască în problemele intime și personale, pentru a se dezvolta și latura spirituală a individului.

SOCIALIZAREA VIRTUALĂ ȘI TULBURĂRILE AFECTIVE

Efectele socializării virtuale duc categoric la tulburări afective, deficit atențional, tulburări depresive, anxioase, tulburări de comportament, întârziere în achiziții, tulburare în spectrul limbajului și grave tulburări de personalitate care îi vor marca viitorul de adult. La bătrâni, efectele vizionării programelor TV sunt atacurile de panică, frica, temerile, insomniile și toate cele amintite mai sus. Le puteți găsi menționate în literatura psihologică de specialitate. De ce am îndrăznit să numesc aceste dispozitive magia secolului prin hipnoză?
S-a dovedit științific că, în primele două minute de la vizionarea unui program TV, creierul prezintă o activitate electrică, o configurație nouă nemaiîntâlnită în nicio altă activitate umană. Din punct de vedere neurologic, activitatea corticală (creierul) în timpul vizionării se situează în zona anomaliilor neurologice.
Se cunoaște că există o perioadă optimă pentru dezvoltarea organismului prin diferiți stimuli. Dacă apariția acestor stimuli nu se face la vremea potrivită, partea creierului responsabilă cu prelucrarea acestor stimuli nu se mai dezvoltă, se atrofiază (se reduce, se usucă, slăbește), prin accesarea acestor dispozitive.
Exact același lucru se întâmplă cu creierul uman (cf. Jane Bernstein). Oamenii se diferențiază de animale prin rațiune, adică prin funcționabilitatea creierului. În timpul vizionării unui film pe internet, televizor sau printr-un joc pe calculator, cortexul prefrontal intră într-o transă, într-o hibernare fără ca individul să realizeze acest lucru. Dr. Ernest Hilgard spune că televizorul poate foarte ușor să-i aducă pe oameni într-o stare hipnotică. „A sta liniștit, relaxat, într-o cameră întunecoasă, privind fix și pasiv o sursă de lumină pe o anumită perioadă de timp, sunt primele componente ale inducerii hipnozei” (Mander 1978).

RETARDUL

După cum se observă în imaginea de mai sus, activitățile cortexului prefrontal în cazul copiilor mici nu se mai dezvoltă. Apare retardul psihic, muțenia (tulburare de vorbire), deficitele atenționale, tulburări de percepție, autismul virtual etc. care este mai des decât cel nativ. În ziua de azi, copiii au retard psihic datorat acestor dispozitive. Am să vă dau câteva exemple din cazuistica psihologică:
1. Copil de 3 ani diagnosticat cu autism și întârziere în achiziții în lipsa televizorului și a telefonului, în decurs de doi ani a recuperat psihic funcțiile atrofiate nedezvoltate, găsite în imaginile mai sus prezentate.
2. Copil de 5 ani diagnosticat cu tulburare de vorbire (muțenie), în decurs de o lună în lipsa totală a telefonului, tabletei și a televizorului a reușit să lege cuvinte simple și să-și cheme părinții pe nume. Recuperarea continuă.
3. Adult diagnosticat cu atacuri de panică repetate, ipohondrie și insomnie în lipsa televizorului și a accesării internetului. În decurs de patru săptămâni, atacurile de panică au dispărut în totalitate prin înlocuirea acestora cu cititul, care relaxează funcțiile creierului, apropierea de Dumnezeu, cu activități în natură, muncă. Recuperarea este vizibilă.

CUM LUCREAZĂ CELE DOUĂ EMISFERE ALE CREIERULUI

Este o amăgire și o credință total falsă și nefondată că utilizarea calculatorului dezvoltă gândirea și îl face pe copil mai inteligent. Tocmai s-a demonstrat mai sus că dimpotrivă, aduce grave disfuncții psihice. În continuare, vă voi prezenta creierul cu cele două emisfere cerebrale fără de care nimeni de pe acest pământ nu poate funcționa. Aceste două emisfere ne fac ființe raționale. Orice dereglare sau întârziere a lor duc la probleme interne și de funcționabilitate a nervilor și a organismului. Acestea sunt legate între ele de o punte, corpul calos.
În momentul vizualizării unor imagini video, emisfera cerebrală stângă își reduce funcțiile și puntea care leagă cele două emisfere încetează să mai acționeze. Creierul devine pasiv, atitudinea celui ce vizionează este una pasivă. În acest caz, creierul este manipulat direct fără ca el să mai poată raționaliza, informațiile sunt introduse direct în subconștient. Iar acesta, chiar dacă are o părere negativă despre anumite comportamente vizionate, în timp, acestea fiind stocate în subconștient, omul va face ceea ce comandă subconștientul. La copii, se vede mult mai repede modificarea aceasta a comportamentului datorată vizualizării respectivelor scene.
Valdemar Setzer, profesor și cercetător în cadrul Departamentului de Științe Informatice al Universității Sao Paulo, Brazilia, indică următoarele: „Datorită tipurilor de gândire și limbaj formal, induse de utilizarea calculatorului și datorită autocontrolului enorm pe care îl cer și pe baza experienței mele personale cu elevii de liceu, am ajuns la concluzia că vârsta ideală pentru a începe să utilizeze calculatorul este de 16, preferabil 17 ani”.

SUBLIMINALUL

Atât în programele TV, cât și în paginile internetului, există mesaje subliminale care sunt introduse în subconștientul telespectatorului, ele devenind parte a caracterului acelui individ. Acesta le găsește în propria minte, ca gânduri care aparent sunt ale sale, personale și le aplică în viața de zi cu zi. Cele mai multe mesaje subliminale au tentă pornografică. Cel mai simplu mod de a manipula masele este prin simțul vizual. Mesajele ajung direct la țintă, în mintea omului.
Concluzia este că atunci când omul vizionează ecranul unui astfel de dispozitiv pe care apar succesiv imagini diferite, el nu se mai diferențiază de un animal, care nu are raționament, pentru că funcțiile creierului intră într-o stare de tip hipnotic (Zingnone 2002), într-o stare de pasivitate, de lipsă de antrenare a atenției și voinței.

UN PROGRAM SĂNĂTOS ȘI DUHOVNICESC

În continuare, vă voi prezenta abordarea unui sfânt cu privire la educația copiilor și dezvoltarea acestora: Sf. Teofan Zăvorâtul spune că o mare însemnătate are mersul la Sf. Liturghie, sărutarea icoanelor, tămâierea, facerea semnului Sf. Cruci peste copil, binecuvântările primite de preot și tot ce ține de Sfintele Taine ale Bisericii.
Din punct de vedere al alimentației, este bine ca părinții să fixeze un anumit program al meselor, o anumită cantitate a mâncării. În caz contrar, dacă copilului i se dă tot ceea ce cere, din punct de vedere al alimentației va deveni un adult neînfrânat. În ceea ce privește mișcarea fizică, un copil dezvoltat armonios are activități casnice, responsabilități personale și un anumit timp limitat pentru joacă. În caz contrar, va deveni un adult iresponsabil.

EDUCAREA MINȚII 

Nervii și simțurile se dezvoltă prin răbdarea frigului, a căldurii, a durerii, a rănilor. Organismul are nevoie să fie învățat cu schimbările de temperatură, pentru că astfel, viitorul adult va face față fără probleme oricăror lucruri anevoioase sau dificile de făcut. Copilul, tânărul este potrivit să fie înconjurat de mic de obiecte sfinte: icoane, lumina candelei, cântări sfinte. În educarea minții, părinții au datoria să stea de vorbă cu copilul să spună lucrurilor pe nume, să-i lămurească direct, să le insufle principii sănătoase de viață.
O practică bună este a-l întreba pe copil ce părere are despre anumite lucruri, iar în cazul în care greșește să fie corectat de părinți. În acest mod, se cultivă o gândire sănătoasă. Voința unui tânăr se cultivă prin tăierea proprii voi și ascultarea de părinți. Copiii obișnuiți să nu asculte, în timp vor fi greu de stăpânit și vor fi nemulțumiți.
Azi, în România școala este online sau nu. Copiii petrec minimum patru ore în fața calculatorului. După cele citite mai sus, vă rog să previzualizați singuri viitorul bolnav al acestor copii.

BIBLIOGRAFIE:

Romila, Aurel, „Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale”, Ediția a patra revizuită, DSM-IV-TR, 2000;
Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Calea spre mântuire”, Editura Egumenița, 2008;
Virgiliu, Gheorghe, „Efectele televiziunii asupra minții umane”, București, Evanghelimos, 2005;
Virgiliu, Gheorghe, „Pornografia, maladia sec. XXI”, Prodromos, 2011;
Virgiliu, Gheorghe, „Știința și războiul sfârșitului lumii fața nevăzută a televiziunii”, Prodromos 2016.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 84)

Motto                                

       "Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este." -   Părintele Arsenie Papacioc

        Întreaga monografie a distinsei autoare este un omagiu adus ființei umane și ipostasurilor femine ale acesteia.

       Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii, la care se referă și autoarea acestei  monografii,  este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade, o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

      Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

       Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă.

      Și Dumnezeu a spus: ’’Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră și ei să domnească peste peștii mării și peste păsările cerului, și peste vite și peste tot pământul și peste fiecare târâtoare  ce se târăște pe pământ’’ ( Facerea 1:26-27). Astfel, Dumnezeu a creat  omul după propriul Său chip. După chipul lui Dumnezeu l-a creat, parte bărbătească și parte femeiască.   

         Dumnezeu  Şi-a finalizat lucrarea cu o “atingere personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit suflare de viață,  suflând peste el din suflarea Lui (Facerea, 2:7).  Omul este unic între toate fiinţele create de Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup) cât şi din parte imaterială (suflet / spirit).  Prin urmare, așa cum afirmă și părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae ’’nu omul este făcut pentru natură, ci natura pentru om.’’

          Esența cea mai adâncă a chipului lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, constă în faptul ca acesta, că și Dumnezeu, este o persoană, așadar partenerul lui Dumnezeu într-un dialog în care se vorbește despre mântuirea omului și a lumii. Dacă analizăm ceea ce se spune în cartea Facerii (cap. I, II si III), ajungem la concluzia că în nici un caz autorul biblic nu a voit să spună că, după ce omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, el ar fi pierdut acest chip, datorită faptului că el a căzut în păcat. A fi creat "după chipul lui Dumnezeu" nu este o calitate a omului, ce i-a fost dată acestuia, ca apoi să i se poată iarăși lua și totuși să rămână om, ci, chipul lui Dumnezeu constituie esența însăși a acestuia și, ca atare, temeiul ființei omenești.

     Omul a fost creat numai după chipul lui Dumnezeu, iar asemănarea trebuia s-o realizeze  prin posibilitățile cu care l-a înzestrat Creatorul său.  Omul este însă rânduit prin darurile cu care l-a înzestrat Creatorul, să realizeze asemănarea cu Acesta. Dumnezeu nu a dat omului totul de-a gata, ci i-a dat puterea și cinstea  de a-și desăvârși chipul până la starea de îndumnezeire după har. “ Omul e nemuritor  prin legătura cu Dumnezeu și a fost făcut de Dumnezeu  astfel, că să poată fi făcut  nemuritor prin această legătură… Omul rămâne nemuritor atâta timp cât este însetat mereu de cunoaștere, cât trăiește cu conștiința că are ceva mereu nou de cunoscut, adică atâta timp cât e conștient că se află într-o legătură cu Dumnezeu cel infinit; nu în monotonia unei esențe  supuse acelorași legi, ci în legătură cu Cel care i se face cunoscut în alte adâncimi ale Sale’’( Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al Lui Dumnezeu, în Opere complete, vol. 3, Ed. Basilica București, 2013, pp. 26 și 27)

        Orice bărbat și orice femeie poartă în sine, în ființa  și în ipostasul său, chipul nemuritor al lui Dumnezeu în om și are vocația dobândirii asemănării cu Dumnezeu, a îndumnezeirii după har. Iată în ce constă măreția naturii feminine dar și a fiecărui ipostas al acesteia, așa cum bine arată distinsa autoare a monografiei.   

         Autoarea argumentează cu texte din Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți unitatea de ființă a omului, unitatea ființială dintre  bărbat și femeie, dar în diversitatea ipostasurilor sale cu roluri diferite și complementare în existență

      „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam“

(Geneza, 2, 21). Pentru a-i fi ajutor lui Adam, Dumnezeu creează femeia. Zidirea ei din coasta primului om a fost văzută din mai multe puncte de vedere de către Sfinţii Părinţi. În primul rând, o opinie referitoare la coasta lui Adam, ca model de plăsmuire a femeii, este că ea n-a fost creată din capul bărbatului ca să nu-l depăşească, nici din picioarele sale (...), ci din coasta sa, ca să fie egală cu el, să fie lângă inima sa, ca să-i fie dragă şi să existe o împreună-lucrare, căci „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu“ (I Corinteni 11, 11-12).

       Unitatea de ființă a omului, dar în diversitatea ipostasurilor sale este  afirmată și de Sfântul Apostol Pavel: ’Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici om liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, pentru că voi toți sunteți una în Iisus Hristos’’

 ( Galateni, 3, 28).

       Ce anume particularizează ipostasurile feminine în unitatea ființială a omului? Autoarea  răspunde și argumentează  emoționant și convingător că femeia, prin natura sa, este simbolul nașterii și al vieții  în existenţa pământească. O asemenea fiinţă minunată a fost creată de către divinitate într-un raport al deplinei egalităţi cu bărbatul, dar, dincolo de vremurile tenebroase şi ostile, când era catalogată a fi inferioară atribuțiilor bărbatului, s-a dovedit cu prisosinţă că o asemenea fiinţă plină de gingăşie şi de sensibilitate, există, pur şi simplu, ca să dea naștere și să facă să renască viața aceasta, să șteargă cu grijă lacrimile copiilor, să aline cu glas mângâietor suferința și durerile oamenilor, ale răniţilor pe câmpurile de luptă, să îngrijească suferinţa bătrânilor, să iubească și să trudească până când poate să-și împletească în deplinătate cuibul pe care şi l-a dorit sub streașina propriei case.

       În  frumoasa și înălțătoarea pledoarie pentru  femeie și feminitate, autoare arată că acesta a fost  făurită de divinitate într-un raport de egalitate cu bărbatul, însă în vremurile trecute poziția acesteia în societate era inferioară atribuțiilor bărbatului. Viața socială dinainte de 1910 a depreciat rolul femeilor. Ele nu beneficiau de aceleași drepturi ca și partea masculină. În țările dezvoltate industrial, femeile lucrau în domeniul textilelor, însă munca lor nu era plătită pe măsura eficienței. Tinerele nu aveau dreptul la opinii personale, acestea erau nevoite să se căsătorească în funcție de alegerile părinților, iar după căsătorie erau subjugate de partenerul de viață. După o lungă perioadă de luptă împotriva discriminării sexuale, la începutul secolului al XX-lea a fost recunoscută egalitatea femeii în raport cu bărbatul.

     Cu trecerea timpului ipostasurile  feminine  s-au impus în societate, astăzi ajungând să reprezinte un pilon puternic al comunității. Deși există și în prezent voci care discriminează femeia în colectivitate, sunt net demonstrate și susținute legal poziția femeii și drepturile acesteia. Dar violența domestică nu a dispărut în totalitate. În momentul de față există numeroase tinere, soții, bunici care sunt maltratate psihic și fizic, declasate, umilite și discriminate.

      Femeile au luptat pentru imaginea unei persoane nobile, demne, capabilă să întreprindă și să desfășoare activități importante din punct de vedere cultural, social sau politic.                 Au demonstrat că, dincolo de a fi mame și soții, sunt capabile să facă performanță în toate domeniile de activitate, inclusiv în armată, tehnologie, informatică, cercetare etc.

     În  epoca actuală marcată de postmodernism și de ideologiile transumaniste, de discrepanțe sociale majore, și  mai ales  de  căderea omului din dreapta credință și de raportare la Dumnezeu chipul omului și al femeii așa cum a fost creat de Dumnezeu  sa hașurat dar nu a fost distrus.

        Toți reprezentanții postmodernismului sunt uniți de un stil de gândire, în cadrul căruia nu se acordă preferință constantei cunoașterii, ci instabilității acesteia; nu sunt apreciate rezultatele abstracte ale cunoașterii, ci cele concrete ale experienței; se afirmă că realitatea în sine, adică „lucru în sine” de care vorbește Kant este inaccesibil cunoștințelor noastre. Spre deosebire de concepția kantiană nici realitatea fenomenală nu poate fi cunoscută, nu se poate spune ce este realitatea. Accentul ideologiei postmoderniste nu se pune pe obiectivitatea adevărului, ci pe relativitatea acestuia. Prin urmare, nimeni nu poate pretinde că știe ce este adevărul și mai mult nici o persoană, nici Dumnezeu nu sunt Adevărul. Fiecare înțelegere este o interpretare umană, care nu este niciodată definitivă. În plus, este influențată semnificativ de fapte precum clasa socială, etnică, rasială, tribală etc. aparținând individului.

      O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei” (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

    Ideologiile inteligenței artificiale și a transumanismului, sunt realități contemporane ale epocii postmodernismului care propun o nouă concepție despre om, statutul său social, de  natură a afecta dreapta credința în Dumnezeu, dar și  drepturile și libertățile fundamentale consacrate de constituții și de legi. Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială  (sau generală; prescurtat AGI în engleză) ar putea duce într-o zi la  dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

     În epoca transumanismului, în cadrul acestei ideologii  se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de  necesitatea reglementarii juridice  relațiilor sociale care au ca obiect  inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente  fenomenologic. Transumanismul a fost descris de către un opozant declarat ca "cea mai periculoasă idee din lume", în timp ce un susținător contrează spunând că este "mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității". Unii autori cred că omenirea ar fi deja transumană, deoarece progresul medical din ultimele secole a modificat în mod semnificativ speciile noastre. Componenta filosofică a acestei ideologii examinează implicațiile etice ale extinderii subiectivităților dincolo de specia umană, adică mașina  să fie considerată persoană.

       În astfel de concepții, expresii ale neantului existențial din mintea  unora  care s-au despărțit de Dumnezeu, ființa umană, universul nu sunt creații a lui Dumnezeu, iar ipostasurile acesteia, bărbații și femeile  nu mai sunt persoane, nu au trebuință de libertate, nu  mai poartă în sine chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

    Omul postmodern nu mai  percepe  și nu mai înțelege sensurile  și scopul existenței sale.

    Chipul femei și rolul acesteia  în societatea postmodernă este afectat grav, dar nu distrus de unele ideologii  care se doresc a fi impuse  de guvernanți ca stil de viață.

     Ideologia de gen a devenit populară în spațiul academic occidental în anii 90. Este un model cultural specific postmodernismului contemporan a cărui ideologie afirmă că orice este posibil pentru om și gândirea sa, mai ales în sens distructiv, față de valorile tradiționale ale umanității și contrar dreptei credințe. Este ceva nu doar nou și la modă, ci este ceva radical extrem.

    Ideologia de gen, în realitate, este o teorie complet lipsită de bază științifică și este dezavuată nu numai de Biserica ortodoxă dar și de numeroși oameni de știință, de cultură, filosofi și teologi.

    Această teorie postmodernistă susține că ar trebui făcută o diferențiere între două concepte: „sexul biologic„ al unei persoane și „genul acesteia„. Altfel spus, dacă un copil este născut cu organe sexuale masculine nu înseamnă în mod necesar că el este băiat, ci poate fi din punct de vedere al sexului băiat, dar din punct de vedere al genului fată. Ideologia de gen afirmă că sexul biologic este un dat natural, dar genul trebuie să-l aleagă fiecare om în funcție de preferințele sale și nu trebuie să corespundă în mod necesar sexului biologic. Deci sexul biologic nu mai contează. Fiecare, încă din copilărie, poate să declare pentru sine genul, iar această declarație trebuie recunoscută de instituțiile statului, de societate și să producă consecințe juridice.

     Teoria este o aberație, o monstruozitate a minții contra firii. Sunt de actualitate tablourile lui Goya și care exprimă adevărul:  „Somnul rațiunii naște monștri”. Din nefericire, teoria este susținută chiar și de fețe bisericești, dar și în mediul politic, fiind afirmată de așa zișii ideologi europeni și promovată de Parlamentul Uniunii Europene.

     Statul Român și societatea civilă din țara noastră sunt confruntate cu o problemă importantă și anume refuzul de a recunoaște căsătoriile dintre homosexuali încheiate în alte țări, refuzul de a considera că aceste cupluri formează o familie în sensul reglementat de legislația română și de a acorda drepturi partenerilor unor asemenea cupluri identice celor recunoscute membrilor familiilor tradiționale.

     Așa cum  susține și autoarea acestei impresionante monografii, căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei.

     Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propriu-zis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut. Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că: ’’Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică’’( Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Ed. Basilica, București, p. 183).

     Pledoaria  autoarei pentru om și  ipostasurile feminine ale creației  este  susținută de o amplă  prezentare și descriere a vieții și faptelor unor  memorabile  femei  din istorie și în mod deosebit din epoca  creștină, începând cu modelul absolut al umanității și al femeii, „Noua Evă”, Sfânta și Pururea Fecioară Maria de Dumnezeu Născătoare, care în  curățire și smerenie absolute, nepieritoare a devenit lăcaș  al Fiului Lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și astfel omul, lumea, întreaga existență sunt chemate la mântuire.

       Curajul și jertfa  multor femei din istoria umanității sunt  relatate de autoare, ca un exemplu pentru  toți oamenii  de astăzi și din generațiile care vor urma  de credință, virtute, lepădare de sine  și chiar de viață și de lumescul din lume, pentru Hristos, pentru oameni.

        În cartea  distinsei autoare există o tendință generală optimistă  privind rolul femeii în societatea contemporană în pofida  atâtor racile și căderi care macină existența omului și a lumii în vremurile noastre. Nu mai este ceva surprinzător, acum, faptul că femeile pot să aibă orice profesie doresc și că pot alege mai liber cum să se desfășoare viața lor.

       Femeia a reușit să obțină dreptul de vot egal cu al bărbaților și a început să fie acceptată de către aceștia în alte roluri decât acela de soție, mamă și administrator al locuinței.

În ultimii 150 de ani, rolul femeii s-a schimbat în mod fundamental în societate și în familie.    Femeia nu mai are doar rolul de a administra casa și de a educa și crește copiii. Pentru că nu mai există presiunea căsătoriei de la vârste mai fragede, acum femeile pot să se manifeste într-o mulțime de direcții, atât din punct de vedere profesional, cât și personal. Femeile pot, acum, nu doar să practice aceleași meserii ca bărbații, dar pot și sa aibă hobby-uri mai neconvenționale, care înainte nu ar fi părut posibile, această schimbare fiind vizibilă mai ales în domeniul sportului sau în cel al stiinței și tehnicii.

       O alta diferență importantă este cea legată de educație. În urmă cu câteva sute de ani, chiar și fetele din aristocrație erau educate numai pentru a ști lucrurile necesare pentru administrarea casei și pentru interacțiunea cu invitații. Acum, în majoritatea țărilor, femeile pot alege liber ce studii să urmeze și până la ce punct să le continue.

       Acum aproximativ 100 de ani, se întâmpla mai rar ca femeile să frecventeze cursurile universitate, dar situația  s-a schimbat între timp prin transformările generale care au avut loc în societate și prin contribuția unor femei ce au rămas în istorie pentru ca au învins prejudecățile, dar mai ales prin creația lor artistică, științifică și culturală, prin contribuția lor la progresul, umanității și al civilizației.

       De asemenea, au apărut schimbări semnificative în ceea ce privește înfățișarea, arată autoarea.  Înainte de emanciparea femeii, exista un anumit cod vestimentar care trebuia să fie urmat. Nici nu se punea problema purtării pantalonilor, iar fustele și rochiile trebuiau să acopere integral picioarele. Treptat, lungimea hainelor s-a schimbat considerabil.

       Odată cu obținerea  independenței în celelalte domenii, pentru femei a fost posibil și să călătorească mai mult, extinzându-și astfel orizontul de cunoaștere. Experiența acestora nu   s-a mai rezumat doar la cea din jurul casei și orașului natal. Este posibil acum să descopere mult mai multe locuri decât înainte.

      Totuși, afirmă și avertizează  autoarea: ’Femeia are o înțelegere intuitivă, prin cele dinlăuntru ale ei, a valorilor Duhului Sfânt. Ea este înzestrată din fire cu simț religios; cuvântul lui Tertulian: “sufletul este creștin din fire“³⁴, este valabil în primul rând pentru femeie. Marxiștii au simțit bine acest fapt. Emanciparea femeilor și egalitatea sexelor sunt în primul rând plan al preocupărilor lor; masculinizarea femeii vizează modificarea tipului său antropologic, până a-l face din interior, în însuși sufletul ei, identic prin natură cu bărbatul. Acest proiect de nivelare dovedește lupta cea mai virulentă împotriva legii lui Dumnezeu, deoarece însemnă dispariția stării harismatice feminine’’.

      Sunt memorabile cuvintele vrednicului de pomenire IPS Justinian Chira pe care le propunem atenției cititorului pentru a sublinia valoarea deosebită a monografiei distinsei autoare: „În această femeie (Livia,n.n.),  credincioasă evlavioasă, sărmană, eu văd toate femeile din țara noastră, din toată lumea. Făpturi create de Dumnezeu să fie luminate, să fie bucurie bărbaților, să fie tinere, frumoase ca florile, să fie mame, să fie bătrâne sfinte, să fie îngrijitoare ale altarelor, să fie mângâiere și bucurie copiilor. Să fie ca niște icoane curate  în care vedem reflectat chipul nevinovat al Evei, cum a fost aceasta înainte de căderea în păcat. Să fie pline de daruri frumoase ca în timpul Lumii Vechi. Să o vedem pe Maria cea plină de Har  după ce a primit pe Arhanghelul Gavril, prin care a venit de la Tatăl Duhul Sfânt și a zămislit în trupul ei Preacurat pe  Iisus  Hristos-Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul Lumii

       Sărmane! Așa sunt toate femeile care nasc copii, care se îngrijesc de bărbați, care plâng după cei răposați, care se îngrijesc de mormintele celor adormiți și care ne amintesc mereu de sfinții pe care i-am avut și de eroi. Și de toți  bărbații care au fost tații copiilor care s-au născut în lume.’’ ( Reflecții. Din caietele Arhiepiscopului Justinian. Caietele186 și 187, anul 2014-2015, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2015. P. 38)

       Acesta este rostul și menirea oricărei femei, purtătoare a chipului nemuritor al lui Dumnezeu, la care se referă și autoarea în paginile acestei cărții. Epoca în care trăim, emanciparea femeilor, implicarea acestora tot mai mult în activități sociale, politice , culturale, științifice, obligațiile sociale și familiale, dar și căderile de tot felul de la demnitatea  de femeie nu au schimbat și nu pot schimba, rostul și menirea creștină a  ipostasurilor  feminine ale ființei umane, aspect  care rezultă din întreaga monografie. 

       Autoarea  răspunde la o întrebare tulburătoare privind menirea femei: ’’Reînoirea religioasă, ca și continuitatea tradiției, sunt legate de soție și de mamă. Femeia, tânăra fată, în plină mișcare progresistă, cel mai adesea aspiră să interiorizeze și să trăiască adevărul pe care îl află din icoanele Maicii Domnului. Femeia creștină este aceea care, dinlăuntru, prin harismele sale, menține valorile eterne. Rămânem impresionați de rolul femeilor în transmiterea credinței. Această feminitate discretă și curată este inspirată de Maica Domului cea iubitoare și milostivă. Stareții Macarie și Ambrozie, Sfântul Serafim dau o atenție unanimă și plină de speranță tainei femeii, adâncirii slujirii ei harismatice.

      Conținutul cărții impresionează prin  vastitatea și adâncimea cunoștințelor autoarei  privind Sfânta Scriptură, opera Sfinților Părinți, a celor de istorie și totodată eleganța stilului și frumusețea exprimării ideilor.

     Toate acestea facă din  această operă, o carte de referință în literatura noastră pe care o recomand spre lectură și meditație tuturor categoriilor de cititori, indiferent de sex, vârstă, ocupație.

       Dumnezeu și Maica Domnului să ne ajute!  

                         Conferențiar universitar  dr. Marius Andreescu

Prezentare Minunea Sfintei Împărtăsanii:

Dragostea Domnului nostru Iisus Hristos față de oameni este atât de mare, încât El nu numai că a primit pentru mântuirea noastră moartea, ci ne-a dat și posibilitatea de a ne uni mereu în cel mai strâns mod cu El. În acest scop, la Cina cea de Taină, înainte de suferințele pe care avea să le îndure pe Cruce, Domnul a instituit Taina Sfintei Împărtășanii. Modul în care a fost instituită această Taină îl povestesc Sfinții Evangheliști. Astfel, Evanghelistul Matei scrie: Au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile? Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei. Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile. Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 17-20, 26-28).Taina Sfintei Împărtășanii este una dintre cele mai importante și de nepătruns taine ale Bisericii creștine. De ea sunt legate o mulțime de minuni, ale căror mărturii sunt păstrate cu grijă de istoria Bisericii. Fiind ea însăși o Minune, Sfânta Împărtășanie este cunoscută și percepută mai bine prin intermediul minunilor legate de ea. În această carte sunt povestite cele mai cunoscute dintre ele. Totuși, aceasta nu înseamnă că în fața cititorului se află o culegere de întâmplări minunate. În paginile cărții este vorba, în primul rând, despre Taina în sine, care exprimă marea dragoste a lui Dumnezeu față de oameni și modul în care noi putem deveni părtași vrednici la Tainele lui Hristos. 

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Mihai Eminescu despre tăranul român :

Singurul strat social în țară la noi care dă producția cea mare este populația rurală. Care este însă soarta acestei populații? Țăranul în general este foarte sărac, pentru că produce pentru sine foarte puțin, și astfel se hrănește rău mai mult din cauza lipsei, decât din obiceiul frugalității; așa fiind, populația de la țară descrește mereu. În starea aceasta economică, ţăranul este dat pe mâna unei administrații stupide, corupte și brutale, care, în loc să-i îngrijească de interese, să-l ajute a-și îmbunătăți soarta și să-l ocrotească, îl prigonește, îl jefuiește și-l maltratează.

Țăranul nostru cu oamenii stăpânirii e ca oaia care umblă printre scaieți; în tot scaietele trebuie să lase câte o șuviță de lână, mai mare ori mai mică, după cum o fi și scaietele.

Mihai Eminescu

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Găuri albe. Înăuntrul orizontului:

Arta nu se afla in obiectul artistic, si cu atat mai putin in vreo misterioasa lume spirituala, ci in complexitatea creierului nostru, in caleidoscopica retea a relatiilor analogice cu care reactioneaza neuronii nostri la obiectul respectiv, tesand ceea ce noi numim semnificatie. Suntem miscati pentru ca acest proces ne scoate un pic din somnambulismul nostru obisnuit si ne reda bucuria de a vedea ceva nou in lume. E aceeasi bucurie pe care ne-o da stiinta.

Carlo Rovelli

Traducere din limba italiana de Liviu Ornea

Detalii despre carte / COMANDA